Universitatea Constantin Brâncuşi Târgu-Jiu

Facultatea de drept

Moneda unica europeana

GRUPA 421STUDENTA Munteanu I. Anamaria Mădălina

1

EVOLUŢIA MONEDELOR ŞI A OPERAŢIUNILOR BANCARE

Moneda stă la baza apariţiei şi dezvoltării operaţiunilor bancare. În doctrină s-a concluzionat că,

din punct de vedere etimologic, noţiunea de “monedă” provine de la numele zeiţei Junon Moneta, cea

care avea ca obligaţie împărţirea averilor.1 În cazul economiei naturale familiale, o economie de

subzistenţă, nu s-a pus problema unui instrument de schimb cu rol de echivalent general. Odată cu

apariţia economiei naturale de schimb (trocul), s-a cristalizat ideea necesităţii unui astfel de instrument.

În acest context este plasată economia monetară.

Iniţial monedele erau reprezentate de mărfuri, ulterior ele sunt reduse la metale. Primele monede-

mărfuri au fost: animalele de turmă la popoarele care se ocupau cu păstoritul; scoicile şi mărgeanul la

pescari; pieile de animale la popoarele de vânători, cerealele la agricultori. Civilizaţiile precolumbiene,

spre exemplu, utilizau ca monedă sâmburii de cacao şi porumbul. Dificultatea în cazul folosirii

monedelor-mărfuri a condus la apariţia monedelor metalice. Iniţial, acestea aveau forma unor bare sau

chiar a podoabelor. Metalele utilizate în baterea monedelor au fost: arama, argintul şi aurul.

Nu există încă un punct de vedere unitar referitor la locul şi momentul apariţiei monedelor. Astfel,

unii autori consideră că primele monede au apărut în China, în secolul al-IX-lea î.Chr. Alţi autori

precizează că primele monede au fost emise pe teritoriul lydian, în timpul regelui Cresus (562-546

î.Chr.).

În ţara noastră, primele monede sunt cele din Histria, din sec. V î.Chr., ce apar în forma unor

monede-ligou. Ulterior au apărut drahmle din argint, şi aşa-numitele “obolii” şi “hemiobolii”. Singurele

monede dacice lucrate în aur sunt aşa numitele “kosoni” din Transilvania2.

Se pare că primele depozite erau realizate în cadrul templelor. Ele nu aveau doar funcţia de lăcaşe

de cult, ci erau şi locuri de depozitare a avuţiilor. În doctrină se arată că primii care au obţinut profituri

din depozitarea avuţiilor au preoţii. Ei obţineau astfel respectul semenilor, dar şi un avantaj material. În

situaţia în care obeictul depozitelor erau bunuri perisabile (de exemplu: cereale), unica modalitatea de

păstrare era împrumutul de consumaţie, restituirea împrumutului făcându-se din recolta următoare.

Prima bancă descoperită se pare că datează din perioada 3400-3200 î.Chr., descoperirea fiind realizată în

Mesopotamia, unde s-au găsit table de contabilitate3.

Primele operaţiuni de bancă (împrumuturi) sunt plasate în Grecia şi Imperiul Roman. Astfel, în

Grecia, primul bancher consemnat în scrieri este Philostefanos.

Adevăratele operaţiuni de bancă apar în Evul Mediu. Se dezvoltă acum operaţiunile cambiale.

Pe teritoriul ţării noastre, în timpul domniilor fanariote, sunt reglementate împrumuturile pe gaj şi

1 Drosu Dan Şaguna, Raţiu Monica Amalia, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.3.2 Ibidem, p.9.3 Ion Turcu, Drept bancar, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 18.

2

pe ipotecă, este interzisă cămătăria. Primii practicanţi ai comerţului de bancă purtau denumirea de zarafi.

Totodată, sunt reglementate două forme de credit: de consum şi public. Prima instituţie bancară de pe

teritoriul ţării noastre, denumită “Casa Meitani”, a fost înfiinţată de doi fraţi aromâni: Ştefan şi

Gheorghe Meitani4.

Prima bancă, în sensul modern al cuvântului, apare în secolul al-XII-lea, fiind înfiinţată de Dogele

Michele al XI-lea, şi poartă denumirea Banco de Venezia. Ulterior apar Banca Amsterdam (1609),

Banca din Hamburg (1619), Banca Regală a Suediei (1668), Banca Angliei (1694).

naţională. Sistemul bancar japonez numără aproximativ 8000 de instituţii financiare.

În decursul timpului, plăţile s-au efectuat în aur. Relaţiile internaţionale şi nu numai au determinat

efectuarea de plăţi în valute şi devize.

Aurul reprezintă şi în prezent un mijloc universal de plată, fiind echivalentul general al mărfurilor.

Totodată, aurul reprezintă şi un instrument de acumulare de rezerve.

În relaţiile comerciale internaţionale, în mod tradiţional, aurul a fost utilizat în una din următoarele

trei forme: etalonul aur-monedă, etalonul aur-lingouri, etalonul aur-devize. În ultimul timp, ca urmare a

desfăşurării tranzacţiilor comerciale internaţionale şi pe cale electronică, se vorbeşte despre e-gold, adică

despre etalonul aur-electronic.

Etalonul aur-monedă (gold specie standard) se caracterizează prin libera batere şi circulaţie a

monedelor de aur, pe de o parte, şi prin convertibilitatea bancnotelor în aur, pe de altă parte. Acesta şi-a

găsit expresia în stabilitatea parităţilor dintre unităţile băneşti naţionale prin intermediul mişcărilor de

aur, a modificării masei monetare, a creşterii şi descreşterii preţurilor şi veniturilor interne.

Etalonul aur-lingouri (gold bullion standard) se caracterizează prin aceea că aurul nu mai circulă ca

monedă, fiind depozitat în formă de lingouri, în rezervele emitentului bancnotelor.

Etalonul aur-devize (gold exchange standard) care se caracterizează prin păstrarea – sub formă de

rezervă – de către băncile centrale a unor valute convertibile.

La Conferinţa monetară şi financiară de la Bretton Woods a fost instituit etalonul aur-dolar. Acesta

a funcţionat până în 1971, când s-a renunţat la funcţiile monetare ale aurului, etalonul aur-dolar fiind

înlocuit cu etalonul dolar.

În timp, aurul ca mijloc de plată în comerţul internaţional a înregistrat o evoluţie cel puţin

interesantă. Astfel, ca urmare a preţului fluctuant şi a distribuţiei inegale a acestuia, aurul a decăzut de la

rangul său de mijloc principal de stingere a unei creanţe internaţionale. A fost utilizat pe mai departe ca

mijloc de plată în relaţiile comerciale internaţionale în cazurile în care nu putea fi utilizat un alt mijloc

de plată.

Actualmente, evoluţia aurului ca mijloc de plată în comerţul internaţional este evident pozitivă. Nu

numai că acest metal este utilizat cu succes în echilibrarea balanţei de plăţi, dar el “circulă” astăzi, fiind

folosit la stingerea creanţelor internaţionale în forma e-gold (a aurului-electronic).

4 Ibidem, p. 14.3

Astfel, etalonul aur-electronic se caracterizează prin aceea că aurul nu circulă fizic, ci doar pe cale

electronică. E-gold presupune totuşi existenţa unei cantităţi reale de metal preţios. Etalonul aur-

electronic de astăzi este succesorul etalonului aur-lingouri; aceasta înseamnă că aurul este depozitat (în

formă electronică) în rezervele emitentului. E-gold permite ca toate plăţile efectuate prin acest mijloc de

plată să fie exprimate în moneda naţională cerută de importator sau de exportator.

Aurul-electronic a fost creat pentru ca toţi aceia care apelează la un astfel de mijloc de plată să fie

la adăpost de orice risc financiar (aceasta deoarece e-gold nu se raportează la nici o monedă naţională şi

nici nu presupune păstrarea în conturi bancare). Totuşi, lipsa riscului financiar nu înseamnă absenţa

riscului de schimb; astfel, raportat la o monedă naţională, valoarea e-gold continuă să fluctueze.

Valuta este moneda naţională a unei ţări, utilizată ca mijloc de plată în decontările internaţionale.

Valutele îmbracă mai multe forme, clasificîndu-se în raport de criterii diferite:

I. În funcţie de posibilităţile de preschimbare, valutele sunt de două tipuri:

Valute convertibile – pot fi preschimbate în alte valute;

Valute neconvertibile – nu pot fi preschimbate în alte valute.

II. În raport de forma lor, valutele pot fi:

Valute efective – se prezintă în formă de numerar, bancnote sau monede divizionare;

Valute în cont – se prezintă în formă de disponibil la o bancă.

Valuta efectivă, dacă este depusă într-un depozit bancar, se transformă în valută în cont, iar valuta

în cont, când este ridicată, devine valută efectivă.

Raporturile valorice dintre valute îmbracă forma parităţilor monetare şi a cursurilor de schimb.

Paritatea monetară reprezintă raportul stabilit pe baza valorilor paritare a două monede. Valoarea

paritară este reprezentată de conţinutul valoric al unităţii monetare naţionale. Stabilirea valorii paritare a

monedelor poate avea ca etalon: un metal preţios, o valută sau dreptul special de tragere. În consecinţă,

se poate vorbi despre paritatea metalică, paritatea valutară şi paritatea D.S.T.

Paritatea metalică este aceea în care raporturile valorice sunt exprimate în metale preţioase: aur,

argint, platină.

Paritatea valutară este aceea în care valorile paritare sunt exprimate în valuta de rezervă cu funcţii

de monedă internaţională, aşa cum este cazul dolarului S.U.A. şi al monedei europene unice.

Paritatea D.S.T. este acea paritate în care valorile paritare sunt exprimate în Drepturi Speciale de

tragere.

Mărimea parităţilor este determinată de nivelul cursurilor de schimb de pe pieţele valutare.

Cursul de schimb (cursul valutar) reprezintă raportul valoric dintre moneda unui stat şi moneda

unui alt stat. După modul în care este stabilit, cursul de schimb este oficial sau liber.

Cursul oficial este un curs fix determinat de autoritatea monetară competentă.

Cursul liber (cursul pieţei) este un curs flotant, fiind determinat de cererea şi oferta existente pe

piaţa valutară.

4

Cursul de schimb se poate abate de la paritate numai în limita unor marje de fluctuaţie.

Cursul liber (cursul pieţei) este determinat prin cotaţie. Determinarea cotaţiei se face prin două

metode:

Cotaţia directă (cotaţia incertă) este acea cotaţie prin care unitatea monetară străină se exprimă

în monedă naţională;

Cotaţia indirectă (cotaţia certă) este acea cotaţie prin care unitatea monetară naţională se

exprimă în monedă străină).

Modalitatea de stabilire a cotaţiilor este specifică fiecărei burse.

Devizele sunt titluri de credit pe termen scurt, exprimate în monedă străină.

I. După formă, devizele se prezintă astfel:

cambii;

bilete la ordin;

cecuri;

obligaţiuni;

acţiuni ale societăţilor comerciale.

II. După regimul de utilizare sau calitate, devizele sunt:

convertibile;

neconvertibile;

de clearing.

Devizele reprezintă o componentă majoră a disponibilităţilor băneşti ale unui stat. Acestea provin

din exportul de mărfuri, prestări de servicii, credite externe sau alte operaţiuni efectuate cu străinătatea.

În încheiere, facem câteva consideraţii legate de moneda S.U.A. şi yen-ul japonez.

Moneda S.U.A.

Constituţia S.U.A. a conferit Congresului american dreptul de a emite monedă. Din 1792 în S.U.A.

a fost cunoscut bimetalismul (aur-argint). În anul 1900 S.U.A. trece la monometalism (dolarul-aur).

Evoluţia dolarului nu a fost liniară: ascensiunii puternice din perioada 1914-1933 îi urmează trei

perioade de dominaţie: 1939-1960, 1973-1976 şi ulteioranilor 19805. Sistemul financiar american areca

organ principal Federal Reserve System, alcătuit din 12 bănci federale (corespunzătoare districtelor),

condus de Consiliul Guvernatorilor. Cea mai mare bursă de valori din lume este localizată tot în S.U.A.:

New Zork Stock Exchange.

Moneda Japoniei

În Japonia moneda din metal apare în secolul al-VIII-lea (monedele din aramă şi din argint). În

anul 1870 este instituită monetăria de la Osaka, fiind adoptat yen-ul ca monedă.

5 Ibidem, p. 113.5

MONEDA UNICĂ EUROPEANĂEURO

I. NOŢIUNEA DE “MONEDĂ EURO”

I.1. Definiţia

Uniunea Europeană este prima construcţie în care ţări independente din punct de vedere politic au

realizat contopirea monedelor existente.

Euro reprezintă moneda oficială a unor state membre ale Uniunii Europene – în prezent

şaisprezece – aflată în circulaţie de la 1 ianuarie 2002.

Înseamnă că tot atâtea state europene au renunţat la unul dintre elementele de bază ale suveranităţii

statului – propria monedă. Astfel euro a înlocuit şiling-ul austriac, francul belgian, marca finlandeză,

guldenul olandez, escudo-ul portughez şi peseta spaniolă, stând la baza unuia dintre cele mai mari şi mai

puternice blocuri comerciale din lume – Uniunea Europeană. Altfel spus, moneda unică europeană este

cheia de boltă a celei de-a doua pieţe ca mărime la nivel global, fiind depăşită doar de Statele Unite ale

Americii6. Schimbând balanţa globală a puterii economice, zona monedei euro deţine 1/5 din

producţia globală.

Rolul monedei este esenţial în funcţionarea oricărei economii contemporane. Moneda

reprezintă o valoare standardizată de evaluare (fiind astfel o modalitate constantă de exprimare a

valorii), un eficient mijloc de plată (astfel încât preţul fiecărui produs nu va trebui exprimat în forma

altor produse cu care ar putea fi schimbat), dar şi o modalitate comodă de stocare a valorii, a avuţiei

(făcând posibilă transportarea de valori mari la distanţe mai mici sau considerabile, existând şi

posibilitatea de stocare o perioadă de timp indefinită).

I.2. Istoria monedei unice europene

Din punct de vedere istoric, în Europa, ca şi în cazul altor continente, primii bani au fost de metal

(aur şi argint), coexistând o perioadă îndelungată o imensă varietate de valute. Practic, pe fiecare feudă,

lordul local controla baterea de monedă. Identificarea monedei cu statul are loc în secolul al XIX-lea,

odată cu apariţia statelor-naţiune. În această perioadă circulau, în paralel, monedele din aur şi argint.

Practic, existau două tipuri de monede – de aur şi de argint – şi, deci, două tipuri de uniuni monetare,

primele, fără frontiere naţionale.

Marea Britanie a fost prima ţară care a abandonat argintul pentru baterea monedelor în favoarea

etalonului aur.

6 Tofan Mihaela, Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 127.

6

Bimetalismul este menţinut în cadrul primei uniuni monetare – Uniunea Monetară a Europei

Latine, din 1865, alcătuită din Belgia, Franţa, Italia şi Elveţia. Această uniune monetară a vieţuit până

în 1878, când descoperirile masive de argint din Nevada au împins preţul argintului în jos, aurul fiind

transformat în etalon standard.7

A doua uniune monetară a apărut în 1873, statele membre fiind Danemarka, Norvegia şi

Suedia. Monedele acestor state circulau liber în toate acestea. Naţionalismul exacerbat din acea perioadă

a condus la declinul şi abandonarea acestei uniuni monetare în 1924.

Acestea sunt primele uniuni monetare, în absenţa completă însă a unui acord comercial şi a unei

bănci centrale comune.

I.3. Denumirea

Numele “euro” a fost ales de şefii de state sau guverne europene în cadrul întâlnirii Consiliului

European la Madrid în decembrie 1995.

A fost inspirat de litera grecească epsilon, cu referire la leagănul civilizaţiei europene, dar şi la

prima litera din cuvântul “Europa”. Liniile paralele simbolizează stabilitatea euro.

Denumirea de “euro” a fost considerată cea mai uşor de pronunţat în toate limbile vorbite în satele

membre ale Uniunii Europene şi a obţinut cele mai bune rezultate în toate sondajele de opinie.

I.4. Diviziuni şi subdiviziuni monetare

După aproximativ un an, ministerele de finanţe ale statelor mebre au căzut de acord asupra

subdivizării monedei în 100 de cenţi. Nu au fost impuse restricţii privind folosirea altor variante ale

acestui termen în limbajul uzual. Este permisă astfel şi folosirea termenului “centime” în limba franceză,

pentru a evita discordanţa în exprimare (de exemplu “trois cents cent”).

Euro se prezintă în forma monedelor (eurocenţilor) şi bancnotelor.

La Consiliul Ecofin din Verona, în primăvara lui 1996, guvernele statelor membre au decis că

monedele euro vor avea o faţă europeană şi o faţă naţională.

Urmare a concursurilor grafice şi alegerilor desfăşurate în acest sens, designer a fost desemnat Luc

Luyex, un grafician tînăr de la Monetăria Regală din Belgia.

Astfel, faţa naţională pentru eurocenţi se prezintă astfel:

- pentru Austria - floarea de colţ şi Mozart;

- pentru Irlanda- harfa celtică;

- pentru Germania – Poarta Brandenburg;

- pentru Olanda – regina Beatrix;

- pentru Belgia – regele Albert;

- pentru Franţa – Marianne;

7 A se vedea Richard Baldwin şi Charles Wzplosz, Economia integrării europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2006, p. 292.

7

- pentru Italia – arta italiană de la Vatican;

- pentru Spania – Cervantes,

- pentru Grecia – Zeus.

Monedele de 1, 2 şi 5 eurocenţi pun accentul pe locul Europei în lume, sugerând o Europă fără

graniţe.

Monedele de 10, 20 şi 50 eurocenţi descriu Uniunea Europeană ca pe o grupare de naţiuni

individuale.

Bancnotele euro l-au avut ca grafician pe Roberta Kalina, de la imprimeria Băncii Centrale a

Austriei. Desenele acestuia au fost inspirate de tema “Ani şi stiluri în Europa”. Ele prezintă evoluţia

stilurilor arhitecturale în Europa, acestea fiind ilustrate prin uşi sau prin poduri. Din punct de

vedere simbolistic, uşile semnifică deschiderea, iar podurile – legăturile.

II. EVOLUŢIA MONEDEI UNICE EUROPENE ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

II.1. Apariţia monedei unice europene

Apariţia monedei unice europene este reuşita procesului de realizarea a Uniunii Economice şi

Monetare la nivelul Uniunii Europene.

II.1.1. Uniunea economică

Politica economică comună a Uniunii Europene este reglementată în prezent prin Tratatul de la

Roma, aşa cum a fost acesta modificat prin Tratatul de la Maastricht, în art. 98-104. Potrivit acestora,

statele membre ale Uniunii Europene:

- îşi conduc politica economică într-o formulă care să contribuie la realizarea obiectivelor

Comunităţii;

- împreună cu Comunitatea acţionează pentru respectarea principiului unei economii de piaţă

deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor, conform principiilor

comunitare;

- consideră politicile lor economice ca pe o problemă de interes comun.

Uniunea economică a presupus ieşirea de sub elaborarea strict naţională a politicilor economice ale

statelor membre. Pentru reuşita acesteia a fost necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

- constituirea pieţei unice, presupunând transpunerea în practică a celor patru libertăţi de

mişcare (a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor);

- aplicarea unei politici a concurenţei;

- coordonarea politicilor economice ale statelor membre;

- armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.

8

II.1.2. Uniunea monetară

Uniunea monetară a fost pusă în aplicare începând cu 1 ianuarie 1999, de unsprezece state

membre ale Uniunii Europene.

Politica monetară comună a Uniunii Europene este reglementată prin Tratatul de la Roma, art.

105-111.

Raportul Werner din 1970 sublinia că „Uniunea monetară va asigura creşterea şi stabilitatea în

interiorul Comunităţii şi va spori contribuţia pe care aceasta o poate aduce la echilibrul economic şi

monetar din întreaga lume, transformând Comunitatea într-un pilon de stabilitate.”

O monedă unică a fost justificată de :

- suprimarea costurilor de tranzacţie legate de existenţa a numeroase monede naţionale europene;

- facilitarea comparării preţurilor internaţionale;

- eliminarea incertitudinilor legate de costurile de schimb.

Principalul motiv de nemulţumire pentru statele membre ale Uniunii Europene ce alcătuiesc

uniunea monetară a vizat însă pierderea suveranităţii în politica monetară.

Constituirea uniunii monetare la nivelul Uniunii Europene, etapizat, se prezintă astfel:

1957-1972 – cooperarea europeană monetară:

În anul 1969 a fost lansat planul Barre, pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen scurt şi

acordarea de asistenţă financiară ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi.

În anul 1970 a fost propus planul Werner, care propunea realizarea uniunii economice şi monetare

în trei etape, timp în care statele membre urmau să îşi armonizeze politicile naţionale pentru a putea trece

la o politică economică şi monetară comună. Prin acest plan, statele membre ale Uniunii Europene şi-au

propus constituirea uniunii monetare până în anul 1980. Acest plan a eşuat însă, dar a fost reluat douăzeci

de ani mai târziu, în forma planului Delors.

În anul 1971, prin acordul de la Washington marja de fluctuaţie în Sistemul Monetar Internaţional a

crescut de la 1% (aşa cum a fost aceasta stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la 2,25%.

1972-1979 - încercări de stabilizare a ratelor de schimb

În anul 1972, prin instituirea „şarpelui monetar european”, marja de fluctuaţie dintre monedele

europene, pe de o parte, şi monedele europene şi dolarul american a fost stabilită la 2,25%. În cadrul

acestui aranjament financiar, cunoscut sub numele „şarpele monetar european”, cele şase monede ale

statelor membre fondatoare ale Uniunii Europene (Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia şi

Luxemburg), la care s-au adăugat ulterior monedele naţionale ale Marii Britanii şi Danemarcei păstrau

între ele o marjă de fluctuaţie de ±2,25%.

În 1973 a fost creat Fondul European de Cooperare Monetară, fiind astfel adoptată unitatea

monetară de cont europeană în valoare de 0,888 grame aur fin. Fondul European de Cooperare monetară

9

„reprezintă un fond comun format din depunerile în aur şi dolari (fiecare în proporţie de 20%) din

rezervele ţărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU”.

În anul 1975 unitatea de cont europeană este definită pintr-un coş de monede (ECU).

În 1978, prin acordul de la Bremen a fost creat un sistem monetar european în vederea facilităţii

convergenţei dezvoltării economice şi impulsionării procesului integrării europene.

1979 - Sistemul Monetar European

În anul 1979 este constituit Sistemul Monetar European, urmare a eşecului aranjamentului „şarpelui

monetar european”.

Prin Sistemul Monetar European s-au stabilit următoarele:

- marja de fluctuaţie anterior mintită a fost stabilită la ±2,5%, în mod obişnuit, şi la 6% pentru

monedele slabe;

- a fost adoptat ECU (european currency unit), în forma coşului de monede europene, ţinând

cont de ponderea statelor membre în PIB-ul comunitar şi de schimburile intracomunitare;

- Institutul Monetar European, înfiinţat în Germania (la Frankfurt) în 1994, având rolul de a

întări cooperarea între Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor comunitare, de a superviza funcţionarea

Sistemului Monetar European şi de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în

scopul asigurării stabilităţii preţurilor.

1979-1990 – modificări ale compoziţiei ECU

1990 - Consiliul european de la Madrid

Statele membre decid asupra constituirii uniunii economice şi monetare.

1990-1993 – prima etapă de constituire a Uniunii Economice şi Monetare

În această perioadă se definitivează procesul de realizare a pieţei comune şi sunt depuse eforturi

susţinute pentru convergenţa performanţelor economice.

1994-1997 – a doua etapă de constituire a Uniunii Economice şi Monetare

Criteriile pentru participarea statelor membre la Uniunea economică şi monetară sunt următoarele:

- stabilitatea preţurilor (rata inflaţiei trebuind să fie mai mică de 1,5% din rata medie a

primelor trei economii cele mai performante);

- deficitul public/PIB de maxim 3%;

- datoria publică/PIB de maxim 60%;

Este instituit Sistemul European de Bănci Centrale alcătuit din Banca Centrală Europeană şi de

Băncile Centrale Naţionale.

10

Totodată sunt stabilite ţările ce vor participa la euro.

1998

11 state membre ale Uniunii Europene (din cele 15, la acel moment decid să participe la uniunea

monetară), mai puţin deci: Grecia, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia.

1 ianuarie 1999

Sunt stabilite parităţile fixe.

1 ianuarie 2002

Intră în vigoare moneda unică –euro- circulând în paralel cu monedele naţionale.

1 iunie 2002

Sunt înlocuite treptat monedele naţionale cu euro. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din

zona euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.

II.1.3. Principiile Uniunii Economice şi Monetare

Uniunea Economică şi Monetară se bazează pe următoarele principii:

1. Fixarea irevocabilă a ratelor de schimb şi instaurarea unei monede unice. Succesul unei

uniuni economice şi monetare depinde de convertibilitatea monedelor, dar şi de stabilirea unei „parităţi

intangibile pentru eliminarea oricărei speculaţii şi a oricărui risc de schimb pentru operatori”8.

2. Crearea unei autorităţi comune, care va defini politica monetară unică.

În acest sens, la 1 iunie 1996, a fost înfiinţată Banca Centrală Europeană (BCE). Împreună cu

băncile naţionale ale statelor membre, aceasta formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC),

care urmăreşte menţinerea stabilităţii preţurilor.

Principalele atribuţii ale Băncii Centrale Europene sunt:

- definirea şi punerea în practică a politicii monetare pentru zona Euro;

- realizarea de tranzacţii internaţionale în devize;

- păstrarea şi administrarea rezervelor valutare ale statelor membre;

- promovarea utilizării eficiente a sistemelor de plată;

- cooperarea cu autorităţile naţionale cu atribuţii în supervizarea instituţiilor de creditare şi în

asigurarea stabilităţii sistemului financiar.

3. Instituirea unei politici monetare comune, caracterizată prin stabilirea obiectivelor şi a

instrumentelor de acţiune unice.

8 Gilles Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iasi, 2002, p. 24811

II.2. Statele care utilizează moneda unică europeană

- State Membre ale Uniunii Europene

În prezent, şaisprezece state europene utilizează moneda unică europeană (Belgia, Germania,

Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia,

Finlanda, Slovacia, Cipru, Malta).

Amintim cazul special al Sloveniei, aparţinând unui val de integrare relativ recent şi care a reuşit să

îndeplinească criteriile de convergenţă rapid astfel încât a intrat fără dificultăţi în zona euro. Totodată,

performanţa deosebită a Sloveniei a fost aceea de a asimila fondurile europene anterior termenelor

stabilite, fiind solicitate chiar suplimentări ale acestora.

- Alte state

Euro este utilizată ca monedă şi în alte state, care nu sunt state membre ale Uniunii Europene, cum

ar fi Andora, Islanda, Lichtenstein, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo etc. De

regulă, utilizarea monedei euro în aceste state este condiţionată de aranjamente financiare cu Uniunea

Europeană. Totuşi, unele state (Muntenegru şi Kosovo) nu au nicio înţelegere legală cu Uniunea

Europeană.

Celelalte state membre ale Uniunii Europene vor intra în zona euro atunci când vor fi îndeplinit

criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul instituind Uniunea Europeană.

- clauza de opting out

După cum am arătat mai sus, Marea Britanie şi Danemarca au un statut special, fiind

beneficiarele directe ale clauzei de opting out, clauză ce le permite să decidă când şi dacă vor adopta

moneda unică europeană. Menţionăm că situaţia Marii Britanii nici nu a fost analizată atâta timp cât

aceasta a notificat, încă din 1998, Consiliul Uniunii Europene că nu intenţionează să participe la uniunea

economică şi monetară.

- cazul României

Pentru a putea adopta moneda unică europeană, România va trebui să îndeplinească criteriile de

convergenţă mai jos menţionate.

Conform planului de convergenţă la zona euro al României, din ianuarie 2007, România va adopta

euro în anul 2014.

II.3. Criteriile de convergenţă

Pentru a putea adopta moneda unică europeană, un stat membru al Uniunii Europene trebuie să

îndeplinească o serie de condiţii, care să dovedească faptul că se bucură de stabilitate macroeconomică,

astfel încât, în momentul adoptării euro, să nu destabilizeze zona euro.

1. Criteriile de convergenţă nominală

Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în cadrul Uniunii economice şi monetare de

îndeplinirea unor criterii de convergenţă nominală, un fel de 8 ţinte cantitative de referinţă, cunoscute

12

şi sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:

- rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune

performanţe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;

- dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai mult de 2%

dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;

- un deficit bugetar care să nu depăşească 3% din PIB;

- datorie publică cumulată care să nu depăşească 60% din PIB;

- stabilitatea cursului de schimb, în sensul menţinerii cursului naţional în limitele marjelor

normale de fluctuaţie ale Mecanismul Ratelor de Schimb 2 pentru cel puţin doi ani înaintea

intrării în zona euro (art. 121 din Trataul de la Roma) .

Criteriul de convergenţă a cursului de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de la

Maastricht care trebuie îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice.

Procedura de amendare

Aceleaşi criterii, odată întrunite, trebuie respectate ca atare şi după intrarea în aşa-numita “zonă

euro” (altfel spus, “Euroland”). Nerespectarea lor conduce la declanşarea procedurilor specifice de

amendare a statului care încalcă “regulile euro”. Este cunoscut episodul în care în anul 2003, Consiliul

de Miniştri al Uniunii Europene a decis să nu înceapă procedura de amendare a Franţei şi a Germaniei în

condiţiile în care cele două state au încălcat repetat (doi ani de zile consecutivi) regulile euro, prin

depăşirea pragului de 3% din PIB stabilit pentru deficitul bugetar. În 2004 exista acelaşi pericol, ca cele

două state să ignore din nou regula euro anterior menţionată. Conform legislaţiei comunitare se impunea

amendarea fiecărei din cele două state membre ale zonei euro cu suma de 7, respectiv 10 milioane euro.

În acest context, Comisia Europeană a cerut Consiliului declanşarea procedurilor de amendare. Acesta a

refuzat, astfel încât a fost sesizată Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene care a statuat că poziţia

Consiliului nu a fost una corectă.

2. Criteriile de convergenţă reală

Pe lângă criteriile de convergenţă nominală, la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale

Europene, au fost adoptate o serie de criterii care vizează asigurarea convergenţei şi coeziunii structurilor

economice ale statelor membre şi ale celor candidate. Aceste criterii sunt numite criteriile de

convergenţă reală şi se referă la:

“- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în

PIB,

- ponderea comerţului bilateral al ţărilor membre ale Uniunii Europene în totalul comerţului

exterior,

- structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii),

- PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare.”9

9 ww.ier.ro/Proiecte/Brosuri/2005/Uniunea%20economica%20si%20%20monetara.pdf13

II.4. Valoarea monedei Euro

De la momentul introducerii sale (ianuarie 2002) şi până în prezent moneda unică europeană şi-a

pierdut ¼ din valoarea sa relativă. Motivele pentru această diminuare a valorii sale constau în:

- lipsa de credibilitate;

- decalajul pe care Uniunea Europeană îl are faţă de Statele Unite ale Americii.

În doctrină se apreciază că, în fapt, credibilitatea internaţională a monedei unice europene este

legată de capacitatea ţărilor participante de a avea finanţe publice sănătoase şi de a implementa totodată

o reală coordonare a politicilor lor bugetare.10

II.5. Aranjamente monetare în care este implicată moneda unică europeană

Monedele ţărilor membre ale Uniunii Europene care nu participă la Uniunea Economică şi

Monetară (lira sterlină, coroana suedeză şi daneză) sunt membre ale New Exchange Rate Mechanism.

În cazul României, pentru a face parte din New Exchange Rate Mechanism, este imperativă

îndeplinirea unor condiţii riguroase, între care, cea mai importantă este implementarea unei pieţe de

capital cu dobânzi foarte scăzute (adică dobânda maximă să se situeze la 1,5 puncte procentuale peste

nivelul european). Participarea la New Exchange Rate Mechanism este imperativă în perioada 2010-

2012 sau altfel spus, participarea la New Exchange Rate Mechanism este obligatorie cu cel puţin doi ani

de zile anterior intrării în zona euro.După încă doi ani se realizează trecerea efectivă la euro (adică este

preconizat anul 2014.)

III. PRINCIPALELE AVANTAJE ECONOMICE

ALE MONEDEI UNICE EUROPENE

Moneda unică europeană a reprezentat un pas important în direcţia îndeplinirii obiectivului esenţial

al integrării politice „foarte strânse” evidenţiat în tratatele fondatoare ale Uniunii Europene. Principalele

avantaje de natură economică sunt directe şi indirecte.

III.1. Principalele avantaje economice directe:

1. riscul ratei de schimb

În mediul de afceri la nivel internaţional, orice decizie de afaceri este afectată în mod negativ de

modificările viitoare ale ratelor de schimb. Astfel, cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu

atât investiţiile străine sunt mai riscante şi cu atât este mai puţin probabil ca aceşti agenţi economic să

obţină o creştere pe pieţele externe. Or, deoarece euro înlocuieşte monedele naţionale, înseamnă că prin

introducerea euro este eliminat complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante la

tranzacţii11.

10 Carmen Adriana Gheorghe, op.cit., p. 144.11 Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 305.

14

Aşadar, eliminarea completă a riscului legat de rata de schimb dintre aceste monede reprezintă un

avantaj pentru investiţiile internaţionale din zona euro.

2. costurile tranzacţiilor

Costurile legate de conversii de monedă la fiecare trecere a unei frontiere europene sunt eliminate

prin introducerea monedei unice europene. Cu titlu de exemplu, dacă firmele producătoare din Franţa

vând produse ale lor unor state din Portugalia şi Italia, care îşi vând la rândul lor produsele firmelor din

Irlanda şi Olanda, toate aceste operaţiuni comerciale transfrontaliere presupun costuri de conversie a

devizelor, realizate prin intermediul marilor instituţii financiare.

3. transparenţa preţurilor

Moneda unică europeană face mai transparente discrepanţele de preţuri dintre preţurile bunurilor

ori ale serviciilor, dintre salariile din state membre diferite ale Uniunii Europene, fiind mai uşor de

eliminat discriminările de preţ. Cu toate acestea, o atare idee nu trebuie absolutizată. În orice economie

preţul este stabilit ca urmare a întâlnirii pe piaţă a cererii, ofertei, reglementărilor şi concurenţei

existente. Astfel nimeni nu se poate aştepta ca o cutie de Coca-Cola să aibă acelaşi preţ, unic, în Belgia

şi în Austria, tocmai datorită elementelor sus-menţionate, care sunt diferite pe piaţa austriacă, respectiv

pe piaţa belgiană. O astfel de aşteptare ar fi disproporţionată şi este inexistentă, chiar şi în S.U.A., stat

federal cu o unică monedă cu tradiţie, dolarul, unde preţul unei doze Coca-Cola este diferit în Alabama,

faţă de Louisiana12.

4. pieţele financiare profunde

Motivat de existenţa unor instrumente financiare diferite (titluri guvernamentale, împrumuturi de la

bănci comerciale, acţiuni ş.a.), cotate în monedă naţională s-a produs o separare a pieţelor financiare

europene, fiind descurajate investiţiile străine. Odată cu introducerea monedei unice europene, bursele

europene au cotat toate aceste instrumente financiare în moneda unică europeană. Nemaiexistând

impactul psihologic şi economic al conversiilor devizelor şi cotelor preţurilor externe, pieţele financiare

europene sunt astfel mai solide.

III.2 Principalele avantaje economice indirecte:

1. stabilitatea macroeconomică, moneda unică europeană promovând un regim nou, cu inflaţie

redusă şi cu stabilitate macroeconomică. Traducerea în practică a acestui avantaj economic este garantată

prin existenţa „celei mai independente bănci centrale din lume”13 – Banca Centrală Europeană. În orice

stat, banca centrală stabileşte rata inflaţiei. În statele naţionale, de regulă, politica băncii centrale este

influenţată de politica guvernamentală, cedând în faţa presiunilor politice ale guvernului său. Or, Banca

Centrală Europeană este „prima bancă centrală din istorie, fără un guvern care să îi privească peste

umăr”14.

12 Ibidem, p. 306.13 Ibidem, p. 307.14 Ibidem, p. 307.

15

Tot aici se încadrează şi stabilitatea monedei unice europene, aceasta trebuind să dovedească că

este o monedă puternică. Un euro puternic este imperativ şi pentru electoratul din statele care utilizează

euro, obişnuit cu un grad ridicat de stabilitate monetară.

2. rate reduse ale dobânzilor, consecinţă directă a diminuării inflaţiei şi a reducerii ratei de risc

pentru schimbul valutar.

3. reforma structurală în statele participante la „euroland”, motivat de necesitatea îndeplinirii

criteriile de convergenţă impuse prin Tratatul de la Maastrict, care, prin conţinutul lor concret reprezintă

linii directoare ale unei astfel de reforme structurale.

4. statutul de monedă în care se păstrază rezervele internaţionale.

Amintim că în secolul al XIX-lea, lira sterlină era moneda internaţională, înlocuită fiind de dolar în

secolul al XX-lea. Aceste fapte arată că numai marile economii se pot aştepta ca monedele lor să aibă

caracter internaţional. Uniunea Europeană îndeplineşte aceste condiţii. În prezent, uniunea europeană

monetară numără 319 milioane persoane, în timp ce S.U.A. doar 302 milioane15. PIB-ul Uniunii

Europene este de 75% din cel al S.U.A. Stabilitatea monedei este o condiţie de asemenea îndeplinită.

De altfel, euro a preluat deja de la dolarul american un procent de piaţă în ceea ce priveşte statutul

de monedă de rezervă, fiind practic a doua monedă internaţională. Astfel 37% din schimburile valutare

internaţioale au loc în euro. Totuşi, dolarul american rămâne în continuare principala monedă de rezervă.

Este ştiut că „înlocuirea unei monede fundamentale se datorează în cele din urmă unei crize interne în

ţara respectivă”16. Câştigarea statutului de monedă de rezervă este în funcţie de nivelul comerţului

internaţional şi de rata sa de creştere. Astfel, ca procent în economia Statelor Unite ale Americii,

comerţul internaţional a crescut cu o rată mai mare decât cifrele corespunzătoare economiilor statelor

membre ale Uniunii Europene.

5. creşterea economică, unii economişti fiind de părere că „euro poate spori creşterea economică

cu până la un procent pe an”17.

IV. DEZAVANTAJELE MONEDEI UNICE EUROPENE

Introducerea monedei unice europene presupune atât avantaje, cât şi dezavantaje, traduse în costuri

de tranziţie la moneda unică europeană şi şocuri economice.

1. Costuri de tranziţie

Costurile de tranziţie la moneda unică europeană implică:

- sumele de bani cheltuite pentru modificarea formularelor, listelor de preţuri, etichetelor,

documentelor tipizate de birou, actelor bancare, bazelor de date, programelor soft-ware, caselor de

marcat, automatelor bancare şi contoarelor computerizate bancare. Pentru a reconfigura un singur contor

15 http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/euint/html/ei_010.ro.html16 Tofan Mihaela, op.cit., p. 139.17 Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu , op.cit., p. 309.

16

computerizat de parcare a fost nevoie de 800 de dolari. „Firma de consultanţă KPMG a estiat că,

finalmente, costul total al tranziţiei se va ridica la aproximativ 50 miliarde de dolari”18;

- dispariţia unor locuri de muncă, în special în domeniul bancar, motivat de pierderea de către

bănci a veniturilor provenind din convertirea devizelor;

- traininiguri ale personalului implicat în operaţiuni cu moneda unică europeană.

2. Şocuri economice

Şocurile economice nu mai pot fi contracarate prin ajustarea ratei dobânzilor, intervenţia asupra

ratei de schimb şi ajustarea fiscală, la care se poate recurge anterior trecerii la euro. În statele federale

(cazul Statelor Unite ale Americii) astfel de şocuri economice sunt depăşite prin mobilitaea forţei de

muncă şi prin transferul de bani dinspre bugetul statelor care beneficiază de o perioadă mai bună către

statele care cunosc o perioadă mai puţin bună. La nivelul zonei euro este puţin probabilă utilizarea

metodelor din S.U.A., pentru două motive principale. În Uniunea Europeană nu este posibilă îngrădirea

libertăţii de mişcare a lucrătorilor, iar transferul de bani, în mod masiv, dinspre statele oricum

contributoare nete la bugetul Uinunii Europene către cele care sunt beneficiare nete, generează

nemulţumiri.

V. EFECTELE INTRODUCERII MONEDEI UNICE EUROPENE

- ameliorează funcţionarea pieţei unice europene, optimizând realizarea efectivă a celor patru

libertăţi de mişcare (a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului)19;

- stimularea importurilor şi exporturilor societăţilor naţionale şi multinaţionale, localizate în statele

membre Uniunii Economice şi Monetare. Se recomandă agenţilor economici ca până la obişnuinţa

utilizării euro să folosească în tranzacţiile comerciale pe care le derulează atât moneda unică europeană,

cât şi dolarul, ca monedă de consolidare;

- creşterea gradului de competitivitate între agenţii economici locali şi cei din alte state ale Uniunii

Europene, preţurile pentru produsele şi serviciile similare fiind exprimate în una şi aceeaşi monedă;

- creşterea schimburilor comerciale între statele membre ale Uniunii Europene, reprezentând o

treime din PIB-ul aferent zonei euro, comparativ cu o pătrime, cum se prezenta situaţia în urmă cu zece

ani;

- reducerea pierderilor cauzate agenţilor comerciali locali de riscurile de schimb valutar,

cuantificate la 1-2% din valoarea integrală a tranzacţiei;

- activitatea de gestiune a firmei este simplificată, prin faptul că dispare obligativitatea analizei

riscului, precum şi a raportului cheltuieli-profit realizată de către agentul economic pentru fiecare

tranzacţie comercială în parte;

18 Tofan Mihaela, op.cit., p. 132.19 Nadia Cerasela Dariescu, Elemente de drept bancar şi valutar, Ediţia revizuită şi adăugită, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2007, p. 164-165.

17

- reducerea inflaţiei şi a ratelor dobânzilor pe termen lung;

- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerea şomajului;

- stabilitatea preţurilor;

- în ceea ce priveşte preconizata creştere economică, aceasta nu a cunoscut modificări substanţiale

raportat la decada premergătoare introducerii monedei unice europene, astfel încât venitul pe cap de

locuitor din zona euro a continuat să reprezinte doar 70% din cel înregistrat în Statele Unite ale

Americii;

- întărirea identităţii europene la nivel mondial, euro fiind simbolul cert al Europei unite.

VI. ROMÂNIA ŞI UNIUNEA MONETARĂ

Fiind membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, România va adopta moneda unică

europeană numai atunci când va îndeplini criteriile de convergenţă nominală, stabilite prin Tratatul de la

Maastricht şi menţionate anerior.

Pentru ţara noastră a rămas imperativă reformarea structurală, necesară pentru a face România

capabilă să facă faţă şocurilor economice iminente.

Amintim că statele din afara zonei euro trimit anual Comisiei Europene rapoarte de convergenţă, în

timp ce statele ce sunt incluse în „euroland” prezintă anual programe de stabilitate. În anul 2009,

Comisia Europeană a concluzionat că Italia are probleme cu deficitul bugetar excesiv, la fel şi Slovacia;

Slovenia are nevoie de continuarea şi consolidarea reformelor fiscale; este lăudată Danemarca cu un

surplus bugetar şi datorie publică minimă şi în scădere20.

Prezintă importanţă, din acest punct de vedere, Programul de Convergenţă, întocmit anual de

Comisia Naţională de Prognoză, cu sprijinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Băncii

Naţionale a României, Institutului Naţional de Statistică. Ediţia revizuită din 2009 a programului

prevede ca obiective principale:

- aderarea României la Mecanismul European al Ratelor de Schimb (ERM II) până în anul

2012;

- aderarea României la zona euro în anul 2014.

Referitor la îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală, economia României întâmpină o serie

de probleme. Astfel, rata medie anuală a inflaţiei este cu 3,76% superioară nivelului de referinţă stabilit

conform Tratatului de la Maastricht.

În ceea ce priveşte criteriile de convergenţă reală, impuse prin acelaşi tratat, acestea se referă la:

- nivelul PIB/locuitor;

- structura pe sectoare a economiei;

- gradul de deschidere a economiei;

20 http://www.ghiseulbancar.ro/articole/53/4633/tot_articolul_Programul_de_convergenta_al.htm18

- ponderea comerţului cu Uniunea Europeană în totalul comerţului exterior21.

Priorităţile asupra cărora Guvernul se va concentra în perioada următoare şi principalele finanţări

se vor produce în domeniile: educaţie, cercetare, mediu şi infrastructură. Politicile sectoriale care trebuie

promovate pentru a creşte eficienţa utilizării resurselor publice, precum şi reformele structurale care

trebuie promovate din punct de vedere al finanţelor publice, respectiv reforma sistemului de pensii,

reforma sistemului de sănătate, descentralizarea, îmbunătăţirea cadrului instituţional şi a orientării pe

termen mediu în alocarea resurselor publice.

Strategia economică pe termen mediu a Guvernului vizează următoarele obiective: menţinerea

stabilităţii macroeconomice, continuarea procesului de dezinflaţie, ajustarea deficitului public şi a

deficitului de cont curent până la valori la care să facă posibilă finanţarea lor; protejarea categoriilor de

populaţie care sunt cele mai afectate de criza economică; îmbunătăţirea predictibilităţii şi performanţelor

politicii fiscale pe termen mediu, maximizarea şi utilizarea eficientă a fondurilor de la Uniunea

Europeană; alocarea, cu prioritate, de fonduri bugetare către investiţiile publice în infrastructură ca o

sursă alternativă de creare de locuri de muncă; asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice pe termen

lung; eficientizarea activităţii administraţiei publice.

Pentru unele state membre ale Uniunii Europene, dar încă neacceptate în uniunea monetară,

integrarea în aceasta din urmă înseamnă ridicarea competitivităţii şi completarea tranziţiei către

economiile occidentale. Aceasta nu reprezintă totuşi o garanţie.

Un rol important în aderarea României la uniunea monetară îl are strategia monetară elaborată de

către Banca Naţională a României. Aceasta încearcă în permanenţă alinierea României la standardele şi

practicile internaţionale.

Amintim că obiectivele unei politici monetare tradiţionale sunt multiple, fiind puse pe picior de

egalitate: asigurarea creşterii economice, controlul inflaţiei, prevenirea crizelor financiare, stabilitatea

cursului de schimb real. În practică s-a dovedit că abordarea multiplă şi concomitentă a tuturor acestor

obiective este defectuoasă. În acest sens, Banca Naţională a României a urmărit elaborarea unui program

în patru etape, etapa finală fiind reprezentată de trecerea la moneda unică europeană, iar toate etapele

converg spre unul şi acelaşi obiectiv – ţintirea inflaţiei:

- în prima etapă (până în 1999) s-a urmărit deprecierea cursului de schimb, alimentând astfel

inflaţia (aceasta a fost uneori uriaşă, de 199,2% în 1991, 35,5% în 1992, 40,6% în 1998 şi 55% în 1999);

- în a doua etapă, adică începând cu anul 2000, s-a urmărit aprecierea reală a cursului de schimb,

ajungându-se la o diminuare a inflaţiei (în anul 2001, inflaţia scăzuse la 30,3%);

- în a treia etapă, respectiv anul 2004, Banca Naţională a României se concentrează exclusiv asupra

nivelului inflaţiei. Astfel, în acest an inflaţia este de 9,3%;

- în a patra etapă se va face trecerea la euro.

Strategia monetară a Băncii Naţionale a României în vederea trecerii viitoare la moneda unică

21 Magdalena Rădulescu, Luigi Popescu, Băncile centrale şi politica monetară, Ed. Sitech, Craiova, 2008, p. 27119

europeană a presupus următoarele realizări: armonizarea legislaţiei bancare din România cu cea din

Uniunea Europeană, modernizarea sistemului de evidenţă bancară, modificări operaţionale în cadrul

băncilor.

Concluzii. Moneda oficială a şaisprezece state membre ale Uniunii Europene, euro reprezintă

simbolul reuşitei Europei Unite. Precursorii săi (sutele de monede bătute în decursul anilor pe întreg

continentul european), mai întâi la nivel de feudă, ulterior în cazul statelor naţiuni au stat la baza creării

antecesoarelor Uniunii Monetare de astăzi.

Designul monedei unice europene descrie stabilitatea euro, evidenţiind practic unul dintre scopurile

uniunii monetare europene. Îmbinarea armonioasă între faţa şi versoul bancnotelor şi eurocenţilor exprimă

necesitatea concilierii intereselor naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene şi interesele unionale.

Euro este urmarea firească a constituirii, la nivelul Europei Unite, a uniunii economice şi monetare.

Succesul său este dovedit şi prin faptul că state care nu sunt membre ale Uniunii Europene au ales ca

monedă oficială euro: Andora, Islanda, Lichtenstein, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo.

Întrunirea cumulativă a criteriilor de convergenţă nominală şi reală, stabilite prin Tratatul de la

Maastricht, ori instituite la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene, fac posibilă, pentru

orice stat membru al Uniunii Europene, inserţia în zona euro.

Introducerea monedei euro, dacă sunt întrunite condiţiile de convergenţă sus-menţionate, este

promotoare de avantaje economice, conducând la o creştere economică susţinută. Multitudinea acestor

beneficii face ca eventualele dezavantaje să fie apreciate ca fiind minore.

Aderarea României la zona euro este preconizată pentru anul 2014, nefiind exclusă prelungirea

perioadei de tranziţie până în anul 2015. Principala instituţie ce elaboreză strategia monetară, făcând

posibilă trecerea la euro este Banca Naţională a României.

BIBLIOGRAFIE

1. Nadia Cerasela Dariescu, Elemente de drept bancar şi valutar, editie revizuita si adaugita, Casa

20

de Editura Venus, lasi, 2007;

2. Cocriş Vasile, Moneda, credit şi band. Suport de curs, Iasi, 2003;

3. Kiritescu Costin, Dobrescu Emilian, Băncile. Mica Enciclopedie, Ed. Expert, Bucuresti, 1998;

4. Lupu Diana, Blanaru Constantin, Moneda şi credit, Ed. Sedcom Libris, lasi, 2006;

5. Motica Radu, Bercea Lucian, Drept comercial romdn şi drept bancar, vol. II, Ed.Lumina Lex,

Bucuresti, 2001;

6. Minea Mircea, Elemente de drept financiar international, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2001;

7. Şaguna Drosu Dan, Drept bancar şi valutar, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1994;

8. Şaguna Drosu Dan, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001;

9. Turcu Ion, Operatiuni şi contracte bancare, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997;

10. Turcu Ion, Operatiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. I-II, Editia a-V-a

actualizata si completata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

11. Voinea Gheorghe, Mecanisme si tehnici valutare financiare internationale, Editia a III-a revazuta,

Ed. Sedcom Libris, lasi, 2004;

12. Tofan Mihaela, Integrarea României in structurile Uniunii Monetare Europene,Ed. C.H. Beck,

Bucuresti, 2008;

13. Sauleanu Lucian, Drept bancar, 2007, Ed. Universitaria, Bucuresti, 2007;

14. Silberstein Alfred, Banca Natională a României de la organ al administratiei publice

centrale la institute publica independentă, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006;

15. Lazaroiu Petre, Drept bancar, curs, Ed. Bren, Bucuresti, 2006;

16. Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008;

17. Ciutacu Florin, Drept bancar. Culegere de speţe, modele de contracte, Ed. Themis Cart, Bucureşti,

2008;

18. Gheorghe Carmen Adriana, Mureşan Laura, Caiet de seminar la disciplina drept bancar, Ed.

Universităţii Transilvania din Braşov, 2007.

21