Modurile de narare. Stil direct, stil indirect și indirect liberModurile de narare. Stil direct, stil indirect și indirect liberModurile principale de narare sunt:

Nararea prin reprezentare este o strategie textuală prin care se impune discursul personajelor ce substituie pe spaţii ample discursul naratorului. Conferă naraţiunii un caracter scenic, determinând predominanţa stilului direct. Vorbirea directă a personajelor este marcată subiectiv, afectiv şi stilistic prin prezenţa indicilor lexico-gramaticali ai persoanei I şi a II-a, a substantivelor şi adjectivelor în cazul vocativ, a verbelor la imperativ, prin mărci afective exprimate prin interjecţii sau adverbe exclamative, prin delimitarea sintactică a discursului naratorului de vorbirea personajelor (propoziţii principale independente, având frecvent statut de incidentale), prin utilizarea dialogului şi monologului şi a unor registre stilistice variate. Medierea naratorială se realizează prin prezenţa verbelor dicendi (a zice, a spune, a răspunde, a întreba, a exclama, a replica etc.) şi a unor semne de punctuaţie specifice: două puncte, linie de dialog sau semnele citării (ghilimele):

– Hm! spuse ea arţăgos şi cu un glas răguşit, însă forte. Eşti flăcău în lege! […] Ascultă, Costache, la cine o să stea „băiatul”?

– La noi! explică Otilia. (George Călinescu, Enigma Otiliei).Nararea prin relatare este modalitatea tradiţională de istorisire, impunând discursul naratorului, în care este inserată şi vorbirea personajelor. Transpunerea discursului eroilor în discursul naratorului actualizează stil indirect. Mărci textuale ale vorbirii indirecte sunt: indici ai persoanei a III-a (persoana I şi a II-a caracteristice stilului direct sunt transferate la persoana a III-a), subordonarea enunţurilor din vorbirea transpusă a personajelor, prezenţa verbelor dicendi sau a substantivelor nume de acţiuni cu rol de regent al subordonatelor, utilizarea conectorilor de subordonare (că, să, dacă, unde, când etc.), substituirea imperativului cu verbe la modul conjunctiv, prezenţa interogaţiilor indirecte (care nu sunt marcate grafic prin semnul întrebării) etc.: Stănică se însură cu Georgeta, cu care nu avu «fii» dar avu protectori asidui, făcu politică; declară că simte «un ritm nou», fu chiar prefect într-o scurtă guvernare... (G.Călinescu, Enigma Otiliei).

O altă strategie textuală de asociere a discursului naratorului şi a vorbirii personajelor este utilizarea stilurilor mixte (derivate): stilurilor mixte (derivate): stilul direct legat şi / sau stilul indirect liber. Acestea reprezintă forme intermediare între discursul direct şi cel indirect, având ca efect stilistic suprapunerea vocilor narative – a naratorului şi a personajului citat. Stilul direct legat (specific vorbirii familiare, neliterare) se caracterizează prin dependenţa sintactică a discursului citat de vocea naratorului. Prezenţa conectorului de subordonare între secvenţa textuală asumată de narator şi discursul raportat al personajului, precum şi menţinerea persoanei I / a II-a în vorbirea reprodusă sunt principalele semnale textuale ale acestui stil derivat: [...] intra şi dădea bună seara numai Catrinei, spunând de fiecare dată că la proştii ăilalţi nu dau bună seara. (Marin Preda, Moromeţii). Stilul indirect liber are şi el efect polifonic, dar discursul naratorului şi cel al personajului sunt juxtapuse, dispărând expresiile dicendi, semnele de punctuaţie specifice stilului direct sau conectorii de subordonare necesari în stilul indirect: Nilă mormăi ceva care putea să însemne că tatăl său vorbeşte să nu tacă. O luă pe lângă garduri, călcând în acelaşi fel cu mormăitura, adică, sigur, să nu se ducă nimeni, dar uite că se duce şi te sileşte şi pe tine să te duci. (M. Preda, Moromeţii).