ION BARBU

(Dan Barbilian 1895-1961)

Personalitate singulara in literatura romana imbina rigoarea matematicii cu imaginatia poeziei. Timbru liric inedit, lasa posteritatii in 1921, placheta de versuri Dupa melci si in 1930 volumul „Joc secund”.

Crezul sau estetic e descifrabil in confesiune inregistrate de contemporani si in poeziile sale pragmatice: Din ceas dedus, Timbru.

In confesiunile sale(interviuri, articole) Barbu nu lasa impresia unei conceptii certe, articulate despre poezie. Dimpotriva, aproape peste tot inregistram o atitudine negativa, severa fata de poezia vremii(fie traditionalista sau modernista) pe care o considera lenesa cu vers facil, incapabila sa se desprinda de imanent.

Insusi Argezi e vazut de Barbu ca „un poet fara mesagiu” ce cultiva o poezie castrata, poetul matematician dand astfel dovada de o acuta lipsa de gust a esteticului. Pentru Barbu poezia e o forma a geometriei caci „exista undeva in domeniul inalt al geometriei un loc luminos unde se intalneste cu geometria”. El respinge poezia banala cu versuri facile subliniind necesitatea unei poezii care sa depaseasca stadiul descriptiv, si asemeni stiintelor matematice sa vizeze generalul din lucruri.

Barbu vede totodata in poezie „un adevarat act de narcisism, adica lumea purificata pana a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru”. Proclama, apropiindu-se de Blaga, dislocarea din concret „nu prin sublinierea lui in cuvant ci prin spirit”.

Conceptia despre poezie a lui Barbu este patrunsa de pregnante idei poetice apropiindu-se de filosofia lui Husserl. Husserl distinge doua atitudini pe care omul le poate avea fata de lume. Atitudinea naturala(obisnuita, naiva, rationala, care mijloceste cunoastearea pe baza experientei lucrerile sunt percepute ca materiale iar omul in raport cu ele apare el insusi un lucru printre celelalte) si atitudinea fenomenologica: scoate lucrurile din inertia lor existentiala si le transforma in fenomene care implica esenta insasi.

Distingem asadar la poetul ermetic o eliberare clara de atitudine naturala, poetul negand cu indarjire tot ceea ce in poezie nu depaseste descrierea plata si intuitia naiva. Ceea ce ii caracterizeaza pe traditionalisti dar si pe modernisti este potrivit lui Barbu: „incapacitatea de a depasi chipul indiferent al lucrurilor, ramanerea in cadrul atitudinii nature, naive.”

Riga Crypto si lapona Enigel

Inclusa in volumul „ Uvedenrode”, vede lumina tiparului in 1930; titlul creeaza aparenta unei povesti de dragoste, amintind de clupuri tragice ca: Romeo si Julieta, Tristan si Izolda.

Tematic, creatia barbiana dezvaluie drama incompatibilitatii a doua lumi dar si drama scindarii eului intre material si spiritual, intre instinctual si rational, intre viata si moarte.

Compozitional, retinem structura unei balade marcate de structura dramatica generata de existenta momentelor clasice ale subiectului dar si de tehnica povestirii in rama.

Versurile dintai sunt o invocatie a menestrelului intr-un decor straniu generat de rezonantele ciudate ale numelor protagonistilor:Riga Crypto si lapona Enigel. Povestea de iubire se anunta tragica, cantecul sunand „stins, incetinel/ La spartul nuntii in camara.”

Din punct de vedere structural, primele strofe constituie rama viitoarei povesti; ele sunt un dialog intre un nuntas si menestrelul(masca a poetului). Cantecul va fi despre o nunta imposibila si va fi spus la o nunta, de aici si structura formala a povestirii in povestire.

Insusi titlul baladei contine o combinatie de regnuri diferite, vegetal si uman, pentru a sugera imposibilitatea acestei nunti.

Relatia textuala dintre nunta reala si cea povestita ilustreaza scopul povestirii in rama: nunta povestita devine un exemplu pentru ceea ce se poate intampla in cea reala.

Partea a doua se desfasoaraa intro atmosfera de basm, aerul de suprarealitate fiind sugerat de verbul „imparatea”, „imparatea peste bureti/ crai Crypto, inima ascunsa.”, imperfectul simbolizand un timp imemorial. In aceasta parte se realizeaza prin antiteza un portret al actantilor, ce va sugera intriga baladei. Din punct de vedere social, Crypto e regele ciupercilor, iar Enigel e pastorita renilor. Spatiul definitoriu al existentei lor este pentru Crypto umezeala „vecinic tron de roua”, in vreme ce spatiul laponei este unul uscat si rece avand mereu nevoie de schimbare si caldura „in noul an sa-si duca renii/ prin aer ud, tot mai la sud/ea poposi pe muschiul crud/ la Crypto mirele poenii”. In acest context, lumea rigida si statica a lui Crypto se opune lumii dinamice a loponei.

Si imaginea publica a celor doi difera: el este barfit de supusi „si rai ghioci, si toporasi/ din gropi ieseau sa-l ocarasca/sterp il faceau si naravas/ ca nu voia sa infloreasca.” In timp ce lapona e ascultata de supusi, idee subinteleasa din actiunile pe care le face.

Mai mult lapona e fiinta solara nascuta in iarna dar fidela soarelui „ca daca-n iarna sunt facuta/ si ursul alb mi-e varul drept/ din umbra deasa desfacuta/ ma-nchin la soarele-ntelept”.

Dialogul direct dintre cei doi pune in evidenta incompatibilitatea existentiala. In momentul prim al intalnirii, Crypto rosteste o chemare ademenitoare cu rol persuasiv: „uite fragi, tie dragi”. Darul sau este refuzat insa de Enigel, „eu ma duc sa culeg/ fragii fragezi mai la vale”. Persuasiunea initiala a lui Crypto va deveni renuntare la sine „daca pleci sa culegi/ incepi rogu-te cu mine”.

Depasirea situatiei dificile(a propunerii formarii unui cuplu) e reprezentata de argumentele laponei privitoare la refuzul de a trai in lumea intunecata si umeda a lui Crypto. Imaginii fragilitatii perpetue a regelui Ciuperca „bland, plapand, necopt”, lopona ii opune atributele fidelitatii fata de soare si lumina. Regimul solar corespunde formei fixe „si roata alba mi-e stapana”, spre deosebire de pozitia regelui Crypto, mereu informa, cautand forma „la soare roata se mareste/ la umbra numaic carnea creste/ si somn e carnea, se dezumfla/ dar vant si umbra iar o umfla”.

Situatia finala e tragica, discursul despre lumina fiind concomitent cu aparitia acesteia care va avea un efect devastator asupra lui Crypto. Surprind de dogoarea „aprinsului inel”, Crypto se destrama sfasietor, degradarea sa fiind certa „de zece ori fara sfiala/ se oglindi in pielea-i goala/ si sucul dulce inacreste/ ascunsa-i inima plesneste”.

Textul este asadar o balada moderna care nareaza o povestire in rama ce reactualizeaza mitul iubirii imposibile.

Sensul filosofic al versurilor este talmacit de critica in mod diferit:

1) Pentru Tudor Vianu poezia este „un Luceafar intors”. Diferenta care ii separa pe regele Crypto, stapanul umbrei, de lapona care se inchina soarelui, este obstacolul firesc ce se asaza intre spiritul superior si spiritul inferior. „mirele poienii” asemeni miresei lui Catalin este omul de rand incapabil de inaltare sufleteasca.

2) Pentru Nicolae Manolescu, regele Crypto este insusi Luceafarul, caci ambii eroi sunt circumscrisi unui „tron vecinic”, in vreme ce Catalina si Enigel, apte sa se miste de pe un taram pe altul, se dovedesc a fi inapte de sacrificiu, iar daca Luceafarul este pedepsit cu privelistea celor doi pamanteni,Crypto plateste cu moartea cutezanta de a-si fi parasit taramul umbrei.

Stilistic, poezia se remarca prin filonul dramatic, prin tragicul scenelor, ilustrand drama conditiei umane, prin limbajul metaforic („gandul e pahar cu otrava”, „sufletu-i fanta-n piept”).

Sub raport prozodic, versurile au masura variabila, 5-9 silabe, strofele sunt inegale, iar rima este o imbinare savanta intre rima incrucisata, cea imbratisata si monorima.