Metode şi tehnici de fundamentare a deciziilor - clasificari

54

� In conditii de incertitudine � In conditii de risc

� Unicriteriale � Multicriteriale

� Unisecventiale � Multi-secventiale

� Individuale

� Colective

� Unice

� Repetitive

Formalizarea matematica

55

� mulţimea variantelor decizionale (modurile posibile de acţiune la un moment dat în vederea soluţionării problemei)

� criteriile de decizie (punctele de vedere luate în consideraţie de către decidenţi în evaluarea alternativelor şi folosite în selectarea variantei celei mai potrivite);

� stările naturii (condiţiile externe / interne ale firmei care determină consecinţele necorespunzătoare unei alternative, din mulţimea consecinţelor posibile;

� obiectivele (nivelurile consecinţelor în raport cu care se evaluează calitatea unei variante ca bună sau nesatisfăcătoare;

� consecinţele (rezultatele obţinute atunci când se manifestă diferite stări ale naturii şi sunt alese diferite variante decizionale.

Elementele tipice ale unui model decizional în CONDIŢII DE RISC

si/sau INCERTITUDINE - formă matriceală:

Matricea C=[Cij] descrie consecinţa alegerii alternativei/variante decizionale

Ai i=1,…,m daca apare/se manifesta starea naturii Sj, j=1,…,n.

Pentru modelul decizional in conditii de risc apar probabilitatile asociate starilor naturii: pj, j=1,…,n astfel incat 0<pj<1 si Σpj=1 pentru orice j=1,…n.

56

Tehnici/reguli/criterii de decizie

în condiţii de incertitudine:

57

� Criteriul Wald (pesimist)

� Criteriul Laplace

� Criteriul Savage (al minimizării regretelor)

� Criteriul Hurwicz

� Criteriul superoptimist (maxmax)

Criteriu de decizie in conditii de risc:

Max sau min din indicatorul speranta matematica (valoare asteptata)

Metode de raţionalizare a deciziilor în condiţii de risc

58

�metoda speranţei matematice (a valorii aşteptate) - Expected value; Neutralitate/aversiune/prudenta fata de risc Calculul probabilitatilor

�metoda arborelui decizional Identificarea starilor naturii; construirea

scenariilor

Utilitatea asteptată şi axiomatica von Neumann – Morgenstern

59

� Maximizarea speranţei matematice bazată pe teoria utilităţii sperate corespunde unei situaţii de alegere în care fiecare dintre acţiuni este considerată o variabilă aleatorie cu mai multe rezultate posibile sau o distribuţie de probabilitate asupra unor rezultate, numită şi loterie sau perspectivă.

� Speranţa de utilitate a fiecărei acţiuni (sau loterii) este suma indicilor de utilitate calculaţi pentru rezultate sau consecinţe şi ponderate cu probabilităţile acestor rezultate. Acţiunea optimă este cea a cărei speranţă de utilitate este cea mai ridicată.

� Indicii de utilitate au proprietatea de a exprima atitudinea decidentului faţă de risc, adică aversiunea sa faţă de risc, preferinţa ssa pentru risc sau neutralitatea sa faţă de risc. Aceste comportamente sunt reprezentate printr-o funcţie u(X) concavă, convexă sau liniară.

Utilitatea

60

� Noţiunea de utilitate a acţiunilor şi evenimentelor în raport cu un scop reprezintă un concept de primă importanţă ce apare în sudiul fenomenelor economice şi sociale, a interacţiunii dintre diferite grupuri de indivizi raţionali.

� D. Bernoulli - unul dintre primii cercetători care s-au ocupat de ideea generală de utilitate - a analizat principiul speranţei matematice, dominant în teoria comportamentului în condiţii de incertitudine, potrivit căruia se preferă varianta care conduce la câştig mediu maxim, principiu care s-a dovedit a nu fi general valabil (de exemplu, paradoxul de la Petersburg).

� J. Von Neumann şi O. Morgenstern (1947) au fost primii care au considerat utilitatea ca o cuantificare a preferenţelor, formulând primul sistem de axiome pentru aceasta. Ulterior au fost propuse şi alte axiomatizări pentru utilitate, toate converg către aceeaşi concluzie: funcţia utilitate este unică până la o transformare liniară pozitivă. Mai departe, nu se poate elabora pe ideea unicităţii utilităţii deoarece nu există nici o definiţie naturală a valorii zero şi a utilităţii pentru unitate.

� Conceptul de utilitate a fost introdus în teoria deciziei pentru a compara între ele variante decizionale caracterizate prin mai multe consecinţe.

Utilitatea unei acţiuni determină o anumită conduită a decidentului, orientându-l spre decizii „bune” în condiţii de risc. Mărimea aceasta este subiectivă şi asociată fiecărei variante va determina prin valoarea sa maximă, care este varianta decizională optimă. Dacă stărilor ce determină diferitele acţiuni le corespund probabilităţi subiective, iar rezultatelor respective li se asociază valori ale utilităţii (maximă pentru rezultatul cel mai favorabil, minimă pentru cel mai defavorabil, iar pentru cele intermediare se determină prin metoda grafică sau prin interpolare), atunci speranţa matematică a utilităţii determină utilitatea alegerii unei variante decizionale (prin căutarea celei mai mari speranţe matematice de utilitate).

Utilitatea

61

� Este evident caracterul relativ şi subiectiv al conceptului de utilitate; aceasta este definită ca o funcţie cu valori în [0, 1] reflectând prin valoarea maximă 1 preferinţa maximă şi prin 0 pe cea minimă.

Utilitatea este o mărime subiectivă (depinde de aprecierea decidentului) şi se exprimă, în acest caz, prin gradul de satisfacţie pe care îl obţine decidentul când optează pentru una sau alta dintre variantele decizionale, în raport cu obiectivele sale şi ale organizaţiei.

- poate fi aplicată atât în cazul existenţei a mai multor criterii de evaluare pentru a face posibilă compararea diferitelor evaluări, precum şi pentru a exprima atitudinea decidentului faţă de riscul adoptării unei variante decizionale.

Formalizare - utilitate

62

� Funcţiile de utilitate u(Vi) asociază fiecărei variante (V1, V2,. ...,Vm) o valoare din mulţimea numerelor reale (R) şi au următoarele proprietăţi:

� Vi va fi preferată lui Vj dacă şi numai dacă u(Vi) > u(Vj); � u[pVi, (1-p)Vj] = pu(Vi) + (1-p)u(Vj), unde p este probabilitatea cu valori în [0,

1]; � Dacă proprietăţile 1 şi 2 sunt îndeplinite atunci se poate construi transformarea

liniară u’(Vi) = au(Vi) +b, pentru a>0 şi b atun

0. În cazul funcţiilor de utilitate liniare, procedura practică de determinare a utilităţilor

constă în a considera cunoscute utilităţile a două valori (minimă = 0 şi maximă = 1), şi obţinerea prin interpolare a utilităţilor pentru celelalte valori.

Metoda speranţei matematice (a valorii aşteptate), Expected value - eng

63

În cazul în care decidentul are o atitudine neutră faţă de risc pentrualegerea variantei decizionale se poate aplica metoda valorii aşteptate(speranţa matematică) maxime:

1. Pentru fiecare variantă/alternativă Ai se determină valoarea aşteptată(speranţa matematică) venitului:

pentru i = 1, ..., m

2. Se alege varianta/alternativa A* corespunzătoare valorii aşteptate

maxime a venitului:

max {E1, E2, ..., Em} => A*

,1

11

n

j

ijjCp

Metoda arborelui de decizie

64

� se aplica la situatiile decizionale de mare complexitate, în care sunt implicate evenimente aleatoare care se produc succesiv.

� este folosita în cazul unei succesiuni de decizii interconditionate în timp.

� se bazeaza pe reprezentarea grafica a tuturor combinatiilor posibile de variante decizionale si stari ale naturii corespunzatoare fiecarui moment de timp.

� se descriu procesele decizionale multisecventiale sub forma unor diagrame în care, pentru reprezentare, se utilizeaza RAMURI si NODURI

Example: A DISEASE WITH PROGRESSIVEHEALTH STATES AND AT LEAST TWO

PATHWAYS (from: GBD 2005 STUDY OPERATIONS MANUAL – FINAL JANUARY 2009 )

65

� an example of a diagram for a disease with progressive health states. It is a diagram used in the Dutch and Australian Burden of Disease studies for breast cancer with a tumour size greater than 5 cm at diagnosis. Each of the boxes (apart from “Cured” and “Death”) represents disease sequelae used in the analysis of YLD.

� p = proportion of cases who survive;

� 1 – p = proportion of cases dying

The period of disability was set to five years in survivors. The average duration of those who die is determined from follow-up data of cancer registry. The durations for initial diagnosis and treatment, disseminated disease and the terminal phase were set after discussions with cancer experts. Each of the health states in the diagram had a separate disability weight.

Tipuri de noduri

66

� Noduri de decizie (D)

� Noduri de tip incertitudine: eveniment sau sansa (C - chance)

� Noduri de tip consecinta (noduri finale)

Nodurile de tip decizie (D) � Ramuri = variantele

decizionale:

� pornesc din noduri de tip D şi ajung în noduri de tip eveniment (C) sau în noduri terminale

67

Noduri de incertitudine (C)

� “Ramuri” = stări ale naturii (au probabilităţi asociate)

� pornesc din noduri de tip (C) şi ajung în noduri de tip decizie (D) sau în noduri terminale

68

La construirea arborelui trebuie să se aibă în vedere respectarea următoarelor cerinţe:

69

� valoarea nodurilor de incertitudine (în care natura „face” alegerea) să depindă numai de evenimentele viitoare şi nu de deciziile precedente;

� succesiunea proceselor decizionale la diferite momente de timp face ca deciziile intermediare să fie condiţionate de rezultatele estimate ale deciziilor finale (la ultimele procese decizionale reprezentate în arbore);

� decizia iniţială (corespunzătoare primului nod de decizie) depinde de efectele cumulate ale tuturor deciziilor intermediare şi finale.

Reguli: - fiecare nod are un singur nod ascendent şi unul sau mai

multe descendente;

- calculul valorilor asociate fiecarui nod se face dinspre

nodurile finale catre cel iniţial

PROCEDURA “ROLL-BACK”

(presupune selectarea deciziei optime începând de la nivelul

ultimului punct de decizie al orizontului de timp, după criteriul

speranţei matematice maxime.

Se continuă selectarea variantei decizionale optime

pe nivelul imediat anterior până la nivelul nodului iniţial. 70

Etape de rezolvare

71

� definirea problemei decizionale, a evenimentelor posibile care condiţionează probabilistic consecinţele ale fiecărei alternative decizionale

� reprezentarea grafică a nodurilor decizionale, a variantelor decizionale şi evenimentelor care influenţează consecinţele acestora sub forma unui arbore stilizat, cu un număr variabil de ramificaţii, corespunzător variantelor şi evenimentelor abordate

� determinarea consecinţelor decizionale - aferente fiecărei variante condiţionate de probabilitatea de apariţie şi manifestare a evenimentelor respective

� determinarea probabilitatilor de aparitie şi manifestare a evenimentelor

Important = estimarea cât mai mare exacta a probabilitatilor. Erori foarte mici pot avea consecinte negative dintre cele mai mari asupra calitatii deciziilor adoptate

Etape (cont.)

72

� calculul speranţei matematice pentru fiecare consecinta si varianta decizionala: Valoarea unui nod Eveniment / „Chance” C = valoarea medie probabilista sau valoarea asteptata = Σprobabilitati*consecinte =Σpj*cij Valoarea unui nod tip decizie (D ) MAXIM dintre valorile nodurilor de la sfârsitul ramurilor de decizie care pornesc din nodul respectiv

MINIM dintre valorile nodurilor de la sfârsitul ramurilor de decizie care pornesc din nodul respectiv

� alegerea variantei optime. Se realizează pe baza analizei comparative a speranţelor matematice determinate în etapa

precedentă. Speranţa matematică cu valoarea cea mai mare/mică indică decizia optimă.

Elementele constitutive ale unui proces de

decizie

73

� mulţimea variantelor decizionale; � mulţimea criteriilor decizionale - principiile pe bază cărora se face

clasificarea, aprecierea. Insăşi existenţa mai multor variante presupune o posibilitate de a le deosebi între ele, ceea ce echivalează cu existenţă unui sau mai multor criterii de diferenţiere.

� mulţimea stărilor naturii; � mulţimea consecinţelor decizionale.

Mulţimea obiectivelor sau a criteriilor de evaluare utilizate într-o

problemă decizională trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe care

permit creşterea gradului de corectitudine a deciziei:

74

� completitudinea - setul de criterii utilizat să acopere toate aspectele ce pot înclina balanţa spre o variantă decizională sau alta şi să permită asocierea unei unităţi de măsură pentru fiecare atribut;

� decompozabilitatea – posibilitatea ca unele criterii cu caracter general să poată fi exprimate prin criterii mai simple, independente;

� neredundanţa - un anumit aspect este evaluat printr-un singur criteriu de evaluare; � operabilitatea - exprimarea criteriilor într-o manieră comună de către decidenţi; � număr minim suficient de criterii: numărul de criterii folosit într-o problemă

decizională să fie “acceptabil” (fără a simplifica însă excesiv problema) pentru a permite fundamentarea în timp real a deciziei.

Ideal, ar fi ca setul de criterii să fie ortogonal – criteriile să fie independente sau decuplate - totuşi, de cele mai multe ori, acestea presupun interdependenţe sau suprapuneri.

Necesitate - optimizare multicriterială

75

� Fundamentarea complexă a deciziilor impune folosirea mai multor criterii decizionale, în special în sectorul public, unde unul sau mai mulţi decidenţi iau decizii ce vizează simultan mai multe obiective, adesea contradictorii.

� Situaţiile decizionale multicriteriale se regăsesc, în prezent, în fiecare aspect al vieţii cotidiene.

Procesul decizional presupune evaluarea mai multor variante decizionale în vederea alegerii uneia dintre ele. De cele mai multe ori, evaluarea variantelor decizionale se face pe baza mai multor indicatori economici consideraţi criterii de evaluare.

� Problemele în care se caută varianta decizională optimă în raport cu mai multe criterii se numesc probleme de optimizare multicriterială.

76

În cazul optimizării multicriteriale se tratează distinct: optimizarea

multiatribut şi cea multiobiectiv. Vorbind despre deciziile multicriteriale, acestea, de asemenea, se clasifică în:

� decizia de tip multiobiectiv are la bază un model cuprinzând restricţii şi funcţii obiectiv. Aplicarea unui algoritm adecvat conduce la o soluţie (de regulă, suboptimală) în raport cu fiecare funcţie-obiectiv luată individual) având caracterul unui compromis între funcţiile obiectiv;

� decizia de tip multiatribut urmăreşte alegerea unei variante de decizie dintr-o mulţime finită dată, ţinând seama în mod simultan de mai multe criterii pe care fiecare variantă le satisface în mod diferit.

Metode de căutare a “optimului multicriterial”

77

optimizarea multiobiectiv optimizarea multiatribut

- mulţimea soluţiilor posibile este infinită

-

- criteriile de optim se prezintă sub forma unor funcţii obiectiv care

trebuie maximizate sau minimizate

(metoda de programare scop - goal

programming)

- soluţia conduce la abateri cât mai mici faţă de scopurile propuse prin funcţiile obiectiv

- mulţimea alternativelor/ variantelor de acţiune este finită;

- fiecare alternativă este caracterizată de mai multe

atribute (exprimate cantitativ

sau calitativ)

- alternativa optimă aleasă este aceea care satisface cel mai

bine toate atributele

Soluţiile problemei multicriteriale sunt de natură suboptimală. Pentru alegerea variantei decizionale optime

este necesară ierarhizarea variantelor decizionale disponibile în raport cu toate criteriile dorite. Dar, în general, o

variantă optimă în raport cu un criteriu este suboptimală în raport cu celelalte criterii. De aceea, se caută varianta

care realizează cel mai bun compromis pentru toate criteriile.

Metode utile pentru rezolvarea problemei

multicriteriu

78

▪ procedee bazate pe conceptul de utilitate – în care se recomandă alegerea variantei cu utilitate maximă. Dacă criteriile de evaluare sunt exprimate în unităţi de măsură diferite, pentru uşurinţa exprimării în termeni cantitativ se foloseşte utilitatea. Aceste metode presupun o aprofundare a problemei de estimare a utilităţii şi studiul condiţiilor în care utilităţilor diferitelor consecinţe sunt aditive.

▪ procedee compozite – în care fundamentarea deciziei presupune efectuarea unor clasamente. De exemplu, în viziunea şcolii franceze (reprezentate de B. Roy), metoda ELECTRE propune folosirea unor indicatori de concordanţă şi discordanţă pentru efectuarea clasamentelor.

Elementele de bază ale unei decizii multicriteriale:

79

Obiectivele: variate şi chiar contradictorii. Ex: decizia de politică economică a unui guvern minimizarea ratei şomajului, minimizarea inflaţiei şi a

deficitului bugetar, maximizarea producţiei.

Scopurile: un tip special de obiective care urmăresc atingerea unui anumit nivel prestabilit pentru criteriile specificate.

Criteriile (sau atributele) în strânsă legătură cu scopurile şi obiectivele, pot diferi de la un decident la altul pentru aceeaşi problemă decizională.

Üdiversitatea şi incompatibilitatea unităţilor de măsură Üunele criterii luate în considerare urmăresc maximizarea unor indicatori economici, iar alte criterii urmăresc minimizarea unor indicatori

→ noţiunea de “utilitate”. Ponderea criteriilor / Coeficienţii de importanţă acordaţi criteriilor: însumaţi trebuie să dea 1 sau 100%.

Alternativele / Cursurile de acţiune / Strategiile de acţiune pe care decidenţii le au la dispoziţie şi care pot fi de natură tehnică, economică, financiară, socială etc.

În cazul în care problema decizională multicriterială este tratată în condiţii de risc şi/sau incertitudine

pr se specifica stările naturii şi probabilităţile de manifestare a acestora.

80

� In domeniul deciziei multiatribut, metode diferite pot conduce la rezultate diferite. Nu insuficienţa sau incorectitudinea metodei respective creează această situaţie, ci faptul că punctul de vedere decizional este particularizat la nivelul metodei într-o măsură mai mare decât în cazul algoritmilor de optimizare.

Elementele tipice ale unui model decizional multiatribut pot fi grupate în formă matriceală astfel: fie V={V1, V2, ... Vm} o mulţime de variante şi o mulţime de criterii C={CD1, CD2, ..., CDn}.

în care: � Vi, i=1,…,m desemnează setul de variante din care se va face alegerea celei mai

bune/convenabile; � CDj, , j=1,…,n reprezintă mulţimea de criterii identificate. Fiecărui criteriu CDj i se poate asocia

un coeficient de importanţă kj, obţinându-se vectorul K={k1, k2, ..., kn}. � Cij, i=1,…,m; j=1,…,n este un rezultat numeric ce analizează fiecare variantă decizională Vi din

punctul de vedere al criteriului CDj.

81

Se presupune că se cunosc cu certitudine consecinţele Cij după criteriul CDj pentru fiecare variantă Vi care aparţine mulţimii variantelor posibile. Problema esenţială a procesului de decizie este ca pentru fiecare pereche de variante Vi şi Vh să se poată stabili o relaţie care să ducă, în final, la realizarea unui clasament (în funcţie de preferinţa decidentului). Dacă s-ar lua în considerare un singur criteriu CDj, atunci s-ar putea stabili relativ simplu o relaţie de preferinţă între oricare două variante. Când se folosesc mai multe criterii situaţia devine mai dificilă.

Pentru simplificare, se introduce conceptul de dominanţă astfel: o variantă Vi domină varianta Vh, adică [Vi D Vh] dacă prima variantă este preferată sau cel puţin indiferentă, după fiecare criteriu, dar este strict preferată în raport cu cel puţin un criteriu faţă de varianta h.

Dacă o variantă Vo este dominată de toate celelalte se numeşte ineficientă şi va fi eliminată din mulţimea variantelor posibile. In mod alternativ, o variantă este eficientă dacă nu este dominată de toate celelalte variante (există cel puţin un criteriu cu care este preferată faţă de una sau mai multe alte variante).

Dacă o variantă este preferată faţă de toate celelalte variante, atunci este „lider” al clasamentului şi va fi aleasă de decident pentru a fi aplicată (va desemna „soluţia”). Totuşi, este posibil ca, în baza relaţiei de dominanţă două variante să nu poată fi comparate, situaţie care duce la folosirea unor metode precum: metode globale (prin construirea unui indicator sintetic, sau estimarea prin utilităţi globale); metode lexicografice; metode bazate pe calculul distanţelor între variante.

Fiecare din aceste metode se bazează pe o serie de argumente logice, fără a reuşi să elimine total subiectivismul în aplicarea lor; alegerea unei metode specifice se face în principiu, ţinând seama de preferinţele metodologice ale decidentului într-un anume context decizional.

AHP – analiza de ierarhizare analitică

82

Deteminarea ponderilor pentru obiectivele strategice se va face cu ajutorul metodei AHP - se bazează pe o comparaţie pe perechi între alternativele decizionale la nivelul fiecărui criteriu considerat. un set similar de comparaţii este efectuat pentru a determina importanţa relativă a fiecărui criteriu şi în acest fel se obţin ponderile. Pentru fiecare set de criterii se evalueaza prin interviul cu decidenţii/stakeholderii nivelul de evaluare a importanţei criteriului CDi în raport cu criteriul CDj. Comparaţiile pe perechi sunt făcute prin evaluare lor subiectivă de către decidenţi.

83

Se obţine o matrice a comparaţiilor între perechile de alternative decizionale pentru fiecare criteriu.

84

Transformarea în ponderi a comparaţiilor între atribute se face calculând o nouă matrice N obţinută prin normalizarea in raport cu sumele S1, S2, … Sj… a elementelor din matricea de comparaţie A, astfel:

Elaborarea deciziei finale şi realizarea analizei de senzitivitate a soluţiei obţinute ce

trebuie realizată de decident pentru a-i da posibilitatea să examineze cât de «rezistentă» este decizia sa provizorie la schimbarea evaluărilor importanţei acordate atributelor şi la modificările preferinţelor pentru alternativa aleasă.

DECIZII DE GRUP

85

Grupul de lucru - O reuniune de două sau mai multe persoane care, prin intermediul unor mecanisme interactive, împart obiective, percepţii şi forme de control social comune.

Caracteristici:

cerinţe de raţionalitate

decizia de grup, avantaje şi dezavantaje

metode de luare a deciziei

În cazul deciziilor cu mai mulţi participanţi, în funcţie de gradul de autoritate şi de răspundere al participanţilor, precum şi de modul lor de comunicare se pot întâlni două situaţii distincte:

- asumarea responsabilităţii pentru decizia finală revine unui singur individ, deşi în procesul de elaborare a decizie participă şi alte persoane (asistenţi) care împreună formează “echipa decizională ierarhică” (decizia este considerată unilaterală); participanţii ocupă poziţii inegale în luarea deciziei din punct de vedere al importanţei şi al greutăţii opiniilor

ţ

decizie organizaţională.

- intr-un climat de cooperare, în care participanţii cu poziţii de autoritate apropiate îşi împart responsabilităţile, urmăresc aceleaşi obiective principale şi adoptă decizii decizie (negociată) de grup.

CONDIŢII DE BAZĂ ALE GRUPURILOR DE DECIZIE

86

� grupul urmăreşte întotdeauna un obiectiv � necesitatea de a utiliza abilităţi şi cunoştinţe comune � specialiştii se completează în cunoştinţele de specialitate � trebuie să existe o relaţie de încredere, nu neapărat de prietenie � existenţa unei coeziuni a grupului � fiecare membru îşi asumă un rol în cadrul grupului � comportarea membrilor să fie reglementată de un sistem de valori

şi un set de norme

ELEMENTELE GRUPULUI IDEAL

87

� Dimensiunea grupului

� Calitatea profesională a grupului

� Căutarea succesului

� Obiectivele de grup

� Relaţii stabile

� Omogeneitatea

� Competenţa intergrupală şi rezolvarea conflictului

� Competenţa intragrupală

� Comunicarea internă

Decizia de grup: avantaje si dezavantaje

88

Avantaje:

n creşte volumul informaţiilor

disponibile, noutatea,

creativitatea şi originalitatea în

abordarea problemelor

decizionale;

n creşterea calităţii deciziei,

acceptarea şi angajarea faţă de

aceasta;

n schimbarea în favoarea riscului

Dezavantaje:

n Consumă mult timp

n Risc de conflict între

câştigători şi cei care pierd

n Limitarea talentelor

individuale

n “Gândirea de

grup”(groupthink)

n Dominarea

Cerinţe de raţionalitate a deciziilor

de grup (Arrow)

89

1. metoda deciziei de grup trebuie să fie aplicabilă tuturor variantelor posibile;

2. nu este obligatorie aderarea decidenţilor din grup la opinia vreunuia dintre ei, indiferent de statutul social al decidenţilor;

3. dacă o anumită variantă urcă pe scara de preferinţe a fiecărui individ, atunci ea trebuie să urce şi pe scara de preferinţe a grupului

4. dacă decizia se referă la un anumit număr de alternative posibile, clasamentul făcut de grup acestora nu trebuie modificat prin luarea în considerare a unei noi variante;

5. decizia de grup nu poate fi identică cu opinia unui singur membru al grupului, fără să ţină seama de opiniile celorlalţi.

“Paradoxul Arrow”: nu există nicio metodă pentru a elabora decizia în colectiv care să ţină cont de toate cele cinci propoziţii simultan

Metode de luare a deciziei de grup:

90

1. Metoda agregării (compunerii) ordonărilor individuale

2. Metoda compunerii utilităţilor individuale 3. Algoritmul Deutch – Martin

Metoda agregării (compunerii) ordonărilor individuale - metoda Borda-Kendall de consens

91

� Fie un grup compus din m membri care trebuie să decidă asupra a n alternative.

� Se notează aij preferinţa pe care un membru i o atribuie alternativei j (1 pentru cea mai preferată, 2 pentru următoarea,…, n pentru ultima preferată).

� Ansamblul preferinţelor exprimate de membrii grupului alcătuiesc o matrice A = [aij,] , de dimensiuni m x n (tabelul nr.1)

Metoda agregării (compunerii) ordonărilor individuale - metoda Borda-Kendall de consens (cont.)

92

Decidenţi Alt. D1 D2 Di …… Dm Sj A1 a11 a12 …. ai1 …… am1 S1

A2 a12 a22 …… ai2 …… am2 S2

Aj a1j a2j …… aij …… amj Sj

An a1n a2n …… ain …… amn Sn

1. Se calculează pe linie: Sj =

2. Se ordonează crescător valorile Sj obţinute (cea mai

bună variantă este cea cu Suma minimă)

i

ija

2. Metoda compunerii utilităţilor individuale

93

Fie un grup compus din m membri care trebuie să decidă asupra a n alternative.

Se notează uij utilitatea pe care un membru i o atribuie alternativei j (1 pentru cea mai preferată, 0 pentru ultima preferată), uij є [0,1].

Ansamblul preferinţelor exprimate sub formă de utilităţi de membrii grupului alcătuiesc o matrice

U = [uj,], de dimensiuni mxn,

Fie ki, ponderea importanţei acordate decidenţilor (coeficient de competenţă), ki є [0,1]

Metoda compunerii utilităţilor individuale

94

� Se calculează pe fiecare linie a matricei U = [uij,] (pe fiecare variantă) toate elementele: ugj =

� Se ordonează descrescător valorile ugj obţinute, iar ordinea indică preferinţele grupului (varianta cu utilitatea globală cea mai mare reprezintă alegerea grupului).

Inconvenient: în unele situaţii, se poate ajunge la utilităţi globale egale pentru mai multe variante, ceea ce face dificilă sau chiar imposibilă alegerea variantei optime. În aceste situaţii, pentru ordonarea variantelor se poate utiliza “algoritmul Deutch – Martin” (“metoda momentelor”)

i

i

ij ku ij

Cum tratează grupurile riscul?

95

� Discuţiile de grup tind să polarizeze sau să exagereze poziţia iniţială a grupului, discuţiile de grup tind să polarizeze sau să exagereze poziţia iniţială a grupului.

● Schimbarea în favoarea riscului � tendinţa grupurilor de a lua decizii mai riscante decât media riscului iniţial susţinut

de membrii săi � (numărul şi dimensiunea mare a grupului oferă siguranţă � responsabilitatea difuză pentru o decizie necorespunzătoare încurajează grupul să

rişte mai mult) ● Schimbarea în favoarea conservatorismului � tendinţa grupurilor de a lua decizii mai puţin riscante decât media riscului susţinut

iniţial de membrii săi � (grupurile sunt prudente cu membri care se verifică şi se echilibrează reciproc,

astfel încât un rezultat conservator este sigur)

Gândirea de grup

96

� apare atunci când membrii grupului au o puternică dorinţă de consens şi coeziune şi sunt mai puţin interesaţi să ajungă la cea mai bună soluţie cu putinţă.

Irvig L. Janis - „gândirea de grup este un mod de a gândi în care oamenii se angajează când sunt puternic implicaţi într-un grup coeziv, când dorinţa lor de a instala consensul este mai puternică decât cercetarea realistă a celorlalte alternative”

- „se referă la deteriorarea eficienţei mentale, a realităţii testate şi a judecătii morale care rezultă în urma presiunilor grupului”.

Cauze ale gândirii de grup - comportamentul inadecvat al liderului, izolarea grupului faţă de informaţiile externe, existenţa unui lider puternic şi dominant şi lipsa de proceduri de căutare potrivită de alternative şi asigurare a luării în considerare a tuturor părerilor

Gândirea de grup - Simptome:

97

� iluzia de invulnerabilitate – membrii grupului sunt supraîncrezători şi dispuşi să îşi asume riscuri mari

� grupurile care sunt implicate în acest fenomen nu discută soluţiile alternative; caută mai degrabă să justifice decizia decât să privească asupra unor soluţii mai bune.

� prezenţa diferiţilor factori interni sau externi conduc la apariţia „percepţiilor stereotipizate” care duc la crearea conflictelor sociale; Problemelor şi contraargumentelor de neignorat li se dau interpretări raţionale pentru a fi îndepărtate

� În momentul în care grupurile iau decizii, se ignoră standardele morale ale propriilor lor decizii fară a se gândi la posibilele consecinţe;

� Presiunea spre conformitate – membrii grupului se presează reciproc să intre în rând şi să se conformeze vederilor grupului

� „presiunea directă a oricărui membru care exprimă argumente puternice împotriva unor stereotipuri, iluzii sau angajamente ale grupului face ca acest tip de dezacord să fie contrar celor aşteptate de la toţi membrii loiali” (Janis);

� „anticipând reacţia negativă a grupului, membrii acestuia omit în mod constant alternative ţinând în „forul interior” argumentele contrare şi făcând acest lucru, compromit decizia;