Memoria hărţuită

(1977–2017)

40 de ani de la Mişcarea pentru drepturile omului1

Flori BĂLĂNESCU

Keywords: collaborationism; human rights; memory; opposition; resistance;

repression; Securitate

Am ezitat între Memoria hărțuită și Memoria ascunsă. Deși a doua variantă

promite dezvăluiri senzaționale, am optat pentru cea dintâi. Senzațional în ce-l

privește pe scriitorul Paul Goma și „relația” lui cu instituțiile represive este tocmai

felul în care o memorie devoalată decenii în șir, înainte de 1989 și după, apoi

confirmată sau contrariată de arhivele Securității, continuă să fie supusă hărțuirii.

Dacă planurile de compromitere, neutralizare și anihilare ar fi fost numai actul

deliberat al unui regim totalitar, conștiința noastră identitară n-ar fi atât de afectată.

Am recunoaște, așa cum părea că o făceam înainte de căderea comunismului,

agresorul comun, am ști să ne delimităm de urmările acțiunilor lui, ale urmașilor

oficiali și ale moștenitorilor dinastici ai acestuia. Însă, instituțiile represive nu au

fost utilaje acționate prin buton de o mână unică. Au fost alcătuite din și au lucrat cu

oameni, angajați (care aveau familii, prieteni, vecini, conexiuni sociale) și „civili”.

Acești civili, acești agenți, aceste surse ale Securității, înregimentate sau nu, plătite

sau nu, agenți de influență ai regimului, mai mult sau mai puțin conștient, sunt

rudele, prietenii, vecinii, colegii noștri. Cu ajutorul lor, misiunea de aruncare în aer

și de malaxare a tot ce însemnase înainte de război mecanismul intelectual al

libertății – și puținul care a mai rămas după – a avut un succes neașteptat.

Scrisorile trimise lui Goma în timpul Mișcării pentru drepturile omului, din

proprie inițiativă sau la comanda Securității – de oameni simpli, neavând legătură cu

preocupările și cu breasla scriitoricească, sau de scriitori, profesori, medici, ingineri,

preoți ș.a. – constituie un revelator al alienării mentale ce stăpânea societatea

românească. Cu puține excepții, românii par să nu fi cunoscut niciodată resorturile

ce fac diferența între un om liber și unul conform, reeducat. Înstrăinarea unor

asemenea valori și norme capătă forme incredibile și neplăcute ale căderii

intelectuale (în sens larg) și umane. În absența unei educații a discernământului

(profesorii muriseră ori fuseseră convertiți în sistemul concentraționar), a unor reguli

elementare de democrație politică și socială, universul cultural (iarăși, în sensul cel

mai larg) este un surogat pregătit în laboratorul ideologic, înghițit zilnic ca o pastilă

împotriva hipertensiunii arteriale. Se știe că hipertensivul nu poate renunța niciodată

1 Comunicare susținută în cadrul simpozionului național Memorialistica românească: între

documentul istoric şi obiectul estetic, Iași, 22–23 iunie 2017. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti.

67

la tratament. Până în 1989, românii au primit zilnic doza de ținere sub control a

tensiunii sociale. Atunci s-a înțeles că boala era indusă, deci, se putea renunța la

„tratament”, cu condiția fixării unui diagnostic corect. Acest diagnostic ne lipsește.

Sau preferăm să nu îl conștientizăm.

Nașterea momentului Goma în 1977 pare și mai incredibilă în acest context.

Astăzi nu mai este dificil de explicat de ce a fost zilnic ucis ritual2. Este doar greu de

acceptat. Nici cei mai luminați dintre contemporanii lui Goma – „necunoscutul”,

„netalentatul”, „vândutul” – din epoca socialismului biruitor nu au putut supraviețui

„cultural”, nu au putut „rezista cultural” fără doza lor zilnică de conformism. Când,

după decembrie 1989, doza a încetat să mai fie administrată, pentru că șeful Secției

de Ideologie a fost împușcat, dezintoxicarea nu a fost deloc traumatizantă. Ne-am

repliat: din conformiști, unii au ales să fie foști disidenți/ opozanți/ rezistenți-prin-

cultură. Este alt paradox al lumii intelectuale românești. Conformiștii cei mai de

seamă, elitele au înlocuit drogul ideologic direct cu antidotul și n-au avut nicio

reacție adversă. Conștiința nu a suferit contorsiuni, dimpotrivă, a început să scoată la

lumină ceea ce gândise și făcuse – ca și când ar fi fost firesc – împotriva lui Goma

(înțeles ca reper într-o lume în care puțini au ieșit din linie). Unii au dat pe goarnă la

Securitate, alții au colportat ca niște bravi agenți de influență ai regimului. Pentru a-

și justifica cedările și conformismul au continuat să susțină variante care, chipurile,

le fuseseră impuse. S-a creat o școală de gândire, au fost inventate curente de opinie,

cei care n-au putut deveni „eroi” înainte de 1989, după propria lor mărturisire, au

putut deveni după 1989 Profesori, Formatori, Mari conștiințe – Elite. Organismul

intelectual românesc tolerează bine și otrava și antidotul, pe care le-a procesat

temeinic, încât pot fi administrate alternativ sau împreună. Adaptarea la conformism

și confuzie este atât de evidentă, încât poate fi asemuită cu o moștenire genetică.

Pentru o înțelegere mai aplicată a temei propuse, am identificat șase mari

tipuri de scrisori cu care putem opera în analiza conceptuală a memoriei hărțuite, cu

referință strictă la Mișcarea pentru drepturile omului, ca episod esențial pentru ceea

ce numim statura morală și intelectuală a lui Paul Goma.

1. Scrisori de la aderenți/ simpatizanți.

2. Scrisori-document de adeziune – publice – expediate din România (ex. Ion

Vianu, Ioan Ladea, Ion Negoițescu).

3. Scrisori publice de solidarizare, expediate din afara României (ex. Ion

Rațiu)

4. Scrisori de dezarmare/ retractare/ desolidarizare.

5. Scrisori de la colaboratori ai Securității.

6. „Scrisori indirecte”: comentarii culese de agenții Securității – pro și contra.

Ne vom opri asupra punctului 4: Scrisori de dezarmare/ retractare/

desolidarizare. Tipologia acestei categorii este marcată de modalitățile în care se

raportează subiecții la regimul politic și la principala instituție represivă: Securitatea.

Portretul-robot al expeditorului unui astfel de „înscris” este unul contradictoriu,

2„Da, Goma este zilnic ucis ritual – iar ne întoarcem la Mioriţa – fără a se observa vreun ce-profit la

scriitorul român (de la origini până azi-mâine), dacă ziceam că Manolescu mai este scriitor. Scrie el

mai bine după antisemitizarea lui L.I. Stoiciu şi a mea? Cât de mai-bine comite el cronicile sportive? A

devenit mai frumos?” (Stănescu (Bălănescu), Goma 2008: 31).

68

deoarece nu poate fi aplicat pur și simplu unei persoane, ci numai unele dintre

caracteristici pot fi proiectate asupra lui:

4.1 – este conform ideologic și cointeresat (material și/ sau logistic);

4.2 – este conform ideologic, fără să fie conștient de acest lucru, sau pur și

simplu o victimă facilă a diversiunii;

4.3 – este timorat de presiunile/ șantajul/ agresarea practicate de Securitate

asupra lui.

4.1 Autori de scrisori conformi ideologic și cointeresați (material și/ sau

logistic)

„Cum adică, Pleşiţă şi cu mine suntem români în acelaşi mod, domnule?... În

cazul ăsta eu declar că nu sunt român, dacă Pleşiţă este român”.

(Paul Goma)

Parafrazându-l pe scriitor, putem formula: Dacă și Genaru a rezistat-prin-

cultură, atunci... Goma a rezistat pentru cultură!, Genaru fiind doar un termen-

mascotă ilustrativ pentru o mentalitate a conformismului și a lașității civice,

denumite astăzi de mulți onestitate intelectuală, care ar fi o formă de rezistență/

disidență3.

Pe 28 martie 1977, scriitorul Ovidiu Genaru din Bacău redactează o scrisoare

în care îl îndeamnă pe Paul Goma la conformism, la cumințire, lăudându-l pentru

recentul articol din „România Literară”, intitulat Pământ de flori4. Scrisoarea este,

indubitabil, reală (olografă, fotografiată în original, redactată cu mare grijă pentru

detalii și având un fir epic ostentativ didactic). Pe numele real Ovidiu Bibire, un

profesor de gimnastică din Bacău, îndrăgostit de literatură, a debutat cu versuri în

revistă în 1964 și în volum în 1966. Este mai în vârstă decât Paul Goma cu un an.

Deși conformat și pregătit să fie scriitor, Goma a debutat mai târziu, din motive de

incompatibilitate cu regimul politic. Volumele publicate de Genaru „îi vor aduce

aprecieri din partea criticilor, premii ale Uniunii Scriitorilor etc., dar nu şi un loc pe

măsura meritelor sale în literatura contemporană. Are – ca şi Emil Brumaru sau

Eugen Negrici – soarta scriitorului înzestrat din provincie, care primeşte mesaje de

simpatie de peste tot, dar nu şi un loc în ierarhia literară”, e de părere criticul literar

Alex. Ștefănescu (Ştefănescu 2002: nr. 30). S-ar spune că talentul (real sau imaginat)

legitima intervenția de pretinsă superioritate morală a lui Genaru, care scrie în post-

scriptum: „Aștept ca «semnalul» dv. din presă să fie dublat și de o acțiune socială

lucidă. Respingeți, domnule Goma, celebritatea înșelătoare, capcana oferită de unele

cercuri dușmănoase nouă, celor ce trăim și muncim în România”.

3 Ștacheta este și mai mult coborâtă, prin echivalarea „decenței” cu „rezistența”, aruncare în

relativism și derizoriu, altfel spus, dacă au existat atât de mulți români decenți și onești intelectual,

înseamnă că toată lumea a rezistat, deci lupta pentru drepturi era fără noimă, dovadă că acțiunea civică

din 1977 nu a reușit să devină o mișcare puternică, poate pentru că nici nu era nevoie: „În România, în

anii ’80, simpla decență devenea, prin implicație, o formă de rezistență (pasivă, dar nu mai puțin reală)”

(Vladimir Tismăneanu, în Coande 2006: 167). 4 Articolul apăruse în „România Literară” pe 24 martie 1977. Textul scrisorii lui Ovidiu Genaru

poate fi citit la sfârșitul comunicării.

69

Al doilea confrate: Valentin Berbecaru. Ştiam că publicase, cândva, un volum

sau două de proză, însă în ultimii cincisprezece ani nu se mai auzise de el. Să fi fost,

în continuare, pedepsit pentru că, prin 1957, împreună cu poetul Leonid Dimov, se

pişase pe soclul statuii lui Stalin – „monument” aflător în gura Parcului cu (fost)

acelaşi nume? Nu „în continuare” (pedepsit), ci abia acum – pentru că, atunci, pentru

crima de pişmajesté fusese pedepsit numai Dimov? Nu mai ţin minte ce anume îmi

scria Berbecaru, nu strălucea nici în stilul epistolar (Goma 2015: 207).

Aflăm tot din DUI al lui Goma ce anume îi scrisese confratele scriitor5.

Berbecaru – un contabil-administrator născut în 1927 – debutează și el în

revistă în 1964, nu oriunde, ci în „Gazeta literară”, viitoarea „România Literară”, iar

3 ani mai târziu în volum. Crispedia spune că Berbecaru a încercat, prin scris, să își

racordeze tematic prozele

la norma ideologică cu privire la realităţile social-politice ale României postbelice.

Precaritatea discursului artistic, modul palid şi neconvingător în care evoluează

personajele, îngustimea orizontului lor spiritual şi derizoriul acţiunilor pe care le

desfăşoară contravin flagrant cerinţelor „estetice” după care era elaborat personajul

„învingător”, „omul de tip nou”. Este aproape evident că scriitorul foloseşte aceste

subiecte şi aceste personaje ca simple pretexte pentru a produce un veritabil transfer

de interes estetic asupra altor personaje, recrutate, acestea, dintre perdanţii istoriei

(http://crispedia.ro/valentin-berbecaru/ (8 iunie 2017).

Contrapunând „motivele de nemulțumire la adresa unor răi funcționari” pe

care le-ar fi exprimat poeții Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu, Berbecaru

vizează două aspecte majore: 1. statutul măreț pe care îl au în literatura română cei

trei contrapuși lui Goma; 2. lipsa de importanță a regimului politic/ a conștiinței prin

raportare la geniul creator (nu contează câte compromisuri trebuie să faci pentru a

atinge culmi estetice). Blaga (1895–1961), Arghezi (1880–1967) și Barbu (1895–

1961) au fost oamenii altui timp, chiar dacă din punct de vedere cronologic par

contemporani cu Goma, dar nu au traversat timpul istoric la fel. Au ars la

temperatura egoismului creator, niciunul nu a fost deținut politic, domiciliat forțat

prin decret în Bărăgan sau azilant politic. Secvențele penitenciare din 1918–1919 și

cele lăgăriste din 1943–1944 ale lui Arghezi au fost ca un ceai de la ora 5,

comparativ cu ce a urmat după 1945, însuși poetul repliindu-se moral în perioada

comunistă. Spiritul civic nu a fost o prioritate pentru ei. Prezența lor în Cetate a fost

cea a idolului care trebuie apărat. Orice comparație în detrimentul lui Goma este o

nepotrivită alegere.

Înainte de 1989, lui Goma i-a apărut un singur volum, cel de debut – Camera

de alături, care a avut două cronici, scrise de Lucian Raicu și Valeriu Cristea. Dacă

ținem cont de critica de specialitate de care a avut parte după 1990 de la critici

precum Alex. Ștefănescu și Nicolae Manolescu, atunci Ovidiu Genaru și Valentin

Berbecaru ar fi – dacă e permisă o atare expresie – mult mai scriitori decât Goma.

Cunoscătorii temei pot observa, aparent paradoxal, mentalitățile afine ale celor doi

critici și celor doi scriitori cu care am exemplificat tipologia scrisorilor de punere la

5 Textul scrisorii lui Valentin Berbecaru poate fi citit la finalul comunicării.

70

punct a lui Goma, de pe o poziție asumat superioară a expeditorilor. O mentalitate

recurentă a legitimării prin negarea calităților celuilalt: „... ai găsit vreo treizeci de

aderenți, nume goale, iscălituri fără răsunet românesc. Cifra și faima oamenilor

găsiți de dumneata sunt o demonstrație. Ori nu ești demn de poporul român, ori

poporul român nu este demn de dumneata”, scrie Berbecaru. Acest decupaj mental

este între cele mai des utilizate de scriitorii și intelectualii români. Ca și acesta:

Noi toți ne luptăm aici, în România, pentru a smulge din inerție conștiințe,

mentalități, pentru a pava cu pietre albe, durabile, un drum unic, dar și greu de

parcurs, spre inima oamenilor. Noi, care lucrăm cu cea mai fragilă și imponderabilă

materie: spiritul,

spune Genaru. Scuturată de rumegușul limbii de lemn, ideea lui Genaru nu este

departe de credința celor autonumiți rezistenți-prin-cultură.

Dosarul de urmărire informativă al lui Goma este plin de notele unor – cel mai

adesea – cobreslași, care scrutează starea de spirit a populației creatoare a României

în anii 1970. Ei își încordează timpanele și talentul de trăgători de limbă în

împrejurări diverse: la întâlnirile de la USR sau de la restaurantul Casei Scriitorilor,

la ședințe, la cenacluri, în întâlniri private etc. Starea de spirit a populației, cum o

numesc profesioniștii serviciilor de informații, s-a menținut după 1989 în aceiași

parametri mentali, cu ușoare retușuri formale, de imagine și de protocol. Cel mai

recent moment purtând această marcă îl constituie scandalul din interiorul Uniunii

Scriitorilor din România, declanșat în 2015: moștenitorii capitalului simbolic al

breslei scriitorilor/ „rezistenței-prin-cultură” versus vocile critice pornite din

interiorul USR și din lumea culturală. Atât președintele USR, cât și grupul

susținătorilor acestuia sunt reprezentanții cei mai vizibili ai mentalității

conformismului antedecembrist, în ciuda unor aparențe care indică, de exemplu, că

Nicolae Manolescu – Gabriel Chifu și Alex. Ștefănescu – Ovidiu Genaru ar juca în

ligi diferite. Răspunsul criticului Nicolae Manolescu la vocile revoltate din interiorul

și din preajma USR este: „Totul e o prostie monumentală și o ambiție a unor oameni

care nu există de fapt în literatură. Fac această meserie de 50 de ani. Eu vă spun

că cei mai mulți dintre ei nici nu există ca scriitori [subl. m. – F.B.], da’ asta e!”6

Nu vom insista asupra acestui aspect de autoritate patriarhală frizând dictatul, ci vom

sublinia doar legătura fățișă cu tema Goma, scriitorul opozant fiind minimalizat în

tandem de Securitate și de breasla scriitorilor, prin etichete deliberat ofensatoare și

nedemne: „scriitor necunoscut”, „scriitor lipsit de talent” – cu varianta „precaritatea

talentului”, „scriitor minor”, scriitor cu „lipsă flagrantă de onestitate intelectuală și morală” [sic], „autor bolnav de mania persecuției”, „lingvist amator”, scriitor cu

„perspectivă moral-administrativă şi vulgar-fiziologică” ș.a.m.d. Paul Goma (care nu

este singur în acest „club”) nu scapă de obsesia redundantă a criticii „canonice”,

atunci când se încearcă scoaterea sa din literatură, din motive extraliterare. Există o

legătură organică între planurile de măsuri ale Securității, această producție

epistolară – pe care am împărțit-o pentru a ușura analiza caracterologică în 6 capitole

– și mentalitatea neimplicării/ refuzului solidarizării consubstanțială lumii românești

6 https://pressone.ro/22-a-fost-sau-n-a-fost-revolutie-la-uniunea-scriitorilor/ (8 iunie 2017).

71

din deceniile 1970–1980, revigorată după 1989 în absența celei mai mici intenții de

lustrație, nu din partea celor de la care nu se aștepta un atare gest, ci dinspre cei de la

care se aștepta totul. Purificarea prin căință, prin recunoașterea greșelilor nu s-a

petrecut încă. Este una din temele favorite ale lui Paul Goma. Nu întâmplător a fost

ținta acelui neverosimil (de n-ar fi real) ostrakon (de hârtie): Adio, domnule Goma!,

scris de Nicolae Manolescu în 1998, în „România Literară”.

4.2 – Autorul este conform ideologic, fără să fie conștient de acest lucru,

sau pur și simplu o victimă facilă și reeducată a manipulării

Scrisoarea exemplificatoare aparține mamei elevului Mihai Florin, „elev în

anul III E la Liceul energetic Iași”, dintr-o familie în care tatăl (Costache) era

muncitor necalificat, iar mama casnică (Anica). Aflăm din fișa personală7 că elevul

era liniștit, bun la învățătură, nu avea nimic ieșit din comun. Dar a aderat la

Mișcarea Goma. Drept urmare, Securitatea locală a pus în mișcare protocolul de

eliminare a problemei. În ciuda rezistenței fiului, mama tânărului a fost convinsă

(influențată pozitiv) să îi trimită lui Paul Goma o scrisoare. Textul acesteia

strălucește prin sfertodoctism și confuzie morală, asemeni deschizăturii în scoarța

unui copac, prin care se scurge o substanță toxică. Este paradigmatică pentru nivelul

la care manipularea ideologică, rezemată pe presiune psihică și șantaj, poate fi

indicatorul mental al unei comunități stăpânite de un regim lipsit de libertăți și sever

controlat. Securitatea cultiva ura ca măsură de prevenție împotriva posibililor

dușmani ai regimului Ceaușescu. Montarea de astfel de scrisori făcea parte din

arsenalul de descurajare, derutare şi intimidare, de care abundă dosarul lui Paul

Goma. Scrisoarea este olografă și se află în dosar în fotocopie. Citirea ei necesită

răbdare și autocontrol:

„Iaşi, 25.III.1977

Domnule Goma,

Sunt mama lui Mihai Florin, tânărul din Iaşi care va făcut o vizită la tine acasă

la Bucureşiti pe data de 12.III.1977 fără să ştiu eu.

Îţi scriu cu mare durere în suflet şi terog să-mi laşi copilu în pace. Băetul meu

când a venit acasă, l-am întrebat de unde vine, iar el me-a spus că afost la Bucureşti,

la goma, şi am înţeles că tu vrei să-l momeşti întonul şi în ideile postului de radio

Eoropa liberă.

Cu toate că eu nu am studii aşa înalte, totuşi îmi dau seama ca şi ceilalţi

oameni cinstiţi din Ţara mea că acest post de radio: Eoropa liberă este un post mârşav

care caută să murdărească Ţara mea care ţară este ca o Mamă bună şi credincioasă

care îşi iubeşte copii.

Eoropa liberă este un post de radio condus de un mârşav, de un jidan care a

păscut o cireadă de vaci sa-u o turmă de porci şi acum el este plătit de spionajul

american ce ne vrea numai răul. Eu ca MaMă te întreb cu ce drept ai încercat tu boule

sămi duci Copilu în eroare şi să-l minţi precum că Eoropa liberă îi vrea binele şi că la

noi nu arfi libertate. Aşi dori să te văd ce fel de animal eşti tu şi îţi spun drept că dacă

te-aşi întâlni te-aşi sfâşie ca o fiară sălbatică şi flămn [flămândă!].

7 DUI nr. 2217, vol. 8, f. 59.

72

Eu te trimit în pizda măti care te-a făcut aşa de prost şi pungaşi care ai vândut

Ţara pe nişte izmene de nailon care ţi le-a dat germanie ta trădătorule. Să nu mai

încerci să-mi nenoroceşti viaţa Copilului meu, a mea sau chiar altor Copii nevinovaţii.

Despre încercarea ta asta murdară Eu am să aduc la cunoştinţa Organilor de

Partid şi de Stat ca să tecunoască cine eşti tu.

Eu cu încheiere acestei scrisori te-aşi pofti la mine acasă să-ai edei cine sunt.

Mihai Ana” (DUI nr. 2217, vol. 6: vol. 6, ff. 230–231).

Scuturată de incultura manifestă și de ingredientele gândirii de lemn, ideea

scrisorii acestei femei nu este prea diferită de ceea ce reiese din punctele de vedere

culese de informatori din sânul mediilor universitare, culturale etc., pe care le vom

analiza în altă lucrare Textul evocă fără efort chipurile abrutizate de ură din iunie

1990, ale mulțimilor de femei și bărbați de pe trotuarele bucureștene, aclamând și

încurajând minerii să-i omoare pe „intelectuali”. Un popor pe măsura intelectualităţii

în vremuri grele.

În același registru al manipulării se situează și o așa-zisă scrisoare colectivă,

care poate fi la fel de bine opera integrală a Securității. Înclinăm spre un autor real,

care scrie în nume colectiv, prelucrat de un ofițer. Scrisoarea este olografă și

expediată, conform ștampilei poștei, din Arad pe 24 martie 1977, de către A. Dinu,

din Aleea Cascadelor nr. 102 (adresa poate fi reală sau nu). Faptul că este formulată

în numele câtorva „dascăli” (ghilimelele sunt în original) de la Liceul Industrial din

Zalău, arată cât de inflamantă trebuia să pară indignarea împotriva destinatarului:

suntem nu numai indignați, ci revoltați de atitudinea dumneavoastră

dușmănoasă față de poporul român (...) când lumea-ntreagă și-a manifestat

compasiunea față de poporul nostru atât de greu încercat, dumneavoastră continuați să

ne ponegriți în fața străinilor. Dumneavoastră vă numiți român? (...) românii sunt

urmașii unui popor nobil, că voievozii români i-au trecut prin țeapă și prin sabie pe

trădători. Considerăm că legile noastre «non sunt dura», căci dacă ar fi, ar suna așa:

„luați-l de-l dați norodului” că în acest fel plătește Țara celor ce trădează! (...) dacă nu

aveți sentimente față de poporul dumneavoastră în numele cărei rațiuni ne huliți? Și

de ce? Pentru că suntem un popor harnic și unit, pentru că muncim și luptăm să trăim

bine, pentru că avem un conducător pe care îl stimăm și-l iubim și ne e drag căci este

Mircea și Ștefan și Mihai al nostru (DUI nr. 2217, vol. 6: ff. 232–235).

Și așa mai departe. Formulat corect din punct de vedere gramatical și cu

pretenții de intelectualitate, mesajul este unul care îndeamnă la violență și linșaj în

stilul Partidului România Mare, de mai târziu.

4.3 – este timorat de presiunile/ șantajul/ agresarea practicate de

Securitate asupra lui și/ sau se teme să nu piardă șansa de a se realiza

În acest subpunct, vom lăsa deoparte scrisorile datorate fricii iraționale, trezite

odată cu primul avertisment al Securității, frică transpusă în scrisori penibile de

retractare, și ne vom opri la un singur caz, în perspectiva noastră, foarte relevant.

Deși scrisoarea de aderare a lui Victor Mavrodineanu se încadrează la punctul 2,

textul acesteia este mai relevant din perspectiva retractării ulterioare. A fost citită la

73

Europa Liberă în seara zilei de 29 martie 19778, după ce îi fusese înmânată lui Paul

Goma pe 13 martie. Scrisoarea de dezicere nu există sau nu este cunoscută, ci doar

urmele metodelor folosite de Securitate pentru a-l determina să retracteze poziția de

susținere a lui Goma.

Victor Mircea Mavrodineanu (n. 1947), absolvent al Institutului de Artă

Teatrală și Cinematografică (1969), era actor la Teatrul Giulești din 1976. Considera

că actoria nu îl reprezenta, așa încât în 1974 a făcut cerere de plecare în RFG pentru

a se specializa în regie cinematografică, dar cererea i-a fost respinsă. Pe 1 martie

1977 a cerut să i se aprobe plecarea definitivă din România, deși tocmai juca rolul

lui Walter Mărăcineanu în serialul de televiziune în opt episoade „Războiul

Independenței”, ale cărui filmări au debutat pe 5 septembrie 1976, în regia lui Doru

Năstase, Sergiu Nicolaescu și Gheorghe Vitanidis. Regia o aflăm de pe Wikipedia,

în documente este consemnat ceea ce avea relevanță pentru autorități: implicarea

îndeaproape a tovarășului Dumitru Popescu – cunoscut ca Popescu-Dumnezeu, în

acea epocă președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste – și mirarea

actorului-regizor Sergiu Nicolaescu și a actorului Mihai Mereuță – care „au rămas

surprinși de vestea că MAVRODINEANU a aderat la scrisoarea lui PAUL GOMA,

deoarece îl cunoșteau ca om corect” (DUI nr. 2217, vol. 7, f. 319).

Deducem că i-a fost respinsă și ultima cerere, 12 zile mai târziu

Mavrodineanu prezentându-i lui Goma scrisoarea de adeziune la Mișcarea pentru

drepturile omului. Pe 1 aprilie scriitorul a fost arestat, iar pe 2 aprilie actorul „fiind

cercetat de organele noastre, MAVRODINEANU VICTOR MIRCEA a recunoscut

faptele sale, declarând că regretă, că nu se consideră legat de acțiunea lui PAUL

GOMA și că dorește ca în continuare să muncească în mod cinstit. A adus ca

argumente, că n-a cunoscut scopurile urmărite de postul de radio «EUROPA

LIBERĂ»” (Ibidem, f. 317 r-v.)9. După o scrisoare de adeziune, atât de amplă și de

amănunțită, din care reies nemulțumirile și frustrările autorului față de lumea în care

trăiește, dezicerea aceluiași om pare de necrezut, o punere în scenă integrală.

Deducem că Mavrodineanu s-a dezis de Goma de la prima avertizare a organelor,

fără mari eforturi. Însă ceea ce nu reiese niciodată din hârtiile instituțiilor represive

din România comunistă se alcătuiește din toate informațiile culese cu migală și puse

cap la cap. Amenințat și șantajat, cel mai probabil, cu rămânerea pe drumuri și cu

neieșirea din țară, acceptând forțat că a greșit, după numai alte două zile, pe 4

aprilie, Mavrodineanu a fost supus și oprobriului public. Protocolul de pedepsire

presupunea și punerea în dezbatere publică, adică o omorâre cu pietre în variantă

comunistă. Sceneta s-a produs la Teatrul Giuleşti și a fost condusă de primul secretar

al Comitetului de partid al sectorului 8 (capitala avea atunci 8 sectoare). „Au

participat activiști, conducerea teatrului și actori”. Au luat cuvântul nu mai puțin de

10 persoane, „care au înfierat acțiunea actorului MAVRODINEANU VICTOR

MIRCEA și au demascat activitățile postului de radio «EUROPA LIBERĂ» și a lui

PAUL GOMA” (Ibidem, f. 317 v.). După o intimidare-demascare ca la carte, Fișa

zilei de 4 aprilie nu se putea încheia decât cu un succes al organelor: „și de această

dată s-a dezis total de acțiunea lui PAUL GOMA” și „a cerut să i se dea posibilitatea

8 Textul scrisorii lui Victor Mavrodineanu poate fi citit la finalul comunicării. 9 Ibidem, f. 317 r-v.

74

reabilitării prin muncă și s-a angajat să nu mai săvârșească fapte ce contravin

intereselor statului” (Ibidem ). O Notă internă propune „a se analiza și aprecia

oportunitatea apariției sale în cadrul serialului ce urmează a fi difuzat de televiziune”

(Ibidem, f. 320). Mavrodineanu nu știa că începând din ziua de 14 aprilie, cenzura a

început să pună probleme legate de prezența sa în film, dar nu numai: „din dispoziții

superioare nu trebuie să mai apară țarul, ducele [sic] CAROL ȘI BRĂTIANU.

Părerea inițială a fost excelentă, inclusiv a consilierilor istorici: BERINDEI,

CIACHIR, GRAL. CUPȘA și CĂZĂNIȘTEANU”. În urma discuției dintre

directorul adjunct al televiziunii, Atanasiu, și Dumitru Popescu, s-a pus problema

dacă să fie scos numele lui Mavrodineanu de pe generic, însă „indicația a fost să fie

scoasă scena cu MĂRĂCINEANU în întregime” (Ibidem, f. 319). Episoadele 2 și 3

erau programate să fie difuzate pe 16 și 23 mai 1977, era aproape imposibil ca

scenele în care apărea Mavrodineanu să fie filmate cu alt actor. O istorie a

Războiului de Independență fără Brătieni, de exemplu, mai treacă-meargă, dar fără

viitorul rege Carol I și fără eroul Walter Mărăcineanu era prea mult până și pentru

cenzura comunistă.

Un actor a prins curaj pentru a se exprima, urmând modelul Goma. Expresii

ca „dedublare în masă”, „fraze tip”, „idei tip”, „vieți tip”, prezente în scrisoarea lui

Mavrodineanu, nu puteau rămâne fără urmări. Pus în „dezbatere publică”, supus

dezonorării, umilirii, n-a avut tăria de a rezista hărțuirii și presiunilor (așa cum a

reușit Ion Vianu, și el pus în dezbatere publică), și „s-a dezis de acțiune”. Drept

urmare, a „plecat temporar în RFG”. Acestea sunt informații ce reies din DUI Goma

și sunt confirmate de paragrafe reproduse într-un articol recent de ziar. Este vorba de

documentele referitoare la Victor Mavrodineanu, care se află în copie și în alte

dosare, precum unele din Fondul Documentar. Sunt câteva necunoscute în privința

urmărilor dezicerii lui Victor Mavrodineanu de Mișcarea Goma. În anii 2010,

actorul vorbea despre expulzare forțată și despre daune cerute statului român:

Mircea Victor Mavrodineanu arată că, în anul 1977, după câteva luni de

anchetă, i s-a pus paşaportul în mână şi i s-a cerut să părăsească ţara în maxim cinci

zile. „Mi s-a dat a înţelege că voi fi torturat şi lichidat. Deşi nu intenţionam să

părăsesc ţara, conturându-se mişcarea intelectuală de luptă anticomunistă în jurul lui

Paul Goma, în faţa alternativei puse am plecat din România, din frică pentru viaţa mea

şi pentru viaţa părinţilor – care trecuseră prin anchete, torturi, teroare. Am fost

expulzat din propria ţară, Securitatea dându-mi paşaport şi bilet de avion să plec din

ţară. Mi s-a retras cetăţenia, deşi eu nu am renunţat la cetăţenie, Statul Român din

proprie iniţiativă lipsind un cetăţean al său de toate drepturile cetăţeneşti. Am fost

fugar în Germania, azilant politic, având statutul de auslander...”10.

Autoeroizarea post-factum întreține o legătură subțire cu realitatea.

Mavrodineanu ceruse repetat pașaport pentru a ajunge în RFG – acesta fiind scopul

său – și îi fusese respins de fiecare dată. În cele din urmă, a ajuns în Germania

Federală, dar numai în urma desolidarizării de Paul Goma. Dezicerea a fost

10 Ionuț Mureșan, Lupta unui actor cu Statul care i-a distrus viaţa, la

http://www.puterea.ro/dezvaluiri/lefter_din_filmul_un_comisar_acuza_cere_650_000_de_euro_daune_

pentru_persec-52834.html (accesat la 10 iunie 2017).

75

răsplătită. Regimul comunist nu oferea nimic fără să fie meritat. Renunțarea la

cetățenie făcea parte din uzanțele regimului. Au existat trei tipuri de pașapoarte:

pașaport verde sau turistic – de plecare temporară, cu viză pe o anumită perioadă,

pașaport albastru – de plecare definitivă, purtând mențiunea că posesorul este

cetățean român stabilit în străinătate și pașaport cărămiziu – „pentru persoane fără

cetățenie”. Niciunul dintre aceste pașapoarte nu putea fi primit și folosit fără

asumarea lui prin semnătură de către beneficiar. La 3 zile după arestarea lui Goma,

Mavrodineanu se dezisese deja de cel puțin două ori de scriitorul militant, așa că nu

mai putea fi vorba de conturarea unei mișcări intelectuale de luptă anticomunistă în

jurul lui Paul Goma.

Ion Negoițescu s-a dezis de Goma după ce a fost amenințat cu un proces

pentru homosexualitate, de care știa toată lumea cultural-scriitoricească (o lume care

îl critica, îl bârfea, aplicându-i cele mai necruțătoare etichete). Fotoreporterul Aurel

Mihailopol, foarte apreciat în breasla sa, a fost aderent al Mișcării pentru drepturile

omului, până când avertizarea și influențarea au dat roade (a fost reîncadrat la

„Flacăra”), la fel Constantin Neculai Munteanu – s-a dezis și a plecat în RFG; Ion

Vianu a dorit să plece și nu a renunțat, nu a cedat, și-a susținut dreptul până când a

obținut pașaportul, nici nu s-a dezis de Goma, și nu a fost singurul. Sunt luminile și

umbrele personalității umane: cum de poate rămâne consecventă și hotărâtă o elevă

în clasă terminală la Liceul German (Mihaela Bendu, căsătorită Hohenlohe),

hărțuită, umilită, urmărită, anchetată de Securitate, cum de nu poate rezista un

intelectual ca Negoițescu, dincolo de orientarea sa sexuală ori tocmai în virtutea

acesteia? Răspunsul trebuie căutat nu doar în eficacitatea mecanismelor represive, ci

și în lipsa de reacție a societății, în special a intelectualității, care a refuzat să fie

solidară cu militanții pentru drepturile omului.

Ideile actorului Victor Mavrodineanu sunt și ale psihiatrului Ion Vianu, ale

medicului Ion Ladea sau ale criticului literar Ion Negoițescu (cei trei I). Sunt, în

realitate, idei pe care Goma însuși le formulase și dezvoltase în textele publicistice

apărute în presa occidentală începând din 1971. Retorica flamboaiantă a discursului

anti-Goma – prezentă în toate mediile, cu prisosință în lumea culturală-intelectual-

scriitoricească, încercările de minimalizare, ridiculizare, umilire, diabolizare sau de

neutralizare și anihilare a scriitorului opozant – demonstrează exact contrariul: Paul

Goma nu se iscase din nimic. Nu era necunoscut nici în străinătate (publicase câteva

cărți și multe articole în presă, se vorbise despre el în presa occidentală, în 1971

vuiseră media occidentale în jurul scandalului provocat de retragerea standului

românesc de la Târgul de carte de la Frankfurt de către delegația oficială a RSR,

jignită de prezența romanului Ostinato la loc de onoare în standul editurii Suhrkamp

– dar calomnios la adresa regimului de largă respirație democratică – etc. etc.) și,

cu atât mai puțin în România ale cărei timpane erau conectate la Radio Europa

Liberă sau la Vocea Americii. „Necunoscutul”/ „netalentatul” Goma – care nu

beneficiază de credit intelectual și moral din partea elitelor autohtone, tocmai în

virtutea acestor „lipsuri” – nu putea fi, așadar, urmat.

„Sursele” Securității au monitorizat cu atenție mediul literar, iar sondajul lor

este relevant din punctul de vedere al cuprinderii intelectuale-politice-estetice-

morale a „subiecților”. Să luăm ca exemplificări câteva „opinii” reprezentative dintr-

76

o singură Notă internă de analiză, semnată de locțiitorul șefului Securității

Municipiului București, col. Gheorghe Răducă, la 25 martie 1977:

Laurențiu Ulici „a afirmat cu indignare: «Cum își poate permite GOMA să ne

facă lași pe noi, scriitorii români care nu aderăm la acțiunea lui. În definitiv –

conchide el – există și o lașitate agresivă pe care a adoptat-o GOMA, strategic,

numai în folosul lui și acum e disperat că ceilalți nu îl urmează»”.

Despre Ion Negoițescu, „scriitorul SORIN TITEL a spus: «este o porcărie, toți

nenorociții aceștia, impotenți intelectuali, acum și-au găsit să dea cu pietre»”.

Geta Dimisianu „a susținut că «scrisoarea lui NEGOIȚESCU este absolut

penibilă, însăți [sic] la ‘Europa Liberă’ relatându-se că acestuia în fiecare an i-a

apărut o carte, de unde concluzia că nu avea motive să întreprindă astfel de

acțiune»”; „NEGOIȚESCU a dus scrisoarea la redacția revistei «România literară»,

crezând că cei de acolo se vor îngrămădi să o semneze alături de el, lucru care,

bineînțeles nu s-a petrecut”.

Ștefan Augustin Doinaș l-a sfătuit pe Negoițescu „să accepte oferta unui

pașaport «pentru a schimba atmosfera»”.

Șerb Ioan (redactor la editura Minerva) „și-a manifestat îngrijorarea că «după

asemenea acțiuni ca cele ale lui GOMA și NEGOIȚESCU se va strânge mai mult

șurubul»” (DUI nr. 2217, vol. 6, ff. 278–279).

Într-un fel sau altul, Goma a fost sub „demnitatea” vedetelor elitiste și a celor

care se așezaseră la rând pentru a se realiza în România comunistă. Implicarea sa în

susținerea drepturilor omului în România controlată ideologic le-a afectat statu-quo-

ul și privilegiile, iar reproșurile despre lipsa de însemnătate a esteticii lui Goma și

despre moralitatea sa precară sunt clișeele alibiului unei (false) rezistențe a

intelectualității române, rezistență care se tot consolidează vocal de o jumătate de

secol. O altă formă fără fond, capitol dintr-o metaistorie a urii/ iubirii de sine.

Scrisoarea lui Ovidiu Genaru:

„Bacău, 28 martie 1977,

Domnule Paul Goma,

După o absență atât de îndelungată din literatura scrisă și tipărită în limba română, –

iată, deschid România literară de joi, 24 martie 1977, și la pagina 5, colțul din dreapta sus, vă

citesc numele sub un scurt dar surprinzător articol; sub o dramatică profesiune de credință pe

care, să vă spun sincer, o așteptam.

Numele meu vă este, desigur, necunoscut; scriu și public în limba română, scriu așa

cum trăiesc, cum îmi dictează conștiința, într-o lume cu lumini și – deci, cu umbre.

Cunosc o infimă parte din destinul complex și poate inutil complicat al carierei

Dvoastre literare, începută sub semnul senin al afirmării unei noi și splendide generații. Apoi,

numele Dv s-a retras într-un con de umbră ostil lumii mele. Sau poate n-ați avut tăria să vă

apărați cărțile. Să vă justificați opțiunea. Sau poatre v-ați considerat depozitarul unei

experiențe incompatibile cu umanismul țării în care moșii și strămoșii dv. au semănat și

secerat grâul, au copt pâinea, au săpat fântâni de generozitate. Ați ales o cale greșită.

Biblioteca mea infirmă poziția inflexibilă a scriitorului Paul Goma. Noi toți am

învățat să ne spunem adevărurile în față, chiar și cele incomode, care clatină scaunele

rutinate.

77

Noi toți ne luptăm aici, în România, pentru a smulge din inerție conștiințe, mentalități,

pentru a pava cu pietre albe, durabile, un drum unic, dar și greu de parcurs, spre inima

oamenilor. Noi, care lucrăm cu cea mai fragilă și imponderabilă materie: spiritul.

Și acum acest cutremur, această suferință generală care a făcut să tresară în dv. acele

fără nume ascunse în adânc coarde sufletești! Da, Paul Goma, ați avut, așa cum scrieți,

nevoie de un răgaz pentru a vă reîntoarce printre noi. Să nu vorbim despre iertare. Ci despre

înțelegere. Nu breasla mea a căscat împrejurul dv. un gol, ci forțe obscure, ascunse sub

blazonul unor interese politice potrivnice idealurilor poporului meu. Cunoașteți asta. Lumea

nu-i decât un duel de ideologii. Da, Paul Goma, puțin pământ de flori se cuvine doar celor ce

înalță ctitorii în spiritul poporului care l-a zămislit. Vă aștept, Paul Goma, să înălțăm poduri

frumoase, acum când atât de dureros răsare iarba acestei primăveri de sfârșit de mileniu.

E minunat să aparții unui popor care, după cutremur, se aș(e)ază și mai trainic pe

aceleași eterne temelii.

Cu sinceritate,

Ovidiu Genaru

P.S. Aștept ca «semnalul» dv. din presă să fie dublat și de o acțiune socială lucidă.

Respingeți, domnule Goma, celebritatea înșelătoare, capcana oferită de unele cercuri

dușmănoase nouă, celor ce trăim și muncim în România.

Acelaș ” (DUI 2217, vol. 8, f. 79 r-v.).

Scrisoarea lui Valentin Berbecaru

Cu creionul pe colțul din stânga-sus:

30.03.1977

Expediat pe adresa lui Paul Goma

Simetric, în dreapta:

Expeditor

Valentin Berbecaru – Buc. Calea Dorobanților [...]

Domnule Paul Goma,

Am auzit că umbli după aderenți pentru a iscăli o cartă 77, scrisă de câțiva cehi, o

cartă a libertăților de gândire și exprimare, în spiritul principiilor Conferinței de la Helsinki.

În sfârși[t], ai găsit vreo treizeci de aderenți, nume goale, iscălituri fără răsunet românesc.

Cifra și faima oamenilor găsiți de dumneata sunt o demonstrație. Ori nu ești demn de poporul

român, ori poporul român nu este demn de dumneata. Marite [Marile] carte ale libertății

popoarelor și oamenilor se iscălesc cu sânge și cu dovezile spiritului.

Ce scriitor cu vocație și cu respectul adevărului n-ar dori să înlăture servituțiile [sic]

editoriale de la noi? Ce spirit viu nu critică anchiloza birocrației culturale? Amintește-ți de

viețile frânte ale marilor scriitori.

Îi numești lași pe scriitorii români! Acești lași caută mijloacele proprii vizionarului

răbdător și echilibrat, simțitor la glasul poporului său. Efectul pamfletului, rostit de guri

străine este, în esență, opus înțelepciunii care stă la temelia operei de artă.

Nu trebuie să confunzi moderația încrezătoare cu lașitatea; nici curajul, pe care s-ar

crede că îl ai, cu faptul că ești lăsat să-l manifești ca și cum te-ai juca în gol. Ai reînceput să

iscălești în revistele literare. Pasiunea propriei dumitale iscălituri îți va juca o farsă. Nu

trebuie să schimbi o nemulțumire, îndreptățită poate, în butade incendiare, căci acestea sunt

pe placul hulitorilor noștri. Dacă te-ai osteni să deslușești esența străveche a comportării

românești, ai descoperi în cărțile de înțelepciune, în stăruința și inspirația gânditorilor noștri,

ceea ce domnul Noel Bernard nu știe. Că starea de lucruri pe care trebuie s-o punem la cale,

s-o îndreptăm uneori, își are miezul în noi înșine, adică în puterea și geniul nostru. Este un

adevăr al tuturor vremurilor noastre, și l-am opus acelora care n-au izbutit să-l înțeleagă.

78

Străinii, chiar dacă te plătesc, chiar dacă te îndeamnă să constați că românii îi asupresc pe

români, au vrut dintotdeauna să ne asuprească ei și să ne micșoreze.

Vreau să-ți dau pilda unor scriitori români care au răbdat anonimatul; și au înfruntat

desconsiderația sfidătoare a [unor] trecători impiegați culturali. Lucian Blaga, Tudor Arghezi

și Ion Barbu au avut motive de nemulțumire la adresa unor răi funcționari; dar și-au

considerat suferința ca un fragment al suferinței umane, sacrificiul firesc al omului de talent,

care se ridică deasupra piedicilor. Dar n-au schimbat destinul lor într-o problemă istorică a

statului român. Pe acest tărâm, judecățile noastre, mai ales acelea izvorâte din nemulțumire și

umilință, ar fi din cale afară de pripite.

Orice scriitor cinstit aderă la principiile geniului uman. Demn și curat este acela care

le respectă și le întrupează în opere vii. Fie ca scriitorul Paul Goma să le respecte prin dovada

operei sale adevărate. Și fie ca opera pe care o va crea să aibă sute de mii de aderenți, și nu

treizeci de aderenți, parte din ei pribegiți. Să regretăm toți clipele de cumplită neînțelegere și

supărare, dar mai omenească și românească este înțelegerea tuturor. Și liniștirea, după

multele încercări pe care le-am trăit laolaltă iar ultima dintre ele, supărarea oarbă a

pământului, ne-a îndoliat inimile.

Valentin Berbecaru” (DUI 2217, vol. 7, f. 1 r-v).

Scrisoarea lui Victor Mavrodineanu:

„Domnule Paul Goma,

Ascult din când în când postul de radio «Europa Liberă». Din păcate sunt băiat sărac

și nu am aparat prea bun. Așa că audițiile mele lasă de dorit. Printre fluierături, pârâituri și

alte zgomote sesizez, totuși, că acolo oamenii vorbesc despre noi, despre ceea ce ne doare.

Aud acolo oameni care dau glas întrebărilor și frământărilor pe care fiecare dintre noi

le are într-o formă mai mult sau mai puțin acută, în funcție de dorințele, firea și anii lui de

școală. De câtva timp aud cu uimire și neîncredere că au început să vorbească și oamenii din-

năuntru, oameni care nu au interpus cortina de fier între ei și nemulțumirile lor. Mă gândesc

că lucrul acesta ar trebui să mă bucure, dar bucuria aceasta este plină de amar.

Amar, pentru că acești oameni sunt siliți să apeleze la posturi străine de radio, în țara

lor fiindu-le interzis accesul la mass media. Amar, pentru că sunt atât de singuri, atât de

puțini.

Amar, pentru că ceilalți preferă să ofteze, să bombăne prin colțuri, unii chiar să înjure

pe înfundate, întotdeauna însă trăgând bine cu coada ochiului în jur la cel de alături, iar când

le vine rândul la cuvânt să debiteze orice, în afară de ceea ce cred cu adevărat.

De unde oare această dedublare în masă?

De ce trebuie aceste fraze tip, aceste idei tip, aceste vieți tip? Cine trage foloase de pe

urma lor?

Pentru că un lucru e sigur, nouă nu ne folosesc la nimic vorbele mari, sonore, despre

bunăstare, despre cifrele de plan umflate ca niște baloane de săpun. Nu ne folosesc panourile

cu statistici înfloritoare pe care le vedem la tot pasul, împreună cu lozincile cât fațadele

blocurilor în care urăm patriei și altora să trăiască. Trăiesc ei și așa. Dar la noi în țară obiceiul

este ca urările să se facă de sărbători și mai ales spontan.

Sistemul ăstălalt este din import și nu se potrivește cu al nostru. Nu ne folosește la

nimic, nici să rupem niște foi din cartea de istorie sau de geografie, să le măsluim pe celelalte

doar pentru a nu nemulțumi pe unii sau a tămâia pe alții.

Istoria s-a scris prin fapte; ea este așa cum este, noi nu o putem schimba. De ce atunci

să o călcăm în picioare? Să o vopsim în toate culorile și să nu o învățăm la școală așa cum

este?

La ce ne folosește să vorbim despre democrație, libertate, drepturi ale omului? Ele nu

există decât în rapoartele oficiale.

79

În fapt există cei care ne dictează ce avem voie să spunem în ședință, cei care

măsluiesc adevărul, ne stabilesc lungimea părului, a fustelor, ne măsoară patriotismul după

cât de tare și convingător vorbim despre el. Ne spun ce avem voie să citim și ce nu, ne țin

închise pașapoartele în seifuri de fier și ne pretind pentru a ni le împrumuta motive

temeinice, severe garanții politice și morale, recomandări, adeverințe, declarații, chitanțe,

audiențe, formulare, luni de alergătură, de parcă simpla dorință de a vedea Alpii sau oceanul

ar fi un gest politic internațional.

De ce imediat ce solicităm un pașaport, chiar și fără motive așa de serioase, să fim

considerați potențiali trădători de patrie? Cine sunt cei ce și-au însușit dreptul de a decide

pentru noi, de parcă noi am fi reduși mintali și incapabili de a gândi singuri și corect?

Avem de la 16 până la 20 ani de școală, tovarăși de la pașapoarte! Școală făcută în

statul socialist, suntem ca și dumneavoastră [,] la curent cu linia partidului, cu morala și etica

socialistă, facem lunar învățământ politic prin institutele unde lucrăm ca nu cumva să uităm

vreun paragraf.

Participăm după puteri la festivalul «Cântare României», suntem bine educați.

Este timpul să aveți mai multă încredere în noi, mai despovărați-vă de grija noastră și

lăsați-ne să ne mai descurcăm și singuri. O să dormiți mai liniștiți. Pașaportul va sta cuminte

în buzunarul cetățeanului de rând când îl va folosi cum crede de cuviință, iar dv. nu veți avea

de intervenit decât atunci când legea ar fi încălcată; în felul acesta ați intra în legalitate

conform Decretului 212 din 20 noiembrie 1974.

Ar mai fi multe de spus, dar pentru un prim contact mă opresc aici.

Lucrurile despre care am vorbit nu sunt grave, ele se pot remedia ca și altele despre

care nu am vorbit încă. Atunci în țara asta frumoasă se va trăi excelent.

Deja se pare că lucrurile au intrat pe un făgaș bun, cei care mai pun bețe în roate nu

sunt rău intenționați, ei sunt doar depășiți de evenimente, obosiți, deformați de practicile de

tristă amintire din anii de după război sau pur și simplu dezinformați.

Pentru toate acestea există remedii, iar printre noi există oameni care le cunosc. Biblia

ne spune: la început a fost cuvântul. Să luăm deci cuvântul, oameni buni[,] să-i ajutăm pe cei

ce răspund de noi, să ne înțeleagă mai bine, să se apropie mai mult de noi. Să nu ne temem

că vom contraveni normelor legale, nu vom contraveni decât intereselor minore burgheze ale

câtorva indivizi izolați, care au ajuns prin cine știe ce mijloace umbroase să aibă un cuvânt

de spus în legătură cu viețile noastre.

Sunt puțini și ușor de îndreptat, chiar dacă sunt aparent puternici. Să nu ne temem că

vom fi luați în derâdere, ca disidenți, de cine știe ce glumeți. Această nefastă înclinație spre

haz ieftin, pe care o slăvim atâta nu e proprie poporului nostru; este și ea din import și ne-a

adus numai necaz și belele ca tot ce a venit de acolo.

Pe vremuri, românii puneau mâna pe sabie; acum se țin de burtă, arătându-se cu

degetul unul pe altul, mulțumiți că vecinul este mai necăjit decât ei.

De altfel, calificativul de disident nu este propriu acestei mișcări de rostire a

adevărului ce se înfiripă acum. Disidentul este cineva ale cărui principii diferă de cele ale

majorității oamenilor în mijlocul cărora trăiește. A rosti adevărul, a da glas părerii tuturor,

aceasta înseamnă a fi în ton cu părerea nerostită a majorității. Deci nu poate fi disident.

Disidenții sunt acei puțini despre care am vorbit mai sus, care măsluiesc realitatea de

dragul intereselor proprii, care susțin neadevărul pentru a justifica așa-zisa activitate care îi

ține în fotoliile lor comode, de care nu vor să se despartă cu nici un chip, care, speculând

micile temeri, legate de propria existență imediată a bietului contribuabil, îl silesc să joace în

hora lor.

Cu părere de rău mă adresez dv., domnule GOMA, ca fiind primul care ați avut

curajul să vă spuneți părerea deschis, care ați găsit un post de radio dispus să difuzeze

adevărul.

80

Sunt convins că împărtășiți și dumneavoastră părerea mea de rău, că acest post este

străin chiar dacă acolo se vorbește românește și că nu puteți avea în țară audiența la care

aveți dreptul legal prin art. 19 al Cartei drepturilor omului. Este totuși un început și sunt

convins că cei care trebuie să audă aceste lucruri[,] și care au o stație de radio mai bună ca a

mea, le vor auzi, le vor judeca în mod autocritic așa cum ne învață morala și etica comunistă”

(DUI 2217, vol. 6, ff. 348-350 r-v).

Bibliografie

Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), Fond

Informativ, dosar nr. 2217, vol. 6–8. Andreescu 2013: Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente (Manipularea Arhivei

Securității), Iaşi, Editura Polirom. Coande 2006: Nicolae Coande, Celălalt capăt (interviuri), București, Editura Curtea Veche. Goma 1977: Paul Goma, Pământ de flori, „România Literară”, 24 martie 1977. Goma 2015: Paul Goma, Culoarea curcubeului (Cutremurul oamenilor 77), Oradea, Editura

Ratio et Revelatio. Podoabă 2004: Virgil Podoabă, Metamorfozele punctului. În jurul experienţei revelatoare,

Piteşti, Editura Paralela 45. Sălcudeanu 2013: Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă,

Bucureşti, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române. Stănescu (Bălănescu), Goma 2008: Flori Stănescu (Bălănescu), Paul Goma, Dialog,

Bucureşti, Editura Vremea. Ștefănescu 2002: Alex. Ștefănescu, La o nouă lectură: Ovidiu Genaru, „România Literară”,

anul XXXV, 2002, nr. 30.

link-uri: cfr. http://crispedia.ro/valentin-berbecaru/ (accesat la 8 iunie 2017). https://pressone.ro/22-a-fost-sau-n-a-fost-revolutie-la-uniunea-scriitorilor/ (accesat la 8 iunie

2017). Ionuţ Mureşan, Lupta unui actor cu Statul care i-a distrus viaţa, la

http://www.puterea.ro/dezvaluiri/lefter_din_filmul_un_comisar_acuza_cere_650_000

_de_euro_daune_pentru_persec-52834.html (accesat la 10 iunie 2017).

The Harassed Memory

(1977–2017)

40 Years after The Movement for Human Rights

1977 was a landmark year in the history of the communist regime in Romania. The

Movement for Human Rights (February, 8 – all the year round), the Vrancea earthquake

(March, 4) and the Jiu Valley miners’ strike (August, 1–3) are the major events of this year,

whose meanings continue to concern specialists from various areas. As regards the writer

Paul Goma and his „relationship” with the repressive institutions it is the unique way in

which a memory unveiled for decades, before and after 1989, and afterwards confirmed or

contradicted by the archives of the Securitate, continues to be a subject of harassment. The

identity consciousness of the community would have not been so affected today, if the plans

of disparage, counteraction and annihilation had been only deliberate acts of a totalitarian

regime.

81

The repressive institutions were not some button-machines operated by a single man.

They worked with people – employees (who had families, friends, neighbors, social

connections) and „civilians”. However unlikely it may seem, these civilians

(agents/informants of the Securitate, whether registered/paid or not, agents of influence of

the regime) were the relatives, friends, neighbors, colleagues of those persecuted by the

Securitate. Their help was crucial for Securitate to fulfil the mission of blowing the whole

pre-World War II intellectual mechanism of freedom. Letters sent to Paul Goma during the

Movement for Human Rights by ordinary people (either on their own initiative or on demand

of state police) reveal the mental alienation of the Romanian society. In this context, the

emergence of Goma movement in 1977 seems even more incredible. It is immediately at

hand and, at the same time, difficult to explain why Paul Goma is, according to his formula,

„daily ritual killed”. For a more in-depth understanding of the proposed subject matter, we

have identified six main types of letters which allow us to operate in a conceptual analysis of

harassed memory, with strict reference to Movement for Human Rights. In this article, we

discuss the letters of dissociation with Goma, sent to him in 1977, which highlights the

features of the transmitter: in according to the main ideology and interested in material

and/or logistical reward; in according to the main ideology without being aware of this or

simply, an easy victim of diversion; frightened by the aggression/blackmail/pressure

practiced by the Securitate on him.

82