matei călinescu - postscriptum la portretul lui m.pdf
TRANSCRIPT
1
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 1/42
Postscriptum la „Portretul lui M“
Matei Călinescu
Copyright © 2006 Matei Călinescu
Traducere din limba engleză: Irina Horea
Toate drepturile rezervate.
Acest text a fost publicat pe hîrtie în Lettre Internationale, nr. 55, toamnă 2005.
Redactor: Răzvan Penescu - [email protected]
Editor format .pdf Acrobat Reader: Irina Ohanisian
Designer colecţie: Iulia Cojocariu - [email protected]
Imagine copertă: Edvard Munch: Das kranke Mädchen (1896) - http://www.galerierieder.de/
© 2006 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărţii prin intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise şi se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în vigoare.
ISBN: 973-7893-61-1
Editura LiterNet
editura.liternet.ro | [email protected]
2
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 2/42
La şcoala Harmony
de Daniel Cristea-Enache
Nu cred că există nenorocire mai mare decât aceea de a-ţi pierde copilul.
Suferinţele noastre nu sunt, de fapt, comparabile şi nici măcar cuantificabile. Ele sunt
şi atât. Dar moartea celui căruia i-ai dat viaţă, pe care l-ai văzut crescând de la
mărimea unui polonic la cea a unui om întreg, dispariţia lui fizică înainte de a ta
reprezintă o violentare a cursului biologic, o ieşire din „firescul“ natural, o
monstruozitate. Numai un Dumnezeu crud, de Vechi Testament, îţi poate cere să-ţi
jertfeşti fiul pentru El. Mulţi dintre bătrânii care trec prin această încercare nu-i pot
rezista şi – cu pilonii sufleteşti retezaţi – se duc după copiii lor, nemaivoind să facă
umbră pământului.
Matei Călinescu a scris o carte: Portretul lui M. M este, a fost, Matthew
Călinescu, fiul reputatului critic şi teoretician literar, un copil chinuit, născut sub
3
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 3/42
semnul încâlcit - funest al unei „constelaţii“ de boli şi care şi-a găsit sfârşitul înainte
de a fi împlinit 26 de ani. Cum se poate scrie despre o asemenea tragedie? De unde îşi
ia tatăl lovit de soartă puterea de a pune pe hârtie întâmplări şi episoade cu fiul său
„ciudat“ şi drag, pierdut pentru totdeauna? Tonul patetic nu i se potriveşte defel celui
care scrie acest jurnal în doliu şi care, conturând un portret biografic al lui Matthew,
găseşte în chiar acest demers o alinare, un mod de a fi împreună cu băiatul său. Scrisul
nu înseamnă, în cazul de faţă, fugă de realitate, o formă de evaziune, retragerea în
sine. El constituie, dimpotrivă, o verigă de legătură între tată şi fiu, o punte de cuvinte
şi imagini pe care primul o aruncă spre celălalt, peste groapa căscată între ei. Timp de
patruzeci de zile, Matei Călinescu nu face altceva decât să se gândească intens la M. Îi
caută silueta tremurătoare prin hârtii şi amintiri mai vechi şi îl înfăşoară cu dragoste în
cearşaful ocrotitor al filelor de manuscris, încercând să-l exprime şi să-l „traducă“
înţelegerii noastre. La sfârşit, avem un părinte mai împăcat cu durerea lui, înseninat în
tristeţe, şi o carte excepţională.
4
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 4/42
Cronologia în zigzag deschide în paginile ei mai multe sertare ale memoriei, în
planuri diaristice distincte. Prezentul dureros, traumatic, al confesiunilor de după
moartea lui Matthew preia, în acolada sa, fragmente consistente din jurnale mai vechi,
cu o perspectivă, evident, datată, depăşită, corectată prin evoluţia bolii şi a dramei. Nu
este vorba, aici, despre trucurile compoziţionale prin care jurnalul (şi jurnalul în jurnal)
intră în corpusul unei ficţiuni literare pentru a-i sublinia gradul de artificialitate,
convenţia. Caietul cu coperte îndoliate, 1985-86 şi Diary M, 1993-98 sunt scoase la
lumină şi transcrise masiv dintr-o dorinţă imperioasă, o necesitate aproape organică a
tatălui de a merge, cât mai mult, pe urmele fiului. Certitudinile de astăzi (care au fost
exact bolile lui M şi cum puteau fi contracarate manifestările lor) luminează enigmele
înnebunitoare de ieri. Numai că primele se asociază morţii, pe când celelalte, chiar
nerezolvate atunci, se roteau în jurul unui personaj viu, acum dispărut. Se creează,
astfel, o mare tensiune dramatică. Fiecare pagină i-l restituie pe Matthew părintelui
său, ca să i-l ia aproape concomitent şi să-l depună pe catafalcul final. O jupuire
5
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 5/42
continuă, cu rana inimii deschisă şi redeschisă printr-un laborios parcurs
retroproiectiv. Pe Matei Călinescu, un cerebral, o minte limpede şi limpezitoare,
complexul de boli de care suferă unicul său fiu îl loveşte în plin. Îi dezarticulează
sistemul de referinţă şi cadrele bine fixate ale înţelegerii, îi spulberă succesivele teorii
„explicative“ şi ameninţă să-l clatine profesional şi uman. Însă, dacă patologia lui M îl
macină pe tată pe dinăuntru, fărâmiţându-i nu numai habitudinile, ci şi convingerile,
credinţele intime, M însuşi este cel care îl salvează pe Matei Călinescu. Asistăm la o
tulburătoare inversare a raportului tată-fiu.
Diagnosticul exact al lui Matthew? Sindromul lui Asperger (o formă atenuată de
autism) şi, pe de altă parte, epilepsia care îi va pune capăt zilelor. Aceasta din urmă e o
boală aşa zicând clasică şi livrescă, simptomatologia ei fiind urmărită de Matei
Călinescu cu gândul la aura ce-i anunţă dostoievskianului prinţ Mîşkin intrarea într-o
nouă criză devastatoare. În schimb, autismul constituie o mare necunoscută pentru o
bună parte din corpul medical şi chiar pentru cei (auto)intitulaţi specialişti în domeniul
6
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 6/42
respectiv. Părinţii disperaţi caută autorităţi profesionale reale, care să le explice
coordonatele şi determinantele bolii. Dar tot ce pot ei obţine, până la un punct, este
sintagma high-functioning autism. „Consolarea“ care li se oferă este aceea că M are
numai o gravă întârziere emoţională, nu şi una mentală. Abia în timp, cu progresele
înregistrate în cercetarea acestei boli „moderne“, de dată recentă, prin articolul
ştiinţific al lui Asperger, cunoaşterea maladiei devine mai aprofundată şi detaliată.
Până la acest prag al înţelegerii, părinţii se zbat în plasa alunecoasă, dar rezistentă, a
întrebărilor fără răspuns. Lipsesc nu doar soluţiile la problemele grave ale lui M.
Lipseşte însăşi titulatura acestora, cheia măcar onomastică a unui comportament ce-i
răvăşeşte şi-i face să sufere încontinuu, într-o oribilă progresie a răului fără nume şi
chip.
După un lung interval temporal, acest rău se precizează şi lupta împotriva lui
devine posibilă. Sindromul lui Asperger are o corolă întreagă de echivalenţe cu ceea ce
i s-a întâmplat lui Matthew zi de zi. Autiştii trăiesc în prezent şi au mari dificultăţi în
7
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 7/42
perceperea viitorului. În fiecare dimineaţă, la ieşirea din somn, îşi regăsesc cu greutate
propria identitate. Nu posedă imaginaţie şi fac eforturi să-şi mute atenţia de la un
lucru la altul, să parcurgă distanţa între contexte, fraze şi propoziţii diferite.
Cunoaşterea şi înţelegerea lor, precum şi comunicarea sprijinită pe acestea, sunt
profund non-contextuale şi rigid-literale, într-o cecitate mentală care le fracturează
legăturile cu cei din jur. Ca şi ceilalţi autişti „high-functioning“, Matthew e pasionat de
abstracţii şi vede matematic. (Vi-l amintiţi pe Dustin Hoffman, în Rain Man, numărând
instantaneu nişte chibrituri răspândite pe jos?) Are, de asemenea, o viziune maniheică,
văzând lumea împărţită în alb şi negru, buni şi răi, realitate (complicată foarte) şi
ficţiuni (de gustat ca atare). Nuanţe şi verigi intermediare nu există. Este motivul
pentru care urmăreşte cu detaşare la televizor filme violente ori partide de wrestling,
dar suferă la cele mai mici perturbări ale programului zilnic. Într-o parte avem
ficţiunea, în cealaltă realitatea, percepută ca îngrozitor de complexă, încurcată,
aleatorie.
8
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 8/42
Toate aceste date ale bolii lui Matthew nu fac decât să sublinieze şi mai bine,
prin contrast, frumuseţea lui morală, candoarea serafică, angelismul de care tatăl,
treptat, devine conştient. Şi tot treptat, printr-o fină, uimitoare translatare, copilul
chinuit şi totuşi senin se transformă într-un învăţător al părintelui său. Numele unei
şcoli la care Matthew a învăţat, Harmony, e întru totul simbolic. Tatăl învaţă să se
armonizeze cu fiul său atât de special, să intre pe lungimea sa de undă, să micşoreze,
cu dragoste, atenţie şi infinită răbdare, traumatizantele distanţe. E drept că nu ajung
să comunice aşa cum o fac autiştii între ei (într-o limbă de deasupra limbajului, de la
suflet la suflet); dar este, în acest efort de apropiere şi reciprocă înţelegere, ceva eroic,
ca într-o tragedie contemporană, tangibilă, intens personalizată. Destinul lui Matthew
fiind anticipat, apoi despărţit brutal, apoi lăsându-se prezis din nou – pe o treaptă de
adevăr mai profund – de începutul vieţii sale, pulsând într-o însemnare de jurnal
patern: „27 august 1977. Uca şi M părăsesc spitalul. Uca fericită. M e un copil dorit,
iubit şi-aproape divinizat de maică-sa, încă din prima clipă. Va fi fericit.“
9
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 9/42
Nota autorului
Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în
Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26
de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea
lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui.
În acele zile n-am putut face nimic altceva decît să mă gîndesc la el scriind,
transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercînd să
desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care,
ştiam, urmau să se risipească inevitabil în tîrziul ceţos al memoriei. N-am numărat
zilele, dar întîmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea
mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre
acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el.
Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum
10
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 10/42
continuă să fie pentru mine, un dar. Un dar al lui Dumnezeu? Chiar dacă eu nu pot fi
sigur de asta, o murmură numele lui, care este şi al meu, din adîncurile etimologiei
biblice. Un nume, se zice, este un semn – nomen est omen – dar acest omen e
totdeauna indescifrabil, un mic mister înfăşurat într-un mister mare, foarte mare,
infinit.
Am scris această carte pentru mine – ca un soi de exerciţiu spiritual – dar sper
că ea ar putea fi de folos şi altora. Această speranţă mă face s-o încredinţez tiparului.
(Matei Călinescu, notă la Portretul lui M, Editura Polirom, 2003)
11
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 11/42
Postscriptum la „Portretul lui M“
A trecut aproape un an de la moartea lui M şi, în tot acest timp, am continuat
să citesc şi să mă gîndesc la autism şi la sindromul Asperger ca şi cînd M ar mai fi în
viaţă. Mă străduiesc în continuare să-l înţeleg. Enigma pe care a întruchipat-o mă
obsedează şi mă va obseda pentru tot restul vieţii. În mod ciudat, epilepsia – cea care
l-a ucis, de fapt – nu face parte din enigmă. Oare de ce? Poate pentru că epilepsia mi
se pare, dacă nu mai puţin tragică, mai puţin misterioasă decît mintea unui autist. Iar
M supravieţuieşte în memoria mea nu din pricina crizelor lui atît de sfîşietoare şi, în
cele din urmă, fatale, ci pentru că avea sindromul Asperger, pentru că aparţinea acelei
ciudate lumi a autismului, cu totul străină nouă, dar, în acelaşi timp, în aparenta sa
inaccesibilitate sau «alteritate», cerînd tacit, uneori cu disperare, să fie înţeleasă
conform propriilor ei repere şi, totodată, cerînd empatie, nu o empatie obişnuită (pe
care tinde să o respingă), ci de un alt tip, mai sobră, mai simplă, fără gesturi de
12
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 12/42
compasiune, mai puţin explicită sau exprimată verbal, mai aplecată spre tăcere, spre
absenţa contextului, mai apropiată de un fel de gîndire asocială sau cvasi-angelică
(presupunînd că îngerii sînt matematicieni, preocupaţi în speţă de rezolvarea unor
ecuaţii pure, fără nici o legătură cu lumea noastră reală, competitivă, plină de ambiţii
omeneşti). An după an, am încercat să-l înţeleg pe M şi, abia către sfîrşit, am simţit
- corect?, greşit? - că mă aflam ceva mai aproape de el. Ceea ce nu însemna că
puteam comunica – sau, mai potrivit ar fi să spun «să stabilim o comuniune» pe acele
căi mai subtile prin care el stabilea, în chipul cel mai firesc, o comuniune cu alţi
autişti. Mie acele căi mi-au rămas inaccesibile.
Citind de curînd volumul Autism: An Inside-Out Approach („Autismul: văzut
din interior“), scris de Donna Williams şi publicat în 1996, mi-am amintit de
următorul episod care ilustrează indirect şi prin contrast ceea ce încerc să spun.
Acum cîţiva ani, soţia mea şi cu mine am participat, pentru prima oară, la o
conferinţă naţională organizată de ASA (Societatea pentru Autişti din America), ţinută
13
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 13/42
la Indianapolis. Am hotărît să-l luăm şi pe M cu noi, deoarece, pe lîngă obişnuitele
conferinţe şi şedinţe de specialitate, erau programate cîteva sesiuni în care nişte
autişti cu posibilităţi ridicate de comunicare îşi împărtăşeau experienţa de viaţă, şi
ne-am gândit că M va avea de câştigat de pe urma ascultării lor. Unul dintre vorbitorii
aflaţi în prim plan era Donna Williams, o persoană deja binecunoscută la acea dată,
autoare a unui best-seller, Nobody Nowhere: The Extraordinary Autobiography of an
Autistic («Nimeni nicăieri: extraordinara autobiografie a unei autiste», 1992). Îmi
amintesc că, în timpul prelegerii ei, M şedea în primul rând, într-o încăpere plină,
însă stăpânită de o linişte absolută (publicului i se ceruse să nu aplaude, deoarece
zgomotul bătăilor din palme ar fi tulburat-o pe vorbitoare). Liniştea era cu atît mai
necesară cu cît Donna, o fiinţă cu înfăţişare plăpîndă, vorbea cu voce tremurătoare,
firavă, abia auzită, un fel de susur muzical pianissimo. Numai ochi şi urechi, M se uita
la ea cu o expresie aproape extatică pe chip. Şi Donna l-a observat şi şi-a dat seama
că era «ca ea». Încheindu-şi alocuţiunea, a vrut să afle numele tînărului înalt, lat în
14
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 14/42
umeri şi cu păr castaniu, îmbrăcat în T-shirt şi purtînd ochelari mari, cu rame negre,
care şedea în rîndul întîi. Femeia rugată (în şoaptă) de Donna să se intereseze de
identitatea lui a venit drept la M şi l-a întrebat cum se numeşte. S-a dus înapoi la
Donna, după care s-a întors la M şi a spus: «Donna îl salută pe Matthew!» Fără să se
arate cîtuşi de puţin surprins, M a fost încîntat şi mîndru. Mă întreb dacă a înţeles
despre ce anume vorbise Donna (avînd o capacitate de exprimare mult mai redusă
decît ea) – dar oare conta acest lucru? Se recunoscuseră reciproc ca făcînd parte din
aceeaşi lume, şi această recunoaştere – cum anume s-a produs? – ştergea toate
diferenţele, cu excepţia diferenţei de nume. Bineînţeles că M ştia numele Donnei, dar
ea avea nevoie să-l ştie pe al lui, pentru a transmite acel scurt mesaj de recunoaştere:
«Donna îl salută pe Matthew». Un mesaj care nu cerea nici un fel de răspuns (M a
zîmbit ca pentru sine, dar nu a spus nimic), un mesaj gratuit, dar nu lipsit de o
anumită empatie ce nu solicita reciprocitate, discret şi respectînd libertatea solitară a
celuilalt, fără acea recunoştinţă pe care o aşteaptă, implicit, genul obişnuit de
15
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 15/42
empatie, acceptat social. Preţ de o clipă, M şi Donna s-au recunoscut instinctiv – fără
ca acest lucru să aibă vreo urmare. Dar sînt oare mai puţin autentice recunoaşterile,
dacă nu au nici o urmare?
Nu pot să nu fiu preocupat de căile prin care autiştii, spre deosebire de
oamenii «normali», se recunosc între ei în mod spontan, fără să dea greş. Iată ce scrie
Donna Williams: «E oarecum asemănător cu felul în care un animal simte dacă o altă
creatură face sau nu parte din aceeaşi specie sau dintr-una înrudită. Unele animale se
orientează după miros sau sunete. Altele par, într-adevăr, capabile să sesizeze ceea
ce le este necunoscut sau de neînţeles în comportamentul creaturilor care nu sînt la
fel ca ele […]. Cînd mă găsesc printre non-autişti, realizez destul de repede că ei
funcţionează conform unui sistem în general străin, care nu se potriveşte aproape
deloc cu al meu. Ştiu acest lucru deoarece ei lucrează esenţialmente pe mai multe
canale, cîtă vreme eu lucrez pe unul singur […]. Asemenea unor animale, indiferent ce
am eu în comun cu alte fiinţe, umane sau de altă specie, pe primul loc se situează
16
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 16/42
recunoaşterea faptului că mă găsesc în compania cuiva care are un mod fundamental
de a înţelege lumea şi propria fiinţă, „asemănător cu al meu“». Şi mă întreb şi acum,
aşa cum m-am întrebat cînd M a primit mesajul «Donna îl salută pe Matthew»: oare
nu există un tip de empatie, oricît de neconvenţional, implicat în această
recunoaştere? O empatie ce nu poate fi dovedită prin teste de specialitate, statistici şi
tabele? Sau poate că ar trebui să o numim altfel?
Scriind aceste rînduri, îmi vine greu să nu mă gîndesc la relaţia mea cu M,
bazată, în ceea ce mă privea pe mine, pe atît de multe înţelegeri greşite, proiecţii
false şi aşteptări neîmplinite din partea mea; iar, în ceea ce-l privea pe el, pe o totală
neînţelegere şi pe sentimentul dependenţei, care uneori îl înfuria, dar cu care, treptat,
s-a obişnuit tot mai mult. A devenit mai prietenos faţă de mine şi mi se adresa mai
curînd pe numele mic, mai rar îmi spunea «tati» (a avut dintotdeauna o atitudine
ambivalentă faţă de cuvîntul «tati», «tată» nespunîndu-mi niciodată). Îşi exprima
afecţiunea faţă de mine în felul său aparte şi mai ales cînd nu eram prezent. Şi a mers
17
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 17/42
pînă acolo cu afecţiunea încît, în ultimii săi ani de viaţă, îi era chiar dor de mine, cînd
nu mă găseam în oraş. O întreba pe Uca: «Cînd se întoarce Matei? El găteşte mai bine
decît tine!». Căci îmi plăcea să-i pregătesc mîncăruri vegetariene savuroase,
întotdeauna din produse proaspete şi cu măsura potrivită de ulei de măsline şi cu
acele condimente care ştiam că-i plac lui – căci el avea gusturi sofisticate, de
gastronom vegetarian; ceea ce nu înseamnă că îl deranja să mănînce legume din
conserve sau alte preparate de gata, în faţa televizorului. Deşi el prefera (tacit şi fără
să manifeste vreun entuziasm, atunci cînd mă aflam în preajmă) ceea ce găteam eu,
îmi lăuda bucatele numai cînd lipseam pentru perioade mai lungi de timp. Probabil că
el a fost primul care şi-a dat seama că noi doi aparţineam unor specii diferite, că o
comunicare reală, profundă între noi (spre deosebire de comunicarea dincolo de
cuvinte cu Phil, mentorul său autist, ori cu Julian, de care-l lega o lungă prietenie, ori
chiar cu maică-sa, care avea infinit mai multă răbdare cu el) era exclusă. Poate că
lucrurile au devenit ceva mai tolerabile pentru el în ultima parte a vieţii sale, după ce
18
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 18/42
mi-am dat seama că eu însumi aparţineam acelui fenotip numit astăzi «fenotipul
autismului în sens lărgit», şi aceasta după ce am parcurs lucrarea lui Asperger – o
lectură ce mi-a dat mult de gîndit, inclusiv referitor la propria mea persoană (aşa cum
am consemnat şi în Portretul lui M) –, precum şi alte scrieri mai recente. Desigur că
noţiunea este vagă: «fenotipul autismului în sens lărgit» sau, mai simplu, «avînd
anumite trăsături autistice» s-ar putea aplica multor persoane care funcţionează
perfect în societate, dar manifestă o tendinţă de retragere, o oarecare nesociabilitate
- în sens gregar –, reprezentînd tipul introvertit, solitar prin vocaţie, mai distant în
relaţiile cu semenii. Cu toate acestea, continuam să fac parte din altă specie, deşi
poate că nu foarte îndepărtată de a lui; dar chiar şi diferenţe minore pot duce la
incompatibilităţi majore.
După cum am mai spus, vreau, simt nevoia să aflu cît mai multe despre
autism - şi dacă anumite cunoştinţe specializate îmi rămîn inaccesibile, doresc, cel
puţin, să ţin pasul cu noi zone de cercetare, noi direcţii de investigaţie, ipoteze noi şi
19
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 19/42
mărturii de ultimă oră ale părinţilor ori ale autiştilor care pot să scrie şi să-şi spună
povestea. Nu de mult, am dat peste o carte scrisă de profesorul de la Universitatea
Cambridge, Simon Baron-Cohen: The Essential Difference: the Truth about the Male
and Female Brain («Diferenţa esenţială: adevărul despre creierul masculin şi cel
feminin», 2003). Citisem, mai de mult, de acelaşi autor, Mindblindness: An Essay on
Autism and Theory of Mind («Cecitatea mentală: eseu despre autism şi teoria minţii»,
1995). Cunoşteam şi alte lucrări de-ale sale şi de-ale colaboratorilor săi. Aş dori să
spun aici doar cîteva cuvinte despre Diferenţa esenţială şi despre gîndurile pe care
le-a stîrnit într-un profan ca mine, un profan cu oarece experienţă directă în privinţa
autismului. Dar, înainte de a face acest lucru, simt nevoia să evoc cîteva reacţii pur
subiective, în urma lecturilor despre autism din ultimul an. Şi mă refer la ele aici
deoarece au legătură atît cu faptul că, în general, accept teza lui Baron-Cohen
(autismul este probabil o formă de «creier masculin extrem»), cît şi cu faptul că o
consider limitată (empatia ar fi o caracteristică feminină, dar eu cred că, după cum am
20
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 20/42
spus anterior, există într-adevăr anumite forme de empatie autistică, care nu trebuie
trecute cu vederea). Amintirile stîrnite de lecturile mele privitoare la autism sînt, după
părerea mea, relevante şi pentru opiniile non-profesioniste şi chiar anti-profesioniste
exprimate de persoane cu autism şi de părinţi ai copiilor autişti, despre care voi vorbi
mai tîrziu. Trebuie să mărturisesc că nu pot citi nimic despre autism cu un sentiment
de detaşare. Cum aş putea? Scopul pe care l-am urmărit cu aceste memorii a fost să
fac portretul lui M, pentru a-l înţelege mai bine. Pe el – şi pe alţii ca el – şi pe mine
însumi în relaţia mea cu el.
Pentru mine, asemenea lecturi sînt, la nivel personal, un alt mod de a-l
readuce pe M în memorie. Îl văd prin paginile pe care le parcurg (oricît de seci şi de
teoretice), ca şi cînd acestea ar fi ferestre spre trecutul lui, la diferite vîrste: în fragedă
pruncie, în anii fericiţi dinainte de şcoală, în ciclul primar, secundar şi în liceu, iar
după absolvire, în diferitele slujbe pe care le-a avut M ca tînăr, şi chiar – proiectînd,
visînd, presupunînd – în etapele ulterioare ale unei vieţi care i-a fost refuzată, într-un
21
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 21/42
posibil viitor de care nu a mai avut parte. Chiar dacă unele descrieri, peste care am
dat citind despre sindromul Asperger, nu i se potrivesc sau i se potrivesc doar parţial,
imaginea lui îmi apare cu atît mai vie tocmai datorită deosebirilor sau a contrastelor.
Cititul a fost, pentru mine, deşi în mod indirect, un prilej bun de a citi în mine însumi.
Compunîndu-se printre rînduri, imaginea lui M – rezultatul unei proiecţii personale
necăutate, dar inevitabile – capătă adesea o precizie uimitoare, incisivă şi imaterială,
care, curînd, se dizolvă în zîmbetul lui larg, bun – care ar fi putut fi (aşa cum susţin
unii autori) doar un mecanism de apărare împotriva neputinţei de a înţelege lumea
celorlalţi. Dar nu pot să cred că, în spatele zîmbetului magnetic al lui M – cea mai
dragă amintire legată de el – nu exista o sensibilitate sau o bunătate autentică. În
anumite ocazii, cînd încă trăia, zîmbetul lui era poate defensiv, ascunzînd, eventual, o
teamă faţă de ceea ce, pentru el, era cu neputinţă de cunoscut la ceilalţi, în situaţii
neaşteptate. Totuşi, au fost multe ocazii în care zîmbetul lui exprima o gamă largă de
sentimente pozitive – de la dragostea încrezătoare faţă de copiii mai mici (între el şi ei
22
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 22/42
existînd o empatie deplină, corespunzînd cu propria lui vîrstă emoţională, cea a unui
copil de trei sau patru ani), pînă la starea de uimire şi exaltare, cînd zîmbea pentru
sine, întorcîndu-se de la serviciu acasă, fără să ştie că ar putea fi observat; de la
zîmbetele îndatoritoare, cînd cerea o favoare («Tati, m-ai putea duce cu maşina pînă
la librăria „Borders“? Te rog, te rog!»), pînă la cele de autentică bucurie, cînd
rugămintea i se împlinea.
Ajung, acum, la principala problemă care mă preocupa în timp ce citeam
Diferenţa esenţială a lui Baron-Cohen. De la prima pagină, autorul prezintă clar şi
succint teza cărţii sale: «Creierul feminin este predominant echipat pentru empatie.
Creierul masculin este echipat predominant pentru înţelegere şi construirea de
sisteme.» Demonstraţia care urmează, bazată pe cercetări, observaţii şi teste
psihologice (unele dintre ele concepute de autor şi de colaboratorii săi) este
23
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 23/42
convingătoare, sau cel puţin mie aşa îmi pare.* (Mă las atît de uşor, prea uşor convins
de tot felul de teorii despre autism, chiar şi cînd sînt contradictorii; ani de zile am
evitat studiile psihanalitice ale autismului, de teamă că m-ar putea convinge, ceea ce
nu-mi doream după ce l-am citit pe Bruno Bettelheim.)
Aş fi de acord cu Baron-Cohen că autismul este, printre altele, o ilustrare a
«creierului masculin extrem» (pp. 133-154). Acordul meu se bazează pe propria mea
intuiţie şi pe aceea a unui mare specialist, dr. Hans Asperger, care şi-a sintetizat
observaţiile privitoare la copiii autişti în importantul său articol din 1944, menţionat
şi în Portretul lui M. Referindu-se la acel articol, Baron-Cohen citează următorul pasaj
crucial: «Personalitatea autistică este o variantă extremă a inteligenţei masculine.
* Trebuie, totuşi, să notez faptul că argumentaţia lui Baron-Cohen este pur ipotetică: de exemplu, ceea ce spune despre «creierul feminin extrem», a cărui existenţă este necesară teoretic, după cum se poate deduce din modelul statistic de la pag. 150. Dar realitatea unui asemenea creier este greu de înţeles fără exemple concrete de «hiperempatie», şi este de neînţeles de ce o asemenea «hiperempatie» n-ar fi la fel de handicapantă ca sistematizarea extremă care defineşte creierul bărbătesc.
24
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 24/42
Chiar şi în cadrul variaţiei normale, găsim diferenţe de inteligenţă tipice pentru cele
două sexe.» Asemenea multor altor cercetători din anii 1990, Baron-Cohen vorbeşte
de autism ca de un «spectru», acoperind o gamă extrem de largă de cazuri, de la
autiştii fără capacitate de exprimare verbală (de obicei cu un IQ sub 70, care este
media de jos), la autiştii cu o bună capacitate de comunicare, sau tipurile Asperger,
cu un IQ mediu de 100 şi peste (conform lui Stine Levy, IQ-ul lui M era 100), putînd,
la limită, să atingă nivelul unui geniu – geniu al matematicii – dar cu dificultăţi sociale
majore, cu ciudăţenii comportamentale şocante, cu aptitudini bune pentru vorbire,
dar cu prea puţine raporturi sociale.
«Condiţiile care determină spectrul autismului… par să-i afecteze pe bărbaţi
mai mult decît pe femei», scrie Baron-Cohen. «La persoanele diagnosticate cu SA
(Sindromul Asperger), raportul între sexe este cel puţin de zece bărbaţi la fiecare
femeie. Acest raport sugerează, de asemenea, faptul că acele condiţii care determină
spectrul autismului se moştenesc. Este interesant că raportul între sexe în privinţa
25
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 25/42
condiţiilor care determină spectrul autismului n-a fost investigat în măsura în care
poate ar fi trebuit să fie, dat fiind faptul că Natura ne oferă un indiciu însemnat
referitor la cauza acestei condiţii» (pag. 137). Purtătorii de SA de tip superior pot,
uneori, să se căsătorească, să aibă copii (dar în aceste cazuri, subliniază
Baron-Cohen, soţia trebuie să fie ceea ce el numeşte o «sfîntă») şi să aibă cariere
strălucite. Un caz extrem de interesant, descris în capitolul «Un profesor de
matematică» (pag. 155-169), este cel al lui Richard Borcherds, profesor la Cambridge
University, laureat cu Medalia Fields (cea mai înaltă distincţie în matematică,
echivalentul Premiului Nobel pentru alte domenii). Intervievat de Baron-Cohen,
Borcherds ne apare ca o persoană care nu realizează uriaşa diferenţă dintre el şi alţii
în privinţa raporturilor sociale (ceea ce mă face să-mi amintesc de M):
«Era un maestru al judecăţii matematice, dar nu depăşise primul stadiu în
privinţa înţelegerii aspectelor sociale. Ciudăţenia comportamentului social este primul
simptom cheie al SA. De exemplu, l-am întrebat dacă, după părerea sa, în
26
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 26/42
comportamentul lui exista ceva ciudat din punct de vedere social, sau ceva
neobişnuit. Mi-a răspuns că nu-i venea în minte nimic special […]. L-am întrebat
dacă, după părerea lui, făcea ceva altfel decît o făceau alţi oameni. „Nu“, mi-a răspuns
el. Ce-mi putea spune despre comunicare, al doilea simptom cheie al SA? Era ceva
deosebit aici? Nu-şi dădea seama ce ar fi putut fi, deşi a recunoscut că nu prea se
pricepea să poarte o conversaţie. Din punctul lui de vedere, discuţiile erau necesare
doar pentru a afla ce aveai nevoie să afli şi cam atît. M-am gîndit că a omis să
menţioneze o anumită funcţie a limbajului, anume aceea de a comunica altor
persoane propriile gînduri şi sentimente şi de a afla ce gîndesc şi simt alţii. I-am spus
acest lucru, dar el mi-a zis că, de fapt, acest aspect nu-l interesa.» (pag. 157)
Nici M nu simţea că e altfel decît alţii, deoarece «fiecare e altfel», după cum
spunea el. Dar asta nu înseamnă că nu-l interesau sentimentele altora. Cînd mă
plîngeam că «mi-e rău» sau că «mă simt prost», se îngrijora şi, în felul său stîngaci,
încerca să mă reconforteze. Era sensibil la durere – la semnele vizibile de durere,
27
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 27/42
manifeste în alte persoane – şi exclama: «Îmi pare rău, îmi pare rău», cînd cineva se
lovea accidental şi el era de faţă. Dar nu sesiza schimbări mai subtile de dispoziţie.
Nu-l prea interesa ce gîndeau alţii, dar cînd era într-o dispoziţie cu adevărat bună şi
cineva făcea o afirmaţie cu caracter general, părea să-i placă să afirme exact
contrariul, chiar şi cînd ştia că nu avea dreptate: era felul său naiv de a participa la
jocul conversaţiei, poate de a fi şăgalnic, începutul unei demolări glumeţe a ceea ce
era evident, pentru a o continua uneori pînă în cele mai mici amănunte, cu
argumentele cele mai aiuristice (dar trebuie să subliniez, fiind tot timpul conştient că
nu avea dreptate).
Foarte rar îşi exprima cu voce tare propriile sentimente şi stările sufleteşti, iar
cînd era deprimat – în perioadele în care simţea, nedesluşit, inconştient, organic,
apropierea unei crize – se cufunda în tăcere. Întrebat dacă îi era rău sau îl durea capul
(la vîrsta de unsprezece sau doisprezece ani, cam cu un an înainte să-i înceapă
crizele, l-au chinuit migrene cumplite, care-i provocau stări de vomă şi care ne-au
28
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 28/42
îngrijorat atît de mult, încît l-am dus la Spitalul de Pediatrie din Cincinnati, unde ni
s-a spus că migrenele au cauze… misterioase!), îşi punea palmele peste urechi şi
invariabil spunea «Sînt bine», dar cu un ton exasperat în voce, care sugera contrariul
şi totodată ceva de genul «Lăsaţi-mă în pace!». Şedea, perioade lungi de timp, cu
coatele pe masă şi cu capul sprijinit în mîini, cu ochii pe jumătate închişi, refuzînd cu
obstinaţie să se plîngă. «Sînt bine, sînt bine, sînt bine, nu vă faceţi griji.» Lua totul ca
şi cînd trebuia să fie aşa cum era. Aproximativ cu un an înainte să moară, cînd a avut
o fractură a unuia dintre oasele pelviene şi a trebuit să stea întins mai bine de o lună,
mişcîndu-se prin casă într-un scaun cu rotile, nu l-am auzit să se vaite vreo clipă. De
fapt, părea dacă nu chiar fericit, pe deplin satisfăcut să se afle în centrul atenţiei
noastre, să înveţe să folosească scaunul cu rotile, să fie ascultător, să fie un «pacient
ideal», aşa cum fusese considerat la Institutele Naţionale de Sănătate, cu cîţiva ani
înainte.
29
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 29/42
Cît despre matematică, am consemnat, în cartea mea, puternica atracţie pe
care o resimţea M pentru numere, pentru operaţiile şi calculele matematice şi pentru
raţionamentul matematic, atît în şcoala primară, cît şi la gimnaziu. Se mîndrea că era
«bun la matematică», că era lăudat de profesori, că a fost inclus într-un grup de elevi
avansaţi (în clasa a doua făcea probleme de matematică pentru clasele a treia şi a
patra), că era admirat de colegi. Toate acestea îi confereau, cel puţin în ochii lui, un
anumit statut printre colegi, permiţîndu-i să-i ignore cînd îl luau în derîdere şi-l
zeflemiseau. Totuşi, în liceu, a avut probleme să ţină pasul cu ceilalţi (era ajutat,
acasă, de meditatori). Cred că motivul a fost faptul că începuseră crizele de epilepsie,
precum şi medicaţia ce i-a fost prescrisă pentru a le ţine sub control. Această
medicaţie, în doze tot mai mari, i-a afectat probabil memoria: după cum mi-a spus
unul dintre meditatori – un tînăr matematician foarte talentat, doctorand –, M avea o
capacitate înnăscută de a înţelege rapid ceea ce i se explica, «vedea» relaţiile
matematice, dar la fel de repede uita ceea ce învăţase. În orice caz, îi plăcea teribil să
30
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 30/42
facă matematică în particular cu meditatorul – pentru el, era ca şi cînd s-ar fi jucat;
aştepta întotdeauna cu nerăbdare venirea meditatorului – dar jocul lui nu s-a
îmbunătăţit, şi asta din cauza slăbiciunii memoriei lui pe termen lung.
E posibil ca această slăbiciune să fie şi cauza ciudatei perceperi de către M a
timpului, redusă la un prezent îngust, la un trecut nesigur, limitat, şi la un viitor la fel
de nesigur, poate chiar plin de teamă, la care el nu vroia să se gîndească. «Uit foarte
mult», recunoştea M fără reţinere. Cît despre viitor, cînd era întrebat ce vroia să
devină, era întotdeauna nedumerit şi dădea tipicul său răspuns care-l scotea din
încurcătură atunci cînd i se puneau întrebări pe care nu le înţelegea: «Nu ştiu»,
adăugînd uneori, «De unde să ştiu?» Mă întreb dacă memoria nu este cumva, într-o
mare măsură, răspunzătoare nu numai pentru felul în care percepem trecutul, ci şi
viitorul, pentru capacitatea noastră de a face planuri, de a visa (timid, ambiţios) cu
ochii deschişi, de a concepe proiecte de viaţă, de a ne imagina în situaţii dorite. Îmi
amintesc cît de trist am fost cînd l-am auzit pe M spunînd: «Uit foarte mult», şi apoi
31
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 31/42
accentuînd, cu un început de iritare filosofică: «Uit foarte mult – şi ce dacă?» Şi ce
dacă? Şi ce dacă? Poate că aceasta era întrebarea lui M căreia era imposibil să-i dai un
răspuns metafizic: Şi ce dacă?
Stabilirea unei relaţii de empatie poate fi «modulară», adică independentă de
alte procese şi chiar şi de capacitatea de sistematizare a creierului masculin extrem al
lui Baron-Cohen – ceea ce, în treacăt, i-ar confirma superficial întreaga argumentaţie,
dar, în ultimă instanţă, i-ar desfiinţa-o. Deoarece «caracterul modular» nu pare să
explice de ce autiştii, care stabilesc o relaţie de empatie în cel mai bun caz imperfectă
şi stîngace cu oamenii «normali», manifestă o empatie totală, aş putea spune
pătimaşă (chiar dacă o patimă aparent rece) faţă de cei asemenea lor. În literatura
despre autism parcursă de mine în ultimul an, această caracteristică – pe care am
sesizat-o datorită empatiei puternice, evidente a lui M faţă de alţi autişti – apare
menţionată în două cărţi. La prima dintre ele, Autismul – văzut din interior (1996) a
Donnei Williams, m-am referit deja. A doua este Elijah’s Cup (Potirul lui Elijah), de
32
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 32/42
Valerie Paradiz (2002), memoriile mamei unui copil autist.
După cum am mai spus, Donna Williams consideră că recunoaşterea reciprocă
şi empatia care se naşte între persoanele suferind de autism par generate de un fel de
intuiţie instantanee sau chiar de instinct. Folosind termenul de «sistem» într-un sens
cu totul diferit de Baron-Cohen şi alţi specialişti, ea îl înţelege pur şi simplu ca pe un
fel de a da sens lumii, începînd din copilărie. Autiştii au alt «sistem» decît oamenii
«normali». Pentru ei, bunăoară, stimulii senzoriali (sunete – inclusiv tonurile vocii –,
culori, mirosuri, senzaţii tactile, gusturi) pot foarte uşor să devină copleşitori şi să
producă o «supraîncărcare» senzorială dramatică, paralizantă. «Hipersensibilitatea
senzorială» a autiştilor este legată de modul lor serial – sau pe un «singur canal» – de
procesare a stimulilor şi explică de ce există o asemenea prăpastie între mintea
autistului şi cea a individului «normal», care foloseşte un sistem de procesare «pe mai
multe canale» a informaţiei senzoriale. Dar numai cel de-al doilea sistem poate duce
la atitudini acceptabile social. Noţiunea cheie în acest caz este «acceptabilitatea».
33
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 33/42
Pentru autist, nu se pune problema de a «citi gîndurile altora», atunci cînd minţile
altora au tendinţa să-şi impună (oricît de blînd) propriile lor interpretări, validate
social, asupra minţii sale.
Eşecul de a «citi gîndurile» este, prin urmare, reciproc, iar efectele sînt extrem
de derutante pentru ambele părţi. «Dificultăţile mele legate de „autism“ – scrie Donna
Williams – m-au provocat la o călătorie în care hipersensibilităţile senzoriale făceau ca
anumite sunete, texturi, modele coloristice să alcătuiască paradisul meu personal şi
intim. În contact cu alte persoane care-mi impuneau de-a valma alte sunete, texturi,
modele coloristice pe care eu le consideram copleşitoare şi intolerabile,
hipersensibilitatea mea senzorială se transforma în iadul meu social. […]
Hipersensibilitatea mea emoţională în contact cu persoane blînde şi afectuoase are
asupra mea acelaşi efect pe care l-ar avea o ladă de lămîi vîrîte cu de-a sila pe gît.
Adică socializarea se transformă, pentru mine, într-o glumă greţoasă.» De aici,
printre altele, teama autistului de a fi iubit (într-un sens recunoscut social), adică de a
34
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 34/42
se aştepta de la el reciprocitate; de aici, şi imposibilitatea empatiei – indiferent dacă
subiectul autist este de gen masculin sau feminin (sau lipsit de gen, în propria sa
imaginaţie, am putea adăuga noi).
De cum am obţinut un exemplar din memoriile Valeriei Paradiz despre fiul ei
Elijah, l-am citit fără să-l las din mînă, într-o după-amiază şi o noapte de insomnie
(fapt care nu mi-a diminuat atenţia), la sfîrşitul lui ianuarie 2004. Mi-a fost uşor să
mă apropii de autoare – o universitară în ştiinţe umaniste, ca şi mine, deşi dintr-o
generaţie mai tînără. Scriitorii din care citează – scriitori «cu pretenţii», de la Kafka la
Gertrude Stein, de la Wittgenstein, la Marjorie Perloff despre Wittgenstein – îmi sînt
destul de familiari (de fapt, Marjorie Perloff, care a scris volumul Wittgenstein’s
Ladder («Scara lui Wittgenstein») în 1996, mi-este prietenă apropiată; lumea e,
într-adevăr, mică!). M-a fascinat evoluţia lui Elijah, de la doi pînă la zece ani, ca şi
eforturile chinuitoare, dar victorioase, în cele din urmă, ale mamei de a înţelege şi a
identifica nevoile fiului ei, în cadrul noului context de a recepta autismul nu drept o
35
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 35/42
«boală mentală», ci drept un «mod de viaţă» şi chiar drept o «cultură» cu propria ei
istorie, o istorie pe care autoarea o reconstituie pe parcursul întregii cărţi. (Oferă
detalii biografice pline de interes, memorabile, atunci cînd vorbeşte despre
personalităţi faimoase cu trăsături autistice sau de tip Asperger, precum Albert
Einstein, filosoful Ludwig Wittgenstein sau artistul pop Andy Warhol.)
În termeni morali, Valerie Paradiz oferă un minunat exemplu părintesc, iar
cartea ei este o mărturie impresionantă despre ceea ce înseamnă descoperirea, prin
intermediul iubirii, a «alterităţii» fragile, solicitante şi frumoase a propriului vlăstar
«invalid». Desigur că Elijah mi-a amintit de M – prin contraste simetrice, paralelisme
şi diferenţe. Spre deosebire de cazul lui M, crizele de epilepsie ale lui Elijah au apărut
devreme, cînd el avea doi ani, şi din fericire i s-a putut reduce dependenţa de
medicaţie înainte să meargă la şcoală. În cazul lui M, crizele au început la vîrsta de
treisprezece ani şi, după o întrerupere de trei ani, au revenit cu o intensitatea şi
frecvenţă crescînde, imposibil de controlat prin medicaţie şi provocîndu-i moartea
36
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 36/42
prematură – unul din rarele cazuri de «moarte subită inexplicabilă în epilepsie». (Dar
cît de rare sînt aceste cazuri? Printre mesajele primite de la membrii micii noastre
comunităţi, care au citit anunţul mortuar pentru M în ziarul local, au fost două care
descriau morţi recente absolut similare, ale unor tineri suferind de epilepsie.)
Printre alte analogii, am fost surprins de întrebarea adresată, într-una din
zile, de Elijah mamei sale, după ce s-a întors de la şcoală («Sînt nebun?»), care părea
ecoul peste ani al întrebării pe care i-a pus-o M Ucăi, în 1986, cînd avea nouă ani,
într-o bună dimineaţă, în timpul micului dejun: «Sînt un idiot?» A refuzat să explice
de ce punea această întrebare («Întreb şi eu», a spus cu o voce calmă, meditativă; era
într-una din zilele lui de bună dispoziţie). Impresia mea este că, dacă am fi răspuns
«da» (dar desigur că mama lui a negat), ar fi rămas la fel de neafectat, de rezervat şi
de senin cum a fost în toată acea dimineaţă de primăvară, însorită şi proaspătă,
înainte să meargă la şcoală. Era clar că vreunul dintre colegi îl făcuse «idiot» sau ceva
de genul acesta, dar nu părea să-i pese, deoarece era împăcat cu sine şi cu lumea.
37
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 37/42
Avea propria lui metodă de a atenua sau de a ignora limbajul stigmatizant: conceptul
de «anormal» n-avea loc în mintea lui. Pe lîngă asta, el nu folosea niciodată un
asemenea limbaj. Derîderea, batjocura, insulta, ofensa verbală la adresa altora nu
făceau parte din sensibilitatea lui; avea un simţ bine definit al dreptăţii şi jocului
cinstit. Cînd îşi băteau alţii joc de el – lucru care a devenit tot mai rar pe măsură ce el
creştea – el prefera să nu răspundă cu aceeaşi monedă.
Uca şi eu ştiam, desigur, de mişcarea pentru acordarea de drepturi autiştilor,
iniţiată sub umbrela Societăţii de Autism din America (ASA), de către Jim Sinclair şi
alţii – o mişcare tot mai independentă faţă de ASA, un organism cu orientare mult mai
tradiţional-profesională – dar nu ne-am alăturat ei, deşi poate ar fi trebuit, date fiind
crizele din ce în ce mai acute ale lui M, din pricina cărora nu putea să meargă în
tabăra de vară Autreat (un loc de retragere pentru autişti, organizat de Jim Sinclair şi
Autism Network International, sau ANI). Relatarea Valeriei Paradiz despre participarea
ei şi a lui Elijah în această tabără este una dintre cele mai interesante părţi ale cărţii.
38
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 38/42
Conceptul propus de ANI se bazează, cred eu, pe curioasa empatie ce se creează între
autişti. «Deşi organizatorii principali ai ANI sînt cu toţii de tipul „cu posibilităţi ridicate
de comunicare“» – scrie Valerie Paradiz – «grupul îşi extinde viziunea despre
independenţă şi conştiinţa de sine ale autiştilor asupra întregului spectru.»
În această privinţă, am sentimentul că cercetarea de specialitate a rămas în
urmă. Cum pot autiştii să citească gîndurile altor autişti? Explicaţia pare simplă, dar
consecinţele cercetării acestui fapt fundamental ar putea să revoluţioneze întreaga
psihologie privitoare la teoria minţii, aşa cum este ea formulată la această oră. În
primul rînd, ar putea s-o facă să accepte mai uşor diferenţele culturale şi să-şi pună
probleme antropologice mai cuprinzătoare. În orice caz, noţiunea de «cultură a
autismului» şi cea de «normalitate» în cadrul acestei culturi – inclusiv posibilitatea de
empatie spontană – merită studiate într-o manieră mai sistematizată.
Nu se poate tăgădui că «autismul» este, statistic vorbind, o invaliditate – şi
încă una tragică. Dar societatea are responsabilitatea, în măsura în care doreşte să fie
39
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 39/42
considerată umană, să înţeleagă această invaliditate, la fel cum pare să înţeleagă
cecitatea sau surditatea. După cum scrie Valerie Paradiz despre Jim Sinclair: «În mod
limpede, el era […] un intelectual care se revendica de la Helen Keller şi Louis Braille.
Şi, asemenea acestor activişti de început, care au transformat paradigma pentru surzi
şi orbi, ideile de pionierat ale lui Jim despre autism au fost primite cu o atitudine
ambivalentă şi, uneori, cu respingere făţişă de către organizaţii importante precum
Societatea pentru Autism din America (ASA) şi More Advanced Autistic People (MAAP).
[…] Jim a fost unul dintre autiştii – puţini la număr, la vremea respectivă – care au
introdus conceptele de bază ale apărării propriilor drepturi. Şi-a formulat ideile
inspirîndu-se din succesele înregistrate de comunitatea surzilor şi de alte grupuri din
cadrul mişcării celor cu invalidităţi» (pag. 137). Despre încercările de «normalizare» a
comportamentului autiştilor, Sinclair face o observaţie de bun simţ: «A aştepta de la
noi un comportament social „normal“ este ca şi cînd te-ai aştepta ca orbii să conducă
maşini, în loc să-i înveţi cum să folosească transportul în comun.»
40
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 40/42
O măsură a succesului (parţial) al acestei mişcări – cel puţin în ceea ce l-a
privit pe M – a fost crearea grupului ABLE în Bloomington, la ale cărui întîlniri lunare –
fie pentru a cina în diferite restaurante, fie pentru a lua parte la jocuri de baschet, în
Indianapolis sau în centrul nostru universitar, care are o echipă de baschet bună – M
participa cu mare plăcere (o plăcere de care uita însă foarte repede). Adevărata
problemă pentru autişti este cum să facă faţă singurătăţii, şi asta în cea mai mare
parte a timpului. Fapt este că interacţiunea socială – în cazul autiştilor (chiar dacă sînt
fericiţi să interacţioneze cu alţi autişti, în timpul taberelor de vară precum Autreat) –
rămîne un aspect marginal în existenţa lor zilnică, în care sînt înconjuraţi şi protejaţi
de oameni «normali», cu care au cel mult o comunicare superficială. Cine să-i înveţe
cum să facă faţă singurătăţii – dacă nu sînt genii ale matematicii, sau, precum
Wittgenstein, genii ale logicii?
După părerea mea, aceasta a fost marea problemă a lui M, exacerbată de lipsa
memoriei pe termen lung şi prin urmare, oricît de paradoxal ar părea, de o putere
41
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 41/42
redusă de anticipare. Petrecea extrem de mult timp jucînd jocuri video precum
«Nintendo» sau uitîndu-se la televizor, mai ales la filme Disney sau la programe
transmise pe staţia Nickelodeon, dar şi la pseudo-violenţa spectacolelor de lupte
(wrestling) între profesionişti, la care aprecia, aş zice eu, mai curînd gălăgia
prefăcută, decît aparenta violenţă; şi desigur la sporturi, despre care ştia o mulţime
de lucruri şi care-i ofereau un mijloc de interacţiune socială mai amplă. Dar mintea lui
era esenţialmente solitară. Mi-o reprezint asemenea unui cer mental pur, de un
albastru transparent, aşa cum este cerul de vară tîrzie, nestrăbătut de norii reveriilor,
nostalgiilor, amintirilor, proiectelor, nici măcar de cei ai speranţelor. Într-un fel,
faptul că uita era o binecuvîntare pentru el, deoarece nu-şi amintea şi nu-şi anticipa
conştient crizele de epilepsie, încît se putea bucura deplin de momentele de fericire,
care pentru el veneau ca nişte daruri căzute din senin, cu atît mai emoţionante cu cît
erau mai neaşteptate.
42
Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest
Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 42/42
Ceea ce continuă să mă uimească este faptul că M avea o fire bună de la
natură – şi poate că ar trebui să subliniez că era şi frumoasă şi plăcută. Nu am reuşit
să-l învăţăm cum să se prefacă a fi «normal». El era cine era. Uneori, i se întîmpla să
se mînie timp de o clipă, cînd vedea că părinţii nu-l înţeleg. Cît despre faptul că alţii
nu-l înţelegeau – după şcoala primară, cînd riposta brutal la şicanările colegilor –
ajunsese să-l amuze ori să nu-i mai pese de el cîtuşi de puţin. Era blînd şi tolerant.
Bunătatea sa esenţială, nedeprinsă, spontană, luminoasă, a rămas neschimbată. Iar
cînd zîmbea – aşa cum l-am păstrat eu în amintirea mea – zîmbea nu numai cu
buzele sau cu ochii sau cu faţa, ci cu întreaga sa fiinţă.