Gabriela Radu, XI B

-Tema clasa aIXa-

Masacrul din noaptea de

Sf. Valentin

Strazile orasului erau mai pustii decat imi imaginasem, dar acum nu

aveam timp sa ma gandesc la asta. Trebuia sa gasesc un loc unde sa ma ascund.

Fugeam mancand pamantul. Ajunsesem la o intersectie si nu ma puteam decide

incotro sa apuc, sa nu ma prinda monstrul – aratarea care imi bantuia gandurile

de mai multe nopti, neincetat. Lacrimile nu-mi dadeau pace, stiind ca el murise,

ca toti prietenii mei au fost ucisi de acea creatura – cea mai mare temere a mea.

Alergam in nestire, pana am dat de o alee foarte intunecoasa intre doua

cladiri. Fara sa ma gandesc, am fugit inspre ea, dar era o fundatura. Panicata, m-

am uitat in toate directiile. Era liniste. Am zarit niste cutii langa peretele din

stanga si m-am ascuns intre ele. Tremurand, am incercat sa ma ghemuiesc

acolo. Monstrul nu trebuia sa ma gaseasca, eram singura ramasa.

Ei au spus sa mergem in padure, li se parea palpitant. Am stiut de la

inceput ca nu era o idee buna. Nu m-au ascultat

***

Eram in luna februarie, era inceput de semestru si scoala parea foarte

plictisitoare, cu exceptia unui singur lucru – era inalt, foarte slab, brunet, cu

parul ud si ciufulit din cauza ploii, cu un ranjet intins pe fata, si cu ochii caprui

si stralucitori atintiti asupra mea, in timp ce se indrepta spre mine pe coridorul

scolii. Atunci l-am vazut pentru prima data si chiar imi placea ce vedeam, atat de

mult, incat vroiam sa-l vad mai des.

Am iesit de mai multe ori cu acest baiat. De obicei si cu prietenii nostri, dar

cateodata doar cu el, nefiind sigura daca eram sau nu indragostita de el, dar

prezenta sa imi facea bine. In seara aceea stiam, eram complet sigura de

sentimentele mele . Paisprezece februarie. Pentru unii era cea mai frumoasa zi

din an. Pentru mine avea sa fie un sfarsit.

In seara aceea ne-am intalnit pe o alee, in parc. Am alergat spre el, m-am

agatat de gatul sau si l-am sarutat. Ne-am plimbat putin, apoi ne-am intalnit cu

mai multi prieteni. Era neobisnuit de cald pentru o seara de februarie, era ceata

si era deja intuneric. Parcurile erau aglomerate, tot orasul era plin de perechi

fericite. Ei vroiau sa mearga intr-un loc mai retras, iar din lipsa da inspiratie au

ales padurea. Nu prea se gandeau la filmele de groaza asa cum o faceam eu.

Bine, recunosc, obisnuiam sa exagerez cateodata. Dar de data asta temerile mele

aveau sa devina realitate.

Am pornit intr-acolo, deja intrasem in panica. Drumul era foarte linistit.

Crengile copacilor parca straluceau in lumina lunii. Singurele zgomote existente

erau cele ale pasilor nostri. I-am intrebat incotro ne indreptam, iar ei mi-au

raspuns ca facem doar o scurta plimbare, apoi ne intoarcem. Simteam ca ceva

este in neregula. Inca nu imi dadeam seama ce. Mi-am apucat iubitul de brat din

reflex. El si-a intors speriat privirea spre mine, insa cand a simtit cum tremuram,

fata i se lumina cu un zambet. Ma stranse in brate si-mi spuse sa ma linistesc,

pentru ca totul avea sa fie bine. Era doar o simpla plimbare. Am incercat sa ma

calmez, eram doar paranoica, ce se putea intampla ? Eram sapte persoane. Trei

fete si patru baieti. Totul va fi bine. Ne vom intoarce in curand. Nu aveam de ce

sa ma tem. In plus, eram cu el si asta ma facea sa ma simt in siguranta, mai ales

stunci cand isi tinea bratul in jurul meu.

Dar nu puteam sa ignor sentimentul acela, ceva rau sigur avea sa se

intample. Tresaream la fiecare umbra care se misca printre crengi. Nu puteam sa

ma linistesc. El se puse in fata mea, blocandu-mi privirea, si imi ridica barbia cu

degetul pentru a-i privi fata. Zambi din nou. Am zambit si eu, insa privirea mi-a

fost atrasa de o umbra, din spatele lui.

In lumina lunii, am vazut ceva miscandu-se in departare, printre copaci.

Erau desfrunziti, dar tot nu vedeam cine stie ce. Orice era, se apropia si scotea

un zgomot asurzitor. Se indrepta spre noi cu repeziciune. „O, nu!” am exclamat,

cand creatura se apropia, am recunoscut-o. Am recunoscut picioarele lungi si

ascutite, si multe! Avea opt picioare, multi ochi mari, pete rosii pe spatele

bulbucat. Era un păianjen. De mii de ori mai mare decat trebuia sa fie. „Fugiti!”

Am reusit sa urlu, insa deja aveam un nod in gat. Am fugit cu totii, picioarele mi

se impleticeau ,era prea tarziu. Creatura prinse unul cate unul dintre prietenii

mei. Isi intinse ghearele si ii apuca pe rand, ii izbi de copaci, rupandu-le

capetele, lasandu-i sa zaca in balti de sange, rupandu-le mainile si picioarele cu

coltii, in cel mai crud mod posibil, ii rupse in bucati. Eu si iubitul meu eram

singurii ramasi.

Incercam sa fug mai repede, insa m-am impiedicat de o creanga, el s-a oprit

sa ma ajute, iar creatura se apropia de noi din ce in ce mai mult. „Nu te opri,

fugi!” i-am zis, ridicandu-ma. Era prea tarziu, se apropiase prea mult. El ma

impinse in spatele lui, incercand sa ma apere.„Fugi!” a strigat, in timp ce se

ferea de ghearele creaturii,insa il prinse pana la urma. Priveam neputincioasa,

era prea tarziu. Ma prabusisem in genunchi, cu gura cascata, in stare de soc, in

timp ce creatura imi sfasia iubitul. Dupa ce termina se indrepta spre mine. M-am

ridicat si am luat-o la fuga iar, spre oras, cu creatura pe urmele mele. Aveam

inima zdrobita. Picioarele mele se miscau singure, nu aveam control asupra lor,

mintea mea nu era acolo, se gandea la ce am lasat in urma. Nu am putut sa-i ajut,

N-am facut nimic, decat am fugit.

***

Plangeam cu sughituri. Ma simteam ca intr-un cosmar, tremuram din ce in

ce mai tare, pe masura ce deveneam tot mai constienta de situatia in care ma

aflam. Am iesit dintre cutii, inapoi in intersectie. Mi-am tarat picioarele in

mijlocul strazii. Nu era nimeni, linistea era sufocanta. Imi pierdusem prietenii, il

pierdusem pe el. Era prea mult. In fiecare clipa ma gandeam la modul in care l-a

sfasiat, in doar cateva secunde, fara mila.

M-am prabusit acolo, m-am ghemuit in mijlocul strazii, pe betonul umed si rece,

inca gandindu-ma la baltile de sange, la mainile si picioarele care zburau in jurul

nostru in timp ce alergam. Am inchis ochii. Nimic nu mai avea sens. Durerea

mea era mai mare cu fiecare secunda care trecea. Ma gandeam constant la coltii

paianjenului sfasiindu-mi prietenii. Mi-am scuturat capul, insa nu avea rost. Era

prea mult. Asteptam sa ma gaseasca monstrul, sau sa ma trezesc din cosmar,

daca asta era.