lucrare de licenta - psihopedagogia jocului

7/15/2019 lucrare de licenta - psihopedagogia jocului

http://slidepdf.com/reader/full/lucrare-de-licenta-psihopedagogia-jocului 1/40

1

CUPRINS

CUPRINS...............................................................................................................................

CAPITOLUL I. Introducere.................................................................................................

1.1. Motivatia alegerii temei............................................................................................

1.2. Obiectivele lucrarii...................................................................................................

CAPITOLUL II. Jocul – formă de activitate ludică în grădiniţă.......................................

2.1. Definirea conceptului despre joc.................................................................................

2.2. Jocul între realitate şi ficţiune......................................................................................

2.3. Jocul – activitatea fundamentală a copilului................................................................

2.4. Jocul – principala metodă şi procedeu instructiv - educativ utilizat în gradiniţă…….

2.5. Jocul – principala modalitate de învăţare

CAPITOLUL III. Jocul didactic – activitate f undamentală în grădiniţă………………….

3.1. Importanţa jocului didactic…………………………………………………………….

3.2. Clasificarea şi specificul jocurilor didactice…………………………………………..

3.3 Valenţe formative ale jocului didactic în învăţământul preşcolar……………………...

CAPITOLUL IV. Metodologia cercetării pe tema ”Valenţele formative ale jocului

didactic privind dezvoltarea proceselor cognitive ale preşcolarilor”

4.1. Scopul şi obiectivele cercetării………………………………………………………

4.2. Eşantionul de subiecţi………………………………………………………………..

4.3. Metodologia şi etapele cercetării…………………………………………………….. 4.4. Analiza, prelucrarea şi interpretarea rezultatelor……………………………………..

CONCLUZII…………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………….

ANEXE……………………………………………………………………………………….



2

CAPITOLUL II

Jocul – formă de activitate ludică in grădiniţă

2.1. Definirea con ceptulu i despre joc

Jocul este o activitate umană conştientă şi are caracter universal, permanent şi

polivalent. Pornind de la polisemia cuvântului joc, ne dăm seama de importanţa acestuia în

viaţa omului: „joc de societate”, „joc de cuvinte”, „joc de şah”, „jocuri olimpice”, „joc decărţi”, „joc de scenă”, „a-şi pune viaţa în joc”, „jocul dragostei”, „jocul de-a şcoala”, etc.

Noţiunea de activitate ludică nu este sinonim cu jocul, ci cu categoria de activitate

instructiv – educativă, specifică învăţământului preşcolar, centrată pe promovarea spiritului

jocului. Componenta instructiv – educativă se realizează prin obiectivele urmărite sistematic,

iar componenta joc se realizează prin modul de desfăşurare, prin elemente surpriză, prin

elemente de mişcare şi relaxare, prin participarea tuturor copiilor în ritmul propriu.

În grădiniţă, activităţile ludice se realizează prin:

Activităţi la alegerea copiilor;

Activităţi de învăţare dirijată;

Alte tipuri de activităţi (de după-masă)

Activităţile la alegerea copiilor, care sunt libere şi recreative, se realizează prin joc şi

prin activităţi ocupaţionale.

Jocul prin natura lui are următoarele valenţe formative:

Dezvoltă spiritul de observaţie şi de investigaţie al copilului;

Dezvoltă gândirea logică, creativă şi flexibilă;

Cultivă imaginaţia;

Dezvoltă memoria;

Formează conduita morală.



3

Activităţile ocupaţionale se realizează la sugestia educatoarei sau din initiativa

copiilor. Prin astfel de jocuri copii se apropie de activităţile zilnice, practice. Se pot realiza pe

grupuri mici de copii, care sunt omogene şi permite tratarea diferenţiată a copiilor.

Activităţile de învăţare dirijată (comune sau obigatorii) au următoarele forme derealizare:

Joc simbolic – joc de manipulare, de imitare, de creaţie;

Joc cu reguli;

Jocuri distractive;

Jocuri de mişcare;

Jocuri libere.

În învăţământul preşcolar trebuie incluse şi activităţi complementare, activităţi de

după-amiază, care reprezintă odihnă activă şi exersarea anumitor capacităţi fiziologice.

Acestea se organizează după activităţile dirijate sub forma jocurilor distractive, a jocurilor de

mişcare, a audiţiilor şi vizionărilor, a jocurilor de dramatizare, etc. Aceste activităţi

completează, apofundează, consolidează cunoştinţele şi deprinderile dobândite, sau pregătesc

din punct de vedere psihologic următoarele activităţi dirijate.

Activităţile ludice din grădiniţă trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

Să fie şi să se îmbine în mod armonios;

Să satisfacă necesităţile cognitive, afective şi de mişcare ale copiilor;

Să stimuleze creativitatea acestora;

Să contribuie la socializarea acestora;

Să asigure independenţa copiilor;

Să asigure integrarea copiilor în viitoarea activitate şcolară.

Pentru a înţelege întregul proces de formare a omului, trebuia să avem în vedere

predominanta uneia din cele trei activităţi principale desfăşurate de fiinţa umană: jocul,

învăţătura şi munca. Acestor trei activităţi le corespund si trei mari trepte evolutive care se

exprimă cronologic prin:

Treapta preşcolară (3 – 7 ani);

Treapta şcolarităţii (7 – 18, 19 ani);

Treapta tinereţii (18, 19 – 21, 22 ani).



4

În viaţa de fiecare zi a copilului, jocul ocupă un rol important deoarece jucându -se

copilul îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiecte reale sau imaginare, de a se

transpune în diferite roluri şi situaţii care îl apropie de realitatea înconjurătoare.

„Ce este jocul şi de ce se joacă copiii?” – sunt întrebări pe care şi le-au pus oamenii de

ştiinţa cu mai bine de un secol în urmă. În acest sens literatura psihopedagogică dispune de

numeroase lucrări consacrate jocului.

„Prin joc copilul reuşeşte să cunoască lumea înconjurătoare şi să se integreze în

societate. Caracterul colectiv al jocului permite stabilirea de relaţii sociale între copii,

schimburi de cunoştinţe, trăirea unor game bogate de stări afective, dezvoltarea stăpânirii de

sine şi a curajului, a iniţiativei şi a supunerii”.1

Jocul, departe de a fi simpla acţiune gratuită, distractivă, recreativă, menită să

consume excesul energetic, caracterizând biologia infantilă, reprezintă în esenţă o treabă cât

se poate de serioasă. Psihologii au stabilit că jocul scoate la suprafaţă aptitudini şi vocaţii.

Alte lucrări subliniază contribuţia jocului la stimularea şi dezvoltarea capacităţilor

cognitive ale preşcolarului, îndeosebi ale creativităţii gândirii lui, la educarea însuşirilor de

personalitate ale acestuia şi la înfăptuirea obiectivelor de cunoaştere ale procesului de predare

– învăţare.

Prin joc, preşcolarul îşi imaginează întreg potenţialul psihic, îşi cultivă iniţiativa,

inventivitatea, flexibilitatea gândirii, îşi dezvoltă spiritul de cooperare, de echipă.

Ioan Cerghiţ relevă că prin el „copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a

cunoaşte mai bine, de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere, de a-şi forma anumite deprinderi”.2

Intr-o accepţie largă „Jocul este fenomen de structură” spune Jean Huivinga şi „are

anumite trăsături”:

„jocul este libertate”;

„jocul este viaţă obişnuită şi o ieşire din ea”

„jocul te izolează de viaţă obişnuită în spaţiu şi timp”;

„jocul creează ordine, este ordine”;

„jocul creează o stare de excepţie, un secret prin suspendarea vieţii cotidiene”.

Din punct de vedere psihologic, jocul răspunde unor trebuinţe fireşti de activitate, de

dobândire a experienţei, de afirmare prin performanţe ale conduitei.

1 Ţârcovnici Victor , Pedagogie generală, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, p. 191 2 Cerghiţ Ioan, Metode de învăţământ ”, Editura “Didactică şi Pedagogica”, Bucureşti, 1977, p. 166



5

Jocul este esenţa şi raţiunea de a fi a copilăriei. Prin joc se aspiră la condiţia de adult.

Jocul socializează, umanizează. El are o însemnătate psihologică a individului „îl pregăteşte

pentru viitor, satisfăcând nevoi prezente.”3

Jocul este modul de existenţă al copilului, este lumea sa de ficţiune şi simbolul cu

profunde semnificaţii, pentru dezvoltarea lui. „Jocul este o instituţie a poporului de copii”4

spune sugestiv şi subtil Jean Chateau. În joc şi prin joc se realizează cunoaşterea realităţii, se

exersează funcţiile psihomotorice şi socioafective, jocul este deci: agent al transmiterii

experienţei şi al socializării. Jocul are rolul de a bucura, destinde, delecta, de a crea confort

spiritual, de a compensa terapeutic tensiunile şi neliniştile individului.

„Copilul – spune marele pedagog elveţian Eduard Claparide – este o fiinţă a cărui

principală trebuinţă este jocul”. A devenit astăzi un fapt banal semnalarea rolului capital al

jocului în dezvoltarea copilului şi chiar al adultului. Pentru copil aproape orice activitate este

joc. Tocmai prin joc el ghiceşte şi anticipă conduitele superioare. „La copil – scrie E.

Claparide – jocul este munca, este datoria, este idealul vieţii”.

Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi în

consecinţă, poate să acţioneze. Copilul este fiinţa care se joacă şi nimic altceva. A ne întreba

de ce se joacă copilul înseamnă a întreba de ce este copil. „Copilăria serveşte pentru joc şi

pentru imitare” spune tot Claparide. Sufletul şi inteligenţa devin mai mari prin joc. Un copil

care nu ştie să se joace este un copil care nu va şti să gândească.

Copilăria este aşadar ucenicia necesară vârstei mature şi are drept scop antrenar ea prin

joc atât a funcţiilor fiziologice cât şi a celor psihice.

De ce se joacă copilul? Pentru a se amuza, pentru a obţine o plăcere? Nicidecum.

Toate acestea se întâmplă când copilul este foarte mic, deci când se vorbeşte de jocurile

copilului foarte mic sau de o activitate serioasă care nu are de-a face cu jocul. Adevăratul joc

este altceva – spune Jean Chateau în cartea sa „Copilul şi jocul”.

În primul rând el prezintă un caracter serios de care de obicei nu se ţine se seama însuficienţă maximă. Copilul, mai ales, în primii ani, îi place să facă „pe nebunul”, „să se

amuze” dar el simte diferenţa între a face pe nebunul şi a se juca. „Jocul este serios, el are

reguli severe, presupune osteneală şi uneori chiar duce la istovire”. 5 Nu este simplu

3 Claparide Eduard , Psihologia copilului şi pedagogie experimentală, Editura “Didactică şi Pedagogică”,Bucureşti, 1975, 4

Chateau Jean, Jocul şi psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, Editura “Didactică şi Pedagogica”,Bucureşti, 1979, 5 Chateau Jean, Copilul şi jocul , Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980,



6

amuzament ci mai mult. Mai ales în primii ani copilul ajunge să fie atât de absorbit de rolul

său încât pe moment se identifică cu personajul care-l joacă.

Jocul este forma de activitate cea mai accesibilă copiilor prin formele sale: de rol, de

construcţie, de mişcare, didactice, muzicale, etc. Prin combinarea diferitelor feluri de jocuri

copilul şi colectivul de copii vor fi puşi în relaţii complexe unii cu alţii, vor trăi unele emoţii.

În joc, se formează unele relaţii, se formează sentimente. Copiii învaţă prin joc să conducă şi

să se supună, învaţă să se împrietenească.

Copilul îşi are ca punct de plecare un obiect oarecare şi în „alchimia fanteziei” el îl

preface, îl transformă pe loc – afirmă D. B. Elconin.6 Jocurile sunt diferite de la o clasă

socială la alta, de la popoarele libere la cele înrobite, de la copii crescătorilor de vite la cei al

altor clase sociale. Chiar unul şi acelaşi copil îşi schimbă subiectul jocului în funcţie de

condiţiile concrete în care se află vremelnic.

Jocul oglindeşte activitatea omului şi raporturile sociale între oameni. Prin joc copilul

învaţă să descifreze lumea reală, motiv pentru care R. Hellon apreciază jocul ca pe „o

activitate de preînvăţare”. Conţinutul principal al tuturor jocurilor este viaţa şi activitatea

socială a adultului, copilul fiind în primul rând o fiinţa eminamente socială.

2.2. J ocul între realitate şi ficţiune

Pe măsură ce copilul dobândeşte cunoştinţe mai variate şi mai largi, trăirea

imaginarului devine mai profundă. Concomitent apare însă fenomenul de dedublare, copilul

devine conştient de propria lui persoană şi de aceea a modelului pe care îl imită. „În

descrierea jocului la copil, psihologii au acordat atenţie şi au subliniat în mod deosebit

aportul imaginaţiei sau al fantaziei. Jocul este considerat manifestarea unei vivacităţi

deosebite, a lipsei de griji şi a unui înalt nivel de dezvoltare a imaginaţiei sau fanteziei. Faptul

nu trebuie să ne surprindă. Chiar nespecialişti, care observă jocurile copiilor preşcolari rămân

uimiţi înainte de toate de modul în care aceştia transformă obiectele folosite în joc!”7

W. Preyer scria că „o bucată de lemn, legată cu o sfoară, pe coajă de nucă, un

bolovan...obiecte fără valoare, capătă importanţă enormă datorită fanteziei vii a copilului care

transformă bucăţile de hârtie în ceşcuţe şi bărci, în animale şi oameni”.8

6 D.B.Elconin, Psihologia jocului, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 7

D.B. Elkonin, Psihologia jocului, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 24 8W. Prezer, Dezvoltarea spirituală din prima copilărie, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1984, p.51



7

„Sursa jocului o reprezintă tendinţa de a realiza o idee atrăgătoare, de aici, derivă după

cum vom vedea înrudirea apropiată cu arta”, după cum spunea D.B. Elkonin.

Activitatea imaginaţiei, mai puternică şi mai amplă în jocurile copiilor se explică prin

dorinţa de a reprezenta ceva, de a interpreta ceva, de a interpreta un anumit rol. „Esenţa

jocului la copil constă în interpretarea unui anumit rol şi în crearea unei anumite situaţii”.9

Oricât s-ar apropia emoţional de rolul adultului, copilul se simte totuşi copil. El se

priveşte pe sine prin prisma rolului pe care şi l-a asumat, adică prin prisma adultului, se

compară emoţional cu adultul, descoperind că nu este încă adult. Conştiinţa faptului că este

copil se realizează prin joc, iar de aici apare un nou ţel – să devină adult şi să realizeze efectiv

funcţiile acestuia. „Fiind plăcută emoţional, îndeplinirea rolului exercită o influenţă

stimulativă asupra efectuării acţiunilor în care rolul îşi găseşte întruchiparea”, afirma Elkonin.

Există motive să credem că în îndeplinirea rolului, modelul de comportament conţinut

de rol devine totodată etalonul cu care copilul îşi compară comportamentul, îl supune

controlului. Conţinutul rolului se concentrează îndeosebi în jurul normelor ce privesc

raporturilor dintre oameni – conţinutul său principal fiind normele de comportament

practicate de adulţi – prin joc copilul trece parcă în universul evoluat al formelor superioare

de activitate umană, în lumea matură a regulilor ce dirijează inter -relaţiile umane. Normele

care stau la baza raporturilor umane devin, prin joc, izvorul dezvoltării morale a copilului.

„Jocul este o şcoală a moralei, dar nu a moralei în planul reprezentărilor ci a unei

morale în acţiune”.10

Jocul are importanţă şi în formarea colectivului unit de copii, în formarea spiritului de

muncă, în corectarea unor abateri, a atitudinii pozitive faţă de muncă, în corectarea unor

abateri sesizate în comportamentul unor copii şi în alte multe privinţe. Toate aceste efecte

educative se sprijină pe un adevărat fundament, pe influenţa pe care jocul o exercită asupra

dezvoltării psihice a copilului, asupra modelării personalităţii lui.

Jocul este cea mai liberă formă de instruire, creează mai multe ocazii pentruinteracţiuni diferenţiate între toţi participanţii la procesul didactic decât strategiile

tradiţionale. Având în vedere factorul educaţional, care este strâns legat de situaţia ludică, în

cursul interacţiunii se pot manifesta mai desluşit diverse tipuri de comportament pozitive –

colegialitate, loialitate, deprinderea de a se împăca cu înfrângerea, respectarea regulilor de joc

– dar şi negative – supărare când el pierde, ridicularizarea echipei învinse. Acest fapt dă

9

J. Saltez, Studii de psihologie infantilă, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 317 10 D.B. Elkonin, Psihologia jocului, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 318



8

educatoarei posibilitatea de a lua atitudine faţă de situaţia existentă. Poate să recompenseze

prin laude comportamentul corect întărindu-le prin acestea copiilor că s-au comportat în mod

adecvat.

În cazul jocului, influenţa educativă a educaţiei este mai eficientă decât în cazul altor

activităţi didactice. În învăţarea copiilor de vârstă mică, jocurile pot constitui strategia

dominantă.

Henri Wallon afirma că „jocul este activitatea proprie a copilului”, că de fapt „jocul se

confundă cu întreaga sa activitate atâta timp cât rămâne spontană şi nu i se impun obiectivele

de către disciplinele educative”11. După Ch. Buhler „jocul ar fi o etapă a evoluţiei totale a

copilului, descompusă la rândul ei în perioade succesive”. H. Wallon a denumit patru

categorii de jocuri prin asimilare cu ceea ce reprezintă jocul pentru adult.

Jocurile funcţionale – ce pot fi mişcări foarte simple, cum ar fi întinderea şi aducerea

la loc a braţelor sau a picioarelor, agitarea degetelor, atingerea şi balansarea obiectelor,

producerea zgomotelor şi a sunetelor.

Odată cu jocurile de ficţiune, de tipul jocului cu păpuşa sau călăritul unui băţ

asemuindu-l cu un cal, intervin o activitate cu o interpretare mai complexă şi mai apropiată de

anumite definiţii.

În jocurile de achiziţie, copilul este, după o expresie curentă, numai ochi si urechi:

priveşte, ascultă, se sileşte să perceapă şi să înţeleagă lucruri şi fiinţe, scene şi imagini,

povestiri, cântece, totul pare să îl absoarbă complet.

În jocurile de confecţionare, copilului îi place să adune, să combine obiectele, să le

modifice, să le transforme şi să creeze cu ele altele noi.

Îndată ce o activitate devine utilitară şi se subordonează cu un mijloc unui scop, ea îşi

pierde atracţia şi caracterul de joc. Multe jocuri urmăresc dificultatea prin ea însăşi. Temele

propuse de joc nu trebuie să aibă altă justificare decât jocul însuşi. S-a putut aplica jocului

definiţia dată de Kant artei „o finalitate fără scop”, o realizare care tinde să se realizeze numai pe sine. Copilul repetă în jocuri impresiile pe care le trăieşte, imită. „Pentru cei mici, imitaţia

constituie regula jocului, singura regulă care este accesibilă atât timp cât nu pot depăşi

modelul concret, viu, pentru a ajunge la consemnul abstract”12 afirmă H. Wallon.

Înţelegerea lor nu este mai întâi decât o asimilare a fiinţei sale cu cei din jur cu fiinţa

sa, în care imitaţia joacă tocmai un mare rol. „Instrumentul acestei fuziuni, imitaţia prezintă o

ambivalenţă care explică anumite contraste şi din care jocul se alimentează. Ea nu este fără

11 H. Wallon, Evoluţia psihologică a copilului, Editura “Didactică si Pedagogică”, Bucureşti, 1975, p 45 12 H. Wallon, Evoluţia psihologică a copilului, Editura “Didactică si Pedagogică”, Bucureşti, 1975, p 54



9

însemnătate ci foarte selectivă la copil. Se fixează asupra persoanelor care au mai mult

prestigiu asupra copilului, cele care îi interesează sentimentele, care exercită o atracţie, în

care intră de obicei şi afecţiune” arată H. Wallon referitor la jocul prin imitaţie când se

transformă prin joc în aceste personaje.

Ficţiunea face parte, in mod firesc, din joc, deoarece se opune realităţii apăsătoare.

Dacă ia masa cu bucăţele de hârtie, ştie foarte bine, că deşi le numeşte „feluri de mâncare”,

ele rămân tot bucăţele de hârtie. Libera sa fantezie aplicată la lucruri şi credulitatea complică

uneori la adult, îl amuză. Copilul alternează mereu între ficţiune şi observaţie. În realitate,

dacă nu le confundă cum s-ar părea câteodată, nici nu disociază complet una de alta, în

prezenţa celeilalte. Le transpune mereu una în cealaltă.

„Observaţiile copilului nu sunt lipsite de ficţiune dar şi ficţiunile sale sunt saturate de

observaţie” spune H. Wallon în lucrarea sa „Evoluţia psihologică a copilului”.

Eduard Claparide arată că „Persoana care se joacă îşi dă seama de ficţiunea pe care o

creează sau se lasă înşelată de această ficţiune? Nici una, nici alta. Este foarte conştientă de

iluzia care o învăluie, dar i se supune de bună voie ”.

2.3. Jocu l – activitatea fundamentală a copilului

Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoaşterea realităţii sociale ci şi

imitarea unor anumite tipuri de relaţii sociale dintre adulţi.

Pedagogii clasici de la Rabelae şi Rousseau au semnalat importanţa jocului infantil

fără să întreprindă un studiu riguros.

Primul studiu riguros asupra jocului a fost acela pe care psihologul Groos l-a numit

„Jocul animalelor” – 1886 şi apoi un studiu uman în 1899. în concepţia lui Gross jocul

copilului apare ca o activitate care prelungeşte „Jocul animal” punând accentul în primul rând

pe tendinţe şi trebuinţe, activitatea ludică fiind considerată ca expresie a diferitelor tendinţe.

Jocul era considerat un exerciţiu al tendinţelor ce pregăteşte copilul pentru viaţa serioasă.

Acesta neglija ceea ce este esenţial în jocul copilului, ce-l distinge de jocul micului animal

fiind cu totul de altă natură, mult mai nobilă.

Jocul exprimă deci dorinţa de pregătire, de măreţie, exprimă o forţă de propulsie

niciodată satisfăcută, un proiect de realizare mai deplină a unei persoane, prin autodepăşire

continuă. Într -un cuvânt, jocul co piilor noştri exprimă acel orgoliu uman.



10

Nu trebuie să vedem în jocul copiilor o simplă distracţie. Jocul nu este acelaşi lucru cu

plăcerea. A te juca înseamnă a te bucura, însă nu este vorba de o plăcere pe care o dă prăjitura

sau dulceaţa. Este vorba despre o „plăcere morală”. Orice joc presupune mai mult sau mai

puţin o reuşită.

Activitatea de joc se împacă foarte bine cu un anumit formalism sau ritualism. Scopul

propus este de obicei precizat de reguli. Acolo se află o activitate interesantă şi constituie o

problemă serioasă pentru că este un instrument de afirmare. Copilul nu are posibilitatea de a

se afirma în afara jocului. Jocul rămâne ataşat reuşitei prezente, succesului de moment. Prin

aceasta el asigură cu mai multă uşurinţă acea încredere în sine fără de care copilul nu poate să

se retragă şi să-i dispară orice elan.

În acest sens, Jean Chateau afirmă că „jocul este cel mai bun element de echilibru

psihic”. Jocul este înainte de toate o mărturie a elementului propriu speciei umane prin care

caută întotdeauna să se depăşească. Copilul îşi manifestă prin joc „o plăcere a noului” cu

ajutorul căruia îşi realizează exploatarea lumii şi a posibilităţilor pe care le are.

Jocurile încep sub forma unui joc elementar „să ne jucăm de-a…”.

Întâi copilul se imită pe sine însuşi „de-a dormitul”, apoi urmează reproducerea prin

care imită pe altcineva fiind la început o dedublare de sine şi creaţie în alte imagini, în atâtea

alte „euri”. La început confundă realul cu imaginarul; el crede că jucăriile de Anul Nou su nt

produse ale brăduţului din curte.

Jocurile de imitaţie pot fi un mijloc de a se exercita înţelegerea şi cunoaşterea imaginii

celuilalt, o armă contra egocentrismului favorizând dezvoltarea funcţiilor intelectuale de

bază, promiţând şcolarizarea la 7 ani. Evoluţia jocurilor de imitaţie ne arată că ele nu sunt

decât o ocazie de a manifesta anumite calităţi. Contează mai mult prin felul în care se imită

decât obiectul imitaţiei.

Jocurile cu reguli arbitrare sunt jocuri inventate de fiecare copil, extrem de variate: a

merge pe marginea unui zid, a unui trotuar. Aceste jocuri ne învaţă un lucru esenţial:copilului îi plac regulile pentru că acestea îi permit să se afirme, oferindu-i un obstacol ce

trebuie învins.

Studierea jocului se aşează în inima copilăriei în ceea ce posedă ea mai caracteristic.

Jocul lasă copilul la nivelul copilăriei. Dacă nu se joacă este extrem de nervos, iar dacă se

mulţumeşte numai să se joace, rămâne un copil şi nu ajunge la maturitate. Acest rezultat al

jocului nu trebuie să apară.

„Copilul râde. Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul.” – spune poetul Lucian Blaga în poezia „Trei fete” unde a pătruns căutările spiritului uman şi a „găsit” jocul la toate vârstele.



11

Cunoscând această subtilă înţelegere a esenţei jocului putem sublinia faptul că jocul reflectă

umanitate pe care o dezvoltă ca o parte componentă a lumii.

Permanenţa relativă a spiritului de creaţie este atestată de către joc încă din vârstele

copilăriei, jocul generând multe activităţi superioare: asta, munca. Tendinţa spre joc a

preşcolarului este ceva esenţial naturii sale.

Prin joc se îmbogăţeşte sfera cognitivă, afectivă şi acţională vieţii lui psihice. Se

dezvoltă în continuare curiozitatea, se conturează interesele, se deschide (prin imitarea

rolurilor) accesul la activitatea productivă a adultului.

Jocul răspunde nevoii de libertate spirituală, de mişcare şi este cerinţa de evadare de

sub presiunea adultului. În joc, copilul se angajează pe măsură sa în acţiune, participă de bună

voie şi se manifestă stăpân pe situaţie.

În desfăşurarea jocurilor se realizează compensaţii psihice pentru copii. Au loc unele

substituţii pe care le acceptă între real şi ceea ce reprezintă imaginarul. Jocul este întotdeauna

autentic, captivant, o bucurie şi o plăcere reală, o angajare între lumea imaginară a energiilor

şi a încercării proprii.

Copiii, în situaţia de joc ating performanţe net superioare celor obţinute în afara

jocului, în condiţiile efectuării unor sarcini din obligaţie. Acţiunile jocului creează pentru

copil situaţii pe care el trebuie să le realizeze singur sau în colaborare cu colegii de echipă,

cum ar fi: disciplina, supunerea consimţită faţă de regulile jocului, spiritul de echipă,

spontaneitatea.

Jocul este un bun prilej pentru a cunoaşte copiii sub diferitele lor înfăţişări pentru că

îşi arată în mod spontan aptitudinile fizice şi înclinaţiile lor sufleteşti. Îmbinarea raţională a

jocului cu elemente de învăţare produc schimbări în natura şi în structura proceselor psihice.

Datorită acestor îmbinări subiectivismul şi fantezia copilului cedează locul percepţiilor de

mărime, culoare, formă, greutate se realizează prin joc mânuind diferite obiecte.

Tot pe calea jocului se precizează şi se diferenţiază reprezentările. Pentru a constituitrebuie să-şi reprezinte imaginea respectivă, iar pentru a interpreta un rol trebui să-şi

reprezinte acţiunile oamenilor şi manifestările lor.

În jocurile cu subiecte îşi actualizează reprezentările şi le combină dezvoltându-şi

imaginaţia reproductivă şi creatoare. În condiţiile de joc, mai bine decât în alte condiţii se

realizează funcţiile memoriei: întipărirea, recunoaşterea, reproducerea ca şi operaţiile

gândirii: comparaţia, generalizarea, clasificarea.

Copilul în timp ce acţionează în joc percepe, memorează, gândeşte. Descoperă noilucruri iar pe cele cunoscute caută să le explice încât pe lângă mişcare şi bucurie mai



12

intervine şi un efort de gândire. Este faza prin care procesele de cunoaştere ale copilului se

dezvoltă pe baza acţiunilor extreme desfăşurate sub forma specifică jocului.

În cadrul jocului colectiv are loc comunicarea verbală între copii, care dezvoltă

limbajul, îmbogăţeşte vocabularul iar sistemul verbal se intensifică. Limbajul devine un

instrument de exprimare şi de comunicare a impresiilor trăite, a emoţiilor, a dorinţelor. Tot

prin joc, copilul îşi dezvoltă emoţiile, trăsăturile social-morale şi de caracter.

Emoţiile şi sentimentele devin mai bogate în conţinut. Cele de prietenie sunt mai

accentuate decât cele de agresivitate. Relaţiile de ostilitate cedează locul celor de cooperare şi

competiţie. Jucându-se, copilul este în stare să obţină performanţe pe care alte activităţi

exteriore jocului nu sunt în stare să le atingă. Îşi fixează în continuare un scop, depune

eforturi voluntare în vederea realizării lui şi depăşeşte obstacolele ivite în cale.

Jocul este un mijloc de însuşire activă a cunoştinţelor devenind activitatea principală

ce stimulează şi întreţine cele mai importante modificări ale psihicului în cadrul căruia se

dezvoltă procesele psihice şi pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de

dezvoltare.

Vârsta preşcolară reprezintă un moment important de evoluţie psihică în care jocul

capătă caracteristici noi ce-i apropie de alte feluri de activitate.

Trece de la jocul individual, de la ponderea aspectelor izolate de viaţă cu jocul cu

subiecte ce implică relaţii complexe între copii dovedind că au ajuns la un stadiu mai

dezvoltat al imaginaţiei. Apare imaginaţia creatoare. Pe măsură ce dobândeşte cunoştinţe

variate poate face diferenţierea între imaginar şi real, creşte mai profund imaginarul. Faptul

că jocul are scop, subiect, roluri, reguli, copilul înainte de a începe jocul le fixează şi acestea

influenţează creaţia mintală a copilului.

Scopul – determină înţelegerea între copii a elaborării şi respectării unui plan al

jocului.

Subiectul – reflectă aspecte diverse şi variate ale realităţii înconjurătoare. Copilulintroduce în joc momente din viaţa ce le-a trăit. Imaginile lui creatoare se dezvoltă în raport

cu vârsta şi contactul cu mediul înconjurător.

Rolul – oglindeşte în joc o conduită umană pentru copil. Împărţirea rolurilor pentru ei

constituie o mare importanţă, pentru că este un model pe care copilul în reproduce în joc.

Regulile jocului – reglementează conduita copilului, relaţiile dintre ei şi scopul

propus. Cel ce nu respectă regulile jocului, poate fi scos din joc. Copiii trebuie să se supună

în mod conştient. Se întâlnesc atitudini de protest faţă de orice abatere de la regulile decomportare civilizată în joc. Încep să se înfiripe în joc elemente ale conştiinţei de sine. Astfel,



13

stadiul de dezvoltare creşte şi copilul începe să facă distincţie între joc şi celelalte forme de

activitate. Saltul calitativ se produce în evoluţia proceselor cognitive când este capabil să

efectueze operaţii în plan mintal. Se pregăteşte motivaţia acţiunilor următoare.

Spre sfârşitul perioadei preşcolare se resimte o puternică atracţie spre şcoală. Faptul

acesta constituie un indiciu al maturizării psihologice în sensul capacităţii de a desfăşura o

nouă formă de activitate – învăţătura sistematică – problemă psihopedagogică de care trebuie

să se ţină seama în întreaga acţiune de instruire şi educare a copiilor preşcolari.

Dezvoltarea psihofizică armonioasă şi social morală ca premise ale autoformării şi ale

integrării depline în sistemul cerinţelor societăţii sunt urmare directă a jocului. Fără joc viaţa

copilului este lipsită de sens şi perspectivă. Întreaga formare a preşcolarilor depinde de „cât”

şi „cum” se joacă ei la grădiniţă, în familie, în grupurile de copii alcătuite spontan.

Jocul este consecinţa unei anumite dezvoltări. Ca să poată practica jocurile specifice

vârstei copilul, trebuie să dispună de anumite cunoştinţe, priceperi, deprinderi elementar e

realizate empiric în familie şi ştiinţific în grădiniţă.

În perioada primei copilării se dezvoltă intens jocul de manipulare sub influenţa

trebuinţei interne de a acţiona asupra lumii şi a o schimba. Este o activitate încărcată de

disponibilităţi psiho-afective imaginative ce ocupă o mare parte a zilei. „Jocul este o expresie

a activităţii efectuate spontan, din plăcere, încărcată de satisfacţii” – spune Ursula Şchiopu în

„Psihologia vârstelor”.

La 18 lunci copilul poate deveni în joc avion, maşină, tren, uneori pisică, robot.

La 2 ani copilul se joacă cam 90% din timp. Jocurile permit combinarea, obsevarea,

alergare. Evenimentele se revarsă în joc.

Jocul copiilor mici este întâi singular, simplu, spontan. Treptat se centrează de pe

obiect mutându-se pe su biectele acţiunilor umane. Apar noi tipuri de joc: de-a familia, de-a

doctorul, etc.

Schematic, abia spre 3 ani am putea vorbi de un debut al jocurilor colective cu roluri.În acestea, simbolistica ludică este amplă şi coerentă iar acţiunea tinde să cuprindă mai multe

persoane. Jocul impune forme de conduite noi şi, fireşte atitudini. Acum imaginaţia este în

mare progres.

La 3 ani copilul se joacă şi construieşte şi pe verticală şi pe orizontală iar conduita

depinde de starea sănătăţii, de caracteristicile afectivităţii.

Activitatea de joc, rămâne de departe cea mai contribuantă în formarea personalităţii.

„Jocul se consideră ca o activitate fizică mintală gratuită ce se realizează doar datorită plăceriice o provoacă” spune Chateau J.



14

În acest fel, copilul devine în joc medic, telefonist, constructor, soră.

La 4 ani copilul nu mai este izolat, se joacă mai bine cu copiii mai mari sau mai mici.

La 5 ani jocul cu subiect şi rol atinge un foarte important nivel de dezvoltare. Apar

acordurile şi proiectele de joc. Jucăria este un stimulent al jocului iar jocul propriu-zis este o

stare psihologică. Jocul reflectă viaţa socială. Atunci când imită nu urmează pasiv modelul

jocului. Jocul său nu e urmat exclusiv de model.

„Particularitatea esenţială a jocului e ficţiunea”.

Până în prezent se menţine părerea că „imaginaţia copilului e mai bogată decât a

adultului. Copilăria este acea epocă în care fantazia e foarte dezvoltată”.

Jocul ca formă de activitate prilejuieşte resurse nebănuite de afirmare a copilului.

Activitatea de cunoaştere, de asimilare a experienţei de viaţă socială se realizează în cea mai

mare măsură într -o atmosferă de joc. Jocul copilului este un mijloc de afirmare, este un

mijloc de dezvoltare a proceselor de autode păşire.

2.4. Jocu l – pr inc ipala metodă şi procedeu instructiv – educat iv

utilizat în grădiniţă

În procesul de învăţământ educatoarea şi preşcolarii acţionează prin intermediul unor

metode de predare, respectiv învăţare. Metodele constituie instrumente de prim rang în mâna

educatoarei; de cunoaştere şi utilizarea unor metode adecvate şi avansate depinde însăşi

eficienţa muncii noastre. Fiind cel mai intim legată de activitatea noastră, metodologia

reprezintă terenul pe care se poate afirma cel mai uşor creativitatea didactică.

În semnificaţie originară, cuvântul „metodă” derivat etimologic din grecescul

„methodos” (odos = cale, drum; metha = spre, către) înseamnă „drum spre”, „cale…de

urmat” în vederea atingerii unui scop determinat sau un mod de căutare, descoperire…a

adevărului; drum ce conduce la cunoaşterea realităţii.

„Prin corelaţie, metoda se defineşte ca fiind o cale eficientă de organizare şi conducere

a învăţării, un mod comun de a proceda care reuneşte într -un tot familiar eforturile

educatoarei şi copiilor”13. Metoda jocurilor sau învăţarea prin joc este o metodă de simulare,

bazată pe acţiunea fictivă alături de metoda dramatizării şi învăţarea pe simulatoare.

Jocul este folosit în învăţarea pe arii de stimulare ca metodă cu un impact

considerabil. La baza metodelor de simulare stă analogia sprijinită pe analiza riguroasă a

13 Cerghiţ Ioan, Prelegeri pedagogice Editura „Polirom”, p.63



15

faptelor. În ceea ce priveşte noţiunea de joc, acesta poate fi caracterizat drept „spontaneitate

originală”14, „ca o acţiune urmărită prin ea însăşi, fără utilitate imediată, generatoare de

distracţie şi reconfortare, de sentimente de plăcere şi bucurie”15.

Anumite întrebări generează o perspectivă cu totul interesantă asupra jocului:

Privind problema jocului dintr-o perspectivă pedagogică mai largă, oare nu cumva

însăşi organizarea învăţării ar putea lua forma unor acţiuni cu caracter de joc?

Cât anume din activitatea didactică poate fi dominată de joc?

Ce consecinţe anume pot avea asemenea acţiuni de învăţare asupra jocului?

Astfel, cercetările în domeniu au constatat că se determină un transfer de energie

dinspre jocul propriu-zis spre activitatea de învăţare, acţiunea distractivă se transformă într -

un important factor de exersare (de antrenament, de însuşire a unor metode comportamentalede exemplu) fără ca cel care se joacă să fi avut această intenţie.16

După conţinutul şi obiectivele urmărite jocurile pot fi clasificate în:

jocuri senzoriale – vizual motorii, tactile, auditive;

jocuri de observare a naturii;

jocuri de dezvoltare a vorbirii;

jocuri de asociere de idei şi de raţionament;

jocuri matematice; jocuri de construcţii tehnice;

jocuri muzicale;

jocuri de orientare;

jocuri de sensibilizare (de deschidere, pregătirea preşcolarilor pentru

înţelegerea unor noţiuni);

jocuri aplicative;

jocuri de creaţie; jocuri de fantezie;

jocuri de memorie;

jocuri simbolice;

jocuri de îndemânare (de exerciţii simple, de mişcare etc.).

După materialul folosit în:

14

E. Gesller, Mijloace de educaţie, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1977, p. 195 15 Cerghiţ Ioan, Prelegeri pedagogice Editura „Polirom”, p.67 16 E. Plonchard, Mijloace de educaţie, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, p. 131



16

jocuri cu materiale;

jocuri fără materiale;

jocuri orale;

jocuri cu întrebări („Cine ştie câştigă”);

jocuri ghicitori;

jocuri de cuvinte încrucişate etc.

În ceea ce priveşte rolurile se simulare, în esenţă aici este vorba de simularea unei

situaţii care determină participanţii să interpreteze anumite roluri sau ansambluri de

comportamente uneori foarte bine precizate, alteori mai confuze, şi în aceste condiţii să

ajungă la realizarea obiectivelor prestabilite.

Interpretarea de roluri obligă participanţii la creativitate, îi obligă să intre într -o reţeade relaţii interpersonale, de reciprocitate.

„Metoda jocurilor valorifică avantajele dinamicii în grup, interdependenţele şi spiritul

de cooperare, participarea efectivă şi totală la joc, angajează copiii timizi, cât şi pe cei slabi,

stimulează curentul de influenţe reciproce.” 17 Acest lucru duce la creşterea gradului de

coeziune în colectivul clasei, precum şi la întărirea unor calităţi morale (răbdarea şi

tenacitatea, respect pentru alţii, stăpânirea de sine, cinstea, autocontrolul) şi la dobândirea

unor comportamente legate de îndeplinirea unor viitoare funcţii sau responsabilităţi socio -

profesionale.

În sens mai larg, cultivă activismul, spiritul critic, aptitudinea de a face faţă unor

situaţii conflictuale, iniţiativă, spiritul de răspundere.

Educatoarei i se cere să dea dovadă de multă abilitate în dirijarea activităţii. Ea joacă

aici numai rol de coordonator: alege subiectul care devine pretextul jocului, delimitează aria

de probleme în cadrul căreia se va desfăşura jocul.

Jocul reprezintă o formă de activitate preferată şi adecvată specificului activităţilor

realizate în grădiniţă dar şi principala metodă de instruire şi educaţie utilizată în activităţile cu

copiii preşcolari. Jocul satisface în cea mai mare măsură trebuinţele de manifestare şi de

exprimare a copilului. Valoarea activităţilor de joc este apreciată după capacitatea acestora de

a-l ajuta pe copil să se integreze în mediul natural şi social şi pentru a înţelege lumea

înconjurătoare.

Experienţa acţională pe care o dobândeşte copilul jucându-se se reflectă asupra

dezvoltării sale psihice prin:

17 Cerhiţ Ioan Prelegeri pedagogice, Editura „Polirom”, p. 90



17

dobândirea unor însuşiri sociale: să intre cu uşurinţă în relaţie cu ceilalţi, să

fie tolerant, îngăduitor, milos, înţelegător, ceea ce înseamnă să-şi optimizeze capacitatea de

adaptare la mediul social;

activitatea şi optimizarea potenţialului intelectual : a observa, a descoperi, a

analiza, a înţelege, a numi, a exprima, toate acestea reprezentând dimensiuni esenţiale ale

inteligenţei;

activarea şi optimizarea potenţialului fizic: să apuce, să apropie, să sară, să se

caţere, să arunce, să prindă, mişcări şi acţiuni prin intermediul cărora se vor dezvolta toţi

muşchii mari şi se va întări simţul echilibrului psiho-fizic.

Activitatea de joc este extrem de solicitantă pentru copil în ciuda aparenţei pe care o

creează, adică aceea de a fi relaxantă, lejeră.

Trebuie să ştim cât trebuie să-l solicităm pe copil prin joc şi în ce fel, conferind jocul

într-o veritabilă situaţie de învăţare.

Pentru realizarea unui asemenea scop este util de evidenţiat că jocurile pot fi integrate

în mai multe categorii după funcţiunile didactice înde plinite:

Jocul funcţional în cadrul căruia copiii sunt aduşi în situaţia de a explora

caracteristicile şi proprietăţile anumitor obiecte şi materiale din mediul lor de existenţă.

Jocul de construcţie prin intermediul căruia copiii explorează diverse mater iale cu

ajutorul cărora vor construi diferite obiecte. Ei vor avea astfel posibilitatea să compare unele

materiale: hârtie, lemn, cauciuc, plastic. Vor observa, de asemenea, diferitele forme ale

obiectelor: cubice, cilindrice, sferice (chiar dacă nu le pot încă numi) şi vor constata diferitele

lor însuşiri: aspre, dure, lucioase, moi.

Jocul cu reguli – în cadrul cărora copiii învaţă să se supună unor norme, prescripţii,

care sunt mai presus decât propriile lor dorinţe.

Prin astfel de forme de joc, ei află că nerespectarea regulilor este condiţionată cel mai

adesea prin excluderea din joc atunci când prescripţiile sunt încălcate. Copiii învaţă în felulacesta să-şi elaboreze comportamentul social de tip normativ, ceea ce va facilita procesul

integrării lor în mediul organizaţional.

Interpretarea de roluri – prin intermediul cărora copilul învaţă să-şi asume diferite

roluri sociale pe care, mai întâi le imită. Jocurile „De-a mama şi de-a tata”, „De-a

constructorul”, „De-a doctorul”, „De-a şcoala” sunt ocazii de a arăta modul în care ei percep

împărţirea sarcinilor sociale şi îndeplinirea lor.



18

În activităţile instructiv-educative organizate în grădiniţe folosim oricare dintre

formele de joc prezentate mai sus ori combinaţii între acestea prin adaptarea lor strategică la

scopuri fixate cu multă claritate de educatoare.

La vârsta preşcolară un asemenea scop e relativ uşor de atins având în vedere nevoia

de mişcare a copilului şi trebuinţele lui acţionale care sunt native şi nu necesită stimulări

suplimentare.

Copiii mici sunt foarte ocupaţi să crească mari. Jocul de rol le oferă un prilej special

de a explora diferite roluri, adesea roluri de adulţi sau oameni care sunt importanţi în viaţa

lor. În cadrul jocurilor de creaţie copiii îşi dezvoltă treptat gândirea, imaginaţia precum şi

îndemânarea de a mânui diferite materiale şi instrumente: foarfeci, creioane, pensulă etc. în

jocurile de creaţie, subiectul este preluat de copil gata construit. Jocul de creaţie are ca

subiect impresiile şi chiar mai mult reprezentările obţinute de copii din mediul ambiant.

Analizând evoluţia subiectului în jocul preşcolarilor de diferite vârste sau nivele de

dezvoltare ne vom referi la mai multe aspecte.

Interesează din acest punct de vedere ce anume reflectă din realitate, ce legături există

între aspectele reflectate. Aceste legături condiţionează lărgimea, bogăţia, complexitatea

jocului.

În jocurile copiilor de 3-4 ani se vor evidenţia impresiile cele mai puternice din viaţa

cotidiană.

Mediul apropiat, viaţa de familie şi eventual din grădiniţă constituie principala sursă a

subiectelor alese de copii. Copiii se joacă de-a mama, de-a tata, de-a plimbarea, de-a

grădiniţa.

La această vârstă, subiectul prezintă în genere acţiuni între care lipseşte legă tura

firească, deci are un aspect neînchegat şi este restrâns ca arii de reflectare a realităţii. Jocul

are un caracter imitativ evident, intervenţia copiilor fiind redusă. Treptat, ca urmare a

dezvoltării generale a copilului, subiectul jocului se îmbunătăţeşte, devine mai închegat,reflectând aspecte mai diverse şi mai variate a realităţii înconjurătoare.

Copilul de 6-7 ani reflectă şi transpune în joc nu numai acţiuni şi evenimente

percepute direct sau trăite, el începe să încorporeze în momentele jocului, acţiuni din viaţă

cunoscute pe căi indirecte, auzite din relatările celorlalţi, din basme, povestiri.

Alături de învăţarea prin joc, metoda dramatizării, ca tip specific de simulare se

bazează pe utilizarea mijloacelor şi procedeelor artei dramatice.

Jocurile intelectuale le plac foarte mult copiilor la fel ca şi cele motrice, psihice(intelectuale şi afective).



19

Jocurile intelectuale se bazează pe comparaţie şi recunoaştere (loto, domino), pe

asociaţie prin asonanţă (rime, date), pe raţionamente (şah) gândire sau inventivitate (enigme,

ghicitori, rebusuri), pe imaginaţie creatoare – născocirea poveştilor, a desenelor.

Altă categorie de jocuri sunt jocurile care exersează unele funcţii speciale.

Jocuri de luptă cum ar fi lupte corporale şi lupte spirituale (întreceri, discuţii).

În cadrul jocurilor de vânătoare există mai întâi jocuri de urmărire (de-a v-aţi

ascunselea) apoi cele care amintesc mai îndeaproape de viaţa reală: descoperirea cuiburilor,

alergarea după muşte sau fluturi, culesul fructelor sau florilor.

Putem introduce aici instinctul de a culege, de a aduna, manifestat de copii prin jocul

cu colecţiile: colecţii de timbre, de insecte. Simplul fapt de a umple un gol într -un album de

timbre constituie o plăcere.

Jocurile sociale includ plimbările în comun, organizarea tabelelor, a micilor societăţi

de copii.

Dacă dorim să se joace copiii trebuie să le oferim mijloace necesare, adică în primul

rând spaţii libere unde să se poată zbengui, unde să găsească cele trebuitoare le elaborarea

jocurilor – nisip, apă, jucării şi altele.

Catherine Garvey (1977) enumeră criteriile pe care cei mai mulţi analişti le folosesc

pentru a defini jocul:

jocul este plăcut şi produce plăcerea;

jocul nu are scopuri extrinseci, motivaţiile copilului sunt subiective şi nu

servesc nici unui scop practic;

jocul este spontan şi voluntar, mai ales în mod liber de către jucător;

jocul implică o angajare activă din partea jucătorului.

Dacă, asemenea lui Catherine Garvey, cei mai mulţi analişti insistă că jocul este o

activitate voluntară, spontană, nu are ţel în lumea real-concretă, o aceeaşi apropiere se

realizează atunci când sunt abordate funcţiile jocului. Psihologii, indiferent de şcoala sauorientarea căreia îi aparţin, sunt aproape unanimi în a admite că jocul aduce contribuţi i

importante la dezvoltarea copilului.

Acestea au în vedere următoarele aspecte:

Jocul este un vehicul al stimulării cognitive. Prin intermediul activităţii ludice, copiii

fac descoperiri senzo-motorii privind mărimile şi formele, noţiunile de „jos” şi „sus”, „tare”

şi „moale” etc. Ei mânuiesc, manipulează, identifică, ordonează, structurează şi măsoară.

Înălţând şi dărâmând, se familiarizează cu proprietăţile lucrurilor şi dobândesccunoştinţe despre greutate, înălţime, volum şi textură. Exersându-şi percepţia, abilitatea de a



20

reacţiona şi abilitatea gândirii, copilul acumulează experienţă directă. Aceasta, consideră

Scheurb (1986) şi Mussen, Conger, Kagan şi Houston (1990) este extrem de important într -o

cultură în care indivizii au, mai degrabă experienţe indirecte ale lumii, prin intermediul

cuvintelor care descriu lucruri, sau prin intermediul imaginilor care oferă informaţii despre

natura obiectelor. Esenţială pentru copil, în joc, este natura primară a experienţei, nu doar

pentru că îi furnizează impresii imediate, ci si pentru că îi conferă feed-back-ul şi îi determină

progresul în învăţarea independentă.

Jocul îi pregăteşte pe copii pentru viaţă, dar de o manieră specifică. Jucându-se,

copiii se experimentează şi se exersează pe ei înşişi ca agenţi activi ai mediului şi nu doar ca

elemente reactive. În familie şi la grădiniţă copiii sunt frecvent chemaţi să acţioneze în

conformitate cu anumite seturi de modele, dar în lumea jocului ei pot fi cei care iau deciziile.

Jocul oferă copiilor oportunitatea de a exersa roluri ale adulţilor (proces cunoscut

sub numele de socializare anticipatorie). Copiii se pot juca „de-a şcoala”, „de-a spitalul”, „de-

a magazinul” interpretând roluri de profesori, infirmiere, vânzătoare, etc. jocurile sunt

mijloace efective prin care copiii învaţă să-şi adapteze acţiunile la acelea ale unui partener.

Jocul este un exerciţiu crucial pentru formarea şi dezvoltarea responsabilităţii etice.

În cadrul său, copilul practică nu doar comunicarea şi solidaritatea socială ci îşi configurează

totodată propriile sale valori de judecată cu privire la ce este bine şi ce este rău într -un

context social. El învăţă corecţia socială şi intervenţia nu doar de la adulţi care

„supervizează” ci mai degrabă de la colegii de joc in aceeaşi grupă de vârstă, aflaţi în aceeaşi

situaţie.

În activitatea ludică este, de asemenea exersată judecata estetică a copilului. El

învaţă să aprecieze lucrurile ca frumoase sau urâte, să opteze pentru anumite forme, culori şi

materiale.

Jocul stimulează fantezia, „conştiinţa imaginativă” şi un nume gen de percepţie a

ideilor. Este vorba în fond, despre creativitatea jocului. Ea priveşte aspecte foarte concrete şifoarte practice. Copilul este stimulat, el are idei şi, nu în ultimul rând el este capabil să facă

legături intuitive între lucruri care pot fi translate în acţiuni care produc schimbări ale

lucrurilor. Prin intermediul jocului, un copil poate realiza care idei sunt ale sale şi, în acest

proces, poate lua cunoştinţă de propriul său potenţial inovativ şi îl poate experimenta.

Pe de altă parte dat fiind că jocul face pos ibilă atât realitatea cât şi fantezia, el le

permite copiilor să se confrunte şi să-şi rezolve fricile lor cele mai profunde (de vrăjitorie, de

fantome, de animale sălbatice, etc.). prin intermediul episoadelor imaginare copiii se potînfrunta fără riscuri cu aceste creaturi şi pot să le domine.



21

Prin intermediul jocului , alături de nevoia de a se integra, copilul experimentează şi

nevoia de a- şi apăra şi de a- şi afirma individualitatea. Obligat de context să iasă din el

însuşi şi să se privească dintr -o altă perspectivă, copilul îşi construieşte un sens propriu al

identităţii, sens concretizat în imaginea de sine.

E. Cobb, în cartea sa „The ecology of imagination in chidhood” (1977) demonstrează

că oamenii de geniu ca Tolstoi, Ibsen, Kandisky, etc. consideră „simţul magic al copilăriei”

ca fiind principala sursă de inspiraţie pentru demersurile lor creative. Multe spirite autentic

creatoare şi novatoare susţin că jocul din perioada copilăriei a fost componentă decisivă a

formării şi evoluţiei lor ulterioare.

Prin intermediul cuvintelor, notelor muzicale, al desenelor sau reveriilor fantastice,

numeroşi artişti şi-au format încă din copilărie, deprinderea de a percepe obiectele şi situaţiile

într-o manieră unică, personală.

Nu trebuie să creăm însă falsa opinie că doar artiştii posedă imaginaţia sau

creativitatea. Toţi copiii în mod normal au, la rândul lor, un mare potenţial de fantazie şi joc.

Dar pentru a-şi valorifica această zestre, copilul trebuie să dispună de:

timp pentru activitatea ludică;

spaţiu de joc;

oportunitatea de a repeta temele de joc (care, pentru educator, ca şi pentru

părinte, reprezintă o importantă sursă de informaţie cu privire la starea psihică a copilului,

relevând eventualele conflicte intrapsihice sau interrelaţionale);

echipament pentru joc;

aprobarea de a se juca şi confirmarea de către adult a faptului că jocul nu este

o experienţă lipsită de valoare sau o pierdere de vreme, ci o activitate importantă, demnă de

interes şi valorizată corespunzător.

Având în vedere ultimul aspect, fundamentul pentru punerea adecvată în valoare a

potenţialului creativ al copilului, nu ar trebui să pierdem din vedere că, în conformitate cuteoria stadiilor psihosociale a lui Erik Erikson, perioadei preşcolare îi corespunde etapa când

asistăm la o extindere şi o îmbogăţire substanţială a repertoriului de abilităţi motorii şi

mentale ale copilului.

Acesta este şi motivul pentru care copiii au nevoie de oportunitatea deplină de a se

juca liber, de a experimenta intens noile achiziţii.

Părinţii şi educatorii care nu stimulează şi nu susţin de o manieră pozitivă demersurile

ludice ale copilului, îi pot crea acestuia un sentiment de vinovăţie şi de intruziune în lumea plină de miraje a oamenilor mari.



22

Scopul ultim al jocului practicat la vârsta preşcolarităţii este acela de a crea copilului

un sentiment de împlinire, de realizare, de dobândire a unor competenţe în organizarea şi

direcţionarea activităţii.

Repere importante cu privire la dimensiunile psiho-sociale ale jocului ne oferă şi

Muldred B. Parten care studiind copiii din instituţiile preşcolare a identificat şase tipuri de

joc, clasificate în funcţie de natura şi amploarea implicării sociale a copiilor.

Acestea ar fi:

jocul de neimplicare (unocuppied play) – copiii îşi petrec timpul privindu-i pe

ceilalţi, plimbându-se în jurul lor sau angajându-se în activităţi fără scop bine determinat

(mutarea unui scaun, aranjarea hainelor proprii, plimbarea de ici-acolo a unor obiecte);

jocul solitar (solitary play) – copiii se joacă singuri, recurg la diferite jucării,

dar nu fac un demers de a se apropia de ceilalţi copii sau de a vorbi cu aceştia;

jocul pasiv (onlookerbehavior) – copiii îi privesc pe ceilalţi cum se joacă, în

mod ocazional le vorbesc sau le pun întrebări, dar nu se implică efectiv în activitatea ludică;

jocul paralel (parallel play) – copiii se joacă independent în proximitatea altor

copii, dar nu cu aceştia. Chiar dacă se joacă alături şi cu jucării similare, ei nu

interacţionează;

jocul asociativ (associative play) – copiii interacţionează unii cu alţii, schimbă

între ei jucării şi încearcă să influenţeze comportamentul celorlalţi. Cu toate acestea, nu există

o diviziune sau o integrare a activităţii ludice;

jocul cooperativ (cooperative play) – copiii se angajează într -o formă

organizată de joc în care rolurile sunt clar repartizate. Membrii grupului de joacă pot coopera

în elaborarea anumitor proiecte, în dramatizarea anumitor situaţii sau în coordonarea acestora

(J. W. Van der Zander, 1985).

Studiu devenit clasic în domeniu a evidenţiat că acei copii care se situează în jurul

vârstei de 3 ani preferă jocul paralel (ei se joacă lângă ceilalţi copii, dar nu cu ei). Copiii mai preferă jocul asociativ sau cooperativ (ei interacţionează cu ceilalţi, mai întâi de o manieră

dezorganizată, apoi tot mai structurat, angajându-se în activităţi coordonate şi ierarhizate).

Există o varietate de jocuri desfăşurate de preşcolari.

Urmărirea atentă a modului în care se joacă copilul ne poate furniza dare preţioase

care să ne edifice dacă un copil preferă jocul solitar deoarece este timid sau pentru că îi

lipsesc abilităţi de a se integra în jocul asociativ sau cooperativ.

O altă constatare este aceea că preşcolarilor le place jocul dramatic. Cele mai multeteme pe care la inventează au la bază propria lor experienţă sau programele TV. Există



23

numeroase discuţii dacă tematica acestor jocuri ar trebui lăsată totalmente la voia lor. Un

exemplu îl reprezintă jocurile de război. Unii specialişti le consideră necesare că în acest fel

copiii s-ar elibera de agresivitate şi de tensiunea pe care aceasta o induce. Alţi autori

consideră că, dimpotrivă, acest gen de jocuri i-ar predispune pe copii la violenţă şi ar reduce

semnificativ empatia acestora cu suferinţa celorlalţi.

Dincolo de aceste consideraţii teoretice, concluzia care se desprinde în mod evident

este aceea că un părinte sau un educator poate argumenta capacitatea de joc copilului şi prin

această încurajare constantă, însoţită de o ghidare corespunzătoare, copilul poate obţine

beneficii reale. Cercetările au relevat, de-a lungul anilor, existenţa unei legături indubitabile

între joc şi prezenţa zâmbetului, râsului şi a altor expresii de bucurie.

Copiii care se joacă folosesc mai multe cuvinte şi un limbaj mult mai ela borat din

punct de vedere sintactic în raport cu cei care nu se joacă suficient. Să luăm în calcul doar

cuvintele şi expresiile la care un copil recurge atunci când se joacă „de-a zborul cu avionul”:

bilete de avion, tipuri de avioane, pilot, stewardesă, aterizare, decolare, centură de siguranţă,

nume de aeroporturi şi oraşe, etc. Concomitent, copilul care practică acest joc îşi dezvoltă un

simţ al ordinii, al secvenţialităţii şi al timpului. Avionul nu poate decola atâta timp cât nu a

fost alimentat cu com bustibil, pilotul soseşte, pasagerii îşi pun centurile de siguranţă,

decolarea este aprobată, semnalul este dat. Timpul trece şi în acelaşi timp avionul aterizează

şi pasagerii părăsesc avionul. Se realizează în acest fel, o elaborare a spaţiului şi timpul ui

senzorial, în paralel cu elaborarea timpului şi spaţiului mintal.

Prin funcţiile jocului se numără şi aceea de a avea o dezvoltare fizică sănătoasă,

echilibrată copilului. A ajuta un copil să se simtă bine în corpul său înseamnă a-l sprijini, în

fond, să achiziţioneze o serie de abilităţi de bază, necesare întregii sale vieţi ulterioare.

Copilul care îşi ţine capul plecat, a cărui postură este nesănătoasă sau al cărui corp este rigid

ne transmite semnale despre o anumită nesiguranţă şi un cert inconfort interior. Copilul care

este hiperactiv şi care pune mâna pe orice apare în raza sa vizuală interiorizează, manifestă peaceastă cale, o evidentă lipsă de autocontrol. Conştientizarea faptului că mâinile şi picioarele,

la fel ca şi faţa şi întregul corp, reflectă emoţiile şi sentimentele noastre îl poate ajuta pe copil

să înţeleagă şi să acţioneze adecvat la semnalele faciale şi corporale ale colegilor, părinţilor şi

educatorilor.

Propun câteva exerciţii care ar putea fi considerate probe ce nu au nevoie de

argumente suplimentare.



24

Mişcarea „ca şi când” pentru:

Mâini – cereţi copilului să ilustreze prin gesturi toate acţiunile pe care le pot face mâinile:

bate un cui;

aruncă o minge;

scoate apa din fântână cu găleata;

întoarce un ceas;

taie o prăjitură;

opreşte traficul.

Picioare – la auzirea unei muzici adecvate, copiii trebuie:

să meargă pe vârfuri – pentru echilibru;

să meargă încet – şi trişti;

să meargă repede – fericiţi.

Corp – se cere copilului să folosească întregul corp pentru a deveni:

un fulg de zăpadă căzând;

un copac unduindu-se în bătaia vântului;

un nor mişcându-se pe cer;

un peşte zbătându-se pe podea.

Conştiinţă emoţională şi sensibilitate

Aceste exerciţii îl vor ajuta pe copil să-şi dezvolte percepţia emoţională şi

sensibilitatea, devenind conştienţi de propriile lor expresii faciale şi corporale. Este foarte

important să se exerseze aceste expresii, cerându-se copiilor ca, privindu-se în oglindă să-şi

compună: o faţă fericită, o faţă tristă, o faţă surprinsă, o faţă mânioasă.

De aceea pentru a verifica dacă pot să recunoască şi să interpreteze expresia altcuiva,

trebuie să le cerem: „Arata-mi ce figură ai avea dacă afară ar ploua şi nu ai mai putea ieşi la

joacă!” sau „Arată-mi ce figură ai face dacă prietenii ţi-ar strica jucăria favorită!”.

Ştiind că pentru copii mare înseamnă „puternic” şi mic înseamnă „slab”, vulnerabil şi

neputincios, propun jocul „mic ca o minge – mare ca un gigant”. Copiii se pot transforma

într-un gigant ridicându-se cât mai mult, tot mai mult, întinzându-se pe vârfuri, ridicându-şi

braţele şi făcând paşi foarte mari de-a lungul camerei, apoi se pot transforma într-o minge

mică răsturnându-se pe podea şi stând ghemuiţi şi silenţioşi. La sfârşitul exerciţiului le putem



25

transmite un mesaj edificator: mică ca o minge, mare ca un măr, înalt ca un munte, înalt ca un

copac.

Îmbogăţirea zestrei ludice a copilului ar trebui să fie un obiectiv primordial pentru

aceştia mai ales în condiţiile în car e cercetările psihologice şi pedagogice demonstrează că

fantezia îi poate ajuta pe preşcolari să facă cu succes tranziţia către şcoală, să fie pregătiţi şi

disponibili pentru o învăţare eficientă şi plină de succes.

2.5. Jocu l – principala modalitate de învăţare

Fiecare slujitor al şcolii ştie că în educaţie cu orice categorie ar lucra, nu se poate trece

peste crearea şi menţinerea în permanenţă a climatului psihologic cel mai favorabil cerut de

situaţia educaţională concretă.

Jocul este climatul psihologic cel mai favorabil copilului preşcolar pentru a se forma

armonios.

A ţine seama de climatul de joc înseamnă a avea în vedere, în primul rând mediul

specific în care se complace copilul, lumea pe care şi-o creează singur, modul său specific de

viaţă în care imaginarul, fictivul supune la experiment şi la control foarte riguros realitatea în

care irealul se confundă permanent cu realul.

„Refugierea” într -o lume imaginară este o realitate obiectiva, pe care toţi teoreticienii

de prestigiu ai jocului o explică prin nevoia de a pune în perfect acord dorinţele cu posibilităţi

personale.

„După cum apele tumultoase ale unui torent neputând învinge un obstacol îşi croiesc

drum lăuntric – spune E. Claparide – tot aşa curentul impulsurilor, dorinţelor, intereselor care

alcătuiesc eul nostru, caută o ieşire în ficţiune, în joc, atunci când realitatea nu-i oferă căi

suficiente de manifestare.”18

Cercetând fenomenul ludic, J. Piaget ajunge la concluzia că, obligat să se adapteze

lumii sociale celor mari ale cărei interese şi reguli îi rămân exterioare şi unei lumi fizice pe

care deocamdată o înţelege prost, copilul îşi creează un „sector de activitate” a cărei

motivaţie nu este „adaptarea la real” la lumea specifică oamenilor mari ci dimpotrivă

„asimilarea realului la eul său, fără constrângeri sau sancţiuni”19.

18

Eduard Claparide, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura “Didactică şi Pedagogică”,Bucureşti, 1975, p. 73 19 J. Piaget, Psihologia copilului, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 50



26

Acest sector de activitate în care copilul se simte în deplinătatea puterilor sale, nu este

altceva decât jocul, cea mai izbutită modalitate de rezolvare a echilibrului afectiv şi

intelectual al eul-ui în confruntarea acestuia cu mediul. J. Bruner are şi el aceeaşi concepţie

despre joc, considerând că „atitudinea de joc” sau „spiritul de joc” exercită influenţă

favorabilă asupra necesităţii copilului la mediu, îi formează acestuia o atitudine realistă faţă

de tot ceea ce îl înconjoară şi îi dezvoltă forţele creative, îi facilitează dezvoltarea intrinsecă.

Şcoala contemporană trebuie să pună accent pe dezvoltarea individuală, creatoare a

gândirii şi totodată a sferei emoţionale şi motivaţionale a copilului.

„Necesitatea unei abordări umaniste în procesul didactic devine tot mai evidentă. Una

din strategiile care îndeplinesc cerinţele abordării umaniste este aceea a divertismentului,

permiţând celui care predă, să-şi realizeze simultan sarcinile didactice şi educative într -o

atmosferă lejeră şi atractivă.”20

În mod obişnuit jocurile şi activităţile distractive le asociem cu timpul liber destinat în

general odihnei. Motivul acestei asocieri este că aceste activităţi sunt libere, lipsite de

constrângeri şi plăcute. Ele insă pot îndeplini şi funcţii educative esenţiale. Divertismentul

motric solicită participanţilor schimbarea frecventă a locului şi aplicarea regulilor obligatorii

pentru acestea.

Jocul este o activitate distractivă încadrată în anumite reguli. În dicţionarul lui Gibbs

jocul a fost definit ca „o activitate efectuată de participanţi sau concurenţi care se străduiesc

să realizeze scopurile în limitele unor anumite reguli ”. Unii specialişti consideră că jocurile

se deosebesc de activitatea de divertisment prin aceea că ele se termină întotdeauna prin

victorie sau înfrângere.

Divertismentul este o activitate spontană şi voluntară care nu are alte scopuri decât

satisfacţia. Alături de muncă şi de învăţătură, divertismentul reprezintă al treilea aspect al

activităţii umane. El este forma principală de activitate a copiilor.

În jocuri, accentul nu este pus e eficacitate iar jucătorii trebuie să demonstrezedeprinderi de a face schimb de informaţii verbale. Referitor la joc, Henri Walton afirmă că

„jocul este activitatea proprie a copilului”, iar Teresa S. Piskoyub că: „Distrându-se, copiii

nu observă, ci învaţă”.

În cadrul activităţilor alese, educatoarea poate alege fără greutate jocul potrivit

copiilor si crea ea însăşi jocuri care sa permită acumularea cunoştinţelor, valorificarea lor

20 Teresa Liek Piskoyub, Jocuri şi activităţi distractive în învăţarea limbilor străine, Editura “Polirom”, Iaşi,1997, p.12



27

într-o atmosferă destinsă de divertisment. Copiii execută acţiuni în grup sau concursuri ceea

ce înseamnă că participantul la joc învaţă să execute acţiuni concrete.

Divertismentul facilitează în aceleaşi timp intrarea în viaţa socială, cunoaşterea

realităţii şi adaptarea ei la necesităţile proprii.

Divertismentul tematic este o activitate distractivă de interpretare a unor roluri şi,

pentru copii, realizarea rolului asumat înseamnă atingerea unui scop care produce satisfacţie.

Divertismentul constructiv constă în montarea unor obiecte pentru realizarea cărora

am desfăşurat cu copiii jocuri de creaţie prin conţinutul cărora contribuim la dezvoltarea

limbajului şi de aici la dezvoltarea unor trăsături pozitive de comportament, întrucât în joc

copilul se identifică cu adultul şi de astfel se transformă în rol de constructor, de şofer, de

medic, situaţie care are mare influenţă asupra formării încrederii în forţele proprii ce le permit

să-şi depăşească la un moment dat condiţia de copil şi să aspire să ajungă ca cei mari.

Acest fapt m-a determinat să-i încurajez să transpună în joc activităţile părinţilor,

munca adulţilor din mediul apropiat grădiniţei si familiei. În joc ei dovedesc independenţă şi

încredere în forţele proprii, mai ales că preşcolarii trebuie să expună oral situaţia în care s -au

transpus, motivând alegerea făcută, imaginându-şi ipostazele în care sunt. Jucându-se, ei

trebuie să colaboreze, în vederea regulilor impuse de joc, să comunice între ei şi cu

educatoarea, prilej de îmbogăţire a vocabularului, sa înveţe.

Jocul „De-a ştafeta” mi-a dat prilejul să constat posibilitatea de înţelegere şi

imaginaţie a fiecărui copil şi mai ales posibilitatea de a se stăpâni, parcurgând tot traseul,

fiind situaţii când, nerăbdători să răspundă, scurtează traseul.

Situaţii similare apar şi în: „Ce a greşit pietonul?”, „Cine ştie, câştigă!”, „Ghici ce am

schimbat?”, regulile jocului cerându-le să gândească, să nu greşească, să folosească propoziţii

corect structurate.

Îndeplinirea regulilor impuse de joc şi de conducător, contribuie la dezvoltarea

gândirii şi a imaginaţiei, formează şi dezvoltă limbajul. În domeniul educaţiei, jocul a fost asociat cu libertatea de expresie, aşa cum rezultă

din doctrinele timpurii ale sec. XIX, cele elaborate de Rousseau, Frobel sau Pestalozzi.

În psihologie, noţiunea de joc şi-a făcut intrarea cu scrierile lui Herbert Spencer care a

preluat conceptul lui Schiller că o asemenea expresie liberă este determinată de surplusul de

energie care există la copil. Spencer merge mai departe în această direcţie, ocupându -se

prioritar de implicarea jocului în dezvoltarea copilului.

Acestor demer suri de interpretare pozitivă a jocului le putem anexa pe cele care punîn lumină că:



28

Jocul copilului este o necesitate pentru creşterea şi dezvoltarea sa (K. Grus);

Prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate (S. Freud);

Prin intermediul jocului copilul devine stăpân propriei sale experienţe (E.

Erikson);

Jocul reprezintă un mijloc de realizare de sine (E. Claparide) de formare a eul-

ui (J. Chateau).

Deşi conceptul de joc este unul familiar şi utilizat în mod cotidian, el este mult mai

dificil de definit decât cea mai mare parte a conceptelor psihologice. Psihologii, indiferent de

şcoală sau orientarea căreia îi aparţin sunt aproape unanimi în a admite ca jocul aduce

contribuţii importante în dezvoltarea copilului. Alături de activităţile obligatorii, cele

opţionale care au ca scop determinat achiziţia de cunoştinţe noi, fixarea şi precizia acestora,

sistematizarea şi perfecţionarea lor, se pot desfăşura prin metoda jocului.

Dispunând de toate funcţiile generale metodei jocului – jocul prin formele sale

devine un instrument şi un mijloc formativ – intuitiv şi totodată relaxant şi înviorător, care

exercită asupra preşcolarilor atracţie şi bucurie.

În cadrul învăţământului preşcolar între jocurile şi activităţile la alegere ale

copiilor, libere, creative şi activităţile comune nu există o graniţă nici măcar imaginară, ele se

întrepătrund, se influenţează reciproc, se interferează atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi

modul de organizare şi desfăşurare, de îndrumare şi antrenare a copiilor de către educatoare.

Legăturile virtuale dintre activităţi impun proiectarea şi abordarea interdisciplinară a

conţinuturilor pedagogice.

Uneori, jocurile şi activităţile la alegerea copiilor sunt o modalitate firească de

continuare, de completare, de perfecţionare, de aplicare, de verificare a cunoştinţelor,

priceperilor, deprinderilor însuşite în activităţi comune, in familiarizarea copiilor cu

conţinutul temei care urmează să fie abordat sau în sensul confecţionării, atunci când e

posibil, a materialului necesar pentru desfăşurarea acestei activităţi. De exemplu, lectura după imagini „O faptă bună” am pregătit-o prin citirea poeziei

„Copil rău” de G. Dumitrescu în cadrul sectorului „bibliotecă”; „rachetele” din hârtie folosite

în jocul de mişcare „Lansăm rachete” din activitatea de educaţie fizică le-am confecţionat

împreună cu copiii din sectorul „artă”. Procedând astfel, trecerile de la activităţile alese la

activităţile comune se realizează în mod firesc încât copiii participă continuu cu interes şi

plăcere la întreaga activitate educativ-formativă a zilei.

Dacă jucăriile şi activităţile la alegerea copiilor, libere-creative, sunt bine selectate şi pregătite se va realiza o corelaţie între acestea şi activităţile comune-frontale. Planificarea



29

didactică se va putea interdisciplinară este facilitată de faptul că se realizează prin prisma

centrului de cunoaştere a realităţii mai profund şi de înţelegere dar si de a canaliza

preocupările spre noi aspecte.

Jocul rămâne principala modalitate de învăţare fiind „o formă de activitate prin care

aceştia încearcă să-şi însuşească experienţa de viaţă a adulţilor”. Ca activitate specifică, jocul

se bazează pe o seriozitate organizatorică şi pe câteva caracteristici stimulatoare şi îmbietoare

la angajare: surpriza, ghicirea, întrecerea, mişcarea, distracţia. Există mai multe tipuri de

jocuri: senzoriale, (vizual-motorii), auditive, de observare a naturii, de dezvoltare a

limbajului, matematice, de construcţie, muzicale, de orientare, de sensibilitate, de fantezie,

simbolice, de memorare.

Mai mult, jocul de tip literar-creativ se pot proiecta, desfăşura în cadrul ariilor de

stimulare care au căpătat ca secvenţă organizatorică – denumirea de jocuri literar-creative.

Jocurile verbale se împart în: fonetice, jocuri lexicale, jocuri gramaticale, jocuri cu

povestiri, jocuri cu jetoane, jocuri la computer, jocuri cu obiecte, jocuri fără suport material,

jocuri de simulare.

Între jocurile se simulare, cel mai incitant este jocul „role playng” – în care copiii

devin „actori” ai vieţii sociale pentru care se pregătesc. Metoda se bazează pe un scenariu

spontan, creând premisele unei exprimări sincere, deschise, naturale a copiilor. Indiferent de

conţinutul jocurilor de rol, acestea asigură formarea exprimării şi educarea limbajului, a

exprimării orale spontane, dar mai ales a gândirii.

Tipurile de jocuri pot fi diverse: de reprezentare, de arbitraj, de competiţie, de

angajare.

Organizarea şi desfăşurarea jocurilor de rol au următoarea strategie didactică:

Alegerea unei situaţii interumane familiale copiilor;

Distribuirea rolurilor partenerilor;

Distribuirea sarcinilor; Învăţarea individuală a rolului fiecărui participant;

Interpretarea rolurilor; interpretarea unei scene conflictuale;

Intervenţia grupului pentru atenuarea conflictului şi comentariile spectatorilor;

Reluarea jocurilor ţinând cont de sugestiile participanţilor.

Un aspect particular al jocului de rol ca joc de simulare este dramatizarea. Ca metodă

simulativă, ea poate lua forma organizatorică a unui proces literar, a unei expuneri oratorice

cu oponent, provocarea unei discuţii contradictorii, ş.a. dramatizarea are un caracter activizat, preluând o parte din efectele spectaculoase ale scenei. Se poate organiza pe replici exacte,



30

textuale, pe baza unor replici generative (creatoare) sau pe stimularea (încurajarea)

spontaneităţii „actorilor”. Sunt texte care se pretează la interpretări artistice cum ar fi : „Ursul

păcălit de vulpe”, „Capra cu trei iezi”, de Ion Creangă şi alte texte cu dialog asumat sau

improvizat.

În momentul în care se transpun în joc, majoritatea preşcolarilor folosesc imperfectul,

cu nuanţa unei acţiuni petrecute, în trecutul apropiat, cu sensul de a marca într -un anumit fel

incertitudinea, identificarea lor parţială cu rolul. Trecerea rapidă de pe planul imaginar pe

planul real si viceversa reprezintă un stadiu mai avansat în evoluţia jocului.

Semnificativ este tocmai faptul că în cursul vârstei preşcolare, principalele elemente

ale jocului – scopul, subiectul, regulile – se conturează mai pregnant.

Copiii de 3 – 4 ani nu-şi propun în mod intenţionat un anumit subiect în joc – scopul

este latent şi se conturează în cursul jocului.

Copiii de 5 – 6 anii reuşesc din ce în ce mai clar să-şi fixeze o intenţie înainte de

începerea jocului, care influenţează în mare măsură creaţia mentală. La baza conturării

jocului cu subiect şi roluri specific vârstei preşcolare, stă procesul de dezvoltare impetuoasă a

imaginaţiei.

Astfel, de la imaginile care apar ca o consecinţă imediată a acţiunii copiilor cu obiecte

se marchează trecerea la substituirea pe plan imaginar a funcţiilor specifice obiectelor. În

acest mod este posibilă transfigurarea unei situaţii reală într -o situaţie imaginară.

De pildă, un cub poate servi ca receptor pentru telefon. În selecţionarea materialului

de joc, pe măsură ce copilul creşte, el caută din ce în ce mai atent asemănarea între obiectul

pe care îl foloseşte şi cel pe care şi-l imaginează.

O problemă interesantă în legătură cu transpunerea în rol a copiilor este aceea a

raportului între real şi imaginar. Preşcolarul mic se identifică cu rolul ales deşi cu aceeaşi

rapiditate copilul trece la alt rol.



31

CAPITOLUL II

Jocul didactic – activitate fundamentală în grădiniţă

3.1. Importanţa jocului didactic

„Jocul – spune Claparide – este cea mai bună introducere în arta de a munci.”

„ Jocul este activitatea de bază în grădiniţă şi cuprinde toate ariile de activitate,

realizând procesul de învăţare într -un mod atractiv, antrenant şi uşor asimilabil de către

copil.”21 Jocul este o şcoală deschisă şi cu un program tot aşa de bogat precum este viaţa. Prin

joc viitorul este anticipat şi pregătit. Se apreciază chiar că jocul îndeplineşte în viaţa copilului

de 3-8 ani acelaşi rol ca şi munca la adulţi. Este forma specifică în care copilul îşi asimilează

munca şi se dezvoltă. Între joc şi muncă există un raport mutual „ jocul fiind vestibulul natural

care conduce spre muncă, spre disciplină, spre activitatea de grup.”22 Numai cine cunoaşte

locul pe care îl ocupă jocul în viaţa copilului poate înţelege uşor cât de mare este eficienţa

folosirii lui în procesul instructiv-educativ.

La vârsta preşcolară învăţarea (dobândirea de noi cunoştinţe, precum şi formarea

priceperilor şi deprinderilor) are ca mobil principal caracterul atractiv, plăcut al activităţii.

Tocmai de aceea la această vârstă este necesară îmbinarea elementelor de învăţare cu cele de

joc şi acest lucru se realizează printr -o formă specifică de activitate preşcolară – jocul

didactic. În această activitate se îmbină, într-o dialectică specifică, jocul cu munca serioasă a

copiilor.

Jocurile didactice se pot desfăşura în multiple variante, în funcţie de vărsta copiilor şi de

nivelul cunoştinţelor lor. Dacă un joc didactic se repetă într -o altă formă pentru a se elimina

monotonia şi plictiseala, poate fi mărit gradul de dificultate fără a diminua atractivitatea, fărăsă devină obositor. Jocul didactic – ca metodă în care predomină acţiunea didactică simulată

– se foloseşte mai des în învăţământul preşcolar şi primar. Prin el „ se valorifică la nivelul

instrucţiei finalităţile adaptive de tip recreativ proprii activităţii umane, în general, în

anumite momente ale evoluţiei sale ontogenetice, în mod special. ”23

21 Beverly R. Cullen, Puterea jocului, în Revista învăţământului preşcolar , nr. 1-2/1992, p.3222 El. Simionică, F. Bogdan, Gramatica prin joc, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p.42 23 Sorin Cristea, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1998, p.53



32

Jocurile didactice constituie o formă de activitate plăcută, accesibilă, atractivă, ele

trezesc interesul şi curiozitatea, îndepărtează frica, nesiguranţa, mobilizează copiii pentru o

activitate rodnică, creativă. Prin joc procesul de adaptare a metodelor şi procedeelor la

particularităţile individuale ale copiilor, în vederea atingerii scopului instructiv-educativ, se

realizează mai uşor. Copiii aşteaptă cu multă bucurie momentul de joc, iar evaluarea devine

un moment palpitant, cu evidente valenţe formative.

Jocul didactic ca formă de organizare a activităţii, stimulează în cel mai înalt grad

procesele psihice. Prin joc fiecare elev îşi verifică şi confruntă cunoştinţele dobandite cu cele

ale întregului colectiv, în conformitate cu sarcinile grupului. Are loc astfel, o autoevaluare

corectă şi, implicit, o mai bună autocunoaştere. Acesta contribuie la dezvoltarea spiritului de

observaţie, la concentrarea atenţiei şi la formarea unor deprinderi de muncă intelectuală.Antrenând toţi analizatorii: vizual, auditiv, tactil, olfactiv, se poate ajunge la formarea unor

deprinderi intelectuale cum ar fi aceea de a asculta indicaţiile verbale ale educatoarei, de a

observa, de a analiza şi descrie, de a stabili asemănări şi deosebiri, de a compara, a generaliza

sau a se orienta în spaţiu.

Jocurile didactice cuprind sarcini didactice care contribuie la valorificarea creatoare a

deprinderilor şi cunoştinţelor achiziţionate la dobândirea, prin mijloace proprii, a unor noi

cunoştinţe. Ele angajează întreaga personalitate a copilului constituind adevărate mijloace de

evidenţiere a capacităţilor creatoare, dar angajează şi metode de stimulare a potenţialului

creativ al copilului, referindu-ne la creativitatea de tip şcolar, manifestată de elevi în procesul

de învăţare.

Recunoaşterea jocului didactic ca pe o metodă de stimulare şi dezvoltare a creativităţii,

o argumentăm prin capacităţile de antrenare în joc a factorilor intelectuali şi nonintelectuali

evidenţiaţi de cercetările ştiinţifice oglindite în literatura didactică. Referindu-ne la principalii

factori determinanţi în structurile creatoare ale personalităţii (fluiditate, flexibilitate,

originalitate), constatăm că aceştia sunt solicitaţi şi antrenaţi cu ponderi diferite în jocurile

didactice.

În învăţământul preşcolar jocul se poate organiza cu succes la toate disciplinele şcolare,

în orice moment al lecţiei, în funcţie de sarcina didactică urmărită: dobândire de cunoştinţe,

priceperi şi deprinderi; fixare şi consolidare; verificare şi evaluare.



33

Jocul didactic este o formă de activitate atractivă şi accesibilă, prin care se realizează

o bună parte din sarcinile instructiv-educative din grădiniță. Jocurile didactice ajută la

instruirea copiilor, le consolidează şi precizează cunoștințele despre lumea înconjurătoare.

Ele îmbină armonios elementele instructive şi exercițiul cu elemente distractive. Deși copilul

pare că se joacă, el se distrează şi învață în același timp. Îmbinarea celor două elemente duce

la apariția unor stări emotive complexe, care stimulează şi intensifică procesele de reflectare

directă şi mijlocită a realității şi de fixare a cunoștințelor.

Jocul didactic r ămâne joc numai dacă conține elemente de așteptare, de surpriză, de

într ecere, de comunicare reciprocă între copii.

Jocurile didactice exercită o influenţă deosebită asupra dezvoltării psihice a copiilor.

În primul rând, contribuie la dezvoltarea intelectuală: la formarea percepțiilor de culoare,

formă, mărime, etc., la educarea spiritului de observație, imaginației creatoare, gândirii,

limbajului, memoriei.

Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea vorbirii

şi a gândirii logice a preșcolarilor. Eficienţa jocului didactic faţă de celelalte activități

obligatorii constă în faptul că la desfășurarea lui participă toți copiii, ei depunând efortur i de

gândire, de exprimare, dar fără a conștientiza, considerând că se joacă. Printr -o alegere

judicioasă, procesul asimilării şi al adâncimii cunoștințelor este adaptat la cerințele şi

specificul vârstei preșcolare. Prin intermediul jocului didactic se fixează, se precizează şi se

activează vocabularul copiilor, fiind un mijloc foarte eficient pentru corectarea pronunției ş i

însușirea unor construcții gramaticale. Eficienţa jocurilor didactice în dezvoltarea vorbirii

depinde, în mare măsură, de modul în care educatoarea știe să selecteze jocul în raport cu

situația concretă existentă în grupa de copii. Educatoarea trebuie să cunoască foarte bine

copiii sub nivelul raportului atins în dezvoltarea limbajului, precum şi sub aspectul defectelor

de vorbire.

Numeroase jocuri didactice organizează procesul perceperii analitico-sintetice, aînsușirii caracteristice ale obiectelor. Situațiile concrete ale jocurilor solicită copilului

alegerea obiectelor după culoare, mărime, forma şi găsirea asemănărilor dintre ele. De

exemplu, în desfășurarea jocurilor cu loto, mozaic, domino, copilul analizează obiectele,

diferențiază corect formele geometrice, culorile principale şi complementare. Odată cu

acestea el învăță şi denumirea lor.

Percepția spațială se dezvoltă mai ales prin jocurile în care copilul așează la un loc

figurile sau construiește ceva. Pe această cale se familiarizează cu raporturile spațiale dintreobiecte: sus- jos, faţă-spate, aproape-departe etc. Prin alte jocuri învăță să cunoască formele şi



34

dimensiunile o biectelor( rotund, oval, pătrat etc.). Comparând obiectele după dimensiuni,

învață să cunoască lungimea (lung-scurt), înălțimea (înalt-scund), mărimea (mare-mijlociu-

mic), grosimea (gros-subțire).

Multe jocuri contribuie la precizarea vocabularului şi la activizarea vorbirii. În acest

scop sunt folosite jocuri prin care copiii memorează denumirea obiectelor şi acțiunilor şi își

precizează înțelesul cuvintelor. Este important ca fixarea semnificației cuvintelor în memoria

copiilor să fie asociată cu acțiunile jocului. Numai în felul acesta sensul cuvintelor se reţine

mai bine.

În egală măsură prin aceste jocuri se formează la copii deprinderea unei vorbiri

gramaticale corecte. De exemplu, deprinderea de a completa o propoziție din care lipsește

subiectul, predicatul sau complementul precum şi de a r especta acordul dintre subiect şi

predicat.

Jocurile didactice sunt mijloace eficiente şi pentru realizarea sarcinilor educației

moral-civice a copiilor. Ele contribuie la dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontr olului, a

spiritului de independenţă, a disciplinei conștiente, a perseverenţei, sociabilității, precum şi a

multor alte calități şi trăsături incipiente de caracter.

Multe din jocurile didactice ajută la dezvoltarea spiritului de independenţă. Din

aceasta categorie fac parte jocurile de tip domino, loto etc.

Pe măsură ce copilul devine stăpân pe aceste jocuri, el este în stare să acționeze şi în

mod independent. Acest fapt are mare importanţă în pr egătirea copilului pentru școală, unde

începe munca individuală şi independentă.

Valoarea educativă a jocurilor didactice constă şi în dezvoltarea spiritului colectiv, a

relațiilor interpersonale corecte între copii. Res pectarea regulilor jocului educă la copii simțul

răspunderii, onestitatea, solidaritatea. Copiii învăță să se ajute unii pe alții, să se bucure de

succesele colegilor, să aprecieze şi să recunoască ne părtinitor succesele altora.

Jocurile didactice exercită o influenţă pozitivă nu numai asupra laturii intelectuale, ciasupra întregii personalităţi a copilului.

Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire şi educare a copiilor de vârstă

preșcolară, deoarece rezolvă într -o formă cu totul adecvată vârstei, sarcini instructive

complexe, programate în grădiniță.

Eficienţa lor în raport cu alte mijloace este cu atât mai mare cu cât se realizează o

concordanţă perfectă între procesul de cunoaștere a mediului înconjurător, procesul de

învățare şi acțiunea de joc, atât de distractive pentru preșcolari. În felul acesta procesulasimilării şi adâncirii cunoștințelor este adaptat la cerințele şi specificul vârstei preșcolare.



35

Prin introducerea şi folosirea jocului didactic ca mijloc de bază în cunoașterea

mediului înconjurător şi în dezvoltarea vorbirii se realizează una dintre cele mai importante

cerințe ale educației preșcolare, aceea de a-i învăța pe copii destul de multe lucruri însă nu

prin metode școlărești, ci sub formă de joc.

3.2. Clasificarea şi specificul jocurilor didactice

Clasificarea jocurilor didactice se poate face după două categorii, în funcție de

conținut şi material didactic. În conformitate cu aceste criterii se întâlnesc mai multe feluri de

jocuri didactice:

După conținut, jocurile didactice se clasifică în:Jocuri didactice pentru educarea limbajului (Cu ce sunet începe cuvântul?, Eu spun

una, tu s pui mai multe, Răspunde repede şi bine.)

Jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător (Anotimpurile, Unde s-a

oprit roata, Cu ce călătorim)

Jocuri didactice pentru numărat şi socotit (Jocul numerelor, După mine cine vine?,

Găsește aceeași culoare)

La baza acestei clasificări stă principiul dezvoltării proceselor psihice a copiilor:

dezvoltarea percepțiilor şi reprezentărilor de formă, mărime, culoare, spațiu, timp;

îmbogățirea vocabularului, însușirea sistemului fonetic al limbii materne, însușirea structurii

gramaticale, etc.

Cel de-al doilea criteriu se orientează după materialul didactic folosit pentru jocuri,

indiferent de natura conținutului lor. După acest criteriu ele se împart în două grupe mari cu

subdiviziunile respective:

1. Jocuri didactice cu material:

jocuri cu material didactic ( jocuri didactice, jocuri de masă);

jocuri cu mater ial ajutător, diferite obiecte şi jucării ( obiecte din natură,

obiecte de uz zilnic);

jocuri cu interpretarea unor poveşti şi lecturi precum şi jocuri numărătoare,

folosindu-se jucării corespunzătoare;

2. Jocuri didactice fără material didactic sau jocuri orale:

ghicitori ( fără ilustrații);

jocuri cu alcătuire de propoziții şi fraze;



36

jocuri de citire labială;

jocuri de compunere de poveşti;

Clasificarea jocurilor după cele două criterii este mai mult sau mai puțin

convențională. Astfel, unele jocuri clasificate după criteriul conținutului se realizează cu saufără material didactic. De exemplu, pentru dezvoltarea limbajului copiilor se pot folosi cu

succes atât jocuri cu material cat şi jocuri orale. De asemenea, jocurile clasificate după

criteriul materialului didactic urmăresc prin scopul lor educativ realizarea aceluiași obiectiv

ca şi jocurile după criteriul conținutului. O delimitare netă nu este posibilă nici între jocurile

didactice individuale şi cele colective. De la început, multe jocuri didactice sunt accesibile

copiilor numai în colectiv, mai târziu, datorită conducerii educatoarei, ele devin individuale,

așa cum se întâmplă cu jocurile de masă.

Jocul didactic este o activitate care se deosebește prin structura sa specifică de

celelalte activități cu conținut asemănător. Unitatea deplină dintre sarcina didactică şi

acțiunea de joc, forma distr activă pe care o îmbracă şi o păstrează permanent trebuie să

caracterizeze jocul didactic.

Activitate organizată de instruire a copiilor, care se desfășoară sub conducerea directă

a educatoarei şi antrenează în majoritatea cazurilor întreaga grupă, jocul didactic se poate

desfășura atât în cadrul activităților obligatorii cât şi în afara lor, atunci când este repetat de

copii, la inițiativa unuia dintre ei sau la sugestia educatoarei.

Sfera de utilizare a jocului didactic este foarte mare deoarece el poate fi practicat în

diferite momente din programul zilei, putând fi extins chiar şi în viața de familie a copilului.

Jocul didactic este creat de pedagog. Specificul lui constă în faptul că îi este

subordonat, în sensul că intră în fondul mijloacelor sale pedagogice, este însușit treptat de

către copii şi poate deveni apoi conținutul activităților individuale. Comparat cu celelalte

jocuri cu subiect şi cu reguli stabilite de educatoare, jocul didactic se deosebește prin

conținutul pe care-l dezvăluie şi prin faptul că accentul cade pe rezolvarea sarcinilor educației

intelectuale, respectiv pe cunoașterea mediului înconjurător, pe dezvoltarea facultăților

intelectuale, pe dezvoltarea vorbirii sau formarea reprezentărilor matematice.

Între mijloacele instructiv-educative, jocul didactic ocupă locul cel mai important

prin influenta pe care o exercită asupra celor mai profunde laturi ale personalității copilului

prin rolul sau în formarea unei gândiri corecte.

În determinarea jocului didactic problema care se ridică constă în determinarea

părților sale componente, a trăsăturilor sale caracteristice, prin care își menține esența sa de



37

joc şi în același timp specificul său de activitate didactică. Pedagogia preșcolară

fundamentează bazele teoretice ale jocului didactic, ocupându-se de:

conținutul jocului

sarcina didactică

acțiunea şi elementele de joc

regulile jocului

Esența şi specificul jocului didactic constau în întrepătrunderea şi interacțiunea

acestor componente, cât şi în echilibru dintre sarcina didactică şi acțiunea de joc. Ponderea

mai mică sau mai mare a uneia dintre aceste două componente poate duce la detunarea

jocului, la schimbarea profilului său.

În vederea atingerii obiectivelor pr opuse, jocul didactic trebuie să îmbine elementele

surpriză cu cele de așteptare. Jocul didactic poate fi folosit la toate grupele şi în cadrul

diferitelor activități. Pentru a influenţa dezvoltarea copiilor prin intermediul jocului didactic

este necesar să ținem seama de particularitățile de vârstă a copiilor la cele trei grupe

preșcolare. În același timp este necesar ca sarcina didactică sa fie complicată gradat pentru a

nu întârzia sau stagna dezvoltarea copiilor.

Jocul didactic este activitatea cea mai firească, care corespunde cerințelor de

dezvoltare a copilului, tendințelor lui de a fi în contact cu adultul şi cu alți copii, de a percepe

activ, de a înțelege oglinda lumii înconjurătoare, dorinței lui de a-şi exprima gândurile.

3.3. Valenţe formative ale jocului didactic în învăţământul preşcolar

Rolul şi locul jocului didactic în sistemul mijloacelor educative a fost şi este

recunoscut de către marea majoritate a pedagogilor lumii.

Prin urmare, jocul este activitatea dominantă a copilului. Formele de manifestare ale

jocului şi funcțiile sale, diferă de la o perioadă de vârstă la alta. Daca în perioada copilăriei

jocul îndeplinește funcții cognitive sau formativ educative, mai târziu, funcțiile sale devin de

recreere şi reconfortare fizică şi psihică.

Când copilul intră în școală jocul trece în plan secund, pe primul loc trece învățarea;

se produce o schimbare radicală; locul jocului îl ia învățarea, mai apoi locul acestuia îl ia

munca.



38

Ceea ce caracterizează în esență jocul didactic constă tocmai în aceea că el îmbină

într-un tot unitar şi armonios atât sarcini cât şi funcții specifice învățării, cât ş i sarcini şi

funcții specifice jocului.

Deci jocurile didactice au drept scop sporirea interesului pentru activitatea respectivă,

prin utilizarea unor elemente distractive, caracteristice jocului care facilitează atingerea

scopului formativ-educativ urmărit şi împreună cu celelalte activități obligatorii exercită o

puternică influenţă formativ-educativă asupra copilului în vederea pregătirii lui pentru școală.

Împreună cu celelalte mijloace de dezvoltarea vorbirii, jocul didactic poate aduce o

contribuție de seamă sub următoarele aspecte deosebit de importante, pregătirii pentru școală:

- corectarea pr onunției greșite a unor sunete şi cuvinte

- pronunțarea clară şi corectă a tuturor sunetelor ce intră in componenţa

cuvintelor

- clarificarea şi precizarea noțiunilor de mare circulație legate de activitatea

preșcolară şi școlară

- îmbogățirea vocabularului cu noțiuni noi şi-ndeosebi cu termeni specifici

învățării cititul-scrisul

- activarea vocabularului cu noțiuni noi introduse in limbajul copiilor

Prin introducerea şi folosirea jocului didactic ca modalitate de dezvoltare a vorbirii la

preșcolari, se realizează una dintre cele mai importante sarcini ale educației preșcolare, aceea

de a-i învăța pe copii destul de multe lucruri însa nu prin metode școlărești ci, sub formă de

joc.

Prin aceste forme de joc se dezvoltă percepția, orientarea în spațiu, capacitatea de a

distinge culorile, formele etc.

“Eficienţa învățământului preșcolar este mai ridicată dacă educatoarea se spri jină pe

joc, pe un aspect de bază al activității copiilor în vârstă de la 3 la 6 ani, dacă acesta creeazăcondiții de trecere de la joc la instrucție”.

Jocul didactic exercită asupra copilului o influenţă multilaterală mai ales asupra

dezvoltării lui psihice.

O însemnătate deosebită în acest sens o au jocurile didactice pentru dezvoltarea

vorbirii. Ele contribuie în mare măsură la dezvoltarea acuității auditive, a auzului fonematic,

iar odată cu asimilarea fondului lexical, copilul își însușește şi semnificația cuvintelor şi

structura gramaticală în mod practic.



39

Copilul nu învață “regulile gramaticale” dar le respectă în vorbire pentru că are în

permanenţă modelul de vorbire, este corectat ori de cate ori greșește. Jocul didactic de

dezvoltarea vorbirii, formează la copil o exprimare corectă din punct de vedere gramatical,

dar în același timp are şi funcții formative.

Jocul didactic contribuie la dezvoltarea psihică a copilului, stimulând funcțiile

intelectuale prin intermediul cărora se realizează cunoașterea realității. Prin jocul didactic se

dezvoltă spiritul de observație, imaginația creatoar e, memoria. Prin jocul didactic se

stimulează şi modelează procesele afective. El învață să reacționeze sincer, pozitiv faţă de

ceea ce este bun, frumos, moral şi negativ faţă de ceea ce este urât, rău, imoral.

Latura volițională este intens solicitată în jocurile cu reguli. Dacă regula jocului i-o

cer e el poate sta nemișcat minute în sir, ceea ce în alte situații ar fi cam greu de realizat. Tot

pr in jocul didactic este cultivată şi funcția de comunicare.

Trebuința de comunicare devine evidentă pentru copil când este înconjurat de semeni.

Jocurile didactice sunt şi un mijloc eficient de realizare a sarcinilor educației moral-

patriotice.

Jocul este un bun prilej de pregătire psihologică a copilului şi care-i dă posibilitatea de

a avea preocupări variate sub aspectul conținutului. Educatoarea are menirea de a stabili

conținutul informațional şi lexical, alegând jocul cel mai adecvat ca mijloc şi procedeu de

influențare a dezvoltării vorbirii.

Caracterul formativ al jocului este cu atât mai evident cu cât prin i ntermediul său

copilul asimilează nu numai caracteristicile modelelor, ci şi felul relaţiilor acestora cu mediul

social în care trăieşte. Jocul îl obişnuieşte pe copil să trăiască şi să acţioneze într -un grup mai

mic sau mai mare. El îşi îmbogăţeşte viaţa personală prin relaţiile pe care le stabileşte cu

ceilalţi copii, prin prieteniile pe care le leagă, deoarece are posibilitatea să facă schimb nu

numai de sentimente, cunoştinţe, ci şi de experienţă socială.

Jocul dă posibilitatea formării unor relaţii corecte în cadrul societăţii infantile şi pune bazele relaţiilor caracteristice societăţii adulţilor spre care tinde întreaga activitate de

educaţie.



CAPITOLUL IV

Metodologia cercetării pe tema ”Valenţele formative ale

jocului didactic privind dezvoltarea proceselor cognitive ale

preşcolarilor”

Pentru a identifica valenţele formative ale jocului didactic în dezvoltarea proceselor

cognitive la preşcolari am organizat o cercetare aplicativă care s-a desfăşurat pe o perioadă de

patru săptămâni.

Am beneficiat de un climat favorabil în care copiii au fost puşi în situaţia de a

valorifica experienţa acumulată în situaţii necunoscute, de a observa şi aprecia, de a-şiexperimenta şi exprima propriile idei în vederea gasirii unor soluţii optime şi variate pentru

sarcinile primite.

4.1. Scopu l şi obiectivele cercetării

lucrare de licenta - psihopedagogia jocului

Documents