UNIVERSITATEA “OVIDIUS”FACULTATEA DE ISTORIESPECIALIZAREA: ISTORIE

LUCRARE DE LICENŢĂTema: “ION (JEAN) DINU - PERSONALITATE

MARCANTĂ A ZONEI ADAMCLISI”(PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX)

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: conf. univ. dr. DUMITRAŞCU GHEORGHE

Absolvent: ANGHEL TUDORA-MANUELA

CONSTANŢA2005

CUPRINS

2

INTRODUCERE…………………………………………………………………..

CAPITOLUL I

CREDITUL………………………………………………………………..

1. Noţiunea de credit………………………………………………………….

2. Clasificarea creditului……………………………………………………...

3. Funcţiile şi rolul creditului………………………………………………...

4. Condiţiile creditului………………………………………………………..

CAPITOLUL II

CREDITUL BANCAR……………………………………………………

1. Concept general. Trăsături…………………………………………………

2. Resursele de creditare……………………………………………………...

3. Angajarea resurselor bancare………………………………………………

CAPITOLUL III

CREDITAREA PERSOANELOR FIZICE ŞI JURIDICE……………

1. Noţiuni generale…………………………………………………………...

2. Creditarea persoanelor juridice……………………………………………

3. Creditarea persoanelor fizice……………………………………………...

4. Politica de creditare promovată de B.N.R………………………………...

4.1. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară de credit……….

4.2. Politica operaţiunilor la piaţa liberă (open-market)…………………

4.3. Sistemul rezervelor minime obligatorii……………………………..

5. Reforma bancară………………………………………………………….

CAPITOLUL IV

ROLUL CREDITELOR ÎN REFORMAREA ECONOMIEI

NAŢIONALE………………………………………….………………….

1. Consideraţii generale………………………………………………………

2. Privatizarea şi capitalul străin……………………………………………..

4

5

5

8

17

20

23

23

39

46

51

51

52

59

60

61

63

65

66

70

70

73

3

CONCLUZII………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………..

76

78

4

INTRODUCERE

Prezenta lucrare reprezintă o sinteză a elementelor fundamentale ce

caracterizează creditul bancar, care a cunoscut o amplă evoluţie atât în occident

cât şi în ţara noastră, ceea ce m-a determinat să-mi aleg ca temă a lucrării de licenţă

“creditul bancar”.

Lucrarea se cuprinde patru capitole în care sunt prezentate elementele

determinante ale creditului, astfel:

Capitolul I, intitulat Creditul, analizează noţiunea de credit în ansamblul său,

funcţiile şi rolul creditului cât şi condiţiile unui credit.

Cel de-al doilea capitol: Creditul bancar, nuanţează conceptul general şi

trăsăturile creditului bancar, resursele bancare pe care o bancă le angajează în

vederea unui credit bancar.

În cel de-al treilea capitol este prezentată creditarea persoanelor fizice şi

juridice, politica de creditare promovată de B.N.R. şi reforma bancară.

Rolul creditelor în reformarea economiei naţionale, reprezintă ultimul

capitol al lucrării de licenţă, urmărind prin punctele sale să arate importanţa

deosebită pe care o are în economia naţională creditul, privatizarea şi capitalul

străin.

Lucrarea de licenţă se încheie cu concluziile, pe care mi le-am exprimat în

urma analizei pe care am realizat-o prin studiul unor lucrări de specialitate şi a

legislaţiilor în vigoare existente în România.

5

CAPITOLUL I

CREDITUL

I.1. NOŢIUNEA DE CREDIT

Creditul, ca şi moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a

servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de

schimb1.

Printre primele operaţiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizi care au

trecut de la viaţa izolată, individuală, la o formă de viaţă socială a fost schimbul în

natură şi ca o consecinţă imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu

singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.

În orice tranzacţie de schimb, în mod obişnuit, fiecare din părţi oferă celeilalte

un echivalent. Atunci când una din părţi convine să primească echivalentul la care

are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit2.

Indiferent de modul în care s-a născut şi a evoluat activitatea economică a

omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb.

Etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin “creditum - credere”,

care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noţiunii

de credit scoate în evidenţă un element psihologic absolut necesar existenţa unei

operaţiuni de împrumut – încredere.

Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul

unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiţii cu

privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferenţa dintre ele fiind

determinată de punctul de vedere din care este privit creditul.

Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiţie sintetică, dar expresivă, când

spune: “creditul este puterea de cumpărare, fără a deţine numerar”. Într-o manieră

asemănătoare, prof. C. Gide defineşte creditul ca fiind “schimbul unei bogăţii 1 Basno, Cezar: Monedă şi credit, Bucureşti, 1991, pg. 7.2 Petrescu, Raul: Subiecţii de drept commercial, Bucureşti, 1993, pg. 202.

6

prezente, contra unei bogăţii viitoare”. Prof. F. Leitner defineşte creditul ca un “act

economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod

permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia lui, de un alt individ, în

cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată

că “este vorba de o operaţiune de credit sau ne găsim în faţa unui fapt economic,

numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-

un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din

urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani

care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definiţiilor succinte, prof. A. Page

defineşte creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei

valori monetare viitoare”3.

Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte si operaţiuni de concentrare a

disponibilităţilor băneşti din economia naţională şi de repartizare si utilizare a

acestor disponibilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor băneşti temporare ale

unităţilor economice si ale cetăţenilor”.

Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în

activitatea economică, nu vor reuşi să ofere o imagine clară a acestuia. Noţiunea de

credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum şi

oricând.

Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl

formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanţa sa4. De

pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească

acelaşi exemplar sau un altul dar cu acelaşi titlu. Creditul, însă, este un împrumut

în monedă. După cum se ştie, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o

marfă cu calităţi deosebite – aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent

general.

Creditul este un schimb de monedă condiţionat si despărţit de un interval

de timp, de un termen.

Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziţie o

sumă de bani, cu condiţia de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.

3 Radu, Vasile: Moneda şi politica fiscală, Ed, Uranus, Bucureşti, 1994, pg. 165.4 Şaguna, Dan Drosu; Flonder, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 85;

7

Un element esenţial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică

separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel

al rambursării acesteia.

Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani şi rambursarea sa,

beneficiarul operaţiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp,

folosirea banilor, plata unei dobânzi – sunt elemente constitutive ale oricărei

operaţiuni de credit5.

O variantă a creditului în forma sa pură şi simplă este creditul comercial. Într-

unul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani

poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.

În orice operaţiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care

acordă creditul, numit creditor şi cel care primeşte creditul, numit debitor. Alte

elemente ale creditului sunt: scadenţa (momentul sau momentele stabilite pentru

rambursarea creditului), ratele parţiale care se rambursează eşalonat, la anumite

termene, conform înţelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de graţie

(perioada între momentul angajării creditului si începerea rambursării lor),

garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziţia

creditorului sau al unui terţ, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor

obligaţiuni de o valoare, în general, mai redusă) si dobânda (reprezentată de o

sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat

pe un termen determinat).

Apărut odată cu schimbul în natură şi cunoscând în evoluţia sa numeroase

forme, creditul îndeplineşte un rol esenţial în economia modernă. De altfel,

apreciindu-se rolul deosebit al monedei şi creditului în dezvoltarea social-

economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluţie:

treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare

traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două

subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice

erau închise şi economia de schimb în natură;

5 Floander, Ion; (colectiv): Elemente de drept commercial, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 354.8

treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin

intermediul monedei;

treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulaţie contra

promisiunii de a restitui în viitor aceeaşi valoare. Este ultima şi cea mai evoluată

treaptă de dezvoltare economică si financiară a omenirii, unde, în procesul

schimbului, rolul esenţial îl au operaţiunile de credit.

I.2. CLASIFICAREA CREDITULUI

Creditul, la apariţia sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un

individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică şi astăzi în

comunităţile mai puţin evoluate.

În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în

strânsă corelaţie cu gradul şi nivelul societăţii de astăzi6.

Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate

opinii diferite. Astfel, unii autori susţin existenţa a două forme de exprimare a

creditului: creditul public şi creditul bancar; după o altă opinie formele creditului

sunt: credit bancar, credit cooperatist şi credit public; după o altă opinie, sunt

reţinute următoarele forme: credit de producţie, de consumaţie, privat si public; în

fine, într-o altă opinie sunt reţinute ca forme ale creditului: creditul bancar direct,

creditul de stat şi creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri.

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt:

creditul bancar si creditul comercial.

Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător şi

cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea

acesteia este separată în timp de plata preţului ei. Creditul comercial contribuie la

accelerarea circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta, la dezvoltarea economiei

naţionale. Mecanismul creditului comercial se desfăşoară astfel: un agent

economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are

6 Cerna, Silviu: Banii şi creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pg. 121.9

nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri băneşti pentru cumpărarea

mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit,

pentru a accelera valorificarea producţiei prin desfacere, va livra marfa celui de-al

doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea

mărfurilor la preţul stipulat în contract. Preţul stipulat în contractul de vânzare-

cumpărare pe credit cuprinde, preţul mărfii la care se adaugă un procent ce

reprezintă preţul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe

termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesneşte şi

accelerează circulaţia capitalului7.

În economia de piaţă, creditul comercial constituie baza sistemului de credit.

În statele cu economie planificată a fost desfiinţat.

Creditul bancar este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă

bănească de către instituţii specializate în aşa numitul “comerţ cu bani”, numite

instituţii bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca

obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul

bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare

diferitelor sectoare de activitate ale economiei naţionale. Acordarea creditului

bancar formează fundamentul activităţii bancare. În calitatea lor de intermediare

băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui

plasament. Modalităţile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit

bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul

lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.

Având în vedere că agenţii economici care acordă partenerilor de afaceri

credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-şi reconstitui capitalul,

există o strânsă interdependenţă între creditul comercial şi creditul bancar. Primul

nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are

posibilitatea să-şi sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.

a) După destinaţie, creditul poate fi: credit de producţie şi credit de

consumaţie. Creditul de producţie este destinat activităţilor având un scop activ în

economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că

7 Vivante, Cesar: Principii de drept commercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928, pg. 224.10

aprecierea utilităţii creditului după destinaţia lui poate duce la judecăţi de valoare

care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu

destinaţie productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când

se realizează investiţii insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt

folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De

asemenea, nici creditul de consumaţie nu este întotdeauna neproductiv, de pildă

creditele contractate pentru sănătate, învăţământ, cultură etc. Aprecierea creditului

trebuie să se facă în funcţie de rezultatele finale ale utilizării sale şi numai după

destinaţia sa iniţială.

b) În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi:

credit public şi credit privat.

Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale

în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv,

atunci când este destinat înfiinţării de întreprinderi cu capital de stat sau

modernizării celor existente şi neproductiv, destinat unor sarcini de apărare,

educaţie, administraţie etc8.

Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere

privată.

c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real,

garantat cu valori materiale certe, si creditul personal, acordat pe baza încrederii, a

prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei

împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale

cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincţia dintre creditul real şi

creditul personal are doar caracter formal.

Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este

suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanţii morale, prin garanţie

personală sau solidară a altor persoane care, angajându-şi răspunderea pentru

debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilităţi. ţinând cont de această situaţie,

creditele personale pot fi credite acoperite şi credite descoperite.

8 Floricel, Constantin: Monedă, credit. Bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997, pg. 211.11

d) În funcţie de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul,

creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe

termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) şi credite pe termen lung (de peste 5 ani,

contractate, de regulă pentru investiţii).

În practică se cunosc şi credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în

cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori şi debitor se

caracterizează prin continuitate şi mare frecvenţă.

e) După locul de desfăşurare a operaţiunilor de credit, în ţară sau în

străinătate, vom întâlni: credit intern şi credit extern.

f) În funcţie de posibilitatea pe care o are la dispoziţie creditorul pentru a

avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei

împrumutate, creditul poate fi: denunţabil, atunci când se cere rambursarea înainte

de expirarea termenelor de scadenţă, prin notificare unui aviz prealabil, şi

nedenunţabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înţelegerea dintre

cele două părţi. În cazul formei creditului denunţabil, creditorul se asigură pentru

cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea

sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.

g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental,

care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această

formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern.

Având în vedere importanţa deosebită, în economia de piaţă, a mecanismului

creditelor pe termen lung, mijlociu şi pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg

asupra acestora.

Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate

de băncile comerciale, precum şi de companiile de asigurare sau alte organizaţii

financiar specializate în administrarea fondurilor băneşti. Astfel de împrumuturi se

negociază direct între creditori si debitori (şi, de obicei, sunt nepublicate, spre

deosebire de alte tranzacţii de pe piaţa banilor, care sunt publice), documentul final

al tratativelor fiind poliţa. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii:

natura garanţiei, sensul obligaţiei şi gradul de participare.

12

h) După natura garanţiei, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele

bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizaţiei interesate

(girul). În aceste două situaţii un rol deosebit îl au bilanţul societăţii precum şi

perspectivele pe care le are de a obţine şi în viitor numerar pe seama activităţilor

pe care le desfăşoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra

veniturilor ei.

i)După sensul obligaţiei, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o

varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau

acorduri privind desfacerea producţiei. Aceste forme de împrumut ale căror

implicaţii depăşesc în parte sfera de cuprindere a bilanţului, prezintă diferite

avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societăţii interesate în ceea ce

priveşte atât sumele, cât şi eşalonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular

şi pot să nu fie cuprinse în bilanţul contabil. În schimb, costul pe care îl implică

atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu

al dobânzilor.

j)După gradul de participare, unele împrumutului au caracterul obligaţiilor

directe, atât a creanţelor convertibile, cât şi a creanţelor pe venituri. În primul caz,

creditorul poate opta pentru convertirea creanţei în acţiuni curente la un preţ

prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanţe este

obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de

nivel încât le poate acoperi.

Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât şi

prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piaţa

monetară tradiţională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două

categorii:

bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerţ;

bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienţilor săi,

inclusiv societăţilor comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerţ

conţin elemente de certitudine (obligaţia necondiţionată de plată şi avalul) sunt

negociabile şi se pot transmite prin girare, scontare şi reescontare, deci creează

posibilitatea deţinătorului-beneficiar de a-şi procura resurse financiare înainte de

13

scadenţă. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilităţi în favoarea

securităţii drepturilor beneficiarilor, prin dreptul comercial, convenţiile

internaţionale, codurile comerciale şi alte reglementări în materie. În baza acestor

reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris - un titlu de credit - prin care o

persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar,

sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Aceste efect de comerţ poartă

trei semnături: emitent, bancă şi o instituţie de emisiune (financiară), care prin

intervenţia sa contribuie şi la diminuarea caracterului inflaţionist al acestei forme

de credit.

Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a

creanţelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial),

creditele de antrenare (les effets de chaîne) şi creditele de mobilizare a

creanţelor comerciale (la crédit mobilsibale de créances commerciales).

Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai

frecvent practicat în Franţa şi în alte economii de piaţă de tip occidental. Acest

sistem permite societăţilor comerciale să mobilizeze efectele de comerţ (trate,

bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadenţă. Prin această

operaţiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în

aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat la

bancă până la scadenţă) şi comisionul perceput de bancă pentru acoperirea

cheltuielilor sale şi realizarea unui beneficiu9.

Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea

nominală, valoarea actuală şi diferenţa, reprezentând scontarea propriu-zisă, ţinând

seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile şi că un an se

consideră în relaţiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unităţi monetare.

Creditele pe termen scurt se obţin şi prin scontarea warantelor, care

reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri

sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite,

comercianţii, industriaşii etc. îşi depozitează materiile prime, mărfurile şi

produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor şi atâta timp

9 Şaguna, Dan Drosu; Floander, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 88.14

cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă

anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiţionare etc. Recipsa-warant

pentru obiectele depozitate este detaşată dintr-un registru de cotor (talon) şi se

divide în două părţi: recipisa şi warantul. Aceste părţi sunt la ordin, recipisa dând

dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat

warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l

transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un

împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deţinătorul

recipisei nu va rambursa creditul la scadenţă, banca se va prezenta la antrepozit, va

vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului şi va vărsa

diferenţa în contul deţinătorului recipisei.

A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de

trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori

scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadenţe scurte, de maxim trei luni.

Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite,

interpunându-se între deţinătorul biletelor şi clientul său.

A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanţelor comerciale) se

derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienţi, societatea

care doreşte credit grupează facturile cu aceeaşi scadenţă de plată, ţinând seama de

termenul de plată stabilit cu clienţii şi emite un bilet la ordin de o valoare egală cu

valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil,

fiind contestat de clienţi, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu

prevederile din contract, aceştia sunt debitorii furnizorilor şi nu ai băncilor.

Creditele menţionate (pe termen lung, scurt şi mijlociu) sunt acordate – direct

sau indirect – pe piaţa financiară. Dar un mare număr de societăţi comerciale, mici

şi mijlocii, “nu pot apela la piaţa financiară, fie din cauza formei lor (societăţile de

persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun

întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism

financiar”. Aceste firme acoperă necesităţile lor de finanţare graţie creditului

acordat direct de particulari, respectiv de asociaţii sau de terţe societăţi străine.

Astfel de metode de finanţare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se

15

disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaţilor, bonurile

de casă şi alte categorii de împrumuturi.

Avansurile asociaţilor. Capitalurile societăţilor comerciale de persoane

sau cu răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfăşurarea unei

activităţi deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părţi

sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situaţie, asociaţii fac apel la avansurile

în cont curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un cont de

avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un

cont deschis în contabilitatea societăţilor care funcţionează pe sistemul de

compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de

împrumut sau convenţie de blocaj fără a depăşi volumul capitalului social. Astfel

de convenţie prevede durata până când asociaţii se angajează să lase sumele

alocate în contul curent şi procentual de dobândă de plătit, care este limitată.

Aceste reguli funcţionează şi în societăţile pe acţiuni (anonime şi în comandită),

însă cu caracter restrâns fără a depăşi ca volum jumătate din capitalul social şi, în

plus, capitalul social subscris la constituirea societăţii trebuie să fie integral vărsat.

Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând

angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui

împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt

la ordin sau la purtător şi sunt asimilate efectelor de comerţ (cambie, bilet la ordin).

În Franţa, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societăţile şi

organizaţiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcţie de necesităţile

de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societăţile cu răspundere

limitată şi pe acţiuni, care au încheiate bilanţurile pe trei exerciţii şi au în întregime

capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislaţiei franceze, foarte

clar reglementată, cuprinzând numeroase informaţii pentru identificarea situaţiei

societăţilor comerciale care le-a emis.

Diverse categorii de împrumutaţi. În această categorie se înscriu

contractele de împrumut între particulari şi societăţi. Forma acestor împrumuturi

depinde de relaţiile dintre terţi şi societăţi şi de gradul de încredere existent între

părţile contractante. În afara relaţiilor personale şi garanţiile posibile date de

16

valorile patrimoniale ale societăţii respective, se practică în mod curent şi ipoteca.

Această garanţie oferă cea mai sigură securitate şi în practica franceză şi are o

mare audienţă la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată,

termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc., sunt

autentificate de notari, care sunt direct menţionaţi în calitate de intermediari.

Creditele acordate de bănci ţărilor cu economie de piaţă pentru desfăşurarea

activităţii de producţie sau a celei comerciale pot avea şi un caracter sezonier, cum

ar fi:

creditul pentru stocurile sezoniere;

creditul impus de fluctuaţii sezoniere ale activităţii firmei (care nu

depăşesc 9 luni);

creditul de trezorerie, care se numeşte în mod curent credit de fond de

rulment;

creditul de schimb, în cazul efectuării unor operaţiuni financiare speciale

(emisiuni de obligaţiuni) care necesită unele finanţări pe termen scurt.

În sistemul economiilor de piaţă dezvoltate, există şi o altă formă de credit,

denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei

societăţi comerciale care se află în urgenţă de nevoie de fonduri băneşti îşi vinde

întreprinderea unei societăţi de leasing şi apoi o închiriază printr-un contract

obişnuit. În acest mod, îşi transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile,

iar după realizarea scopului îşi răscumpără întreprinderea la un preţ dinainte

stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face şi prin

rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease

back10.

I.3. FUNCŢIILE ŞI ROLUL CREDITULUI

Locul şi importanţa creditului în relaţiile social economice sunt evidenţiate

prin funcţiile sale şi anume:

10 Văcărel, Iulian: Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pg. 332.17

funcţia distributivă, constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile

la un moment dat în economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi

spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanţare.

Disponibilităţile băneşti se referă la surplusurile de capital de circulaţie aflate

temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăţilor comerciale, la

rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăţilor

comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, economiile

populaţiei depuse la casele de economii ori la băncile comerciale. Oferind agenţilor

astfel de disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a

capitalului punând astfel în mişcare forţele economice latente şi contribuind la

creşterea avuţiei reale a societăţii. De asemenea, operativitatea dată procurării de

noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând

orientarea mai rapidă a investiţiilor spre sectoarele sau activităţile inerente şi

externe şi contribuind pe această bază la creşterea eficacităţii marginale a

capitalului. Tot prin funcţia distributivă, creditul participă la concentrarea

capitalului şi dirijarea acestuia spre acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii

societăţi.

funcţia de transformare a economiilor în investiţii, prin care se

concretizează una din legile obiective ale economiei de piaţă, şi anume realizarea

echilibrului macroeconomic conform ecuaţiei E = I, în care E reprezintă

economiile iar I investiţiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani,

mai mare sau mai mică, în funcţie de venitul şi comportamentul său economic.

Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare şi reprezintă

un factor de dezechilibru pentru viaţa economică. În acelaşi timp, nu orice individ

poate fi întreprinzător, nu oricine îşi poate asuma riscurile unei investiţii, iar dacă

le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.

Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar,

asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiţii. Sub acest aspect,

creditul este un important factor al creşterii economice. Oferind posibilitatea

accesului la credite al oricărui individ care, prin intenţiile sale realiste, riguros

fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la

18

proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce

favorizează concurenţa, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

funcţia de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat

pe încrederea între participanţii la actul economic, a fost creată moneda fiduciară

(cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă

acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte

instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente şi tehnici, ca viramentul

cecul, compensaţia, trata, cambia etc., au dus la diminuarea numerarului din

circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale. Prin aceasta s-a

realizat şi o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară, noile tehnici

şi instrumente de plată determinate de acţiunea creditului, asigurând şi o creştere a

volumului şi valorii tranzacţiilor economice.

funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor, se realizează prin

reglementarea dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se

consumul, pe de o parte şi stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri

a căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse

din fructe etc.) ar fi aduse toate pe piaţă în momentul realizării lor, oferta ar deveni

disproporţionat de mare în raport cu cererea şi am asista la o cădere catastrofală a

preţurilor, care va fi urmată, după un anumit timp, când se va ajunge la o penurie a

mărfurilor respective de o urcare exagerată a preţurilor. Pentru prevenirea unor

asemenea situaţii care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie),

se foloseşte un instrument al creditului, şi anume warantul, care oferă pentru

proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor şi obţinerii cu anticipaţie, într-o

proporţie mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora.

Prin finanţarea producţiei şi consumului, precum şi prin crearea unor

instrumente şi tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezenţă sine qua

non în viaţa socială şi economică din orice ţară civilizată. De asemenea, prezenţa

sistemului de credit şi a formelor sale în societăţile avansate, oferă numeroase

facilităţi, inclusiv protecţia participanţilor la actul economic11.

11 Bran, Paul: Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1985, pg. 112.

19

Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice

internaţionale, stimulând exporturile şi importurile, asigurând o desfăşurare

normală, rapidă şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de export-import. În fine,

trebuie avute în vedere rolul pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar

al statului, sub forma creditului public.

Trebuie subliniat însă că, pe cât util şi avantajos este creditul, pe atât de

primejdios devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale şi

cu cerinţele echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie

folosirea abuzivă, determinată de ideea utopică, că prin sine însuşi, creditul

reprezintă avuţie. O astfel de concepţie va avea consecinţe extrem de grave atât

asupra debitorului cât şi a creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele

provenite din împrumut ca pe propria-i avere, fără discernământ, ier creditorul se

va vedea sărăcit, în imposibilitatea de a-şi recupera banii împrumutaţi.

Un alt pericol îl reprezintă aşa numita supracreditare, care duce la mari

dezechilibre economice, financiare şi monetare, generând, atunci când ia proporţii,

inflaţia. De asemenea, utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi

economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în

economia naţională, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate.

O folosire arbitrală a creditului poate stimula şi o intensificare a operaţiunilor

speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. În

fine, nu trebuie omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în

special pentru instituţiile bancare, care, dacă nu sunt luate în considerare, pot

provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe extrem de dureroase

pe plan economic, social şi politic.

I.4. CONDIŢIILE CREDITULUI

20

În îndeplinirea funcţiilor şi rolului creditului la economia de piaţă, pentru

valorificarea la maximum a avantajelor şi diminuarea la minimum a

dezavantajelor, este necesar să fie întrunite următoarele condiţii12:

existenţa unui sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general

la operaţiunile de credit, măsurile asiguratorii şi de protecţie pentru participanţii la

contractul de credit, drepturile şi obligaţiile creditorilor şi debitorilor, procedura de

soluţionare a litigiilor dintre părţi şi organele competente. Cadrul juridic trebuie să

fie suficient de flexibil pentru a lăsa spaţiul de afirmare liberei iniţiative dar şi

categoric, astfel încât să crească încrederea agenţilor economici şi să limiteze

riscurile;

existenţa unui sistem instituţional, constând într-un ansamblu de

instituţii şi organisme specializate, cu o vastă reţea dispusă în teritoriu, dar şi cu

relaţii de corespondenţă cu instituţii similare din străinătate. De asemenea, este

necesar ca aceste instituţii să dispună de personal (bancheri) calificat şi de mijloace

tehnice moderne pentru efectuarea operaţiunii de credit;

existenţa unui cadru economic favorabil, legat de situaţia de ansamblu a

economiei naţionale, de perspectiva ei, de gradul de dotare profesională şi tehnică

a sectoarelor din economie, precum şi de conjunctura economică pe plan intern şi

extern. De asemenea, o importanţă deosebită o are şi situaţia resurselor existente în

economie şi aflate la dispoziţia agenţilor economici, accesul la acestea, structura

economiei naţionale, situaţia pieţei de mărfuri, a pieţei financiare etc.;

forma relaţiilor social-politice în sensul existenţei cadrului general de

ordine şi consens social-politic, de stabilitate şi continuitate a operaţiunilor

generale referitoare la deciziile macro-economice, precum şi atitudinea regimului

politic faţă de economie, faţă de libera iniţiativă şi faţă de piaţă. Este evident că un

mediu social caracterizat prin convulsii între diferitele categorii sociale, un regim

politic instabil, contestat, o politică economică oscilantă sau opţiuni şi atitudini

nesigure, fără perspective clare, vor influenţa elementul esenţial al creditului, adică

încrederea, descurajând atât tendinţele de economisire prin intermediul instituţiilor

specializate, cât şi cererea de credite sau acordarea lor;

12 Condor, Ioan: Drept financiar şi fiscal, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1996, pg. 287.21

factorii de natură psihologică şi de tradiţie, care se referă nu numai la

elementul definitoriu al creditului, încrederea, ci şi la comportamentul agenţilor

economici, a întreprinzătorilor, dar şi a populaţiei în ansamblul său. Nu se poate

face abstracţie de aptitudinea diferitelor grupuri sociale spre economisire, consum

sau investiţii sau spre tezaurizare, de poziţia populaţiei în raport cu libera iniţiativă

etc., care ţine de cutumă, de religie, de nivel de cultură şi de educaţie sau de

profesiunea şi poziţia socială a indivizilor.

Luarea în considerare a acestor condiţii, cunoaşterea şi constituirea lor au o

deosebită importanţă pentru etapa de tranziţie la economia de piaţă. La o analiză

sumară a condiţiilor creditului, se constată că, în cea mai mare parte, acestea se

găsesc într-o foarte mică măsură în ţara noastră. De la vechiul regim mai persistă

obiceiurile şi mentalităţile antieconomice, contrare principiilor de bază ale

economiei de piaţă, care încă nu permit funcţionarea unui sistem de credit, care să

poată deveni un factor de favorizare a acestora. În acest sens, statul va trebui, într-o

primă etapă, să înfăptuiască condiţiile necesare de funcţionare ale unui sistem de

credit, fără, însă, a folosi metode administrative, care ar avea efecte contrare

scopului urmărit. Astfel, va trebui să promoveze, alături de politica financiară,

monetară, bugetară, valutară, şi o adecvată politică de credit.

Politica de credit, înfăptuită prin banca centrală (în unele state şi prin

guverne), cu ajutorul unor instrumente şi tehnici specifice, urmăreşte să

asigure, prin promovarea funcţiilor creditul echilibrul general economic al

societăţii13. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice,

şi anume: manevrarea taxei scontului, operaţiunile pe piaţa liberă (open market),

politica rezervelor obligatorii ale băncii centrale, politica de încadrare a creditului

(care constă în impunerea unor cote maxime de creştere a creditului) etc14.

Cunoaşterea acestor instrumente şi aplicarea lor adecvată, în funcţie de

evoluţia de durată conjuncturală a economiei, va permite creditului exercitarea

rolului său de factor mobilizator dar şi de reglare a vieţii economice.

13 Şaguna, Dan Drosu: Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, pg. 118.14 Gliga, Ion: Drept financiar public, Ed. All, Bucureşti, 1994, pg. 255.

22

CAPITOLUL II

CREDITUL BANCAR

23

II.1. CONCEPT GENERAL. TRĂSĂTURI

Creditul este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în

schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata

unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Operaţiunea priveşte două părţi. O parte care dă creditul, cealaltă parte îl

primeşte, altfel spus se îndatorează1.

Relaţiile de credit au existat şi în economiile premonetare. Deci creditul poate

exista şi în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relaţiile de

credit, astăzi, nu se pot emancipa pe haina monetară.

Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relaţiile între

indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacţiile formalizate

ce se efectuează pe pieţele monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în

cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relaţiilor de credit priveşte

mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.

Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul

este consimţit, sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. Dispozitivul

instituţional variază de asemenea, de la ţară la ţară.

Esenţial rămâne acelaşi peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor

(investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l

ramburseze, după un timp, în condiţiile specificate de acordul de credit, în cadrul

căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti dobânda pentru a remunera pe

creditor.

În amplitudinea sa, esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza

trăsăturilor caracteristice.

a) Subiectele raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare

diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele

1 Condor, Ion: op. cit., pg. 212.24

angajării în raport de credit şi durata angajării sale, astfel ca ierarhizarea acestor

laturi, în amănunt, este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii participanţilor la procesul de creditare:

creditori şi debitori, conturează trei categorii principale şi de amplă cuprindere:

întreprinderile, statul şi populaţia.

Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în

stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistenţa unor procese de economisire

sau acumulări monetare.

Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o

parte, manevrează importante disponibilităţi monetare, din circuitul cărora au loc

considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de

creditare2.

Pe de altă parte, întreprinderile, prin realizarea profitului, constituie fonduri şi

rezerve, remunerează acţionarii, fapt major în desfăşurarea raportului de credit, în

primul rând, ia postura de creditor.

În ţările dezvoltate aportul populaţiei în formarea resurselor de creditare tinde

să-l ajungă pe cel al întreprinderilor. Astfel în anul 1991, în Japonia, faţă de

143.788 miliarde yeni, cât reprezenta acumulările întreprinderilor, populaţia

înregistra un volum de economii de 128.243 miliarde yeni.

Aceste tendinţe de creştere absolută şi relativă a economiilor populaţiei,

caracteristică evoluţiei raporturilor de credit în toate ţările dezvoltate, pun noi

probleme optimizării procesului de mobilizare şi utilizare a acestor economii. Pe

acest fundal se desfăşoară modificări calitative printre care transformarea

economiilor de disponibilităţi monetare în economii financiare, fapt ce influenţează

radical activitatea intermediarilor, băncile.

În calitate de debitor alături de întreprinderi şi populaţie se afirmă amplu, în

toate ţările dezvoltate, statul3.

În Statele Unite angajarea în calitate de debitor în procesul de creditare are

dimensiuni apropiate, volumul total al îndatoririi fiind în 1990: pentru întreprinderi

2 Georgescu, I. L.: Drept comercial roman, vol. I, Bucureşti, 1999, pg. 321.3 Floander, Ion; (colectiv): op. cit., pg. 202.

25

2.951 miliarde de dolari, pentru populaţie 2.837 miliarde de dolari şi pentru

administraţia de stat 2.798 miliarde de dolari.

Desigur că aceste date reflectă anumite particularităţi proprii ale S.U.A.:

un grad mai mare de auto finanţare a întreprinderilor care diminuează

relativ necesităţile de credit;

o dezvoltare mai amplă a creditului acordat populaţiei, ca expresie a unei

economii de consum dezvoltate generos;

o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare axate îndeosebi pe

destinaţii militare, care exagerează nevoile de credit ale statului.

Dacă pentru celelalte ţări dezvoltate, participaţiile cantitative pot diferi,

factorii care le generează şi tendinţele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de

similitudine.

b) Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit,

presupune riscuri şi necesităţi, în consecinţă, adesea, angajarea unei garanţii.

În raporturile de credit riscurile probabile sunt:

riscul de nerambursare;

riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a

incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor

împrumutului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic

împrumutul prin prisma cerinţelor respectării raportului de credit cu diferite

aspecte: umane (competenţa, moralitatea), economice (situaţia internaţională,

naţională, cadru profesional), financiare (situaţia financiară, îndatorarea existentă,

capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte

întreprinderi).

Se poate acţiona pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituţii de

credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a

împrumutului.

26

Riscul de imobilizare survine la banca, sau la deţinătorul de depozite, care nu

este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozit, din cauza unei gestiuni

nereuşite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situaţii care

afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a

depozitelor şi creditelor de către bănci; angajarea de credite pe baza hârtiilor de

valoare; mobilizarea efectelor (la piaţa monetară), prin reescont şi alte operaţiuni.

Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparţin

băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce-i sunt

încredinţate bancherului să-şi întărească poziţia sa de creditor prin garanţii

personale sau reale4.

Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti, în

cazul în care debitorul este în incapacitate.

În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii

obligaţiei sale, de a cere executarea patrimonială a debitorului şi, în cazul în care

există mai mulţi garanţi, să răspundă numai pentru partea sa5.

În cazul garanţiei solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti,

concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiţii

preferabile de solvabilitate.

Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiu.

Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun

corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru

aceasta trebuie îndeplinite anumite condiţii: bunul corporal deţinut să aibă o

legătură cu creanţa iar creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia

creditului, gajul.

Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără

deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului care face obiectul

publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerţ).

Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi:

4 Şaguna, Dan Drosu: Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar print, Bucureşti, 1994, pg. 297.5 Popa, Ioan: Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pg. 211-241.

27

de preferinţă (de a plăti înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce face

obiectul gajului);

de urmărire (dacă se schimbă proprietarul);

de reţinere (păstrarea obiectului gajului);

de vânzare (vânzarea în justiţie a bunului gajat).

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă clientului dreptul asupra unui

imobil, fără deposedare şi cu publicitate.

Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferinţă şi dreptul de urmărire.

Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimţită prin

contract) sau judiciară (acordată de organele judecătoreşti).

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în

a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi, sau asupra totalităţii

patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de

urmărire.

Privilegiile pot fi generale şi speciale, respectiv mobiliare şi imobiliare.

Oricare ar fi garanţiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o

bună garanţie nu trebuie să fie decât o precauţiune suplimentară, şi nu un suport al

unui risc mai mult decât este probabil.

Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însuşirilor calitative

ale debitorului, ale patrimoniului său, şi a modului de administrare şi nu numai pe

cele ce se desprind din aprecierea garanţiilor.

Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanţiilor în bani

presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare şi implică imobilizări

îndelungate ale fondurilor. Toate acestea deturnează creditorul, respectiv pe

bancher, din preocupările sale obişnuite, şi-i aduce prejudicii, ce nu întotdeauna

pot fi comensurate valoric şi, pe această cale, recuperate.

Creditorul, respectiv bancherul, este interesat în primul rând de derularea

normală a procesului de creditare şi mai puţin de anomaliile acestuia, chiar dacă

acestea îi aduc unele recompense.

28

c) Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare

varietate. De la termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe

pieţele monetare) şi încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani şi chiar 100 (în

situaţiile recente pentru împrumuturi privind construcţia de locuinţe).

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite

de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă.

Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată,

fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite, lunare, trimestriale, etc.,

odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumuturi.

Experienţa a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, s-

au acordat în condiţiile în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea

principalului credit urmând a fi făcută integral la termenul stabilit, s-au creat

premise pentru lipsa de răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la

apariţia fenomenului de incapacitate de plată a debitorilor şi falimentul instituţiilor

de credit, pe scară largă6.

d) Dobânda este o caracteristică a creditului.

În acordurile de credit s-a încetăţenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda

cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru

întregul împrumut şi pe toată durata creditului.

În condiţiile presiunii inflaţioniste accentuate din anii ”70, s-a instituit regimul

dobânzilor variabile (sensibile) situaţie în care dobânzile se modifică periodic (de

regulă semestrial) în funcţie de nivelul dobânzii pe piaţă (naţională sau

internaţională).

Acordurile de credit pot prevedea adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata

integrală la încheierea contractului (situaţie practicată mai ales pentru hârtiile de

valoare, obligaţiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor şi instituţiilor

financiare).

e) Tranzacţia. Acordarea creditului.

6 Bran, Paul: Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, pg. 237.

29

Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui

împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia

împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit

sunt modalităţile cele mai răspândite pentru această formă.

Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este un act de mare

importanţă, în vederea căruia creditorul trebuie să-şi asigure o bună informare şi

documentare pentru evitarea riscului7.

În acest sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi

documentare, sau apelează la agenţi de specialitate care studiază capacitatea de

plată şi respectiv potenţialul economic al firmelor.

O atenţie deosebită se acordă în economia unor ţări, documentări privind

riscul în investirea în hârtii de valoare, obligaţiuni, de o mare audienţă publică,

sfera în care acţionează agenţii specializaţi, care au pus la punct un sistem de

notaţie complexă, reunit într-o formulă literară sau numerică destinată a releva

gradul de risc decurgând din caracteristicile creditorului şi mai ales, ale

debitorului.

f) Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale

creditului.

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri,

instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi

diferenţiate8.

Esenţial în aceste instrumente este obligaţia fermă a debitorului privind

rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma

angajată.

Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează

cesiunea creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de

credit, precum şi veniturile accesorii.

7 Vivante, Cesar: op. cit., pg. 119.8 Angheni, Smaranda: Drept commercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, pg. 125.

30

Negocierea instrumentelor de plată şi a creanţelor ce sunt reprezentate pot

avea loc:

direct între investitori;

în cadrul pieţelor de capital şi financiare.

De regulă, transferul direct se desfăşoară în cadrul raporturilor directe al

creditelor sau între bănci privind circulaţia cambiei (contrare sau reescontare), a

cecului etc., în timp ce obiect al pieţelor financiare sunt obligaţiunile statului

(bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum şi alte hârtii de

valoare similare.

Transferabilitatea instrumentelor de credit şi deci transferul acordurilor de

credit de la un beneficiar la altul este în primul rând, o expresie a lichidităţii

portofoliului de creanţe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma

creanţa în bani, potrivit unei necesităţi sau unei noi opţiuni.

În practica bancară, transferabilitatea are un loc important deoarece permite a

asigura utilizarea fluxurilor fireşti de constituire şi utilizare a capitalurilor temporar

disponibile9.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar

disponibile mobilizate între ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la

concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune şi de

alte bănci, prin operaţiunile de recreditare.

În economia de piaţă raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile

lor, şi multiple, în varietatea lor.

În aceste condiţii, orice categorie a acestor raporturi poate fi considerată

discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.

Făcând o analiză a raporturilor de credit folosim o amplă paletă de criterii,

care să le caracterizeze, să le afirme independenţele şi prin aceasta să le

diferenţieze.

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt:

persoana creditorului;

modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalurilor disponibile;

9 Floricel, Constantin: Monedă, credit,bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pg. 136.31

persoana debitorului;

dimensiunile şi dinamica necesităţilor debitorului şi modul de folosire a

capitalurilor împrumutului;

obiectul creditului şi sfera de utilizare;

duratele de constituire a capitalului disponibil şi de utilizare de către

împrumutaţi.

Privite din acest punct de vedere, raporturile de credit s-au cristalizat, de-a

lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul

ipotecar, creditul obligatar şi creditul de consum.

Creditul bancar cuprinde o serie largă de raporturi angajând modalităţi

diferite, pe termen scurt şi pe termen mijlociu şi lung, privind operaţiunile bazate

pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul

unui acord general.

În rapoartele de credit cu banca se pot angaja şi persoane care în acest cadru

nu au calitatea de agenţi economici. Ne vom referi în continuare la raporturile de

credit în care sunt angajate întreprinderile.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce.

Pe de altă parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite

care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă

credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curentă sau cu recuperare

ulterioară, pentru investiţii.

Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar

relaţiile între bancă şi partener se desfăşoară pe terenul valorificării capitalurilor

disponibile şi realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi.

Operaţiile de credit bancar vor fi examinate în sensul raportului bancă-

întreprindere, respectiv principalele credite acordate de bănci.

Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie), reprezintă

raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii,

fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament.

În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă

necesităţile curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter

32

imprevizibil şi greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanţie veredică.

Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.

De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite

compensatorii. Funcţia acestor depozite decurge într-un sens din faptul că

întreprinderile îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce

permite băncii să acopere necesităţile unor întreprinderi prin însăşi redistribuirea

depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte,

existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă

reducerea resurselor utilizate, iar pentru o întreprindere o păstrare a solvabilităţii.

O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că acestea, neavând la bază

înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale

băncii. De aici nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regula, în corelaţie cu

dobânda de piaţă şi, în mod obişnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea

băncii, a unui comision.

Sistemul de acordare general este linia de credit, în condiţiile căreia se

stabileşte limita maximă a creditului acordat în acest cadru.

Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit

provizoriu, întru-cât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

O formă mai favorabilă pentru întreprinderi este linia de credit confirmată,

pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pe

o perioadă stabilită în contract.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obţinere

de fonduri de către întreprinderi, întru-cât rambursările efectuate, reducând nivelul

creditului, permit în etape ulterioare, obţinerea unor credite, în limitele stabilite,

deoarece, potrivit condiţiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoieşte.

Creditele exemplificate până aici, strâns legate şi de necesitatea de activitatea

de producţie, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de

aceasta potrivit necesităţilor sale şi liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea

lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicite.

O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită,

vis-a-vis de bănci, o motivare clară şi condiţionarea utilizării lor şi adesea

33

garantarea. Astfel după modul lor de angajare şi folosinţă, ele pot fi caracterizate

ca explicite.

Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru

stocuri.

În acestea, creditele de producţie sezonieră sunt cunoscute sub numele de

credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul

iregularităţii ciclului aprovizionare-producţie-vânzări, de pildă, producţia de

conserve, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în

procesul de producţie sau de circulaţie.

Majoritare în activităţile băncilor, în special a celor comerciale, sunt creditele

pe termen scurt.

În mod practic, soluţiile optime pentru acoperirea necesităţilor de investiţii, de

constituire de noi fabrici sau capacităţi de producţie şi alte majorări de capital fix

prin preluări şi achiziţii, se realizează pe alte căi, şi dacă se apelează la credit,

acesta acţionează în sfera creditului obligatar.

g) Dobânda

În formularea, dezvoltarea şi perpetuarea conceptelor cu privire la credit şi

dobânzi, gânditorii, şcolile şi curentele s-au angajat primordial în explicarea,

justificarea şi utilizarea dobânzii, de fapt ea însăşi latura specifică şi esenţială a

manifestărilor relaţiilor de credit. Astfel că, în mod necesar, tratarea teoriilor

asupra creditului şi dobânzii înseamnă efectiv, referiri, uneori exclusive, asupra

dobânzii.

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi,

sociologi şi economişti.

În general se consideră, în cadrul dat, dobânda ca ceva contrar eticii, în ciuda

faptului că realitatea relaţiilor economice afirmă permanent prezenţa acestui

“accident” economic în cadrul procesului de creditare.

Această opoziţie a filozofilor, teologilor şi profeţilor s-a manifestat din

timpurile cele mai vechi şi a durat secole. Abia la Calvin se întâlneşte o adevărată

justificare a dobânzii şi o superficială analiză a acestui fenomen.

34

Când ştiinţa economică a început a lua formă, de a se structura, liberată de

diatribele filozofilor şi dogmatismului teologilor, între problemele analizate în

primul rând de economiştii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relaţiile

capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment, legat de studiile

naturii şi formării capitalului, multe şcoli au intenţionat să construiască o teorie a

dobânzii. Se poate spune că fiecare şcoală a încercat să dea dobânzii o

caracteristică determinantă şi distinctă, în conformitate cu propriile lor puncte de

vedere.

Dacă ne propunem, mai întâi o definiţie, este foarte dificil de a reflecta în ea

toate aceste puncte de vedere.

Dobânda este, în mod firesc, comună cu conceptul de capital şi cu elementele

“timp” şi “risc”.

Aceste concepte şi elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale

dobânzii. Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care

capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originală a

capitalismului) sau pentru capitalul încredinţat spre utilizare pentru alte persoane

(dobânda împrumutului) pe o durată, pentru o folosire oarecare.

Într-un fel restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce

revine proprietarului la rambursarea sumei sau preţul folosirii capitalului şi

totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive,

însă lipsesc precizările cu privire la originea dobânzii, la legile de formare şi la

justificarea sa.

În aceasta, o contribuţie pe deplin recunoscută este cea a lui Bohm Bawerk,

unul din cei mai importanţi analişti ai dobânzii. Acesta, în cercetările sale, porneşte

de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economiştii din vremea sa:

dobânda unui capital se produce indiferent de activitatea personală a

capitalistului;

parte care este o calitate firească a capitalistului;

se formează fără ca acesta (capitalul) să se epuizeze şi are astfel o durată

eternă de constituire.

35

Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare

caz în parte, de creditor şi debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai

operative.

Fiecare din părţi doreşte să aibă, în contextul acceptării soluţiei, anumite

orientări care să motiveze şi să justifice soluţia adoptată. Deci se pune problema de

a discerne şi considera factorii cu audienţă şi acceptabilitate generală.

Un prim asemenea factor este productivitatea capitalismului, o anumită

productivitate a capitalismului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o

dinamică determinată de evoluţii şi conjuncturi.

Întreprinzătorul atunci când îşi propune să mobilizeze un capital suplimentar,

trebuie să evalueze realist posibilităţile de rentabilitate, respectiv dimensiunile

profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deţinătorul de

capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii,

este de fapt un acord, între cele două părţi interesate, cu privire la nivelul dobânzii,

sau altfel exprimat un compromis între cele două părţi.

Evident că aceste poziţii nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca sumă a

lor, în relaţiile pe care cele două părţi le întreţine pe pieţele creditului. Iată deci

contextul în care, în fiecare moment dat, nivelul dobânzii reflectă şi exprimă

nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat.

Un al doilea factor general care determină nivelul dobânzii este lichiditatea.

Independent de orice alte condiţii, creditorii vor prefera acea formă de

împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.

Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a

lichidităţii sale este însoţită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică deci

o creştere a nivelului dobânzii.

Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este şi

o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate

şi debitorii interesaţi în a plăti mai puţin pentru aceasta.

h) Riscul rambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii.

36

Rambursarea la termen este o condiţie a perpetuării raporturilor de credit şi a

sistemului de credit. Rambursarea este o cerinţă generală care poate fi asigurată

dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a

acestui risc.

Aceste cerinţe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de

structură a dobânzii în:

dobânda pură care este costul utilizării capitalului;

plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru

acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului şi a soluţiilor de acoperire motivează

politica personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc

pe care îl presupune fiecare credit acordat, în funcţie de condiţiile reale pe care le

are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponenţii care asigură partea preponderentă a

resurselor băncilor sunt, în mai toate ţările, asiguraţi prin instituţii speciale cu

privire la redobândirea integrală a sumelor. Evident, plăţile pentru asigurarea

depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

i) Raportul dintre oferta şi cererea de credite este evident un factor esenţial

în determinarea nivelului dobânzii.

Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în ţara

respectivă, de opţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Evoluţia

nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi

nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii.

Determinat de preferinţele familiilor de a economisii este nivelul individual al

venitului şi implicit nivelul de preferinţe pentru consum.

Stabilitatea economică şi politică are şi ea un rol deosebit în încurajarea

formării capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică şi dezechilibru

economic, în special inflaţia, diminuează nivelul economisirii şi influenţează

negativ dimensiunile resurselor de creditare.

37

Cererea de credite este intercondiţionată de cei trei mari debitori: guvernul,

agenţii economici şi familiile, deopotrivă influenţaţi de evoluţia activităţii

economice şi tendinţele de dezvoltare a investiţiilor.

Aşa cum am precizat anterior, nivelul dobânzii, astfel determinat este

“dobânda de bază” la care se adiţionează în mod firesc factorul de risc, care

majorează astfel diferenţiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanţii de

credit.

Starea economiei în dezvoltarea sa liberă sau în încercările de orientare prin

politici economice şi îndeosebi prin politici monetare şi de credit influenţează

asupra nivelului dobânzilor, dar totodată trebuie să remarcăm că nivelul

dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă, are o influenţă majoră asupra

economiei afectând dezvoltarea şi expansiunea economică, cheltuielile de consum

şi investiţiile.

Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale pieţelor creditului şi în

diferitele raporturi între debitori şi creditori, în special între bănci şi clienţii lor, în

variate tipuri şi variate mărimi.

Diferitele rate ale dobânzi existente, specifice în diverse relaţii sunt structurate

în cadrul unor legături reciproce semnificative şi putem spune că acţionează în

cadrul unui mecanism.

În interiorul fiecărei bănci se instituie, de fapt, o scară a dobânzilor creditoare

şi debitoare care reflectă implicit raportul dintre cheltuielile şi veniturile băncii şi

posibilităţile sale de a obţine profit.

Pe de o parte, banca procură resurse prin depozitele ce le constituie în relaţiile

cu clienţii şi de la furnizorii de resurse, alte bănci sau banca de emisiune, pe care

trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă de nivelul pieţei.

Pe de altă parte, faţă de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de

dobânzi în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile şi de funcţionare) şi

implicit un anumit nivel al profitului.

În corelare, între nivelul dobânzilor încasate şi plătite, banca trebuie să-şi

asigure competitivitatea urmărind atragerea clienţilor, şi printr-un cuantum

avantajos, pentru ei, a dobânzilor.

38

Astfel între dobânzile interne practicate de bănci rata dobânzilor de depozit

este de o importanţă majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne.

Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele

la vedere şi asigură un grad înalt de lichiditate deponenţilor, care, urmărind în

general acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.

Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental

în raport cu care se constituie o serie de rate ale dobânzilor practicate de bancă în

relaţie cu clienţii. În continuare, pe prima treaptă aflăm ratele de dobândă

normală sau comercială (în Anglia se numeşte “blue chip rate”).

Blue chip este o expresie împrumutată de la bursa de valori care este folosită

pentru a reprezenta activitatea unei firme care funcţionează fără reproş şi are bune

relaţii cu colaboratorii.

Această rată se construieşte adăugând două puncte la rata dobânzii de bază.

Funcţie de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite prin

adăugarea la dobânda de bază a încă 4,5 sau 7 puncte.

Rata dobânzilor pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte

ridicată, deoarece, cum este de înţeles, vizează operaţiuni ce implică o multitudine

de debitori şi multiple riscuri.

Iată că privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci faţă de clienţii

lor se află în corelaţia necesară de conexiune a unui mecanism.

Examinarea ratelor interne ale dobânzilor subliniază posibilitatea băncii de a

avea o politică proprie faţă de clienţii săi, în general, şi în deosebi vis-a-vis de

fiecare dintre ei, în special.

În acelaşi timp este evident că în opţiunile sale privind politica dobânzilor

banca este “obligată” să se alinieze la evoluţiile pieţei care determină propria

atitudine prin multiple şi diverse influenţe.

Importanţa dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să o explice,

se manifestă particular în unele funcţii economice caracteristice economiei de piaţă

contemporană.

Dobânda stabileşte numai un oarecare echilibru între cererea şi oferta de

capitaluri monetare (fonduri de împrumut sau fonduri lichide).

39

Fără acest factor, nu ar fi posibilă o asigurare monetară a pieţei10.

Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin

intermediul modificării dobânzii, banca centrală influenţează asupra expansiunii

creditului şi monedei scripturale (bancare). De asemenea, dobânda este asigurată în

unele limite în influenţarea inflaţiei şi deflaţiei, în imobilizarea economiilor latente

şi determinarea nivelului investiţiilor.

Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piaţă potrivit destinaţiei

economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare

disponibile între diferitele utilizări. Când, aşa cum se întâmplă în general, o

economie este în stadiul de expansiune, tipurile de dobândă depind de intensitatea

cererii din fiecare ramură a producţiei, sau sferă a activităţii de consum în

dezvoltare.

Evoluţia dobânzii, decurgând din cerinţele spontane ale dezvoltării

economice, sau derivată din politicile monetare şi de credit, are un rol deosebit în

orientarea şi uneori dirijarea tendinţelor economice în ansamblu şi în diferitele sale

sfere. Optimizarea ei în funcţie de potenţialul ei şi de cerinţele reale ale economiei

reprezintă o chestiune majoră în economia de piaţă contemporană.

II.2. RESURSELE DE CREDITARE

Operaţiile pasive reprezintă pentru bănci operaţiile de constituire a resurselor.

În activitatea băncilor comerciale au fost preponderente vreme îndelungată, ca

operaţiuni pasive: depozitele, reescontul şi operaţiunile similare şi capitalul

propriu.

Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele

funcţii ale băncilor, în general şi a celor de depozit în special.

Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte, depozitele bancare

care constituie obligaţia unor bănci faţă de depunători, rezultate din mobilizarea

capitalurilor temporar disponibile, reprezintă căi importante de constituire a

10 Bran, Paul: op. cit., pg. 157.40

resurselor de creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă,

pentru depunători, creanţe creditoare faţă de bancă, mijloace de plată pe care

aceştia le pot utiliza în orice moment, cu precădere pentru efectuarea plăţilor către

terţi, pentru operarea în cont.

Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existenţă a banilor, respectiv a

banilor în cont, sau scripturali.

Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă o formă principală de

mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile.

De natura şi termenul acestor depozite depinde şi modul în care banca va

valorifica aceste resurse de creditare.

Astfel, depozitele la vedere, sunt caracterizate de elasticitate, având în vedere

că depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plăţile în cont sau

retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acţiona spre eventuala lor

diminuare abruptă.

Evoluţia disponibilităţilor din depozitele la vedere se caracterizează în mod

necesar printr-o anumită variaţie a sumei soldurilor, în care se delimitează un

anumit sold mediu permanent care exprimă posibilităţile de fructificare a

depozitelor de către bancă prin folosirea lor ca resurse de creditare.

Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesită însă prudenţă,

întrucât angrenarea resurselor din depozite în proporţii exagerate ar putea crea

dificultăţi băncilor, în cazul în care deponenţii ar solicita, în ritmuri şi volume

neprevăzute, disponibilităţile din conturi.

Depozitele la vedere reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale.

A. Conturile curente reprezintă o formă specială de servire bancară a

titularilor de cont. Sunt conturi prin care agenţii economici ca şi persoanele

particulare înregistrează intrări de sume prin: cecuri, viramente, ordine de plată,

etc.

Această funcţie principală a contului curent este efectuarea operaţiunilor de

casierie ale titularului de cont, deci prestarea unor servicii numeroase şi laborioase

care solicită efort deosebit din partea băncii şi reprezintă pentru beneficiar o

41

degrevare substanţială a propriilor atribuţii antreprenoriale. Aşa se face că marea

majoritate a băncilor aplică un regim special soldurilor ce se creează în aceste

conturi, pentru care, fie că nu se acordă dobânzi, fie că se bonifică o dobândă

redusă.

Deşi apreciază însemnătatea operaţiunilor de care beneficiază şi recunoaşte

public faptul că gestionarea plăţilor implică cheltuieli mult mai mari decât

veniturile obţinute de la titularii de cont în acest scop, totuşi aceştia nu se sfiesc în

a retrage şi fructifica, pe alte căi, soldurile mai mari care s-ar forma pentru o

perioadă mai îndelungată în aceste conturi.

B. Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite să asigure fructificarea

unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat.

De aici posibilităţile mai restrânse acordate titularilor privind mişcarea din

cont prin încasări sau efectuări de plăţi. Unele bănci aplică restricţii şi cu privire la

retrageri. Astfel băncile engleze cer să fie anunţate cu 7 (şapte) zile anticipat pentru

retragerile mai importante, deşi în fapt nu aplică aceste prevederi.

Normele de operare în aceste conturi orientează deci spre o dinamică stabilă

întrucât aceste tipuri de conturi asigură pentru băncile comerciale marea majoritate

a resurselor dimensionale, şi un grad de stabilitate în timp.

C. Depozitele la termen.

Potrivit convenţiei între deponent şi bancă privind termenele sau celelalte

condiţii de depunere (dobânzi, etc.) creează o bază sigură de fructificare în

procesul de creditare, pe termene corelate cu natura şi durata acestor resurse.

Pentru băncile comerciale, forma principală de atragere o reprezintă conturile

de depozit de investiţii.

De asemenea, băncile comerciale deschid clienţilor conturi de economii

simple sau în anumite sisteme (scheme, programe) care să asigure regularitatea

procesului de economisire.

42

D. Reescontul – reprezintă o modalitate de căutare de resurse noi, prin

cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte bănci,

băncilor de scont, sau de regulă, băncilor de emisiune.

Banca de depozit recurge la reescontare în funcţie de interesele sale de a

obţine disponibilităţi (adesea în scopul unei valorificări mai bune). Esenţial este că,

dacă se recurge la reescontare, chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat scontarea,

banca de depozit are un profit, rezultat din diferenţa dintre dobânda la care se

scontează (mai mare) şi taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune.

Similar reescontului sunt operaţiunile de lombardare, operaţiuni de

împrumut de garanţii de efecte publice: obligaţiuni şi bonuri de tezaur, operaţiuni

prin care banca de depozit obţine de la banca de emisiune resurse pe termen scurt,

valorificându-şi astfel deţinerile în hârtii de valoare.

Reescontul şi lombardarea sunt operaţiuni concrete prin care are loc

recreditarea, un proces de amplă extindere şi în continuă evoluţie în economia

modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibrarea bancară,

pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităţilor de credite prin atragerea

surselor dispersate din economie11.

Trebuie subliniat că procesul de recreditare este condiţionat de garanţiile pe

care le oferă creanţele, în speţă, şi de caracteristicile lor. Astfel unele creanţe sunt

negociabile deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate, la cumpărarea de către

bănci sau alţi creditori, în timp ce alte creanţe nu pot deveni obiect de vânzare-

cumpărare.

Deci numai o mică parte din creanţe pot fi recreditabile, respectiv acceptate de

bănci şi în special de banca de emisiune, şi considerate astfel agreate la scontare.

Acceptarea ca negociabile sau recreditabile a creanţelor se face pe baza

aprecierii temeiurilor obiective care au determinat acordarea creditului şi a

garanţiilor materiale şi morale pe care le implică persoanele obligate şi

participanţii la raportul de credit.

Creanţele care nu sunt negociabile sau recreditabile nu înseamnă că sunt

justificate sau lipsite de garanţii şi bune perspective, înseamnă doar faptul că

11 Şaguna, Dan Drosu: Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pg. 489.43

raportul de credit are un pronunţat accent “personal” prin motivaţie, direct, sau

modul de garantare şi deci creditul iniţial rămâne cel final, iar creanţele nu pot

trece în mâna altui creditor.

Banca, cea care a acordat creditul, îşi asumă până la capăt răspunderea şi

efectul, urmând să aştepte rambursarea la termenul stabilit. Dar asemenea creanţe

nu permit băncii să-şi reînnoiască resursele prin creditare şi să-şi majoreze astfel

cifra de afaceri, suplimentar.

În efectuarea operaţiunilor de recreditare băncile îmbină sistemul angajării

resurselor la preţuri fixe (prin recreditare) cu sistemul angajării lor la preţuri libere

(pe piaţa monetară – open market).

Conjugarea cu măiestrie a acestor operaţiuni prin care banca îşi optimizează

costurile, este implicit şi o cale de creştere a profitului bancar.

E. Capitalul propriu şi fondul de rezervă constituie din profitul brut un aport

relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor, prin definiţie,

intermediarii în reciclarea şi valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate,

societăţi pe acţiuni, băncile îşi formează capitalul propriu prin emisiunea şi

subscrierea de acţiuni.

Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituite treptat, prin

repartizarea profiturilor anuale, au o pondere adesea relativ egală cu capitalul.

Legislaţiile multor ţări îngăduie asemenea proporţii. Aceste dimensiuni ale

rezervelor sunt îndreptăţite prin varietatea şi periculozitatea riscurilor ce apar în

operaţiunile bancare.

În considerarea structurii pasivelor bancare şi în orientările cu privire la

managementul acestora trebuie să se ţină seama de realităţile de pe pieţele

naţionale ale creditului reflectând evoluţii şi tendinţe specifice.

Reglementarea depozitelor (în înţelesul unor norme bancare speciale) având

drept obiect principal un regim de dobânzi scăzut, au avut un rol esenţial în

reorientarea deponenţilor către alte modalităţi de fructificare, în principal

transformarea disponibilităţilor destinate depunerii în capitalurile angajate în

relaţiile de credit obligatar, în economii financiare.

44

Şi în acest domeniu s-a generalizat experienţele S.U.A., inovaţiile fiind

preluate şi de alte pieţe naţionale. Astfel, pentru atragerea deponenţilor individuali,

a economiilor familiilor, începând din 1981 s-au generalizat în S.U.A. conturile

NOW (negociable orders of withdrawal) şi apoi, în 1983, conturile SUPER NOW,

a căror trăsătură comună este tocmai nivelul înalt al dobânzii acordat pentru soldul

disponibilităţilor, în timp ce contul, respectiv soldul său, poate fi utilizat şi pentru

plăţile curente.

Asemenea conturi şterg astfel diferenţa între depunerile la vedere şi

depunerile la termen sau pentru economii, din punct de vedere operator, iar din

punct de vedere al dobânzii bonificate creează avantaje asigurând un nivel ridicat,

similar depunerilor la termen.

Conturile A.T.S. (automatic transfer system) sunt o variantă a conturilor

NOW, care presupune menţinerea în cont a unui depozit minim neremunerat

destinat plăţilor curente, în timp ce sumele încasate ce depăşesc acest plafon sunt

livrate automat la regimul de dobânzi din economii, avantajos pentru titularul de

cont.

În scopul mobilizării deţinerii de fonduri firmelor, băncile comerciale au

dezvoltat, de asemenea, modalităţi specifice.

F. Fondurile comune de creanţe (mutuale) - (Money Market Mutual Fonds)

constituie în prezent o modalitate în continuă şi amplă creştere a atragerii

resurselor de către bănci prin titularizare, prin automatizarea administrării unor

creanţe, în cadrul unui sistem specific12.

Esenţial pentru problema pusă în discuţie este că băncile pot înstrăina anumite

creanţe, în condiţii de piaţă, recuperând resursele investite, în scopul desfăşurării

altor operaţiuni de credit. Se creează astfel condiţii de amplificare a raporturilor de

credit pe baza atragerii ample a resurselor, în condiţiile stimulative de remunerare,

convenabile, la nivelul pieţei, pentru deţinătorii de capital.

În sfârşit o modalitate menită să pună în valoare deţinerile de bonuri de tezaur

aflate în posesia băncilor este reprezentată de convenţiile de răscumpărare

12 Şaguna, Dan Drosu: op. cit., pg. 488.45

(Repurchase Agrements sau Rps). Această modalitate constă în vânzarea bonurilor

de tezaur aflate în portofoliul, cuplată cu convenţia de răscumpărare, la un preţ care

include şi dobânzile cumulate eferente termenului operaţiei.

Trecerea în revistă a pasivelor bancare scoate pregnant în evidenţă evoluţiile

şi tendinţele din ultimul sfert de veac care au creat, în mod necesar, căi noi ale

managementului bancar; au impus diversificări şi inovaţii a căror implementare pe

pieţele naţionale a trebuit să ţină seama de condiţiile specifice în care se formau

disponibilităţile şi de preferinţele deţinătorilor de capital pentru valorificare; astfel

că proporţiile în care aceste modalităţi, de regulă general adoptate, au pătruns

fiecare în parte pe pieţele naţionale, au fost determinate de condiţiile specifice şi de

gradul de penetrabilitate şi competitivitate a băncilor.

În managementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate tipică, determinată

de îngustarea gradului de lichiditate a activelor bancare, cerinţa ca băncile să se

sprijine mai mult pe pasive, pe elasticitatea şi oportunitatea utilizării lor în

asigurarea lichidităţii.

II.3. ANGAJAREA RESURSELOR BANCARE

A. Operaţiunile de creditare a firmelor

Băncile Comerciale şi-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde

solicitărilor întreprinderilor şi pentru a face faţă cerinţelor dezvoltării acestora,

funcţie de profilul lor şi posibilităţile lor de creditare. Aşa cum se va vedea, băncile

comerciale au renunţat la o serie de operaţiuni specifice pe care le-au cedat unor

instituţii specializate.

B. Creditarea necesităţilor de capital fix

Prin natura lor nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor se satisfac

de către acestea prin recurgerea la piaţa de capital: emisiuni de obligaţiuni şi

acţiuni.

46

Întreprinderile se adresează uneori băncilor pentru creditarea echipamentelor,

operaţiune practicată mai puţin de băncile comerciale şi în mai mare măsură de

către băncile de creditare pe termen mijlociu şi lung, băncile de ramură.

Astfel în Franţa, băncile comerciale acordă credite pe termene de până la doi

ani firmelor industriale, comerciale sau meşteşugăreşti pentru procurarea de

echipament sau pentru lucrări de construcţii sau de amenajare a localurilor

profesionale. Mai mult de 2/3 din aceste credite nu sunt recreditabile, ceea ce

înseamnă că banca îşi asumă până la sfârşit acoperirea cu resurse, riscul.

Creditele bancare pe termen mijlociu recreditabile se acordă, de regulă prin

girul unor instituţii de credit specializate, menite să promoveze anumite activităţi,

care examinând utilitatea creditului din punct de vedere economic general, preia, în

primă instanţă, creanţa urmând să o transfere băncii de emisiune.

În general distribuirea creditelor în economie se face în ţările dezvoltate în

poziţii relativ egale între firmă şi familii.

Prezintă de asemenea interes deosebit structura creditelor pe tipuri principale

şi pe ramuri. Un asemenea sistem funcţionează în Franţa unde instituţiile interesate

ca bănci de ramură sunt: Credit Naţional, Credit Foncier, Caisse National de Credit

Agricole, Credit d’Equipament de Petites et Moyens Enteprises.

Dacă în acest domeniu băncile comerciale au intervenţii mai restrânse, băncile

de credit pe termen mijlociu şi lung, băncile de ramură, societăţile financiare, cele

de leasing în principal, sunt pe larg implicate în creditarea cerinţelor de capital fix

ale firmelor.

C. Creditarea cheltuielilor de exploatare a întreprinderilor

Nevoile întreprinderilor privind acoperirea cheltuielilor de exploatare se

satisfac de bănci pe două căi:

a) prin creditarea creanţelor comerciale;

b) prin acordarea de credite din trezorerie.

a) Creditarea creanţelor comerciale

47

Creditarea creanţelor comerciale înseamnă pentru bănci a prelua, contra

monedă, creanţele comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra

clienţilor lor.

Cea mai veche tehnică cunoscută şi folosită ca atare este operaţiunea de

scontare.

Scontarea – ca formă de bază a operaţiunilor cambiale – reprezintă

concesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei.

Necesitatea scontării cambiei se creează în condiţiile în care beneficiarul cambiei,

care (în perspectivă, la scadenţă, urmează să încaseze valoarea integrală a

creanţei), având nevoie urgentă de bani cedează acest drept, de regulă băncii

Scontarea este o operaţiune caracterizată prin următoarele trăsături:

cedarea cambiei, prin scontare are caracterul de act de vânzare-

cumpărare, în sensul că se cedează şi se preia dreptul de a beneficia de suma

prevăzută în cambie;

scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare din

beneficiari care au recurs la scontare şi deci au cedat proprietatea cambiei rămâne

obligat la plata sumei din cambie în condiţiile în care trasul sau alţi participanţi la

procesul cambiei nu au putut plăti. Se manifestă astfel o caracteristică specifică,

răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei respective;

scontarea cambiei este o operaţiune de creditare, atât prin faptul că se

referă la transferul unui instrument de credit, cât şi prin aceea că determină

plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen, cu asigurarea

încasării dobânzii aferente.

Scontarea este actul prin care creditul comercial, consacrat în cambie, se

transformă în credit bancar.

Prin scontare, beneficiarul iese (în limitele precizate mai sus) din raportul de

credit anterior, obligaţia trasului de a plătii fiind înlocuită prin bani efectivi, pe

care bancherul îi avansează.

Pe de altă parte, trasul, angajat iniţial într-o operaţiune comercială, de vânzare

a mărfurilor de credit, devine, ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.

48

Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. Devenind

beneficiară a cambiei, fie în mod definitiv, fie ca intermediar, în cazul în care

decurge de la reescontare, banca îşi asumă, în caz de consemnatară a cambiei,

obligaţia de a plăti în caz de necesitate, respectiv riscul de a participa la acoperirea

sumei de plată. De aici necesitatea ca banca să selecţioneze cu atenţie cambiile pe

care le scontează potenţialul economic şi solvabilitatea fiecăruia dintre semnatarii

cambiei.

b) Creditele de trezorerie - sunt credite pe termen scurt, în general până la un

an, având drept scop acoperirea necesităţilor monetare legate de ciclul de fabricaţie

şi de comercializare. Ele au două forme principale:

1. avansul în cont curent;

1. creditele specializate.

1. Avansurile în cont curent reprezintă forma predominantă a creditelor în

Anglia şi S.U.A., având ponderi importante şi în alte ţări.

Avansurile în cont curent se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise

de titularii de cont şi în cazul în care aceştia nu au disponibilităţi în cadrul unei

limite convenite, confirmate (overdraft).

2. Creditele specializate. Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie

de necesităţi legate de desfăşurarea producţiei cum ar fi:

creditele de campanie care au drept scop să acopere cheltuielile de

fabricaţie şi de stocare pentru unităţi cu activitate sezonieră din agricultură şi

activităţi anexe (industria alimentară îndeosebi) din industria de confecţii şi

încălţăminte, lucrări, etc.;

creditele pentru stocuri (garantate prin warant) pentru acoperirea

mărfurilor susceptibile de a fi gajate şi în general depozitate în docuri sau aflate în

curs de transport.

După cum se ştie, warantul este documentul care atestă existenţa mărfurilor

într-un depozit general (în porturi, vămi, etc.). Acest document permite

49

transmiterea proprietăţii prin menţiuni făcute pe o parte a documentului respectiv,

pe recipisa warant. Warantul în sine este documentul utilizat pentru obţinerea şi

garantarea creditului şi poate fi utilizat ca un efect de comerţ. Deci prin menţiunea

făcută pe warant se transmite creanţa constituită prin gajare şi dreptul extrem, de a

dispune ca atare asupra mărfurilor gajate.

Warantul asigură creditorului garanţia asupra mărfurilor şi posibilitatea

recuperării creditului acordat.

Având în vedere posibilitatea scăderii preţurilor, nivelul creditului este

diminuat în raport cu valoarea garanţiei, asigurându-se o marjă în favoarea băncii.

Warantul permite recursul cambial, fiind din acest punct de vedere, asimilat

cambiei şi de asemenea, fapt esenţial, permite mobilizarea lui. Deci dă posibilitatea

băncii să recurgă la recreditare.

În practica franceză, warantul este utilizat pe larg şi a luat forme diversificate

care se abat, formal, de la litera noţiunii: warantul agricol, warantul hotelier,

warantul petrolier, warantul industrial.

Creditele specializate sunt mobilizate, lărgind astfel prin recreditare

posibilitatea de acoperire a nevoilor de finanţare a mijloacelor de rulment şi prin

aceasta necesităţile de creditare a producţiei şi a circulaţiei mărfurilor.

50

51