lp_1_comunicare (cu note) - short.pdf

șef de lucrări univ. dr. Tudor-Ștefan ROTARU Disciplina Științele Comportamentului [email protected]

1 Lucrari practice in Psihologie Medicala (c)

șef de lucrari univ. dr. Tudor-Stefan ROTARU

Ascultarea activă este, de fapt, un termen “umbrelă”. Sunt scrise nenumărate cărți pe această temă. Noi studiem doar elementele de bază. Avantajul pentru voi merge dincolo de relația medic - pacient. Ascultarea activă este crucială în prevenirea conflictelor, în viața de cuplu, în educarea copiilor etc. Este util să vă obișnuiți să ascultați activ atât pentru dezvoltarea voastră personală, cât și pentru o mai bună performanță în plan profesional. Pe măsură ce veți înainta în anii universitari, discuția cu pacientul poate deveni riscantă dacă nu știți cum să o conduceți. Unii dintre voi puteți sugera neintenționat o gamă largă de sentimente și gânduri care pot distorsiona informația pe care o primiți ulterior de la pacient. Veți primi exemple mai departe în prezentare.



Primele tipuri de intervenții nu trebuie niciodată folosit abuziv. Reflectarea conținutului și a emoțiilor este un master skill. Faceți asta fără efort și aptitudinile voastre de comunicare se vor îmbunătăți extraordinar de mult.



Folosirea abuzivă a ecoului vă face să arătați ca niște papagali sau, mai rău, poate părea artificial pentru pacient. Folosiți-l cu grijă!!



Aceasta este cea mai bună metodă de a reflecta mesajul perceput din relatarea pacientului. Uneori puteți adăuga reflectarea emoțiilor pentru a face totul și mai bine (vezi slide-ul următor). În general prea multă refrazare nu este riscantă. Totuși, poate deveni riscant dacă nu înțelegeți mesajul corect de la pacient, și acesta nu poate să-l regăsească în rezumatul vostru. Dacă sunteți un bun ascultător, refrazarea ar trebui să genereze o comunicare eficientă.



Acesta este nivelul suprem de comunicare spre care tindeți. Nu sunteți forțați să o faceți, dar dacă alegeți această cale, este terapeutică prin ea însăși. A face pe cineva conștient de sentimentele lui/ei este foarte util în managementul acelor sentimente. Uneori, reflectarea emoțiilor este destul de dificilă dacă nu sunteți obișnuiți să “citiți” emoțiile persoanei cu care discutați.



Aproape toți dintre noi tindem să înclinăm capul în lateral dacă suntem captivați de o prezentare, un film sau chiar o discuție interesantă. Foarte probabil acest fapt poate fi explicat prin aspectele evolutive legate de atitudini confruntative sau non-confruntative. Expunerea a mai mult sau mai puțin din fața ventrală a corpului se traduce, în general, în exprimarea vulnerabilității într-o măsură mai mare sau mai mică. Să luăm ca exemplu lupii sau alte canide. Când renunță la o luptă, își expun abdomenul spre adversar și acesta este un semn ca adversarul să se oprească. Acoperind fața ventrală a corpului, arătați ca și cum v-ați apăra (ca în cadrul relațiilor opuse), pe când expunând-o (palme, piept etc.), exprimați faptul că sunteți deschiși, vulnerabili, neamenințători.



Acest lucru se aplică în contextul în care atât medicul, cât și pacientul sunt așezați în șezut. Poziția față în față este confruntativă, așadar poziționarea scaunelor astfel încât axele celor două corpuri să se intersecteze în unghi de 90° este mult mai bună. Asta se datorează și faptului că participanții la conversație au posibilitatea de a-și plimba din când în când privirea pe altceva, fără să fie forțați să aibă contact vizual permanent. Este de dorit ca în câmpul de vedere al pacientului să se găsească o fereastră, o bibliotecă sau ceva plăcut. Astfel, el are confortul de a putea privi spre altceva când se gândește ce să răspundă la anumite întrebări, când vorbește și chiar când apar inevitabilele momente de tăcere. Nu vă ascundeți în spatele unui birou, aveți suficientă autoritate ca medic. Puteți totuși face acest lucru dacă pacientul pare că nu respectă anumite limite. Altfel, este contraproductiv.



Contraexemplul extrem al confortului comunicării este reprezentat de tehnicile de interogare. În istorie/trecut, prizonierii erau așezați cu fața spre un perete alb având o lumină puternică îndreptată spre ochi. Acest fapt reducea câmpul vizual, obosea prizonierul și, de asemenea, îl forța să privească în ochii interogatorului. Această inabilitate psihologică de a evada din privirea cuiva are o pondere importantă în presiunea resimțită. Așadar, pentru o comunicare normală între medic și pacient, vrem ca persoana cu care discutăm să se simtă confortabil. Confortul în sine este terapeutic.



În literatură se găsesc foarte multe informații legate de întrebările deschise și închise. Veți dori să folosiți predominant întrebări deschise în discuțiile cu pacienții. Implicațiile sunt multiple: interviul prin întrebări închise este, de fapt, un interogatoriu. Descurajează persoanele în a se exprima, în special pe cele cu o atitudine modestă. În plus, folosind întrebări închise primiți informații puține întrucât pacientul nu este încurajat să elaboreze ceea ce simte, gândește sau face.



Există cel puțin două mari pericole când folosiți prea multe întrebări închise în procesul diagnostic. 1. În primul rând, puteți tinde spre a vă confirma ipoteza voastră, omițând informații

importante despre pacient. Una este să întrebați o doamnă în vârstă care vă consultă datorită diareei: Vă este greață? Vomitați? Vă doare capul? și alta este să întrebați: Ce altceva vă mai supără? Și ce s-a întâmplat? Ce ați încercat să faceți până acum pentru a vă face bine? Ce altceva v-a îngrijorat?. Puteți astfel afla despre simptome mai severe (precum hemoragii) pe care pacientul le poate omite deoarece “doctorul știe mai bine ce să întrebe” (modelul paternalist). Puneți întrebările închise mai târziu, după ce pacientul v-a oferit suficiente informații în ordinea în care el le-a considerat relevante.

2. În al doilea rând, puteți sugera pacienților (în special celor deprimați și/sau înclinați spre disfuncții somatoforme) simptome care nu erau prezente la început. Dacă începeți printr-o întrebare ca: Nu-i așa că simțiți o durere în partea dreaptă uneori? , pacientul poate acorda mai multă atenție senzațiilor resimțite și poate începe să perceapă durere acolo unde nu exista nicio durere la început.

În orice caz, nu începeți discuția cu pacientul printr-o întrebare închisă! Folosiți o întrebare deschisă! Este mai bine, chiar și în cazul primei întrebări adresate la intrarea în salon pentru consultul pacienților.



Există întrebări închise care încep cu Cum? sau Ce?, dar sunt mai rare. Folosiți aceste cuvinte în întrebări deschise, sunt “de aur”.



Asta e partea în care am avut o discuție despre niște experiențe reale.



Aici am exersat ascultarea activă în grupe de câte 3.



Întrebarea De ce? tinde să antreneze justificări, astfel încât, dacă ne este posibil, o evităm.



lp_1_comunicare (cu note) - short.pdf

Documents