UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ / LIMBĂ STRĂINĂ

INVATAMANT LA DISTANTA

SUPORT DE CURS

DISCIPLINA: Lingvistică generală

Anul I Semestrul I

TITULARUL DISCIPLINEI: lector dr. Nina Aurora Bălan

I. PREZENTAREA CURSULUI

Cursul cuprinde 14 teme si reprezinta o introducere in lingvistica generala prin

prezentarea câtorva dintre temele fundamentale abordate de aceasta disciplina

(originea limbajului, procesul de comunicare, semnul lingvistic, functiile limbii,

metodologie, clasificarea limbilor, progresul in limba). Din necesitatea restrângerii

impuse de durata cursului (doar un semestru), selectarea tematicii a tinut cont de

criteriul utilitatii imediate pentru studentii din anul I, nefamiliarizati cu notiuni de

lingvistica.

II CURSUL

1. ORIGINEA LIMBAJULUI

Prin vorbire se intelege procesul prin care omul a inceput sa gandeasca si sa-si

exprime gandurile prin limbaj articulat.

Desi considerata de unii o problema mai curand a filozofiei (Societatea de lingvistica

de la Paris, infiintata in 1866, a inscris in statutele ei interdictia de a discuta originea vorbirii),

totusi lingvistii au incercat sa suplineasca dificultatile si lipsa de material in ceea ce priveste

limba primilor oameni prin cercetarea limbilor unor triburi salbatice actuale. Aceasta cale nu

poate fi folosita decat in mica masura, deoarece toate limbile care exista astazi au o istorie

indelungata si sunt foarte departe de starea initiala.

1

Nu se poate porni nici de la cuvintele indo-europene reconstituite cu ajutorul metodei

comparativ-istorice, pentru ca intre epoca aparitiei limbajului articulat si indo-europeana este

o perioada de sute de mii de ani pe care nu o cunoastem.

Alti cercetatori au luat ca baza de studiu limbajul copiilor, considerand ca evolutia

felului de a vorbi al copiilor reproduce in rezumat etapele prin care a trecut, de la aparitia lui,

limbajul omenesc; aceasta este o afirmatie intr-o oarecare masura adevarata, cu cateva

amendamente: limbajul copiilor se dezvolta in conditii speciale: copiii invata de la cei din jur

o limba gata formata, pe cand primii oameni creau singuri limbajul, ei nu beneficiau de o

experienta indelungata; apoi, copiii au de la nastere un aparat vocal capabil de a emite sunete

articulate si un creier dezvoltat, pe cand aparatul vocal al primilor oameni de-abia atunci se

deprindea treptat sa articuleze un sunet dupa altul, iar creierul lor nu era atat de dezvoltat.

Teorii asupra originii vorbirii

Popoarele au creat diferite mituri despre limba primilor oameni.Limba era considerata

un dar al lui Dumnezeu sau o inventie a celui mai intelept om.

Originea divina a limbajului. Dumnezeu a creat in tacere, iar omul a numit apoi

toate lucrurile create de acesta datorita inzestrarii divine cu posibilitatea de a vorbi

(competenta lingvistica, am zice astazi).

Teoria evolutionista, sustinuta de adeptii teoriei lui Darwin, considera ca omul si-a

dezvoltat limbajul in procesul desprinderii din maimuta datorita necesitatilor create de munca

in grup.

Ganditorii antici s-au interesat atat de natura limbii (este un dar divin sau o creatie

omeneasca?; limba este un fenomen individual sau social?), cat si de originea numelor

obiectelor, de caracterul legaturii dintre nume si obiectul denumit.

Raspunsurile date la aceste intrebari au reflectat cele doua conceptii filozofice

fundamentale: cea materialista (stoicii, de exemplu considerau ca oamenii au creat vorbirea)

si cea idealista (limbajul are un caracter divin).

In privinta caracterului primelor cuvinte s-au reflectat de asemenea doua conceptii:

Adeptii teoriei naturale sustineau ca numele obiectelor decurg din natuira lor, ca

fiecare cuvant este o oglindire, o imagine a lucrului pe care il denumeste (printre ei se numara

Heraclit pentru care cuvintele sunt "umbre" ale lucrurilor, imagini ale lor, asemanatoare cu

imaginile arborilor si muntilor reflectate intr-un rau).

Teoria contractuala (sau a conventiei) sustinea, dimpotriva, ca numele obiectelor au

fost stabilite de oameni printr-o conventie. Democrit (sec. V i.Hr.) a adus impotriva ideii ca

2

numele ar fi date de la natura urmatoarele argumente: unele lucruri deoasebite intre ele sunt

numite cu acelasi cuvant (omonime), iar acelasi obiect poate fi denumit prin cuvinte diferite

(sinonime); numele unui obiect poate fi inlocuit dupa un timp cu altul, or acest lucru nu ar fi

posibil daca numele ar fi determinat de caracteristicile obiectului.

Pentru Aristotel cuvintele sunt simboluri, semne ale lucrurilor. Datorita conventiei

dintre oameni, cuvintele sunt, dupa parerea sa, echivalentele lucrurilor, imaginile lor

evocatoare.

Cele doua teorii asupra originii vorbirii au fost continuate, cu unele variante, pana in

zilele noastre.

In incercarea de a raspunde la intrebarea "care au fost primele cuvinte cu care

oamenii au inceput sa vorbeasca", adeptii teoriei naturale au ajuns la doua concluzii:

- primele cuvinte au fost imitatii ale sunetelor emise de fiinte si obiecte, iar aceste

cuvinte imitative au ramas ca denumiri pentru fiintele si lucrurile respective (teoria

onomatopeelor);

- primele cuvinte au aparut pe baza unor sunete emise involuntar, care exprimau

diferite stari sufletesti si impresii ale omului; ulterior aceste strigate involuntare au devenit

denumiri ale realitatilor care au provocat starile sufletesti, impresiile etc. (teoria

interjectiilor).

Filozofii au ridicat si problema naturii sociale a limbajului. Astfel, Diodor din Sicilia

(secolul I i.Hr.) a inteles origina sociala a limbii, a gasit explicatia aparitiei vorbirii in

necesitatea oamenilor de a comunica intre ei ("s-au strans in grupuri de frica fiarelor si au

invatat sa se ajute unii pe altii").

Pentru Lucretiu (Despre natura lucrurilor) limba a aparut in societate; capacitatea

naturala a oamenilor de a emite sunete articulate a fost folosita pentru satisfacerea nevoilor de

comunicare.

Perioada medievala reia teoria originii divine a limbajului, fara a aduce ceva nou.

In secolul al XVII-lea se reafirma cele doua teze fundamentale asupra originii

vorbirii: cea sociala si cea individuala. De asemenea se vorbeste din nou despre caracterul

imitativ sau interjectional al primelor cuvinte.

Filozofii materialisti englezi (T.Hobbes si J.Locke) isi exprima convingerea ca

numai nevoia de a comunica i-a facut pe oameni sa vorbeasca.

In secolul XVIII, J.J.Rousseau sustine originea vorbirii in necesitatea sociala: omul

primitiv poseda un strigat natural, produs al instinctului, de care se servea in caz de

primejdie; trecerea la limbajul articulat s-ar fi facut pe baza "contractului social".

3

O alta teorie aparuta in secolul al XIX-lea sustine teoria "limbii" manuale sau a

gesturilor si numai dupa ce ideile s-au inmultit s-a simtit nevoia sa se inventeze alte semne.

Lingvistul danez Jaspersen credea ca omul mai intai a cantat si abia apoi a inceput sa

vorbeasca.

In ciuda dificultatii de a stabili originea vorbirii si a primelor cuvinte rostite de

oameni, putem afirma ca limba este produsul dezvoltarii istorice a societatii; ea a aparut,

impreuna cu gesturile, in colectivitatea oamenilor primitivi odata cu gandirea, din necesitatea

comunicarii reciproce.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti, p.29-36.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:

GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.

LYONS, John – 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.

MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si adaptare la

limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.

SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.

VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.

WALD, Lucia; SLAVE, Elena – 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucuresti.

WALD, Lucia – 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului, Bucuresti.

Intrebari de verificare.

- Care sunt principalele teorii prin care se incearca sa explice aparitia limbajului?

- In ce consta dificultatea de a stabili originea vorbirii si a primelor cuvinte?

2. FUNCTIUNILE LIMBAJULUI

1. Esentiala este functiunea de mijloc de comunicare intre membrii unei societati. Aceasta

functiune este strans legata de natura sociala a limbii. Nevoia de comunicare guverneaza

aparitia, dezvoltarea si perfectionarea limbajului.

2. Functiunea denominativa. Pentru exercitarea ei vorbitorii au la dispozitie un inventar de

semne. Aceste semne denumesc perceptiile gandirii noastre, perceptii care o data ce

capata nume devin mai stabile, gandirea putand sa le manevreze cu mai multa usurinta.

4

Limba functioneaza asadar ca instrument al gandirii. Prin limbaj realitatea isi poate

prelungi existenta in gandirea, in constiinta noastra. Prin cuvant, realitatea e "la

indemana" meditatiei, reflectiei noastre. Limbajul permite gandirii sa fixeze datele

capatate prin senzatii si perceptii. De aceea functiunea denominativa mai este numita si

constitutiva sau mentala.

3. O alta functiune a limbajului este cea expresiva. Printr-un mesaj oarecare vorbitorul

comunica nu numai o idee, un gand, ci si anume informatii cu privire la propria persoana:

sexul, varsta, starea sufleteasca sau chiar atitudinea fata de mesajul transmis. Mijloacele

expresivitatii lingvistice sunt felurite. Cel mai intrebuintat mijloc este intonatia. Alegerea

unui anumit cuvant din mai multe sinonime este legata de asemenea de persoana

vorbitorului. Si procedee morfosintactice stau la dispozitia expresivitatii lingvistice (de

ex. timpurile verbale). Dintre procedeele sintactice ordinea cuvintelor este cea mai legata

de expresivitate.

4. Functiunea poetica nu trebuie confundata cu functiunea expresiva. Datorita functiunii

poetice mesajele lingvistice pot provoca emotii artistice, limbajul devenind forma de

expresie a artei literare.

Acestor functiuni lingvistul Roman Jakobson le-a adaugat alte doua:

5. Functia fatica este functia prin care vorbitorul se asigura de contactul pemanent cu

destinatarul mesajului. In anumite momente aceasta legatura poate fi afectata de zgomote,

oboseala etc. Prin functiunea fatica limbajul asigura o reluare a comunicarii.

6. Cand obiectul mesajului este insasi limba, functiunea care se utilizeaza poarta denumirea

de functie metalinguala sau metalingvistica. De exemplu, un enunt de tipul "elevul este

un substantiv articulat" se constituie intr-un metalimbaj pentru ca limba este si

instrumentul mesajului si obiectul acestuia.

Roman Jakobson considera ca studiul functiunilor limbii necesita o scurta trecere in

revista a factorilor constitutivi in orice act de vorbire, in orice comunicare verbala. Cel care

se adreseaza (transmitatorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul

sa-si indeplineasca functiunea el are nevoie:

- de un context la care se refera, pe care destinatarul sa-l poata pricepe si care sa fie sau

verbal sau capabil de a fi verbalizat;

- de un cod intru totul sau cel putin partial comun atat transmitatorului cat si

destinatarului;

5

- de un contact cu destinatarul, conducta materiala sau legatura psihologica dintre cei doi

care le da posibilitatea sa stabileasca si sa mentina comunicarea.

Iata reprezentarea unui proces de comunicare (act verbal) si a functiunilor

corespunzatoare elementelor lui constitutive in conceptia lui Roman Jakobson:

Context (f. referentiala)

Mesaj (f.poetica)

Transmitator Destinatar (f. conativa)

(f. emotiva)

Contact (f. fatica)

Cod (f.metalinguala

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.15-19.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:

GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.

LYONS, John – 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.

MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si adaptare la

limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.

SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.

VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.

WALD, Lucia; SLAVE, Elena – 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucuresti.

WALD, Lucia – 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului, Bucuresti.

Intrebari de verificare:

- Explicati functia denominativa a limbajului.

- Explicati functia poetrica a limbajului.

- Care sunt functiile limbajului in acceptia lingvistului Roman Jakobson?

6

3. PROCESUL DE COMUNICARE

Realizarea functiunii de comunicare a limbii a aparut in fata ganditorilor ca un

fenomen deosebit de interesant.

Inca din antichitatea greaca filozofii incadrati in diverse curente au vazut destul de

bine nu numai importanta comunicarii ci chiar si mecanismul acesteia.

Astfel, stoicii au inteles rolul creierului ca organ de comanda si al nervilor care

conduc cuvantul pana la organul vorbirii.

Epicureii afirma posibilitatea comunicarii bazata pe cunoasterea limbii de intreaga

societate (e recunoscuta deci existenta unui unic mijloc de intelegere, o limba comuna sau un

dialect pentru toti membrii unei colectivitati); de asemenea, in filozofia epicureica se discuta

conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o comunicare pentru ca intelegerea sa se poata

realiza: sunetele, cuvintele se propaga in spatiu; daca distanta de la vorbitor la adscultator e

mica, vocea (mesajul) isi pastreaza forma initiala si sensul cuvantului e lesne de inteles; dca

insa distanta este mai mare, sunetul se tulbura (zgomot de fond am zice azi), vorbele se

amesteca in drum, iar sensul devine confuz (Lucretiu, De rerum natura).

Datele stiintifice s-au acumulat insa lent. Cunostintele in domeniul neurofiziologiei se

fundamenteaza abia in secolul al XIX-lea.

Prin procersul de comunicare intelegem emiterea si primirea de mesaje intre

membrii unei colectivitati care folosesc acelasi mijloc de inetelegere (respectiv aceeasi

limba).

Aspectele procesului de comunicare pot fi orale sau scrise. Activitatea de comunicare

ocupa un loc foarte mare in viata fiecarui individ, totodata membru al societatii; 70% din

timp (in starea de veghe) este atribuit comunicarii lingvistice, repartizat in:

- 45% audiere

- 30% vorbire

- 16% citire

- 9% scriere

Un rol urias in explicarea procesului de comunicare l-a jucat elaborarea teoriei reflexului

conditionat. In cadrul acestei teorii a aparut definirea cuvantului ca semnal al semnalelor si

ca element al celui de-al doilea sistem de semnalizare (limba si gandirea) - caracteristic doar

7

omului; primul sistem de semnalizare, comun omului si animalelor, se realizeaza prin

perceptii, senzatii si reprezentari.

Ideile de baza ale neurofiziologiei si neurociberneticei sunt: neuronul cu diferitele lui

prelungiri este capabil sa primeasca informatia, sa o stocheze, sa o prelucreze si sa o

transmita. Pana la 70 de ani un om normal inregistreaza in memorie 15 miliarde de miliarde

de informatii. Neuronul este tot atat de complex ca un calculator (cortexul are 16 miliarde de

neuroni).

Procesul de comunicare presupune functionarea normala atat a scoartei cerebrale cat si a

aparatului vorbirii, a aparatului auditiv, a aparatului vizual. Numai conlucrarea tuturor acestor

elemente asigura atat emiterea cat si receptarea mesajelor.

1. Emiterea mesajului

Pentru a emite, vorbitorul dispune de un numar finit de reguli cu care poate produce

si intelege un numar infinit de enunturi; este ceea ce se cheama competenta lingvistica,

data in linii mari prin ereditate si dezvoltata, rafinata, prin educatie.

Capacitatea vorbitorilor de a produce efectiv un numar dat de enunturi se numeste

performanta lingvistica.

Din punct de vedere lingvistic operatia de emitere a mesajului inseamna o codificare a

elementelor sale care sunt o submultime din multimea alcatuita de codul lingvistic. Acesta se

prezinta ca un inventar de elemente (foneme, morfeme) imbinate conform anumitor reguli.

In urma unui stimul, vorbitorul selectioneaza din inventar elementele corespunzatoare

mesajului pe care vrea sa-l transmita. Pe acestea le organizeaza intr-un enunt care va fi

articulat in semnale succesive.

De pilda, pentru a articula enuntul Studentul vine la facultate vorbitorul selecteaza:

- studentul, care este luat din campul cuvintelor desemnand pe "cei ce invata intr-o

institutie publica (student, elev etc.)";

- vine, selectat din campul verbelor care arata "o actiune de deplasare";

- la, ales din grupul prepozitiilor care arata directia;

- facultate, selectat din campul substantivelor care indica "localurile de invatamant

public".

Paralel cu selectiile de mai sus, adica alegerea elementelor cerute, se aplica regulile de

determinare si de imbinare a acestora:

- studentul este articulat in nominativ

8

- vine capata marca de persoana a III-a singular si are prepozitia la care, impreuna cu

facultate, alcatuiesc complementul circumstantial de loc.

Enuntul cuprinde trei parti mari, corespunzatoare celor trei unitati din mesaj:

Studentul / vine / la facultate.

Fiecare parte componenta a enuntului este alcatuita din semne elementare:

- student-ul

- vin-e

- la facultat-e

Toate aceste semne sunt inzestrate cu semnificatii (ele sunt numite morfeme).

2. Transmiterea mesajului

Informatia cu ajutorul limbajului se poate, deci, transmite oral (direct, prin telefon, radio

etc.) sau in scris (posta, tipar, telegraf, e-mail).

Orice transmitere de informatii se realizeaza cu ajutorul semnalelor sonore sau grafice.

Aceste semnale sunt purtatoarele materiale ale informatiei.

Strabatand canalul de transmisie (spatiul cupriuns intre emitator si receptor, fie acesta

aerul sau firul de telefon), semnalul poate fi alterat, denaturat. In mod obisnuit mesajele scrise

sunt mai rezistente la perturbari. Mesajul sonor este cel mai suspus actiunii mai mult sau mai

putin nocive pentru informatii a zgomotelor (orice fel de alterari ale mesajului aparute pe

canalul de transmisie), fie ca distanta de la emitator la receptor e prea mare, fie ca emiterea s-

a facut prea slab, fie ca semnalul este bruiat pe parcurs de alte surse sonore.

Denaturari (mai mari sau mai mici) ale mesajului apar oricum. Dar limba isi joaca si in

acest caz rolul de mijloc de comunicare si mesajul ajunge la destinatie (alterarea sau

distrugerea vocalelor nu face imposibila comunicarea). Orice parte a semnalului care poate

fi ghicita, reconstituita usor este redundanta.

Redundanta reprezinta, asadar, capacitatea de reconstituire a unei parti alterate din

mesaj si functioneaza in toate limbile dar manifestarea difera de la o limba la alta.

Redundanta nu functioneaza decat daca mijlocul de comunicare este bine cunoscut.

In afara elementelor fonematice, in procesul de comunicare intervin asa-zisii insotitori

permanenti ai vorbirii; unii lingvistici (intonatia, accentul), altii extralingvistici (gesturile,

mimica).

3. Receptionarea mesajului

9

Mesajul a ajuns la destinatar. Pe calea senzatiilor auditive sau vizuale nervii transporta

influxul pana la cortex unde analizatorii corticali intra in actiune. Acum are loc

descompunerea mesajului primit, respectiv decodificarea: in urma analizei la care e supus

mesajul, se retine informatia purtata de semnal, continutul acestuia. Abia acum, pe bza

memoriei, a stocului de cunostinte vechi, informatia noua e apreciata, sistematizata,

ierarhizata, intr-un cuvant prelucrata. In urma acestui proces se poate spune ca mesajul

receptionat a fost inteles.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti.

* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.167-183.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:

GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.

LYONS, John – 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.

MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si adaptare la

limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.

SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.

VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.

WALD, Lucia – 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului, Bucuresti.

Intrebari de verificare:

- Care sunt principalele curente filosofice privitoare la desfasurarea procesului de

comunicare?

- Care sunt principalele activitati de comunicare?

- Ce este codul lingvistic si in ce consta emiterea mesajului?

- Explicati termenii de competenta lingvistica si performanta lingvistica.

4. SEMNUL LINGVISTIC

10

Inca din antichitate cuvintele au fost percepute ca semne, dar cel caruia lingvistica ii

datoreaza o noua abordare a limbajului este lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure. In

celebrul sau Curs de lingvistica generala acesta dezvolta teoria semnului lingvistic.

1. Acceptiile semnului lingvistic

a) Semnul este numai complexul sonor al cuvintelor (similar semnelor de circulatie).

Cuvintele sub forma lor sonora sau grafica sunt semne pentru intelesurile pe care le

vechiculeaza. In acest caz semnul este unilateral.

Aceasta acceptie este sustinuta in primul rand de acei specialisti care vad in limbaj un

proces de semnalizare de gradul II (primul sistem de semnalizare este comun omului si

animalelor si este alcatuit din senzatii, perceptii si reprezentari - cf. doctrinei lui I.P.Pavlov

privitoare la cele doua sisteme de semnalizare).

b) In ansamblul lor cuvintele sunt semne. Cuvantul ca semn are doua laturi denumite cu

termeni speciali, stabiliti de Ferdinand de Saussure si deveniti apoi celebri. Latura acustica

este numita "signifiant" semnificant, iar latura de inteles, conceptul e numit "signifié"

semnificat.

De fapt, la Saussure semnul este reprezentat de reunirea acestor doua laturi ale

cuvantului (unitatile limbii inzestrate cu inteles sunt semne din doua laturi; sunetele luate

izolat nu sunt semne).

Semnul propriu structurii limbii este deci alcatuit din doua laturi. Se spune ca el este

bilateral.

Caracterul bilateral al semnului este luat in considerare si cercetat mai ales de

lingvistii structuralisti europeni, care sunt nevoiti sa ia in considerare, din insesi necesitatile

metodei, ambele laturi ale semnului.

c) La un nivel abstract de cercetare, semnul poate fi conceput ca o simpla relatie

stabilita intre semnificant si semnificat. Formula prin care este redata aceasta acceptie este

urmatoarea: xRy (x este in relatie cu y) - unde x=semnificantul, y=semnificatul, R=relatia

dintre cele doua laturi. Aici nu intereseaza ce exprima x sau y, trebuie stabilit doar ca raportul

dintre cele doua elemente este o relatie semiotica.

Aceasta acceptie, numita relationala, este proprie disciplinelor formale ca

matematica si logica simbolica si este promovata de cei care isi consacra eforturile procesului

de formalizare a limbii, folosind in acest scop procedeele logice sau matematice.

Cele trei acceptii ale semnului lingvistic nu se exclud. Ele sunt oarecum

complementare.

11

Concluzii: Semnele lingvistice sunt unitati semnificative (inzestrate cu inteles)

deosebite de foneme care sunt unitati distinctive.

Ca unitati de baza ale limbii, semnele se manifesta in cadrul primei articulari, aceea

conform careia orice fapt de experienta, orice nevoi pe care dorim sa le facem cunoscute

altuia sunt analizate intr-un sir de unitati inzestrate fiecare cu o forma vocala si un inteles -

conform lingvistului André Martinet. Unitatile minimale sunt numite morfeme (moneme la

A.Martinet). Astfel, in enuntul:

Nu/ ma /simt/ bine/

numarul morfemelor este egal cu cel al cuvintelor. Dar exista si semne complexe in care

numarul cuvintelor este diferit de cel al morfemelor:

Elev/ul cite/ste /roman/ul.

La randul ei, forma vocala este analizata intr-un sir de unitati - foneme - fiecare

contribuind la realizarea distinctiilor: bar se deosebeste de par, car, far, dar prin functia de

diferentiere realizata de fonemele b, p, c, f, respectiv d. In aceasta consta cea de-a doua

articulare a limbajului.

2. Trasaturile fundamentale ale semnului lingvistic

a) Semnul lingvistic este linear. Semnele limbii se desfasoara succesiv in vorbire,

unitatile din cadrul ceieli de-a doua articulari nu se manifesta decat succesiv.

Daca semnificantul cunoaste o manifestare strict lineara, nu acelasi lucru se poate

spune despre semnificat; acesta este nelinear. Exista deci o asimetrie care caracterizeaza in

genere raportul dintre cele doua laturi ale limbajului: expresia si continutul (corespunzatoare

celor doua laturi ale semnului, semnificant si semnificat).

b) Trasatura informationala. Limbajul este alcatuit din doua laturi: expresie si

continut, din care prima seveste la exprimarea celei de-a doua. Cuvintele sunt semne, deci au

o latura de semnificant si o latura de semnificat numai pentru ca ele au ca scop transmiterea

unui mesaj. Aceasta comunicare se face prin manifestarea semnelor sub forma de semnale

lineare, acustice sau grafice.

c) Legatura dintre cele doua laturi ale limbajului, expresia si continutul, poate fi pusa

in lumina si de o alta trasatura semiotica, de asa numitul arbitrar al semnului lingvistic.

Forma vocala a cuvintelor este intamplatoare in raport cu intelesul acestora. Dar legatura

dintre cele doua laturi ale limbajului are un caracter necesar si obiectiv. Aceasta necesitate

insa se manifeasta fie prin semne arbitrare (nemotivate) - majoritare in orice limba - fie

prin semne complexe, motivate.

12

4. Motivarea semnului lingvistic

Intre semnul lingvistic si continutul denumit de el exista o legatura necesara, unul nu

poate exista fara altul.

a) Motivarea absoluta cuprinde acea categorie de cuvinte a caror forma sonora

reproduce unele trasaturi ale continutului denumit. Aici intra:

- interjectiile: Ah! Oh! Vai! sunt legate in mod spontan de anumite stari afective;

- onomatopeele reproduc sunete si zgomote din mediul inconjurator: cucurigu, cucu,

trosc, zdronc; ele au insusirea de a trezi imaginea concreta a unui lucru sau fenomen;

- cuvintele cu simbolism fonetic contin numai unele sunete care amintesc de

caracteristicile obiectului: a inghiti, a sughita, a miorlai evoca partial fenomenele

denumite; ele sunt mai frecvente decat interjectiile si onomatopeele si cuprind si cuvinte

ce au primit, din cauza unor imbinari de sunete - (a)rl, (a)rt - considerate "inestetice"

pentru vorbitorii de limba romana, sensuri peiorative: scafarlie, toparlan, martoaga etc.

b) Motivarea relativa nu cuprinde semne care sa evoce prin structura lor fonetica

anumite obiecte sau fenomene. Este vorba de cuvinte a caror forma poate fi explicata prin alte

semne. Despre astfel de cuvinte care amintesc prin structura lor de alte cuvinte (ca aspect

sonor sau inteles) se spune ca au forma interna. In aceasta categorie intra:

- cuvinte derivate de la alte cuvinte cu ajutorul prefixelor sau sufixelor: ghiocel < ghioc

(vezi si fr. perce-neige "strapunge zapada", engl. snowdrop "picatura de zapada");

- cuvinte compuse ce se bazeaza, de obicei, pe o comparatie sau o metafora: ciubotica-

cucului, mierea-ursului, engl. do-nothing, rom. pierde-vara etc.; aceste cuvinte sunt

extrem de numeroase in limbi care folosesc curent compunerea, ca germana, maghiara

sau rusa.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti, p.43-51.

* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.183-211.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:

GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.

LYONS, John – 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.

MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si adaptare la

limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.

SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.

13

VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.

* * ELEMENTE DE LINGVISTICA STRUCTURALA – 1967, Bucuresti.

Intrebari de verificare:

- Care sunt acceptiile semnului lingvistic?

- Explicati acceptia bilaterala a semnului lingvistic.

- In ce consta a doua articulare a limbajului?

- Care sunt trasaturile fundamentale ale semnului lingvistic? Explicati arbitrariul semnului

lingvistic.

- Dati exemple de cuvinte motivate absolut si de cuvinte motivate relativ.

- Care sunt cauzele pierderii motivarii?

5. METODA COMPARATIVA-ISTORICA

1. Istoric. Lingvistica stiintifica propriu-zisa a fost creata la inceputul secolului al

XIX-lea. Calea spre crearea lingivsticii a fost deschisa prin descoperirea de catre filologii

europeni a limbii sanscrite (limba literara a vechilor indieni cu texte scrise in primul mileniu

i.Hr., dar care circulau oral; aceste texte sunt anterioare textelor grecesti din a doua jumatate a

aceluias imileniu).

Astfel, in 1776 William Jones sustine, intr-o comuncare tinuta la Calcutta, ca

sanscrita prezinta o asemanare atat de mare cu latina si greaca incat trebuie sa credem ca ele

provin dintr-un izvor comun, care probabil nu mai exista.

In 1816 germanul Franz Bopp a publicat prima lucrare de gramatica comparativa a

mai multor limbi inrudite (sanscrita, greaca, latina, limbile germanice).

Danezul Rasmus Rask si germanul Jakob Grimm pun bazele istoriei limbilor

germanice, iar rusul Alexandr Hristtoforovici Vostokov pune bazele istoriei limbilor slave.

Abia in 1836 germanul Friederich Diez a aplicat metoda la studiul limbilor romanice.

Metoda comprativ-istorica a ramas pana astazi principalul procedeu de studiere a

istoriei limbilor.

2. Scopul metodei

Metoda comparativ-istorica reprezinta un ansamblu de procedee care permit ca,

prin compararea evolutiei unor limbi inrudite, sa se traga concluzii parivitoare la

perioadele pentru care nu exista texte.

14

Cu ajutorul acestei metode se poate reconstitui limba-baza (limba care sta la baza

unui grup de limbi inrudite), in cazul in care ea nu a fost atestata (de exemplu germana

comuna, slava comuna sau indo-europeana) sau se pot reconstitui unele unitati ale ei care nu

s-au pastrat in texte.

Metoda comparativ-istorica ofera datele necesare realizarii unei clasificari

genealogice.

3. Principiile metodei

Metoda comparativ-istorica are drept material limbile inrudite, pentru ca numai in

cazul limbilor provenind din acelasi izvor formele sunt comparabile in detaliile lor, iar

asemanarile au valoare istorica.

Forma materiala de manifestare a inrudirii este asemanarea, cu atat mai mare cu

cat limbile s-au desprins de mai putina vreme din limba-baza. Nu este vorba de o asemanare

generala, ci de asemanari de detaliu, in forma sonora si in sensul radacinilor si al afixelor.

Asemanarea cuvintelor si a formelor gramaticale este un indiciu al originii comune a

mai multor limbi datorita unei trasaturi specifice a limbii, si anume caracterul arbitrar al

formei sonore in raport cu sensul exprimat. Este vorba de faptul ca in limbi diferite, si

chiar in aceeasi limba, acelasi concept poate avea denumiri diferite. Daca in limba nu ar

domina acest principiu, toate limbile s-ar asemana intre ele. In conditiile arbitrarului semnului

lingvistic, cand teoretic e posibil ca limbile sa difere una de alta, coincidentele de forma si

sens se explica prin originea comuna a limbilor.

De exemplu: asemanarea cuvantului romanesc foc cu it. fuoco, sp.fuego, fr. feu se

explica prin inrudirea acestor limbi.

De la procedeul comparararii formelor asemanatoare se excud interjectiile,

onomatopeele, cuvintele infantile (acestea sunt cuvinte motivate) si imprumuturile.

Importante sunt asemanarile din nucleul fondului principal lexical si la formele

gramaticale. Cel mai important argument il reprezinta asemanarea formelor neregulate (foarte

vechi prin insasi neregularitatea lor) la cuvinte dintre cele mai uzuale. Astfel, nici hazardul,

nici imprumutul ci numai originea comuna poate explica prezenta in limbile indo-europene

vechi a unor forme ca:

skr. (sanscrita) asti, lat. est, got. (gotica) ist, v.sl. (vechea slava) iesti "este"

skr. santi, lat. sunt, got. sind, v.sl. santa "sunt"

Pe baza asemanarilor la cuvinte din fondul principal si la afixe gramaticale se pot

stabili grupele de limbi inrudite. Aceasta este o faza care preceda aplicarea metodei

15

comparativ-istorice. In etapa urmatoare se delimiteaza fondul comun de elemente provenite si

transmise din limba-baza.

Stabilirea corecta a etimologiei este ajutata de faptul ca modificarile produse in latura

sonora a limbii au caracter regulat si pot fi formulate ca legi fonetice. Acesta principiu al

metodei poate fi enuntat astfel: datorita regularitatilor schimbarilor fonetice, intr-un grup

de limbi inrudite cuvintele provenite din acelasi etimon (cuvantul din limba-baza) prezinta

corespondente fonetice care se repeta la sunete identice. Urmatorul exemplu se bazeaza pe

elementul latin din limbile romanice.

lat. octo > rom.opt, it.otto, fr.huit, sp.ocho

lacte > rom.lapte, it.latte, fr.lait, sp.leche

nocte > rom.noapte, it.notte, fr.nuit, sp.noche

Conform acestui exemplu, putem stabili o serie de corespondente fonetice intre grupurile de

sunete provenite din lat. ct: rom. pt ii corespunde grupul it. tt, fr. it, sp. ch.

Intrucat legile fonetice sunt limitate in timp, elementele imprumutate nu mai sufera

influenta acelorasi transformari (de exemplu neologismele nocturn, lactat, octava etc.

pastreaza grupul ct din latina pentru ca ele nu au fost mostenite, deci nu se supun legii

fonetice enuntate).

4. Reconstructia

Reconstructia este procedeul prin care se poate reconstitui limba-baza sau

unitati ale ei care nu sunt atestate. Acest procedeu da rezultate cu atat mai valoroase cu cat

perioada de timp care separa epoca diversificarii limbii comune de primele atestari ale

limbilor care provin din ea este mai scurta.

Pentru reconstructia etimonului din limba baza se aleg formele cele mai vechi din

limbile inrudite; se compara invelisurile fonetice - fonem cu fonem -, se tine seama de legile

fonetice ale fiecarei limbi precum si de unele legi fonetice cu caracter mai general.

Exemplu de reconstructie a numeralului zece: sunt toate motivele sa se creada ca

numeralele - mai ales cele simple - reprezinta in fiecare limba unele din cele mai vechi forme

gramaticale. In acelasi timp, materialul de forme atestate si asemanatoare intre ele este

suficient de bogat. Astfel, zece are urmatoarele forme in cateva dintre limbile indo-europene

vechi:

gr. deka, lat. decem, got. taihun, skr. dasa

Se poate stabili ca prima litera in cuvantul ce desemna numeralului zece in indo-europeana

era d, tinandu-se cont de faptul ca in limbile germanice t provine din d; al doilea sunet este

16

peste tot e (ai in gotica se citea e, iar in sanscrita a provenea tot din e); urmatorul sunet este k

(in gotica h provine din k, iar in latina se citea dekem). Probleme mai mari apar in legatura

cu ultimul sunet. Se stie din istoria fiecarei limbi in parte ca, in anumite contexte fonetice,

consoana m favorizeaza aparitia unei vocale; astfel, in sanscrita si in greaca m dezvolta

vocala a, in gotica un, iar in latina e(m). Stiind acestea s-a presupus ca ultimul sunet este m.

Reconstructia numeralului din indo-europeana devine astfel *dekm (asteriscul atrage atentia

ca este vorba de o forma reconstruita).

Procedeul reconstructiei se foloseste de mai bine de un secol; rezultatele s-au corectat

mereu pe masura ce s-au elaborat gramatici istorice ale fiecarei limbi indo-europene, s-au

descoperit texte in limbi indo-europene necunoscute (toharica, hitita), s-au descifrat textele

cretano-miceniene, iar geografia lingvistica a permis o cronologie mai exacta a formelor din

fiecare limba.

Principala problema a reconstructiei o reprezinta realitatea formelor obtinute. Se poate

admite ca forma reconstruita aproximeaza in mai mare masura forma reala daca ea s-a

realizat pe baza unui material mai bogat.

Cu mai multa exactitate poate fi reconstruit sistemul fonetic, deoarece aici se

opereaza cu unitati monoplane, in numar redus (cateva zeci) si care s-au transformat in

fiecare limba in mod regulat, dupa anumite legi.

Greutati numeroase apar in determinarea sensurilor radacinilor. Nu se pot stabili

corespondente semantice stricte; nu se pot formula legi ale evolutiei semantice, sensurile noi

coexista vreme indelungata cu cele vechi. Se poate crede ca in multe cazuri evolutia

semantica s-a produs de la sensuri concrete la sensuri mai abstracte. Putem sa ne imaginam

limba indo-europeana, spunea A. Meillet, ca pe un idiom in care predomina termenii cu sens

concret si care notau detalii ale obiectelor uzuale, dar sarac in termeni cu sens generic.

In ceea ce priveste morfologia, aceasta este un sector stabil si foarte putin penetrabil,

asa incat ofera un material valoros pentru stabilirea inrudirii. Dar in cursul istoriei dispar

unele desinente sau sufixe, de aceea morfologia unei limbi nu poate fi reconstruita in toate

detaliile ei.

Cele mai mari greutati apar in sintaxa. In primul rand materialele sintactice nu sunt

de ajutor in stabilirea inrudirii dintre limbi deoarece imbinarea de cuvinte este motivata logic

si, ca atare, formatii sintactice identice pot aparea in mod indepenedent.

Metoda comparativ-istorica nu poate, prin urmare, reconstitui limba indo-europeana

asa cum a fost ea vorbita; ea poate stabili numai un sistem de corespondente intre limbile care

deriva din ea.

17

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti, p.12-22.

* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.73-102.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:

GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.

GRAUR, Alexandru – 1977, Scurt istoric al lingvisticii, Bucuresti.

MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si adaptare la

limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.

SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.

VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.

WALD, Lucia – 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului, Bucuresti.

* * ELEMENTE DE LINGVISTICA STRUCTURALA – 1967, Bucuresti.

Intrebari de verificare:

- Care sunt filologii care au pus bazele metodei comparativ-istorice?

- Care sunt principiile metodei?

- Ce este reconstructia? Dati exemple.

- Este posibila reconstructia unei limbi (de exemplu limba indo-europeana)? Care sunt

limitele metodei?

6. DIVERSITATEA LIMBILOR

Ceea ce frapeaza in primul rand in studiul limbilor este diversitatea lor, diferentele

lingvistice care apar de la o tara la alta sau chiar de la o regiune la alte. Astfel diversitatea

geografica a fost prima constatare facuta in lingvistica, ea a determinat forma initiala a

cercetarii stiintifice avand ca obiect limba inca in Grecia antica (este adevarat insa ca grecii s-

au limitat la varietatea dialectelor elenice).

Dealtfel, in antichitate fiecare popor credea in superioritatea propriului idiom. Nu

intamplator grecii, de exemplu, ii numeau pe oamenii de alta limba barbaros, indivizi care

"bolborosesc".

Multa vreme (si situatia aceasta nu a disparut total nici astazi) membrii unei

colectivitati umane au trait cu impresia ca numai limba lor materna e "normala", celelalte

fiind forme aberante.

18

Recunoasterea egalitatii in drepturi a tuturor limbilor, indiferent de tipul lor structural

si de nivelul dezvoltarii lor, a indreptat atentia lingvistilor in directia cercetarii formelor sub

care se manifesta diversitatea limbilor si a cauzelor care i-au dat nastere.

Limbile se deosebesc intre ele prin toate laturilr lor: fonetica, lexic, gramatica, ca si

prin legile interne de evolutie. Se stie ca, in afara unor legi cu totul generale decurgand din

trasaturile limbajului, legile lingvistice difera de la o familie la alta, de la limba la limba si

chiar in cursul istoriei aceleiasi limbi. Fiecare limba transforma intr-un mod propriu

materialul transmis din limba-baza.

1. Varietatea actuala a limbilor de pe glob se explica prin mai multi factori:

descendenta din limbi-baza diferite, specificul dezvoltarii istorice a colectivelor de vorbitori

etc. S-a formulat ipoteza ca limbajul a aparut pe glob intr-un singur punct; faptul ca

antropologii au gasit urmele omului primitiv, in diferite etape ale existentei lui, in mai multe

regiuni arata ca procesul formarii limbajului a durat o vreme foarte indelungata.

Si in tot acest timp grupurile s-au scindat mereu. Aflate la mari distente intre ele,

colectivele umane si-au faurit mijloace de comunicare sonore specifice.

In lunga perioada a comunei primitive procesele de diversificare au avut o deosebita

intensitate. In aceasta epoca au luat nastere marile familii de limbi de pe glob.

Odata cu formarea statelor, diferentierea lingvistica scade in intensitate, fara a inceta

insa. Unele familii de limbi - ca cea romanica - iau nastere in epoca istorica, la sfarsitul

antichitatii. In societatile tribale separarea limbilor in dialecte si transformarea acestora in

idiomuri de sine statatoare se produc pana in ultimele secole, dupa cum se constata din

studiul limbilor amerindiene.

2. Limbile care provin din acelasi izvor au trasaturi comune, dar evolueaza in directie

centrifuga datorita conditiilor specifice ale istoriei lor: sunt difertite, de la caz la caz,

substratul, superstratul, ocupatiile vorbitorilor etc.

In explicarea specificului lingvistic s-a facut adesea apel la conditiile naturale si

spirituale de viata ale colectivitatilor umane. Problema a fost pusa in discutie inca din secolul

al XVII-lea, cand se introduce conceptul de geniu al limbii, intelegandu-se prin aceasta

formula partea din gramatica unei limbi care nu se incadra in sistemul logic universal. In

secolul urmator aceasta problema a fost analizata de Condillac, pentru care le génie de la

langue inseamna, intr-o interpretare mai lingvistica, un sistem particular de reprezentare

semantica a raporturilor logice si gnoseologice dintre idei. Geniul limbii este pentru el un

produs al geniului poporului si se manifesta mai ales in organizarea semnatica: "toute

19

confirme donc que chaque langue exprime le caractére du peuple qui la parle" (apud TL, nota

5, p. 447).

In Germania, Herder cauta se explice diversitatea fonetica a limbilor prin conditiile

naturale de viata ale poporului, mentionand influenta climei, hranei, bauturii asupra organelor

articulatorii.

Formula "the genius of language" e intalnita si in lucrarile iluministilor englezi: geniul

sau spiriul limbii corespunde spiritului national. Acest paralelism dus pana la identificare a

fost preluat de intreaga directie idealist-romantica in lingvistica, dezvoltata in special in

Germania. El ocupa un loc central in lucrarile lui Wilhelm von Humboldt, care a relevat

raportul dintre limbaj - ca forma generala de activitate umana - si varietatea limbilor

concrete, dintre unitatea laturii de continut a tuturor limbilor (manifestarea unei forte unice

indreptata spre acelasi scop) si specificul laturii sonore si a sensului (produs al spiritului

fiecarei natiuni).

Ca forme de manifestare a limbajului, limbile au functiuni si scopuri comune, pe care

insa le realizeaza in forme diferite. Multitudinea limbilor arata modul variat in care fiecare

colectivitate percepe aceleasi obiecte ale realitatii.

Specificul national se manifesta, dupa Humboldt, in forma interna a limbii, care e

alcatuita din ansamblul sensurilor lexicale si gramaticale. Diferentele in forma interna se

explica, pe de o parte, prin faptul ca forta creatoare a limbajului se manifesta in grade diferite,

pe de alta parte, prin interventia sentimentelor si a fanteziei. Cuvintele nu reprezinta imagini

ale obiectelor, ci impresiile produse de obiecte asupra spiritului fiecarei colectivitati. Dar, mai

mult decat prin latura interna limbile se deosebesc intre ele prin latura lor fonetica, iar aici

imbinarile sonore pot varia la infinit.

Concluzia lingvistului german era aceea ca, intrucat diferentele in forma interna nu

sunt destul de mari, iar cele din latura sonora sunt prea mari, singurul criteriu potrivit pentru

clasificarea limbilor ramane cel propus de Fr. Schlegel - flexiunea.

3. Diferentele dintre limbi se manifesta, dupa cum am aratat, din epocile cele mai

vechi. Ele s-au accentuat in anumite perioade si s-au atenuat in altele. Epoca moderna se

caracterizeaza prin tendinta spre unificare lingvistica nu numai pe plan national, dar si

international. Este vizibil procesul de formare a unui vocabular international datorita relatiilor

tot mai stranse intre popoare si raspandirii rapide - prin mijloacele de informare moderne -

a unor notiuni si a termenilor corespunzatori. Pastrand in scris (aproape) aceeasi forma,

asemenea cuvinte se identifica usor si in vorbire, chiar daca se pronunta diferit de la o

colectivitate la alta.

20

In ceea ce priveste morfologia, s-a semnalat tendinta comuna spre analitism a limbilor

indo-europene, raspandite astazi pe toate continentele.

4. Marea varietate a limbilor de pe glob ascunde insa in sine o dubla unitate - de

structura si de origine.

- Unitate de structura pentru ca, indiferent de gradul lor de dezvoltare, limbile trebuie

sa indeplineasca aceleasi functiuni, sa exprime aceleasi procese logice ale gandirii. Tinand

seama de functiunile limbii in societate, E. Sapir sublinia ca, din punctul de vedere al

structurii, nu exista diferente transante intre o limba de civilizatie si o limba primitiva,

intrucat si una si cealalta poseda insusirile esentiale ale limbajului: sistem fonetic, asocierea

elementelor sonore cu un concept, capacitatea de a exprima formal raporturi.

Intr-adevar, se observa ca varietatea lingvistica comporta grade diferite, in functie de

nivelul de abstractizare. Ea se manifesta cel mai mult la nivelul vorbirilor individuale sau al

uzului si mult mai putin la nivelul abstract al sistemului.

- Unitate de origine pentru ca e neindoielnic ca limbile actuale deriva dintr-un numar

redus de limbi primare, apartinand primelor comunitati umane.

Observarea asemanarilor (mai ales din secolele XVII-XVIII) a dus la primele grupari

ale limbilor, care s-au transformat ulterior in principalele clasificari lingvistice - cea

tipologica (morfologica) si cea genealogica.

7. CLASIFICAREA LIMBILOR

Varietatea limbilor a fost un fapt constatat din cele mai vechi timpuri, de la primele

contacte intre colectivitatile umane. Astfel, oamenii s-au lovit de consecintele practice ale

diversitatii lingvistice - imposibilitatea intelegerii prin limbaj sonor.

Dar, dupa ce au observat ca doua idiomuri sunt diferite, oamenii au fost tentati -

aproape instinctiv - sa descopere analogiile dintre acestea. Taranii isi compara graiul cu cel

din satul vecin; persoanele care vorbesc mai multe limbi remarca trasaturile comune acestora.

Lucru curios, insa, stiinta a lasat sa treaca un timp destul de indelungat pana la utilizarea

acestor constatari. Grecii, de exemplu, desi observasera asemanarile intre vocabularul latin si

vocabularul limbii lor materne, nu au tras din acestea nici o concluzie lingvistica.

Compararea limbilor si clasificarea lor au preocupat pe invatati la inceput in mod

sporadic si intamplator. Aceasta se explica prin aceea ca numarul limbilor studiate era, chiar

cu numai cu cateva secole in urma, restrans, iar cazurile in care una si aceeasi persoana se

indeletnicea cu cercetarea mai multor limbi erau extrem de rare.

21

Compararea limbilor presupune stabilirea atat a elementelor identice, cat si a celor

diferite - sub anumite raporturi - din doua sau mai multe limbi, pentru a se putea trage

concluzii cu privire la gradul de afinitate a lor. Studiul comparativ a limbilor - apare ca o

continuare fireasca si necesara a cercetarii monografice a fiecarei limbi in parte.

Exista doua criterii principale care pot fi puse la baza compararii limbilor: afinitatea

genetica (materiala) si afinitatea structurala (formala). Intrucat dintre acestea primul era

mai usor de sesizat, incercarile de claificare a limbilor facute inainte de secolul trecut se

bazeaza in general pe inrudirea material-genetica a limbilor, iar autorii acestora pot fi

considerati precursori ai lingvisticii comparative-istorice.

A. CLASIFICAREA GENEALOGICA

Prima incercare mai riguroasa de stabilire a unui grup de limbi inrudite a aparut in

secolul al XVI-lea; aceasta a apartinea lui I. Scaliger care, in lucrarea Diatriba de

Europaeorum linguis, arata ca exista 11 limbi de baza (apud TLG, p. 480).

Tot in secolul al XVIII-lea (in a doua jumatate), problema inrudirii limbilor indo-

europene se apropie in cea mai mare masura de adevarul stiintific, cand W. Jones, studiind

manuscrisele sanscrite ai comparandu-le cu limbile indiene contemporane, a aratat apropierea

dintre sanscrita, greaca, latina, limbile germanice, celtice, iraniene.

Dar numai in secolul al XIX-lea, prin elaborarea metodei comparative-istorice, s-au

stabilit relatiile de inrudire intre limbile europene. Prima lucrare de gramatica comparata

apartine germanului Fr. Bopp. Apoi, independent unii de altii, germanul J. Grimm, danezul R.

Rask si rusul A. H. Vostokov au publicat si ei lucrari importante de gramatica comparata.

O buna clasificare genealogica nu este posibila fara ca in prealabil sa avem o descriere

stiintifica a limbilor luate in considerare. Limbile inrudite provin dintr-un izvor comun, din

care au mostenit o serie de trasaturi in structura lor gramaticala si in lexicul fundamental,

folosit la exprimarea notiunilor elementare. In ansamblul lor aceste limbi alcatuiesc o familie.

Ele au aparut in urma diferentierii dialectelor teritoriale ale uneia si aceleiasi limbi, numite

limba comuna, protolimba, limba de origine, limba primara (= primitiva) sau limba-

baza.

Diferentierea limbii depinde in intregime de conditiile sociale, economice; ea este

rezultatul expansiunii si izolarii unor parti componente ale comunitatii care vorbeste o

22

anumita limba. Dialectele, pirzand legatura dintre ele si parcurgand conditii sociale diferite,

in urma unui proces de evolutie indelungata si treptata, sunt supuse transformarilor, devenind

cu vremea limbi de sine statatoare, dar inrudite intre ele.

Fiecare familie de limbi se subimparte in unitati mai mici numite grupuri sau

ramuri, termeni imprumutati din stiintele naturii. Iata principalele familii de limbi si

ramurile acestora.

I. Familia limbilor indo-europene

Aceasta este familia cu numarul cel mai mare de vorbitori din lume: aproximativ

jumatate din populatia globului. Ea cuprinde majoritatea limbilor vorbite in Europa, multe

limbi din Asia; s-a extins in America si Australia.

Limba comuna este neatestata si a fost numita conventional indo-europeana. Nu se

cunoaste nici patria populatiilor indo-europene si nici perioada in care din indo-europeana s-

au format limbile existente in epoca istorica. Tinand seama ca, la data celor mai vechi

atestari, limbile indo-europene sunt mult deosebite una de alta si stiind ca modificarile

lingvistice se produc foarte lent, se poate deduce ca perioada comunitatii indo-europene se

plaseaza in urma cu multe mii de ani, in comuna primitiva.

Dialectele limbii indo-europene s-au raspandit pe un teritoriu foarte vast si ulterior s-

au transformat in limbi inrudite. Printre acestea unele prezinta asemanari mai mari si de aceea

sunt grupate in ramuri. Dimpotriva, alte limbi ocupa o pozitie izolata.

1. Ramura limbilor indo-iraniene

1.1 Grupul limbilor indiene

Limbile indiene sunt atestate in trei faze ale evolutiei lor: indiana veche, indiana

medie si limbile indiene moderne.

Indiana veche este cunoscuta sub doua forme diferite ca timp si baza dialectala:

vedica si sanscrita.

Vedica este limba celor mai cunoscute texte indiene, a imnurilor religioase Vedele

(veda "stiinta").

23

Sanscrita, limba literara a operelor cu caracter laic (samskrta "prelucrat artistic"):

Mahabharata, Ramayana si operele lui Kālidā.

Indiana medie e reprezentata de limbi comune care s-au dezvoltat paralel cu sanscrita

literara. Acestea sunt denumite cu termenul de prākrit (prakrt "natural" "popular").

In perioada meie au existat si limbi religioase dintre care celebra este pāli, folosita si

astazi in unele tari ca limba a budismului.

Limbile indiene moderne, formate prin jurul anului 1000 e.n. sunt vorbite de

aproximativ 400 de milioane (in 1961).

Cea mai raspandita limba neoindiana este hindustana cu doua forme literare: hindi -

din 1947 limba de stat a Uniunii Indiene si urdu.

Alte limbi indiene moderne: bengali, bihari, panjabi, asami, gujorati, sindhi,

kashmiri.

Tot limba indiana este si limba tiganeasca (limba romilor) care s-a separat de restul

limbilor indiene din secolul al V-lea.

1.2. Grupul limbilor iraniene (persane)

Limbile iraniene sunt foarte apropiate de cele indiene, indreptatind ideea ca ele s-au

format din dialectele unei limbi unice - din indo-iraniana de baza.

Limbile vechi iraniene sunt cunoscute din documente izolate. Primele texte de limba

iraniana sunt scrise in vechea persana, cunoscuta prin inscriptii cuneiforme din vremea

regilor Ahemenizi (secolele 6-4 i.e.n.).

Avestica este limba unor texte ale religiei mazdeice, creata de marele reformator

Zarathustra.

Limbile iraniene medii se extind pe perioada dintre secolele 4-3 i.e.n. si secolele 8-9

e.n. si cuprind grupul occidental si grupul oriental. In grupul occidental intra sogdiana, saka,

horezmica. Din grupul oriental se cunoaste limba parta si persana medie.

Limbile iraniene moderne (din secolul 9):

Persana este cea mai importanta dintre limbile vorbite astazi; este limba oficiala in

Iran, dar folosita ca limba materna de 10 milioane de vorbitori. Primele documente de limba

moderna dateaza din secolul al IX-lea. In secolul al X-lea limba literara este ilustrata prin

opera marelui poet Firdusi, care a scris Cartea regilor si a lui Omar Khayam.

In sud-estul Iranului si in Beluscistn se foloseste limba beluciana.

Alte limbi iraniene actuale: tadjika, afghana, oseta, kurda.

24

2. Ramura limbilor italice

Cuprinde doua grupuri: latino-falisc si osco-umbrian.

Limba latina, vorbita la inceput pe un teritoiru restrans in jurul Romei, a inlaturat cu

vremea celelalte limbi de pe teritoirul Italiei (osca, umbriana, falisca, etrusca) si s-a extins

odata cu cresterea puterii romane, pe un teritoriu imens, ca limba oficiala a Imperiului Roman

si ca mijloc international de intelegere.

Cel mai vechi text latin este o scurta inscriptie pe o fibula de aur de pe la anul 600

i.e.n. Asupra perioadelor istoriei latinei (in corelatie cu cele ale literaturii si ale vietii socio-

politice) nu exista acord unanim. Se pot propune urmatoarele (ELIR, p. 174-175):

- latina arhaica (sec. 6 i.e.n. - sfarsitul sec. 3 i.e.n.);

- latina preclasica (sfarsitul sec. 3 i.e.n. - sec. 1 i.e.n.) caracterizata prin constituirea

limbii literare normate;

- latina clasica (mijlocul sec. 1 i.e.n. - sec. 1 e.n.), epoca apogeului limbii literare,

fata de care limba vorbita cunoaste o evolutie divergenta rapida;

- latina preclasica (sec. 1. e.n. - cca 200 e.n.), epoca diferentierii crescande dintre

limba literara si limba vorbita;

- latina tarzie (cca 200; pentru limba scrisa pana in 800; pentru aspectul vorbit -

pana in 600, data care marcheaza conventional inceputul diversificarii romanice);

crestinismul da nastere unei noi variante, latina crestina, dezvoltata paralel cu limba literara

traditionala;

- latina medievala dupa 800, pana in secolul XV - bazata pe o incercare de

revigorare a normelor latinei clasice folosita ca limba de cultura;

- neo-latina - incepand din Renastere, se dezvolta paralel (nu fara interferente) cu

prelungirile latinei medievale.

3. Ramura limbilor romanice

Limbile romanice ocupa o mare intindere, din Peninsula Iberica pana la Marea

Neagra. Ele sunt descendente din latina, formate prin diversificarea si evolutia neintreupta a

latinei vorbite, asa-numita latina vulgara, in cea mai mare parte a teritoriilor provincilor

romanizate ale Imperiului Roman.

In cadrul familiei indo-europene, limbile romanice au, datorita extinderii lor in

regiunile din afara continentului european, cel mai mare numar de vorbitori - cca 800

milioane, ca limba materna si secunda.

25

Clasificarea limbilor romanice a constituit si constituie una dintre preocuparile

centrale ale romanistilor. Nu exista nici pana astazi o clasificare unanim acceptata. Astazi

sunt general recunoscute ca limbi romanice romana, dalmata (grupul oriental), italiana,

sarda, occitana, franceza, catalana, spaniola, portugheze, reto-romana (grupul

occidental).

Limba romana, limba romanica orientala (grupul balcanoromanic - dupa unii

cercetatori gr. Apenino-balcanic, italo-balcanic, traco-iliroromanic).

Este vorbita de peste 25 milioane de vorbitori (ca limba materna) in Romania,

Moldova, Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Grecia si, de catre emigranti, in

Canada, SUA, America Latina, Australia, Israel, Turcia etc. Este limba oficiala in Romania si

Republica Moldova.

Prima atestare documentara dateaza din 1521. Are patru dialecte: unul nord-dunarean

(daco-roman) cu care se confunda limba romana in sens restrans si trei sud-dunarene

(meglenoroman, istroroman, aroroman). romanizarea a fost rapida si intensa, in ciuda duratei

mai mici a stapanirii romane si a pozitiei periferice in Romania. Epoca de formare sau de

constituire a identitatii romanice este controversata: secolele 5-7/8. se admite ca punct de

reper inceputul influentei efective a limbii slave.

Dalmata, limba romanica orientaa disparuta la sfarsitul secolului 19, vorbita pe

coasta Dalmatiei (azi in Croatia, Bosnia si Hertegovina).

Formarea dalmatei este consecinta lingvistica a cuceririi de catre romani a triburilor

indo-europene ale ilirilor care locuiau regiunea din mileniul I i.e.n. Ultimul vorbitor, Tuone

Udina (mort in 1898), a reprezentat principala sursa de cunoastere a dalmatei.

Italiana, limba romanica occidentala, grupul italo-romanic; aproximativ 60 milioane

de vorbitori. Este limba oficiala in Italia, San Marino, Vatican, Elvetia. Limba uzuala in

Franta (Corsica, Alpi, Coasta Dalmata), Monaco, Argentina, Brazilia, Canada, SUA, Etiopia,

Libia, Somalia. Este limba de cultura in Malta.

Are trei grupuri dialectale mari: septentrional, toscan si centro-meridional. Cel mai

vechi document de limba italiana dateaza din 960. Dialectul toscan este cel ce a stat la baza

formarii limbii italiene literare.

Sarda, limba romanica din grupul italoromanic; aproximativ un milion de vorbitori,

in cea mai mare parte bilingvi (italiana). Este vorbita in Italia, in insula Sardinia.

26

Ocupa o pozitie aparte intre Romania orientala si Romania occidentala. Se prezinta

astazi sub forma unui conglomerat de graiuri. Nu a atins stadiul de limba standard, este o

limba populara nescrisa; unii o considera dialect italian.

Occitana (langue d'oc, provensala), limba romanica occidentala, grupul

galoromanic; aproximativ 8 milioane vorbitori (dintre care eventual 1-2 milioane activi insa

varstnici in zone rurale) - nici un monolingv (majoritatea franceza). Este vorbita in sudul

Frantei (= Midi, zone din Monaco, N-E Spaniei). Are, dupa unii cercetatori pozitie

intermediara intre grupul galoromanic si iberoromanic.

Franceza, limba romanica occidentala; grupul galoromanic; 115 milioane de

vorbitori. Limba oficiala in Franta, Andorra (alaturi de spaniola si catalana), Belgia (alaturi

de flamanda), Elvetia (alaturi de germana, italiana, reto-romana), Italia (provincia Valle

d'Aosta - alaturi de italiana), Luxemburg (alaturi de luxemburgheza), Marea Britanie (in

Insulele Normande - in insula Jersey alaturi de engleza, uzuala in celelalte), Monaco.

In America: limba oficiala in Canada (alaturi de engleza) si Haiti; limba uzuala in

Barbados si SUA. In Africa: limba oficiala in Benin, Burkina - Fasso, Bermude, Camerun,

Congo, Gabon, Madagascar, Niger, Senegal, Tago, Zair etc; limba uzuala in Algeria, Maroc,

Tunisia.

In Asia: limba uzuala in Laos, Liban. Este limba oficiala la ONU.

Cel mai vechi text de limba franceaza dateaza din 842. Dialecte: normand, picard,

valon, champenois, loren, potevin, gallo, angevin.

In istoria limbii franceze se disting mai multe etape: franceza veche (842 - sec. 14);

franceza medie (sec. 14 - sec. 16); franceza moderna (franceza clasica - din sec. 17 -

perioada de fixare a structurilor lingvistice).

Limba franceza literara s-a format pe baza dialectului vorbit in regiunea Îlle de France

(capitala Paris).

Catalana, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic; aprox. 8 milioane

vorbitori din estul Spaniei (in Catalonia - capitala la Barcelona), in insulele Baleare, in sudul

Frantei. In Italia este limba oficiala in Andorra (alaturi de franceza si spaniola). Vorbita de

aprox. 26% din populatia Spaniei.

Primele texte dateaza din secolul 12. Este considerata "limba punte" intre grupul

iberoromanic si galoromanic.

27

Spaniola, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic, aprox. 300 milioanede

vorbitori. Este limba romanica cea mai bine reprezentata din punctul de vedere al numarului

de vorbitori si al expansiunii teritoriale (ocupa locul 4 in lume dupa chineza, engleza, hindi).

Limba spaniola este limba oficiala in Spania, Andorra, Argentina, Bolivia, Chile,

Columbia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, Guatemala, Guineea ecuatoriala, Honduras, Mexic,

Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Republica Dominicana, Salvador, SUA (statele New

Mexico si Puerto Rico - alaturi de engleza), Uruguay, Venezuela. Este limba oficiala la

ONU.

Are trei dialecte primare actuale (aragonez, asturoleonez, castilian) si unul disparut

(mozarab). Cele mai vechi documente de limba spaniola (printre care poemul epic Cidul)

dateaza de pe la jumatatea secolului 12. limba spaniola literara s-a format pe baza dialectului

castilian.

Portugheza, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic; peste 186 milioane

vorbitori. Este limba oficiala in portugalia si in diferite state care au facut parte din fostul

imperiu colonial portughez: Brazilia, Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, Capul Verde etc.

se mai vorbeste in Spania si, de catre emigranti, in SUA, Canada, in foste colonii portugheze

din Asia.

Are doua dialecte initiale, dintre care unul a disparut. Primul document de limba

portugheza dateaza de la sfarsitul secolului 12. cel mai vestit monument literar de limba

portugheza - Lusiadele de Camoens.

Reto-romana - nume dat unor grupuri de dialecte romanice, a caror unitate a fost

sustinuta prima data de G. I. Ascoli, dar care a fost si este adesea contestata de multi lingvisti.

este vorbita in Elvetia, Italia (in nord) de cca 830 000 de vorbitori.

Alte grupuri de dialecte: occidental (romansa), central (retic central) si oriental

(friulan). Din 1938 romansa este recunoscuta ca limba nationala in Elvetia (cantonul

Graubünden).

4. Ramura limbilor celtice

Limbile celtice sunt vorbite in insulele din vestul Europei de descendentii vechilor

celti. In mileniul I i.e.n. acestia ocupau tot centrul Europei. Impinsi in partea de vest a

28

continentului, apoi in insulele brutanice, in cele din urma celtii au fost absorbiti de romani.

Singura limba celtica de pe continent in vremea cuceririi romane (secolul I i.e.n.) era galica,

cu texte datand din primele secole i.e.n. Galica a fost parasita treptat odata cu cucerirea

Galiei de catre romani, lasand urme in lexicul limbii franceze, mai ales in toponimie.

In prezent exista urmatoarele limbi celtice:

Irlandeza, vorbita de cca 1 milion de oameni; primele texte sunt niste inscriptii din

secolele 5 si 6. ocuparea insulei de catre englezi timp de 8 secole (sec. 12-20) a dus la

inlocuirea traptata a irlandezei cu engleza. Astazi in Republica Irlanda invatarea irlandezei

este obligatorie.

Scotiana este vorbita de aprox. 130 000 de oameni, majoritatea bilingvi. Ea este

limba unei populatii irlandeze care a venit in Scotia in secolul 5 e.n. Evoluand independent de

irlandeza timp de cateva secole, limba a capatat o fizionomie aparte; nu e atestata insa inainte

de secolul 16.

Limba manx, pe cale de disparitie, e vorbita de cateva sute de locuitori ai insulei

Man. Ea pare mai diferita de irlandeza decat scotiana.

Galeza a vorbita in Tara Galilor de circa 700 000 de oameni. Este idiomul celtic cel

mai bogat si mai evoluat. Primele monumente literare dateaza din secolul 12, dar compunerea

lor a fost anterioara.

Bretona e vorbita de urmasii celtilor care, sub presiunea anglo-saxonilor, s-au instalat

in secolele 5-7 in regiunea franceza Bretagne. Din cei aproximativ 1 500 000 de vorbitori,

marea majoritate este bilingva, cunoscand si franceza.

5. Ramura limbilor germanice

Limbile germanice sunt raspandite in partea de apus si de nord a continentului

european. Limba germanica comuna nu este atestata in scris. Din cea mai veche faza

cunoscuta (secolele 3-4 e.n.) limbile germanice formeaza tei grupuri distincte:

5.1. Grupul de rasarit este reprezentat de gotica, limba unor populatii venite din

partile Vistulei.

29

Gotica este cunoscuta prin cateva fragmente din Biblia tradusa de misionarul crestin

Wulfila in secolul 4. Acesta a creat alfabetul gotic alcatuit din 27 de litere, bazat pe cel grec si

completat cu semne imprumutate din alfabetul latin si cel runic. Din limba gotica s-au pastrat

vreo 80 de cuvinte.

5.2. Grupul de nord sau scandinav

Pana in secolul 8, cand in istoria popoarelor nordice incepe perioada cnoscuta sub

numele de "epoca vikingilor" (sec. 9-11), in toata Scandinavia se vorbea o limba unica.

Primele texte in aceasta limba, numita vechea nordica - cea mai veche limba germanica

atestata - dateaza din secolul 3 e.n. si ele sunt reprezentate de inscriptii in caractere runice.

Unitatea limbii vechi nordice tine pana in secolul 9, cand diferentierile dialectale se

accentueaza, fapt care a dus treptat la formarea celor patru limbi: la vest - islandeza si

norvegiana si la est - daneza si suedeza.

Islandeza are aproximativ 150 000 de vorbitori. Este cea mai arhaica dintre limbile

scandinave. Fiind izolata in insula (Islanda a fost populata la sfarsitul secolului 9 cu colonisti

adusi din vestul Norvegiei), ea s-a mentinut fara schimbari esentiale pana astazi. In evul

mediu islandeza s-a bucurat de cel mai mare prestigiu intre limbile literare. Literatura

islandeza, incepand cu secolul 10, a fost reprezentata de opere artistice valoroase, cum este

colectia de legende Edda.

Norvegiana este vorbita de aproximativ 4 500 000 de oameni. Stapanirea Norvegiei

de catre Danemarca timp de trei secole a impus daneza ca limba oficiala; norvegiana n-a mai

existat ca limba literara ci doar ca un grup de dialecte locale pana in secolul 18. Daneza

literara din Norvegia, influentata de dialectele norvegiene, a devenit cu vremea o limba noua,

deosebita de cea daneza. Aceasta a fost numita dano-norvegiana sau, pur si simplu,

norvegiana si e folosita pana azi ca limba oficiala.

Daneza are 5 milioane de vorbitori.

Cele mai vechi documente in daneza sunt inscriptii cu caractere runice, datand din

secolul al XI-lea. Primele texte literare au caracter dialectal. In secolul al XVI-lea,

raspandirea cartilor tiparite si Reforma au contribuit in mare masura la stabilirea normelor

limbii literare. Astazi, daneza este folosita, in afara Danemarcei, in relatiile oficiale in

Islanda, in insulele Faeroerne, in Groenlanda (alaturi de eschimosa).

30

Suedeza este cea mai raspandita limba scandinava. Ea este vorbita de circa 9 milioane

de oameni. Primele documente in limba suedeza, in alfabet latin, sunt reprezentate de texte de

legi din secolul al XIV-lea.

5.3 Grupul de vest

Este cel mai numeros si, spre deosebire de cel bordic, si-a pierdut unitatea initiala, asa

incat astazi diferentele intre limbile care apartin acestui grup sunt mult mai mari decat intre

limbile nordice.

Din acest grup fac parte:

Germana de sus sau germana propriu-zisa, cu aprox. 100 milioane vorbitori (ca

limba materna). Este limba oficiala in Germania, Austria, Elvetia, Liechtenstein. Se mai

vorbeste in Franta (Alsacia si Lorena), Italia Alto Adige), Danemarca, Luxemburg, Rusia, ex-

Iugoslavia, Cehia, Romania.

Unul dintre cele mai vechi documente este poemul eroic Cantecul lui Hildebrand

din secolul IX. Cel mai important monument de limba de la inceputul perioadei germane

moderne este traducerea Bibliei de catre Luther. Cunoaste mari diferentieri dialectale de

aceea vorbitorii de dialecte diferite nu se pot intelege decat cu ajutorul limbii literare.

Tot de germana de sus tine limba idis, provenita dintr-un dialect al germanei medii

vorbit de o pupulatie evreiasca nevoita sa emigreze din Germania in secolul XIV. Numarul

vorbitorilor de idis este nesigur si difera de la o susra la alta. Astazi, cifra se estimeaza de la 1

milion (ca limba materna) la 5 milioane.

Din germana de jos s-au format olandeza si flamanda si limba afrikaans (=limba

burilor).

Olandeza are peste 11 milioane de vorbitori. Din secolul al XVI-lea se dezvolta o

literatura bogata si variata.

Flamanda este vorbita de aprox. 4 milioane de oameni in Belgia si 200 000 in Franta.

Este apropiata de olandeza si este limba oficiala in Belgia.

Afrikaans este limba olandeza adusa de o populatie de olandezi, hughenoti francezi si

germani in africa in secolul al XVII-lea. Este limba oficiala (alaturi de engleza) in republica

Sud-Africana.

31

Frizona are circa 400 000 de vorbitori (in Olanda, nord-vestul Germaniei si o parte

din Danemarca). Are trei grupuri dialectale.

Engleza se bucura de cel mai mare prestigiu intre limbile germanice. E greu de

stabilit numarul exact al vorbitorilor de limba engleza; intre 250-300 milioane ca limba

moderna, dar statisticile engleze dau o cifra de 700 milione de vorbitori, inclusiv ca limba

secundara.

Engleza a fost adusa pe teritoriul Angliei intre secolele V-VI de catre unele triburi din

nordul Germaniei (anglo-saxonii). Inaintea venirii lor, pe teritoriul Angliei se vorbeau limbi

celtice. Cele mai vechi texte dateaza din secolul VII (Beowulf). Limba literara se bazeaza pe

dialectul londonez.

Este limba oficiala sau principala in: Marea Britanie, Irlanda, SUA, Canada,

Australia, Noua Zeelanda, India, Filipine, Jamaica, alte zone din Asia si Africa, este limba

oficiala la ONU si ocupa locul doi in lume ca numar de vorbitori.

6.Ramura limbilor slave

In comparatie cu limbile germanice cele romanice, limbile slave au un caracter mai

arhaic, mai conservator. Limbile slave au la baza o limba comuna, numita conventional slava

comuna, neatestata. Cea mai veche forma atestata este slava veche (sau slava bisericeasca),

limba veche literara a slavilor, in care calugarii Chiril si Metodiu au tradus (in sec. IX) texte

religioase din greceste, intr-un alfabet creat de ei pe baza celui grecesc. Limbile slave se

impart in trei grupuri:

6.1. Grupul de est cuprinde rusa, ucraineana, bielorusa.

Cel mai important monument al limbii slave de rasarit este Cantecul despre oastea

lui Igor (sec. XII). Cele trei ramificatii s-au constituit ca limbi independente abia in secolul al

XIV-lea sau al XV-lea.

Rusa este cea mai raspandita limba slava (si din motive politice). ea este vorbita de

120 milioane de oameni (ca limba materna), dar este cunoscuta de peste 265 milioane. Este

limba oficiala la ONU.

Ucraineana (ruteana) are 35-37 milioane de vorbitori (surse diferite). Limba literara

s-a format in secolul al XVIII-lea.

32

Bielorusa este vorbita de 8-10 milioane de oameni (surse diferite) in Belarus si

Polonia. S-a constituit ca limba literara in secolul al XIX-lea.

6.2. Grupul de vest cuprinde polona, ceha, slovaca, polaba (disparuta), soraba,

casuba.

Limbile slave de vest sunt mai putin unitare decat cele de sud si est. Sunt atestate din

secolul al XII-lea - ceha, secolul al XIII-lea - polona.

6.3. Grupul de sud: bulgara, macedoneana, sarba, croata, slovena.

Are cele mai vechi texte slave (secolul IX).

7. Din limbile baltice (care sunt foarte apropiate de cele slave la fonetica, gramatica,

derivare si vocabular) fac parte: lituaniana si letona, cu monumente literare din sec. al XVI-

lea. Ni s-au mai pastrat texte din secolul al XV-lea - al XVII-lea in limba prusiana veche,

asimilata complet, spre sfarsitul sec. XVII, de neamurile germanice. Deosebit de importanta

pentru gramatica comparata a limbilor indo-europene este lituaniana (prin caracterul arhaic al

structurii morfologice si al foneticii).

Intre limbile slave, baltice si germanice exista un numar destul de mare de afinitati

lingvistice (in primul rand, morfologice si lexicale). Aceste relatii le intrec, sub raport

cantitativ si calitativ, pe cele proprii limbilor balto-slave si indo-iraniene. De asemenea, in

slava, baltica si hitita exista un numar de elemente comune (in sistemul fonetic, in tipul de

formare a cuvintelor si in lexic), care constituie, adeseori, isoglose specifice.

*

Pana acum am vorbit despre ramurile familiei indo-europene reprezentate prin mai

mult de o limba. Exista insa si alte grupuri indo-europene, constituite, fiecare, din cate o

singura limba. Acesta este cazul limbilor greaca, armeana, albaneza, hitita si toharica.

8. Limba greaca

Limba greaca veche (sec. al X-lea - al V-lea i.e.n.) era scindata intr-o multime de

dialecte, legate, totusi, intre ele, fiecare avand o anumita forma literara. (Pana in sec. al IV-

lea i.e.n. in Grecia nu a existat o limba unica). Dintre dialectele literare, cele mai importante

au fost dialectul ionic, dialectul atic, dialectul doric si dialectul eolic.

33

Dialectul ionic se vorbea in coloniile grecesti din nord-vestul Asiei Mici (12 orase). In

acest dialect au fost alcatuite epopeile lui Homer (Iliada si Odiseea), poemele lui hesiod si

opera istoricului Herodot.

Dialectul atic (dialectul Atenei) era indeaproape inrudit cu cel ionic. In general, limba

tragediei este dialectul atic (Eschil, Sofocle si Euripide), limba comediilor lui Aristofan, a

istoricilor Tucidide si Xenofon, a filozofului platon si a renumitului orator Demostene.

Din grupul eolic fac parte dialectele: tesalic, beotic si lesbic (pe insula Lesbos). In

secolul al VII-lea - al VI-lea, in dialectul lesbic se creeaza o bogata literatura. In acest

dialect scriu poetii Alceu si Sappho. In odele lor se resimte insa si influenta limbii poemelor

homerice.

Dialectele din grupul doric erau raspandite la Epir; Locrida, Laconia, Corint, pe

insula Creta, in Sicilia si Italia. In acest dialect au scris Bacchilide, Pindar si Theocrit. Si

proza Lui Arhimede este redactata tot in doric.

Greaca moderna (neogreaca) continua greaca veche (elina). Deosebirile dintre ele

sunt insa foarte mari.

Istoria limbii grecesti cunoaste trei perioade. Prima, la care ne-am referit si mai sus, o

formeaza greaca veche . Potrivit descoperirilor recente, ea dateaza din a doua jumatate a

celui de-al II-lea mileniu i.e.n. Este limba culturii creto-miceniene (sau minoice), cunoscuta

din inscriptii in liniar A si B. Dupa distrugerea acestei culturi (sec. al XII-lea i.e.n.) urmeaza

o perioada obscura (ea tine pana in sec. al VIII-lea i.e.n.). In sec. al VIII-lea incepe marea

colonizare a grecilor, care avea sa creeze conditiile ce au dat nastere Greciei clasice. In cateva

secole, limba greaca se extinde in intregul bazin mediteranean pana in Gibraltar, iar in nord

pana la tarmurile Marii Negre.

Datorita prestigiului politic si cultural al Atenei, in sec. al V-lea i.e.n. acest dialect

incepe sa se impuna si in alte zone. Suferind insa o puternica influenta ionica in lexic.

Aceasta forma noua a dialectului atic poarta numele de koiné "limba comuna". Aparitia ei a

dus la nivelarea particularitatilor dialectale. Limba greaca comuna incepe sa castige teren in

epoca elenistica. Ea avea sa existe pana in sec. al VI-lea i.e.n., cand incepe perioada

bizantina, caracterizata pe plan lingvistic prin doua tendinte contrare: una conservatuiva, care

incearca sa mentina traditiile limbii comune si ale dialectului atic; aceasta tendinta devine

predominanta in literatura; alta, populara, care a dus la scindarea limbii comune (koiné)

vorbite in dialecte teritoriale. Ambele tendinte se continua in perioada neogreaca

34

(aproximativ din secolul al XII-lea e.n.). Din koiné provine si greaca moderna. Pana in ultima

vreme, in domeniul morfologiei (si partial al sintaxei) limbii neogrecesti, chiar in textele

dintr-o singura carte, in paginile unei reviste sau ziar se intalneau doua stiluri diferite -

hatharevusa si dimotiki, numita si limba pura, era intrebuintata pentru expunerea stiintifica

sau politica. La baza ei a stat vechiul dialect atic de pe vremeea lui Alexandru cel Mare (356-

323 i.e.n.), era, de fapt, stilul arhaic, livresc, o apropiere artificiala a limbii grecesti moderne

de greaca veche, asa cum fusese ea fixata in proza atica. Katharevusa nu era inteleasa de

paturile de jos ale populatiei. In schimb, dimotiki reflecta limba vorbita azi in Grecia, limba

inteleasa de cei multi. Recent (1997), guvernul grec a declarat dimotiki, vorbita si cultivata de

poeti, ca limba obligatorie in scoli, universitati si institutii publice.

9. Limba armeana

Cele mai vechi monumente literare ale acestei limbi dateaza din sec. al V-lea e.n.

Limba armeana clasica (veche), numita grabar, se deosebeste esential de armeana

contemporana, careia i se spune asharabar. Pe limba lor, armenii isi zic hay'(k'), iar

Armeniei - Hayastan. Trasaturile limbii armene moderne au inceput sa se contureze in sec.

al XI-lea. Multa vreme armeana a fost considerata - in mod gresit - ca facand parte din

grupul limbilor indo-iraniene. In realitate insa, armeana a imprumutat doar numeroase

cuvinte din parta si persana. Locul limbii armene in randul celorlalte limbi indo-europene a

fost stabilit pentru prima oara de H. Hübschmann, la sfarsitul sec. al XIX-lea (mai precis, in

anul 1875).

Armenii sunt inruditi cu traco-frigienii si au locuit candva (de la inceputul celui de-al

II-lea mileniu i.e.n. pana in sec. al XII-lea i.e.n.) in Peninsula Balcanica, de unde au migrat,

mai intai in Asia Mica, iar apoi in Armenia. Aici, graiul lor a suferit influenta limbilor asa-

zise anatoliene (limbi de substrat) (hitita hieroglifica si hitita cuneiforma). In vocabular,

armeana are mai multe asemanari cu greaca, vechea indiana, limbile germanice, baltice,

slave, cu latina, limbile iraniene, cu celtica, albaneza, toharica, figiana, traca, ilira si hitita,

decat cu restul limbilor indo-europene.

10. Limba albaneza

Cele mai vechi texte dateaza din sec. al XV-lea. Albaneza este impartita in doua

dialecte: de nord (gheg) si de sud (elbasan), care, insa, prin particularitatile sale se deosebeste

prea putin de gheg. Judecand dupa teritoriul pe care-l ocupa, s-ar putea afirma ca albaneza

continua ilira, ipoteza sustinuta de G. Meyer, P. Kretschmer, F. Sommer, A. Thumb, O.

35

Hoffmann, O. Densusianu, I. Valaori, Al. Philippide, Eq. Çabej, A. V. Desickaja s.a., dar

anumite particularitati fonetice vorbesc in favoarea originii ei trace (C. Pauli, H. Hirt, G.

Weigand, H. Pedersen) sau daco-moesiene (VI. Georgeiev). Ipotezele acetea sunt impartasite

de lingvisti si astazi. in anul 1952, D. Decev a cautat sa demonstreze ca albaneza ar continua

traca, nu ilira. Autorul ajunge la aceasta concluzie in urma analizei modificarilor pe care le-au

siferit cuvintele latine in albaneza. Schimbarile sunt asemanatoare cu cele din limba romana,

care s-a format, ca limba romanica, pe substrat traco-daca-get.

In evul mediu, ca limbi literare s-au folosit, in Albania, latina si greaca.

Datorita numeroaselor transformari, sistemul fonetic si structura gramaticala a limbii

albaneze au deviat mult (in raport cu alte idiomuri indo-europene). Lexicul abunda in

elemente romantice, grecesti si slave. Din momentul cuceririi Iliriei de catre romani (sec. al

II-lea i.e.n.) dateaza primele elemente latinesti, urmate apoi de influenta italiana (indeosebi

venetiana) si aromana.

11. Limba toharica

Acest termen arbitrar si inexact este folosit pentru denumirea a doua limbi inrudite

intre ele. Textele toharice, scrise cu caractere indiene si datand din sec. al VI-lea - al VII-lea

e.n., au fost descoperite la inceputul sec. al XX-lea, in Turkestanul chinez. Dupa locul unde

au fost gasite textele, limbile se impart in turfana (sau toharica A) si kuceana (sau toharica

B), indeaproape inrudite. Descoperirea textelor toharice a constituit un eveniment

extraordinar in lingvistica comparativ-istorica. Limbile toharice au alcatuit o grupa indo-

europeana noua, despre care anterior nu se stia nimic. Nu cunoastem nici timpul, nici cauzele

disparitiei celor doua idiomuri.

Desi textele toharice atesta schimbari esentiale in limba lor (fata de indo-europeana

comuna), totusi ele au conservat unele trasaturi indo-europene arhaice.

Limbile toharice manifesta asemanari cu grupurile italic, celtic, slav, cu greaca,

armeana si frigiana. Dealtfel, definind pozitie toharicei intre celelalte limbi indo-europene, A.

Meillet sublinia ca ea se situeaza intre italo-celtica, pe de o parte, slava si armerana, pe de

alta. Avand in vedere ca in toharica exista elemente de substrat fino-ugrian, se poate adimite

ca patria primitiva a vorbitorilor ei s-a aflat intre Nipru si Ural. Nu este exclus ca, intr-o

epoca foarte indepartata, stramosii popoarelor germanice, ai balto-slavilor si toharienilor sa fi

alcatuit grupul indo-european de nord, separat destul de timpuriu de indo-europeana. Mai

tarziu (probabil in mileniile al IV-lea - al III-lea i.e.n.), grupul acesta s-a scindat in

germanica, baltoslava si toharica.

36

12. Limba hitita (sau nesita)

Hitita a fost raspandita in Asia Mica si ne-a parvenit in texte cuneiforme incepand cu

mileniul al II-lea i.e.n. (peste 15 000 de tablite de argila). Monumentele hititei cuneiforme

sunt foarte numeroase si variate in ceea ce priveste continutul. Aceasta limba a fost descifrata

de asiriologul ceh B. Hrozny in anul 1915. Descifrarea si interpretarea textelor hitite au

contribuit intr-o larga masura la revizuirea unor probleme de gramatica comparata a limbilor

indo-europene.

Trebuie spus ca textele hitite nu reflecta integral sistemul acestei limbi, caci adeseori

cuvintele proprii sunt inlocuite prin corespondente accadiene sau redate prin ideograme, a

caror pronuntare nu se cunoaste.

Importanta limbii hitite pentru gramatica comparata se explica nu numai prin

caracterul arhaic al textelor, ci si prin prezenta in sistemul fonologic si gramatical al hititei a

unor deosebiri fata de restul limbilor indo-europene (de exemplu, existenta laringalelor, a

doua genuri, in loc de trei, absenta dualului, desinenta comuna pentru genit. si dat. loc. pl. si

genit. sg. etc.). In unele monumente hitite s-au gasit interpolari in luviana si palaita, limbi

indeaproape inrudite cu hitita. In Siria de Nord si in estul Asiei Mici, au fost descoperite si

inscriptii hieroglifice. Ele noteaza o limba apropiata de hitita cuneiforma. Limba lor este

hitita hieroglifica. Impreuna cu lyciana, lydiana si cariana, limbile acestea constituie grupul

anatolian (hitito-luvian).

In afara de aceste ramuri indo-europene, bine cunoscute prin documente, s-au pastrat

date fragmentare cu privire la o serie intreaga de limbi ale unor triburi si populatii care au

locuit in vechime in regiunile din Europa de sud-est si mediteraneana. Analiza acestor limbi

ne permite sa afirmam cu certitudine ca apartin familiei lingvistice indo-europene. Este vorba

despre: traco-daca, ilira, frigiana etc.

II. Familia limbilor fino-ugriene

(sau ugro-finice)

Familia limbilor ugro-finice se imparte in doua ramuri: ramura ugrica si ramura

finica. Din ramura ugrica fac parte limbile maghiara, mansi (regula) si hanti.

Din ramura finica mentionam limbile: finlandeza (suomi), estona, sama (lapona),

vepsa si isuri, voda si levona, limbile komi-permiana si komi-siriana, limbile mordvine

(ersa si moksa), limba mari rasariteana de campie, mari de munte si udmurta.

37

Raporturile dintre diferitele grupuri ale limbilor fino-ugriene sunt extrem de

complexe. Cu toate succesele obtinute in domeniul gramaticii lor comparate, multe

probeleme legate de formarea acestor limbi inrudite raman totusi inca berezolvate. In prezent,

limbile ugro-finice se deosebesc simtitor in structura lor fonetica, gramaticala si lexicala.

III. Familia limbilor turcice

Problema clasificarii genealogice a limbilor turcice nu a fost solutionata definitiv.

Dar, spre deosebire de familia limbilor fino-ugriene, limbile turcice seamana mult una cu alta,

ceea ce usureaza studiul relatiilor genetice existente intre ele.

Din aceasta familie fac parte: turca, tatara, azerbaidjana, uzbeka, turcmena,

ciuvasa, baskira, uigura si gagauza.

Din limbile turcice care au disparut mentionam: orhona - limba puternicului stat din

sec. al VII-lea - al VIII-lea e.n. in Mongolia de nord, pe raul Orhon; cumana - limba unei

populatii nomade de stepa (sec. al XI-lea - al XIV-lea e.n.); limba veche uigura - limba

marelui stat din Asia centrala (sec. al IX-lea - al XI-lea e.n.) si limba hazara.

IV. Familia limbilor ibero

(basco)-caucaziene

Termenul de limbi caucaziene are in vedere numai raspandirea geografica a limbilor

cuprinse sub acest nume. Stiinta nu a dat inca un raspuns satisfacator intrebarii daca limbile

caucaziene formeaza sau nu o singura familie.

a) Grupa occidentala a limbilor caucaziene cuprinde abhaza, abaza, limba adighee,

kabardina si ubiha;

b) grupa veinaha (batbiko-kistina), din care fac parte limbile cecena, ingusa,

batbika si kistina; termenul veinah inseamna "poporul nostru";

c) grupa caucaziana de sud (cartvela) include limbile gruzina (numita si

georgiana), mengrela, ceana, zana, iar in Peninsula Iberica - basca.

V. Familia limbilor semito-hamitice

38

V.1 Ramura limbilor semite

Limbile semite se impart in 3 grupuri: estica, nordica si sudica:

a) Grupa estica e reprezentata de limba moarta asiro-babiloneana, numita si

accadiana, care se vorbea in Asiria si Babilon. Monumentele (scrise cu caractere

cuneiforme) dateaza din anul 2500 i.e.n. si merg pana in sec. al V-lea e.n.

b) Ramura nordica cuprinde limbile vechi cananeana, ebraica, feniciana, arameica,

moabita, mandeica si limba vie aisora. Ebraica este limba celor mai vechi parti din Biblie.

Ea a existat intre sec. al X-lea si al III-lea i.e.n. La sfarsitul secolului trecut, se initiaza o

campanie de reinviere a limbii ebraice, pentru a putea fi utilizata in scris si in vorbire.

Scrierea folosita este cea veche, iar vocabularul cuprinde, pe de o parte, termeni arhaici,

adaptati la necesitatile vietii moderne, pe de alta, imprumuturi din limbile europene.

Limba arameica este limba unor carti de cult, dar care s-a vorbit in Siria, Asiria si

Babilon din primul mileniu i.e.n. pana in cele dintai secole e.n. ca limba a Orientului apropiat

(aproximativ din secolul al III-lea i.e.n. si pana in sec. al IV-lea e.n.), ulterior arameica a fost

inlocuita treptat de araba; astazi ea e folosita "intr-o masura destul de restransa".

Aisora este o continuare a limbii arameice.

c) Ramura sudica cuprinde araba si etiopiana.

Limba araba dispune de o bogata literatura. Cele mai vechi texte sunt reprezentate de

ionscriptii, dintre care: una din anul 328 e.n., alta - din 512 si, in fine, o a treia - din 568.

majoritatea scrierilor literare le avem incepand din sec. al VI-lea si al VII-lea. In araba veche

au fost redactate numeroase opere filozofice, matematice si filologice. Odata cu raspandirea

islamului, rolul limbii arabe in Orient creste considerabil. De fapt, in viata culturala a

popoarelor din Orientul Apropiat araba a jucat acelasi rol ca latina in Europa de apus.

Inrudirea dintre limbile semite a fost stabilita de orientalisti inca din sec. al XVII-lea,

adica inainte de delimitarea relatiilor genetice in cadrul limbilor indo-europene, cu alte

cuvinte, inainte de aparitia metodei comparative-istorice. Confruntarea acestor limbi a fost

inlesnita si a dus la rezultate pozitive numai gratie apropierii limbilor semite intre ele, limbi

care mentin pana azi numeroase trasaturi comune.

V.2. Ramura limbilor hamite

Din aceasta ramura fac parte: vechea egipteana, copta, limbile berbere ale tuaregilor

si kabililor din Africa de nord, limbile kusite (in Etiopia) si kausa (vorbita in Nigeria, Sudan,

Benin, Togo, Camerun etc.).

39

Egipteana veche este limba inscriptiilor hieroglifice care ni s-au pastrat din mileniul

al IV-lea i.e.n. pana in sec. al III-lea e.n. Monumentele scrieri hieroglifice egiptene au fost

descifrate de savantul francez François Champollion in anul 1822 pe baza unei inscriptii

trilingve.

Limba copta reprezinta o faza ulteriora a egiptenei (sec. al III-lea, epoca medievala,

pana in sec. al XVII-lea e.n.). Scrierea copta se bazeaza pe alfabetul grecesc.

Lingvistica contemporana recunoaste inrudirea genetica apropiata dintre limbile

semite si cele hamite. Aceasta comunitate a avut loc cu aproximativ 5000 de ani i.e.n.

VI. Familia limbilor bantu

Limbile bantu sunt vorbite de popoarele care locuiesc in Africa centrala si

meridionala, la sud de Sudan. Bantu este o notiune pur lingvistica (nu antropologica), toate

limbile din aceasta familie formeaza o unitate in ceea ce priveste structura gramaticala si

lexicala. Ele sunt foarte apropiate una de alta (ca ramura limbilor romanice ori slave). Una

dintre particularitatile limbilor bantu o constituie existenta asa-numitelor clase seminale.

Toate substantivele au aici prefixe speciale (substantivele care denumesc oameni, fiinte,

lucruri etc.).

Limbile bantu sunt vorbite de aproximativ 50 de milioane de oameni. Dintre limbile

bantu, cea mai importanta e suahili, vorbita de 8 milioane de oameni si raspandita pe litoralul

Oceanului Indian.

Literatura in limba suahili dateaza din sec. al XIV-lea si contine cronici istorice si

poeme.

VII. Familia limbilor mongolice

Aceasta familie cuprinde limbile: mongola, buriat-mongola, halhasa, cirata si

kalmika. Oarecum deosebite de acestea sunt limbile mongola (in Afganistan), dagura (in

Manciuria) si mongura (in Tibet).

VIII. Limbile tunguso-manciuriene

40

Acestea se impart in doua subgrupe: 1) nordica sau tungusa, cu limbile: evenki,

evena, neghidala si solona si 2) sudica sau manciuriana, cu limbile: manciuriana,

nanaica, ulcica si orocen. Ele sunt raspandite in Extremul Orient.

IX.Llimbile paleosiberiene

Limbile paleosiberiene se subimpart in: 1) ramura de est (ciukota sau luoravetlana,

eschimosa, koriaka, kamciadala, iukaghira, ciuvanta si ghiliaka) si 2) de vest (limbi

ieniseice: keta sau ostiaka din Ienisei, assana si limbile disparute: arina - in sec. al XVIII-

lea, si kota - in sec. al XIX-lea).

X. Limbile samoede

Se vorbesc in nordul indepartat al fostei U.R.S.S. Din acestea fac parte: iurak

(nenetii), ienisei (enetii), tevgi (nganassan) in grupul de nord, selkup si kamas in grupul de

sud.

XI. Familia limbilor dravidiene

Limbile dravidiene sunt raspandite pe un spatiu imens la sudul si sud-estul

Hindustanului si, partial, in India centrala. Numarul vorbitorilor se ridica la 80 de milioane de

oameni. La baza clasificarii stiintifice a limbilor dravidiene au stat cercetarile filologilor din

India medievala.

Limbile dravidiene se impart in doua grupe: andhra si dravida. Din prima grupa face

parte limba telugu, iar din a doua: tamila, kanara, maleyalam, kotra si tulu. N-a fost

stabilita inca apartenenta celorlalte limbi mai putin studiate la nici una din grupele

mentionate: acesta este cazul limbilor: kodagu, toda, bhil, oraon, limba bragui s.a.

Substratul dravidian a avut o mare influenta asupra limbii indiene vechi, determinand acolo

aparitia consoanelor cerebrale. In privinta structurii fonetice, limbile dravidiene seamana

intrucatva cu cele din grupa munda (de exemplu, limba khewari), vorbite tot in India, chiar

inaintea celor dravidiene.

41

XII. Familia limbilor malaio-polineziene

Se subdivide in: 1) ramura malaeza (sau indoneziana) si 2) ramura polineziana.

Dintre aceste limbi, cele mai studiate sunt limbile din prima grupa, din care fac parte:

indoneziana (limba de stat a Republicii Indonezia), djawaneza, sunda, malaeza, bali,

madura, toraja, bugi, tagalos, malgasa (in Madagascar) etc.

Din ramura polineziana fac parte limbile hawaiana, samoana, maori s.a.

Dintre limbile vorbite in Sumatera (batok, lubu, acek, gavo, indoneziana etc.), cea

mai insemnata este indoneziana, continuatoare, intr-un anume sens, a limbii malaeze

clasice. In malaeza sunt numeroase imprumuturi din sanscrita si, indeosebi, araba. O anumita

influenta au exercitat-o si hindustana, persana, djawaneza si chineza, iar dintre limbile

europene: portugheza, olandeza si engleza. In sec. al XIV-lea, malaezii au adoptat scrierea

araba. In prezent, indonezienii folosecs alfabetul latin. Primele inscriptii in limba malaeza au

fost descoperite in centrul Jawei (datate: 827 si 832). Limba indoneziana actuala este

rezultatul evolutiei si formarii rapide a limbii malaeze, imbogatita pe seama multor limbi si

dialecte autohtone. Din anul 1945 malaeza s-a impus ca limba oficiala a statului si a capatat

numele de indoneziana (lahasa indonesia). De fapt, la 28 octombrie 1928, cu prilejul unui

Congres al tineretului, care s-a tinut la Jakarta, s-a folosit, pentru prima oara, termenul de

limba indoneziana - bahasa indonesia - "limba indoneziana moderna" - care a devenit,

cu timpul, simbolul unitatii nationale.

Desi indoneziana continua limba malaeza, intre ele nu trebuie sa punem semnul

identitatii. Limba indoneziana difera de malaeza prin unele trasaturi, legate de evolutia ei in

epoca moderna (intre altele, prin prezenta in vocabular a unui mare numar de cuvinte pentru

notiuni abstracte, imprumutate in special din olandeza sau formate din elemente autohtone, ca

si prin unele particularitati morfosintactice. Cu toate acestea, cine cunoaste limba indoneziana

poate lesne citi opere literare in malaeza clasica.

Nu putem sa nu amintim si de limba kawi, vechea limba literara a djawanezilor, care

a existat de la inceputul erei noastre si care, in ceea ce priveste structura gramaticala, face

parte din categoria limbilor malaio-polineziene. Lexicul ei este insa imprumutat mai ales din

sanscrita si bali, deoarece literatura in limba kawi sunt traduceri si prelucrari, mai mult sau

mai putin exacte, ale operelor literare (epice si dramatice) sau religioase (budiste) din India.

42

De foarte multa vreme limba kawi a aytras atentia savantilor (incepand cu W. Von

Humboldt) si este una dintre cele mai studiate limbi din aceasta parte a lumii.

XIII. Limbile chino-tibetane

Se impart in doua mari ramuri: 1) thai-chineza (chino-siameza), care cuprinde limba

chineza si grupul limbilor thai (limba thai propriu-zisa sau thai-siameza, apoi limbile lao,

lui, kuin, vietnameza, numita, anterior, anamita s.a.) si 2) tibeto-birmana (limba tibetana,

limbile himalaice pronominalizate, limbile himalaice nepronominalizate, limba birmana

s.a.).

XIV. Limbile indiene (amerindiene)

Se clasifica in trei mari grupe: 1) limbile din Canada si S.U.A. (eschimosa, aleuta,

familia athapasca si algonquina etc.); 2) limbile din mexic si din America centrala (cea mai

importanta este, aici, maya, limba moarta, vorbita de indienii din Yucatán si nordul statului

Campeche); 3)limbile din America de Sud si Antile (quechua, aymara, tupi, guarani etc.).

Cu privire la locul limbii coreene in clasificarea genealogica au fost emise doua

ipoteze. Dupa una dintre ele, coreeana ar forma impreuna cu limbile dravidiene din sudul

Italiei o familie aparte, explicatie neacceptata din lipsa de argumente convingatoare. Mult mai

plauzibila este cealalta ipoteza, care sustine inrudirea dintre coreeana si limbile manciuriana

si mongola. Dupa parerea lingvistilor care au argumentat cel de-al doilea punct de vedere,

coreeana face parte din familia limbilor altaice (adica este inrudita cu limbile turcice,

mongole si tunguso-manciuriene).

Intrebari de verificare:

- Ce criterii stau la baza clasificarii genealogice?

- Care sunt principalele familii de limbi?

- Care sunt principalele ramuri ale familiei indoeuropene?

- Enumerati limbile romanice.

43

B. CLASIFICAREA TIPOLOGICA

Istoricul problemei

Spre deosebire de clasificarea genealogica, clasificarea tipologica a limbilor, aparuta cam

in acelasi timp (adica la sfarsitul sec. al XVII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea), se

intemeiaza pe alte principii. Intr-adevar, aici nu ne mai intereseaza inrudirea morfemelor si

nici, implicit, filiatia lingvistica, ci tipul limbii, cu alte cuvinte, asemanarile si deosebirile ce

se manifesta in structura gramaticala a limbilor, indiferent de originea lor.

Ideea de a se studia tipul limbii o intalnim, pentru prima oara, la romantici, dupa care,

sufletul fiecarui popor se manifesta in folclor, in arta, literatura si limba. De aici concluzia,

naturala, ca prin limba putem cunoaste spiritul etnic. Conceptia aceasta o gasim formulata in

celebra lucrarea a lui Friederich von Schlegel, seful romanticilor germani, Über die sprache

und Weisheit der Indier, mentionata mai sus. Pe baza compararii limbilor, intreprinsa inca

de englezul W. Jones, Fr. Schlegel confrunta sanscrita cu greaca, latina, limbile turcice si

conchide ca:

1) limbile pot fi impartite in doua tipuri, si anume in limbi flexionare (cu flexiune

interna) si limbi cu afixe (care dispun de prefixe si sufixe);

2) fiecare limba se naste si ramane in acelasi tip lingvistic;

3) limbile flexionare sunt mai bogate, mai stabile si mai durabile decat acela afixale,

care, dimpotriva, ar fi sarace, artificiale si nu s-ar dezvolta organic. In alti termeni, Fr.

Schlegel considera ca limbile flexionare ar fi singurele ideale si le opune tuturor celorlalte.

Dupa parerea lui, reprezentanta clasica a limbilor flexionare o constituie sanscrita.

Zece ani mai tarziu, fratele lui Friederich Schlegel, August Wilhelm von Schlegel

(1767-18450, in lucrarea Observations sur la langue et la littérature des troubadours

(1818), propune clasificarea tuturor limbilor in trei tipuri principale:

1) limbi in care cuvintele sunt invariabile, iar raporturile dintre el;e pot fi exprimate

numai prin topica;

2) limbi cu afixe, in care raporturile gramaticale sunt desemnate cu ajutorul

prefixelor, sufixelor si al desinentelor;

3) limbi flexionare, in care, in afara de afie, mai exista si flexiune interna. La randul

lor, acestea pot fi divizate, pe baza criteriului sintactic, in limbi sintetice si limbi analitice.

44

O noua etapa in evolutia conceptiilor privind clasificarea tipologica a limbilor este

marcata de cercetarile lui Wilhelm von Humboldt. Ceea ce este nou in clasificarea propusa de

Humboldt consta in faptul ca el adauga celei facute de A. Schlegel al patrulea tip lingvistic si

da denumire primelor doua.

1) Primul tip lingvistic (al lui A. Schlegel) Humboldt il numeste izolant.

2)Al doilea este denumit aglutinant; limbile care il compun se caracterizeaza prin

afixe, dar in structura lor morfologica prefixele, sufixele si desinentele nu sunt sudate cu

radacina cuvantului.

3)Al treilea tip il constituie limbile flexionare. Ele se caracterizeaza, spre deosebire

de cele aglutinante, printr-o coeziune perfecta atat intre afixe, cat si intre acestea si radacina.

Specifica acestor limbi este si flexiunea interna.

4)Spre deosebire de invatatii de pana la el, Humboldt mai distinge un tip lingvistic, si

anume tipul limbilor incorporante (limbile unor indieni din America de Nord, precum si

unele din limbile din extremitatea de nord-est a Siberiei; ciukota sau luoravetlana). In

opozitie cu idiomurile in care exista parti secundare de propozitie dependente de verbul-

predicat, in limbile incorporante sunt utilizate, cu aceasta functiune, afixele, care fac corp

comun cu verbul-predicat. In limbile incorporante, propozitie nu este insa alcatuita numai

din verbe + afixe, ci si din verbe si nume reduse fonetic.

Desi conceptia generala a lui W. von Humboldt contine unele elemente dialectice,

totusi teoriile lui privitoare la evolutia tipului lingvistic sunt idealiste, influentate mult de

Kant, Schelling si Fichte. Lingvistul german considera ca principalele tipuri morfologice ar

reprezenta etape diferite ale unui proces de evolutie unic, incepand cu limbile izolante. Cele

mai desavarsite sunt, dupa el, limbile flexionare, iar sanscrita constituie, desigur, tipul ideal.

August Schleicher revine la clasificarea tipologica a fratilor Schlegel, dar cu o

argumentare si detalii noi. Ca discipol al lui Hegel, Schleicher era convins ca tot ceea ce

exista trece prin trei etape (triada): teza, antiteza si sinteza. In consecinta, va trebui sa

delimitam trei tipuri de limbi in trei perioade. Aceasta interpretare, dogmatica si formala, a

filozofiei hegeliene a fost combinata de Schleicher cu ideile lui Ch. Darwin despre evolutia

speciilor biologice. In mod logic, Schleicher avea sa ajunga la concluzia ca limba, ca orice

organism natural, se naste, creste (nu se dezvolta) si moare. Clasificarea tipologica a lui

Schleicher nu prevede limbile incorporante, ci indica trei tipuri lingvistice in doua variante:

limbi sintetice si limbi analitice.

1. primul tip il constituie limbile izolante:

a) R - radacina pura (de exemplu, chineza);

45

b) R + r - radacina + cuvantul auxiliar (de exemplu, birmana);

2. Limbile aglutinante:

Tipul sintetic:

a) Ra-tipul sufixal (de exemplu, limbile turcice si finice);

b) aR-tipul prefixal (de exemplu, limbile bantu);

c) R/a-tipul infixal (de exemplu, limba batbika)

Tipul analitic:

d) Ra (aR) + r = radacina afixata + cuvantul auxiliar (de exemplu, limba

tibetana);

3. Limbi flexionare

Tipul sintetic:

a) Ra - flexiunea interna pura (de exemplu, limbile semite);

b) aRª (Rªa) + r: radacina flectanta (cu flexiune) si afixata + cuvantul auxiliar

(de exemplu, limbile romanice, engleza).

Limbile izolante sau amorfe sunt considerate de Schleicher ca specii arhaice, cele

aglutinante, ca specii intermediare, limbile flexionare (vechi indo-europene) ar coincide cu

epoca de inflorire, reprezentand, deci, speciile cele mai evoluate, in timp de limbile

flexionare noi (analitice) ar apartine epocii de degradare. In viata limbilor, A. Schleicher

distinge, deci, doua perioade, dintre care una asa-zisa preistorica sau creatoare si alta

istorica sau de degradare. In aceasta perioada nu se mai creeaza forme noi, ci, dimpotriva,

totul se dezintegreaza.

In acelasi timp cu Schleicher, a elaborat o clasificare morfologica H. Steinthal. El

porneste de la tezele principale ale lui Weavon Humboldt, dar interpreteaza ideile acestuia pe

plan psihologic. Toate limbile sunt impartite de Steinthal in limbi cu forma si limbi fara

forma (amorfe). Prin forma el intelege atat forma cuvantului, cat si forma propozitiei.

Limbile in care flexiunea lipseste au fost numite de Steinthal agregate; ele dse subimpart in:

limbi de tipul vietnamezei (care este aproape total lipsita de forme) si limba chineza (care nu

este complet amorfa: in chineza exista nu numai afixe lexicale, ci si afixe gramaticale);

limbile cu flexiune, Steinthal le-a numit limbi variabile.

A. Fara forma:

- cu ajutorul reduplicarii si al prefixelor (limbile polineziene);

- cu ajutorul sufixelor (limbile turcice, mongole si fino-ugriene);

- prin intermediul incorporarii (limbile amerindiene);

B. Limbi variabile, cu forma (organizate):

46

- prin adaugarea elementelor (egipteana);

- cu ajutorul flexiunii interne (limbile semite);

- cu ajutorul sufixelor veritabile (limbile indo-europene).

Aceasta clasificare, ca, dealtfel, si cele care i-au format, o completeaza cu amanunte

pe cea a lui W. Von Humboldt, in cazul de fata cu o intelegere deosebita a notiunii de forma.

Clasificarea lui H. Steinthal a fost revizuita de Fr. Misteli, care are meritul de a fi

delimitat limbile ca radacini izolante (chineza) de cele care izoleaza temele (de exemplu,

malaeza).

N. Finck pune la baza clasificarii, pe de o parte, principiul de organizare a propozitiei

("masivitatea", ca in limbile incorporante, sau "caracterul segmentarii sau al fragmentarii", ca

in limbile semite si indo-europene), iar pe de alta, caracterul relatiilor dintre partile

propozitiei, in special tipul acordului. In felul acesta, o limba aglutinanta cu acord deplin (de

exemplu, subia din grupul zambezi al familiei bantu), iar alta, tot aglutinanta, dar cu acord

partial (turca), ocupa in clasificarea lui Finck, locuri diferite. Drept urmare, autorul distinge 8

tipuri morfologice: 1) tipul chinez; 2) tipul groenlandez; 3) tipul subia; 4) tipul turc; 5) tipul

samoan (specific si altor limbi polineziene); 6) tipul arab (comun si celorlalte limbi semite);

7) tipul grec (caracteristic si altor limbi indo-europene) si 8) tipul gruzin.

In clasificarea morfologica a lui Fr. si A. Schlegel, W. von Humboldt, A. Schleicher,

H. Steinthal si Fr. Misteli, ca, dealtfel, in insasi conceptia lor lingvistica, limbile

indo0europene reprezinta tipul cel mai evoluat si se caracterizeaza printr-o structura

gramaticala ideala, puncte de vedere ce nu pot fi insa acceptate.

Lingvistul rus F. F. Fortunatov (1848-1914) reia, cu unele modificari, sistemul de

clasificare al lui W. von Humboldt, pe care-l completeaza cu un tip ce ocupa o pozitie

intermediara intre limbile aglutinante si cele flexionare. Fortunatov denumeste acest tip

flexionar-aglutinant si include aici limbile semite, pe care lingvistii le considerau flexionare,

desi in structura lor gramaticala ele se deosebesc mult de limbile indo-europene. Clasificarea

tipologica a lui Fortunatov este foarte logica, dar insuficienta in privinta numarului limbilor.

El ia ca punct de plecare structura formei cuvantului si corelatia dintre elementele

morfologice ale acestuia din urma. Bazandu-se pe criteriile amintite, lingvistul rus distinge 4

tipuri de limbi:

1) aglutinante (turcice, fino-ugrice mongole), in care formele cuvintelor se

organizeaza prin separarea temelor si afixelor;

47

2) flexionar-aglutinante (limbile semite), in care formele cuvintelor se organizeaza

prin separarea temelor, deci aici raportul dintre tema si afix este identic cu cel din limbile

aglutinante;

3) flexionare (limbile indo-europene), in care exista o flexiune tematica (a temelor) in

forme organizate de afixe;

4) radicale (chineza, birmana), in care nu exista forme ale cuvintelor izolate,

detasabile, radacinile constituind nu parti ale cuvantului, ci chiar cuvinte.

Din clasificarea lui Fortunatov lipsesc limbile incorporante, in ea nu pot fi incluse

gruzina, groenlandeza, limbile malaio-polineziene, dar foarte subtil este ilustrata diferenta

dintre formarea cuvintelor in limbile indo-europene si semite, operatie pe care anterior

lingvistii de obicei nu o faceau.

O completare substantiala a schemei clasificarii tipologice traditionale ii apartine

lingvistului american E. Sapir. La baza clasificarii, acesta pune trei criterii: 1) gradul de

sinteza; 2) tehnica sintezei; 3) caracterul conceptelor (adica al semnificatiilor ce pot fi

exprimate in cadrul cuvantului). Dupa primul criteriu, limbile sunt divizate in: analitice

(chineza, engleza, franceza), sintetice (latina, araba, finlandeza) si polisintetice. In

conformitate cu cel de-al doilea criteriu, limbile se impart in izolante, aglutinante,

fuzionante si simbolizante. In fine, potrivit celui de-al treilea criteriu, tipurile de notiuni

exprimate de limba pot fi: A. Lexicale (1.concepte lexicale "de baza" si concepte

"derivative") si B. Gramaticale (3.concepte relationale concrete: de pilda, genul si

numarul; 4.concepte relationale pure: de ex., categoria gramaticala a cazului).

Considerate in ansamblu, cercetarile consacrate clasificarii tipologice au scos la iveala

faptul ca in fiecare limba predomina anumite procedee de exprimare a continutului

gramatical, in schimb, altele lipsesc sau sunt folosite foarte rar. In fond, asa a aparut

clasificarea tipologica. Ea se sprijina pe structura limbii si este definita prin mijloacele

greamaticale de expresie, esentiale in fiecare caz in parte. Astfel, la exprimarea raporturilor

dintre cuvinte, limba romana utilizeaza mijloace morfologice (flexiunea), sintactice

(jonctiunea, juxtapunerea, parataxa, topica) si fonetice (intonatia, pauza). Dimpotriva,

chineza recurge mai ales la ton, topica si cuvinte auxiliare.

CLASIFICAREA TIPOLOGICA TRADITIONALA

Lingvistica generala actuala accepta, in principiu, clasificarea tipologica a lui

Humboldt si completarile facute de alti invatati atat in sec. al XIX-lea, cat si in epoca noastra.

48

Se recunoaste, de fapt, existenta a patru tipuri principale de limbi, si anume: 1) tipul izolant

sau amorf; 2) tipul aglutinant; 3) tipul flexionar; 4) tipul polisintetic.

1. Limbile izolante sau amorfe (li se mai spune si radicale)

Din aceasta categorie fac parte: chineza, vietnameza, tibetana, birmana, siameza, limbile

sudaneze (in parte, si engleza). Limbile pomenite se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi

principale:

a) invariabilitatea cuvintelor. Afixele gramaticale, de obicei lipsesc, cuvintele nu se

declina si nu se conjuga. Exista numai particule, care indeplinesc rolul cuvintelor auxiliare, si

afixe lexicale. Limbile se numesc izolante, pentru ca formele cuvintelor nu exprima raporturi

sintactice in propozitie: formal cuvintele sunt "izolate". Ele pot consta in unele limbi numai

din radacini, in timp ce in altele (care izoleaza temele) gasim afixe lexicale. Propozitia

reprezinta, in limbile izolante, un sir de radacini sau teme invariabile.

b) In limbile amorfe nu exista elemente formale pentru a diferentia partile de vorbire,

desi sensul lor este perceput ca atare si in plan morfologic. Cuvintyele ce desemneaza

obiecte, proprietati sau actiuni, din punct de vedere structural nu se deosebesc prin nimic

unele de altele. Uneori, unul si acelasi cuvant poate indica si obiectul, si proprietatea, si

actiunea (aceasta depinde, bineinteles, de context). De aici polisemia radicalilor sau a

temelor. Aceleasi radacini au, adeseori, intelesuri foarte variate (de exemplu, in chineza). Cu

alte cuvinte, in chineza exista multi radicali omonimici. De pilda, tao poate insemna: "a rapi,

a atinge, a acoperi, steag (flamura), grau, a duce, drum"; liu - "a intoarce, caruta, piatra

pretioasa, roua, a bate fierul, drum". Aceste complexe sonore, identice din punct de vedere

fonetic segmental, sunt diferentiate prin intonatie (oral) si prin ideograme (in scris).

c) Raporturile sintactice pot fi exprimate prin topica, intonatie si cuvinte-radacini,

care isi pierd in context valoarea lor de baza si capata rolul cuvintelor auxiliare (insrtumente

gramaticale prin excelenta: prepozitii sau conjunctii). De exemplu, subiectul se afla

intotdeauna la inceputul propozitiei, obiectul direct sta sau imediat dupa cuvantul care

marcheaza actiunea sau este indicat prin intermediul unui cuvant-radacina."Genitivul" (ceea

ce intelegem noi prin acest caz) se exprima in chineza prin plasarea cuvantului inaintea celui

care trebuie definit: teani tse "fiul cerului" (se poate spune insa si: teani-ti-tse). In limba

chineza, in afara de cuvintele radacini, care poarta o anumita valoare lexicala, mai exista si

cuvinte-radacini cu functie auxiliara. (Studiul acestei limbi se reduce la stidiul radicalilor de

diferite tiputi, precum si al topicii). Destinatia celor doua feluri de radacini a fost observata de

multa vreme de lingvistii chinezi, care le-au impartit in cuvinte pline si cuvinte goale (vide).

49

In concordanta cu aceasta delimitare, se dadea si definitia gramaticii: a arta foarte utila, care

ne invata sa deosebim cuvintele pline de cele goale.

2. Limbile aglutinante

In aceasta categorie se incadreaza majoritatea limbilor din Asia, Africa si Oceania:

limbile turcice, mongolice, tunguso-manciuriene, samoedice, bantu, fino-ugriene, dravidiene,

gruzina, japoneza, armeana de azi (care poseda insa si unele trasaturi, specifice tipului

flexionar) s.a. Ele se caracterizeaza prin afixe lexicale si gramaticale, dar, spre deosebire de

tipul flexionar, legatura dintre morfeme nu prezinta o coeziune perfecta, de unde si numele de

aglutinante.

a) In aceste limbi, structura morfologica a cuvantului este extrem de clara.

b) Indiferent de natura lor, morfemele se prezinta sub acelasi aspect (nu exista

flexiune interna, lipsesc alternantele). Radacina cuvantului nu se modifica niciodata. Toate

elementele sunt alipite, atasate. De exemplu, in turca: el "mana", el/im "in mana mea",

el/im/de "in mana mea" (loc.), el/im/de/ki/ "care se afla im mana mea", el/im/de/ki/n (gen.

sg) "a celui (a ceea) ce se afla in mana mea"; aplicarea afixului la radacina (care poarta sensul

lexical fundamental) se face pornind de la elementul mai general, mai abstract, spre cel mai

concret, mai particular, adica mai intai se ataseaza afixul care arata categoria cea mai

cuprinzatoare, urmat de afixul categoriei mai restranse;

c) Afixele care exprima diferite valori gramaticale se caracterizeaza prin doua

trasaturi fundamentale: fiecare afix indeplineste numai o singura functiune; fiecare valoare

gramaticala este exprimata intotdeauna prin unul si acelasi afix (afixe standard). De exemplu,

in turca: oda "camera, odaie", oda/da "in camera" (loc.), oda/lar (nom.pl), iar odalar/da

(loc. pl.); in tatara kul "mana" - nominativul singular este marcat aici de afixul (desinenta)

zero; kul/lar "maini" - afixul -lar exprima numai pluralul, nu si nominativul; in limbile

flexionare (sanscrita, greaca, latina, romana, germana, rusa etc.), o desinenta poate indica (si

indica) mai multe functiuni. Astfel, in lat. horti, -i marcheaza in acelasi timp si nominativul

si pluralul; in spe: e desemneaza doua functiuni gramaticale: ablativul si singularul;

d) Armonia vocala (sinarmonismul) reprezinta o cerinta de a “armoniza” vocala

afixelor cu vocala din interiorulo cuvantului.

e) Pe langa faptul ca afixele indeplinesc o singura functiune gramaticala, limbile

aglutinante se caracterizeaza, dupa cum am mai remarcat, printr-o slaba coeziune a

morfemelor (acestea se alipesc in mod mecanic la radacina sau de alt afix);

50

f) Procedeele morfologice cele mai raspandite sunt sufixarea si prefixarea. In limbile

aglutinante predomina, de regula, unul dintre ele. Astfel, in limbile turcice si fino-ugriene

exista numai sufixe, in timp ce in limbile bantu, predomina prefixele.

3. Limbile flexionare

Aceste limbi se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi fundamentale:

a) posibilitatea variatiei fonematice a structurii morfemelor (flexiune interna). Aceasta

modificare serveste la formarea de noi cuvinte sau diferite forme ale unuia si aceluiasi cuvant

(cf.engl. sg. foot "picior" - pl. feet; germ. Wald "padure" - pl. Walder; Handel "negot" - pl.

Händel;

germ. Fangen "a prinde", fängt (prez., pers. a III-a sg.), fing (imperf., pers. a III-a sg.);

b) fiecare afix poate fi purtatorul mai multor functiuni gramaticale; cf. in rusa; desinenta - ev

(in derêv’jev<derêvo "copac", exprima categoria numarului (pl.) a genului (n.) si a cazului

(gen.);

c) o coeziune perfecta a morfemelor (fuzionarea lor).

Intr-adevar, in limbile flexionare, afixarea difera de afixarea din limbile aglutinante prin

faptul ca sufixele si prefixele sunt legate organic de radacina sua tema, adeseori, exista

cuvinte care nu pot fi folosite fara sufix (cf. in r. sem’/ja, derev/o), dupa cum sunt si cazuri

cand sufixul este zero (cf. tot in rusa; stol "scaun" – nom. ac. sg., stul "masa" - nom. ac. sg.,

sapog "gheata"- nom. ac. sg. gen. pl., soldat - nom. sg., gen. ac. pl.).

Limbile flexionare se impart, la randul lor, in limbi sintetice si analitice. Limbi

sintetice prin excelenta: limbile indo-europene vechi (sanscrita, greaca, latina, gotica,

armeana veche, slava veche si altele) iar dintre limbile indo-europene actuale: lituana,

germana, rusa si unele limbi slave (ele au insa si elemente de analitism). Limbi analitice:

majoritatea limbilor indo-europene contemporane (limbile romanice, neoindiene, engleza,

daneza, neogreaca, bulgara s.a.;trebuie spus insa ca evolutia limbii romane de la sintetism la

analitism nu este unidirectionala si absoluta, caci se observa, in parte, si un fenomen invers,

de creare a formelor sintetice).

In limbile sintetice, categoriile si roporturile gramaticale se exprima in interiorul

cuvantului, in timp ce limbile analitice recurg la mijloace externe (cuvinte auxiliare, topica,

intonatie). In limbile cu structura sintetica, cuvantul isi mentine caracteristica sa gramaticala,

chiar dacal extragem din propozitie. De exemplu, lat. filium ne indica prin forma sa ca: a)

avem in fata un substantiv, b) la numarul singular, c) in cazul acuzativ, d) cu functia sintetica

de complement direct. In limbile analitice insa, cuvantul, scos din propozitie, are numai

valoare lexicala, posibilitatea de a numi (functia denominativa). De exemplu, in engleza

51

round "cerc" , considerat in afara propozitiei, are numai valoare lexicala, fara indicatii de

natura gramaticala.

Structura analitica este mai raspandita in paradigma numelui (vezi, de exemplu,

franceza, engleza, bulgara, persana noua etc.). In sistemul verbal, insa, alaturi de constructii

analitice, gasim si o bogata varietate de forme sintetice, utilizate pentru desemnarea

categoriilor gramaticale proprii acestei parti de vorbire (timpul, modul s.a.). Elementele

sintetice apar si in cadrul derivarii folosite in limbile analitice.

1. Limbile polisintetice (incorporante).

Particularitatile acestui tip morfologic consta in aceea ca diferitele obiecte ale actiunii

(direct, indirect) precum si circumstantialele nu sunt exprimate prin parti secundare de

propozitie ci prin diferite afixe care intra in cpomponenta formei verbale ce serveste de

predicat in propozitie. Uneori in componenta predicatului se inlcude si subiectul. Putem

spune, astfel, ca in limbile polisintetice cuvantul corespunde unei intregi propozitii din alte

limbi.

Din limbile polisintetice fac parte multe limbi ale indienilor din America, unele limbi

africane si limbile unor popoare din Asia.

Pentru a intelege cum functioneaza aceste limbi, prezentam un exemplu dintr-o limba

indiana din America de Nord, statul Oregon – limba chinook. Propozitiei noastre “Am venit

să-i dau ei asta” ii corespunde in chinook inialudam. In aceasta propozitie sunt incorporate

obiecte pronominale: radacina verbului “a da” este reprezentata prin consoana d, prefixul i-

exprima un trecut imediat; n desemneaza persoana I sg.; al doilea -i- obiectul pronominal

(“asta”, “aceasta”, “acest lucru"); -a- al doilea obiect pronominal – “ei” – (complement

indirect); -l- afix care indica valoarea de complement indirect a pronumelui precedent; -u-

arata ca actiunea este indreptata spre exterior si porneste de la subiectul vorbitor (adica “el da

cuiva ceva si nu ia de la nimeni nimic”); in fine –am este un sufix care exprima o notiune

suplimentara cu un anumit scop.

Tipul polisintetic il determinam in primul rând dupa criteriul sintactic. Este gresit sa se

afirme ca in limbile polisintetice nu exista cuvinte, ci numai cuvinte-propozitii. In limbile

polisintetice exista paralel si forme independente si forme incorporante.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti, p.228-261.

* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.452-492.

52

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:

VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.

WALD, Lucia; SLAVE, Elena – 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucuresti.

* * LIMBILE LUMII (Mica enciclopedie) (LL) – 1981, Bucuresti.

* * ENICLOPEDIA LIMBILOR ROMANICE (ELIR) – 1989, Bucuresti.

Intrebari de verificare:

- Care sunt criteriile care stau la baza clasificarii tipologice?

- Enumerati principalele tipuri de limbi.

- Care sunt deosebirile dintre tipul aglutinant si cel flexionar?

- Dati exemple de limbi din fiecare categorie tipologica (izolant, aglutinant, flexionar si

polisintetic).

III. TESTE, GRILE, EXERCITII DE AUTOEVALUARE FINALA

- Care sunt principalele teorii prin care se incearca sa explice aparitia limbajului?

- In ce consta dificultatea de a stabili originea vorbirii si a primelor cuvinte?

- Explicati functia denominativa a limbajului.

- Explicati functia poetrica a limbajului.

- Care sunt functiile limbajului in acceptia lingvistului Roman Jakobson?

- Care sunt principalele curente filosofice privitoare la desfasurarea procesului de

comunicare?

- Care sunt principalele activitati de comunicare?

- Ce este codul lingvistic si in ce consta emiterea mesajului?

- Care sunt acceptiile semnului lingvistic?

- Explicati acceptia bilaterala a semnului lingvistic.

- In ce consta a doua articulare a limbajului?

- Care sunt trasaturile fundamentale ale semnului lingvistic? Explicati arbitrariul semnului

lingvistic.

- Dati exemple de cuvinte motivate absolut si de cuvinte motivate relativ.

- Care sunt cauzele pierderii motivarii?

- Care sunt filologii care au pus bazele metodei comparativ-istorice?

- Care sunt principiile metodei?

- Ce este reconstructia? Dati exemple.

- Este posibila reconstructia unei limbi (de exemplu limba indo-europeana)? Care sunt

limitele metodei?

53

- Care sunt metodele moderne in lingv istica?

- Ce este analiza in constituenti imediati?

- Ce este comutarea?

- Ce criterii stau la baza clasificarii genealogice?

- Care sunt principalele familii de limbi?

- Care sunt principalele ramuri ale familiei indoeuropene?

- Enumerati limbile romanice.

- Care sunt criteriile care stau la baza clasificarii tipologice?

- Enumerati principalele tipuri de limbi.

- Care sunt deosebirile dintre tipul aglutinant si cel flexionar?

- Dati exemple de limbi din fiecare categorie tipologica (izolant, aglutinant, flexionar si

polisintetic).

- Care sunt elementele de progres in limba in fonetica, morfologie, sintaxa si lexic?

54