CUPRINS

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI ……………………………………………………….………….. lipsăLINGVISTICA PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX – LEA Gramatica în vechea Indie ……………………………………………………………………… 01 Cercetări lingvistice în Grecia Antică …………………………………………….……………. 01Şcoala din Alexandria ………………………………………………………………………….. 06 Gramaticii latini ………………………………………………………………………………… 08 Crearea gramaticii normative ……………………………………...…………………………… 09Cercetări lingvistice în Evul Mediu ………………………………………….…………………. 09Gramatica de la Port Royal, încercări de alcătuire a gramaticii universale ……….……………..17METODA COMPARATIV – ISTORICĂ Principiile aplicării ei, reconstrucţia, lipsuri şi greutăţi ……………………….…………… 21 Reconstrucţia LIMBII COMUNE ………………………………………….…………….. 23PRIMA GENERAŢIE A LINGVIŞTILOR COMPARATIŞTI (Franz Bopp, R. Rask, A.H. Vostokov) Teoria celor două perioade …………………………………………………………………….. 26 Problema construirii fuziunii, W. von Humboldt şi crearea lingvisticii generale …….……….. 26Naturalismul lingvistic ………………………..……………………………………….……… 30 Încercarea de a aplica în studiul limbii tezele biologiei ……………………………………….. 31 Problema ARBORELUI GENEALOGIC al limbilor ……………………….………. 32PSIHOLOGISMUL LINGVISTICProblema formei interne a limbii ………………………………………………………………. 34 Neogramaticii (Şcoala din Leipzig) ………………………………………………………….... 37LINGVIŞTII ROMÂNI DIN A DOUA JUMĂTATE a sec. al XIX – lea şi începutul sec. XX Bogdan Petriceicu Haşdeu ……………………………………………………………………… 40 Alexandru Lambrior, Lazăr Săineanu, Al.Philippide, Sextil Puşcariu …………………………. 41GEOGRAFIA LINGVISTICAJ.Gillieron, problema migraţiei cuvintelor, teoria ariilor dialectale ……………………………. 42FERDINAND DE SAUSSURE şi ŞCOALA SOCIOLOGICĂProblema semnului lingvistic şi a sistemului ……………………………………………..……. 43 Lingvistica internă şi externă ………………………………………………………..…………. 46 Şcoala sociologică .................................………………………………………………............... 47STRUCTURALISMULŞcoala din Praga .......................……………………………………..............………….............. 48Fonologia ……………………………………………………….……………………………… 49

– 01 –

LINGVISTICA PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX – lea

Gramatica în vechea Indie

În India, preocupările pentru limbă, mai vechi decât în Europa, au un caracter mai puţin filozofic, indienii manifestând un interes mai mare pentru gramatica propriu – zisă. În „Gramatica lui Panini” (sec. IV – lea î.e.n.) limba sanscrită este descrisă cu exactitate iar în analiza problemelor lingvistice se observă unele asemănări cu structuralismul modern.

Cercetări lingvistice în Grecia Antică legate de preocupări filozofice şi problema originii cuvintelor

Grecia Antică, ca şi Orientul Antic se caracterizează prin ciocnirea a doua mari curente, idealismul şi materialismul, curente care îşi dispută valabilitatea de la apariţia filozofiei şi până în

1

zilele noastre. Lupta dintre materialism şi idealism se reflectă în modul cum a fost concepută limba la începuturile preocupărilor lingvistice. Filozofii greci s-au ocupat de limbă, reducând-o la redarea de cuvinte cu sens şi au emis teorii în legătură cu originea şi sensul lor. [Urmează p. 02]

Pitagoreii, stoicii, epicureii sunt adepţii concepţiei că numele obiectelor sunt date de la natură, încât există o legătură între aspectul sonor al cuvintelor şi însuşirile obiectului denumit.

Sofiştii, Democrit şi Aristotel au apărat Teza Convenţiei: numele obiectelor au fost create de oameni în chip arbitrar pe baza unei convenţii,

Aristotel considera cuvintele ca SIMBOLURI fără nici o legătură materială cu obiectele, ele fiind alcătuite din silabe, alcătuite la rândul lor din sunete.

În Grecia Antică, principala problemă a Teoriei Limbii a fost cea a raportului dintre Gândire şi Realitate, relaţia dintre obiecte şi numele lor. În cadrul disputei, filozofii greci s-au grupat în următoarele moduri: pitagoreii, eleaţii, sofiştii, Heraclit, şi Democrit, Platon şi Aristotel, stoicii şi epicureii, Unii au fost adepţii teoriei „de la natură” înţelegând că numele este impus de natura obiectului, este o oglindă naturală a lucrului, alţii au adoptat teoria „prin convenţie”, înţelegând că numele au fost date în mod arbitrar.

Pitagoreii au fost adepţii teoriei originii naturale a limbajului, pentru ei cuvintele fiind copii ale sunetelor şi oglindesc aspecte exterioare ale lucrurilor,

– Pagina 03 –

Eleaţii consideră că numele nu sunt reale ci substanţe iluzorii, obiectele lumii fiind create prin nume.

Heraclit consideră că există o unitate indestructibilă între lucrul real şi limbă..Democrit. Pentru el, limba reprezintă un model „sui generis” al Universului: ca şi literele

din a căror combinaţie se naşte textul, mulţimea atomilor creează prin variate îmbinări lumea materială.

Platon confrunta în „Kratylos” argumentele celor doua teorii. Kratylos, discipol al lui Heraclit, susţinea că lucrurile au în mod natural o denumire justă, indiferent în ce limbă sunt date. Platon demonstrează că lucrurile au o esenţă stabilă, obiectivă; acţiunile asupra obiectelor se fac de către toţi şi în acelaşi fel, cu aceleaşi instrumente. A VORBI este O ACŢIUNE , instrumentele acestei acţiuni cu obiectele fiind numele. Rolul lor este de a instrui şi a distinge între ele lucrurile. Platon distinge că în fiecare limbă există nereguli de îmbinare a sunetelor şi de construire a cuvintelor. Pentru Platon, „de la natură” înseamnă că numele aparţin în mod natural lucrurilor, fiind create după anumite reguli.

Concluzia lui Socrate este că în modul de alcătuire a numelor se reflectă nu direct natura obiectelor, ci părerea despre obiecte a creatorului de nume.

– Pagina 04 –Sofiştii acordă interes limbii. În acest timp se dezvoltă retorica, se creează normele

genurilor literare legate de anumite variante dialectale. Coşeriu arată că „Aristotel a mutat problematica limbii din domeniul cauzei în domeniul scopului”. Aristotel se întreabă cum corespund cuvintele scopului propus şi pentru ce s-au creat cuvintele. Numele este considerat semn sau simbol care nu are nici o relaţie naturală cu obiectul. Toate numele sunt convenţionale, depind de voinţa oamenilor. Aristotel distinge relaţia dintre cuvânt şi realitate, motivată istoric prin tradiţie de relaţia dintre complexul sonor şi sens.

Prin sensul lor, cuvintele corespund unei noţiuni, iar prin latura lor sonoră pot desemna orice exemplar al clasei de obiecte care formează noţiunea respectivă. Numele variază după colectiv şi epocă. Aristotel distinge în analiza vorbirii: vorbirea EXPLOZIVĂ , vorbirea practică (Bacon, Locke) şi vorbire poetică (Vico, Croce).

Democrit distinge numai două elemente: elementul cu formă de subiect şi cel cu formă de predicat, iar Platon notează că subiectul este substantivul la nominativ, verbul la infinitiv sau participiu, el formând restul propoziţiei.

2

Aristotel distinge nume şi verb, complexe sonore date prin convenţie, ale căror componente – silabele – nu au sens singure.

– Pagina 05 –

Epicur considera că denumirile lucrurilor n-au fost stabilite prin convenţie, ci oamenii au emis în mod natural sunete care au devenit cuvinte, apoi oamenii au stabilit în comun denumiri ale lucrurilor pentru a se putea înţelege intre ei şi a nu da loc la confuzii. În concepţia epicureică limbajul s-a creat treptat, la început ca reacţie spontană a naturii umane in general, ulterior prin convenţie.

Stoicii , au avut lucrări importante în domeniul logicii şi gramaticii. Concepţia lor era că limba şi gândirea formează o unitate indisolubilă, care îşi are sediul în raţiune. Ei considerau că învelişurile sonore ale numelui au fost alcătuite astfel încât să producă sau să sugereze prin sunete, prin impresie acustică însuşiri ale obiectelor. Stoicii au dezvoltat Teoria Semnului Lingvistic şi disting în procesul comunicării trei elemente;

1.) Obiectul lumii reale, elementul materiei obiective.2.) Sunetul, element material.3.) Ceea ce se exprimă, element al raţiunii.În cadrul comunicării, sunetul devine semnificant, iar exprimabilul devine semnificat.

Cuvântul semnifică ceva din afara lui.Stoicii admit existenţa în limbă a anomaliei, ca rezultat al naturii diferite a conţinutului şi

a expresiei. În limbă există cuvinte polisemantice, omonime şi sinonime. Rezultă de aici, ideea că analiza conţinutului se poate face independent de cea a expresiei.

– Pagina 06 –

Şcoala din Alexandria

Activitatea filologică a luat un mare avânt în epoca elenistică, în Alexandria. Manuscrisele homerice (Iliada şi Odiseea) au fost confruntate, clasate, supuse unui examen lingvistic. Critica de text a fost însoţită de explicaţii fonetice, lexicale şi gramaticale.

Cel mai de seamă filolog alexandrin a fost Aristarh , elev al lui Aristofan. El a compus comentarii la textele clasice homerice, s-a ocupat de problemele de ortografie. El a inaugurat disputa dintre Anomalie şi Analogie care reprezintă o reluare pe plan lingvistic a vechii dispute Natural – Convenţional . Stoicii au semnalat existenţa în limbă a anomaliilor. Ei considerau că nu se poate vorbi de reguli în limbă, că limba trebuie acceptată aşa cum este.

Analogiştii acceptau că limba a fost creată prin convenţie, de aceea ei căutau să descopere în limbă tipuri generale şi reguli, considerând că oamenii pot interveni pentru a o perfecţiona. Pentru ei, rezultatul îl constituia legea supunerii. Limba nu mai era un inventar, ci o structură.

În Şcoala din Alexandria s-au pus bazele Etimologiei şi Dialectologiei, ale Morfologiei şi Sintaxei.

– Pagina 07 –

Dionysos Thrax (sec. II – I î.e.n.), elev al lui Aristarh. Lucrarea sa, „Arta Gramaticii” cuprinde 15 pagini (25 capitole) şi este o expunere sistematică a foneticii şi morfologiei limbii literare greceşti. Capitolele despre fonetică conţin date despre accent şi intonaţie, sunet şi silabă, sunetele sunt clasificate după locul pe care îl ocupă în silabă şi cuvânt. Cuvântul este denumit ca „cea mai mică parte a vorbirii legate”. Sub numele de „accidente”, Thrax descrie categoriile gramaticale ale numelui şi verbului, iar sub numele de „suferinţe” modificările fonetice produse în cadrul flexiunii şi al derivării.

Appollonios Dyskolos a scris cărţi legate de părţile de vorbire în limba greacă. A făcut distincţie între forma şi sensul cuvintelor, între cele cu sens autonom şi cele care nu au sens

3

singure (conjuncţie, interjecţie, prepoziţie, articol) care devin semne ale ideilor. Se pare că a dat o teorie cuprinzătoare a sintaxei aplicată la limba greacă, asemănarea dintre pronumele relativ şi conjuncţie, diferenţa dintre pronume şi articol.

Gramatica Alexandrină a pus bazele descrierii sincronice sistematice a foneticii şi gramaticii, a fixat o terminologie care s-a transmis până în epoca modernă. [08]

Vechii greci au avut preocupări lingvistice mai variate. Lucrările lor de gramatică nu prezintă exactitatea şi rigoarea ştiinţifică a celor din vechea Indie. Problemele de gramatică au fost tratate sub aspect normativ.

Gramaticii latini

Ca şi în alte domenii, romanii s-au inspirat de la greci, dar au adus şi multe contribuţii originale.

Teoria epicureică asupra originii limbajului a fost expusă de Lucreţiu, care respinge ipoteza unui creator, considerând că limbajul a apărut din necesitatea socială a comunicării, pe o cale naturală, prin notarea în mod diferit a obiectelor cu sunete diferite, potrivit cu impresiile resimţite. Caracterul natural al limbajului este demonstrat prin compararea lui cu limbajul animal.

Caesar a scris tratatul „De Analogia”. Cartea cuprindea principii generale şi probleme de lexic, trata probleme fonetice, ortografice şi morfologice. Ca toţi analogiştii, Caesar este PURIST, respinge cuvintele neobişnuite

Cicero nu accepta principiile analogiei.Terentius Varro a scris multe lucrări privitoare la limbă „De lingua latina”. Consideră

că – „în limbă îşi află aplicarea atât analogia cât şi anomalia” atât reguli cât şi excepţii, simetrie şi nesimetrie. [pagina 09] Varro arată că limba este un fenomen complex, creat şi dezvoltat din necesităţile comunicării şi care nu poate fi explicat prin simpla convenţie între oameni. Limba se bazează pe uz, dar comportă şi simetrie. Uzul şi analogia lingvistică nu se opun. Limba s-a născut din necesitate şi îşi creează forme noi în raport cu realitatea şi cu nevoile comunicării. Varro are o clasificare a cuvintelor în patru clase după criteriul cazului / timpului. El a făcut distincţie clară între flexiune şi derivare. A înţeles cronologia împrumuturilor greceşti, deosebind straturi de cuvinte intrate în latină din diferite dialecte greceşti în epoci diferite. Tot Varro este cel care a notat Rotacismul.

Crearea gramaticii normativeAelius Donatus (sec.IV e.n.) cu lucrarea „Ars Grammatica” urmează gramatica lui Thrax

şi în care accentul cade pe analiza părţilor de vorbire, cu unele modificări cerute de limba latină. El înlocuieşte articolul cu interjecţia, inclusă de greci în clasa adverbelor. Enumeră cele opt părţi de vorbire cu următoarea ordine: nume, pronume, verb, adverb, participiu, conjuncţie, prepoziţie, interjecţie.

Cercetări lingvistice în Evul Mediu

Cercetările asupra limbii au fost influenţate de factori demografici şi culturali. În Europa şi în Orient se formează noi popoare şi noi limbi.

[– Pagina 10 –]Pe lângă creştinism se răspândeşte budismul şi islamismul. În unele ţări, alături de limbile

locale, „vulgare”, se folosesc limbile universale de cultură: latina şi slava în Europa, araba în Orient. Gramatica şi poetica, retorica şi logica continuă să fie obiect de studiu şi sunt puse în slujba filologiei şi teologiei. Înflorire în perioada medievală a avut ştiinţa limbii la arabi. A existat preocuparea pentru stabilirea unei juste pronunţări şi interpretări a „Coranului”.

În legătură cu originea lingvisticii arabe s-au formulat trei ipoteze:

4

1) Învăţaţii arabi şi unii savanţi străini susţin originea ei autohtonă.2) Influenţa filozofiei greceşti, a logicii aristotelice, în analiza categoriilor gramaticale3) Influenţa gramaticii vechi indiene.

Oricâte influenţe s-ar fi exercitat asupra arabilor, gramaticii arabi au operat cu ele pe baza unei mentalităţi proprii, creând un sistem propriu prin care au contribuit la progresul ştiinţei limbii.

Cercetările gramaticale s-au desfăşurat în două centre culturale: Başra şi Kufa, unde s-au creat şcoli diferite ca orientare şi metodă.

La Başra era predominant Principiul Analogiei. Pentru gramaticii başriţi limba reprezenta o oglindă a realităţii, în ea trebuiau dezvăluite Legile Logice ale Gândirii şi Legile Naturale. Limba arabă era identificată cu Raţiunea Supremă . Ei căutau să dezvăluie raţionalitatea limbii arabe literare ca mod şi forme de organizare, să evidenţieze armonia întregului şi a părţilor ce îl compun, să reducă excepţiile la reguli. Aici sunetele sunt grupate după modul de articulare în sintaxă. Se introduc principii de subordonare a cuvintelor pe ranguri şi sistematizarea relaţiilor dintre cuvinte. Gramaticii pleacă de la principii cărora le subordonează textul.

Cercetătorii din Kufa acceptă ca bază a gramaticii întregul material lingvistic atestat. La Kufa s-a pus accentul pe adunarea de material lingvistic atestat. S-a pus accentul pe adunarea de material, pe explicaţii de detaliu fără un sistem prea riguros. S-au făcut şi aici referiri la analogie, Au fost preocupări şi pentru literatura scrisă în dialecte.

În ambele şcoli gramaticale, sistemul limbii arabe era obiectul de cercetare a două domenii: Nahw şi Şarf.

În Nahw se descrie propoziţia şi tipurile ei, părţile ei componente, modificările complexului sonor al cuvintelor. Sunt prezentate variantele funcţionale şi poziţionale ale cuvântului.[– pag.12 –]

În Şarf se arată modificările complexului sonor al rădăcinii în legătură cu posibilităţile ei derivaţionale şi cu variaţiile ei semantice, se dă clasificarea tipurilor de rădăcini, descrierea variaţiilor dintre rădăcină şi morfemele sufixale, La baza noţiunii de Şarf stă distincţia dintre scheletul consonantic al rădăcinii şi variabilitatea cu rol s«mantia a vocalismului ei şi a afixelor*

În sistemul başrit, unitatea fundamentală este cuvântul, în sistemul kufit – îmbinarea predicativă.

Sunetele limbii arabe clasice au fost grupate în 16 clase, pe criterii fiziologice. Ca şi la Panini, vocalele şi consoanele sunt tratate laolaltă şi grupate după trepte de deschidere. Arabii au studiat comportarea vocalei în silabă, dar fără a considera silaba unitatea fundamentală. În centrul analizei se află complexul sonor al cuvântului şi modificările lui legate de procese semantice şi gramaticale, de funcţia şi poziţia lui în propoziţie. Reprezentanţii şcolii Başra au fost:

Sibawayhi cu lucrarea al – Kitab. A pus bazele sistemului de scriere a gramaticii arabe, formulând regulile ei, pe care le – a ilustrat cu numeroase scrieri din Coran şi din poezia veche.

Al – Asmai a publicat o serie de monografii lexicale cuprinzând sinonime.Al – Mubarrad pune bazele tradiţiei gramaticale din Başra. Lucrarea sa poartă numele al –

Karnil, Reprezentanţii şcolii din Kufa [– pagina 13 –] :Întemeietorul şcolii din Kufa este al – Ruasi. Activitatea normativă este continuată de Ibn –

as – Sikkit cu lucrarea sa „Despre îmbunătăţirea limbii” în care se referă la probleme de cultivare a limbii.

Mahmud al – Kasgari cu lucrarea „Divanul limbii turce” ce constituie un dicţionar şi o gramatică a idiomurilor turceşti. În această lucrare se notează diferenţele dialectale fonetice, lexicale şi gramaticale, propunându-se etimologii. Al – Kasgari a consemnat formarea cuvintelor prin Analogie.

În concluzie, gramaticii arabi au lucrat după o concepţie pozitivistă. Au supus analizei un bogat material din Coran şi din poezia clasică, cercetat în cele mai mici detalii. Au studiat şi clasificat schimbările fonetice combinatorii încercând să le explice. Au analizat morfemele componente ale cuvintelor, în special rădăcina. Puţină atenţie au acordat laturii semantice şi

5

funcţiilor sintactice. Gramatica arabă se caracterizează printr-o metodologie formalizantă care o apropie Structuralismului Descriptivist. Au fost preocupaţi de codificarea şi normarea limbii literare. Au căutat în limbă reflectarea Legilor Logicii. În problema originii limbajului au oscilat între trei ipoteze:

– Revelaţie divină– crearea convenţională– o formulare intermediarăÎn China Medievală studiile lingvistice s-au axat în special pe problema elaborării foneticii

pe baza poeticii. Cercetările fonetice elaborate în China Medievală şi continuate în epocile urmă- -toare, prezintă o serie de trăsături caracteristice. Fiecare iniţială şi fiecare rimă pot fi notate cu mai multe semne grafice, iar silabele sunt grupate în clase după iniţială sau după rimă. Silaba devine unitate fonologică fundamentală, caracterizată prin ton, al cărui trăsături sunt iniţiala şi rima.

Cercetările lingvistice din Europa Medievală continuă studiile din antichitatea târzie. În apusul Europei Gândirea ştiinţifică este subordonată dogmei religioase. Problema limbii ocupă un loc important în disputa medievală dintre nominalişti şi realişti. În Occident, latina a fost timp de secole obiectul principal al descrierii lingvistice. Latina îndeplineşte funcţia de limbă internaţională a culturii.

Epoca medievală se împarte în două perioade: Prima – se încheie în sec. al XII – lea . Ea se caracterizează prin cercetări predominant empirice şi aplicative. A doua perioadă – se întinde până la Renaştere. Ea aduce aspecte noi în analiza şi descrierea limbilor şi repune în discuţii probleme de filozofie a limbajului.

Cu Roger Bacon , câmpul cercetărilor se lărgeşte; el scrie o gramatică a limbii vechi greceşti şi a unor limbi ebraice. [– pagina 15 – ]

În epocă apar lucrări de fonetică care conţin proiecte de reformă ortografică. Problemele de vocabular şi gramatică sunt abordate şi sub aspect teoretic. Gramaticile antice, ca cea a lui Priscian, sunt supuse unor interpretări filozofice. Se caută o explicare logică şi o raţionalizare a categoriilor şi regulilor. Comentariul lui Petrus Helias la gramatica lui Priscian a căpătat o largă răspândire şi a constituit fundamentul gramaticii filozofice. Helias considera gramatica nu numai sub aspectul ei normativ, ci şi explicativ, ca ştiinţă.

Problemele limbii sunt aduse în discuţie de cei doi mari filozofi ai secolului al XIII – lea; Toma d’Aquino şi Roger Bacon.

Toma d’Aquino a creat o variantă a scolasticii în care tezele aristotelice au fost integrate în dogma catolică astfel devenind un fundament filozofic al ei. Toma d’Aquino susţine că procesul cunoaşterii începe cu senzaţiile, sufletul prezentându-se ca element pasiv. El afirmă că limba nu este un produs natural, ci o instituţie creată conştient şi intenţionat. Acest filozof a dezvoltat şi teza aristotelică după care latura sonoră a cuvântului trebuie raportată la sens, explicând pe această bază ideea după care cuvintele semnifică noţiuni şi nu obiecte. Urmându-1 pe Augustin el a precizat distincţia dintre situaţia cuvintelor în limbă şi în metalimbă. El stabileşte diferenţa dintre Sensul Etimologic şi Sensul Funcţional .

Roger Bacon a criticat formalismul învăţământului scolastic şi a subliniat valoarea Cunoaşterii experimentale. La el se manifestă ideea existenţei unei structuri esenţiale gramatice universale, ale cărei reguli sunt independente de materialul limbilor concrete în care se manifestă. Roger Bacon şi-a însuşit de la Aristotel teza caracterului convenţional al numelor şi aceea că ele sunt semne ale ideilor, iar cele scrise – semne ale cuvintelor.

În perioada medievală apar gramaticile speculative, ele conţinând o descriere a conţinutului limbii. Sunt scrise in latină cu exemple latine, dar vizează reguli cu aplicativitate generală, fiind astfel prima formă sub care apare gramatica universală sau filozofică. Modistae (cum sunt numiţi autorii unor asemenea gramatici) au neglijat problemele de fonetică şi etimologie concentrându-şi atenţia asupra corespondenţei dintre realitate – gândire şi gândire – limbă. Obiectul analizei îl formează sensurile gramaticale şi lexicale ale părţilor de vorbire. Autorii acestor gramatici şi-au

6

concentrat atenţia asupra morfosemanticii, dar au dezvoltat unele aspecte ale sintaxei, mai puţin elaborată de Priscian. S-au enunţat principiile construirii corecte ale unui enunţ. [– Pagina 17 –]

Thomas din Erfurt consideră:– Apartenenţa cuvintelor la anumite clase gramaticale – Exprimarea prin forme flexionare a relaţiilor dintre ele– Reguli de construcţie a îmbinărilor dintre eleGramaticii au completat şi precizat terminologia, au stabilit distincţii noi (în cadrul numelui

între substantiv şi predicat)

Gramatica de la Port Royal, încercări de alcătuire a Gramaticii Universale

Secolul al XVII – lea este o perioadă de înflorire a filozofiei cu accent pe Gnoseologie. Principalele curente de gândire sunt: Raţionalismul şi Empirismul.

Raţionalismul consideră că Raţiunea este principala sursă de cunoaştere. Raţionaliştii afirmă universalitatea cunoaşterii ştiinţifice se bazează pe formele INTUITIVE ale raţiunii. Reprezentantul Raţionalismului a fost René Descartes.

Principiile fundamentale ale filozofiei carteziene (considerarea raţiunii drept criteriu al adevărului, limba – formă a expresiei a raţiunii universale) au stat la baza construirii gramaticilor filozofice universale al căror prototip este celebra gramatică de la Port Royal, alcătuită de Lancelot şi Arnold (1660). Ei şi-au propus să alcătuiască o gramatică care să conţină o metodă generală de învăţare mai raţională a limbilor străine. Autorii urmăreau explicarea şi justificarea raţională a regulilor, aducerea lor la fundamente şi principii explicative. [– pagina 18 – ]

Ei continuă activitatea autorilor de gramatici speculative, dar pe baza unui alt sistem filozofic şi a unui material lingvistic variat. Gramaticile conţin fundamentele Artei Vorbirii. Gramatica înregistrează uzul şi raţionează structura limbii prin căutare de explicaţii logice. Se urmăreşte stabilirea unei taxonomii generale a limbii. Procesul comunicării este interpretat raţionalist şi funcţionalist.

„A vorbi” înseamnă a explica Gândurile prin semne pe care oamenii le-au inventat în acest scop. „Limbajul” este un produs al raţiunii care are capacitatea înnăscută de a forma nu numai concepte, dar şi semne pentru exprimarea lor.

Gramatica de la Port Royal este constituită din două părţi; Partea I, alcătuită din 6 capitole, conţine analiza planului expresiei la nivelul fonetic, prozodic şi grafic; descrierea vocalelor şi consoanelor izolat şi în îmbinările lor în silabe şi în cuvinte, a accentului şi a literelor. Ei consideră relaţia sunet/literă neunivocă. După părerea lor, planul expresiei, constituit din substanţa sonoră, este un produs natural, iar planul conţinutului este creaţia conştientă a oamenilor, rezultatul activităţii ÎN şi PRIN limbă a raţiunii . Partea a II – a (24 capitole) conţine analiza categoriilor de cuvinte prin care este semnificată RAŢIUNEA. [– pagina 19 –] Se dau două definiţii ale cuvintelor: una fonetică (cuvântul este ceea ce se pronunţă aparte şi se scrie separat) şi alta funcţională (cuvântul este format din sunete distincte şi articulate din care oamenii şi-au făcut semne pentru a-şi semnifica ideile. Felul cum se constituie semnul este discutat în Logica de la Port Royal. Se trece la o clasificarea sunetelor.

1) Cuvinte care semnifică Obiecte ale Gândirii, adică lucruri şi felul lor de a fi (nume, articol, pronume, participiu, prepoziţie, interjecţie)

2) Cuvinte care semnifică moduri de a gândi (verb, conjuncţie, interjecţie). Limbajul reflecta ordinea raţională a lumii.

Se analizează la nume categoria genului, numărului şi cazului, iar la verb – persoană, număr, timp.

Analiza logistă a verbului ca expresie a unei afirmaţii duce la interpretarea oricărei propoziţii ca S este P, deci cu formă de expresie a judecăţii. De exemplu; şedea = ego sum sedens.

În gramatică, semnele lingvistice sunt cercetate mai ales sub aspectul raporturilor lor cu obiectele şi mult mai puţin sub aspect sintagmatic. Sunt formulate o serie de reguli cu largă aplicare

7

în limbile Indo – Europene şi semitice.Gramatica de Port Royal a avut un mare succes în epocă; a rost retipărită în numeroase

rânduri, tradusă şi comentată, continuată de alte lucrări de acelaşi gen. [– pag. 20 –] În secolul al XIX – lea a fost aspru criticată pentru interpretările logiste , dar Saussurre îi recunoaşte unele merite.

a) Pe urmele lui Descartes, autorii [Lancelot, Arnold] afirmă capacitatea creatoare a limbajului uman care cu un număr redus de unităţi sonore, poate construi o infinitate de enunţuri, în limita regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor.

b) În Gramatica de la Port Royal se face distincţie între organizarea frazei în elemente sonore şi ceea ce este prezent în minte atunci când se construieşte enunţul. Autorii gramaticii au la baza analizei o orientare logic – raţionalistă. Valoarea gramaticii poate fi apreciată numai dacă o situăm in contextul epocii. Sunt abordate pentru prima oară semne importante ale Lingvisticii Teoretice aflate pe prim plan în lingvistica modernă. Odată cu această gramatică s – a născut Lingvistica Generală ca Disciplină Ştiinţifică.

Empirismul considera că baza cunoaşterii o formează experienţa senzorială, al cărei izvor este Realitatea Obiectivă (Bacon, Locke, Hobbes).

Giovanni Batista Vicco în lucrarea intitulată „Ştiinţa Nouă” arată că ideea fundamentală este că varietatea în multiplicitatea Faptelor Istoriei pot fi subsumate unor Legi Generale, unitare în timp şi spaţiu. De exemplu:

Vârsta Zeilor – o Limbă DivinăVârsta Eroilor – Simbolică, (metaforele)Vârsta Oamenilor – practică sau epistolară

METODICA COMPARATIV – ISTORICĂ

– Principiile aplicării ei– Reconstrucţia– Lipsuri şi greutăţi în aplicarea metodeiLingvistica, în înţelesul pe care i-l dăm astăzi, este strâns legată de crearea metodei

comparative şi istorice. Aceasta a rămas principala metodă de cercetare lingvistică şi datorită aplicării ei, LINGVISTICA a devenit o ştiinţă. La crearea metodei a contribuit foarte mult cunoaşterea limbii sanscrite. Încă din secolul al XVI – lea s-au făcut unele studii comparative între diverse limbi. La sfârşitul secolului al XVIII-lea aceste preocupări s-au adâncit şi au dat naştere la lucrări care compara nu numai limbi indo – europene. Astfel M.V. Lomonosov a lăsat o scrisoare nepublicată în care demonstra pe baza de comparaţii lexicale, înrudirea dintre limbile slave, baltice, germanice, greacă şi latina.

Înainte, când se studiau limbile vechi, se luau în consideraţie numai greaca şi latina, ceea ce nu putea deschide un orizont destul de vast. Uneori se atingea în comparaţii şi ebraica. [sf. pag.21] [Pagina 22]

Descoperirea sanscritei a lărgit baza de comparaţie, şi cum textele europene vechi cuprind numeroase arhaisme, ele au putut lămuri multe particularităţi ale limbilor clasice. Familiarizarea cu lucrările gramaticilor indieni a permis specialiştilor europeni să înţeleagă mai bine procesele din limbile noastre, şi astfel pe baza comparaţiilor să lămurească istoria limbilor înrudite. Ideea că SANSCRITA este înrudită cu principalele limbi europene a fost enunţată de francezul Coeurdaux şi englezul William Jones. Prima lucrare tipărită în acest scop a fost a germanului Franz Bopp. Lucrarea este considerată ca actul de naştere al metodei comparative şi al lingvisticii istorice.

METODA COMPARATIV – ISTORICĂ este un ansamblu de procedee cu ajutorul cărora se studiază evoluţia limbilor înrudite provenite dintr-un izvor comun şi scopul ei este să lumineze istoria acestor limbi. Există două trăsături ale limbilor care fac posibilă aplicarea METODEI COMPARATIVE

1) Aspectul complexului sonor al cuvântului nu este determinat de sensul cuvântului.

8

2) Regularitatea schimbărilor fonetice. A existat o limbă slavă comună, o limbă Germanică comună, din care provin limbile slave

şi respectiv germanice, cunoscute de noi astăzi.Înaintea grupului de consoane, franceza a dezvoltat o vocală, apoi „s” urmat de o consoană a

dispărut [sf. pag. 22]stea – etoile a scrie – ecrire strâmt – etroit spic – epi La o privire mai atentă observăm că „e” din româneşte devine „oi” în franceză. Exemplu:

lege – loi, crede – croire, te – toi.Sunetele limbii se schimbă cu timpul; „e” latin din „bene” a devenit „i” în „bine”. Faptul că

în Muntenia se zice „zeci” şi în Moldova se zic „dzăci” este o dovadă că într-una sau în ambele regiuni sunetele primitive s-au schimbat. „E” din slava comună a devenit „a” în bulgară. În cuvântul „maka” , de exemplu. Aceeaşi schimbare in limba bulgară, faţă de limba slavă în privinţa literelor „q” şi „a”.

Metodica comparativ – istorică ne permite să reconstituim etape pierdute din istoria limbilor.

RECONSTRUCŢIA LIMBII COMUNE

Pornind de la formele pe care le găsim atestate în diversele limbi înrudite, alegem ceea ce este mai vechi în fiecare din ele şi din aceste elemente mai vechi reconstituim cuvintele din limba de bază, neatestată.

„Inimă” se zice „serdce” în ruseşte, „sarce” în bulgară, „srîce” în sârbeşte, „serce” în polonă, „sedce” în cehă, „srudice” în slavă. Comparând între ele cuvintele citate observăm că toate încep cu „s”. Mai departe găsim „er” în unele limbi, „ar” într – altele, „r” silabic. [– Pagina 24 –]

În alte cuvinte găsim aceeaşi corespondenţă. Exemplu: cuvântul „MOARTE” – „smert” (ruseşte), „smart” (bulgară), „smrt” (sârb). „smierc” (polonă), „smurt” (cehă), „sumruti” (slava veche). Avem de-a face cu un „r” primitiv care a degajat în unele limbi o vocală (e, a) pe când în altele a fost păstrat neschimbat. Cuvintele ploaie (rom.) + pluie (fr.) + pioggia (it.) = plumina (lat). „N” din latină nu devine „O” în româneşte şi nici forma franceză şi cea italiană nu se pot explica printr-un original latin. Toate la un loc pretind un prototip latin – plouia – care nu este atestat, dar care singur poate explica formele romanice citate. „Plouia” este varianta populară a latinescului literar. „Gânsac” şi „gâscan” derivă din slava comună – „gasaku”. Cuvântul „căscăund” este în legătură cu verbul „a căsca” + sufixul „und” provenit din latină.

Limbile din Extremul Orient, au o morfologie săracă, cu cuvinte adesea monosilabice, prezintă un teren mai puţin propice pentru aplicarea metodei,

Este greu de folosit metoda pentru limbile din care n-au rămas decât urme, ca nume de lucruri şi de persoane. Metoda nu poate fi folosită acolo unde ne lipsesc datele privitoare la înţelesul cuvântului, fie la detaliile complexului sonor, De asemenea, metoda este inutilizabilă pentru sintaxă. [– Pagina 25 –]

PRIMA GENERAŢIE A LINGVIŞTILOR COMPARATIŞTI(Franz Bopp, R. Rask, Jakob Grimm, A.H. Vosbokov)

În secolul al XIX-lea cercetările lingvistice se îndreaptă asupra studiului comparativ şi istoric al limbilor europene, Prima generaţie a lingviştilor comparatişti a pus bazele metodei comparativ – istorice.

Analiza limbii sanscrite cu metoda comparativă a fost realizată în lucrarea lui Franz Bopp din 1816 asupra sistemului conjugării în sanscrită în comparaţie cu cel din greacă, latină, persană şi germană şi se stabileşte noţiunea de „Înrudire Genetică” între limbi. Franz Bopp a adunat un material bogat pe baza căruia a publicat prima gramatică comparată a limbilor Indo – Europene.

9

Accentul în comparaţie este pus pe desinenţe a căror asemănare reprezintă pentru el o mărturie mai sigură a originii comune a limbilor decât asemănarea rădăcinilor.

În cercetările sale de gramatică comparată Franz Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie care oferea un material preţios pentru demonstrarea înrudirii între limbile indo-europene. Este primul lingvist care a stabilit schela corespondenţelor morfologice între limbile indo – europene şi care a analizat ştiinţific cuvintele indo – europene în morfemele componente. Chaillet spunea: „Bopp a descoperit Gramatica Comparată căutând să explice Indo – Europenismul, fel cum Cristofor Columb a descoperit America, căutând un drum spre Indii.” [– pagina 26 –]

Bopp afirma că în fazele ei arhaice ale limbii comune indo – europene au existat rădăcini monosilabice de două tipuri : VERBALE, din care s-au creat verbul şi numele, şi PRONOMIALE, din care s-au format pronumele, conjuncţia, prepoziţia. Bopp considera că fiecare cuvânt este expresia gândirii logice, că structura lui morfematică reflectă structura gândirii.

TEORIA CELOR DOUĂ PERIOADE

Ca mulţi lingvişti din vremea lui, Bopp considera că în istoria limbilor pot fi deosebite două perioade:

În prima perioadă limbile şi-au construit forme flexionare, perioadă în care ar fi existat un acord deplin între categoriile limbii şi categoriile gândirii după constituirea flexiunii urmând perioada de declin când, prin reducerea flexiunii, limbile s – au degradat. Bopp considera în prima sa Gramatică Comparată că limbile Indo – Europene se aflau într-un proces de decadenţă . Aceasta teorie nu ţine seama de legătura limbii cu istoria societăţii. Se adaugă aici şi viziunea romantică din epocă care vedea perfecţiunea în trecut, deşi Bopp a fost cel mai puţin romantic dintre contemporani. Explicarea mecanicistă a schimbărilor fonetice se împleteşte la Bopp cu interpretarea naturalistă a fenomenului lingvistic. [sf. pag. 26] Bopp împărţea limbile astfel:

a) Limbi fără rădăcini propriu – zise, lipsite de posibilitatea compunerii şi de organizarea gramaticală (limba Chineză);

b) Limbi cu rădăcini monosilabice, capabile de compunere, cu flexiune externă (Indo –Europene).

c) Limbi cu rădăcini bisilabice, cu flexiune internă (limbi Semitice).Rasmus Kristian Rask în lucrarea sa „Cercetări asupra Limbii Vechi Nordice sau originea

Limbii Islandeze” a deosebit cel dintâi Caracterul Indo – European al Limbilor Germanice. A definit raporturile limbii islandeze cu celelalte limbi germanice, apoi înrudirea acestora cu limbile baltice şi slave, considerate pentru prima dată ea ramuri ale familiei Indo – Europene.

Lucrarea lui Rask este prima gramatică completă a unul grup de limbi Indo – Europene. A menţionat cel dintâi fenomenul mutaţiei consonantice din limbile germanice. Concepţiile lui despre lingvistica generală sunt expuse în lucrarea „Lecţie despre filozofia limbajului”. Rask a fost autorul Lingvisticii Generale Comparate. El a făcut distincţie între „sistemul limbii” şi „vorbire” şi a considerat că, în cursul istoriei, vorbirea se schimbă, dar sistemul nu.

Jakob Grimm este creatorul gramaticii istorice. „Gramatica germană” a fost prima descriere sistematică a unui grup de dialecte. Grimm a

dat o formulare exactă legii Mutaţiei Consonantice din limbile germanice, a evidenţiat modificările vocalice regulate ale rădăcinii, a pus bazele Etimologiei. [pagina 28] Considera schimbările fonetice tendinţe de evoluţie. Arată, preocupat de problema originii şi evoluţia limbii, că limba nu este o creaţie divină, nici revelaţie, dovadă caracterul ei imperfect şi schimbător. Limba este opera omului, care a dat valori simbolice unor sunete. După Grimm limbile parcurg trei stadii:

– Perioada I: Se formează rădăcinile– Perioada II: Flexiunea– Perioada III : Tendinţa spre o exprimare mai adecvată a ideii ceea ce duce la înlăturarea

10

flexiunii devenită nesatisfăcătoare. Datorită romantismului, Grimm era înclinat să vadă idealul limbii perfecte în trecut.

Aleksandr H. Vostokov a efectuat cercetări importante în paleografia veche rusă şi veche slavă, a publicat o gramatică a limbii ruse şi un dicţionar paleoslav. Lucrarea lui este prima lucrare de fonetică istorică a unui grup de limbi indo – europene. Apare ideea posibilităţii reconstruirii sistemului limbii slave comune, pe baza comparaţiei faptelor din limbile slave. [Urmează pagina 29]

PROBLEMA CONSTRUIRII FUZIUNII

Wilhelm von Humboldt şi crearea LINGVISTICII GENERALE

Un loc aparte în cadrul primei generaţii de lingvişti comparatişti [pag. – 29 –] îl ocupă Wilhelm von Humboldt care a fost interesat de probleme de filozofie a limbajului. Teoria lingvistică a lui Humboldt a fost influenţată de filozofia clasică germană, de Kant. Teoria limbii e construită de Humboldt pe antimonia dintre unitatea şi varietatea limbajului în timp şi spaţiu. La baza concepţiei lingvistice a lui Humboldt stă ideea că elementul prim este SPIRITUL care se manifestă atât din afara lumii reale, cât şi sub forma sufletului uman, a conştiinţei.

Limbajul este o necesitate a inteligenţei umane. Spre deosebire de limbaj, limbile sunt dependente de popoare, ele reflectă specificul lor şi evoluţia lor spirituală în epocile de progres şi de decadenţă. Limbajul a apărut fără scop, limbile s – au format pentru a satisface necesităţile comunicării ideilor.

În concepţia lui Humboldt, limba şi gândirea formează o unitate indisolubilă, ambele fiind produsul spiritului. Humboldt a scos în evidenţă rolul limbii în elaborarea gândirii. Cu ajutorul limbii se poate trece de la senzorial la logică, fără limbă gândirea nu este clară. Prin cuvinte se realizează sinteza percepţiilor şi a reprezentărilor. Datorită limbii, gândirea se obiectivizează, în teza despre specificul limbii ca influenţă a spiritului poporului se află izvorul concepţiei lui Humboldt despre forma internă a limbii. [pagina – 30 –]

După el limba are două laturi:a) Forma externă, care cuprinde complexele sonore şi formele gramaticale.b) Forma internă care cuprinde sensurile lexicale şi gramaticale, regulile de construcţie şi

de îmbinare a elementelor. În forma internă se reflectă spiritul limbii, condiţionat de spiritul poporului care o vorbeşte. Humboldt a înţeles limba ca pe un ansamblu organizat – organism, sistem. El a analizat limba în mod dialectic, dezvoltând antimoniile ei.

NATURALISMUL LINGVISTIC

Succesul generaţiei lingviştilor comparatişti cu metodele comparativ – istorice şi studiul istoric a limbilor indo – europene se oglindesc în opera lui August Schleicher care a căutat să desprindă legi generale de evoluţie a limbii. Publică un studiu în 1852 despre morfologia limbii slave vechi. Importantă este lucrarea sa, asupra limbii lituane, intitulată „Handbuch der litavischen Sprache” care conţine o gramatică, o crestomaţie de literatură populară şi un glosar. Studiul unei limbi vorbite i-au permis lui Schleicher să vadă diferenţele în articularea sunetelor şi să înţeleagă mecanismul schimbărilor fonetice.

Apare „Die Deutsche Sprache”, o gramatică a limbii germane vechi şi moderne, lucrarea sa fundamentală în domeniul lingvisticii comparate indo – europene, care a însemnat un moment de cotitură în indo – europenistică. [– Pagina 31 –]

În „Compendium”, Schleicher stabileşte trăsăturile limbii bază indo – europene şi urmăreşte evoluţia sunetelor şi formelor ei. Acordă un loc important foneticii comparatiste şi istorice, precizează corespondenţele istorice, formulează legi fonetice pentru fiecare limbă, Susţine că evoluţia limbii se face după legi fonetice fixe, fără excepţii, admite acţiunea analogiei. Schleicher a încercat să fundamenteze teoria evoluţiei limbii pe teza hegeliană potrivit căreia, la baza oricărei

11

dezvoltări se află spiritul. Aşa cum spiritul a dat naştere speciilor şi apoi, retras în sine, a pus capăt acestui proces creator, şi în limbă, în perioada preistorică, spiritul omenirii şi cel al fiecărui popor au creat prin sunete varietatea formelor, apoi s-a întruchipat in literatură, iar forţa creatoare a limbilor s-a redus până la dispariţie.

Teza că limba ţine de domeniul naturii era o idee curentă în epocă – căreia Schleicher i – a dat formularea cea mai categorică. Datorită şi formaţiei sale (botanist), el şi-a format o concepţie naturalistă asupra fenomenului lingvistic. Pentru el, limba este un organism care se naşte, se dezvoltă, se degradează şi moare.

Încercarea de a aplica în studiul limbii tezele biologieiInfluenţa tezelor lui Darwin: Acesta defineşte limbile drept „organisme naturale care, în

conformitate cu anumite legi, au crescut şi s-au dezvoltat, apoi îmbătrânesc şi mor”. [– Pagina 32 –] Pentru Schleicher, limba este când organism, când funcţie a organismului. Ea este comparată când cu individul, când cu specia.

PROBLEMA ARBORELUI GENEALOGIC AL LIMBILOR

Sub influenţa concepţiei naturaliste, procesul de diversificare a limbilor Indo – Europene s-a reprezentat sub forma arborelui genealogic. Din limba de bază s-au scindat mai întâi câteva limbi comune, din care s-au separat diferitele limbi indo – europene. (Vezi figura de la pag. 33).

Concepţiile naturaliste ale lui Schleicher au fost preluate şi de alţi lingvişti care au adus unele contribuţii.

Max Müller a publicat o ediţie comentată a poemelor Rig – Veda, precum şi alte texte vechi indiene. A alcătuit o istorie a literaturii sanscrite şi o gramatică sanscrită, Müller este înclinat să creadă că limba este un fenomen natural, dar că este strâns legată de istoria societăţii.

DE asemenea, a susţinut că limba se schimbă în permanenţă, dar nu decade.Considerarea lingvisticii drept o ştiinţă a naturii a impus cerinţa studierii atente a faptelor, o

sistematizare a rezultatelor. [ – Pagina 33]Germana, iar slavo – lituana se divide în lituană şi slavaItalo – celtică : – celtica / italică, albaneză, greacă

12

iraniana şi indiana

– Pagina 34 –

PSIHOLOGISMUL LINGVISTIC

Problema formei interne a limbii

A doua jumătate a secolului a XIX – lea se caracterizează prin renunţarea la concepţiile naturaliste asupra limbii şi prin încercările de a explica fenomenul lingvistic în legătură cu viaţa psihică a vorbitorilor.Sub influenţa lui Humboldt şi ale orientărilor psihologice se creează curentul Psihologist în lingvistică ale cărui baze au fost puse de A. Steinthal, Lazarus, Wundt şi Potebnea.

A. Steinthal este autorul unor lucrări de lingvistică generală şi de istorie a lingvisticii. El a evidenţiat caracterul neştiinţific al gramaticilor naţionale, arătând că există diferenţe între noţiuni şi cuvânt, judecată şi propoziţie, categorii logice şi categorii gramaticale, legile logicii. Studiile lui se orientează spre psihologie. După părerea lui Steinthal, limba nu este un fenomen cu legi proprii, ea nu este organism, ci aptitudine şi activitate, un produs al sufletului omenesc. DE aceea, ea nu poate fi studiată în afara vieţii psihice a vorbitorilor. A încercat să stabilească o legătură între conştiinţă şi limbă, ca produs al ei. Limbii i-ar aparţine în mod propriu numai latura sonoră, dar şi aceasta este condiţionată de psihic. [– pag. 35 –] Steinthal a pus la baza comunicării nu necesităţile sociale ale colectivului de vorbitori, ci identitatea percepţiilor şi a sentimentelor, Din cercetarea elementelor componente ale limbii, Steinthal a dedus că limba are o structură şi o formă. Limba este o formă a gândirii , iar gândirea constituie conţinutul limbii. După el, limba are două forme:

– Forma externă sau latura sonoră.– Forma internă care nu se identifică cu forma logică a conţinutului.Steinthal susţine că forma internă a limbii străbate în evoluţia ei istorică, trei trepte:a) În prima treaptă se creează cuvinte onomatopeice.b) În treapta a doua în care oamenii creează cuvinte care exprimă trăsături ale obiectelor,

treaptă numit şi „caracterizatoare”, corespunde noţiunii de formă internă.c) Pe treapta a treia, multe cuvinte sunt nemotivate, însă câştigă prin uz o formă internă.

13

În lingvistica rusă, Potebnea a prelucrat concepţiile psihologiste. El se ocupă de filozofia limbajului, lingvistica generală, gramatica comparatist – istorică a limbilor indo – europene, dialectologie, fonetică, lexicologie.

Concepţiile teoretice ale lui Potebnea s-au format sub influenţa filozofiei clasice germane, a teoriei lingvistice a lui Humboldt şi ale psihologismului herbartian. În centrul preocupărilor, el a pus problemele relaţiei dintre limbă şi gândire şi ale evoluţiei limbii. [pagina – 36 – ] A preluat şi a dezvoltat teza lui Humboldt despre limbă şi vorbire de pe poziţiile psihologismului subiectiv recunoscând existenţa reală numai a vorbirii. Afirmă că principala funcţie a vorbirii nu este comunicarea ideilor, ci formularea lor pentru înţelegerea proprie. Concepţia lui psihologist – subiectivă îl duce la concluzia că, de vreme ce în vorbire cuvântul are numai un singur sens, fiecare sens lexical şi fiecare formă a unei paradigme reprezintă un alt cuvânt. Gândirea se exprimă şi se formează cu ajutorul limbii; naşterea gândirii depinde de limbă, cuvintele sunt mijloacele de elaborare a ideilor, limba este mijlocul fundamental al gândirii, activitatea creatoare care formează şi organizează gândirea. Ca şi Humboldt şi Steinthal, Potebnea a acordat o mare atenţie analizei formei interne a cuvântului. Fiecare colectivitate lingvistică îşi formează noţiuni pornind de la una din însuşirile specifice ale unei clase dedicate. Forma internă a cuvintelor s-ar dezvălui în sensul etimologie al cuvântului. De exemplu, latinescul „Luna” (Lună), înseamnă la origine „care luminează, străluceşte”. Latinescul „Sella” (scaun), înseamnă „pe care se stă” (din rădăcina lui „a şedea”). Sensul etimologic al cuvântului reprezintă forma internă a cuvântului. După părerea lui Potebnea, întreaga dezvoltare a limbii constă în procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Cuvintele care şi-au pierdut forma internă au devenit uzuale, banale, iar cele care şi-au păstrat-o au valoare SIMBOLICĂ. [pagina – 37 –] Potebnea este întemeietorul şcolii lingvistice ruse de la Harkov. Orientarea psihologică a problemelor de limbă, iniţiată în a doua jumătate a secolului trecut, a continuat în forme şi metode diferite până în epoca noastră. În cadrul curentului psihologist a luat fiinţă Şcoala Neogramaticilor.

NEOGRAMATICII (Şcoala din Leipzig)

Steinthal şi Potebnea au zdruncinat principiile Şcolii Naturaliste, promovând concepţia Psihologistă. Trebuie citată şi activitatea lui I. Aleksandrovici, Baudoin de Courtenay. Cu Ascoli şi Saussure, Lingvistica Indo – Europeană a ieşit de sub tutela limbii sanscrite.

În Germania, la sfârşitul secolului al XIX-lea apare un nou curent lingvistic, al neogramaticilor, cu centrul principal la Leipzig. Manifestul noii şcoli a fost articolul – program semnat de Karl Brugmann şi Herman Osthoff. Ei critică lipsa de rigoare metodică a lingvisticii de până atunci şi ignorarea elementului psihologic.

I) Înţelegerea greşită a raportului dintre limbă şi vorbireManifestul neogramaticilor declară că limba nu există decât sub forma vorbirii individuale.

Schimbările nu pot proveni decât de la individ, adică nu pot fi explicate decât prin psihologia personală a individului. [pagina 38] Principiile pe care cei doi autori le expun sunt:

– Limba este guvernată de legi fără excepţie– Un rol important în schimbările din limbă îl joacă Analogia

II) După părerea lui H. Paul „fonetica strică, iar analogia repară”. Neogramaticii au afirmat şi au aplicat în practică faptul că sunetele se schimbă în conformitate cu legile fonetice. Neogramaticii au considerat că rolul lor este de a aduna fapte, dar nu să le explice. De aceea, cea mai palpabilă parte a lucrărilor lor se mulţumesc cu expunerea modificărilor sunetelor şi formelor gramaticale în decursul istoriei unei limbi. Pentru ei limba comună nu are decât o abstracţie, o normă ideală. Ei considerau limba comună ca o sumă de limbi individuale. Deşi concepţiile lor erau greşite, totuşi pentru că neogramaticii au studiat faptele cu multă grijă, abătându-se de la propriile lor poziţii teoretice greşite, cele mai multe materiale adunate de ei sunt corecte.

14

III) Raportul dintre limbă şi vorbire; Şcoala din Kazan (B. de Courtenay)Baudouin de Courtenay nu a aparţinut unei anumite şcoli lingvistice. El a adoptat poziţii

independente, atitudini critice faţă de şcoala neogramaticilor şi a introdus în lingvistica generală multe puncte de vedere originale, care se regăsesc independent, în lucrările lui de Saussure. Concepţia lingvistică a lui Courtenay este pătrunsă de psihologism. După părerea sa, natura limbii este psihică. Limba există numai în sufletul indivizilor. [pagina 39] El a introdus noţiunea de „factor individual – colectiv” şi a făcut apel la psihologia colectivă. A subliniat faptul că limba există numai în colectivitate şi că este necesar să se ia în considerare şi latura ei socială, iar lingvistica trebuie socotită ştiinţă psihologică – socială. Pentru Courtenay, raportul dintre limbă şi vorbire este un raport intre general şi individual. A considerat că numai vorbirea individuală are existenţă reală, iar limba unei colectivităţi este doar o ficţiune. El numea limba unei colectivităţi „medie întâmplătoare a limbii individuale”.

Fiecare perioadă din istoria unei limbi trebuie judecată după categoriile şi particularităţile ei, şi nu în funcţie de situaţia din alte perioade. Pentru Courtenay nu există ruptură între static şi dinamic, între sincronic şi diacronic.

Pornind de la înţelegerea limbii ca fenomen individual şi colectiv, Courtenay a deosebit limba ca sistem, de vorbire ca activitate. Limba este un complex de elemente componente şi de categorii care există in mod virtual. Vorbirea este un proces care se repetă neîncetat, este produsul nevoii de FIXARE A IDEILOR şi de comunicare a lor .

Discipolii lui Baudoin de Courtenay sunt cunoscuţi în istoria lingvisticii ruse sub numele de „Şcoala din Kazan”, al cărei conducător a fost. Printre aceştia s-ar putea aminti Kruşevski, Bogorodiţki, Scerba. Aceştia au prelucrat Teoria Fonemului pe baze materialiste, legăturile dintre categoriile gramaticale şi lexicale.

LINGVIŞTII ROMÂNI din a doua jumătate a secolului al XIX – lea şi începutul sec. XX

LATINIŞTII

În secolul al XIX – lea erau dominante la noi şcolile latiniste, care considerau că Româna este o Latină CORUPTĂ. Sub această influenţă s-a pornit la înlocuirea cuvintelor slave, maghiare, cu cuvinte construite special din latină. Astfel „chibrit” devine „părete frecătoriu”, iar „cravată” – „de gât legău”. Ortografia Etimologică devine Ortografie Fonetică. (Aron Pumnul, H. Rădulescu).

Primul lingvist român care s-a interesat în mod activ de lingvistica indo – europeană şi a aplicat metoda comparatistă a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu. Este unul dintre primii care recunosc greşeala şi luptă pentru scoaterea limbilor indo – europene de sub tutela sanscritei. A militat pentru o lingvistică istorică. De asemenea, are ca punct de vedere sociologia în lingvistică, arătând că evoluţia limbii trebuie studiată în legătură cu evoluţia societăţii. A susţinut că materialul de bază al lingvisticii îl constituie limba vorbită, Haşdeu a afirmat că valoarea unui element lingvistic trebuie apreciată după puterea lui de circulaţie în limbă. Pentru el, a se preciza categoric dacă un anumit idiom este o limbă independentă sau un dialect al unei limbi nu există nici un criteriu lingvistic, iar noţiunile de „limbă” şi „dialect” sunt relative. [– Pagina 41 –]

Alexandru Lambrior, sub influenţa şcolii este naturalist, apoi a aderat la ideile neogramaticilor. A făcut studii de fonetică, a dat atenţie Semanticii, a avut o atitudine progresistă. A studiat limba română în comparaţie cu celelalte limbi romanice şi a stabilit particularităţile ei fonetice. A susţinut că legile fonetice acţionează fără excepţie.

Lazăr Săineanu a fost un neogramatic militant cu înclinare spre interpretări sociologice. În „Lingvistică comparată contemporană sau şcoala neogramatică” evidenţiază superioritatea neogramaticilor faţă de anteriori. În „Raporturile între Gramatică şi Logică ” arată că limba nu urmează legile logicii, ci legi proprii şi că unităţile Gândirii nu corespund cu unităţile limbii. „Încercare asupra semasiologiei Limbii Române” abordează problema dintre forma şi sensul

15

cuvintelor, dintre sens şi noţiune, istoria cuvintelor şi a societăţii.Alexandru Philippide este cel mai bun fonetician al epocii. În lucrarea „Originea

Românilor” îşi expune punctul de vedere asupra unor probleme cum ar fi: cauzele schimbărilor lingvistice, legile fonetice, raportul dintre limbă şi gândire.

Sextil Puşcariu a îmbrăţişat ideile Geografiei Lingvistice şi a sprijinit elaborarea „Atlasului lingvistic român”. Sub influenţa psihologismului a evidenţiat cauzele psihice ale schimbărilor. De asemenea, a aplicat principiile fonologice ale Şcolii din Praga,

– Pagina 42 –GEOGRAFIA LINGVISTICĂ

J.Gillieron, problema Migraţiei Cuvintelor, Teoria Ariilor Dialectale

Gramaticii antici aveau în vedere numai norma limbilor clasice, iar observaţiile asupra limbii vorbite erau sporadice. În cursul Evului Mediu şi al Renaşterii, în centrul studiilor s – au aflat limbile clasice. Limbile vii şi-au făcut loc cu greu, în lucrări cu caracter cu precădere practic. Mult timp formele dialectale au fost privite drept greşeli ale normei literare. Mişcarea romantică promovează interesul pentru limbile şi creaţia populară, iar studiul dialectelor devine o anexă, a etnografiei şi a folcloristicii. Neogramaticii au pus bazele Dialectologiei. Alcătuirea de atlase lingvistice precum şi interpretarea materialului pe care îl conţin formează obiectul geografiei lingvistice. Ea studiază pe hartă repartizarea teritorială şi evoluţia cuvintelor, a pronunţărilor şi a formelor gramaticale. Creatorul Geografiei Lingvistice este Jules Gillieron .

Studiind materialele adunate din toate dialectele franceze, Gillieron a tras concluzii generale, pe care alţii au încercat să le extindă şi la alte limbi, Jules Gillieron a dezvoltat teoria ariilor, a ariilor laterale, pornind de la ideea că o inovaţie pornită dintr-un punct oarecare al teritoriului se răspândeşte treptat pe suprafaţa mai mare, punctul iniţial constituind centrul unei întinderi de teme mai mari sau mai puţin circulare, formându-se nişte valuri purtând inovaţia mai departe. [– pagina 45 –] Este vorba de aşa-numita „Teorie a Valurilor”. De aceea, se poate considera că „ariile laterale”, regiunile îndepărtate de centru, sunt mai arhaizante. Astfel, dacă în nordul Moldovei şi în Banat se pronunţă „frundză”, „dzână” iar în restul teritoriului „frunză”, „zână”, tragem concluzia că, într-o fază mai veche, în toată ţara se pronunţa „DZ”, iar „Z” este o inovaţie care nu a cuprins tot teritoriul.

Din cercetările geografice, s-a constatat că nu întotdeauna un cuvânt existent în limbă a trăit în localitatea unde îl întâlnim. Pentru un motiv sau altul, cuvântul a fost eliminat din graiul local, apoi a fost reintrodus din altă regiune cu particularităţi fonetice sau gramaticale caracteristice pentru idiomul de unde a fost reluat. E. Petrovici arată că în regiunea sa de origine (Banat), unde se păstrează „u” muiat( „cui” se pronunţă „cuiu” ), există sate unde se zice „vie” nu „vin”, deoarece în acele sate nu sunt vii şi astfel cuvântul a fost părăsit.

FERDINAND DE SAUSSURE şi ŞCOALA SOCIOLOGICĂProblema semnului lingvistic şi a sistemului

Întreaga lingvistică modernă îşi are punctul de plecare de la concepţia asupra limbii, formulată de lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure. [sf. pag.43]

În „Memoire sur le systeme primitif de voyelles dans les langues indo – europeenes” formulează o viziune nouă asupra vocalismului Indo – European. El ajunge la ipoteza că limba comună indo – europeană cunoştea o singură vocală „e” şi că alături de sonantele cunoscute (i, u, l, r, m, n) a mai existat o sonantă, care în anumite condiţii, alături de vocala „e”, a dat naştere întregii varietăţi a vocalismului Indo – European.

În 1881 publică la Leipzig dizertaţia de doctorat „De l’emploi du genétif absolu en sanskrit”. „Cours de linvistique generale” vădeşte influenţa curentelor de gândire din epocă. Psihologismul stă la baza interpretărilor mentaliste ale faptelor de limbă, iar sociologismul explică interpretarea

16

consecventă a limbii ca fapt social specific. În „Curs” sunt concepţii noi cu privire la natura limbii şi la organizarea elementelor ei într-un singur sistem.

Ferdinand de Saussure este cel dintâi lingvist care a arătat că trăsătura caracteristică a limbii este faptul că ea constituie un sistem de semne şi că însuşirile limbii pot fi interpretate corect numai dacă se porneşte de la natura Semiotică a elementelor ei. Sub aspect semiotic limba se prezintă ca un sistem complex de semne, în care fiecare element depinde de celelalte şi se defineşte numai în raport cu ele; „Limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari şi în care valoarea unuia din termeni rezultă din prezenţa simultană a celorlalţi”.

– Pagina 45 –

Ferdinand de Saussure este primul lingvist care a pus noţiunea de SISTEM. În centrul teoriei sale, evidenţiind aspectul relaţional al codului lingvistic şi influenţa relaţiilor asupra termenilor, Privit izolat, semnul lingvistic se prezintă ca o entitate psihică cu două feţe; el uneşte nu un nume cu un lucru, ci o imagine acustică (Le Signifiant) cu un concept (Le Signifié). Pentru Saussure o unitate nu devine semn decât ca termen al unui sistem.

Limba pentru Saussure este un element de bază, deosebită atât de facultatea vorbirii (Langage), cât şi de realizările ei individuale (parole). Limba pentru Saussure, ca fenomen social, ca instituţie, se realizează sub forma vorbirilor individuale. Ea este definită de Saussure sub dublul ei aspect:

a) Ca ansamblu de convenţii sociale, exterioară indivizilor şi impusă lor de societate.b) Ca sistem SEMIOTIC, cod format de inventarul de semne. Limba reprezintă locul de

contact al semioticului cu socialul. Modificările limbii îşi au izvorul în vorbire. El a negat vorbirii aspectul colectiv, definind-o ca manifestare individuală şi momentană a limbii. Pentru el, limba este abstract, psihic iar vorbirea este limba în acţiune; limba este un sistem de clase la nivelul expresiei şi la nivelul conţinutului; limba ţine de domeniul formei, iar vorbirea de cel al substanţei.

Distincţia saussuriană între limbă şi vorbire a stat la baza separării fonemului de sunet, în şcoala fonologică.

– Pagina 46 –Lingvistica INTERNĂ şi EXTERNĂ

Dublul aspect sub care este abordată limba în cursul lui Saussure explică şi autonomia dintre lingvistica internă şi cea externă. Obiectul lingvisticii interne este studiul sistemului. Autorul arată că raporturile limbii cu celelalte fenomene sociale precum şi modificările pe care ea le suferă, ca urmare a acestor legături, formează obiectul de studiu al lingvisticii externe. Lingvistica internă şi externă reprezintă două puncte de vedere diferite asupra limbii, ele deosebindu-se ca obiecte şi metodă.

Lingvistica externă priveşte limba ca fenomen social . Ea studiază aspecte izolate ale limbii şi reprezintă datele sub aspect sincronic sau diacronic. Lingvistica internă priveşte limba ca sistem semiotic. Concepţia saussuriană privitoare la termeni şi relaţii, limbă şi vorbire, factori interni şi externi, explică şi modul în care autorul rezolvă problema raportului dintre starea limbii la un moment dat (sincronic) şi modificările ei (diacronic). După părerea lui, în limbă se disting două categorii de fapte:

Sincronice, situate pe axa orizontală a simultaneităţii Diacronice, situate pe axa verticală a succesiunii

– Pagina 47 –

Faptul sincronic priveşte unităţile semnificative de limbă (lexicale şi gramaticale), cel diacronic ţine de domeniul nou, semnificativ al foneticii, el avându-şi justificarea în sine. Saussure arată că fenomenele sincronice şi diacronice, deşi independente, se află într – o strânsă legătură. Fenomenul sincronic este condiţionat de cel diacronic, în sensul că o stare dată a limbii este produsul unor factori istorici. Saussure evidenţiază importanţa studiului sincronic, care pune în

17

lumină sistemul unei limbi.„Cursul” conţine o teorie a semnului lingvistic care n-a fost depăşită, dezvăluie consecinţele

dublei naturi a limbii. În el se continuă mai metodologic analiza antinomiilor lingvistice, dezvăluindu-se strânsa lor interacţiune şi condiţionare.

Şcoala SOCIOLOGICĂ

Elevii lui Ferdinand de Saussure au dezvoltat şi aplicat ideile expuse în „Curs”, în principal că limba este un Fenomen Social şi că are un caracter sistematic.

Antoine Meillet în lucrarea „Lingvistique historique et generale” are ca idee de bază faptul că limba reprezintă un fenomen social, în strânsă dependenţă cu societatea. S-a ocupat de problemele lingvistice diacronice.

Joseph Vendryes arată în „De langage” că limba este un fenomen complex, fiziologic şi psihic, social şi istoric, aspectul esenţial şi predominant fiind cel social. – Pagina 48 –

Marcel Coheu a încercat să interpreteze faptele de limbă prin prisma concepţiei materialismului dialectic şi istoric.

STRUCTURALISMULŞcoala din Praga

Prima manifestare a structuralismului s-a produs odată cu crearea cercului lingvistic din Praga. Lingviştii de aici militau pentru cercetarea funcţională şi structurală a limbii. Bazele şcolii au fost puse de V.Mathesius care preconiza Cercetarea Sincronică a limbii. Prin Trubetzkoy şi Jakobson s-a creat cercul lingvistic.

În perioada clasică a şcolii sunt elaborate bazele teoretice ale noii direcţii şi se publică lucrări de aplicare a lor la diverse limbi,

Adepţii cercului şi-au însuşit şi au valorificat ideea caracterului sistematic al limbii. Ei au definit limba ca un mijloc de comunicare, un sistem funcţional care serveşte unui anumit scop. Lingviştii cercului recunosc distincţiile stabilite de Baudoin de Courtenay şi Ferdinand de Sausaure între limbă şi vorbire, sincronic şi diacronic, lingvistică internă, şi externă.

– Pagina 49 –Trubetzkoy a făcut din Antinorma limbii vorbite, baza opoziţiei dintre Fonetică şi

Fonologie.După părerile lor, cercetările sincronice şi diacronice urmăresc descoperirea legilor limbii.

Atenţia principală este îndreptată spre problemele privitoare la latura fonetică a limbii.

FONOLOGIA

În cadrul Şcolii din Praga s-au pus bazele fonologiei descriptive şi istorice. Asemeni lui B. de Courtenay se afirmă că elementele sonore sunt termeni ai sistemului lingvistic numai în măsura în care îndeplinesc funcţii diferenţiatoare de sens. Trăsăturile fiziologice şi acustice ale sunetelor constituie FONETICA, iar funcţia lor diferenţială – FONOLOGIA .

Cea mai importantă lucrare de fonologie aparţine lui Trubetzkoy, care a transpus în studiul sunetelor opoziţia saussuriană dintre limbă şi vorbire şi a deosebit sunetele concrete din vorbire de foneme, clase sau tipuri fonetice. Particularităţile fonetice le-a grupat în trei clase:

a) Vocalice (diferite după gradul de deschidere, localizare, rezonanţă). b) Consonantice (după localizare, rezonanţă, mod de articulare). c) Prozodice caracterizând o succesiune de forme, însuşiri suprasegmentale)Jakobson a pus bazele Fonologiei istorice, urmărind să stabilească legile generale în

construirea sistemelor fonologice.

18