limbaj mimico-gestual

198
Curs LMG 2011/2012 UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ LIMBAJ MIMICO-GESTUAL - NOTE DE CURS - TEME DE SEMINAR LECTOR UNIV. DR. BARBU FLOREA 1

Upload: bianca-andritoiu

Post on 16-Apr-2015

1.213 views

Category:

Documents


23 download

DESCRIPTION

limbaj mimico-gestual

TRANSCRIPT

Page 1: limbaj mimico-gestual

Curs LMG 2011/2012

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

LIMBAJ MIMICO-GESTUAL

- NOTE DE CURS- TEME DE SEMINAR

LECTOR UNIV. DR. BARBU FLOREA

1

Page 2: limbaj mimico-gestual

PITEȘTI 2011/2012

CUPRINSUL

Cursul nr. 1:Introducere în comunitatea surzilor. Terminologie, concepte, modele operaționale.Modalități de atragere a atenției. Diversitatea Criterii de apartenență la comunitatea de surzi........................................................................................................p. 3

Cursul nr. 2: Metodele principale folosite în educația surzilor și inițiatorii acestora.Începuturile învățământului pentru surzi din România....................................p.13

Cursul nr. 3: Drepturile fundamentale ale surzilor Recunoaşterea oficială a limbajului gestual în diferite ţări. Rezoluțiile Parlamentului European…………………………………..p.23

Cursul nr. 4 : Limbajul dactil și numerația în limbajul gestualFolosirea limbajului gestual ca primă limbă în educația persoanelor surde………………………..……………........................p.32

Cursul nr. 5 : Formarea și dezvoltarea limbajului gestual ca limbaj de sine stătător comparativ cu limbajul verbal. Unele probleme de comunicare în familiile cu persoane surde………………………………………………………………………………….p.37

Cursul nr. 6 : Producerea gesturilor. Chereme și foneme. Clasificarea gesturilor. Iconicitatea. Zona de gesticulare. ………………………………………………………………….p.44

Cursul nr. 7 : Reprezentarea gestuală a principalelor categorii gramaticale………….p.55

Cursul nr. 8-9 : Formele reprezentative ale mâinii în limbajul gestual. Gesturi fixate și gesturi structurate productiv. Structurile manuale și nemanuale ale gesturilor. Semnificația gesturilor după locul de contact. Parametrii de formare a gesturilor : mișcarea mâinii, configurația degetelor, orientarea mâinii și locul de articulare. Clasificatorii……………………...p.60

Cursul nr. 10-11 : Asemănări şi deosebiri între limbajul gestual si cel verbal. Redarea figurilor de stil. Crearea de gesturi noi. Folosira limbajului gestual ca primă limbă în educația surzilor.………………………………………… ……………….. p.68

Cursul nr. 12 :Cultura surzilor . Caracteristici. Forme de manifestare………………p.79

Cursul 13-14 : Forme de manifestare a culturii şi tradiţiilor comunităţii de surzi………………………………………………………………………………….p.90

Vocabularul gestual…………………………………………………………………p.99

Exemple de fraze pentru a fi prezentate la examen…………………………………p.108.

2

Page 3: limbaj mimico-gestual

Cursul nr. 1:Introducere în comunitatea surzilor. Terminologie, concepte, modele operaționale.

Diversitatea Criterii de apartenență la comunitatea de surzi

Introducere in comunitatea persoanelor surde.

Există un acord unanim că gesturile manuale au fost prezente în comunicare încă de la începuturile omenirii, însoţind limbajul sonor. Folosirea formelor vizuale de comunicare constituie o componentă a moştenirii naturale a fiinţelor umane, aşa cum este şi cuvântul emis verbal. Mişcările mâinii, feţei şi ale corpului sunt folosite aproape inconştient în conversaţia cotidiană, pentru a accentua sau a ilustra ceva care nu este prezent.Treptat, odată cu evoluția omenirii, gestul instinctiv a dobândit valori noi, fiind emis în mod conştient şi voluntar, iar la surzi s-a transformat într-un limbaj propriu, cu toate atributele unui limbaj real. De-a lungul istoriei găsim mai multe exemple de grupuri care au dezvoltat abilitatea comunicării pe cale vizuală. De pildă, dansatorii religioşi hinduşi spun povestiri despre zeii lor, folosind un sistem elaborat de gesturi, care datează de peste trei mii de ani. Oamenii din sudul Siciliei comunică, în mare parte, prin gesturi, aceasta fiind o trăsătură meridională accentuată. La Roma, în timpul împăratului Nero, actorii de pantomimă puteau transmite o bogăţie de semnificaţii numai prin gesturi. Exemplele pot continua cu călugării benedictini, care au elaborat un sistem complex de gesturi, ce le permitea să comunice în timpul ,,canoanelor tăcerii”; aborigenii din Australia sau cei din deşertul Kalahari au elaborat un sistem de gesturi pe care îl foloseau în cursul partidelor de vânătoare, de pescuit sau când vorbirea sonoră nu era permisă; indienii americani, aşa zişii ,,piei roşii”, foloseau gesturi la adunări oficiale, unde puteau spune lungi povestiri. Este de menţionat cazul tribului Warramunga din Australia, unde văduvele nu aveau voie să comunice verbal timp de un an ci, numai prin gesturi. La evrei, astfel de femei erau numite ,,femei mute”. La alte ordine călugăreşti (pitagoreii, de pildă), ,,legământul tăcerii” era o formă de educaţie religioasă.

Lucia Wald, (1973) înţelege prin gest orice mişcare corporală purtătoare a unei semnificaţii comunicative sau afective. Ea distinge în cadrul acestui limbaj mişcările extremităţilor corpului (gesturi propriu-zise), mişcările muşchilor feţei (mimica) şi o combinaţie a mişcărilor menţionate mai sus (pantomima), aceasta din urmă fiind capabilă să se substituie vorbirii umane. Cu toate că, în general, gesturile însoţesc permanent limbajul oral, unele sunt folosite preferabil în locul limbajului verbal,

Terminologie, concepte, modele operaţionaleTerminologia folosită în legătură cu surzii şi limbajul mimico

gestual este foarte largă. Ea a evoluat de–a lungul vremii, fiind în

3

Page 4: limbaj mimico-gestual

corelaţie cu cunoştinţele acumiulate în acele momente şi cu politica socială dusă de autorităţi. În Antichitate s-a folosit pentru prima dată termenul de surdomut, fără cratimă, considerându-se ca dacă o persoană nu aude, în mod automat va deveni şi mută. Alţi termeni folosiţi sunt surdo-mut, surdo-vorbitor, deficient de auz, hipoacuzic, disfuncţional auditiv, asurzit, handicapat de auz, neauzitor ş.a. Toţi aceşti termeni au fost creaţi de auzitori, pentru a nu-i jigni pe cei care nu aud şi pentru a materializa unele măsuri de protecţie. Termenul preferat de persoanele cu pierdere auditivă, reunite în cadrul asociaţiilor de surzi, este cel de surd, care nu implică noţiunea de boală. Unii dintre surzi, mai ales cei de vârsta a treia, preferă termenul de surdo-mut. Comunitatea de surzi consideră ceilalţi termeni ca fiind ofensatori. Să nu uităm că surzii, sub aspect cultural, sunt mândri că sunt surzi şi nu consideră surditatea ca fiind o afecţiune. Mai mult decât atât, ei sunt mândri de faptul că sunt surzi și au procedee subtile de a face față cerințelor sociale. Dacă ei citesc un articol din presă, despre realizările sportive sau de altă natură ale unei persoane surde cunoscute, dar nu se specifică acest aspect, se simt ofensaţi.

Ca urmare a poluării industriale, sonore sau de altă natură, precum şi a creşterii speranţei de viaţă, a crescut în ultimii ani numărul de persoane adulte cu pierderi auditive. În acelaşi timp, s-a redus numărul de copii cu surditate, în urma monitorizării cuplurilor care ar putea da naştere la copii cu deficienţe de auz. La acestea se adaugă cei care, din cauza proceselor specifice îmbătrânirii ţesuturilor, auzul le-a scăzut semnificativ şi au nevoie de aparate de amplificare a sunetelor. Statisticile recente arată că surditatea ocupă locul trei în ansamblul afecţiunilor datorate vârstei a III-a, după artrită şi hipertensiune arterială. Este interesant de menţionat că afecţiunile vederii se situează pe locul noua, fapt ce trage un serios semnal de alarmă cu privire la importanţa ce trebuie acordată protezării auzului ca mijloc de păstrare a capacităţii de comunicare şi de facilitare a integrării sociale.

În literatura de specialitate se operează actualmente mai ales cu conceptul de disabilitate, care încearcă să completeze conceptele de deficienţă, incapacitate şi handicap. Dizabilitatea este termen de bază, utilizat în legislația și practica românească obișnuită, alături de cel de handicap. În literatura de specialitate, termenul dezabilitate a inceput să fie utilizat și promovat ca substitut, de regula, pentru termenul handicap, ce tinde să fie înlocuit în terminologia internațională. Dizabilitatea face parte din experiența umană, fiind o dimensiune a umanității; ea este una dintre cele mai puternice provocări în ceea ce privește acceptarea diversității, deoarece limitele sale sunt foarte fluide, în categoria persoanelor cu dizabilități putând intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor imprejurări nefericite, boli sau accidente.

Putem afirma că deficiența poate determina o incapacitate care, la rândul ei, antrenează o stare de handicap, ce face ca persoana deficientă să suporte cu dificultate exigențele mediului în care trăiește, mediu ce poate asimila, tolera sau respinge persoana cu o anumită deficiență. De aici, o serie de urmări atât asupra echilibrului vieții interne a persoanei respective, cât și în planul relațiilor cu cei din jur, fapt care poate

4

Page 5: limbaj mimico-gestual

determina includerea persoanei cu deficiențe într-un cerc vicios, afectând, uneori destul de puternic, procesul dezvoltării și structurării armonioase și relațiile ei cu mediul social.

În societate există actualmente două modele predominante, în ceea ce priveşte abordarea persoanelor cu handicap, unul medical, cu adânci rădăcini în societatea tradiţională, care consideră persoanele cu handicap ca fiinţe cărora le lipseşte ceva şi care au nevoie de protecţie şi de intervenţii, în diverse sfere. Accentul este plasat pe defectele pe care le are o persoană cu handicap, în comparaţie cu o persoană normală. Punctul de vedere medical a dat naştere surdologiei, ca ramură a defectologiei, persoana surdă fiind considerată anormală şi trebuie acţionat asupra ei prin diferite mijloace (corectiv-recuperatorii, medicale, educaţionale) pentru a fi normalizată şi integrată în societatea auzitorilor, singura societate cu drepturi depline. Se omite faptul esenţial că surzii nu sunt un grup de handicapaţi, ci persoane care au propria istorie, limbaj şi cultură. Abordarea medicală datează de peste 300 de ani şi este profund ancorată în conştiinţa contemporanilor noştri, fiind reflectată în multe domenii ale vieţii cotidiene, dând naştere uneori la atitudini discriminatorii, ce iau uneori forme aberante.

Cei care se opun perspectivei medicale sunt experţii în sociolingvistică şi antropologie culturală. Ei se concentrează pe aspectele pozitive ale persoanei surde, nu pe defectele ei. Abordarea socio-culturală se bazează pe realitatea din colectivitatea surzilor, pe experienţa pe care o au ei, pe modalităţile de a-şi rezolva problemele, pe resursele şi nu pe slăbiciunile lor, care ar putea fi prezente şi în rândul persoanelor valide. Cei care cunosc limbajul mimico gestual, îşi dau seama că acesta vehiculează o experienţă destul de bogată de viaţă, unde cea mai mare parte este reprezentată de problemele cu care se confruntă surzii în societate. Considerarea persoanelor cu handicap auditiv ca minorităţi culturale şi lingvistice, reprezintă o idee care câştigă tot mai mult teren în ţările dezvoltate, datorită intensificării studiilor asupra limbajului gestual, a progreselor care au apărut în studierea culturii şi istoriei surzilor, cu impact asupra legislaţiei şi conştiinţei auzitorilor. Astfel, promovarea învăţării limbajului gestual la preşcolarii surzi, la părinţii lor şi la alte persoane care doresc să devină interpreţi, predarea cursurilor de limbaj gestual în licee şi universităţi ca „limbi străine”, ca a doua limbă sau în scopul formării de interpreţi calificaţi, sunt doar câteva evoluţii recente, care facilitează adoptarea modelului minoritar-lingvistic în tratarea persoanelor surde.

Alt concept care ar putea fi abordat într-un viitor nu prea îndepărtat, consideră persoanele surde ca o variaţie normală în cadrul populaţiei generale. Acest ultim concept se bazează pe faptul că în toate ţările lumii există persoane surde într-un număr mai mic decât populaţia majoritară, aşa cum există oameni cu ochi de culori diferite, cu păr scurt, lung sau raşi în cap, de înălţimi diferite, ce sunt considerate normale. Regretabil este faptul că, deși în unele țări, aceste persoane sunt considerate normale, persoanele cu surditate continuă să fie discriminate. După cum se menţionează şi în „Manifestul disabilităţii (handicapului) în România”, persoanele cu disabilităţi nu sunt respectate

5

Page 6: limbaj mimico-gestual

ca persoane cu drepturi egale şi nu li se recunoaşte valoarea şi demnitatea umană. Deciziile care se iau la nivel legislativ au loc fără consultarea persoanelor în cauză şi de multe ori ele constituie o violare a drepturilor umane (2003).

Se cunoaşte că există numeroase tipuri de disabilităţi (intelectuale, fizice, motorii, psihice) care prezintă elemente comune dar şi diferenţe specifice fiecărei categorii. Astfel, surzii nu recunosc că sunt handicapaţi, din cauza surdităţii lor. Ei au propria identitate, ca persoane surde, în comparaţie cu, de exemplu, handicapaţii mental. Surzii nu cred că a fi surd este ceva catastrofal. Uneori ei doresc să aibă copii surzi, pentru a le transmite cultura şi valorile lor (H. Lane, 1996). Surzii se diferenţiază în mare măsură de persoanele cu alte disabilităţi. Astfel, marea majoritate a profesioniştilor auzitori, care se ocupă de surzi, îi consideră ca având o disabilitate, cu atât mai serioasă cu cât surditatea este mai gravă. În schimb, surzii apreciază alte valori, cum ar fi capacitatea atenţiei în mediul vizual şi limbajul gestual şi nu acordă importanță prea mare aspectului medical al surdităţii. Ei îi consideră pe aceşti profesionişti ca având limite serioase în perceperea vizuală şi în necunoașterea limbajul vizual-gestual, precum şi unele atitudini greşite faţă de persoanele cu surditate profundă. Surzii îi blamează pe mulţi profesionişti auzitori care, deşi susţin că-i servesc pe surzi, nu pot să comunice fluent cu aceştia, fiind handicapaţi sub acest aspect. Cele mai handicapante sunt unele atitudini, pe care le au auzitorii faţă de surzi, de valorile legate de cultura şi de limbajul gestual. Acestea sunt diferite iar elocvenţa şi marea bogăţie de exprimare în limbajul gestual nu sunt apreciate, tocmai pentru că auzitorii nu cunosc în suficientă măsură acest limbaj.

Spre deosebire de surzi, persoanele cu alte disabilităţi urmăresc să obţină o mai bună îngrijire medicală, servicii de reabilitare şi de asistenţă personală (care să-i ajute să se îmbrace, să mănânce sau să-i plimbe), care să le ofere, în final, o viaţă îndependentă. Înterpreţii de care au nevoie surzii nu pot fi incluşi în categoria de asistenţi personali, deoarece aceştia îşi oferă serviciile atât pentru auzitori cât şi pentru surzi. Obiectivele principale ale surzilor se referă la recunoaşterea oficială a limbajului gestual, folosirea lui ca mijloc de instruire în şcoli, la locul de muncă sau a interpreţilor, oriunde este nevoie, pentru facilitarea comunicării cu autorităţile.

Prin urmare, în cazul persoanelor cu surditate, considerând persoana auzitoare ca model, concepţia medicală are ca obiectiv ,,vindecarea” persoanei surde, pentru ca aceasta să-şi formeze o vorbire inteligibilă şi să poată avea un auz mai bun. În această perspectivă putem observa o proliferare a serviciilor puse în slujba normalizării persoanei surde. Observăm că în societatea majoritară a auzitorilor, persoana surdă apare în rolurile consecutive de pacient a medicilor audiologi, a chirurgilor experţi în implant cohlear, a consilierilor pe probleme de sănătate mintală şi de orientare şcolară şi profesională, a psihologilor, asistenţilor sociali, cercetătorilor, preoţilor; în postura de elev, asupra căruia se năpusteşte o întreagă armată de educatori din şcolile speciale sau de masă, de logopezi, care se străduiesc să-i facă „să vorbească normal”; în cea de client al serviciilor sociale ş.a.

6

Page 7: limbaj mimico-gestual

H. Lane (1996), a subliniat că toate aceste servicii şi intervenţii sunt necesare şi bine intenţionate, iar unele dintre acestea sunt apreciate de persoanele surde. Această armată de profesionişti nu a reuşit, totuşi, să ducă la scăderea gradului de discriminare la care sunt supuşi surzii pe piaţa muncii şi nici la creşterea gradului de toleranţă al societăţii faţă de surzi, sau a sprijinului de care au nevoie aceste persoane.

În ultimele trei decenii s-au amplificat preocupările faţă de persoanele cu handicap auditiv, mai ales în urma cercetărilor efectuate de lingvistul american William Stokoe în 1960, care a arătat că limbajul gestual al surzilor din America este un limbaj real, ce are toate caracteristicile şi funcţiile principale ale limbajelor umane. Această observaţie, uluitoare pentru acea vreme nu prea îndepărtată, este astăzi extinsă la limbajul gestual al surzilor din toate ţările. Primele cercetări au fost urmate de tot mai multe investigaţii asupra „limbajului semnelor”, desfăşurate de cercetători auzitori şi surzi, mai ales în Danemarca, Finlanda, Suedia, Spania, Franţa, Germania ş.a. Mai mult, în Statele Unite ale Americii şi în alte ţări, s-au creat adevărate instituţii de studiere a limbajului gestual şi a celui specific persoanelor cu surdocecitate. În cadrul unor prestigioase universităţi europene şi americane, cu colaborarea Asociaţiilor Naţionale ale Surzilor, persoanele cu deficienţe de auz au devenit tot mai active în lupta pentru recunoaşterea limbajului gestual şi obţinerea acceptării lor ca minoritate lingvistică şi culturală, sau ca variaţie normală în cadrul populaţiei majoritare.

Spre deosebire de auzitori, care urmăresc integrarea surzilor în şcoli de masă, surzii consideră că au mai mult de câştigat în şcoli speciale, unde pot folosi limbajul gestual ca mijloc de instruire şi de socializare. Având un limbaj şi o cultură proprie, surzii caută interdependenţa pe care o găsesc în cadrul şcolilor speciale, mai ales cele cu internat şi la cluburile lor, în cadrul evenimentelor speciale, organizate de ei înşişi, spre deosebire de alte persoane cu disabilităţi, care urmăresc o viaţă independentă şi se întrunesc mai ales din motive politice. Desigur, surzii sprijină mişcarea în favoarea drepturilor persoanelor cu disabilităţi, în cadrul efortului comun de promovare a propriei identităţi, pentru controlul destinului propriu şi pentru obţinerea unor drepturi, servicii şi legi, care ar fi fost mult mai dificil de obţinut, dacă ar fi luptat singuri, din cauza numărului mic de persoane surde. Din acest motiv persoanele surde s-au alăturat mişcării promovate de persoanele cu handicap şi au constituit Forumul Disabilităţii în Romania.

Cunoscătorii limbajului gestual știu că surzii folosesc un semn specific, pentru a se denumi pe ei înşişi, ducând degetele index şi mijlociu la ureche şi apoi la buze. Acest gest înseamnă mai mult decât a fi surd, semnul incluzând atât surditatea cât şi faptul că folosesc limbajul gestual şi aparţin comunităţii de persoane surde. Termenul de “surd”, preluat din englezescul deaf, include doar surditatea, nu şi celelalte caracteristici menţionate anterior.

Protezarea adecvată a resturilor auditive ar putea duce la schimbarea structurii psihologice a copiilor şi adulţilor şi deschide o altă perspectivă, mai optimistă, legată de viaţa socială. Copiii cu surditate pot deveni mai deschişi faţă de acumularea de informaţii iar capacitatea lor de a le prelucra şi de a le folosi le poate permite să frecventeze cursurile

7

Page 8: limbaj mimico-gestual

unui liceu sau ale unei facultăţi, în condiţii aproape normale. Auzitorii pot să-i ajute să se integreze în societatea majoritară dar trebuie să ţină seama de cultura lor, să nu exagereze cu mainstreamingul, să aprecieze limbajul gestual, deoarece unii surzi nu pot să suplinească limbajul gestual cu cel verbal, ceea ce-i poate duce la izolare de societatea auzitorilor. Ca să poată frecventa în bune condiţii o instituţie de învăţămînt superior sau un colegiu, este absolut necesar ca persoanele cu surditate gravă să beneficieze de sprijinul unui interpret în limbajul mimico gestual.

Pentru a se reduce în mare măsură izolarea la care pot fi condamnate de mediu, persoanele surde, chiar dacă poartă o proteză, trebuie să fie ajutate să nu se simtă marginalizate în societate. În acest sens se recomandă atât auzitorilor cât şi surzilor să adopte unele strategii de comunicare la care ne vom referi în continuare. La început, este necesar să cunoaştem semnele care ne informează dacă o persoană aude sau nu. Primul semn evident este modalitatea de comunicare gestuală cu altă persoană (dacă şi aceasta este surdă) sau vorbirea mai lentă şi cu voce tare când se comunică cu o persoană auzitoare.

Criterii de apartenenţă la comunitatea de surziA purta un aparat auditiv nu are legătură cu apartenenţa la

comunitatea surzilor. Majoritatea surzilor profunzi nu poartă proteze auditive. La fel, vârsta, originea, sexul, clasa socială nu reprezintă caracteristici ale comunităţii de persoane surde. Nota definitorie este felul cum comunică. De fapt, colectivitatea surzilor este o minoritate lingvistică, ce comunică într-un limbaj specific, cel gestual. Dacă o persoană surdă nu cunoaşte limbajul semnelor, nu va putea fi acceptat în comunitatea surzilor şi nu va avea acces la cultura ei, la tradiţiile ei. Deci, comunicarea în limbaj gestual este baza acceptării în comunitatea acestora. În acest context ne putem pune întrebarea : oare o persoană auzitoare, care cunoaşte limbajul gestual sau are părinţi surzi, poate fi membră a colectivităţii surzilor? Răspunsuleste că nu întotdeauna, deoarece acesteia îi lipseşte trăirea experienţelor de viaţă centrate pe vedere. Aşa cum a afirmat George Vaditz (1912), referindu-se la el şi colectivitatea de persoane surde ,,o colectivitate a surzilor este ,,prima, ultima şi pentru totdeauna, formată din oameni ai vederii” (people of the eye), adică persoane care se bazează în primul rând pe vedere în viaţa de fiecare zi. În vocabularul lui Veditz nu exista termenul de cultură, în sensul folosit de noi astăzi. Într-adevăr, vederea se află în centrul practicilor folosite de surzi pentru a face faţă cerinţelor vieţii cotidiene. Aceasta nu înseamnă că surzii şi-au amplificat simţul vizual, ci că modalitatea lor de a vedea a parcurs o lungă istorie a interacţiunii cu lumea, pe căi culturale. Această istorie, această experiență de viață, implică şcolile pe care le-au urmat, colectivităţile la care s-au alăturat după absolvirea şcolii, slujbele pe care le-au avut, poezia şi teatrul pe care le-au creat şi, în fine, vocabularul pe care şi l-au format pentru a descrie aceste experiențe.

Prin urmare, surzii sub aspect cultural, sunt un grup de oameni, care au o pierdere gravă de auz, folosesc limbajul

8

Page 9: limbaj mimico-gestual

semnelor ca mijloc principal de comunicare şi au experienţe comune, legate de pierderea auzului şi de folosirea limbajului gestual. Dacă cineva a asurzit în timpul tinereţii şi poartă un aparat auditiv, el nu este surd, deoarece limbajul verbal a rămas principalul mijloc de comunicare. Dar dacă auzul persoanei slăbeşte tot mai mult în primii ani ai vieţii, obligând-o să înveţe limbajul gestual şi să participe la unele activităţi din comunitatea surzilor, atunci ea poate fi un candidat, care doreşte să intre în această comunitate. Majoritatea membrilor comunităţii este formată din persoane care s-au născut surde sau şi-au pierdut auzul în perioada de formare a limbajului, (mai ales în primii doi ani de viaţă), iar principalul lor mijloc de comunicare este limbajul gestual.

În acest context putem afirma că comunitatea de surzi nu are graniţe, deoarece ea există sub aspectul organizării la nivel internaţional prin Federaţia Mondială a Surzilor, la nivel naţional sub coordonarea Asociaţiilor Naţionale şi la nivel local prin filiale organizate în sate şi oraşe unde se află un anumit număr de persoane care doresc să adere la această formă de asociere. De asemenea, unii surzi se pot grupa după credinţe religioase, etnii, vârstă, preocupări sportive sau culturale etc. creându-şi propria cultură. Prin cultura surzilor înţelegem tot ceea ce fac grupurile de surzi şi include credinţele, valorile, obiceiurile, tradiţiile, activităţile şi, mai ales, limbajul gesturilor.

Considerăm că se pot enumera cinci caracteristici importante privitoare la comunitatea surzilor:1. Limbajul mimico gestual, - el deschide uşile spre cunoaşterea altor surzi. Prin el se obţine accesul la comunitatea de surzi, la istoria ei, la folclorul şi secretele ei, care altfel nu ar putea fi cunoscute ;2. Socializarea, - surzii simt o puternică nevoie de a se socializa unii cu alţii, prin vizite reciproce, petreceri la restaurante, activităţi culturale sau sociale, desfăşurate la cluburile înființate și conduse de ei, pentru a se informa şi a-şi îmbogăţi viaţa socială ;3. Existenţa organizaţiilor şi a cluburilor,- primele cluburi au fost înfiinţate de absolvenţii şcolilor de surzi, ca mijloc de întărire a legăturilor cu alte persoane surde, pentru a găsi un loc de muncă. Mai târziu, aceste cluburi s-au dezvoltat, devenind adevărate centre de luptă pentru apărarea drepturilor social-umane ale membrilor săi.4. Şcolile pentru surzi, - în special şcolile cu internat au constituit centrul multor colectivităţi ale surzilor şi au jucat un rol esenţial în definirea acestor comunităţi. Copiii care au crescut împreună în şcolile cu internat şi-au făcut prieteni chiar pe viaţă, căsătorindu-se între ei în procent de peste 90 %. Şcolile au oferit chiar un stil de viaţă ce nu putea fi copiat din altă parte.5. Calitatea de a fi surd/ mândria de a fi surd - faptul că ei reuşesc să facă faţă în situaţii cotidiene unde întâlnesc bariere de comunicare. Aceasta este rezultatul ingeniozităţi de moment, sau adaptării la tehnologie. Ei se mândresc cu istoria şi cultura lor, de felul cum s-au adaptat în societate, de succesele obţinute împreună pe diverse planuri.

9

Page 10: limbaj mimico-gestual

La caracteristicile de mai sus am putea adaugă şi biserica, în ultima vreme ea fiind cea care a constituit comunităţi religioase ale surzilor în diverse oraşe, unde un număr tot mai mare de surzi se adună, se reculeg şi socializează. Ei fac pelerinaje şi excursii, cu sprijinul bisericii, în diferite locuri din ţară sau din străinătate, se întâlnesc cu foşti colegi de şcoală, îşi formează noi prieteni, se căsătoresc etc.

Prin urmare, constatăm că elementul central al dezvoltării unui copil surd este limbajul lui, capacitatea umană a acestuia de a-l asimila şi de a-l folosi în comunicarea gestuală cu semenii lui. În ultimele decenii a început să se cristalizeze ideea că limbajul gestual, folosit mai ales de surzi, este un limbaj natural, un limbaj manual-vizual, care-i unește pe surzi, indiferent de caracteristicile individuale, intr-o colectivitate cultural-lingvistica. Acest limbaj este comun nu numai celor peste 70 de milioane de membri ai Federaţiei Mondiale a Surzilor, el este insuşit şi de alte multe milioane de interpreţi sau de cunoştinte ale persoanelor surde. Se estimează că numai în Statele Unite există între 500.000 şi 2 milioane de utilizatori ai limbajului gestual american (ASL), el fiind al cincilea limbaj minoritar, după cel spaniol, italian, german şi francez. În ultimele trei decenii, lingviştii şi-au îndreptat mai mult atenţia spre limbajul gestual, descoperind unele informaţii, între care cea mai importantă, că acest limbaj este natural, real, nu o pantomimă sau o formă rudimentară a limbajului verbal, independent de acesta, dar având relaţii cu el. De asemenea lingviştii au localizat capacitatea de achiziţionare a limbajului pe cale naturală şi de a-l transmite la copil, cu rădăcini profunde în creier (Pettito, Marentette, Bonvillian, Orlansky, McIntyre ş.a, 1991). Când un copil învaţă cum sună sunetele, sau cum arată semnele, atunci el cunoaşte doar expresia de suprafaţă a limbajului; cele mai importante principii ale limbajului fiind dictate de capacităţile creierului. Mai mult decât atât, cu toate că forma limbajului gestual este diferită de forma limbajului verbal, ambele forme sunt, în esenţă, la fel, sub aspectul scopului pe care îl servesc şi al modului în care se achiziţionează limbajul (Bonvillian, J. D., Orlansky, M. D., Folven R.J., 1994). (Newport, E., Meyer, R., 1985), (Pettito, L.A., Marentette, P.F., 1991).

Astfel, cei care vin prima dată în contact cu limbajul gestual, formulează unele presupuneri greşite, unii consideră că limbajul gestual ar fi un limbaj pictorial (într-adevar, limbajul gestual este, în parte, pictorial, dar dacă ar fi numai aşa el ar fi foarte uşor de învăţat. Pantomima este doar o componentă a limbajului gestual, ea nu este identică cu el) ; alţii consideră că limbajul gestual ar fi iconic (ceea ce-i determină pe mulţi să creadă că se pot discuta numai aspecte concrete cu ajutorul acestui limbaj. Or, limbajul gestual conţine şi gesturi abstracte, inventate şi implementate în practică). O altă greşeală ar fi să se considere limbajul gestual ca fiind universal, or colectivităţile de surzi evoluează în mod independent, iar în multe ţări care vorbesc aceeaşi limbă (Statele Unite, Marea Britanie, Australia, ş.a) există limbaje gestuale diferite. Prin exagerarea aspectului concret al limbajului gestual se face o nouă greşeală, ce rezultă din transcrierea gesturilor în cuvinte, ceea ce dă impresia că limbajul gestual este un limbaj agramatical, ce conţine doar câteva verbe şi mai multe substantive. Mult mai corect ar fi

10

Page 11: limbaj mimico-gestual

să se traducă semnele de bază, luând in considerare modificarea lor in propoziţie. În mod normal, auzitorii presupun că toate limbajele sunt vorbite şi astfel consideră limbajul gestual ca un fel de limbaj vorbit cu mâinile, conform unei convenţii. Or, limbajul gestual este singurul care nu are o formă scrisă, dar are toate celelalte caracteristici ale limbajelor verbale.

Modalităţi de atragerea atenţieiPrin atragerea atenţiei putem începe o conversaţie cu o persoană

surdă. Ca şi la auzitori, există unele maniere bune şi altele rele de începere a unei conversaţii, de continuare, de aşteptare a rândului la intervenţie, de întrerupere ş.a. care trebuie să fie cunoscute, pentru a nu produce neînțelegeri. Unele din aceste comportamente sunt diferite de cele folosite de auzitori, din cauza specificului vizual, gestual și spațial al limbajului gestual. Unele dintre acestea le specificăm mai jos :

Dacă persoana surdă este destul de aproape, dar priveşte în altă parte, se poate atinge umărul sau braţul, cu o mişcare uşoară a palmei. Dacă persoana surdă este mai departe, este suficient să se fluture mâna, un ziar sau o floare în direcția vederii lui. O modalitate mai rar folosită este transmiterea unei vibraţii, prin lovirea podelei cu piciorul sau a tăbliei unei mese, cu mâna, vibrație care poate fi recepţionată de persoana în cauză. Dacă persoana surdă se află într-un grup, este necesar să se ceară altei persoane să atingă umărul celei în cauză. În cazul unor grupuri mari, cum ar fi o adunare socială, modul normal de atragere a atenţiei pentru întregul grup este să se stingă/aprindă lumina de câteva ori.

Unele modalităţi de captare a atenţiei sunt considerate nepotrivite de către colectivitatea de surzi. Astfel, nu se acceptă apucarea capului cu palmele şi îndreptarea spre faţa celui care vrea să-i spună ceva, fluturarea mâinii prea aproape de faţa cuiva, licărirea luminii din sală pentru a atrage atenţia unei singure persoane care se află într-un grup, atingerea unei persoane în afara braţului sau umărului, lovirea brutală sau prea frecventă pe eceste părţi.

O dată ce o persoană surdă a fost contactată prin modalităţile expuse mai sus, este de aşteptat ca acea persoană să menţină un contact vizual, până când se face o pauză normală. Emiţătorul este liber să privească în altă parte, dar să rămână conştient de răspunsurile sau de direcţia privirii receptorului. Acesta din urmă poate arăta că urmăreşte mesajul prin expresia feţei, mişcările de acord sau de respingere făcute cu capul, prin alte gesturi de răspuns, dar fără să-l întrerupă pe emiţător. Dacă receptorul priveşte în altă parte şi nu se menţine contactul ocular este un semn de întrerupere a dialogului.

Schimbarea rândului la conversaţie sau participarea la discuţie se face prin fluturarea mâinii în faţa emiţătorului. Dacă acesta este pregătit ,,să vă dea cuvântul”, îşi va lăsa mâinile în jos, în cadrul spaţiului de gesticulare, într-o poziţie de repaus. Pentru o persoană surdă este dificil să participe la conversaţie într-un grup mai mare, în special dacă sunt şi auzitori care folosesc limbajul sonor. În acest caz, bunele maniere cer ca auzitorii să folosească modalităţile vizuale de captare a atenţiei şi

11

Page 12: limbaj mimico-gestual

de comunicare gestuală. Întreruperea contactului vizual, prin scuturarea capului, prin închiderea ochilor, sau prin folosirea unor gesturi care exprimă dezacordul, duce la întreruperea celui care gesticulează. Dacă emiţătorul îşi lasă mâinile în jos şi priveşte spre interlocutor, dă de înţeles că a terminat ce avea de spus sau aşteaptă un răspuns.

În majoritatea cazurilor trebuie să se vorbească cu voce clară, articulată, normală, care să permită înţelegerea vorbirii şi să se evite repetarea cuvintelor, folosirea unor expresii dificil de înţeles sau mai rar utilizate. Buzele, mimica feţei şi mişcările corpului contribuie cu informaţii suplimentare la înţelegerea mesajului verbal, de aceea se recomandă să se păstreze contactul ocular permanent cu persoana surdă şi să i se vorbească în faţă. Este posibil ca unele persoane surde, cu labiolectură foarte bună, să poată percepe și din profil mesajul cuiva, dac aceste cazuri sunt destul de rare..

Există situaţii când persoana cu surditate gravă sau profundă nu poate suporta proteza auditivă, fie din cauză că pragurile ei auditive sunt foarte apropiate de cele dureroase şi are loc o interferenţă între acestea, fie datorită neprotezării îndelungate sau din alte motive. Deoarece proteza auditivă nu este de nici un ajutor, persoana cu surditate se bazează aproape exclusiv pe vedere în recepţionarea vorbirii altora. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, aparatul auditiv poate fi de ajutor, cel puţin pentru a atrage atenţia celui care-l poartă că cineva îi vorbeşte sau că se apropie un pericol.

Persoanele surde, dacă nu înţeleg ceva trebuie să întrebe din nou “Despre ce este vorba, nu am înţeles?, fără să le fie teamă sau ruşine. Chiar şi persoanele cu auzul perfect normal pot înţelege greşit un mesaj. Dacă vorbirea lor este dificil de înţeles de auzitori, este foarte util să aibă la îndemână un carneţel şi un pix, pentru a le folosi în caz de necesitate. Dacă se află într-un grup de auzitori care vorbesc, este util să le ceară acestora să vorbească pe rînd. Dacă se află la cursuri, la o petrecere sau la un eveniment social, persoana surdă să fie lăsată să aleagă un loc care oferă cele mai bune condiţii de vizibilitate şi, totodată, cât mai departe de sursele de zgomot. Ea ar trebui să atragă atenţia pesoanelor care doresc să-i vorbească să-i atingă braţul pentru a-l atenţiona.

De partea cealaltă, când auzitorii vorbesc cu o persoană surdă, este util ca aceştia să respecte unele strategii uşor de realizat, care facilitează comunicarea, cum ar fi:

- să închidă sonorul la receptoarele de radio sau televizor ;- să vorbească în faţa persoanei surde şi să păstreze contactul

ocular pe tot timpul conversaţiei, cu toate că în cultura auzitorilor menţinerea îndelungată a contactului ocular poate fi interpretată ca un gest ce denota o lipsă de educaţie;

- să nu poarte o conversaţie îndelungată într-un mediu cu mult zgomot;

- dacă persoana surdă nu a înţeles mesajul, să nu treacă mai departe până nu se lămureşte problema. În caz contrar se accentuaeză sentimentul de marginalizare sau de ignorare a persoanei sale;

- când cei din jur se amuză la o glumă sau un banc, este bine să se explice persoanei surde gluma pe înţelesul ei;

12

Page 13: limbaj mimico-gestual

- când se poartă o conversaţie la telefon, solicitată de persoana surdă, este de preferat să se transmită simultan mesajul primit, deoarece ar putea fi citit de pe buze. Să nu se spună niciodată “nu este important” ceea ce s-a recepţionat prin telefon şi astfel să se omită o parte semnificativă din mesajul primit. Persoana surdă trebuie lăsată să aprecieze importanţa mesajului. Sub acest ultim aspect menţionăm că tot mai mulţi surzi “se înarmează” cu telefoane mobile şi astfel pot comunica direct prin SMS;

- să nu se vorbească cu mişcări exagerate ale gurii, cu voce strigată sau fără voce. Este de preferat o vorbire cu voce normală, dar cu un ritm mai lent.

Desigur, dacă auzitorii ar participa la unele cursuri de limbaj gestual, ele ar putea nu numai să comunice mai uşor cu persoanele surde, ci ar cunoaşte o nouă limbă, o nouă cultură, care le-ar îmbogăţi orizontul cultural şi ar duce la crearea unei mai bune integrări sociale a persoanelor lipsite de auz.

Unitate şi diversitate în colectivitatea surzilor

Întrucât nu putem găsi două persoane surde care să semene perfect din toate punctele de vedere între ele, vom întâlni o mare diversitate a acestora, în cadrul colectivităţilor de surzi din orice ţară a lumii. Spre deosebire de diversitatea care există între auzitori, putem presupune că diversitatea din colectivităţile de persoane surde ar fi mai mare deoarece sunt implicaţi mai mulţi factori, cum ar fi momentul apariţiei surdităţii, cauzele ei, gravitatea pierderii auditive, consecinţele diferite date de aceşti factori şi elementele specifice ce caracterizează o minoritate.

În literatura de specialitate se menţionează că ar exista patru trăsături esenţiale comune oricărei minorităţi, care le determină să se unească. Acestea ar fi:

1 - o caracteristică fizică comună cum ar fi culoarea pielii sau limbajul;

2 -persoanele în cauză se consideră ele însele ca membri ai aceleiaşi comunităţi, iar cei din jur le identifică în mod similar;

3 - tendinţa ca indivizii să se căsătorească între ei; 4 - membrii minorităţilor suferă din cauza nedreptăţilor produse de

membrii societăţii majoritare şi luptă pentru a obţine drepturile social-umane cuvenite.

Deşi surzii provin din toate straturile societăţii, ei posedă un puternic spirit de colaborare şi simt o legătură mai puternică faţă de alţi surzi decât faţă de auzitori. Trebuie să menţionăm că gradul pierderii auditive nu constituie un criteriu esenţial pentru acceptarea unei persoane în cadrul comunităţii de surzi, ci folosirea limbajului gestual ca principal mijloc de comunicare. Astfel ne putem explica de ce sunt acceptaţi, în cadrul comunităţii de surzi, unii copii auzitori ai părinţilor surzi sau alte persoane auzitoare (educatori, interpreţi etc.) care se căsătoresc cu persoane surde şi militează alături de acestea pentru obţinerea drepturilor fundamentale.

13

Page 14: limbaj mimico-gestual

Dacă luăm în considerare aceste aspecte, ne dăm seama că ele sunt valabile pentru caracterizarea populaţiilor minoritare din orice ţară, inclusiv a comunităţilor de surzi. Deşi conform ultimelor date statistice ale Federaţiei Mondiale a Surzilor, există pe glob o populaţie de cca 75 milioane de surzi, aceasta este considerată o minoritate în comparaţie cu populaţia majoritară de auzitori din orice ţară. Ceea ce-i face pe toţi surzii din lume să se unească, sau să se bucure când întâlnesc alte persoane surde, este că ei pot să comunice în orice ţară prin limbajul gestual, după un scurt moment de tatonare.

În privinţa trăsăturii fizice, observăm că vederea constituie principala cale de informare iar limbajul mimico-gestual este cea mai importantă forţă de consolidare a minorităţii surzilor. După cum se ştie, în societatea umană există o mare variabilitate printre oameni, unii sunt mai înalţi alţii mai scunzi, unii aud mai bine sunetele abia perceptibile de alţii, ochii oamenilor au nuanţe diferite ale aceleiaşi culori, există persoane cu diferite deficienţe etc. În acest context, putem considera că surzii reprezintă persoane în esenţă vizuale, caracteristică ce nu poate fi eliminată din cadrul minorităţii surzilor. În această perspectivă, putem considera persoanele surde ca fiind o variaţie umană naturală în cadrul variaţiei generale şi in continuă schimbare a speciei umane.

Limbajul mimico gestual este o trăsătură caracteristică persoanelor surde ca minoritate, ce le conferă specificul de minoritate lingvistică nu de persoane bolnave. Acest limbaj a existat de când au apărut surzii pe pământ şi va exista în cadrul societăţii de auzitor,i tot atâta vreme cât vor fi şi persoane surde în cadrul acesteia.

Cu toate că limbajul gestual a fost persecutat în educaţie de peste un secol, după Congresul de la Milano el a continuat să se dezvolte în loc să fie eliminat, ajungând astăzi la o dezvoltare nemaicunoscută, mai ales în ţările scandinave, în SUA şi Canada. În aceste zile, tot mai mulţi auzitori doresc să înveţe limbajul gestual (din diferite motive). El a rămas predominant în viaţa surzilor, cu toate presiunile exercitate asupra lui de limbajul naţional majoritar. S-a observat că timp de peste o sută de ani cei care foloseau limbajul gestual au fost „înghiţiţi” de societatea majoritară în familie, la şcoală, la locul de muncă, etc. dar acest fapt n-a contribuit la diminuarea folosirii lui între persoanele surde. Dimpotrivă, persoanele auzitoare au manifestat tendinţa de a învăţa limbajul gestual, pentru a putea comunica mai bine cu cunoştinţele lor care nu auzeau.

Putem considera că limbajul gestual este un puternic simbol al identităţii în colectivitatea surzilor, din cauză că aceste persoane luptă pentru propria identitate într-o lume care nu i-a înţeles de–a lungul veacurilor, care le-a discreditat limbajul şi le-a negat cultura proprie. Amintim aici cuvintele sociologului surd Barbara Kannapel (1989), un pionier al luptei surzilor americani pentru drepturi civile. ”Limbajul gestual este limbajul nostru... Noi l-am creat, noi îl ţinem în viaţă şi el ne întreţine pe noi şi tradiţiile noastre. A respinge limbajul gestual înseamnă a nega persoana surdă”. Datorită comunicării prin limbajul gestual surzii se simt „ca acasă” în compania semenilor lor, chiar dacă se află în străinătate.

14

Page 15: limbaj mimico-gestual

Ca şi alte mijloace de comunicare, limbajul gestual este un mijloc de interacţiune socială, care poate transforma pe surzi în participanţi activi ai societăţii, deoarece permite o comunicare uşoară, firească şi completă între persoanele surde. Acestea se pot înţelege oricând între ele, îşi împărtăşesc experienţe, credinţe şi valori culturale comune, care apar din faptul că aceste persoane se bazează pe vedere şi folosesc limbajul gestual ca principal mijloc de comunicare. Naşterea lor într-o familie de auzitori (în majoritatea cazurilor), frecventarea unei şcoli speciale pentru surzi, găsirea unui loc de muncă prin intermediul Asociaţiei, cunoştinţelor, rudelor sau prietenilor surzi, constituie baza unei experienţe comune, vehiculate prin limbajul gestual. De asemenea, viaţa surzilor în cadrul unei colectivităţi proprii, participarea la activităţile asociaţiei şi la diferitele întâmplări din viaţa ei, câştigarea unor premii cu echipa sportivă sau culturală a clubului, găsirea unui partener de viaţă şi multe altele, constituie subiecte de discuţii între surzi când aceştia se întâlnesc. De fapt, aproape toate cunoştinţele despre lume şi viaţă ale surzilor profunzi, sunt comunicate prin limbaj gestual. Numai cunoscând limbajul lor, putem pătrunde în cultura persoanelor surde, le putem înţelege şi ajuta mai bine.

Se ştie că surzii se identifică ei înşişi ca fiind persoane surde. De asemenea, auzitorii din jurul lor îi consideră ca atare. După părerea noastră, cel puţin la noi în ţară, toţi copiii surzi au fost şcolarizaţi şi nu se mai poate vorbi de surdo-muţi, deoarece toate persoanele surde vorbesc, având grade diferite de inteligibilitate. Prin urmare, termenul de surdo-mut nu-şi mai are locul în cadrul limbajului cotidian.

S-a observat că, în peste 90% din cazuri, surzii se căsătoresc între ei şi, în marea lor majoritate, copiii lor sunt auzitori.Un studiu efectuat de Schildroth şi Hoto (1991), cu privire la recensământul copiilor surzi americani, a constatat că 6% dintre copiii născuţi în SUA au devenit surzi după vârsta de 3 ani. O altă statistică menţionată de C. Padden şi T. Humphries (2005), consideră aceste date foarte subiective, deoarece se bazează pe declaraţiile scrise, luate celor care aduc pentru prima dată copiii surzi la şcoală (părinți, bunici, rude ale acestora). În acele declaraţii se cerea să se spună dacă el (copilul) s-a născut surd, dacă are alţi fraţi/surori cu surditate şi dacă mai sunt rude cu deficienţă de auz în familie. La noi în țară nu s-au efectuat astfel de analize sau estimări. Noi am constatat că, la intrarea într-o grădiniţă specială, copiii surzi din familiile cu părinţi surzi au o serie de calităţi comportamentale şi de comunicare superioare copiilor surzi din familiile de auzitori. Faptul este explicabil prin aceea că, în familiile de surzi, are loc de timpuriu o comunicare „normală” între părinţii surzi şi copiii lor în limbajul gestual.

În fine, surzii suferă, într-adevăr, din cauza nedreptăţilor, discriminării şi neînţelegerii problemelor care îi frământă. Acest ultim aspect a determinat autorităţile din unele ţări să înfiinţeze comisii speciale, care să combată discriminarea acestei populaţii, prin măsuri de constrângere a angajatorilor să folosească persoane surde, într-un anumit procent din totalul angajaţilor auzitori. Desigur, aceste comisii anti-discriminare au fost înfiinţate sub acţiunea asociaţiilor de surzi mai active, dar eficienţa măsurilor luate lasă mult de dorit, deoarece

15

Page 16: limbaj mimico-gestual

discriminarea persoanelor surde nu are loc numai în domeniul angajării, ci în toate domeniile vieţii sociale, după cum se poate constata şi din ,,Manifestul disabilităţii/handicapului în România” (2003) .

Trăsăturile enumerate constituie o forţă care-i uneşte pe surzi în cadrul unei minorităţi cultural-lingvistice şi determină o minimalizare a diferenţelor care există între aceste persoane în cadrul comunităţii lor, constrângîndu-i să se organizeze pentru ca, împreună, să înfrângă mai uşor obstacolele comune. În anul 2003 s-a înfiinţat ,,Consiliul Naţional al Disabilităţii” , ce reuneşte deocamdată şapte organizaţii ale persoanelor cu handicap, iar primul lider a fost ales domnul Mihail Grecu, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România.

Cursul nr. 2Metodele principale folosite în educația surzilor și inițiatorii acestora.Începuturile

învățământului pentru surzi din România

Figura inițiatorului metodei gestuale Abatele de L EpeeMajoritatea lucrărilor de istorie a educaţiei speciale menţionează că

abatele Charles Michael, marchiz de L’Epee, este considerat inventatorul metodei gestuale în educaţia surzilor din Franţa secolului al XVIII-lea şi se povesteşte că el s-a inspirat de la două fete surde, când a eleborat „metoda semnelor metodice”. Începând cu anul 1760, o persoană auzitoare, abatele de L’Epee, a început să-şi pună unele întrebări legate de modul în care se poate comunica cu surzii prin gesturi naturale şi dacă această comunicare poate fi eficientă. Pentru prima dată a fost recunoscut faptul că gesturile puteau exprima gândirea umană la fel ca şi limbajul oral, că poate să existe un limbaj natural, uman, în afara exprimării orale.

Contestatarul abate de L’Epee va lupta întreaga sa viaţă pentru surzi, cu toată opoziţia Bisericii. Se povesteşte că, din întâmplare, el a intrat într-o casă unde trăiau două surori gemene surde. El a fost frapat de complexitatea limbajului gestual prin care comunicau gemenele între

16

Page 17: limbaj mimico-gestual

ele şi cu restul comunităţii surde din Paris. L’Epee a învăţat semnele de la ele.

La scurt timp după întâlnirea cu cele două fete surde, abatele de L’Epee a înfiinţat în casa lui din Paris, situată pe rue des Moulins, o mică şcoală, unde a început să instruiască gratuit pe toţi copiii surzi care îi erau încredinţaţi. El îi învaţă limba franceză, în formă scrisă, cu ajutorul gesturilor naturale (preluate de la elevi) şi cu unele semne artificiale, inventate de el, cunoscute ca ,,semne metodice”. Prin aceste semne el înţelegea nu numai gesturile naturale, pe care le executau elevii săi, pentru a exprima lucruri sau idei, dar şi alte semne inventate de el, pentru a indica timpul, persoanele, genurile şi funcţiile gramaticale ale limbii franceze. În mod practic, aceste semne metodice erau o metodă eficace de dictare vizuală, dar în nici un caz nu formau un limbaj. Din acest motiv, elevii înţelegeau rareori ceea ce scriau în limba franceză. În ciuda muncii sale enorme, abatele de L’Epee era departe de a ajunge să realizeze o dezvoltare intelectuală avansată la elevii săi, sau o bună cunoaştere a limbii franceze, aşa cum dorea. Şaizeci de ani mai târziu, Berthier ne explică greşeala abatelui. Astfel, pentru a realiza traducerea cuvintelor limbii franceze, abatele de L’Epee a consultat etimologiile latine şi greeceşti ale cuvintelor pe care le preda. A vrut să transforme limbajul gestual şi să-l plieze după regulile limbajului convenţional, fără să se gândească că grefarea unui limbaj (gestual) pe alt limbaj (verbal), era un nonsens. Mimica (numele dat de abate limbajului gestual, în acele vremuri) nu recunoştea altă lege decât cea a naturii şi a raţiunii. Limbajul gestual are propria sintaxă, specifică, dată de caracteristicile lui vizuale, opusă sintaxei variabile ale limbajului verbal.

În urma succeselor dobândite cu elevii surzi şi pentru a-şi face cunoscută metoda sa de instruire, abatele de L’Epee a organizat (între 1771-1774), demonstraţii de comunicare date de elevii surzi, pentru educatorii şi celebrităţile venite din toată Europa. În 1776 abatele de L’Epee a publicat prima sa lucrare ,,Institutele de surdomuţi”, unde a expus sistemul său de instruire. Astfel, ideile sale s-au răspândit în multe ţări unde surzii erau educaţi în grupuri, datorită metodei gestuale şi faptului că instruirea surzilor nu mai era rezervată celor privilegiaţi. Se spunea pretutideni că ,,numai la Paris, surzii săraci aveau mai multe şanse decât auzitorii săraci să acceadă la educaţie...”

L’Epee, în lucrarea sa, „Institutele de surdo-muţi”, prezintă un sistem de „semne metodice”. Această carte a avut efectul unei bombe. Pereira (la Paris), abatele Deschamps (la Orleans) şi Heinicke (în Germania) s-au revoltat împotriva limbajului gestual care începea să prindă teren în tot mai multe ţări. Ei considerau că numai cuvântul vorbit putea exprima gândirea umană. Trebuie să specificăm că abatele de L’Epee nu a inventat limbajul gestual, ci doar a creat posibilitatea purtării unei conversaţii gestuale personale, repede abandonată de surzi, obişnuiţi cu semnele utilizate în comunitatea lor, cu gramatica specifică limbajului gestual, gramatică total necunoscută de către abate.

Totuşi, merită evidenţiat faptul că în orice împrejurare Charles Michel de L’Epee s-a luptat şi a reuşit să impună opinia că surzii sunt oameni ca toţi ceilalţi, că ei pot fi inteligenţi şi capabili să înţeleagă

17

Page 18: limbaj mimico-gestual

vorbirea la fel ca toată lumea. El a încercat să elaboreze o punte de legătură între lumea surzilor şi cea a auzitorilor, prin folosirea unui sistem de semne standardizate şi dactileme. Energicul preot, dornic să-i ajute pe cei dezavantajaţi, a înfiinţat prima şcoală specială din Europa pentru surzi, la Paris, (care a devenit mai târziu, în 1789, Institut Naţional pentru Tinerii Surzi) şi apoi la Truffaut. În 1788 a publicat un dicţionar al limbajului gestual francez. A murit sărac, în locuinţa sa, la finele lunii decembrie 1789, anul când la Paris izbucnea Revoluţia Franceză.

Nu se contestă meritul abatelui de L’Epee în dezvoltarea metodei gestuale, dar trebuie să se accepte faptul că limbajul gestual exista cu mult timp înainte de a fi „inventat” de acest inimos prelat şi era folosit în cadrul colectivităţii de surzi. Cert este că limbajul gestual francez s-a format la începutul secolului al XVIII – lea, pe baza gesturilor folosite de colectivităţile de surzi din diferite locuri ale Franţei. Treptat, aceste gesturi, folosite la început între câteva persoane surde, apoi de grupuri de surzi, s-au constituit într-un sistem, ce a căpătat conturul unui limbaj gestual naţional, diferit de la o ţară la alta sau prezentând nuanţe regionale, în cadrul aceleiaşi ţări.

După moartea sa, Adunarea Constituantă din Franţa a ridicat şcoala abatelui de L’Epee la rang de Instituţie naţională, fiind condusă de fostul său elev, Jean Massieu, care a devenit, astfel, al doilea profesor surd din Franţa, iar acestuia i-a acordat numele de ,,binefăcător al umanităţii” (1791). Jean Massieu a fost acela care l-a învăţat pe abatele Sicard limbajul semnelor. Acesta din urmă a continuat să adauge o serie de semne personale la cele deja predate la surzi, rezultând astfel o altă metodă, la fel de greu inteligibilă ca şi cea a abatelui de L’Epee

Istoria menționează pe cei trei ,,giganți” ai educației surzilor:

Charles Michael abate L’ EPEE, (1712-1789) • A fost un excelent student. A absolvit bine-cunoscutul Collége des

Quatre-Nations la vârsta de 17 ani. Tatăl său a vrut ca el să devină avocat dar, atras de preoţie, prin dedicarea sa lui Dumnezeu şi omenirii, Charles-Michel a studiat teologia şi dreptul şi a devenit avocat la 21 de ani ;

• Și-a continuat studiile teologice în timpul liber şi a facut tot ce i-a stat în putere să determine biserica să-l admită la hirotonire. Episcopul de Troyes, impresionat de calităţile lui l'Épée şi mişcat de dedicaţia sa i-a permis să oficieze ;

• În 1738, Charles-Michel a fost hirotonit şi a primit titlul de abate la 26 de ani ;

• De l'Épée a studiat filosofia şi şi-a luat doctoratul în acest domeniu, a învăţat spaniola, engleza, italiana. El inţelegea germana, ceea ce era neobisnuit pentru un francez ;

• A devenit profesor, la început pentru elevii auzitori şi, mai târziu, şi-a dedicat întreaga viaţă educaţiei copiilor surzi ;

• A consultat cartea „The Simplification of the Letters of the Alphabet and the Art of Teaching Deaf Mutes to Speak” și a cunoscut alfabetul ce se realiza cu o mână;

18

Page 19: limbaj mimico-gestual

• Abatele a recomandat semnele, pe care el le-a numit ,,signes methodiques”, pentru a reprezenta anumite funcţii şi terminaţii gramaticale. Scrierea, gesticularea şi dactilarea au fost uneltele majore folosite în procesul de instruire. De l'Épée şi-a ţinut primele cursuri în casa proprie, de pe Rue des Moulins. Tot mai mulţi elevi veneau la şcoala lui până când ea a devenit primul institut din lume pentru copii surzi neprivilegiaţi. Aici ei erau educaţi, hraniţi şi îmbrăcaţi, iar abatele a fost ca un tată pentru ei ;

• Abatele şi-a cheltuit aproape toată moştenirea în şcoala pentru surzi, într-un efort de a asigura educatia pentru toti copiii surzi. De l’Epee a luptat pentru schimbarea statusului şcolii sale in institut național. Nu a vazut niciodată realizarea acestui vis, deoarece abia dupa doi ani de la moartea sa, şcoala fondată de el a fost înălţată la rang de Institut National pentre Tineri Surdo-Muţi şi a primit o subvenţie guvernamentală;

• Metoda de instruire a abatelui de l'Épée a contribuit la formarea unei noi şcoli de gândire în domeniul educaţiei surzilor. Metoda sa a fost numită metoda franceză şi a fost bazată pe scriere, gesticulaţie şi dactileme. 

Samuel Heinicke, (1729-1790) • S-a născut în oraşul Weissenfels, din Saxonia;• A studiat matematicile, muzica, limbile franceză şi latină. A scris

mult ; • A început să mediteze un băiat surd, folosind la început scrierea şi

apoi vorbirea;• La început, a predat la o şcoală publică şi a meditat un elev surd

prin metoda orală. A susţinut că permiţând elevilor să folosească limbajul gestual se va inhiba progresul lor în vorbire, de aceea, ,,singura unealtă în educaţia surzilor trebuie să fie cuvântul rostit”. Până în 1774 el a avut 5 elevi surzi în această şcoală. Unul dintre ei, o fată înzestrată, a fost fiica unui conte rus ;

• Cu sponsorizarea electorului Friedrich August de Saxonia, s-a înfiinţat la Leipzig un institut pentru surzi, în 1779, fiind primul de acest gen în Germania;

• A considerat că metoda orală este singura metodă prin care o persoană surdă care învaţă vorbirea articulată poate obţine o poziţie în lumea auzitorilor. Oralismul lui Heinicke a exclus total limbajul gestual, gesticulaţia sau dactilarea.

Thomas Braidwood, (1715-1806)• Absolvent al Universităţii din Edinburg, Thomas Braidwood devine

proprietar al unei şcoli din acelaşi oraş, unde se preda matematică. A devenit profesor de surzi din întâmplare. În 1760 i s-a cerut să predea la un băiat surd, pe nume Charles Sherriff, care şi-a pierdut auzul la vârsta de trei ani;

• A studiat lucrările apărute anterior şi a învăţat să dactileze. Încurajat de rezultatele bune obţinute cu Sherriff, Braidwood a mai primit în şcoala sa încă doi elevi surzi. În 1766 el a dat anunţ pentru

19

Page 20: limbaj mimico-gestual

primirea de noi elevi şi a putut să înfiinţeze o şcoală, care a devenit mijlocul său de subzistenţă;

• Braidwood şi-a bazat metodele sale de instruire pe scriere şi dactileme ca in metoda spaniolă. Elevii săi au învăţat limbajul mai întâi prin scriere, apoi prin articularea literelor alfabetului, trecând apoi la scrierea şi pronunţarea de cuvinte întregi;

• În 1783 Academia Braidwood a fost transferată la Hackney, lângă Londra. El a fost însoţit la Londra de cei doi nepoţi, Joseph Watson şi John Braidwood. Ei au învăţat metodele sale de instruire, dar le-au ţinut în secret. Când Braidwood senior a decedat, în 1906, Joseph Watson s-a îndepărtat de această atitudine secretă şi a publicat „Instruction of the Deaf and Dumb” (1809) , unde se poate vedea că Braidwood s-a bazat pe metoda lui Wallis, dar modificată şi îmbunătăţită cu propria experienţă

Datorită preocupării unor eminenţi educatori români, care s-au

aplecat asupra cercetării izvoarelor istorice, ce atestă existenţa în ţara noastră a unor iniţiative faţă de cei lipsiţi de auz, putem menţiona, în acest context istoric, unele date autohtone. Ne facem datoria de onoare de a-i menţiona aici pe Teodot Cernăuţeanu, Ioan Creiniceanu, Dimitrie Rusticeanu, Sevastița Popescu, Dumitru Ciumăgeanu, Valer Mare, Constantin Pufan, Lucia-Măescu, Alexandru Caraman şi, mai recent, Ilie Stănică, Aurel Taflan, Ion Manolache, Popa Mariana și mulți alţii, care s-au preocupat de dezvoltarea învățământului pentru deficienții de auz. Aceștia tradus, în special din literatura franceză, rusă şi germană, diverse lucrări privind istoria educaţiei surzilor. Mai mult, ei au elaborat primele abecedare speciale şi alte lucrări. Activitatea acestora a fost continuată de contemporani cum ar fi Mare Valer la Universitatea din Cluj, Pufan Constantin la Universitatea din Bucureşti, Ciumăgeanu Dumitru la Universităţile din Cluj şi Timişoara, soţii Caraman Lucia-Măescu şi Alexandru Caraman, Stănică Ilie, Popa Mariana, toţi la Universitatea din Bucureşti şi alţi educatori din şcolile speciale.

Preocupările domnului profesor Constantin Pufan s-au referit, printre altele, la istoricul învățământului perntru surzi din țara noastră, din care cităm în rândurile ce urmează. După încercarea de instruire a surzilor, iniţiată de Băcilă la Dumbrăveni-Elisabetopol (1827-1846), unde s-a folosit metoda gestuală de educaţie, prima formă de instruire cu specific de şcoală pentru surzi din România, care dăinuie şi astăzi, a luat fiinţă la Bucureşti, în cadrul Azilului „Elena Doamna” din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863, pe lângă locuinţa doctorului Carol Davila, fost medic al Palatului Regal, la iniţiativa acestuia. Aici au fost primiţi primii copii cu deficienţe de auz.

Până la mijlocul secolului XX elevii surzi au fost instruiţi în şcoli

separate pe sexe, în întreaga Europă şi în Statele Unite. Chiar denumirea primelor şcoli speciale din ţara noastră specifica pe frontspiciu : ,,şcoala pentru băieţi surzi nr. 1” şi ,,școala de fete surde nr. 2”.

Primele mărturii scrise despre persoanele cu handicap au apărut în ţara noastră în vechile documente (boiereşti, domneşti şi mănăstireşti) de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Petru Rareş, Matei Basarab, Mihai

20

Page 21: limbaj mimico-gestual

Viteazul şi Vasile Lupu, care se refereau la „miluirea mişeilor, calicilor şi săracilor”, surzii fiind incluşi în categoria mişeilor. În „Pravila de la Govora” (1640) se pomeneşte despre cei care şi-au pierdut auzul. În „Cartea românească de învăţătură”, în Pravilele împărăteşti din vremea lui Vasile Lupu şi în „Îndreptarea legii”, apărută în 1652 la Târgovişte, pe vremea lui Matei Basarab, legiuitorii erau îndemnaţi să fie îngăduitori cu cei vinovaţi, dacă sunt surzi şi muţi. De asemenea, încă de pe atunci se făcea o diferenţiere între surdomuţii care nu puteau să vorbească şi cei care ştiau să scrie şi să citească. În ,,Codul civil” roman adnotat de Hamangiu, există referiri la surdomuţi. Când aceştia (fie martori sau acuzaţi) nu ştiau să scrie, preşedintele tribunalului numea din oficiu, ca interpret, o persoană care este deprinsă cu vorbirea lor. (deci, încă de pe atunci, era recunoscută necesitatea interpreţilor în instanţele judecătoreşti). La baza acestor preocupări, de esenţă filantropică, au stat sentimentele de omenie şi principiile moralei creştine (Popa Mariana, Stănică Ilie, Popovici Doru.Vlad, 2001). În multe documente ale vremii, atât de la noi cât şi din alte ţări europene, se aminteşte de existenţa unor „surdomuţi” care ştiau să scrie şi să citească, cu toate că nu puteau să vorbească, dar nu s-au făcut referiri la educaţia lor, la felul cum au fost instruiţi. Se ştie, cu siguranţă, că au existat preocupări de educare a surzilor, mai ales a celor din familiile înstărite, pe lângă mănăstiri, biserici sau în familie, unde primii profesori au fost preoţi sau călugări. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, a început instruirea surzilor în grupuri, în cadrul unor aziluri sau mănăstiri, îndiferent de situaţia lor materială, acestea constituind nucleele primelor şcoli din Europa, care au luat fiinţă în Anglia, Franţa sau Germania în secolul al XVIII-lea.. Prima încercare de educaţie organizată a surzilor pe teritoriul ţării noastre este atribuită lui Băcilă, un fost husar în armata lui Napoleon, care a înfiinţat şi a condus un institut particular pentru surdomuţi la Dumbrăveni (Elisabetopol), în Transilvania, între anii 1827/ 1831 şi 1846. Acesta, trecând prin Paris, a vizitat Institutul Naţional pentru Tineri Surzi, înfiinţat în 1760 de abatele de L’Epee, rămânând impresionat de cele văzute. Când a revenit la Dumbrăveni, a încercat să realizeze ceva similar însă, neavând mijloacele financiare, a fost nevoit să închidă această primă şcoală, în anul 1846. Ca şi la Institutul din Paris, s-a folosit metoda mimico gestuală în procesul de instruire al elevilor surzi (Pufan.C., 1972) Prima formă de educaţie cu specific de şcoală pentru surzi din România, care dăinuie şi astăzi, a luat fiinţă la Bucureşti, în cadrul Azilului „Elena Doamna” din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863, pe lângă locuinţa doctorului Carol Davila, fost medic al Palatului Regal, la iniţiativa acestuia. Aici au fost școlarizați primii copii cu deficienţe de auz.(Pufan,C., Stănică, I., Popa, M.). Mai târziu, această şcoală a devenit independentă, cu reşedinţa în Palatul Ghica-Tei, iar în anul 1895 a fost mutată la Focşani, într-un local corespunzător, unde s-a înfiinţat Institutul pentru surdomuţi. Primul profesor al şcolii a fost un deficient de auz, instruit la Viena şi Paris, al cărui nume nu este menţionat în documente, dar se pare că se numea Palla. Acesta îşi educa elevii folosind metodele

21

Page 22: limbaj mimico-gestual

mimică, grafică şi dactilă. Mai apoi, după acest profesor i-a urmat Melnic (sau Melic), George Ştefănescu şi Nicolae Ionescu-Tei, ultimul fiind şi director al şcolii din Bucureşti şi Focşani între anii 1870 şi 1901 (Popa. M., 2001 ; Pufan, C., 1972). În acelaşi an cu înfiinţarea primei şcoli din Bucureşti (1863), se inaugurează o şcoală particulară la Timişoara, din iniţiativa profesorului Carol Schaefer (1841-1912), dar această şcoală nu a avut o continuitate şi nu se cunoaşte ce metode de instruire se folosea şi în ce fel a funcţionat. Însă, actuala şcoală profesională de la Timişoara (înfiinţată oficial în 1885), se consideră continuatoarea tradiţiilor şcolii lui Schaefer. Treptat, reţeaua şcolilor româneşti pentru surzi s-a extins, prin înfiinţarea de noi aşezăminte şi institute speciale la Arad (1885), Cluj (1888), Cernăuţi (1908), Bucureşti (înfiinţată în 1919 dar funcţionînd din 1921 pentru fete şi din 1927 pentru băieţi), Iaşi (1931 sau 1932) ş.a. (Stanică, I., Popa, M., 1994). Menţionăm că şcoala pentru fete din Bucureşti a funcţionat iniţial pe Str. Nuferilor nr. 20-25 (actuala Str. General Berthelot), o clădire foarte veche şi inadecvată iar după 1976 şcoala s-a mutat într-un local nou în cartierul Drumul Taberei, fiind actualmente şcoală-pilot de formare practică a noilor cadre didactice. Şcoala de băieţi a funcţionat iniţial într-o clădire de lângă Arhivele Statului, după care s-a mutat pe Calea Griviţei 199, iar mai târziu, după extinderea căii ferate, s-a mutat în cartierul Bucureştii Noi. În aceste şcoli se foloseau, la început, metodele manuale, grafice şi dactilemele, care au fost înlocuite treptat cu metoda „orală” (germană) de demutizare, ca de altfel şi în toate ţările Europei, după Congresul profesorilor de surzi de la Milano. Consecinţele acestei abordări, deşi metoda a fost aplicată cu moderaţie, nu au fost cele aşteptate, astfel că peste un secol s-au reevaluat metodele folosite atunci în şcolile de surzi şi se consideră că mult mai benefice ar fi fost metodele bilinguale de instruire. În acea perioadă, pentru popularizarea metodei orale de demutizare, s-au folosit lucrările lui L.Gogouillot „Cum putem face pe surdomuţi să vorbească cu viu grai”, apărută la Paris, în 1894, fiind tradusă în limba română doi ani mai târziu, „Iniţierea surdomuţilor în limbajul auditiv” (D. Rusceac, Cernăuţi, 1933), „Noţiuni de articulaţie sau instrucţiuni pentru a face să vorbească surdo-muţii” (E. Baican şi N.Ionescu, Bucureşti, 1884). Menționăm că N. Ionescu a publicat mai multe articole în „Convorbiri didactice” în 1895 (nr. 4, 5, 6, 7 şi 9), 1896 (nr. 1, 4 şi 10) şi 1897 (nr. 1, 2 şi 4). Alte lucrări de specialitate au fost traduceri din limba franceză şi germană, precum şi primele abecedare, cărţi de citire şi de dezvoltare a vorbirii. Un moment de referinţă îl reprezintă apariţia „Revistei asociaţiei corpului didactic medico-pedagogic din Romania” care a apărut la Cernăuţi, (localitatea făcea parte din „România Mare”), sub îngrijirea lui Dimitrie Rusticeanu, între anii 1931-1936. Trebuie să amintim, în acest context, personalitatea eminentă a profesorului Dimitrie Rusticeanu (Dumitru Rusceac), care a făcut studii de specialitate la Viena şi care, la întoarcerea în ţară, a fost numit director al Institutului de orbi şi surdomuţi „Regina Maria” din Cernăuţi,

22

Page 23: limbaj mimico-gestual

funcţie ce a deţinut-o între 1912-1940. A publicat numeroase lucrări unde a popularizat ideile înaintate ale specialiştilor europeni în domeniul demutizării. Dintre lucrările mai însemnate amintim „Programa de studii a institutelor de surdo muţi din România” (1923), „Carte de cetire” (1924), „Studiul limbii româneşti în şcoala de surdo muţi” (1931), „Limbajul mimico gesticular”(1932), "Iniţierea surdo muţilor în limbajul vorbit” (1933), „Predarea limbii materne în şcoala de surdo muţi”(1935) ş.a. Toate aceste lucrări au marcat începutul trecerii de la comunicarea mimico gestuală la cea orală în educaţia surzilor. Dimitrie Rusticeanu şi Ion Ciorănescu, cu sprijinul altor surdologi din şcoli (Mihai Ionescu, Sevastiţa Popescu, Gh. Atanasiu, Lidia Petrescu, C.P.Timofte, Cornea Aurel, Popiţan V., Virginia Sorescu ş.a.) pun bazele metodei orale româneşti de demutizare, care respinge exagerările metodei orale „pure”, acceptă înnoiri şi ţine seama de specificul limbii române în articularea structurilor fonetice. O contribuţie deosebită în domeniul însuşirii elementelor fonetice ale limbii au adus-o cercetătoarea Lucia Măescu-Caraman şi fostul inspector principal în Ministerul Învăţământului Alexandru Caraman. Aceştia, cu sprijinul unor colaboratori, profesori din şcolile pentru deficienţi de auz, mai ales din Bucureşti, Craiova, Fălticeni, Satu-Mare, Cluj ş.a. au organizat întâlniri de lucru, au elaborat mai multe lucrări, vizînd perfecţionarea învăţământului special pentru elevii surzi, pentru însuşirea limbajului verbal şi au propus conducerii fostului MEC un proiect ambiţios de restructurare a învăţământului special românesc. De asemenea, au elaborat un abecedar pentru şcolile de surzi şi hipoacuzici, care stă la baza învăţării citirii şi scrierii şi în zilele noastre, având în anexă imagini labiale ce permit învăţarea labiolecturii cu mai multă uşurinţă. Şcolile speciale, printre care şi cele de surzi, au fost reorganizate prin Legea învăţământului primar şi normal din 1924. Personalul didactic era format din învăţători asistenţi, numiţi dintre absolvenţii şcolilor normale, pe baza recomandării date de directorul şcolii normale şi de profesorul de pedagogie; învăţători titulari, numiţi dintre învăţătorii asistenţi, cu un stagiu de doi ani într-o şcoală specială, pe baza unui concurs precum şi dintre absolvenţii unor şcoli speciale !!! (Stănică, I.și Popa, M., 1994). Tot în această perioadă, pregătirea specialiştilor, numiţi profesori medicopedagogi, s-a realizat la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj (1921-1927) sub conducerea lui Gheorghe Creiniceanu şi la Universitatea din Bucureşti (1938-1940), sub conducerea lui Ion Ciorănescu, care a fost inspector la Ministerul Învăţământului şi director al Şcolii de surdomuţi din Bucureşti între 1927-1940. Acesta a făcut studii la Berlin şi a publicat în 1932 „Abecedarul pentru şcolarii surdomuţi spre a învăţa vorbirea, citirea cu grai şi scrierea”, având o anexă care cuprinde „Îndrumări metodice privind predarea sunetelor, ortofonie”. Rezultatele recensământului din 1 ianuarie 1936 au arătat că existau la acea vreme numai 7 şcoli speciale pentru surdomuţi, iar acestea nu puteau cuprinde pe toţi copiii care aveau nevoie de condiţii speciale de instruire. Pe atunci existau două categorii de aşezăminte, unele care "ospitalizau", deci cu internat, cum ar fi cele din Cluj şi

23

Page 24: limbaj mimico-gestual

Timişoara, care aparţineau Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale şi altele, care erau frecventate de elevi externi, ce locuiau, de obicei, cu părinţii în aceeaşi localitate. Oficial, învăţământul era gratuit, pentru cei care puteau dovedi cu acte sărăcia în care trăiau, dar majoritatea elevilor plăteau unele contribuţii. Erau primiţi în şcoală nu numai copii care aveau vârsta de 7 ani ci şi mai mari, cu aceştia fiind alcătuite clase speciale. Din cauză că erau prea puţine şcoli iar posibilităţile lor de cuprindere, reduse, mulţi copii rămâneau neşcolarizaţi. Din această cauză nu se putea asigura nici profesionalizarea în masă iar mulţi dintre surdomuţi îngroşau rîndurile cerşetorilor, vagabonzilor sau prostituţia tinerelor fete. (Stănică, I., Popa, M., 1994).

La mijlocul secolului al XIX-lea s-a impus termenul de defectologie in ţările din Estul Europei. Aceasta desemnează ştiinta generală care se ocupă cu studierea cauzelor şi particularităţilor dezvoltării copiilor cu disfuncţii senzoriale (surzi şi orbi), cu handicap mintal, motor, tulburări de limbaj, tulburări de comportament, in scopul găsirii mijloacelor instructiv-educative şi de recuperare-compensare adecvate (A. Rozorea).

Ca şi in cazul istoriei oricărei ştiinte, defectologia a evoluat de la consemnările sporadice in diverse lucrări (artă, literatură, presă, istoria ştiintelor) până la constituirea unui domeniu propriu. Actualmente, surdopsihipedagogia, în calitate de componentă a defectologiei, se ocupă de diversitatea problemelor legate de deficienţa de auz, începând cu prevenirea, diagnosticarea, investigarea şi terapia ei).

De pildă,  D.Rusticeanu, în lucrarea sa „Iniţierea surdomuţilor în limbajul auditiv” arată că, în acele timpuri (1932), existau numai 6 şcoli pentru surzi, din care patru aparţineau Ministerului Învăţământului (două din Bucureşti, câte una din Focşani şi Cernăuţi) şi alte două erau administrate de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (Cluj şi Timişoara). Faptul că şcolile erau sub tutela a două ministere crea destule neajunsuri pe care nu le menţionăm aici. Autorul estimează că aceste 6 şcoli abia puteau şcolariza 500 de elevi „lipsiţi de simţul auzului şi de facultatea vorbirii” dintr-o populaţie totală estimată la 18.000 de surzi, care locuiau în „România Mare”. Încă de pe atunci acest luminat medico-pedagog preconiza crearea de clase diferenţiate în şcolile de surzi, în funcţie de dotarea intelectuală şi de starea auzului şi a vorbirii elevilor, pentru a se evita unele dificultăţi enorme (op. citată, 1994). Astfel, autorul recomanda ca „...în clasele A să se admită elevii surzi cu un coeficient de inteligenţă superioară normalului, copii cu resturi de auz şi cei asurziţi după învăţarea limbajului verbal. În clasele B să se primească elevii atinşi de surditate congenitală sau dobândită în prima vârstă a copilăriei, având însă o dotaţiune normală iar în clasele C să se trimită elevii surdo-muţi atinşi de debilitate mentală” De asemenea, D.Rusticeanu a propus şi o organizare ideală a învăţământului special, începând cu grădiniţa, unde să se creeze condiţii optime de exesare a simţurilor şi a mişcării, unde copiii de 5-7 ani să se pregătească pentru învăţarea limbajului auditiv (op. citată, 1994). În cei 8 ani de studiu, şcoala trebuia să-i iniţieze pe elevi în istoria şi geografia patriei, să le predea noţiunile numerice şi să-i demutizeze prin metode specifice. În consecinţă, instruirea trebuia să cuprindă următoarele

24

Page 25: limbaj mimico-gestual

materii: articulaţia, labiologia, conversaţia, cetirea, exerciţii gramaticale, compuneri, aritmetica şi geometria, religia, istoria, geografia, ştiinţele fizico-naturale, caligrafia, desemnul, gimnastica, lucrul manual şi îndeletniciri practice. Programa analitică era specială. Mai întâi, prezentăm o succintă trecere în revistă a unor etape descrise de P.Arcan, D.Ciumăgeanu, Gh. Atanasiu pe care Anca Rozorea le-a considerat că reprezintă cea mai bună imagine a dezvoltării surdopedagogiei pe plan mondial şi în ţara noastră. .

1.În etapa iniţială, care cuprinde Antichitatea, Evul Mediu şi perioada Renaşterii (după Gh. Atanasiu), apar unele descrieri despre existenţa surzilor în societate. Primele elemente de istorie referitoare la surzi aparţin unor filozofi (Aristotel, Platon, Herodot, Plinius) şi medici, incepând cu Hipocrate, Galenus şi alţii, care au trăit in sec. XV-XVI. Aceştia au scris despre diferitele deficienţe observate în societate şi au schiţat unele descrieri nesistematizate despre tulburarile din dezvoltarea deficienţilor auditivi. Mai târziu, s-au făcut referiri la deficienţii mintal şi nevăzători. Tot atunci apar primele preocupări legate de cunoaşterea şi educarea deficienţilor. Se cunoaşte că, în acea vreme, deficienţii erau educaţi in familiile instărite, primii institutori fiind preoţi sau medici.

2. Până la sfârşitul secolului al XIX- lea datează a doua etapă, descrisă de P. Arcan si D.Ciumageanu ca fiind etapa preocupărilor mutuale de educaţie şi recuperare. Au loc primele acţiuni de educare şi de recuperare individualizată şi apoi instituţionalizată, mai ales in perioada Renaşterii. În acest context menţionăm contributţa lui Girolamo Cardano, filozof şi matematician, care s-a referit la posibilitatea educării surzilor prin demutizare şi comunicare verbală; Pedro Ponce de Leon (care a folosit pentru prima dată vorbirea articulată ca mijloc de demutizare), Juan Pablo Bonet (care a folosit în formarea comunicării verbale limbajul dactil, mimico-gestual, cel scris şi oral), John Wallis, care a promovat limbajul scris in dezvoltarea psihică a surzilor dar a exclus limbajul dactil şi labiolectura din procesul demutizării), F.Mercurius van Helmont (care a folosit pentru prima dată oglinda logopedică în procesul demutizării), J.K.Amman, considerat fondatorul şcolii oraliste.

În această perioadă s-au pus bazele principalelor metode de demutizare a surzilor iar până la sfarsitul secolului al XVIII-lea au apărut primele şcoli pentru surzi (Edinburg, Paris şi Leipzig).

3. A treia etapă a fost denumită etapa ,,cercetărilor în context lărgit” (P.Arcan şi D.Ciumăgeanu), fiind impulsionată de cerecetările psihometrice ale lui R.Zazzo și A. Binet, care au dus la maturizarea gândirii ştiinţifice din surdopsihopedagogie. În această perioadă au apărut variante ale metodelor de demutizare, s-au elaborat teste de măsurare a auzului şi inteligenţei şi s-au aprofundat studiile asupra surdităţii. S-au remarcat o serie de surdopedagogi, îndeosebi D.Rusticeanu, I. Ciorănescu, N.Ionescu-Tei, M.Ionescu ş.a., care au tradus unele lucrări dedicate acestui domeniu, mai ales în Franţa şi Germania.

4. Etapa abordării sistematice şi complexe (P.Arcan, D.Ciumăgeanu), se caracterizează prin acţiuni de recuperare fundamentate pe o cunoaştere mai profundă a copilului cu deficienţe de

25

Page 26: limbaj mimico-gestual

auz, în perspectiva integrării socio-profesionale. Aşa cum reiese din însăşi denumirea ei, în această etapă are loc intensificarea cercetărilor teoretice şi applicative, elaborarea unor metode moderne de investigaţie a pierderii auditive şi perfecţionarea protezelor auditive. De asemenea, au loc primele operaţii de implant cohlear. Unii autori au venit cu idei indrăzneţe cum ar fi F. F Rau (creatorul fonemelor prescurtate), S.A.Zâkov (iniţiator al sistemului dactil, care a cunoscut o largă răspândire în ţara noastră în acea vreme), V.Guberina (creatorul metodei verbo-tonale), V.I.Beltiukov, cu studii aprofundate asupra perceperii vizuale a vorbirii, alături de F.F.Rau ş.a.

5. Etapa actuală, care a căutat, dar fără prea mult succes, să impună metoda ,,comunicării totale”. Aceasta constă în folosirea tuturor sistemelor de comunicare cunoscute, precum şi a sistemelor acustice. Eşecul metodei comunicării totale este explicabil prin aceea că este imposibil să se folosească simultan două sau mai multe metode, din cauză că surzii nu au decât un singur canal de recepţionare a vorbirii, cel vizual. Este imposibil ca o persoană cu surditate profundă să se poată concentra simultan asupra scrierii unui text și urmăririi expunerii a cuiva.

După al doilea război mondial şi până în prezent s-au conturat câteva etape distincte de cele expuse anterior în educaţia copiilor cu deficienţe de auz, pe care le-au semnalat Constantin Pufan, Ilie Stănică şi Mariana Popa în lucrările lor. De asemenea, aceşti autori au întocmit şi o succintă schiţă de etapizare a stadiilor de dezvoltare a învăţământului special din țara noastră, pe care le prezentăm în rândurile ce urmează.

Prima etapă, cuprinsă între anii 1950 şi 1970, a inclus schimbări în organizarea învăţământului şi în metodele de recuperare, cu accent pe metoda românească de demutizare, ale cărei baze au fost puse în special de D.Rusticeanu şi I. Ciorănescu. Ea a fost echilibrată, accepta înnoirile, dar respingea exagerările. Astfel ne explicăm de ce în şcolile noastre unde s-a utilizat această metodă. Deşi s-a folosit în mod amplu mimico-gesticulaţia, nu s-a ajuns la exagerările promovate de unele şcoli din Franţa, privind folosirea „metodei orale pure” promovate de germani sau a dactilologiei, impusă de şcoala sovieatică. Însă, mimico-gesticulaţia şi dactilologia erau metode auxiliare, aservite formării vorbirii orale, alături de alte metode specifice demutizării. În această etapă s-a extins şi diferenţiat reţeaua de învăţământ special, s-au perfecţionat metodele de depistare şi de diagnosticare a copiilor cu deficienţe, s-au organizat instituţii de formare şi de perfecţionare a personalului didactic, s-au elaborat planuri de învăţământ, programe şi metodici speciale, s-au creat primele grădiniţe de hipoacuzici şi surzi la Bucureşti, Săftica, Craiova, Fălticeni, Focşani, Satu Mare ş.a., s-au creat unităţi noi de învăţământ profesional şi s-a diversificat nomenclatorul de meserii din aceste şcoli. În urma elaborării noilor programe speciale s-au editat manuale noi pentru clasele I-X, cu contribuţia semnificativă a colectivului „Invăţământ special” din Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice din Bucureşti (înfiinţat în 1962, desfiinţat în 1982 şi reînfiinţat în 1990) şi Cluj, a inspectorilor din direcţia „Şcoli speciale” din M.E.C. În 1961 s-a înfiinţat secţia de defectologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj) iar la Universitatea din Bucureşti s-a creat un colectiv de psihopedagogie

26

Page 27: limbaj mimico-gestual

specială, care a fost desfiinţat în 1982 şi repus în funcţie în 1990. Tot în 1961 s-a creat Institutul Central de Perfecţionare a Personalului Didactic la Bucureşti, cu filiale în toată ţara, pentru perfecţionarea profesorilor din şcolile speciale. A doua etapă (1970-1989) s-a caracterizat prin stagnare în ceea ce priveşte asigurarea bazei materiale, desfiinţarea institutelor de cercetări destinate educaţiei şi dezvoltării psihologiei, precum şi a facultăţilor de defectologie din Cluj şi Bucureşti, a Institutului Central de Perfecţionare a Personalului Didactic. O dată cu aplicarea legii nr. 3 din 1970, au fost epuizate sursele de finanţare prin situarea şcolilor speciale pe ultimul loc al priorităţilor, astfel că nu s-au mai procurat proteze auditive şi nici nu s-au mai reeditat manualele şcolare speciale. A treia etapă a debutat după evenimentele din decembrie 1989, când au luat amploare preocupările pentru recuperarea persoanelor cu handicap, cu sprijin material şi logistic din partea unor organizaţii umanitare din Vestul Europei. Astfel, Crucea Roşie Britanică a dotat toate şcolile pentru surzi cu audiometre moderne portabile şi un număr apreciabil de proteze auditive, s-au creat centre pentru confecţionarea de olive unde au fost angajate persoane surde, ca de exemplu la Centrul Școlar profesional nr. 1 din București, s-au acordat burse de studiu pe un an în Anglia, unii profesori au avut posibilitatea să facă vizite de studiu în Anglia şi Danemarca etc. În 1990 au fost reînfiinţate secţiile de psihopedagogie specială, în cadrul Facultăţilor de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei de la Universităţile din Cluj, Bucureşti şi Iaşi şi a fost înfiinţat Institutul Naţional pentru Recuperare şi Educaţie Specială a Persoanelor cu Handicap cu sectoare de cercetare, perfecţionare şi curriculum.

Nu putem încheia referirile la etapele dezvoltării învăţământului pentru deficienţii de auz fără a menţiona că în ultimii 20 de ani s-au intensificat preocupările faţă de folosirea limbajului mimico-gestual în şcolile speciale şi formarea de interpreţi, inclusiv pentru persoanele cu surdocecitate. De asemenea, la ora actuală se pune accent pe incluziunea elevilor cu deficienţe în şcolile normale. Desigur, ideea în sine este pozitivă, dar să nu uităm că nu toţi copiii cu tulburări grave de auz pot fi incluşi cu succes în şcolile de masă, fără a le asigura condiţii care să le permită asimilarea materiei la acelaşi nivel cu colegii lor auzitori.

Prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap în 1990 s-au creat premisele pentru dezvoltarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor cu nevoi speciale. S-au elaborat legile nr. 53 şi 57 din 1992 privind protecţia socială a persoanelor cu handicap şi, respectiv, pentru sprijinirea încadrării lor în muncă. Aceste legi au fost amendate succesiv în 1999, prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului, apoi Parlamentul le-a dat putere de lege în 2002, scoţând din legea 519 prevederile referitoare la pensionare, pe care le-a inclus în Legea 19 din 2000. O realizare deosebită constă în eleborarea Legii nr. 448 din 2006, cu modificarile aduse la scurt timp (in 3 ianuarie 2008). În această lege s-au prevăzut o serie de facilităţi pentru persoanele cu handicap, din care amintim:

- gratuitate pe mijloacele de transport public în toată ţara sau cu metroul în Capitală;

27

Page 28: limbaj mimico-gestual

- şase călătorii pe an, dus-întors, cu trenul personal, clasa a II-a, cu autobuze sau nave de transport fluvial;- asistenţa medicală şi medicamente gratuite, atât ambulatoriu cât şi pe timpul spitalizării;- compensarea procurării de proteze auditive o dată la 5 ani prin CNAS; - îndemnizaţie de 50% din salariul minim brut pe ţară pe durata valabilităţii certificatului de persoană cu handicap, pentru cei care nu au nici un venit şi pentru cei care beneficiază de pensie de urmaş;- o îndemnizaţie de sprijin pentru persoanele cu handicap care lucrează sau sunt pensionari, în cuamtum diferenţiat în funcţie de gradul de handicap ;- intrarea gratuită la competiţii sportive sau la spectacole, în limita locurilor rezervate persoanelor cu handicap;- Asociaţia Naţională a Surzilor din România asigură un interpret în limbaj mimico gestual pentru facilitarea comunicării cu instituţiile statului, începând din 2004. De această facilitate beneficiază persoanele surde în mod gratuit, în primele 20 de ore şi apoi contra unei taxe, pentru serviciile de interpretare asigurate în continuare. Auzitorii pot beneficia de acest serviciu contra cost;- Conform legii 343 din 2004, persoanele cu handicap pot beneficia de o indemnizaţie de 30% din valoarea îndemnizaţiei lunare indiferent de veniturile obţinute (care se ridică la suma de 234 lei în anul 2009); - Persoanele cu handicap accentuat şi mediu se pot pensiona, conform legii 19 din 2000, cu 10 ani mai devreme, în comparaţie cu persoanele valide, dacă au cotizat cel puţin 25 de ani (femeile) şi 30 de ani (bărbaţii) la bugetul de asigurări sociale. Actualmente unele prevederi se află în discuţie, deoarece cheltuielile guvernamentale sunt prea mari iar situaţia persoanelor surde din ţările membre ale Uniunii Europene este oarecum diferită de cea din ţara noastră, în sensul că aceştia au mai puţine facilităţi.

La cele de mai sus au fost adăugate şi alte prevederi în conformitate cu Legea nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care poate fi considerată una din cele mai bune legi în acest domeniu, ea putând servi ca model pentru o legislaţie similară altor ţări europene.

Facilităţile enumerate mai sus reprezintă o serioasă economie la bugetul destul de sărac al familiilor de persoane cu handicap şi asigură o modalitate, deşi minoră, de supravieţuire a handicapaţilor fără loc de muncă. În continuare se depun eforturi, mai ales de organizaţiile persoanelor cu handicap, reunite în Forumul Disabilităţii din România, înfiinţat în 2003, pentru schimbarea atitudinii societăţii cu privire la integrarea acestor persoane la toate nivelurile, pentru îmbunătăţirea, în continuare, a legislaţiei privind recuperarea, profesionalizarea şi încadrarea lor în muncă, militarea pentru integrarea deficienţilor de auz în sistemul de învăţământ public (mainstreaming) prin înfiinţarea posturilor de profesori itineranţi etc. Deşi tendinţa generală de promovare a oralismului în şcolile pentru surzi nu a putut fi oprită timp de peste 100 de ani, această politică s-a dovedit falimentară. Limbajul gestual a continuat să existe, iar la ora actuală se fac tot mai multe cercetări asupra acestui limbaj. Absolventii

28

Page 29: limbaj mimico-gestual

surzi ai învăţământului superior au început, de câţiva ani buni, să se angajeze în şcolile speciale, pe diferite posturi, servind ca modele de folosire a limbajului gestual. Această tendință s-a amplificat mai ales după ce au apărut mai mulți absolvenți ai învățământului superior. Congresele, seminariile, cărţile şi revistele consacrate limbajului gestual sunt destul de frecvente. Se manifestă, de asemenea, un interes sporit faţă de formele de manifestare artistică şi culturală ale comunităţii de surzi.

În ultimii ani se acordă o atenţie mai mare valenţelor formative ale limbajului mimico-gestual prin recomandările Federaţiei Mondiale a Surzilor şi a Parlamentului European care militează pentru formarea de interpreţi în limbajul mimico gestual în toate ţările lumii. De asemenea, părinţii care au copii surzi sunt îndemnaţi să înveţe acest limbaj, pentru a comunica de timpuriu cu copiii lor, ştiind că această comunicare timpurie, în limbajul natural al copiilor surzi, le va stimula dezvoltarea ulterioară pe toate planurile. În acest sens, Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei au elaborat un Ordin comun (nr. 5075 din 3 decembrie 2002 respectiv nr. 721 din 1 octombrie 2002) pentru aprobarea regulamentului privind procedura şi condiţiile de autorizare a interpreţilor în limbajul mimico-gestual şi limbajului specific al persoanelor cu surdo-cecitate. Desigur, formarea de interpreţi va deschide calea spre accesul în diverse instituţii de învăţământ obişnuit de toate gradele pentru persoanele surde, dar acest fapt nu exclude preocupările defectologilor pentru formarea limbajului verbal ca mijloc de comunicare. Această poziţie este, de fapt, o continuare a tendinţei de echilibru manifestată de specialiştii defectologi din ţara noastră de-a lungul vremii, de evitare a extremelor.

29

Page 30: limbaj mimico-gestual

Cursul nr. 3Drepturile fundamentale ale surzilor Recunoaşterea oficială a limbajului gestual în

diferite ţări. Rezoluțiile Parlamentului European

Drepturile fundamentale ale surzilorSe poate aprecia că în ultimii 200 ani, sub aspect social, economic

şi politic, persoanele cu handicap au fost marginalizate şi lăsate pe ultimul plan al dezvoltării. Ele nu aveau parte de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi pers oanele valide. Pentru a elimina aceste neajunsuri au fost iniţiate şi adoptate mai multe documente la nivel internaţional şi unele documente cu valoare de recomandări, cu intenţia de a fi aplicate în cât mai multe ţări. La baza acestei concepţii trebuie să fie recunoaşterea drepturilor persoanelor cu handicap şi eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de aceste persoane.

Satisticile Federaţiei Mondiale a Surzilor, cu sediul în Light House (Casa luminii) din Helsinki/Finlanda estimează la cca 70 de milioane numărul de persoane surde pe glob. Totuşi, noi presupunem, pe baza consultării surselor statistice, că numărul de persoane cu deficienţă de auz de toate gradele poate ajunge la cca 2o % populaţie. La noi în ţară numărul de persoane cu deficienţă de auz, aflate în evidenţa Asociaţiei Naţionale a Surzilor, se ridică la cca 24.000. Această cifră este relativă, întrucât nu s-a efectuat o statistică pe plan naţional a persoanelor cu handicap pe categorii. În cadrul judeţelor şi sectoarelor Municipiului Bucureşti, la Direcțiile de Asistență Socială pentru Persoanele cu Handicap, există o evidenţă a celor care primesc sprijin iar datele sunt centralizate la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap (ANPH), actualmente o direcție în cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Solidarității Sociale. Articolul 50 din Constituţia României prevede : ,,Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor”.

În ultimii ani Organizaţia Naţiunilor Unite a venit în întâmpinarea acestor doleanţe ale surzilor, adoptând o serie de documente, printre care:- Declaraţia Universală a Drepturilor Umane (1948), - declararea anului 1981 ca „ Anul Internaţional al Persoanelor cu Handicap"; - elaborarea şi adoptarea în 1982 a „Programului Mondial de Acţiune în legătură cu Persoanele cu Handicap” (1982-1992); - întâlnirea de la Stockholm (1987) a experţilor dedicată implementării programului de acţiune menţionat

30

Page 31: limbaj mimico-gestual

- Declaraţia Drepturilor Persoanelor care aparţin Minorităţilor Naţionale, Etnice, Religioase şi Lingvistice (1992); - Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor Persoanelor cu Handicap (1993); - Convenţia cu privire la Drepturile Umane ale Persoanelor cu Disabilităţi (13.decembrie 2006).

De asemenea, s-au organizat o serie de manifestări dedicate persoanelor cu disabilităţi sub genericul „Anul Internaţional al persoanelor cu handicap”, „Anul European al persoanelor cu disabilităţi” etc. În 2003, cu ocazia Anului European al Persoanelor cu Handicap, Asociaţia Naţională a Surzilor a adoptat, împreună cu şapte organizaţii afiliate, „Manifestul disabilităţii (handicapului) în Romania”, ca o încercare de unire a eforturilor diferitelor organizaţii ale persoanelor cu handicap şi din dorinţa de a face cunoscut societăţii civile că toate persoanele cu handicap trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi fundamentale ca şi persoanele valide. Conceptul de drepturi umane este legat de Charta ONU şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Umane. În mare, drepturile omului se referă la respectul faţă de demnitatea umană, dreptul la viaţă, la securitate şi integritate personală. Principiile de bază ale drepturilor omului acoperă:- dreptul de decizie privind viaţa proprie,- libertatea de gândire, opinie şi exprimare,- egalitatea, ne-discriminarea şi participarea.

Cele mai importante documente din punctul de vedere al celor care folosesc limbajul mimico-gestual sunt:• Convenţia internaţională privind drepturile civile şi politice (1966);• Convenţia internaţională privind drepturile economice, sociale şi culturale (1966),• Convenţia privind eliminarea discriminării împotriva femeilor (1979),• Convenţia internaţională privind interzicerea folosirii torturii, a tratamentului inuman (1984),• Convenţia privind drepturile copilului (1989).

Se ridică problema de ce avem nevoie noi, surzii, de o convenţie separată, intrucât drepturile enumerate în Declaraţia Universală a Drepturilor Umane sunt suficiente pentru a proteja pe orice persoană. Acest lucru este valabil într-o lume normală. Din păcate, unele grupuri cum sunt femeile, copiii, refugiaţii, persoanele cu handicap, o duc mai rau decât alte grupuri, fiind discriminate şi exploatate. Celor peste 650 de milioane de persoane cu disabilităţi le lipsesc o serie de oportunităţi, întâmpinând o miriadă de obstacole: lipsa de educaţie; dificultatea de a găsi un loc de muncă, (chiar dacă sunt bine calificaţi); lipsa accesului la informare şi comunicare; nu se bucură de servicii sanitare; călătoresc cu dificultate; nu sunt acceptate ca fiind ,,altfel,,  de către societate etc. Din aceste câteva motive a fost necesar să se elaboreze o convenţie care să asigure acoperirea drepturilor umane şi pentru persoanele cu disabilităţi.

„Declaraţia Universală a Drepturilor Umane” la care facem referire în rândurile de mai jos, afirmă, în primul său articol că „toate fiinţele

31

Page 32: limbaj mimico-gestual

umane se nasc egale în demnitate şi în drepturi”. Cu toate acestea, Federaţia Mondială a Surzilor a înaintat în 1994 o scrisoare adresată Secretarului General al ONU de atunci, Boutros Boutros Ghali, în care făcea cunoscut că persoanele surde nu se bucură de demnitate şi de drepturi egale. De pildă, se fac în continuare cercetări genetice şi se pun în aplicare diverse practici de eliminare sau de reducere a numărului de persoane surde, atât în Europa cât şi în Statele Unite.

Articolul 2 „interzice discriminarea pe motiv de limbaj”. Se cunoaşte că de a lungul vremii surzii au trebuit să lupte pentru ca ei şi limbajul lor să supravieţuiască deoarece, mai ales după Congresul din 1880 de la Milano, s-a considerat de către auzitori că limbajul gestual este un limbaj inferior iar surzii au fost constrânşi să renunţe la el. De asemenea, unele grupuri religioase au căutat „să-i salveze pe surzi” de utilizarea limbajului gestual. Desigur că aceste grupuri nu au reuşit iar eşecul lor a fost pus pe seama lipsei de credinţă a surzilor, pe faptul că mulţi dintre ei sunt posedaţi de diavol, întrucât nu puteau să vorbească. În Evul Mediu s-a ajuns ca familiile unor surzi să-i ascundă în azile de nebuni sau să-i forţeze să vorbească. Mai târziu, adepţii lui Adolf Hitler au închis mii de surzi în lagăre de concentrare, au efectuat experimente „medicale”, care ori le-au provocat moartea ori i-au împiedicat să procreeze, castrandu-i. În zilele noastre, aceste tendinţe de micşorare a numărului de persoane surde nu au dispărut, ele îmbrăcând forme mai subtile cum ar fi experimentele genetice, incluziunea în şcoli de auzitori, desfiinţerea internatelor în şcolile speciale, implantul cohlear ş.a. Mai departe, la articolul 16 se garantează la toţi oamenii „dreptul de a se căsători”, dar o analiză a Federaţiei Mondiale a Surzilor confirmă că există ţări, mai ales în zonele subdezvoltate, unde nu li se recunoaşte surzilor acest drept iar în alte ţări femeile surde sunt forţate să se căsătorească în ciuda propriei voinţe. Aceste fapte constituie o violare a drepturilor fundamentale.

De asemenea, în unele ţări surzii nu au dreptul să conducă un vehicol sau o barcă cu motor deoarece nu au dreptul să obţină permisul de conducere din cauza unor prejudecăţi sau dezinformări ale societăţii. La noi în ţară încă nu se pun astfel de probleme, cu toate că au existat încercări de îngrădire a dreptului de a obţine permisul de conducere a autoturismelor, dar a intervenit Asociaţia Naţională a Surzilor, care a reuşit să aducă argumente ce au convins autorităţile să acorde permis de conducere la surzii români. In alte ţări se fac cursuri de învăţare a regulilor privind circulaţia rutieră în limbaj gestual, în vederea obţinerii permisului de conducere. De asemenea, poliţiştii examinatori învaţă limbajul gestual şi facilitează examinarea persoanelor surde. Articolul 23 al Declaraţiei garantează „dreptul la muncă, alegerea liberă a profesiunii, crearea unor condiţii favorabile la locul de muncă şi evitarea discriminării”. Aceste prevederi foarte importante sunt violate în întreaga lume, fapt ce împiedică asigurarea independenţei economice şi un trai decent pentru persoanele surde.

Articolul 25 garantează „dreptul la îngrijire medicală şi la alte servicii sociale”. De obicei, surzii nu pot beneficia pe deplin de aceste

32

Page 33: limbaj mimico-gestual

drepturi din cauză că personalul medical nu cunoaște limbajul gestual şi cultura surzilor şi nu pot înţelege pe deplin afecţiunle acestora, astfel ca să-i poată ajuta cu eficienţă. Lipsa interpreţilor calificaţi în cadrul personalului din spitale îi privează pe surzi de serviciile medicale de calitate, care să ducă mai repede la vindecare.

Având în vedere că drepturile fundamentale ale persoanelor surde nu sunt respectate, Federaţia Mondială a Surzilor s-a implicat activ în elaborarea unei Convenţii a ONU cu privire la drepturile umane ale persoanelor cu disabilităţi, la care ne vom referi în continuare.

Pe 13 decembrie 2006 Adunarea Generală a adoptat Convenţia ONU privind Persoanele cu Disabilităţi şi protocoalele adiționale. Acestea au fost supuse spre semnare, ratificare şi implementare statelor membre. Până pe 28 iunie 2007 această Convenţie a fost semnată de 99 de ţări iar pentru implementare este obligatorie semnarea convenţiei de cel puţin 20 de ţări. În acest proces îndelungat (2001-2006) de elaborare a textului Convenţiei, ONG-urile au participat activ pentru prima dată, în toate etapele. FMS a militat şi a negociat pentru ca drepturile persoanelor surde să fie incluse în această Convenţie a drepturilor omului.

Convenţia pune în faţa statelor membre ale ONU obligaţia de a lua măsuri care să promoveze drepturile umane ale persoanelor cu disabilităţi şi înlăturarea discriminării. FMS s-a concentrat în special pe acordarea drepturilor lingvistice persoanelor surde, lucru posibil numai prin recunoaşterea oficială a limbajului gestual. Prezenta Convenţie nu include drepturi noi pentru surzi. Ea se bazează pe celelalte convenţii ale ONU şi urmăreşte aplicarea acestora în cazul persoanelor cu disabilităţi.

Convenţia cuprinde 50 de articole, din care articolele 5-30 se referă la diverse drepturi iar restul, la statistici, colaborare internaţională, monitorizare şi implementarea prevederilor. În ceea ce priveşte persoanele surde, Convenţia recunoaşte limbajul gestual ca limbaj de sine stătător, considerat a fi egal cu celelalte limbaje vorbite şi garantează dreptul de a folosi interpreţi calificaţi în limbaj gestual, de a obţine informaţii şi de a se exprima în limbaj gestual în relaţiile oficiale, nu numai în cele private. Se solicită, de asemenea, facilitarea folosirii limbajului gestual, recunoaşterea lui oficială, folosirea în procesul de instruire şi promovarea identităţii lingvistice a colectivităţii persoanelor surde. Se prevede ca statele membre ale ONU să-şi asume responsabilitatea angajării unor profesori calificaţi în limbaj gestual.

Articolul 2 include definiţii referitoare la comunicare şi limbaj şi cuprinde lista de modalităţi de comunicare. În acest sens, definiţia acceptată a limbajului este ,,Limbajul include limbajele verbale, gestuale şi alte forme de limbaje neverbale.

Articolul 3 cuprinde 9 principii generale, din care cel mai important pentru surzi este punctul (h) - respectarea capacităţilor în evoluţie ale copiilor cu disabilităţi şi respectarea dreptului acestor copii de a-şi păstra identitatea, cum ar fi respectarea diferenţei şi acceptarea persoanelor cu disabilităţi, ca parte a diversităţii umane.

Articolul 9 se referă la accesibilitate, la participarea la toate nivelurile societăţii şi la responsabilitatea statelor membre in această

33

Page 34: limbaj mimico-gestual

privinţă. Mulţi itemi din acest articol pun accent pe acces liber la comunicare şi informare (prin intermediari), inclusiv prin ghizi şi interpreţi în limbaj gestual, care să faciliteze accesul in instituţii şi clădiri deschise publicului.

Articolul 21 abordează libertatea de exprimare a opiniilor şi accesul la informaţie prin toate formele de comunicare, inclusiv accesul in limbaj gestual la instituţiile publice, la mijloacele mass-media şi la internet. Limbajul gestual este menţionat în articolul 21 (b): acceptarea şi facilitarea folosirii limbajului gestual, a sistemului Braille, a limbajelor alternative precum şi toate celelalte mijloace, modalităţi şi forme de comunicare accesibile, la alegerea persoanelor cu disabilităţi, în interacţiunile oficiale. Este important că s-a pus accentul pe acceptarea folosirii limbajului gestual în interacţiunile oficiale nu numai în cele private. De pildă, surzii au dreptul să trimită şi să primească un document în limbaj gestual, să primească informaţii la tribunal, la poliţie, la medic, să facă tranzacţii în birouri şi departamente, să primească instruire, tratament, servicii etc. în limbaj gestual.

În articolul 21 (c) se tratează recunoaşterea şi promovarea limbajului gestual. Acest articol este de mare importanţă şi va avea un mare impact în viitor. Aceasta înseamnă că limbajul gestual trebuie să fie recunoscut, fie în legislaţie, fie în politicile şi programele publice. De asemenea, surzii de toate vârstele au dreptul să folosească limbajul gestual iar copiii surzi nu vor fi forţaţi să-şi schimbe limbajul pe parcursul dezvoltării. Articolul implică sprijinirea publicaţiilor în limbaj gestual, a educaţiei, cercetării în domeniul limbajului gestual şi al folosirii lui.

Articolul 24 a fost foarte disputat din cauza opiniilor diferite pe care le au experţii ONU în privinţa aranjamentelor educaţionale. FMS a promovat deptul de a primi educaţia obligatorie (de bază) în limbajul propriu, adică surzii să poată primi această educaţie în limbaj gestual. În final s-a găsit un compromis, adică s-a convenit ca participarea deplină la educaţie, în societate şi integrarea socială să fie obiectivul principal al învăţământului. Dar aranjamentele educaţionale vor trebui să respecte cele mai bune soluţii pentru fiecare grup de persoane cu disabilităţi.

Articolul 24.3 (b): Facilitarea învăţării limbajului gestual şi promovarea identităţii lingvistice a comunităţii surzilor. Acest articol subliniază că nu va fi interzisă folosirea limbajului gestual in nici o situaţie de învăţare. Se recomandă să se ofere modele de adulţi surzi copiilor surzi în beneficiul acestora. Copiii pot astfel să cunoască resursele comunităţii surzilor unde se vor integra după absolvire. Ei pot să înveţe cum acţionează adulţii surzi în societate şi în viaţa productivă prin folosirea diferitelor forme de limbaj şi a interpreţilor. Prin activităţi culturale, este important să se acorde copiilor surzi roluri lingvistice, astfel ca să-şi facă prieteni în comunitatea surzilor.

Articolul 24.3. (c) se referă la educaţia persoanelor, în special a copiilor cu surditate sau surdocecitate, care trebuie să primească instruirea în cel mai potrivit limbaj cu handicapul lor şi într-un mediu care să realizeze la maximum dezvoltarea lor academică şi socială. Acest articol poate fi un criteriu de apreciere a calităţii educaţiei, care trebuie să ia in considerare mediul de instruire, limbajul, materialele didactice,

34

Page 35: limbaj mimico-gestual

competenţele de folosire a limbajului gestual de către profesori, metodele şi principiile educaţiei bilinguale potrivite cu nevoile elevilor.

Articolul 24.4. face precizarea că. pentru asigurarea acestor drepturi, statele membre vor trebui să ia măsuri adecvate pentru angajarea de profesori, inclusiv a celor cu disabilităţi, care să fie calificaţi în folosirea limbajului gestual şi/sau Braille şi să formeze profesionişti care să lucreze la toate nivelurile învăţământului. Acest articol va ridica o serie de provocări pentru formarea profesorilor în diferite ţări. O cerinţă centrală este formarea priceperilor de folosire corectă a limbajului gestual de către formatori, deoarece accesul persoanelor surde la activităţile de formare ca profesori sau de profesionişti în alte domenii este posibil, mai ales, prin folosirea limbajului gestual.

Articolul 30 se referă la participarea surzilor la activităţile culturale, recreative şi sportive, în condiţii egale cu celelalte persoane. În acest sens, materialele culturale, programele televizate, filmele, piesele de teatru precum şi alte activităţi/evenimente culturale vor trebui să fie accesibile în forme adecvate. Mai mult, la punctul 4 articolul 30 afirmă că persoanele cu disabilităţi se vor bucura de recunoaşterea identităţii culturale şi lingvistice, care include limbajul gestual şi cultura surzilor, în condiţii egale cu ale celorlalte persoane valide.

Toate aceste articole, împreună cu alte convenţii privitoare la drepturile omului, unde se precizează înlăturarea discriminării pe bază de limbaj, întăresc poziţia limbajului gestual şi drepturile umane ale surzilor. Această Convenţie, după ce va fi ratificată şi implementată, va duce la creşterea drepturilor persoanelor surde în toate ţările. Pe viitor vor fi necesare noi planuri şi strategii, distribuirea de informaţii, elaborare de proiecte ş.a. care să ducă la creşterea conştientizării populaţiei şi la încurajarea implementării convenţiei în diferite ţări. Spargerea barierelor atitudinale şi mişcarea spre abordarea bazată pe drepturi umane cu privire la surzi, cere elaborarea unor programe de acţiune proprii în fiecare ţară. Astfel, convenţia va duce la schimbarea concepţiei despre sine a persoanelor surde, prin recunoaşterea limbajului gestual (care este o parte importantă a identităţii şi încrederii în sine).

Markku Jokinen, preşedintele Federaţiei Mondiale a Surzilor consideră că ,,respectul pentru limbajul cuiva şi a dreptului de a-l folosi, constituie baza civilizaţiei, culturii şi participării în societate”. În această direcţie, FMS consideră că este o prioritate a perioadei 2007-2013 pregătirea şi distribuirea de informaţii, consultarea ţărilor membre şi monitorizarea aplicării convenţiei privind drepturile persoanelor cu disabilităţi, inclusiv a persoanelor surde. De aici rezultă că Asociaţia Naţională a Surzilor din România va trebui să elaboreze un plan propriu de aplicare a acestei importante Convenţii a ONU, care să ducă la mai rapida implementare a prevederilor referitoare la persoanele surde.Prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap în 1990 s-au creat premisele pentru dezvoltarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor cu nevoi speciale. Astfel, la scurt timp de la înființarea ANPH, au fost votate Legile nr. 53 şi 57 din 1992 privind protecţia socială a persoanelor cu handicap şi, respectiv, pentru

35

Page 36: limbaj mimico-gestual

sprijinirea încadrării lor în muncă. Aceste legi au fost amendate succesiv în 1999, prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102, apoi Parlamentul le-a dat putere de lege în 2002 (Legea nr. 519), scoţând din această lege prevederile referitoare la pensionare, pe care le-a inclus în Legea 19 din 2000 (privind pensionarea). În fine, în decembrie 2006 a fost promulgată Legea nr. 448.

Asociaţia Naţională a Surzilor din România asigură, prin salariații care se ocupă de problemele sociale, un interpret în limbaj mimico gestual pentru facilitarea comunicării cu instituţiile statului, începând din 2004. De această facilitate beneficiază persoanele surde în mod gratuit în primele 20 de ore şi apoi, contra unei taxe, pentru serviciile de interpretare asigurate în continuare. Auzitorii pot beneficia de serviciul interpreților contra cost. Pentru a avea o evidență clară a interpreților și a superviza pregătirea lor, a fost înființată în 2009 Asociația Națională a Interpreților din România.

Dacă în conformitate cu prevederile Legii 57/1992, persoanele cu handicap se puteau pensiona, îndiferent de vârstă, în funcție de gravitatea handicapului și de perioada (variabilă) de cotizare, după apariția Legii 19/2000 situația s-a schimbat. Persoanele cu handicap accentuat şi mediu se pot pensiona acum, conform legii 19 din 2000 cu 10 ani mai devreme în comparaţie cu persoanele valide, dacă au cotizat cel puţin 25 de ani (femeile) şi 30 de ani (bărbaţii) la bugetul de asigurări sociale.

În continuare se depun eforturi, mai ales de organizaţiile persoanelor cu handicap, reunite în Forumul Disabilităţii din România, înfiinţat în 2003, pentru schimbarea atitudinii societăţii cu privire la integrarea acestor persoane la toate nivelurile, pentru îmbunătăţirea, în continuare, a legislaţiei privind recuperarea, profesionalizarea şi încadrarea lor în muncă, militarea pentru integrarea deficienţilor de auz în sistemul de învăţământ public (mainstreaming) prin înfiinţarea posturilor de profesori itineranţi. Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei au elaborat Ordinul comun (nr. 5075 din 3 decembrie 2002 respectiv nr. 721 din 1 octombrie 2002) pentru aprobarea regulamentului privind procedura şi condiţiile de autorizare a interpreţilor în limbajul mimico-gestual şi limbajului specific persoanelor cu surdo-cecitate. Etc.

Recunoaşterea oficială a limbajului gestual în diferite ţăriFederaţia Mondială a Surzilor (FMS), cuprinde la ora actuală peste

120 de ţări afiliate cu peste 70 milioane de membri surzi. Ea luptă încă de la înfiinţarea sa (Roma-1951) pentru recunoaşterea oficială a limbajului mimico-gestual. La solicitarea ei s-a înfiinţat Comisia de limbaj gestual, care a obţinut de-a lungul celor peste 60 de ani de existenţă o serie de succese notabile. Astfel, au apărut primele dicţionare "Gestuno", care cuprindeau cele mai frecvente gesturi/semne folosite la întâlnirile internaţionale ale surzilor, urmate de apariţia mai multor dicţionare gestuale naţionale. De asemenea, in cadrul F.M.S. s-a format Comisia pentru interpreţi în limbaj gestual, care a dus treptat la formarea unei federaţii europene şi mondiale a interpreţilor în limbaj gestual.

36

Page 37: limbaj mimico-gestual

La nivelul Uniunii Europene a Surzilor, urmărindu-se recomandările F.M.S., au continuat eforturile depuse pe lângă autorităţile din ţările membre ale Uniunii Europene pentru recunoaşterea oficială a limbajului gestual şi folosirea interpreţilor, care să asigure egalizarea şanselor persoanelor surde în toate domeniile vieţii sociale. În 1996 Uniunea Europeană a Surzilor (EUD) a realizat un proiect "Sign Language Project" sub conducerea cadrelor de la Universitatea din Bristol (Anglia), ale căror concluzii le prezentăm în rândurile de mai jos.

Finlanda. Este primul stat din Uniunea Europeană care a inclus în Constituţia sa (în 1995) dreptul de a utiliza limbajul gestual. În consecinţă, limbajul gestual finlandez primeşte acelaşi tratament ca şi limba sami, o limbă minoritară folosită de populaţia sami. Limbajul gestual finlandez se poate învăţa în şcoală, ca a doua limbă sau ca limbă străină, iar studenţii au posibilitatea să aprofundeze cunoştințele despre limbajul gestual finlandez ca materie complementară. Președintele FMS, Markku Jokinen, persoană surdă, cadru didactic universitar, este finlandez iar sediul FMS se află în ..Light House” din această țară. Parlamentul suedez a aprobat un proiect de lege care afirmă că surzii trebuie să fie bilingvi. Prin aceasta, persoanele surde au dreptul să primească instruirea în ambele limbi, iar studenţii pot să înveţe limbajul semnelor ca a doua sau a treia limbă străină. Abordarea bilingvă în Danemarca este întărită de o recomandare oficială din 1991, în care limbajul semnelor daneze este primul limbaj pentru învăţarea tuturor obiectelor de învăţământ de către surzi, iar limba daneză (vorbită) este considerată ca limbă secundară a copilului surd şi învăţată ca materie la şcoală. Părinţii copilului surd au dreptul să asiste la cursurile de limbaj gestual, fiind sprijiniți cu fonduri publice. Elevii și studenţii surzi pot obţine servicii ale interpreților în limbaj gestual pentru a-și continua studiile. Investigaţiile poliţiei şi activităţile judiciare din tribunale se desfăşoară cu interpreţi calificaţi în limbaj gestual, dacă sunt implicate persoane surde.

Legislaţia franceză afirmă dreptul copiilor surzi şi al părinţilor lor să aleagă între educaţia oralistă şi cea bilinguală. Aceasta permite părinţilor să asiste la lecţiile predate şi să-şi manifeste opţiunea către un tip sau altul de instruire.

În Belgia încă se investighează problematica legată de recunoaşterea limbajului gestual, deoarece în Belgia se foloseşte limbajul valon şi flamand. Asociaţiile de surzi au început să facă demersuri pe lângă partidele politice şi Guvern pentru a accelera procesul de recunoaştere a limbajului gestual. Această țară găzduiește sediul Uniunii Europene a Surzilor și are un reprezentant în Parlamentul European în persoana unei avocate surde Helga Stevens.

În Germania, Conferinţa miniştrilor-preşedinţi de landuri şi a miniştrilor muncii, asistenţei sociale, economiei şi culturii a abordat includerea în legislaţia germană a Rezoluţiei Parlamentului European din 1988 privind limbajul gestual.

În iunie 1997 secretarii de stat din ministerele Învăţământului, Sănătăţii şi Asistenţei Sociale din Olanda şi Luxemburg au prezentat guvernului o informare cu recomandări privind folosirea limbajului

37

Page 38: limbaj mimico-gestual

semnelor în diverse domenii (legislaţie, cultură, mijloace de comunicare, angajare, sănătate, servicii sociale, învăţământ şi viaţa privată). Informarea a inclus un calendar de acţiuni pe trei perioade: 1997-2003, 2003-2010 şi 2010 în continuare.

În Italia nu se recunoaşte official limbajul semnelor. Există mai multe legi care includ o referire la folosirea interpreţilor de limbaj gestual. Studenţilor surzi italieni li se recunoaşte dreptul, prin lege, de a fi însoţiţi de interpreţi, când asistă la cursuri universitare.

În Portugalia Asociaţia Portugheză a Surzilor a luptat fără ezitare pentru a obţine o referire la limbajul gestual portughez în Constituţie. Pe 23 iulie 1997 Parlamentul portughez a adoptat o completare a Articolului 74 din Constituţie pentru "a proteja şi a considera limbajul gestual portughez ca un instrument de expresie culturală şi de acces la educaţie şi la egalizarea şanselor."

În Regatul Unit şi Irlanda de Nord limbajul gestual nu este recunoscut în mod oficial, însă există o serie de iniţiative care comportă o recunoaştere implicită a limbajului gestual britanic.

În Irlanda şi Grecia nu există actualmente recunoaşterea limbajului semnelor. Şcolile pentru copii surzi întreţin oralismul şi nu există un serviciu de interpretare pentru studenţi.

În Austria limbajul gestual nu este recunoscut oficial. Unele şcoli pentru surzi oferă o educaţie în limbajul semnelor cu consimţământul părinţilor, al profesorilor şi al autorităţilor. Unele universităţi realizează cercetări privind limbajul semnelor.

Islanda nu recunoaşte limbajul semnelor. Parlamentul a dezbătut o moţiune privind recunoaşterea lui oficială. În 1990 s-a creat un Centru de comunicare, ca centru de resurse pentru persoanele surde. Singurul colegiu pentru surzi optează în favoarea folosirii educaţiei bilinguale, dar nicio lege nu garantează dreptul copiilor surzi la o educaţie în limbajul gestual. În Spania se poate afirma că cca. 150000 de persoane folosesc limbajul gestual, iar între 150000 şi 400000 de persoane sunt utilizatori potenţiali ai limbajului gestual. Din primul grup fac parte persoanele surde, iar din al doilea – copii din familii de surzi, vecini, prieteni, profesionişti interpreţi, studenţi etc.

Din datele statistice menţionăm pentru Spania: numărul de persoane surde care au folosit în 1998 serviciul de interpreţi în limbajul gestual a fost de 20694 ; 215 interpreţi au fost activi în 1998, dar numărul de interpreţi necesari depăşeşte 335 ; în 1998 s-au solicitat peste 40250 de servicii de interpretare, dar s-au acordat numai 14076, adică cca. 30%, un procent total nesatisfăcător. Această situaţie de datorează, pe de o parte, resurselor financiare insuficiente şi, pe de altă parte, opţiunilor formative diferite existente în comunităţile autonome spaniole.

Comisia de Politică Socială şi de Muncă a Camerei Deputaţilor a aprobat, în unanimitate, un amendament la Legea din 16.11.1997 referitor la recunoaşterea şi implantarea progresivă a limbajului gestual, la presiunile Confederaţiei Naţionale a Surzilor din Spania (CNSE).

38

Page 39: limbaj mimico-gestual

Cu referire la interpreţi, există mai multe decrete regale, începând cu cel din 1995, referitoare la înfiinţarea de cursuri de limbaj gestual, adoptarea programei de instruire (curriculum) şi acordarea titlului de interpret în limbaj gestual. În România, înainte de 22 decembrie 1989 s-a promovat în toate şcolile pentru surzi ideea educaţiei orale, bazată pe labiolectură şi pe dactileme. Limbajul gestual era interzis, dar el continua să existe şi să fie folosit de elevii surzi din toate şcolile, ceea ce a dus la apariţia unei mari varietăţi a acestui limbaj în toată ţara. După 1989 au existat mai multe încercări ale Asociaţiei Naţionale a Surzilor şi ale unor profesori din şcolile pentru surzi de a se reabilita limbajul gestual, acesta fiind predat în mod dezorganizat în unele şcoli pentru surzi şi în universităţi.Nici în prezent nu există o programă unitară de predare a limbajului gestual în universități, deși această disciplină se predă opțional sau facultativ în secțiile de studii socio umane.

În ciuda eforturilor depuse de Asociaţia Naţională a Surzilor, recunoaşterea oficială a limbajului gestual nu a fost inclusă în Legile nr. 53 şi 57 din 1992 privind protecţia socială şi angajarea în muncă a persoanelor cu handicap. Abia prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 102 din 30 iunie 1999 limbajul gestual a căpătat recunoaştere oficială (art. 15). De asemenea, s-a recomandat formarea de interpreţi şi angajarea lor în instituţiile de interes public, începând cu anul 2001. Profesiunea de interpret în limbaj gestual a fost inclusă în nomenclatorul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale abia în 1999, la intervenţia unor cadre didactice din Universitatea de Stat din Piteşti, Facultatea de Teologie Ortodoxă. Nu au existat cursuri de limbaj gestual oficial recunoscute până la includerea lor în planul de învăţământ al Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Universitatea de Stat din Piteşti în anul 1999 şi al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din anul universitar 2001/2002 al Universităţii din Bucureşti.

Având în vedere cele de mai sus, salutăm Rezoluţiile Parlamentului European privind recunoaşterea şi promovarea limbajului gestual, pe care le prezentăm mai jos.

Rezoluţia B4-0985/98 privind limbajul gestualParlamentul European, având în vedere:

- Rezoluţia din 17 iunie 1988 privind limbajul gestual al surzilor- Rezoluţia Consiliului din 20 decembrie 1996 privind egalizarea

şanselor pentru persoanele cu handicap-Rezoluţia din 13 decembrie 1996 privind drepturile persoanelor

handicapate- articolul 13 din Tratatul de la Amsterdam privind non-discriminarea

întrucât :A. – numărul de surzi profunzi sau persoane cu deficienţă de auz, inclusiv cei cu deficienţe dobândite recent, este în creştere,B. – majoritatea surzilor au dificultăţi de vorbire şi de aceea au nevoie să folosească limbajul semnelor ca principal mijloc de comunicare şi adesea singurul,

39

Page 40: limbaj mimico-gestual

C. – numai 4 din 15 state membre ale Uniunii europene au acordat recunoaşterea oficială a limbajului semnelor,D. – rezultatele proiectului privind limbajul gestual în Europa au evidenţiat lipsa semnificativă a interpreţilor calificaţi în limbaj gestual în Uniunea Europeană,E. – nu există recunoaştere sau considerare dată în programele de finanţare ale Uniunii Europene faţă de nevoia şi utilizarea de către participanţii surzi a interpreţilor în limbaj gestual,F. – în lumea contemporană accesul la informaţii are loc tot mai mult prin mijloace audio-vizuale şi întrucât exercitarea dreptului la un astfel de acces nu este garantat persoanelor surde,G. – există prevederi inadecvate ale companiilor de TV pentru a oferi programe care sunt accesibile surzilor dat că informaţia vizuală este de foarte mare importanţă pentru surzi,H. – există 7 sisteme diferite de telefoane cu text în uz azi în U.E. care sunt imcompatibile, producând dificultăţi majore pentru surzii care se apelează unii pe altii în U.E., I. – există diferite tipuri de limbaj gestual, din care fiecare are specificul său cultural

Rezoluţia Parlamentului European din 19981. Marcând semnificaţia celor 10 ani de la Rezoluţia din 17 iunie

1988 menţionată mai sus privitoare la limbajele gestuale ale surzilor;2. Apreciază alocarea de fonduri în valoare de 500000 Euro de

către U.E. unui proiect major european privind limbajul gestual (1997) pentru a promova implementarea rezoluţiei privind limbajul gestual;

3. Recunoaşte că rezultatele produse de acest proiect privind limbajul gestual vor asigura informaţii semnificative pentru instituţiile U.E. şi statele membre privitoare la modul în care poate fi implementată rezoluţia mai sus menţionată a Parlamentului;

4. Cheamă Comisia să facă o propunere către Consiliu privind recunoaşterea oficială a limbajului gestual folosit de surzi în fiecare stat membru;

5. Cheamă Comisia să asigure programe de finanţare ale U.E. în domeniul educaţiei şi pregătirii pentru muncă care să includă pregătirea interpreţilor în limbaj gestual;

6. Cheamă Comisia să asigure că toate programele U.E. sunt accesibile surzilor şi că se dă recunoaştere nevoii de interpreţi în limbajul gestual;

7. Cheamă Comisia să prezinte măsuri de formare a conştiinţei surzilor pentru oficialii care lucrează în instituţiile U.E.;

8. Solicită Comisia şi statele membre să asigure ca întâlnirile publice organizate de instituţiile U.E. sunt accesibile oamenilor surzi prin oferirea unui serviciu de interpretare în limbaj gestual la cerere;

9. Solicită Comisia să examineze, în contextul televiziunii în serviciul public, posibilitatea de introducere a legislaţiei care să permită traducerea în limbaj gestual sau cel puţin subtitrarea emisiunilor de ştiri, a programelor de interes politic, în special în cursul campaniilor electorale şi, cât mai mult posibil, a programelor culturale şi de interes general;

40

Page 41: limbaj mimico-gestual

10. Solicită Comisia să prezinte o propunere de cadru legislativ care să asigure compatibilitatea echipamentului de telecomunicaţii cu text şi de video-telefonie pentru surzii din toată Europa;

11. Solicită Comisia să prezinte măsuri care să asigure un design universal în aplicaţiile multimedia, astfel ca surzii să nu fie excluşi de la noile aplicaţii;

12. Solicită în plus Comisia să iniţieze studii privind alte servicii audio-vizuale pentru surzi;Instruieşte pe preşedintele său să înainteze această rezoluţie către

Comisie, Consiliu, guvernele şi parlamentele din statele membre, organismelor şi organizaţiilor responsabile de/sau care reprezintă persoanele cu deficienţe de auz din U.E.

● Ţări ca Finlanda, Portugalia, Uganda şi Africa de Sud au inclus limbajul gestual în Constituţia țării lor. ● Alte ţări ca Cehia, Columbia, Canada, Belarus, Danemarca, Norvegia,

Suedia, Elveţia, Ucraina, Uruguay, S.U.A. şi Spania au inclus limbajul gestual în legislaţia de protecţie specială.● Australia a recunoscut limbajul gestual ca parte a varietăţii lingvistice

de pe teritoriul său.● În alte ţări ca Austria, Belgia, Irlanda, Franţa, Germania, Grecia,

Italia, Islanda, Olanda, Anglia recunoaşterea limbajului gestual se află în faza de propunere.

41

Page 42: limbaj mimico-gestual

Cursul nr. 4Folosirea limbajului dactil și numerația în limbajul gestual

Folosirea alfabetului dactil în limbajul gestual Analiza istorica a dezvoltării alfabetului manual în cadrul limbajului gestual ne conduce spre călugării benedictini din secolul al VII-lea, care au conceput un sistem de reprezentare a vorbirii fără a fi nevoie să se vorbeacsă. Abia în secolele XVI-XVII acest alfabet s-a stabilizat, după ce a trecut prin mai multe adaptări semnificative, ca urmare a contactelor dintre călugări şi copiii surzi instruiţi de aceştia. După cum se cunoaşte, alfabetul este strâns legat de forma lui scrisă, astfel că el este format din două părţi: simbolurile scrise, care se găsesc pe pagină şi simbolurile care reprezintă un cerc de unităţi sonore sau foneme. Scrierea alfabetului pe hârtie a permis înregistrarea permanentă a limbajului, dar a alterat natura interacţiunii între indivizi. Pe de altă parte, alfabetele manuale au permis o mai mare intimitate, deoarece ele se realizau pe corpul celui care ,,vorbeşte” în cadrul schimburilor verbale ,,faţă-n-faţă”. Cum deschidem o pagină, limbajul devine vizibil şi permanent, putând fi privit ca o hartă. Unii autori aduc argumente precum că actul scrierii pe pagină a schimbat gândirea referitoare la limbaj, deoarece el a transformat limbajul într-o reprezentare în spaţiu, al cărui conţinut îl putem studia, revedea şi reconsidera. O altă caracteristică a alfabetului, care este în acelaşi timp o realizare monumentală (C.Padden, 2002), este că el ne permite să rupem fluiditatea vorbirii în unităţi pe care le putem transfera la un mediu vizibil.

Acest ultim aspect este deosebit de util pentru unele grupuri care folosesc limbajul, îndeosebi surzi şi preoţi, care au nevoie de un instrument de convertire a vorbirii în forme vizibile, cum ar fi reprezentarea lor pe unele părţi ale corpului. Legat de acest aspect există referinţe documentare încă din Antichitatea greacă şi romană, când se foloseau părţile corpului, în special mâinile, ca alternativă pentru reprezentarea alfabetului în locul folosirii hârtiei. Astfel, se menţionează că Venerabilul Bede, un călugăr benedictin anglo-saxon din secolul al VII-lea, a propus, în lucrarea sa ,,Istoria ecleziastică” un sistem de reprezentare a alfabetului ,,folosind degetele” în scopul comunicării ,,în tăcere” între călugări. Între perioada Evului Mediu şi secolul al XVII-lea, locuitorii aflaţi între zidurile închise ale mănăstirilor au folosit gesturile manuale şi alfabetul cu mâinile pentru realizarea schimburilor faţă-n-faţă pe perioadele ,,canonului tăcerii”. In 1593 au apărut primele diagrame care arătau cum se folosesc degetele mâinii pentru reprezentarea alfabetului manual într-o carte a Fratelui Melchior de Yebra (Refugium Infirmorum). Aceasta era destinată călugărilor pentru a folosi sistemul de comunicare când fac slujbe la bolnavi sau la muribunzi, unde boala lor nu le mai permitea să vorbească cu viu grai.

Dactilemele sunt reprezentări ale literelor alfabetului cu ajutorul formelor pe care le iau degetele mâinii. De obicei, se foloseşte o singură mână dar în unele ţări se folosesc ambele mâini. Unele din aceste forme reprezintă cu multă fidelitate literele alfabetului (de exemplu literele b, i, u, v, l, o, m, n) iar altele sunt forme convenţionale. Folosirea dactilării sau a alfabetului manual a constituit multă vreme o parte integrantă a comunicării manuale deoarece prin acest mijloc este posibil să se redea numele proprii şi cuvintele pentru care nu există semne gestuale standardizate. În mod similar, dactilarea este indispensabilă pentru

42

Page 43: limbaj mimico-gestual

prezentarea gramaticii limbajului verbal-oral şi pentru exprimarea aspectelor ascunse şi a nuanţelor unor sensuri care vor fi imposibil de redat în limbajul mai limitat al gesturilor.

În domeniul educaţiei surzilor, dactilarea a primit o atenţie mai mare, ca auxiliar suplimentar al labiolecturii. Acest aspect este deosebit de important deoarece dactilarea pune accentul pe valoarea labiolecturii în facilitarea înţelegerii. Se recomandă ca interpreţii, când dactilează, să pronunţe fără voce cuvintele respective dacă se doreşte să nu deranjeze audienţa de auzitori, ajutând astfel pe acele persoane surde care sunt dependente total sau parţial de labiolectură sau care au nevoie de ea pentru întărire. Atunci când se dactilează în comunicarea faţă-n-faţă cu persoane surde este recomandabil să se pronunţe cu voce cuvintele dactilate, deoarece micromişcările muşchilor feţei contribuie la înţelegerea mesajului şi dau o impresie de normalitate actului comunicării

Poziţia mâinii în dactilare. Adeseori, percepţia clară şi precisă a dactilării este umbrită dacă persoana care dactilează îşi ţine mâna la nivelul feţei ori în faţă ori lateral. Ca urmare, observatorii surzi care se bazează pe labiolectură sunt blocaţi. De aceea, cel care dactilează va trebui să facă efortul să aşeze mâna aproape de piept, uşor sub nivelul umărului, cu cotul poziţionat confortabil în zona pieptului. Astfel, linia observatorului şi unghiul de vedere vor fi deschise atât pentru buze, cât şi pentru mână şi persoana surdă poate vedea în acelaşi timp atât mâna cât şi buzele vorbitorului.

Claritatea dactilării. Este mai bine pentru o persoană să nu dactileze mai repede decât poate vorbi ea însăşi clar şi cu expresivitate; ceea ce este mai rapid decât vorbirea clară este un dezavantaj, deoarece se produce o confundare a unor litere cu altele similare. De exemplu, grupurile de litere cu imagine apropiată, dată de poziţia degetelor în dactilare pot fi uşor confundate( t-f, c-e, n-v etc.) Viteza prezentării. Unii autori pun accent pe importanţa clarităţii faţă de viteză în folosirea dactilării. Viteza dactilării trebuie să fie stabilită după ce se va face o apreciere a situaţiei în funcţie de: vorbitorul şi tema prezentată şi observatorii surzi pentru care se dactilează

Dactilarea dialogului. O tehnică ce s-a dovedit a fi valoroasă în relatarea cu precizie a unor dialoguri verbale a fost simpla mutare a persoanei care dactilează de pe un picior pe altul pentru a reprezenta pe celălalt vorbitor. Odată cu progresarea dialogului este tot mai uşor să se arate care personaj vorbeşte într-o povestire. Această tehnică permite observatorilor să stabilească "cine spune ceva". Dacă dactilatorul este ambidextru, el poate reda dialogul cu eficienţă prin dactilarea cu o mână pentru un vorbitor şi cu cealaltă mână pentru alt vorbitor.

Oboseala naturală. S-a evidenţiat că folosirea continuă şi extensivă a dactilării este obositoare pentru ochi.Totuşi, acele persoane care au folosit alfabetul manual cu regularitate ca mijloc de traducere a limbajului verbal, după mai mulţi ani rareori îşi manifestă această oboseală. Însă, din consideraţie şi respect chiar pentru observatorii cu practică, nici o expunere nu va dura mai mult de 45 de minute dacă este dactilată. Altfel, este necesar să se facă o pauză. În cazul unor expuneri mai lungi, este recomandabil să existe o persoană de rezervă care să o înlocuiască pe cea care a obosit, la intervale prestabilite. Situaţii pentru folosirea dactilemelor. Aşa cum s-a stabilit mai înainte, dactilarea apare cel mai des ca un mijloc de transmitere a numelor proprii şi a cuvintelor pentru care nu sunt semne. Astfel, într-o situaţie tipică înaintea unui grup de observatori surzi, se va folosi limbajul gestual cu o intercalare de dactileme. În condiţiile care implică observatori surzi semi-analfabeţi, în dactilare se vor folosi cuvinte simple şi foarte cunoscute. Pe de altă parte, dacă observatorii sunt alfabetizaţi substanţial şi cer o traducere verbală directă a observaţiilor unui vorbitor, se va folosi mai ales dactilarea suplimentată cu labiolectură. Această abordare este esenţială la întâlnirile profesionale sau în alte situaţii unde este necesară precizia sau unde conţinutul este tehnic sau are o specializare pronunţată.

43

Page 44: limbaj mimico-gestual

Relaţia dintre dactilologie şi gesturi. S-a constatat ca există puţine substantive proprii care au gesturi distincte (de ex. Iaşi, Ploieşti, Piteşti, Constanţa ş.a.). La fel se întâmplă şi in cazul unor persoane mai bine cunoscute sau care sunt prezente mai frecvent în discuţii, pentru care este suficient să se prezinte semnul de nume. Însă, pentru marea majoritate a numelor proprii de persoane, oraşe, ţări, mărci de diferite produse etc. este necesar să se folosească dactilemele. O regulă generală specifică folosirea dactilemelor în cazul obiectelor, conceptelor sau acţiunilor care au un grad mai mare de specificitate: nume de oameni şi de animale, titluri de firme sau piese de teatru, lucrări literare, artistice etc. Trebuie sa reţinem în legătură cu dactilarea:- dactilarea este o componentă a limbajului gestual, dar nu este un limbaj in sine,- mâna trebuie sa stea la înălţimea umărului;- palma mâinii va fi orientată în general spre faţa celui căruia i se transmite informaţia;- dactilarea se desfăşoară ca într-un film. O literă va pătrunde mai uşor în text, aceasta fiind o unitate, ca o literă într-un cuvânt tipărit;- între cuvintele dactilate trebuie să existe pauze foarte mici, ca în vorbirea articulată;- în dactilare există şi cuvinte condensate (de ex.: da, nu, I love you) care se realizeaza insantaneu, prin abreviere;- cu ajutorul dactilemelor se pot alcătui gesturi iniţializate (este forma pe care o ia mâna pentru a alcătui litera iniţială a cuvântului de reprezentat, cazul unor gesturi care au legatură dar semnficaţii diferite de ex.:”familie-departament”). După cum se cunoaşte, limbajele gestuale nu sunt legate de actul vorbirii sau de limbajele verbale. Totuşi persoanele surde au nevoie să acceseze şi să reprezinte limbajul verbal al comunităţii mai mari în cadrul căreia trăiesc. Astfel s-a inventat câte un gest al mâinii pentru fiecare literă a alfabetului. Uneori aceste gesturi manuale sunt iconice; de ex. litera ,,C” este reprezentată cu mâna în formă de cupă, asemănătoare cu forma literei. La fel, în limbajul gestual, pentru reprezentarea literei ,,Z”, degetul index schiţează în aer forma acestei litere. Totuşi, cu toate că unele gesturi alfebetice sunt iconice, cele mai multe dintre ele au un aspect ,,arbitrar”. Astfel, pentru a construi un cuvânt, gesturile mâinii îl execută în secvenţe care, pentru neiniţiaţi, nu au nici o semnificaţie. Putem afirma că alfabetele manuale pe care le folosim în cadrul comunicării gestuale au proprietăţi structurale foarte diferite de cele ale limbajelor gestuale propriu-zise, cu toate că ele folosesc aceeaşi modalitate de reprezentare în aer cu mâinile. Astfel, gesturile de bază pot fi formate din una sau două silabe gesticulate iar morfemele sunt aşezate în mod simultan, în secvenţe scurte, în cadrul gesturilor complexe. În timp ce limbajele gestuale pot exploata caracteristicile vizuale ale obiectelor, alfabetele manuale pot exploata numai caracteristicile simbolurilor scrise. Mai mult, în timp ce gesturile implică exprimarea simultană a semnificaţiei, alfabetele manuale sunt în mare măsură secvenţiale, implicând executarea de unităţi alfabetice, în secvenţe, pentru a produce un cuvânt. Această diferenţă fundamentală dintre proprietăţile structurale nu este pur şi simplu distinctivă în termenii originii, ea este pe deplin exploatată când analizăm semnificaţia în limbajele gestuale. În istoria sa cu privire la educaţia din Spania, Susan Plann (1997), abordează răspândirea alfabetului manual în colectivităţile de surzi din Europa. Prima carte despre educaţia surzilor, publicată în 1620 la Madrid, se datorează lui Juan Pablo Bonet, fost secretar al celui de al VI-lea constabil de Castilia. În timp ce lucra în casa acestuia, Bonet a observat metodele folosite de un îndrumător angajat să-l instruiască pe al doilea copil, surd din naştere, al constabilului. În această familie bogată şi titrată, precum şi în altele înrudite prin căsătorie sau prin naştere, existau mulţi băieţi şi fete surde, ai căror părinţi au dorit să le ofere o educaţie mai bună decât a rudelor auzitoare. Unii dintre aceşti fii surzi erau destinaţi să moştenească averea şi proprietăţile familiei iar nivelul lor de educaţie era necesar pentru a fi recunoscuţi ca moştenitori legali.

44

Page 45: limbaj mimico-gestual

Bonet a inclus în metodele sale de educaţie a surzilor o expunere amplă legată de destinaţia alfabetului manual, acea de a-i învăţa pe surzi să scrie şi să citească. Cu toate că nu avem date istorice legate de limbajele gestuale folosite atunci, credem că rudele auzitoare şi părinţii acestor copii ar fi putut adopta alfabetul manual ca mijloc de transmitere a limbajului verbal la rudele lor surde. În timp ce învăţarea limbajului gestual solicită achiziţia unui vocabular substanţial, alfabetele manuale sunt mai uşor de învăţat decât limbajul gestual; ele au un set mai mic de unităţi care, prin secvenţiere şi recombinare, pot reprezenta orice cuvânt din limbajul verbal în formă manuală. În orice caz, aşa cum alfabetul manual a facilitat trecerea de la religios la educativ, el trebuie să fi cunoscut o adaptare semnificativă ca unealtă. În timp ce religia l-a folosit pentru a transmite vorbirea în formă tăcută, educatorii l-au folosit în serviciul formării limbajului la elevii surzi. După Harlan Lane, un eminent educator american, în primele şcoli pentru surzi din Spania, Franţa şi Italia, educatorii i-au încurajat pe elevii lor să folosească alfabetul manual. Încă de la început, au înflorit diferite păreri legate de limbajul manual. Astfel, Bonet în Spania şi Perreira în Franţa au promovat folosirea alfabetului manual în formarea vorbirii la elevii surzi. Alţi educatori, în special abatele de L Epee, fondatorul primei şcoli publice pentru surzi la Paris, a folosit alfabetul manual pentru a preda ortografia şi limbajul scris la elevii surzi. El a folosit, totodată, limbajul gestual ca instrument pedagogic în comunicare. Într-adevăr, pe parcursul evoluţiei alfabetului manual ca mijloc educaţional, a existat un virtual război cu privire la destinaţia lui reală, la faptul dacă el este un prieten sau duşman al limbajului gestual. În mod ironic, proprietăţile structurale ale alfabetului manual se pretează ele însele şi la alte scopuri. Astfel, alfabetul manual este un limbaj vizibil, ca şi limbajul gestual. Ca şi limbajul verbal, alfabetul manual este format dintr-un set de finit de simboluri arbitrare, folosite în secvenţe, pentru a forma cuvinte şi propoziţii. Pentru prima dată alfabetul manual a fost desenat de Fratele Melchior de Yebra în 1593 şi retipărit de J.P.Bonet în 1620. În America acest alfabet a ajuns în 1817, fiind adus de Laurent Clerc, fost elev al lui L Epee. Acesta, împreună cu T.H.Gallaudet au înfiinţat prima şcoală publică pentru surzi în Lumea Nouă. În prima parte a secolului al XIX-lea, surzii americani au folosit dactilemele pe care le-au intercalat în limbajul gestual. Câţiva ani mai târziu, Zenas Westervelt, fost profesor la şcoala pentru surzi din New York a iniţiat un experiment care urmărea folosirea alfabetului manual într-un sistem complet de comunicare, care să ducă la eliminarea limbajului gestual. Metoda propusă consta în folosirea exclusivă a alfabetului manual în comunicarea dintre elevi şi profesor în clasă şi între elevi în afara clasei. Această metodă, numită ,,metoda Rochester” după localizarea şcolii, urmărea să restrângă comunicarea în limbaj gestual cu scopul de a se preda, într-o manieră vizibilă, limba engleză la elevii surzi. La demonstraţia efectuată de Westervelt a fost invitat şi A.G.Bell, care a apreciat-o şi a emis părerea că ,,în curând va dispare folosirea limbajului gestual”, ceea ce nu s-a întâmplat. După cca. 100 de ani, limbajul gestual a supravieţuit iar ,,metoda Rochester” a dispărut virtualmente. De menţionat că şi alte şcoli au adoptat această metodă, dar până în 1960 au abandonat-o. Totuşi, deoarece a fost în uz peste 70 de ani, alfabetul manual a continuat să fie folosit în cadrul limbajului gestual pentru importul de vocabular din limbajul verbal. S-a estimat că dactilarea este folosită între 12-35 % în discursul gesticulat din limbajul gestual american. De asemenea, gesticulatorii americani folosesc un volum sporit de dactileme, redate cu o viteză mai mare decât gesticulatorii francezi sau italieni. În limbajul gestual italian dactilemele sunt folosite mai ales pentru redarea unor cuvinte străine decât pentru cuvintele din propriul limbaj verbal. Gesticulatorii folosesc dactilemele nu numai pentru împrumuturile din alte limbi ci şi pentru a menţine un contrast între cele două tipuri de vocabular – cel gestual cotidian, familiar şi intim şi cel străin, distant şi ştiinţific al cuvintelor de origine. Actualmente alfabetul manual a devenit un evidenţiator al semnificaţiei contraste prin exploatarea proprietăţilor structurale care-l aşează în opoziţie cu gesturile.

45

Page 46: limbaj mimico-gestual

Filmele vechi ne pot da unii indici cu privire la începuturile folosirii dactilemelor. Analizând un film din anul 1913 ,,Păstrarea limbajului gestual”, care îl prezintă pe George M.Vadiz, fost preşedinte al Asociaţiei Surzilor din Statele Unite, Carol Padden a constatat că acesta folosea, cu mare viteză, un mare număr de dactileme, care denumea nume de oameni şi de locuri, propoziţii şi fraze, totul constituind 15 % din vocabularul folosit. Alte filme din aceeaşi perioadă prezintă oameni care dactilează o mare parte din expunerea lor, cu toate că frecvenţa dactilării diferă între persoanele filmate. Folosirea extensivă a dactilării în acea perioadă, cu o viteză apropiată de viteza gesticulării, sugerează că limbajul dactil era stabilizat până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a rezistat până în zilele noastre. Se menţionează că puţine limbaje gestuale sunt similare cu limbajul gestual american sub aspectul frecvenţei dactilării folosite în expunerea gestuală. De pildă, limbajul gestual italian foloseşte dactilemele pentru a reprezenta cuvintele străine din limbajul verbal, cum ar fi denumiri sau termeni din alte limbi. În ceea ce priveşte vocabularul limbii italiene, gesticulatorii preferă să articuleze verbal denumirea cuvântului simultan cu realizarea gestului corespunzător. La fel se prezintă situaţia în limbajul gestual elveţian, zona germanică, unde se folosesc elemente ale mişcărilor gurii în 80-90 % din gesturi. Boyes-Braem afirmă că mişcările gurii sunt folosite de surzii elveţieni pentru a ilustra modificarea formelor adjectivale, verbelor şi modurile acestora, negaţiile, etc. În alte limbaje gestuale nu se dactilează toate cuvintele şi se folosesc abreviaţii ale acestor cuvinte. De pildă, în limbajul gestual danez se folosesc două sisteme, cel alfabetic şi cel fonetic. Când folosesc sistemul alfabetic, gesticulatorii danezi dactilează numai prima şi ultima literă a cuvântului. După Brennan (2001), astfel de reduceri ale cuvintelor dactilate au loc şi în limbajul gestual britanic. Limbajul gestual american prezintă multe abrevieri ale numelor de state, oraşe, firme sau proprietăţi, dar majoritatea cuvintelor sunt dactilate integral într-o conversaţie, pentru a realiza un efect, ceea ce dă impresia că gesticulatorii americani dactilează mai frecvent decât surzii din alte ţări.

Un rol important joacă limbajul dactil ca element de precizare, de clarificare a unei semnificaţii în curentul conversaţional gestual care rămâne, totuşi, elementul central al comunicării la surzi. El suplineşte vocabularul tehnic şi ştiinţific ce nu poate fi reprezentat pe cale gestuală. Padden şi Ramsey (2000) au observat că profesorii care folosesc sistemul bilingual de predare (limbaj gestual şi limbaj verbal) fac apel la limbajul dactil în predarea obiectelor cu conţinut ştiinţific. Humphries şi McDougall (2000) consideră dactilarea ca o tehnică activă a educaţiei bilinguale şi descriu folosirea ei de către profesorii surzi ca exemplu de ,,înlănţuire”, de legare a gesturilor, cuvintelor scrise şi dactilemelor pentru a demonstra echivalenţa dintre ele şi pentru a lega cunoştinţele vechi de cele noi. Se poate constata că, deşi dactilarea este folosită în unele limbaje pentru a introduce un vocabular tehnic şi ştiinţific (în limba engleză sau româna, de ex.), limbajul gestual va înlocui, în timp, multe din cuvintele dactilate. În alte limbaje (cel american, de ex.), vor persista aceste cuvinte dactilate, deşi există o formă gestuală de redare a lor. În orice caz, într-un mesaj gesticulat, dactilarea nu depăşeşte 10-15 % din totalul mesajului folosit, ea fiind foarte diferită de la o persoană la alta, în funcţie de modul de educaţie de care a beneficiat în şcoală şi în familie. Faptul că în Statele Unite se foloseşte mai mult dactilarea decât în alte ţări îşi poate găsi explicaţia în nivelul mai ridicat de culturalizare al elevilor şi studenţilor din această ţară. Aceste şcoli au menţinut un nivel mai ridicat de culturalizare a surzilor care s-au implicat în eforturile literare şi ştiinţifice. Pentru ei, dactilarea a servit ca un vehicul necesar de comunicare a conceptelor. Probabil că aceşti oameni aveau nevoie să-şi reprezinte textele din limbajul verbal sau scris în limbajul dactil. În orice caz, dactilarea stimulează învăţarea limbii naţionale şi promovează dezvoltarea priceperilor de exprimare în limbajul verbal şi scris. Se consideră că dacă elevii surzi ar putea folosi dactilarea în procesul de exprimare în locul emisiei verbale, ar putea să facă paşi mai repezi în achiziţia vocabularului limbii

46

Page 47: limbaj mimico-gestual

naţionale şi în înţelegerea conţinutului lecţiilor din manuale. Achiziţiile mai rapide ar putea argumenta în favoarea folosirii cu eficienţă a metodei manuale în şcolile de surzi. Prin folosirea metodei bilinguale s-ar putea demonstra capacitatea surzilor de a stăpâni ambele limbaje şi de a se exprima în limbajul pe care-l cunosc cel mai bine.

Cursul nr. 5Formarea și dezvoltarea limbajului gestual ca limbaj de sine stătător comparativ cu

limbajul verbal. Unele probleme de comunicare în familiile cu persoane surde

Naşterea unui copil este un moment deosebit în viaţa oricărei familii. Copilul poate să aducă în familie o schimbare fundamentală a destinului ei. Părinţii, de asemenea, vor depune toate eforturile pentru a-i asigura copilului cea mai bună dezvoltare şi educaţie. Apariţia unui copil surd poate, teoretic vorbind, să modifice substanţial planurile iniţiale ale părinţilor, mai ales dacă ei sunt auzitori şi nu au avut nici o experienţă anterioară cu alte persoane surde. Dacă părinţii auzitori cu copii auzitori acţionează în conformitate cu unele roluri sociale prescrise, de ce nu am presupune că şi părinţii surzi cu copii surzi, vor acţiona în mod similar.

„Universul tăcut” în care trăiesc şi muncesc persoanele cu deficienţă gravă de auz este foarte complex şi, în ultimele două decenii, tot mai mulţi cercetători şi-au îndreptat atenţia spre această „lume a tăcerii”. Se ştie că omul, ca fiinţă socială, nu poate trăi în afara comunicării. El se poate lipsi de cuvîntul scris sau rostit, dar nu şi de diferitele forme ale comunicării neverbale: un surâs, murmurarea unei melodii sau a unei rugăciuni, felurile privirii sau limbajul trupului, felul de a te îmbrăca, de a merge, de a te comporta în diverse situaţii. Chiar tăcerea poate contribui, în felul ei, la comunicare. În cazul surzilor, comunicarea se face îndeosebi prin limbajul mimico-gestual iar întregul corp poate deveni un instrument de codificare a mesajului.

Putem considera că elementul central al dezvoltării unui copil surd este limbajul lui, capacitatea umană a acestuia de a-l asimila şi de a-l folosi în comunicarea gestuală cu semenii lui. În ultimele decenii a început să se cristalizeze ideea că limbajul gestual folosit de surzi este limbajul lor natural, un limbaj manual-vizual care-i uneşte indiferent de caracteristicile individuale intr-o colectivitate cultural-lingvistica. Acest limbaj este comun nu numai celor peste 70 de milioane de membri ai Federaţiei Mondiale a Surzilor, el este insuşit şi de alte multe milioane de interpreţi sau de cunoştinte ale persoanelor surde. Se estimează că numai în Statele Unite există între 500.000 şi 2 milioane de utilizatori ai limbajului gestual american (ASL), el fiind al cincilea limbaj minoritar după cel spaniol, italian, german şi francez (H. Lane, R.Hoffmeister, B. Bahan 1996). În ultimii 30 de ani lingviştii şi-au îndreptat atenţia spre limbajul gestual, descoperind multe informaţii, între care cea mai importanta

47

Page 48: limbaj mimico-gestual

fiind cea că limbajul gestual este un limbaj real, independent de limbajul verbal. El nu este o pantomimă sau o formă rudimentară a limbajului verbal ci un limbaj natural. Lingviştii au descoperit, de asemenea, că capacitatea de a achiziţiona un limbaj pe cale naturală şi de a-l transmite la copil are profunde rădăcini in creier (L.A.Pettito, P.F.Marentette, 1991), Când un copil învaţă cum sună sunetele sau cum arată semnele, atunci el cunoaşte doar expresia de suprafaţă a limbajului. Cele mai importante principii ale limbajului sunt dictate, însă, de capacităţile creierului uman. De asemenea, cu toate că forma limbajului gestual este diferită de forma limbajului verbal, ambele forme sunt, în esenţă, la fel, sub aspectul scopului pe care îl servesc şi al modului în care se achiziţionează limbajul (J.D.Bonvillian, M.D.Orlansky, R.J.Folven, 1994). (E.Newport, R.Meyer, 1985), (L.A.Pettito, P.F. Marentette, 1991).

Cei care vin prima dată în contact cu limbajul gestual fac unele presupuneri greşite. Astfel, se crede că limbajul gestual ar fi doar pictorial. Într-adevar, limbajul gestual este pictorial, dar dacă ar fi numai aşa el ar fi foarte uşor de învăţat. Însă pantomima nu este tot una cu limbajul gestual, care are reguli gramaticale de formare a propoziţiilor şi frazelor gestuale. Apoi, se consideră că limbajul gestual ar fi iconic ceea ce-i determină pe mulţi să creadă că în limbajul gestual se pot discuta numai aspecte concrete. Or, limbajul gestual are şi multe gesturi abstracte, inventate şi implementate în practică. O altă greşeală ar fi să se considere limbajul gestual ca fiind universal, or colectivităţile de surzi evoluează în mod independent iar în multe ţări care vorbesc aceeaşi limbă (Statele Unite, Marea Britanie, Australia, ş.a) există limbaje gestuale diferite. Prin exagerarea aspectului concret al limbajului gestual se face o nouă greşeală ce rezultă din transcrierea gesturilor în cuvinte, ceea ce dă impresia că limbajul gestual este un limbaj agramatical, ce conţine doar câteva verbe şi mai multe substantive. Mult mai corect ar fi să se traducă semnele de bază, luând in considerare modificarea lor in propoziţie. În mod normal, auzitorii presupun, la început, că toate limbajele sunt vorbite şi astfel consideră limbajul gestual ca un fel de limbaj vorbit cu mâinile, conform unei convenţii. Or, limbajul gestual este singurul care nu are o formă verbală, dar are toate celelalte caracteristici ale limbajelor verbale.

Pentru a se stabili cum se formează limbajul gestual la copilul surd, s-au filmat copii surzi din familii de surzi şi apoi s-au analizat rezultatele pe care le prezentăm succint mai jos. S-a constatat că copiii surzi parcurg aceleaşi etape in achiziţia limbajului gestual ca şi copiii auzitori care asimilează limbajul verbal (L.A.Pettito, P.F.Marentette, 1991). Astfel, toţi copiii surzi gânguresc înainte de a produce primele gesturi. Gânguritul lor poate fi oral sau manual. Cel oral, dacă nu este sancţionat pozitiv, dispare. Ca şi la auzitori, etapa unui singur cuvânt la copiii surzi constă în semne individuale, izolate şi produse o singura dată. La această etapă un semn obişnuit este indicarea cu degetul. Primele producţii formate din două gesturi sunt alcătuite din două indicări. De exemplu, dacă un copil vrea să arate că o jucărie este a lui, arată întâi spre jucărie apoi spre sine. În această fază, multe din semne sunt simple substantive sau verbe cu

48

Page 49: limbaj mimico-gestual

multe greşeli specifice “discuţiilor” copilului cu lumea înconjurătoare (H.Lane, R.Hoffmeister, B. Bahan 1996).

Alte studii realizate de Bonvillian, Orlansky, Folven, McIntyre, Meyer şi Newport au arătat că achiziţia limbajului gestual poate fi mai rapidă decât cea a limbajului verbal. Astfel, studiile menţionate au arătat că primul semn tinde să apară cu 2-3 luni mai devreme decât primul cuvânt emis de copilul auzitor. De asemenea, creşterea vocabularului gestual pare să fie mai rapidă. Un copil surd a fost studiat şi s-a constatat că la vârsta de 13 luni el a folosit 85 de semne-gesturi. De obicei, la această vârstă, copiii auzitori abia îşi formează primele cuvinte. După autorii citaţi, într-adevăr, modalitatea manuală ar asigura un mijloc de comunicare deosebit de accesibil pentru copiii foarte mici, ea ar putea fi din cauză că acest „mecanism al vorbirii” este direct vizibil atât pentru copil cât şi pentru părinţi. Cercetătorii au sugerat, de asemenea, că controlul motric al mâinilor se poate dezvolta mai devreme decât cel al aparatului vocal. Totuşi, propoziţiile formate din două gesturi apar la copilul surd la aproximativ aceeaşi vârstă ca şi propoziţiile din două cuvinte de bază fără marcatori gramaticali (H.Lane, 1996). Şirul de semnificaţii este similar în ambele limbaje. Primele gesturi care apar sunt legate de existenţă, de pildă, se arată spre mama, apoi apar semnificaţii legate de acţiuni (de ex. tata papă) şi de stări afective (de ex. mama râde). După Newport şi Meyer, acestea sunt urmate de afirmaţii legate de loc (se arată spre maşină) şi, în fine, de caracteristici ale acţiunilor (de ex. aleargă repede).

În limbajul gestual, pronumele apare la vârsta de aproximativ 20 de luni, începând cu pronumele personal la persoana I (eu, al meu), la fel ca la copilul auzitor ambele categorii de copii fac aceleaşi greşeli legate de folosirea pronumelui. În timp, când copilul surd atinge vârsta de 2 ani, el asimilează pronumele pentru cele trei persoane, trecând prin aceleaşi faze ca şi copilul auzitor dar, după cum a constatat Pettito şi Marentette, coplul surd nu va stăpâni corect folosirea pronumelui până la vârsta de 8-9 ani.

Cu toate că limbajul gestual nu se leagă exclusiv de ordinea cuvintelor ca în limbajul verbal pentru a transmite semnificaţii, se pare că învăţarea limbajului gestual de către copiii surzi favorizează o anumită ordine a gesturilor, adică ordinea subiect-verb-obiect. Cele două forme de negaţie în limbajul gestual (scuturarea capului şi gestul ”NU”) se dezvoltă mai devreme. La începutul fazei de două gesturi, copilul formează negaţia prin punerea semnului de negaţie la inceputul propoziţiei (ex. nu mănânc), înaintea verbului şi fără subiect. Mai târziu apare expresia „NU POT”. Prima indicaţie a cunoaşterii gramaticii limbajului gestual, care apare în jurul vârstei de 3 ani este acordul subietului cu verbul, dar numai dacă subiectul este prezent. Acum apar unele mişcări care arată flexiunea verbului, adică cum este realizată acţiunea (normală, continuă, repetitivă) sub influenţa limbajului verbal. Abia în jurul vârstei de 7-8 ani copilul surd poate să stăpânească sistemul complex al verbelor (H.Lane, 1996). Alţi autori (Ewoldt şi Hoffmeister) au subliniat că abilitatea de a descrie relaţia dintre obiecte aflate în spaţiu urmează o secvenţă a dezvoltarii. Mai întâi apare PE, apoi ÎN SPATELE LUI şi după aceea

49

Page 50: limbaj mimico-gestual

ÎNTRE, care este aceeaşi ordine raportată pentru copiii care învaţă mai multe limbaje verbale (H.Lane, R., Hoffmeister, B.Bahan, 1996 ).

Rezumând cele afirmate până aici, conform cercetărilor lui Newport şi Meyer (1985) şi Pettito (1991), achiziţia limbajului verbal şi a celui gestual urmează etape identice de dezvoltare, gânguritul (7-10 luni), etapa primului gest şi asimilarea regulilor de formare a propoziţiei (22-36 luni). Ceea ce pare să determine progresul în achiziţia limbajului este complexitatea regulilor pe care poate copilul să le înveţe şi nu modalitatea verbală sau manuală a limbajului în care se pot învăţa aceste reguli. Aceste rezultate au dus pe oamenii de ştiinţă la concluzia că creierul este programat sub aspect biologic să asimileze limbajul indiferent de modalitatea sa, verbală sau gestuală.

Achiziţia limbajului gestual de către copiii surzi din părinţi auzitori este oarecum diferită, deoarece părinţii auzitori nu cunosc limbajul gestual şi nu-i pot învăţa pe copii limbajul gestual ca limbă maternă. În afară de aceasta, copiii au acces limitat la limbajul verbal, deoarece nu aud sunetele. Astfel de copii gesticulează în mod spontan cu părinţii lor sau cu alţi copii. Ei produc mai întâi un gest odată şi apoi combină gesturile pentru a produce propoziţii formate din două gesturi care tind să fie ordonate într-un mod consistent, care arata cine face acţiunea, ce şi cum. Se pare că fiinţele umane au o capacitate biologică pentru asimilarea limbajului ce implică un set intern de norme. Copiii îşi construiesc gramatica limbajului pe care il achiziţionează pe baza acestor norme interne numite ipoteze de nativizare (nativization hypothesis), deoarece copiii folosesc capacitatea lor nativă de a construi gramatica, de a nativiza informaţia incompletă pe care o primesc. Sub acest aspect, copiii surzi nu se deosebesc de alţi copii, din moment ce toţi copiii auzitori pot să audă numai o fracţiune din propoziţiile posibile în limba lor, totuşi ei sunt capabili să-si însuşeasca regulile gramaticale complexe şi să le folosească cu eficienţă. Utilizând această înzestrare umană innăscută pentru limbaj, copiii surzi pot să inventeze tot felul de schimbări în construirea propoziţiilor gestuale pe care nu le-au văzut niciodată. Aceasta capacitate pare să scadă odată cu vârsta. Psiholingviştii au postulat multă vreme că există o perioadă critică pentru achiziţia oricărui limbaj, fie el verbal sau gestual. Această ipoteză a fost dificil de examinat în mod riguros la limbajele verbale, deoarece copilul care este întârziat în achiziţia limbajului verbal este adeseori afectat şi în alte aspecte. În schimb, asupra copilului surd tipic din părinţi auzitori, se permite să se facă o testare a ipotezei enunţate, deoarece acest copil nu este expus de obicei la un limbaj convenţional până la vârsta preşcolară sau chiar mai târziu. La ora actuală există tot mai multe dovezi că copiii surzi suferă o penalizare în asimilarea gramaticii şi în prelucrarea propoziţiilor dacă ei încep mai târziu să înveţe limbajul gestual şi cu cât este mai mare întârzierea, cu atât este mai mare şi penalizarea (Newport, Mayberry si Eichen citaţi de H.Lane, 1996). Mai mult, copiii surzi din părinţi auzitori nu înţeleg semnificaţia propoziţiilor în limbaj gestual la fel de bine ca surzii din familii de surzi. Copiii surzi care învaţă limbajul gestual cu întârziere diferă mult şi de cei care au asurzit mai târziu şi învaţă limbajul gestual ca a doua limbă (R.Mayberry,

50

Page 51: limbaj mimico-gestual

E.Eichen, 1991). Copiii asurziţi, cu toate că vin în contact cu limbajul gestual ca a doua limbă relativ târziu, achiziţionează prima limbă conform programului de dezvoltare. Totodată, achiziţia a limbajului verbal poate să constituie baza unei mai bune cunoaşteri a formării limbajului gestual.

S-a constatat că atunci când copiii surzi vin prima oară într-o unitate (grădiniţă sau şcoală specială cu internat), ei vin cu un limbaj propriu (de casă). Aceste forme de limbaj sunt tot atât de numeroase ca şi numărul de copii care-l folosesc. Aceşti copii intra în contact unii cu alţii, formând un limbaj de contact, ce reprezintă limbajul care se impune în rândul colectivităţii de copii surzi de la grădiniţă sau de la şcoală. Treptat, diferitele limbaje de contact se reduc la un limbaj comun al şcolii, care permite comunicarea eficientă între toţi copiii surzi din acea şcoală precum şi între aceşti elevi şi profesorii lor. Prin activităţile inter-şcolare limbajele de la nivelul şcolilor se uniformizează tot mai mult, creându-se premisele formării limbajelor gestuale regionale care, în anumite condiţii, pot servi ca bază pentru crearea unui limbaj gestual naţional standardizat.

Contactul extensiv între surzii din diferite ţări datează probabil de la primul Congres International al Surzilor (Paris, 1878). De atunci, aceste contacte au devenit mai frecvente. Astfel s-a dezvoltat spontan un limbaj de contact cunoscut sub numele de semne internationale. Acesta permite ca utilizatorii de limbaje gestuale, reciproc neinteligbile pentru auzitori, să se poate înţelege între ei. La întâlnirile internaţionale, cum ar fi Congresul Mondial al Federatiei Mondiale a Surzilor, cuvântarile auzitorilor sunt prezentate in limba engleză şi interpretate nu numai în limbajul naţional al ţării gazdă ci şi în semne internationale. În schimb, persoanele surde care iau cuvântul la aceste congrese fac expunerea în limbajul gestual naţional al lor iar expunerea scrisă în limba engleză este citita la microfon şi interpretată în limbajele gestuale naţionale de interpreţii fiecărui grup. Vocabularul folosit în asemenea situaţii de contact este foarte restrâns iar înţelegerea cuvântărilor depinde foarte mult de creativitatea şi de experienţa celor care gesticulează. După 1970, F.M.S. a depus un efort de a extinde şi standardiza vocabularul de gesturi selectate din diferitele limbaje gestuale. Acestea au fost selectate şi introduse într-o primă culegere/dicţionar cu intenţia de a fi folosite la întâlnirile internaţionale ale surzilor. Astfel a fost elaborat primul dicţionar internaţional al gesturilor folosite la conferinţele internaţionale (1970). Considerându-se a fi un succes, la Congresul FMS de la Washington (1975) s-a luat iniţiativa pregătirii de interpreţi în limbajul gestual care să funcţioneze la următorul congres (Varna, 1978). Astfel s-a elaborat un nou dicţionar internaţional de gesturi denumit GESTUNO, ce urmărea să faciliteze comunicarea la intalnirile internaţionale, aşa cum s-a sperat să fie ESPERANTO. Influenţa pozitivă a acestui sistem standardizat asupra semnelor internaţionale contemporane practicate în situaţii oficiale sau neoficiale a fost limitată. Dicţionarul ,,Gestuno,, nu a putut fi aplicat astfel că s-a recomandat ca fiecare ţară să – şi aducă propriul interpret in limbajul gestual iar expunerile scrise să aibă loc în limba engleză.

Probleme de comunicare în familiile cu persoane surde

51

Page 52: limbaj mimico-gestual

a) Părinţi surzi cu copii surzi Trebuie să menţionăm că nu toţi părinţii surzi reacţionează la fel cu ocazia naşterii unui copil surd. Unii se întristează, fapt explicabil prin influenţa valorilor culturale şi a informaţiilor primite de la profesioniştii domeniului, care sunt auzitori, în covârşitoarea lor majoritate şi văd naşterea unui copil surd ca un eveniment regretabil ce va necesita intervenţia specialiştilor în recuperare. Însă, părinţii surzi cunosc cel mai bine încercările prin care au trecut în perioada copilăriei şi adolescenţei lor într-o lume dominată de auzitori. Uneori experienţa lor a fost aşa de dureroasă încât nu doresc aşa ceva pentru copilul lor şi acceptă intervenţia specialiştilor în recuperare, lecţiile obositoare de corectare a vorbirii, operaţii costisitoare de implant cohlear şi alte intervenţii destinate să “normalizeze” copilul lor surd. Pe parcursul creşterii copilului, părinţii surzi se confruntă cu obstacole considerabile. Cel mai adeseori, ei au o educaţie rudimentară, sub capacitatea lor, sunt angajaţi sub nivelul de pregătire şi sunt consideraţi inferiori din cauză că nu aud şi nu pot vorbi inteligibil. Pe parcurs, cînd apar probleme legate de sănătatea sau de instruirea copilului, ei au nevoie de sfaturi competente pe care le găsesc extrem de rar. De pildă, li se recomandă să facă operaţie de implant cohlear la copil deşi aceasta nu ar îmbunătăţi auzul; să nu folosească limbajul gestual deoarece s-ar frîna formarea limbajului verbal; să poarte proteză cu toate că nu are resturi auditive utilizabile pentru vorbire etc. Toate aceste sfaturi crează în mintea părinţilor sentimente de îndoială, frustrare, inferioritate. Prin urmare, părinţii surzi trebuie să aibă încredere în ei şi în valorile colectivităţii surzilor, să vadă pe copilul lor surd într-o lumină pozitivă, ca pe o fiinţă normală care nu aude dar care se poate realiza plenar în societatea auzitorilor. Se cunoaşte acum că surzii pot să practice numeroase profesii şi să ofere o imagine pozitivă despre colectivitatea lor. Părerea auzitorilor că surzii au posibilităţi limitate de afirmare nu va mai fi multă vreme tolerată. b) Părinţi auzitori cu copii surziDatele din literatura de specialitate sunt unanim de accord că peste 90% dintre copiii surzi provin din familii de auzitori. O astfel de situaţie prezintă apariţia unui copil surd într-o familie de auzitori care nu a avut niciodată contacte cu comunitatea de surzi. Această familie poate trece prin mai multe faze, sub aspect psihologic, de la şocul provocat la aflarea veştii că copilul lor este surd până la acceptarea situaţiei ca atare.Treptat, se ajunge la acceptarea copilului surd ca o fiinţă ce trebuie tratată la fel ca orice copil ce are dreptul la dragoste, la viaţă, la educaţie, la un viitor luminos. Majoritatea părinţilor auzitori nu au avut experienţe anterioare cu colectivitatea surzilor şi vor accepta cu uşurinţă modelul medical bazat pe ideea deficienţei auditive şi a necesităţii intervenţiei specialiştilor. Copilul surd va fi tratat astfel ca pacient care are nevoie de medici orelişti, care să stabilească cauza pierderii auzului şi să recomande proteze sau operaţii, de audiologi care să măsoare şi să stabilească pierderea de auz, de logopezi care să dezvolte cât mai mult posibil comunicarea verbală şi de profesori specializaţi să lucreze cu copii handicapaţi. Nu punem la

52

Page 53: limbaj mimico-gestual

îndoială necesitatea unor astfel de servicii, dar aceşti părinţi ar trebui să ştie că există şi părinţi surzi care-şi cresc mai bine copiii surzi fără aceste multe şi costisitoare servicii puse în balanţă cu rezultatele foarte modeste ale performanţelor şcolare şi ale dezvoltării psihice. Aceste etape ar putea fi cele ce urmează:

În prima etapă medicul anunţă părinţii că copilul are o deficienţă auditivă sau surditate, ceea ce poate să le provoace un şoc. Apoi, părinţii încep să reacţioneze, să înţeleagă că deficienţa copilului este permanentă, cu toate că este greu de acceptat. Unii părinţi pot manifesta agresivitate faţă de personalul medical, considerându-l vinovat, în mod inconştient, de situaţia copilului lor. Desigur, situaţia poate fi foarte dificilă şi greu de depăşit. După un timp se ajunge la următoarea etapă, când părinţii încep să se acomodeze treptat cu situaţia şi să înţeleagă că viaţa merge mai departe. Încet, încet, ei pot să descopere că viaţa are un sens. În această fază părinţii sunt foarte sensibili dar şi sceptici faţă de sfaturile binevoitoare ale medicilor sau specialiştilor.

În ultima etapă are loc o reorientare. Ei descoperă că copilul lor surd le poate îmbogăţi viaţa şi le poate deschide noi perspective. Ei încep să se concentreze mai puţin asupra deficienţei şi mai mult asupra posibilităţilor de viitor ale copilului. Aici iese în evidenţă rolul referentului sau al consilierului social, care trebuie să-i convingă pe părinţi că deficienţa copilului lor nu constituie un obstacol în calea comunicării iar protezarea adecvată poate să aducă un aport pozitiv la acest proces. Pentru aceasta, părinţii trebuie să participe la cursuri de limbaj gestual şi să contribuie la parcurgerea etapelor de dezvoltare ale limbajului stabilite de Jean Piaget (1973), menţionate succint de lingvista Diana Ghido, în lucrarea ei de licenţă aparută în anul 2000, pe care le amintim mai jos:

I.Etapa indiceală, care constituie, probabil, începutul oricărei structurări a capacităţii de cunoaştere în vederea semnificării. Indicele „este un semnificant nediferenţiat de semnificatul său, în sensul că el constituie o parte, un aspect sau un rezultat cauzal al acestui semnificat”.

II.Structurile de semnificaţie simbolică, în cadrul cărora semnificanţii se diferenţiază de semnificaţia lor, nu aparţin obiectului sau evenimentului indicat, ci sunt produşi de subiect cu scopul de a evoca sau reprezenta aceşti semnificaţi, chiar în lipsa oricăror incitaţii perceptuale din partea lor. Debutul funcţiei semiotice se produce la 16-18 luni, simbolul având calitatea de a fi interiorizat. Potrivit lui Piaget, funcţia semiotică este alcătuită din cinci conduite semiotice care apar oarecum spontan, la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia amânată, jocul simbolic, imaginea grafică, imaginea mentală şi evocarea verbală. La copilul handicapat auditiv apare a şasea conduită semiotică: limbajul mimico-gestual, care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. Prin urmare, la doi ani apare limbajul mimico-gestual la copilul cu deficienţă auditivă, de unde rezultă importanţa acestuia ca instrument al gândirii.

III.Decăderea simbolului în semn, în jurul vârstei de şapte ani. Semnul este rupt total de semnificat; simbolul este instrument al gândirii pre-operatorii iar semnul – al gândirii operatorii. Simbolul este purtător de pre-concepte (subiective, individuale şi particulare), semnele sunt

53

Page 54: limbaj mimico-gestual

sociale, selective, convenţionale. În acest context precizăm că limbajele mimico-gestuale sunt sisteme de comunicare complexe, care prelucrează şi redau informaţia într-un mod specific. Ele au la bază atât o componentă înnăscută dar şi scheme convenţionale învăţate. Componenta înnăscută în comunicarea non-verbală, confirmată de cercetări recente (A. Pease, 1993) este dublată de „împrumuturi” din ambele părţi: componenta non-verbală a limbii orale a unei culturi şi limbajul mimico-gestual din interiorul aceleiaşi culturi (de ex. gestul ridicării din umeri arată lipsă în limbajul mimico gestual). c) Părinţi surzi cu copii auzitori

Această situaţie pare mai uşor de depăşit de părinţii surzi iar copiii lor au cele mai multe şanse de a deveni bi-culturali sau bi-linguali. Ceea ce facilitează achiziţia limbajului verbal la aceşti copii este prezenţa mijloacelor audio (radio-tv) precum şi a unor persoane auzitoare (bunici, vecini, prieteni, alţi copii) cu care copiii auzitori pot veni în contact. Deosebit de important este să se ofere modele corecte de vorbire acestor copii. În acest context milităm pentru acordarea priorităţii de primire a copiilor auzitori din părinţi surzi în unităţile preşcolare cât mai devreme posibil pentru a nu se pierde perioadele optime de dezvoltare a limbajului verbal.În ceea ce priveşte achiziţia limbajului gestual, aceşti copii îl pot învăţa treptat de la părinţii lor fie din contactele directe fie din urmărirea discuţiilor prin semne între alte persoane surde.

Uneori sistemul de comunicare folosit de surzi este considerat un limbaj transcultural, internaţional. A.I. Diacikov susţine că există 900 de semne comune limbajelor gestuale din întreaga lume (care exprimă intr-o formă foarte asemănătoare aceleaşi conţinut). Noi considerăm că acest lucru nu este posibil din mai multe motive. Unul dintre acestea este faptul că orice limbaj este modelat de necesităţile de comunicare ale colectivităţii care il întrebuinţează. Convenţiile pe care le persupune orice cod diferă de la o cultură la alta, astfel că un limbaj gestual este mult mai accesibil indivizilor din aceeaşi cultură. Un limbaj transcultural nu ar putea fi, prin urmare, decât un limbaj artificial. Un alt motiv al imposibilităţii ca limbajul mimico gestual să traverseze mai multe culturi este lipsa mediatizării acestor limbaje, ceea ce explică dificultăţile de unificare a variantelor dialectale ale limbajului gestual românesc sau a oricărui alt limbaj.

Fiind limba maternă a unei colectivităţi, limbajele mimico-gestuale nu sunt limbaje artificiale ci principalul sistem de comunicare al surzilor profunzi. ,,Canalul vizual” este cel mai accesibil, ceea ce determină conturarea unei structuri gramaticale specifice. Prin acest canal se poate transmite întreaga cultură a comunităţii de surzi materializată în jocuri, poezii, basme, legende, bancuri, obiceiuri, tradiţii, ritualuri, etc. În întreaga lume există sute de limbaje gestuale care se dezvoltă la fel ca şi limbajele verbale naţionale, însă, după alte reguli gramaticale specifice unui limbaj vizual.

O dată cu intensificarea preocupărilor interdisciplinare, ce oferă un cadru mai adecvat de analiză, asistăm la ora actuală la o creştere a interesului specialiştilor faţă de studierea limbajului gestual. De

54

Page 55: limbaj mimico-gestual

asemenea, au fost elaborate cursuri frecventate de tot mai multe persoane auzitoare interesate, din diferite motive, să comunice cu persoanele surde. În unele ţări, limbajul gestual a devenit materie şcolară, obiect de învăţământ facultativ sau obligatoriu. În alte ţări (Danemarca, Suedia, Finlanda, SUA) s-au creat departamente de cercetare a limbajului gestual unde lucrează cercetători surzi şi auzitori.

Sub aspect legislativ, limbajul gestual a fost recunoscut de tot mai multe ţări, unele introducând prevederi chiar în Constituţia ţării lor (Africa de Sud, Finlanda, Uganda, Portugalia) sau în diverse acte legislative. În ţara noastră abia prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/1999, care a devenit ulterior Legea nr. 519 din 2002 s-a recunoscut oficial limbajul gestual şi s-a recomandat angajarea de interpreţi în instituţiile publice. La nivelul Parlamentului European s-au adoptat două rezoluţii (în 1988 şi 1998) care recomandă recunoaşterea oficială a limbajului gestual şi folosirea de interpreţi calificaţi în toate ocaziile de interes public unde participă persoane surde. Parlamentul European a oferit chiar un exemplu în acest sens angajând interpreţi la şedinţele sale unde se discuta probleme legislative referitoare la persoanele cu disabilităţi. Menţionăm, în acest context, că Helga Stevens persoană surda cu pregătire juridică în Statele Unite, a fost aleasă de curând membră a Parlamentului din Belgia, zona flamandă.

În ultima vreme s-a acordat o atenţie mai mare gesturilor în procesul de învăţământ special, întrucât folosirea numai a limbajului oral s-a dovedit a fi insuficientă, mai ales în primii ani de instruire a copilului surd. Nu credem că mai este cazul să subliniem importanţa ”băii de limbaj” pentru dezvoltarea psihică a copilului preşcolar. Unele cercetări (J. Ahlgren, B. Tervoort, D. Schein) evidenţiază faptul că în cazul în care copiii surzi sunt lipsiţi de timpuriu de „baia de limbaj gestual” în primii ani de viaţă, ei nu pot să-şi dezvolte în mod sistematic un limbaj care să le permită o bună dezvoltare a funcţiilor de cunoaştere şi de comunicare.

Deoarece, până în jurul vârstei de patru ani este ineficientă folosirea limbajului verbal cu copilul surd, acesta este în pericol să devină şi un handicapat socio-cultural şi intelectual, dacă cei din jurul său (părinţi, rude apropiate etc.) nu folosesc un mijloc de comunicare cu el iar mijlocul cel mai util este limbajul gestual. Recomandăm deci, ca părinţii auzitori să adopte modalitatea de comunicare gestuală cu copiii lor surzi, cel puţin în primii ani de viaţă, pentru a-l scoate din izolarea comunicativă în care trăieşte. Refuzând această soluţie, mai ales din dorinţa de a nu scoate în evidenţă că au un copil surd, aceşti părinţi pot să antreneze la copilul lor carenţe mult mai grave decât însăşi surditatea, fapt pe care l-am semnalat înca de acum 20 de ani într-o lucrare anterioară (lucrare de doctorat cu tema ,,Contribuţia limbajului mimico-gestual la pregătirea profesională a surzilor,, realizată sub coordonarea prof. Univ. Dr. Constantin Pufan şi Ursula Schiopu, Universitatea din Bucureşti, 1986).

Până la intrarea copilului surd într-o unitate de instruire prevăzută cu personal de înaltă calificare pentru recuperarea complexă a auzului şi limbajului în perspectiva integrării sociale şi profesionale, considerăm că copilul surd are nevoie de comunicare prin limbaj gestual. Acesta, folosit în mod raţional, va permite copilului să cunoască mediul înconjurător şi,

55

Page 56: limbaj mimico-gestual

în acelaşi timp, să-şi exprime dorinţe, gânduri, opinii. Mai târziu, aceste achiziţii gestuale vor contribui la fertilizarea învăţării limbajului oral. Mai mult, fiind familiarizaţi cu handicapul lor, aceşti surzi îl vor accepta de timpuriu şi vor pune mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială, îşi vor forma deprinderi superioare de scriere şi de citire şi o labiolectură mai bună. Acest lucru s-a constatat în practica şcolară, copiii surzi proveniţi din familii de surzi au un bagaj de cunoştinţe şi un limbaj mai dezvoltat în comparaţie cu copiii surzi din familii de auzitori.

Experienţa ne arată că, cu tot efortul factorilor educaţionali de a-l învăţa pe copilul sau adultul surd să articuleze corect, aceasta nu se realizează decât în mică măsură, de aceea surdul nu poate fi înţeles decât de persoanele cu care vine în contact mai des. Comunicarea dintre auzitori şi surzi este greoaie, adesea dificilă, nedepăşind frazele convenţionale. De aici ne putem explica de ce majoritatea surzilor au o motivaţie scăzută pentru vorbirea orală, folosesc tot mai rar vorbirea articulată după ce intră în viaţa productivă în favoarea utilizării limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale (R. Madebring, 1978). Din dorinţa de a spori numărul de gesturi unii „binevoitori” au introdus numeroase gesturi artificiale, create de ei, forţându-i pe surzi să le accepte şi să le folosească. Desigur, această imixtiune nedorită într-un limbaj, oricare ar fi el, este profund dăunătoare şi nu face nici un serviciu colectivităţii de surzi în direcţia sporirii posibilităţilor de comunicare.

Cursul nr. 6Producerea gesturilor. Chereme și foneme. Clasificarea gesturilor.

Iconicitatea. Zona de gesticulare. Relația gesturilor cu dezvoltarea gândirii surzilor

Producerea gesturilorÎn genere, gesturile se execută în faţa corpului, într-un spaţiu de gesticulare. El este

format dintr-o suprafaţă dreptunghiulară având baza delimitată de lungimea ambelor braţe întinse, care începe de la talie şi se întinde până deasupra capului. De asemenea, ea cuprinde şi o suprafaţă ce se întinde in faţă, până unde ajung braţele şi puţin spre spate. Acest spaţiu formează o scenă unde gesticulatorul poate plasa oameni şi obiecte aflate în anumite relaţii între ele şi unde ideile abstracte şi povestirile pot fi elaborate şi exprimate. În cadrul acestui spaţiu se pot mişca mâinile gesticulatorului, care sunt urmărite de receptor. Receptorul nu are nevoie să urmărească tot timpul mişcarea mâinilor gesticulatorului, deoarece acestea dau numai o parte din conţinutul mesajului. O importanţă mai mare prezintă faţa şi expresia acesteia.

Unele gesturi sunt produse cu o singura mână (gesturi uni-manuale) iar altele sunt executate cu ambele mâini (gesturi bi-manuale). Un gesticulator dreptaci produce gesturile uni-manuale îndeosebi cu mâna dreaptă iar cel stângaci, cu mâna stângă, aceasta fiind mâna

56

Page 57: limbaj mimico-gestual

dominantă sau activă iar cealaltă mână este numită mână ne-dominantă sau pasivă. În cazul gesturilor executate cu ambele mâini ele pot fi divizate în două grupuri pe baza rolului jucat de aceste mâini.

A )când ambele mâini se mişcă, ele au, în general, aceeaşi configuraţie. Mişcarea lor poate fi : 1) o mişcare de ,,copiere”, când mâinile se mişcă simultan şi în aceeaşi direcţie (de ex. ,,paralel”, ,,împreună”, ,,alături”); 2) o mişcare ,,opusă”, când mâinile se întâlnesc una cu alta sau se separă una de alta (de ex. ,,divorţ”); 3) când mâinile fac aceeaşi mişcare dar în direcţii diferite, trecând una peste alta (de ex. ,,a depăşi”, ,,peste”);

b)când mâna dominantă se mişcă iar cea pasivă stă:1) mâna pasivă este locul de articulaţie al gestului (de ex. ,,a simţi”)2) ambele mâini au aceeaşi configuraţie (de ex ,,împreună”)3) mâinile au diferite configuraţii (de ex. ,,unt”).

Există mai mulţi factori care uşurează învăţarea limbajului gestual. De pildă, anumite semne au forme şi mişcări similare şi, în anumite cazuri, pur şi simplu, reproduc mişcarea sau imită forma obiectului. Unele semne reconstituie sau ne reamintesc unele caracteristici ale obiectului sau acţiunii, De exemplu, semnul pentru elefant înfăţişează trompa elefantului în timp ce semnul pentru un sport reproduce mişcarea caracteristică acestuia. Uneori, recunoaşterea originii unui semn ne ajută să ne reamintim semnul mai uşor. De exemplu, pentru lapte semnul îşi are originea în acţiunea de mulgere a vacii.

Clasificarea gesturilor din limbajul gestual. Ce este un gest şi care sunt elementele lui ?

Termenul de chereme provine din Grecia Antică și este un termen care definește unitatea de bază a comunicării gestuale. Sub aspect funcțional și psihologic este echivalent cu fonemele limbajelor orale și este folosit în literatura de specialitate. Acest termen a fost valorizat în 1960 de către William Stokoe, profesor la Gallaudet University, ca o încercare de a demonstra că limbajele gestuale sunt limbaje reale și complete.

Când învăţăm o limbă străină, acceptăm diversele schimbări privind ordinea cuvintelor în propoziţie, modalităţile de redare a categoriilor gramaticale specifice acelei limbi, chiar dacă sunt diferite de limba noastră maternă. În ceea ce priveşte limbajul gestual, care este principalul mijloc de comunicare al persoanelor cu surditate profundă, care a evoluat de a lungul vremii şi a devenit un sistem de comunicare esenţial şi valoros pentru aceşti oameni, se pare că auzitorii nu acceptă cu uşurinţă regulile gramaticale specifice limbajului gestual. Acest limbaj bogat şi complex este visual, gestual şi spaţial, iar regulile sale de combinare a gesturilor se adresează în primul rând vederii. Din acest motiv, el a evoluat într-o direcţie vizuală, diferită de cea cu care suntem obişnuiţi. De cele mai multe ori se preferă să se folosească acest limbaj cu ordinea aranjării gesturilor proprie limbajului verbal, ceea ce nu este acceptat de comunitatea surzilor.

Din cauza insuficientei cunoaşteri a regulilor gramaticale ale limbajului gestual şi a modalităţilor specifice de redare pe cale vizuală a informaţiei, a persistat convingerea că limbajul gestual este un limbaj inferior, care combină la întâmplare gesturile şi mimica, pentru a forma mesaje similare cu o telegramă. În ultimii ani această atitudine s-a schimbat, ca urmare a cercetărilor efectuate de tot mai mulţi lingvişti, care au evidenţiat complexitatea acestui limbaj, principiile lui de formare, elementele spaţiale, caracteristicile manuale şi non-manuale componente ş.a.

57

Page 58: limbaj mimico-gestual

Informaţia transmisă pe cale vizuală, prin intermediul limbajului gestual, este constituită din o combinaţie de mijloace cum ar fi expresia facială şi corporală, mişcarea, folosirea spaţiului de gesticulare şi gesturi. Gesturile au fost comparate cu cuvintele din limbajele verbale, ele având aceleaşi sarcini ca şi cuvintele în limbajele sonore. Limbajele gestuale sunt formate din gesturi/semne care, atunci când sunt combinate, formează propoziţii şi fraze. Aceste semne sunt formate de diferite părţi ale corpului, la fel ca şi în limbajul sonor, unele fiind vizibile, altele, nu. De pildă, corzile vocale, limba, plămânii şi buzele conlucrează la emiterea sunetelor. Mişcările acestora sunt trimise spre zonele receptive din creier, care le analizează, le interpretează şi formulează un răspuns. Când acest lanţ complex funcţionează normal, comunicarea verbală decurge ca un proces natural şi fără efort. În cazul limbajelor gestuale participă părţile vizibile ale corpului care, prin intermediul vederii, transmit mesaje la creier, în zona percepţiei vizuale, unde acestea sunt interpretate şi se elaborează un răspuns. Astfel de combinaţii de gesturi au loc în conformitate cu structurile gramaticale ale fiecărui limbaj gestual. Gesturile înseşi constituie numai o parte a informaţiei vizuale. Cu toate că unele gesturi sunt standardizate, elementele care poartă informaţia esenţială diferă puţin în funcţie de vârsta celor care folosesc limbajul gestual (de ex. între copii şi adulţi), între zone geografice (in zonele meridionale faţă de cele nordice), sau chiar între persoane din aceeaşi zonă dar care au particularităţi temperamentale diferite ş.a. Între anumite limite, aceste variaţii sunt considerate normale. Aşa cum un cuvânt poate avea diferite semnificaţii în context, aşa şi un gest poate fi realizat în mai multe variante, pentru a reda sensuri sau nuanţe diferite. Prin urmare, este important nu numai să se înveţe cum se execută corect gesturile ci şi să-i înţelegem pe surzi şi să apreciem bogăţia şi varietatea limbajului lor.

S-a observat un interes din partea auzitorilor faţă de originea gesturilor, imaginea vizuală oferită de această origine constituind o legătură între formarea gestului şi semnificaţia lui. De multe ori, cunoaşterea acestei origini facilitează asimilarea gesturilor. Dar nu este posibil întotdeauna să oferim explicaţii ştiinţifice cu privire la legătura dintre gest şi originea lui.

Desigur, un limbaj bazat pe vedere va funcţiona în mod diferit de cel sonor. Această diferenţă a produs timp de sute de ani confuzii în mintea celor care au intrat în contact cu limbajul folosit de surzi. Aceştia au respins limbajul gestual ca fiind ,,gesturi întâmplătoare, imitative şi transparente”, un sistem de comunicare brut şi primitiv, un limbaj ireal. Abia după 1960 s-a schimbat această atitudine, mai ales când limbajul gestual a putut fi studiat cu ajutorul video-casetelor.

ultă vreme limbajul gestual a fost considerat inferior limbajului verbal, un înlocuitor sărac al acestuia până la primele studii lingvistice efectuate de William Stokoe (1964). Pe baza cercetărilor efectuate de mai mulţi autori, putem afirma că limbajul gestual nu este o simplă colecţie de gesturi. El are un set bine organizat de simboluri şi de reguli folosite pentru a comunica informaţii, idei, sentimente. Unele teorii au sugerat că primele încercări ale fiinţelor umane de a vorbi au fost onomatopeice (L. Wald, 1973). Însă, aşa cum limbajul verbal nu este o colecţie de onomatopee, la fel şi limbajul gestual nu este o colecţie de iconograme, de semne sau de mişcări mimice şi pantomimice. Într-adevăr, unele gesturi au o legătură mai strânsă cu reprezentările obiectelor descrise, dar cele mai multe au doar legături tangenţiale cu acestea. În cazul gesturilor abstracte putem remarca lipsa oricărei legături cu obiectul reprezentat.

Aşa cum în artă se pot recunoaşte imaginile, formele sau ideile autorului, aşa şi în limbajul gestual pot exista grade diferite de apropiere faţă de imaginea obiectului reprezentat, gesturile putând fi percepute vizual pe o scară mergând de la pictorial, iconic spre abstract. Dacă gesturile ar fi numai pictoriale, mesajele ar putea fi înţelese fără dificultate şi nu ar mai fi nevoie de lecţii pentru a le învăţa.

58

Page 59: limbaj mimico-gestual

Gesturile de origine pictorială sau iconică pot fi executate în trei feluri:a) degetele sau toată mâna imită conturul formei obiectului (afiş, card, perete, casă, cărare, obiect curbat, tubular, rotund etc).b) Se imită apucarea şi manevrarea obiectului (cană -,,a bea”, sertar -,,a deschide un sertar”, brichetă -,,a aprinde bricheta”, ţigară -,,a fuma”, automobil -,,a conduce un autoturism” etc).c) Mâna însăşi poate constitui un obiect sau o parte a lui, de ex. ,,ibric”-,,a turna din ibric”, ,,foarfecă”-,,a tăia cu foarfeca”, ,,petrol”-,,a alimenta o maşină cu petrol” etc.

Aceste trei modalităţi de creare a gesturilor sunt foarte diferite de aceea s-au creat clasificatori.

Alte gesturi prezintă doar o idee vizuală a semnificaţiei obiectului, având o asemănare trecătoare cu acesta sau pot fi atât de abstracte, fără a avea nimic comun cu obiectul. Pe această bază gesturile pot fi grupate în gesturi transparente, care pot fi recunoscute uşor de începători (de ex. ,,a bea”). Alte gesturi sunt translucide, putând fi recunoscute cu oarecare dificultate (de ex. ,,ieftin”, care sugerează că ceva este redus, fără valoare). Când se cunoaşte semnificaţia, devine clară legătura dintre formă şi sens. Un al treilea grup de gesturi este complet codificat şi nu oferă nici un indiciu vizual (de ex. ,,cine?”).

În comunicarea mimico-gestulă surzii se pot folosi de mai multe categorii de semne sau gesturi: naturale, artificiale, indicatoare.

1) Semne (gesturi) naturale (care sunt legate de obiect prin însăşi aspectul lor); de exemplu semnul pentru casă- “are acoperiş”; cocoş- “are creastă”, gâscă- se imită mersul legănat al gâştei, raţă – se imita măcăitul raţei cu degetele mare, index şi mijlociu, care se duc la buze şi imita măcăitul raţei).

2) Semne artificiale (pentru întuneric - trecerea mâinii cu degetele răsfirate prin faţa ochilor în semnul de “este opac”, “negru”). Acestea implică o convenţionalitate mai mare;

3) Dactilemele (semne digitale care imita mai mult sau mai putin literele alfabetului).4) Semne indicatoare (indicarea obiectelor care se află în câmpul vizual al celor care

discută în timpul comunicării ).Dimitrie.Rusticeanu (1935), a elaborat o interesantă şi originală sinteză a diverselor

sistematizări ale comunicării gestuale astfel: I.Gesturi naturale :Gesturi simple: 1) Gesturi demonstrative (indicative sau indicatoare): când obiectul se găseşte în câmpul vizual (arătarea cu degetul a obiectului respectiv, gesturile pentru pronume, pentru raporturile spaţiale etc.) 2) Gesturi imitative, când se schiţează o acţiune sau o stare, gestul şi semnificaţia sunt identice: a bea, a mânca, a dormi, a plânge, a râde ş.a. 3) Gesturi descriptive; amintesc de figurile obiectelor (desenul în aer a liniilor unei figure geomtrice, a inimii, potcoavei, ferestrei, stelei etc.). Gesturile plastice sunt tot gesturi descriptive: corpul propriu serveşte pentru descriere (soldat, naştere etc.). 4) Gesturi metodice: a) Partea considerată pentru întreg. De exemplu, semnul pentru ,,tata”(semnul mustăţii răsucite), ,,mama” (se mângâie obrazul duios), ,,casa” (se indică acoperişul cu palmele în formă de unghi, cu varful în sus), ,,iepure” (se imită urechile, cu degetele index si mijlociu duse la nivelul urechilor) , ,,măgar” (se arată urechile mari cu ambele degete mari atingând urechile, celelalte degete fiind rasfirate) ş.a. Toate aceste gesturi pot să nu fie esenţiale pentru obiectul semnificat. b) Materializarea modului de fabricare: împletirea ciorapilor, lucrul la strung etc.c) Materializarea modului de întrebuinţare: gesturile pentru degetar, tutun, supă ş.a. d) Exprimă efectul: dă naştere unor grimase pentru acru, oţet, piper ş.a.

59

Page 60: limbaj mimico-gestual

e) Determinarea exactă a locului : gestul pentru cravată, nasture, fermoar ş.af) Exprimarea unei stări negative : gestul pentru orbire, surditate ş.a.g) Exprimarea unei stări, unei situaţii a unei personae: gestul pentru deţinut, (ambele mâini strânse în pumn şi încrucişate în faţă) ; pentru a exprima naţionalitatea unei persoane (se imită conturul unei cizme = italian ; se face o mişcare cu degetul index în partea inferioară a buzei, dintr-o parte în alta, cu pumnul strâns= rus) ş.a. Gesturi compuse: ,,ţânţar” : gestul de fluturare făcut cu ambele mâini în dreptul umerilor şi apoi cu o mână se imită o înţepătură pe dosul celeilalte mâini pentru “zboară şi înţeapă”; ,,albină”: gestul pentru “zboară, înţeapă, miere”; ,,cireşe”: gestul pentru culoarea roşie, degetele index şi mijlociu în formă de ,,V,, duse în dosul urechii şi scuiparea sâmburelui” ş.a.m.d.

II. Gesturi artificiale arbitare: care “nu sînt în legătură cu cea ce înseamnă”. Sunt gesturi simbolice de ex. : pentru folosirea auxiliarului ,,a fi” reprezentat prin un gest specific executat cu degetul mare şi index, celelalte fiind strânse în pumn, care se apropie de piept şi apoi descrie o uşoară rotaţie în afară şi pentru tot ceea ce se include în noţiuni abstracte. Semnele arbitare sînt adoptate pe baza înţelegerii (asentimentului) celor care le folosesc.

III. Gesturi convenţionale : Ele derivă din gesturile naturale precum şi din cele artificiale. După acelaşi specialist, gesturile mai pot fi: omonime, sinonime, derivate etc.

Dactilemele sunt socotite gesturi destinate să reprezinte vizibil fonemele. Gesturile naturale şi cele indicatoare au, de obicei, aceeaşi valoare comunicativă.

În stânsă legătură cu ambianţa comunicării şi conţinutul la care se referă, gesturile pot acoperi în mod firesc aceleaşi necesităţi. Aşa se explică, de exemplu, că dacă obiectele asupra cărora se discută sunt în vecinătate, surzii nu le mai redau prin semnul mimico-gesticular, ci prin cel indicator: referindu-se la cămaşă, arată gulerul sau referindu-se la fereastră, indică fereastra ş.a.m.d. Din studierea structurii şi dinamicii comunicării prin mimico-gesticulaţie, rezultă că aceasta beneficiază de o dezvoltare stadială. Este un sistem complex de comunicare iar în acelaşi timp supus în permanenţă influenţelor integrării, amplificării şi diversificării.

Iconicitatea gesturilorMulte gesturi seamănă cu ideea pe care o reprezintă, cu forma sau cu modul lor

de acţionare. Ele dau o imagine vizuală corespunzătoare ideilor, obiectelor, mişcărilor sau oamenilor pe care îi reprezintă. Această imagine nu reprezintă un gest sau o pantomimă realizată la întâmplare ci implică modalităţi controlate şi convenţionalizate de prezentare vizuală a informaţiei. De pildă, obiectele pot fi reprezentate prin conturul sau forma lor, prin modalitatea de manevrare sau mişcarea care se realizează cu ele. Uneori o combinare între aceste elemente nu este exclusă. Unele gesturi au un grad de iconicitate mai puţin evident dobândind un grad de convenţionalitate mai mare, legat de forma de bază a mâinii, de aşezarea gestului, de unele legături mai abstracte ş.a.

Unele gesturi sunt foarte uşor de reprodus şi de înţeles, fiind evidente, reprezentând obiectele după forma lor. De pildă, degetele curbate sunt folosite, de obicei, să reprezinte obiecte curbate (o minge, un pahar de coniac) sau suprafeţele curbate ale acestora. Mâinile plate sunt folosite pentru a reprezenta obiecte plate (carte, cutie, masă). Prin convenţionalitatea dobândită, aceste gesturi se pot referi la orice obiect iar prin unele modificări ale gestului se oferă informaţii suplimentare despre el. De ex. prin adăugarea gestului ,,mare” la ,,minge” se obţine gestul ,,minge mare” etc. Prin folosirea degetelor index şi mare se poate contura forma obiectului. De ex. card bancar bilet, tablou, farfurie etc.

60

Page 61: limbaj mimico-gestual

Manevrarea sau mişcarea asociată cu obiectul sunt deosebit de importante în reprezentarea lui adecvată (de ex. banană, măr, volan, călcarea rufelor) ş.a. Aici creşte mult în importanţă forma pe care o ia mâna precum şi unghiul, poziţia şi mişcarea pe care o face pentru a reprezenta un anumit obiect.

Poziţia obiectelor sau a oamenilor în relaţie unii cu alţii este arătată prin folosirea unor prepoziţii cum ar fi pe, sub, peste ş.a. Însă, prepoziţiile nu sunt folosite întotdeauna, mai importantă este ,,poziţionarea” gesturilor în spaţiu. În cazul obiectelor concrete, legătura dintre forma unui gest şi semnificaţia lui apare destul de repede. Totuşi, în cazul unor concepte abstracte, cum ar fi, de ex. ,,orice”, ,,trebuie”, ,,sigur”, ,,nesigur” ş.a. este implicată o anumită iconicitate pentru a reprezenta semnificaţia într-o modalitate care poate fi mai potrivită sub aspect visual. Folosirea unor mişcări sigure, accentuează ideea insistenţei sau obligaţiei (de ex. ,,trebuie”, ,,sigur”) în comparaţie cu mişcarea de fluturare a palmei care denotă îndoială sau nesiguranţă (de ex. ,,nesigur”, ,,oricum”).

Mişcarea gesturilor negative pare să fie un indicator al sensului unui gest. Aceasta se execută mai departe de corp sau de cap. În acest caz, expresiile faciale şi corporale sunt deosebit de importante pentru transmiterea aspectelor negative ale gesturilor, putând arăta intensitatea şi gradul lor (ex. ,,nu cred”, ,,nu ştiu”, ,,nu-mi place”, nu vreau”ş.a.). Indicarea constituie baza unor gesturi cum ar fi pronumele, care reprezintă o modalitate de a indica obiectele fără a le denumi, precum şi arătarea părţilor corpului, a direcţiilor etc. Se foloseşte, de asemenea, îndreptarea privirii spre un loc anume pentru a ne referi la un obiect plasat dinainte în acel loc. Rolul contextului este deosebit de important în distingerea diferitelor semnificaţii ale unui gest. Aşa cum cuvintele pot avea diferite semnificaţii în funcţie de context, aşa şi gesturile diferă după felul cum sunt executate, după poziţia plasării, direcţia şi mărimea mişcării. De pildă, cu ajutorul gestului ,,lumină”, se poate reprezenta o lustră (poziţia spre tavan), o veioză (schimbarea poziţiei spre jos), razele soarelui, luminile de poziţie ale unei maşini, lumina-fulger a unui aparat de fotografiat, luminile unui semafor, ale unui far ş.a. Contextul în care este folosit acest gest aduce precizia necesară. Se cunosc şi forme alternative, variaţii regionale ale aceluiaşi gest, elemente comparabile cu accentul sau dialectul din limbajul verbal.

Aşa cum în limbajul verbal există o versiune oficială, exactă, gramaticală a folosirii cuvintelor şi o versiune în care cuvintele se folosesc altfel în situaţii intime, adică între prieteni foarte apropiaţi, în cazuri neoficiale, la întâlniri cu prietenii etc. la fel este situaţia şi în limbajul gestual, care va prezenta forme sau variaţii mai mult sau mai puţin ,,standardizate”, în funcţie de împrejurările în care sunt folosite.

Într-adevăr, între limbajul verbal şi cel gestual există unele asemănări, dar şi diferenţe fundamentale, acestea datorându-se în special direcţiilor auditive şi, respectiv, vizuale în care au evoluat cele două forme de limbaj. Se apreciază că, în general, limbajul mimico-gestual nu are ceva analog părţilor de vorbire, nu are mijloace de marcare gramaticală a acestora. Se poate realiza doar o clasificare lexicală a gesturilor (L. Wald, 1973, A. Bergman, 1979), după sensul celor exprimate. Totuşi, limbajul mimico-gestual trebuie privit ca un limbaj adevărat, având majoritatea trăsăturilor lui esenţiale. Astfel, el îndeplineşte funcţia generală de comunicare între indivizii unei colectivităţi, având un caracter social; operează cu noţiuni (deşi cu un nivel de generalitate mai scăzut), fiind un instrument al gândirii. Unele cercetări efectuate de H.P.Meadow (1968) au evidenţiat că ambele forme de limbaj folosesc strategii asemănătoare de codificare şi decodificare a propoziţiilor şi de interpretare a sensului. Cele mai multe cercetări comparative efectuate dinainte de 1960 au evidenţiat mai ales insuficienţele limbajului gestual, omiţând tocmai faptul esenţial că ambele forme s-au dezvoltat în direcţii diferite, iar limbajul gestual are numeroase caracteristici vizuale, el se

61

Page 62: limbaj mimico-gestual

adresează ochiului nu urechii. Evidenţiem mai jos câteva din cele mai frapante opoziţii între cele două forme de limbaj reliefate de B.T. Tervoort (1978): - limbajul verbal are un grad mai înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte, gestul, însă, este strâns legat de concret;

- comunicarea prin gesturi este faţă în faţă, percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice. În consecinţă, gesticulaţia are o mai mare libertate de exprimare, fiind mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată a limbajului verbal;

- în condiţii nefavorabile comunicării vizuale (timp de noapte, emiţătorul aflat la distanţă mare sau în contra lumină) nu se poate realiza dialogul gestual, în timp ce comunicarea verbală se poate desfăşura nestingherită;

- acelaşi volum de informaţie poate fi vehiculat în aproximativ acelaşi volum de timp conversaţional, cu ambele forme de limbaj (U. Bellugi, 1981, L. Lieth, 1978). Totuşi, execuţia gesturilor necesită, în medie, mai mult timp decât este necesar în cazul emiterii verbale a cuvintelor.

- se consideră că, de obicei, sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte pentru exprimarea aceluiaşi conţinut. Aceasta nu înseamnă că propoziţia gesticulată este abreviată. Printr-un singur gest se poate exprima una sau mai multe noţiuni. Reprezentările la care dau naştere aceste gesturi nediferenţiate ar putea să creeze confuzii în mintea celui care caută să le interpreteze. Acest lucru nu se întâmplă, sensul acestor noţiuni putându-se deduce clar şi diferenţiat din contextul în care sunt utilizate.

Dacă în trecut limbajele gestuale au fost asimilate cu gesturile sau cu mimica (pantomimica) din cauza folosirii aceluiaşi canal de comunicare şi a acelorlaşi părţi ale corpului în mişcare, astăzi situaţia s-a schimbat radical. Trebuie să precizăm că, prin ele însele, gesturile sau mişcările specifice pantomimei nu constituie un limbaj, deşi sunt folosite în actul comunicării. Gesturile sunt folosite de auzitori numai ocazional, ca atare, pentru a transmite mesaje scurte, de obicei acolo unde perceperea auditivă este dificilă sau pentru a întări semnificaţia unui mesaj verbal. Dar fiecare vorbitor foloseşte aceleaşi gesturi în mod diferit. Ele nu sunt nici precise, nici standardizate. Atât surzii cât şi auzitorii folosesc anumite gesturi naturale derivate din experienţa cotidiană: indicarea, clătinarea capului, scuturarea lui sau expresii faciale similare, cum ar fi cele de surpriză sau de îndoială. Spre deosebire de auzitori, surzii folosesc aceste gesturi naturale împreună cu altele într-o modalitate care oferă gesturilor semnificaţii precise şi consistente, îndependente de limbajul verbal.

Mimica şi pantomimica sunt o formă de artă, nu un limbaj. Un mim poate imita viaţa, folosind un repertoriu propriu de gesturi convenţionale sau naturale, expresii faciale şi mişcări. El ,,povesteşte” acţionând în timp real, în prezent. Spre deosebire de acest mim, un gesticulator, ca şi un vorbitor, se poate referi la prezent, trecut sau viitor, folosind spaţiul de gesticulare ca o scenă pentru mesajul său, fără să se mişte prea mult. Unele din acţiuni pot avea aspect de pantomimă, dar acestea sunt introduse într-o schemă gramaticală care poartă semnificaţii precise. Când persoana surdă trebuie să comunice cu un auzitor, ea pune accent pe aspectele mimice ale limbajului cu scopul găsirii unui limbaj comun.

Aşa cum fiecare naţiune are propriul său limbaj, la fel şi limbajul gestual din fiecare comunitate de persoane surde prezintă diferenţe în funcţie de evoluţia lor de-a lungul secolelor. Aşa cum diferă cuvintele din diferite limbaje verbale, aşa diferă şi gesturile unele de altele de la o ţară la alta. Mai mult, există şi diferenţe regionale în cadrul aceleiaşi ţări aşa cum există diferenţe dialectale şi în cadrul aceluiaşi limbaj verbal folosit în diferite zone ale ţării. De pildă, este evident că limbajele gestuale, folosite de surzii din Statele Unite, Australia, Marea Britanie, din unele state africane, din zona Pacificului de Sud sau din ţările arabe, care au aceeaşi limbă naţională (engleza), prezintă diferenţe semnificative. Totuşi, după un moment de tatonare, persoanele surde provenind din ţări diferite, pot sa ajungă mai

62

Page 63: limbaj mimico-gestual

repede la inţelegere decât auzitorii care nu ao o limbă comună. Aceasta din cauza gradului de iconicitate mai ridicat al gesturilor din limbajul gestual.

Relaţia gesturilor cu dezvoltarea gândirii la surziÎn funcţie de nivelul dezvoltării psihice al persoanei surde şi de bogăţia

informaţională de care dispune, componentele mimico-gesticulaţiei surzilor îşi schimbă nu numai posibilităţile valorii communicative, dar şi frecvenţa în cadrul ansamblului general al comunicării. Astfel, pe baza cercetărilor întreprinse asupra surzilor de diverse vârste s-a constatat creşterea frecvenţei şi a valorii comunicative a gesturilor artificiale, reducerea frecvenţei (dar nu şi a valorii comunicative) a gesturilor naturale şi indicatoare, care relevă evoluţia limbajului mimico-gestual, condiţionarea sporită pe care acesta o primeşte din partea limbajului verbal şi a gesturilor artificiale ale auzitorilor, succesele care se obţin în abstractizarea şi generalizarea semnelor.

În privinţa posibilităţilor precizării, delimitării şi extinderii conţinutului pe care îl exprimă, gesturile sunt inferioare cuvîntului. Ele exprimă deci noţiuni de specie ca: palton, costum, tramvai, troleibuz, cal, urs, iepure, dar nu exprimă noţiuni de gen, ca: îmbrăcăminte, transport, animale.

Gestul surdului are întotdeauna caracter situativ (situaţional), concret (intuitiv). Trăsăturile gesturilor derivă din imaginile pe baza carora au fost create. În clasificarea realizată de Gheilman (citat de C.Pufan, 1972), acestea sunt: 1) concretismul (specificul structural concret); 2) semnifiatia nedefinită (deci nelimitata precis). De exemplu, cu ajutorul unuia şi acelaşi gest se pot exprima semnificaţii de tip substantival (nominal) şi verbal; 3) paralelismul mimic (poate exista în cazul în care sunt mai multe gesturi pentru acelaşi obiect. În cadrul colectivelor de surzi într-o şcoală, pot coexista în comunicare doar la început mai multe gesturi pentru un obiect, căci după aceea se selecţionează şi se impune pentru toţi un singur gest. Experienţa dovedeşte că, de obicei, reuşeşte să se impună acel gest care înfăţişează obiectul în modul cel mai inteligibil.

Există totuşi situaţii, în care se generalizează gestul la care recurg profesorii, educatorii sau elevii mai dotaţi din şcoală (elevii care posedă un anumit prestigiu în faţa celorlalţi datorită rezultatelor la o anumită activitate: buni la învăţătură, la diferite activităţi sportive, cei cu înfăţişare deosebit de plăcută, care dispun de forţă fizică ieşită din comun sau au alte calităţi. 4) relativa universalitate (asigurată de însăşi caracterul intuitiv al gestului Acestei trăsături i s-ar mai putea spune ,,caracterul esperantist al gestului”, prin posibilităţile pe care le oferă de a fi folosit cu aceeaşi semnificaţie de către persoane din diverse ţări.

Prezintă importanţă clasificarea specială care aparţine lui W.Wundt. El a împărţit gesturile în : a) descriptive şi b) plastice. Această clasificare, în esenţă, nu diferă de cea în gesturi naturale şi artificiale (convenţionale). Prin semnificaţia lor, gesturile naturale şi cele artificiale pot exprima în aceeaşi măsură concretismul obiectelor. Ca, rol ele sunt, deci, echivalente, fiind subordonate structurii şi nivelului cunoaşterii.

Semnele artificiale folosite de surd, prin simpla lor prezenţă în limbajul mimico-gestual nu reprezintă elemente de comunicare superioare celor naturale, deoarece include acelaşi conţinut limitat al gândirii.

Nu numai din analiza trăsăturilor gesturilor dar şi a semnificaţiei lor rezultă, că gândirea în imagini a surdului dispune de o evoluţie inferioară celei noţional-verbale.

Faptul că surzii din diferite ţări, se folosesc de unele semne comune a fost observat de multă vreme, mai ales de către specialişti. Surdo-pedagogul rus V.I.Flery a constatat, că din totalul de 72 gesturi (urmărite de dînsul la surdo-muţii ruşi şi francezi), un număr de 32 (deci 45%) erau comune. O atare situaţie nu se întâmplă însă cu cuvintele limbii franceze şi ruse

63

Page 64: limbaj mimico-gestual

deoarece aceste limbi nu dispun de un număr atât de mare de elemente comune. Gheilman a făcut o asemenea statistică, găsind că 75% din acele semne s-au păstrat şi se folosesc întocmai, 22,5% şi-au modificat caracterul (putând totuşi să fie înţelese), iar 2,5% au fost înlăturate sau au dobândit o nouă semnificaţie. La baza schimbarii continutului şi abandonarii gesturilor stau de obicei motive sociale. Multe tradiţii şi obiceiuri care s-au schimbat au determinat modificări de aspect sau de semnificaţie la unele gesturi. De exemplu, surzii din timpul lui Flery, spre a spune prin gest “tată” schiţau sărutarea mâinii drepte (dosul palmei). Gestul era legat de felul în care se manifesta atunci respectul copilului faţă de tată. În prezent surdo-muţii ruşi, pentru semnul “tată”, duc mâna dreaptă cu palma în jos la frunte, apoi sub bărbie. Surzii din ţara noastră, redau de obicei semnul “tată” prin schiţarea “are mustaţă”, chiar dacă persoana respectivă nu poartă mustaţă. De asemenea, prezintă interes evoluţia semnului ,,dimineaţă,,, executat cu ambele mâini strânse în pumn, degetele index drepte. Se porneşte din faţa buzelor si se face o deschidere largă spre afară. In timp, conform principiului efortului minim, s-a ajuns ca acest semn să se facă doar cu degetele index şi cel mare aşezate în colţul ochiului, schiţând o uşoară deschidere.

În mimico-gesticulaţie, prin elementul gest, obiectul nu e redat niciodată în totalitatea trăsăturilor sale; din totalul trăsăturilor obiectului (ale imaginii lui) surdo-mutul selectează una sau un număr foarte restrâns. Obiectul este redus astfel la una sau câteva aspecte intuitive, care vor deţine rol de simbol. Ca element al limbajului, simbolul gestual devine în mod treptat factorul care asigură acumularea şi exprimarea experienţei legată de un anumit obiect sau de o întreagă categorie. Se constată că trăsăturile pe care le menţionează surdul în mimico-gesticulaţie, în legătură cu un obiect sau altul nu sunt întotdeauna cu necesitate caracteristice. De multe ori ele sînt considerate caracteristice pentru obiectele la care se referă, numai de către câţiva surzi.

Analog cuvântului, semnul mimico-gesticular deţine rol de integrator al experienţei senzorial-logice. Totuşi numărul semnelor pe care le găsim la surzii dintr-o anumită ţară este întotdeauna mai restrâns (de câteva sute de ori mai mic) decât al cuvintelor folosite de către cetăţenii auzitori ai ţării respective.

Limba vorbită este deci mai bogată în denumiri (termeni) decât mimico-gesticulaţia; totodată ea oferă posibilităţi pentru diferenţieri mai multe şi mai precise în gândire. Reiese, de asemenea, că există multe deosebiri între pantomimică şi mimică din comunicarea surdului şi formele respective din artă ale auzitorilor; cele din arta figurativă a auzitorilor sunt întotdeauna mai bogate şi mai accentuate spre a realiza o expresivitate mai mare, sînt modalităţi de exprimare specifică gândirii noţional-verbale.

În mimico-gesticulaţie, aceleaşi semn poate include semnificaţii diferite, în funcţie de semnele învecinate. Aşa este cazul semnelor de tip omonim. De exemplu, “fel-soră”= redare prin semnul atingerii longitudinale a degetelor arătătoare de la ambele mâni; ,,câine”, a fi muşcat de câine=mişcări de apucare cu mâna şi cu gura. Se utilizează, de asemenea, gesturi de tip sinonim. Ele au însă o frecvenţă mai restrânsă decât omonimele. Provenienţa acestora constă îndeosebi în variabilitatea semnelor cu care vin copiii la şcoală (înainte de a se impune unul din gesturi pentru fiecare semnificaţie). În colective sau grupuri de surzi (de exemplu, în condiţiile unei singure şcoli), mimico-gesticulaţia evoluează selectiv către raportarea şi folosirea unui singur semn pentru o singură semnificaţie. Limbajul mimico-gesticular este mai economic iar în acelaşi timp mai schematic decât limbajul cuvintelor. Mimico-gesticulaţia este mai puţin perfecţionată iar, ca atare, mai puţin adecvată pentru însăşi dezvoltarea gândirii în complexitatea ei.

În procesul formării şi dezvoltării comunicării verbale la surzi, ca urmare a faptului că scrisul se poate însuşi mai repede decât pronunţarea, se abuzează uneori de folosirea unor cuvinte scrise. Chiar dacă aceste cuvinte au o componenţă fonematică uşor de realizat, trebuie

64

Page 65: limbaj mimico-gestual

stabilit încă de la început un echilibru între scris şi citit. Nu trebuie pierdut din vedere că, la începutul demutizării, cuvântul de obicei deţine rol prea puţin important în procesul gîndirii. Mai ales dacă i se cunoaşte numai forma scrisă sau numai pronunţarea, el va îndeplini doar funcţii de simplă recunoaştere (mecanică sau conştientă). Treptat, prin ambele aspecte, cuvântul va ajunge să deţină rolul pe care îl are în mod obişnuit în limbajul verbal şi în toate celelalte procese psihice (formate pe această cale) ale auzitorului. Imaginea generalizată, ca şi noţiunea, dispune de posibilităţi de a se deschide în judecăţi şi raţionamente. La rîndul lor judecăţile şi raţionamentele devin condiţii, la început pentru îmbogăţirea şi restructurarea imaginilor generalizate, apoi pentru noţiunile exprimate verbal

La permanenta îmbogăţire şi restructurare a imaginilor generalizate, iar apoi a noţiunilor, contribuie nu numai cuvintele pe care le ia la cunoştinţă în întreaga perioada a demutizarii. Analizând procesul formării unor noţiuni la copilul auzitor, precum şi al imaginilor generalizate la surd, pe baza unei categorii de obiecte cu care copulul vine în contact mai ales în perioada şcolară (de exemplu, formarea noţiunilor şi a imaginilor generalizate de “caiet”, “carte”, “catalog”, “pupitru”, “strung” unii autori au constatat că în stadiul demutizării începătoare, procesul cunoaşterii înregistrează o evoluţie asemănătoare (C.Pufan, 1972), (M.Popa, 2001). Prin cunoaşterea şi altor obiecte de acelaşi fel se îmbogăseşte conţinutul gândirii ca proces de cunoaştere. Tot acum operaţiile logice (analiza şi sinteza, abstractizarea şi generalizarea, comparaţia, concretizarea), care la auzitor asigură formarea noţiunii, la surd vin în sprijinul evoluţiei reprezentării sau imaginii individuale către imaginea de grup şi formarea imaginii generalizate. La auzitor generalizarea se menţine un timp foarte scurt numai la nivelul caracteristicilor imaginii, căci imaginea şi semnificaţia ei primeşte învelişul convenţional verbal care permite lărgirea continuă a sferei noţiunii şi îmbogăţirea nelimitată a conţinutului său .

Generalizarea, ca şi celelalte operaţii logice la nivelul imaginii, continuă la surdomutul in curs de demutizare pâna când cuvântul va deveni principalul factor al comunicării şi dinamizării gândirii. Formarea imaginilor generalizate, exprimarea lor prin intermediul mimico-gestculaţiei, precum şi activitatea desfăşurată de surd, constituie dovezile cele mai convingătoare, că in tot ceea ce caracterizează gândirea acestuia se remarcă trăsăturile relaţionale specific umane. Mimico-gesticulaţia, precum şi felul în care se manifestă surdul în cadrul activităţii pe care o desfăşoară, duc la concluzia, că gândirea în imagini nu e lipsită de unele dintre formele elementare ale raţionamentului inductiv şi prin analogie.

Strânsa legătură a operaţiilor de gândire cu procesele de gândire, poate fi luată ca argument în favoarea tezei că dacă inducţia şi deducţia ar fi absente din gândirea surdlui, ar deveni inexplicabilă însăşi formarea imaginilor generalizate, precum şi a tuturor proceselor de gândire specific umane. Procesele de gândire şi operaţiile logice ale surdului nu se formează in etape diferite, ci simultan, pe baza aceluiaşi material reflectoriu,-cunoaşterea predominant senzorială. De aceea, mimico-gesticulaţia serveşte atât comunicarea cât şi unele dintre necesităţile cunoaşterii.

Gândirea in imagini a surdului permite prea puţin evoluţia principalelor calităţi care se realizeaza la auzitor prin mijlocirea cuvântului,cum ar fi caracterul critic (discernamântul), supleţea, rapiditatea, lărgirea (profunzimea). Această situaţie este consecinţa şablonismului, simplismului, inerţiei şi altor trăsături calitative negative ale gândirii, care la surd sunt mai evidente, găsind un climat mai prielnic de dezvoltare decât la auzitor.

Prin conţinutul, variabilitatea şi eficienţa sa, cuvântul stimulează şi îmbogăţeşte nu numai gândirea şi limbajul, dar şi celelalte procese psihice, mai mult decât le stimulează şi le imbogăţeşte semnul mimico-gesticular. Prin noţiunea pe care o asigură treptat, el devine cel

65

Page 66: limbaj mimico-gestual

mai important integrator al experienţei senzoriale şi logice. Cu ajutorul cuvântului sunt acumulate şi sistematizate în noţiuni atât rezultatele reflectorii la nivelul treptei senzoriale a cunoaşterii, cât şi cele care se obţin la nivelul treptei abstracte, generalizatoare. Nu trebuie pierdut însă din vedere, că însăşi auzitorul recurge la unele semne mimico-gestuale. Valoarea lor comunicativă nu este întru-totul identică la copilul şi adultul auzitor, după cum nu poate fi identică nici la copilul şi adultul surdo-mut. Prin specificul său, imaginea generalizată nu este adecvată spre a indeplini până în cele mai mici detalii toate atribuţiile pe care le indeplineşte în gândire noţiunea bazată pe cuvânt. De aceea se poate spune, ca ea este un analog al noţiunii dar nu un echivalent total.

Fiind strâns legată de concret şi operând cu caracteristici ale acestuia, imaginea generalizată se dovedeşte a fi mai adecvată pentru a îngloba şi reda fidel conţinutul empiric al reflectării senzoriale, deci al senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor. Ea dispune de caracteristici obiectuale, asigurate de reprezentările despre obiecte şi fenomene. De aceea, la nivelul imaginii generalizate, posibilităţile abstractizării, ca şi ale celorlalte operaţii logice, sunt intotdeauna mărginite. Datorită naturii sale evident intuitive, imaginea generalizată reuşeşte să asigure mai ales reflectarea la nivel inferior; nu poate stimula în modul cel mai intens dezvoltarea gândirii. Chiar şi în această împrejurare iese în evidenţă funcţia compensatoare a mimico-gesticulatiei. Manifestările surdului profund, deci cu atât mai mult, cele ale surdului în curs de demutizare, au un evident caracter social. Deşi nu folosesc limbajul sonor ca mijloc de comunicare, surzii şi-au însuşit şi se folosesc de o anumită experienţă socială la nivelul mediului în care trăiesc, cu ajutorul comunicării prin gesturi şi al activităţii. În acelaşi timp se poate spune că viaţa împreună cu auzitorii i-a “umanizat”. Înseşi manifestările de natură afectivă sau declanşate de afectivitate, ca: bucurie, oftat, râs, plans, nervozitate ş.a. au un evident character social; ele nu pot fi confundate cu reacţiile afective întâlnite la maimuţă. Îşi demonstrează şi în acest caz valabilitatea teza că reprezentarea sensibilă apare şi la celelalte animale, pe când cea reflexivă, “intenţionată”, există numai la fiinţele care posedă raţiune. Limbajul mimico-gestual al surdului dispune de caracteristici semnalizatoare specific umane. Îndeplinind rolul de limbaj, mimico-gesticulaţia posedă funcţia de comunicare, precum şi pe cea de cunoaştere; ea sprijină dezvoltarea gîndirii, fiind în interdependenţă cu gândirea în imagini (specifică) şi exprimă rezultatele gândirii în imagini.

Raportând mimico-gesticulaţia la sistemele de semnalizare se poate spune că limbajul mimico-gesticular nu se limitează la ceea ce a numit I.P.Pavlov, primul sistem de semnalizare. Dacă s-ar limita la acesta, mimico-gesticulaţia ar fi lipsită de multe dintre atributele sale. La fel ar fi greşit să se afirme, că mimico-gesticulaţia este echivalentă într-un totul cu cel de-al doilea sistem de semnalizare; privită astfel, mimico-gesticulaţiei i s-ar atribui anumite caracteristici pe care realmente nu le posedă. Mimico-gesticulaţia include caracteristici ale primului sistem de semnalizare (de natură senzorial-perpectivă) şi multe dintre cele care aparţin celui de-al doilea sistem (funcţia de comunicare umană). Mimico-gesticulaţia surdului are o structură complexă; ea evolutionează, se îmbogaţeşte, se rectifică (prin învăţare); nu se limitează la un număr mic de semnale. Pe de altă parte acestea nu sunt înscrise în codul genetic uman, ceea ce le face diferite de cele pe care le posedă lumea animală. Ca şi limbajul cuvintelor, mimico-gesticulaţia îndeplinind funcţia de comunicare, dispune de un caracter-istoric evident, se formează şi evoluează în societate, prin conţinutul său oglindind diversele schimbări ale societăţii. Cu ajutorul semnelor mimico-gesticulatorii, surdul îşi însuşeşte experienţa de viaţă în mediul social în care trăieşte, acumulând cunoştinţe despre utilitatea socială a obiectelor; îşi formează deprinderi de muncă; acceptă sau respinge diverse norme de comportament şi convieţuire socială ş.a.m.d.

66

Page 67: limbaj mimico-gestual

Cursul nr. 7Reprezentarea gestuală a principalelor categorii gramaticale

Punctuaţia. Când se pune o întrebare sau se foloseşte semnul întrebării la sfrşitul unei propoziţii se mimează o expresie facială întrebătoare şi se păstrează mai mult timp ultimul semn efectuat (Care poate fi semnul exclamării, al întrebării, cele două puncte, virgule, punctual etc.). Punctuaţia poate fi folosită mai ales pentru exactitate sau pentru accentuare, când este necesar sau de dorit, dar ea este cel mai adeseori omisă în favoarea expresiei faciale sau a duratei gesturilor. Folosirea pronumelor personale şi posesive. În cazul pronumelui personal se foloseşte degetul index care se îndreaptă spre sine la persoana I singular şi spre persoane imaginare în cazul persoanelor II şi III singular. Pentru reprezentarea persoanei I plural se folosesc degetele index ale ambelor mâini, cu pumnii strânşi şi se face o mişcare semicirculară spre înăuntru pentru persoana I plural sau spre în afară pentru persoana a II-a plural. În cazul

67

Page 68: limbaj mimico-gestual

persoanei a III-a plural degetele index se îndreaptă spre persoane imaginare dintr-o parte pentru ,,ei” şi în cealaltă parte a spaţiului pentru ,,ele”. În cazul pronumelor posesive, se fac aceleaşi mişcări ca şi în situaţia pronumelor personale cu deosebirea că degetele index sunt înlocuite cu palmele deschise şi cu degetele lipite. Aceste gesturi pot fi executate la începutul sau la sfârşitul unei propoziţii

Genul gesturilor. S-a observat că gesturile au un fel de „gen”. De pildă, când se referă la un băiat sau bărbat gesturile sunt executate în partea de sus a feţei, iar când se referă la femei, ele se execută in partea de jos a feţei. Acest aspect este util in descrierea unor relaţii familiale diferite sub aspectul genului (de ex. frate-soră), dar care se execută cu aceeaşi formă, mişcare şi aşezare a mâinii şi orientare a palmei. Gesturi compuse. Aceste gesturi sunt alcătuite din două sau mai multe desene executate în aer cu mâinile, pentru a forma reprezentarea unui obiect. Aceste gesturi compuse sunt legate întotdeauna de gesturile individuale componente, de exemplu, gestul “suc de mere” este format din gesturile pentru mere + acţiunea de stoarcere + verbul a bea. Alteori, gestul compus este format din mai mult decât suma parţilor sale, spre exemplu, gestul pentru „inundaţie” este format din gesturile individuale: (apă+creşterea apei+revărsare). Un alt exemplu elocvent este gestul pentru „persoană” la care se adaugă alte gesturi pentru a forma un compus. De exemplu, contabil = persoană + a socoti; soldat = persoană + armă; baby-sitter= persoană+a ingriji+copil; şofer=persoană+a conduce+maşină ş.a. În mod similar se foloseşte gestul pentru cameră care, in asociere cu alte gesturi, poate desemna o bucătărie, dormitor, baie sau sufragerie. La fel se folosesc gesturile compuse în descrierea poziţiei unei persoane sau a ocupaţiei sale, cum ar fi, de exemplu semnele pentru a reprezenta pe un director, bucătar, român sau alte profesii şi naţionalităţi. Comparaţiile. Clasificarea comparaţiilor în limbajul gestual nu se face numai prin folosirea unor termeni tradiţionali cum ar fi comparativul şi superlativul, din cauza mai multor forme comparative ce pot fi exprimate în acest limbaj. Ceea ce este comun pentru toate formele comparative este faptul că ele pot fi exprimate printr-un singur gest atât în structurile manuale cât şi în cele ne-manuale. In cazul structurilor manuale, intensitatea mişcării şi viteza gestului sunt în creştere când se compară ceva cu alt ceva. În cazul structurilor ne-manuale, schimbarea are loc în cadrul expresiei faciale. De ex. când se face o comparaţie cu ceva care este mic, puternic, etc. faţa se crispează iar buzele se strâng. În schimb, când se fac comparaţii cu fiinţe mari, ochii se măresc şi gura se deschide.

Schimbarea mărimii sau formei gestului. Se pot face comparaţii cu gesturile care nu au ca loc de articulare corpul gesticulatorului şi care schiţează forma obiectului prin schimbarea formei sau a mărimii gestului. Gesturile se fac în spaţiul de gesticulare prin urmărirea plasării reale sau imaginare a obiectului şi prin repetarea acestora de cel mult 3-4 ori. De ex.: - Casa aceea este mai mică decât cealaltă.- Casele sunt de mărimi diferite. În exemplele date mai sus gesturile sunt produse ca mărimi diferite. Gesturile care au locul de articulare pe corpul gesticulatorului, care se referă la o anumită parte a corpului uman sau care descriu forma unor părţi ale corpului pot fi exprimate sub aspect comparativ prin modificarea formei sau mărimii acestora. De exemplu, în fraza :,,În cursul celei de a doua sarcini burta mea este mai mare decât la prima sarcină” se face la început o mişcare cu una sau ambele mâini indicând o mărime şi apoi altă mărime. Un gest separat care exprimă comparaţia se poate folosi când se arată calitatea comparativă a obiectului. Astfel, schimbarea mărimii sau formei obiectului este lăsată în afară

68

Page 69: limbaj mimico-gestual

sau este exprimată în acelaşi timp cu gestul care arată calitatea comparativă. De ex.: ,,Casa aceasta este mai mare decât cealaltă”. ,,Casele sunt de diferite mărimi”. Gestul pentru casă poate fi executat împreună cu forma care arată calitatea comparativă (mare, diferită). Gesturile principale care au o bază iconică dar care nu au locul de articulare pe corpul gesticulatorului şi care nu conturează forma obiectului, au nevoie de un gest separat în formele comparative care să exprime caracteristicile comparative. De ex.: ,,Această carte este mai subţire decât cealaltă”. Se face gestul pentru ,,carte” şi apoi o configuraţie a mâinii care exprimă subţirimea ei. În funcţie de distanţa dintre degetul mare şi index în configuraţia mâinii, există mai multe posibilităţi de translaţie pentru a indica grosimea unei cărţi sau a unui obiect. Formele comparative pot fi exprimate şi prin opoziţii astfel încât se pot indica două puncte de vedere cu privire la aceeaşi calitate sau gesticulatorul poate să pună accent pe un punct de vedere propriu prin adăugarea gestului DA. De ex. : ,,Acea sofa este mai frumoasă decât cealaltă”, şi ,,Cealaltă sofa este mai urâtă decât prima” prin adăugarea gestului ,,DA” se poate schimba uşor semnificaţia propoziţiei adică cealaltă sofa este sigur mai urâtă decât prima. Uneori formele comparative se pot exprima numai prin creşterea intensităţii şi a mişcării expresiei faciale. Când dorim în mod deosebit să accentuăm superioritatea unui obiect faţă de altul se adaugă gestul ,,primul, întâiul” după gestul care exprimă calitatea comparativă. De ex.. ,,Soţul meu este cel mai drăguţ din lume” se exprimă prin gesturi astfel : (al meu), (soţul), (din lume), (drăguţ), (primul). Gestul ,,primul” poate fi folosit şi în legătură cu un gest care exprimă acţiunea. Astfel el accentuează activitatea de a face ceva, predominanţa ei faţă de alte acţiuni echivalente. De ex.: ,,Cine este cel mai mare mincinos din clasa ta?” se execută astfel : (a ta), (clasa), (mincinos), (primul), (cine), ( ? ). Conjuncţia. Cel mai frecvent se foloseşte conjuncţia „dar”, însă ea are două semnificaţii, una de conjuncţie, alta de prepoziţie. De ex: Mergi la petrecere dar să fii acasă la miezul nopţii.(în limbaj verbal) Petrecere - mergi - dar acasă - la miezul nopţii – trebuie – tu - vii. (limbaj gestual), Sau: Tu doreşti mere sau portocale ? (în limbaj verbal) Mere, portocale-doreşti tu-care? (în limbaj gestual)

Numeralul Literatura de specialitate semnalează 27 feluri de a exprima numeralele. Noi ne vom concentra numai pe exprimarea numeralelor ordinale şi cardinale, adică pe două modalităţi. În situaţiile cotidiene se cunoaşte că numeraţia este foarte importantă. Ea ne arată milioanele câştigate la loto, numărul de telefon al unei vedete pe care dorim s-o vizităm, ordinea clasificării cailor la o cursă hipică ş.a. Numerele cardinale se execută cu o singură mână. Pentru executarea numeralelor ordinale se fac două mişcări, una pentru formarea numărului şi alta, de rotire uşoară a mâinii. Exclamarea în propoziţii simple. În toate limbile lumii exclamaţiile comunică ascultătorului ceea ce simte subiectul faţă de un obiect sau acţiune. În limbajul gestual, gesturile fac acelaşi lucru dar ele pot fi folosite la începutul sau la sfârşitul unei propoziţii. De ex. în limbajul verbal spunem: „A cincizecea noastră aniversare !”, iar în limbajul gestual : „Aniversare-cincizeci ani-a noastră!” Timpurile verbelor. Pentru a înţelege conceptele de timp prezent, trecut şi viitor în limbajul gestual cel care le studiază va trebui să se gândească la un spaţiu din faţa corpului său ca reprezentând timpul prezent. De aceea semnele care se referă la ceva ce se întâmplă în

69

Page 70: limbaj mimico-gestual

prezent se fac în faţa corpului. De pildă, semnele pentru acum, aici, astăzi, în acest moment ş.a. se realizează cu ambele mâini în faţa pieptului. Semnele care se referă la viitor au mai întâi o mişcare a mâinii spre înainte, de îndepărtare de corp, de exemplu, mâine, poimâine, în viitor ş.a. În mod similar, semnele care se referă la trecut, ieri, alaltăieri, săptămâna trecută ş.a. sunt însoţite de o mişcare spre înapoi. În afară de aceste timpuri principale nu putem vorbi în limbajul gestual de variaţii ale acestor timpuri ca în limbajul verbal. În limbajul gestual verbele pot fi divizate în patru categorii şi anume:- A) Verbe care nu folosesc spaţiul. Locul de articulare al acestor verbe se află pe corpul gesticulatorului şi se referă de obicei la sentimente, starea organismului, activităţi sau incidente, de ex. a dori, a servi, a-şi aminti etc. - B) Verbe care se modifică în funcţie de obiect. Acestea încep de la gesticulator şi sunt îndreptate spre obiectul activităţii. Dacă acţiunea sau activitatea este îndreptată spre ceva care deja există, se gesticulează obiectul şi este plasat în spaţiul de gesticulare înaintea verbului. Dacă este vorba despre o activitate care creează obiectul, acesta este gesticulat numai după acţiunea respectivă. De ex. ,,Eu aerisesc acea cameră”. Gestul ,,a aerisi” este îndreptat spre direcţia unde se află camera şi spre care se face indicarea. - C) Verbe care se modifică după obiect şi subiect. Atât obiectul cât şi subiectul activităţii apar din mişcarea şi sau orientarea verbelor, care se modifică în funcţie de obiect şi subiect. Cel mai des, obiectul şi subiectul sunt mai întâi plasaţi în spaţiul de gesticulare şi apoi se gesticulează verbul. De ex. în cazul verbului ,,a trimite”, mişcarea începe în acel loc din spaţiul de gesticulare unde a fost localizat expeditorul şi apoi continuă spre spaţiul unde a fost localizat destinatarul. -D) Verbe polisintetice sunt acele verbe unde forma lor include informaţii despre mărimea, forma şi modul de manevrare a obiectului. Configuraţia mâinii (clasificatorul) descrie actorul, obiectul sau manevrarea lui. In această situaţie, locul verbului se stabileşte cu claritate. Deoarece verbul este legat de o situaţie, el nu este cuprins în dicţionarul de bază al limbajului gestual.

Gesturile care desemnează verbe pot fi flexionate ca aspect şi prin aceasta noi putem arăta caracterul acţiunii şi durata ei. Verbul poate să arate cu ce seamănă acţiunea, cât de lungă pare ea, dacă este o acţiune continuă sau ea săa terminat. In cazul unei acţiuni permanente sau continui se adaugă la verb gesturile ,,întotdeauna” şi ,,mereu”. Linia ,,A” de timp este o linie imaginară care traversează umărul dinspre spate, la nivelul urechii, spre înainte. Este o mişcare pe care o face mâna, cu palma uşor îndoită, de la nivelul urechii spre în faţă, pe o distanţă de cca. 30-50 cm. În cursul acestei mişcări, palma mâinii se deschide uşor şi reprezintă o imagine vizuală a unor expresii folosite în limbajul verbal cum ar fi ,,cu mult timp în urmă”, ,,privind înapoi în trecut”, ,,făcând planuri de viitor”, ,,privind spre viitor” ş.a. Astfel, o mişcare spre în spate reprezintă ceva ce a avut loc în trecut (am lucrat acolo acum o vreme, mi-ai spus mai înainte, acum o săptămână), în timp ce o mişcare spre înainte exprimă viitorul (mâine, peste 3 ani, peste o lună ş.a.). Dacă vrem să arătăm că ceva s-a petrecut mai demult, se foloseşte o singură mână, făcându-se o mişcare spre înapoi, la nivelul urechii de aceeaşi parte cu mâna. Însă, dacă vrem să arătăm ,,trecerea timpului” sau ,,cu multi ani în urmă” se pot folosi ambele mâini, care fac o mişcare circulară spre în urmă. În funcţie de durata timpului la care ne referim, ambele mâini fac cercuri alternative spre în urmă, variind numărul mărimea şi viteza cercurilor. De regulă, cu cât timpul trece spre un viitor tot mai îndepărtat, gesturile se fac tot mai departe de corp, spre înainte, cu gesturi lente şi mai largi. ] Linia ,,B” a timpului se foloseşte pentru a arăta succesiunea şi durata timpului din calendar (numărul de luni, de ex.). Este o altă linie imaginară, care poate reprezenta trecutul şi viitorul, trecerea timpului, întinzându-se de la umăr spre încheietura

70

Page 71: limbaj mimico-gestual

palmei. Astfel, o mişcare spre umăr poate exprima trecutul (ex. mai devreme, înainte), în timp ce o mişcare inversă, spre partea de jos a braţului, exprimă viitorul (ceva mai târziu). Pentru unele gesturi, palma mâinii poate fi folosită ca un cadran de ceas. Această linie a timpului se foloseşte pentru a indica ,,devreme”, ,,târziu”, săptămâna aceasta/trecută sau viitoare”, ,,înainte”, ,,după” etc. O mişcare mai lungă, poate indica ,,cu mult timp înainte/sau după” în timp ce mişcările mai scurte şi repetate indică ,,cu puţin timp înainte/sau după”. Aici putem încadra reprezentarea orelor, minutelor şi secundelor folosind ambele mâini. De asemenea, cu mişcări specifice putem arăta trecerea rapidă sau lentă a timpului.

Linia ,,C” a timpului trece prin faţa gesticulatorului. Este locul unde putem arăta prin gesturi că ceva are loc ,,astăzi”, ,,acum”, ,,în acest moment” sau care reprezintă o trecere continuă a timpului. Este o linie imaginară care traversează umerii, de la stânga spre dreapta, în faţa corpului. Aceasta se foloseşte pentru a indica, în special, secvenţe de timp aflate în relaţie unele cu altele. Perioadele de timp anterioare sunt indicate spre stânga celui care gesticulează iar cele care urmează, în dreapta lui. Continuarea timpului se arată de la stânga spre dreapta, de la trecut spre viitor. De pildă, în propoziţia ,,am aşteptat de la ora cinci până la ora şase”, se execută o mişcare uşoară de la un punct imaginar, pe partea stângă, până la alt punct imaginar spre dreapta. Similar se procedează când se gesticulează ,,din anul 1975 până în anul 2006” când se oferă pe cale vizuală o imagine a scurgerii timpului. Când ne referim la o perioadă de dinainte sau după anul 1975, se stabileşte un punct de referinţă imaginar, după care se face o mişcare cu palma spre stânga/respectiv, spre dreapta gesticulatorului, de-a lungul acestei linii a timpului. Prezentul este indicat la mijlocul acestei linii imaginare (acum, astăzi), iar permanenţa trecerii timpului poate fi reprezentată prin o combinaţie de mişcări circulare realizate de degetele index care se mişcă şi spre dreapta pe linia ,,C”. Pentru a indica o ,,amânare” putem reprezenta acest gest fie pe linia ,,A”(cu o mişcare spre înainte) sau pe linia ,,C”(cu o mişcare a mâinii spre dreapta).Gesturile şi semnificaţiile lor pot rămâne aceleaşi dar se schimbă punctul de plecare şi direcţia lor în funcţie de liniile de timp folosite.

Linia D a timpului arată, în principal, ceva care creşte sau evoluează spre maturitate (,,mic”, ,,înalt”, ,,copil”, ,,adult”), cu mişcări care arată anumite puncte pe o linie imaginară care porneşte, în general, de la talie în sus. Trecerea timpului poate fi reprezentată şi prin mişcări care se fac cu ambele mâini. De ex. dacă arătăm cu ambele mâini ,,a creşte”, înţelegem că este vorba de ,,a creşte împreună” sau ,,a copilări”. Dacă se arată prin gesturi ,,de când aveam 4 ani până la 7 ani”, se arată mai întâi un gest spre ,,trecut”, apoi vârsta de început (4 ani), se face gestul de creştere cuprins între vârstele aproximative la care se referă şi apoi se dă vârsta finală (7 ani).

Când se foloseşte o mişcare lentă, sacadată, ea poate însemna că timpul trecea greu pentru persoana în cauză. Pentru a se adăuga unele semnificaţii deosebite la mesajele sale, limbajul gestual foloseşte repetarea gestului şi diferite mişcări şi viteze de execuţie. Adesea, repetarea gestului se foloseşte pentru a arăta că un substantiv este la plural (ex. cană-căni) sau că un verb este folosit cu semnificaţii diferite (ex. a plăti cu regularitate, la o singură persoană sau la mai multe etc). Dacă gestul ,,a plăti” este executat repetat, cu un ritm normal al mişcării, el poate însemna ,,a plăti cu regularitate”. 2. Dacă mişcarea este rapidă şi scurtă, ea înseamnă ,,a plăti des”. O mişcare scurtă, cu repetiţie circulară poate însemna ,,a plăti pentru mult timp”. Dacă la aceste mişcări se adaugă şi alte informaţii oferite de mişcările corpului şi de expresia feţei, limbajul gestual poate să redea un şir întreg de mesaje precise referitoare la timp

Forma de plural a gesturilor Există mai multe feluri de a forma pluralul substantivelor gesticulate. De pildă se

foloseşte: a) repetiţia gestului: se face gestul de câteva ori pentru a arăta că sunt mai multe

71

Page 72: limbaj mimico-gestual

obiecte. De obicei aceste gesturi se asociaza cu numeralul, (gesturile pentru „mulţi”, „câţiva”, „mai mulţi” etc.) înainte de a forma gestul pentru substantiv sau b) se indică persoanele la care se face referire. În unele cazuri pluralitatea poate fi dedusă din context sau după forma verbului. Pluralismul poate fi exprimat prin repetarea gestului de substantiv de câteva ori. Gesturile care aparţin acestui grup au ca loc de articulare spaţiul neutru şi nu sunt formate din mişcări repetate. Dacă gestul de dubstantiv se face cu o mână la forma de singular, el se poate executa cu ambele mâini la forma de plural (de ex. eu-noi; tu-voi etc). Aici configuraţia mâinii pasive copiază configuraţia mâinii dominante. În general repetarea gestului se face de 2-3 ori. De ex când se face gestul pentru ,,floare” la singular, pluralul poate fi exprimat în două feluri:- prin repetarea de 2-3 ori cu o singură mână a gestului pentru ,,floare”, schimbându-se de fiecare dată locul de articulare.- se formează gestul cu ambele mâini şi se repetă de 2-3 ori. La fiecare repetare se schimbă locul de articulare în spaţiul neutru. Există gesturi separate care exprimă pluralismul. Expresia la plural poate fi formată prin ataşarea unui gest care exprimă plenitudinea sau frecvenţa care se formează înaintea sau după gestul principal. Acestea pot fi exprimate prin gesturi polisintactice, indicări, numerale sau alte gesturi care se referă la numere (mulţi, câţiva, rareori, o mulţime, numeros, etc.).

Cursul nr. 8-9 Formele reprezentative ale mâinii în limbajul gestual. Gesturi fixate și gesturi structurate productiv. Structurile manuale și nemanuale ale gesturilor. Semnificația gesturilor după locul de contact. Parametrii de formare a gesturilor : mișcarea mâinii, configurația degetelor, orientarea mâinii și locul de articulare. Clasificatorii

Când învăţăm o limbă străină, acceptăm diversele schimbări privind ordinea cuvintelor în propoziţie, modalităţile de redare a categoriilor gramaticale specifice acelei limbi, chiar dacă sunt diferite de limba maternă. În ceea ce priveşte limbajul gestual, care este principalul mijloc de comunicare al persoanelor cu surditate profundă, care a evoluat de a lungul vremii şi a devenit un sistem de comunicare esenţial şi valoros pentru aceşti oameni, se pare că auzitorii nu acceptă cu uşurinţă regulile gramaticale specifice limbajului gestual. Acest limbaj bogat şi complex este vizual, gestual şi spaţial în acelaşi timp, iar regulile de combinare a

72

Page 73: limbaj mimico-gestual

gesturilor se adresează în primul rând vederii. Din acest motiv, el a evoluat într-o direcţie vizuală, diferită de cea cu care suntem obişnuiţi. De cele mai multe ori se preferă să se folosească acest limbaj cu ordinea aranjării gesturilor proprie limbajului verbal, ceea ce nu este acceptat de comunitatea surzilor.

În cadrul acestui limbaj, înformaţia transmisă pe cale vizuală este constituită din o combinaţie de mijloace, cum ar fi expresia facială şi corporală, mişcarea, gesturile, folosirea spaţiului de gesticulare. Gesturile au fost comparate cu cuvintele din limbajele verbale, ele având aceleaşi sarcini ca şi cuvintele în limbajele sonore. Semnele sunt formate de diferite părţi ale corpului, la fel ca şi în limbajul sonor, unele fiind vizibile, altele, nu. De pildă, corzile vocale, limba, plămânii şi buzele conlucrează la formarea sunetelor. Mişcările acestora sunt trimise spre zonele receptive din creier, care le analizează, le interpretează şi formulează un răspuns. Când acest lanţ complex funcţionează normal, comunicarea verbală decurge ca un proces natural şi fără efort. În cazul limbajelor gestuale participă părţile vizibile ale corpului care, prin intermediul vederii, transmit mesaje la creier, în zona percepţiei vizuale, unde acestea sunt interpretate şi se elaborează un răspuns. Astfel de combinaţii de gesturi au loc în conformitate cu structurile gramaticale ale fiecărui limbaj gestual. Gesturile înseşi constituie numai o parte a informaţiei vizuale. Cu toate că unele gesturi sunt standardizate, elementele care poartă informaţia esenţială diferă puţin în funcţie de vârsta celor care folosesc limbajul gestual (de ex. între copii şi adulţi), între zone geografice (in zonele meridionale faţă de cele nordice), sau chiar între persoane din aceeaşi zonă, dar care au particularităţi temperamentale diferite ş.a. Între anumite limite, aceste variaţii sunt considerate normale, ca și dialectele unei limbi, ceea ce nu împiedică prea mult înțelegerea. Aşa cum un cuvânt poate avea diferite semnificaţii în context, aşa şi un gest poate fi realizat în mai multe variante, pentru a reda sensuri sau nuanţe diferite ale aceluiaşi obiect. Prin urmare, este important nu numai să învăţăm cum se execută corect gesturile, ci şi cum să-i înţelegem pe surzi şi să apreciem bogăţia şi varietatea limbajului lor.

S-a observat un interes din partea auzitorilor faţă de originea gesturilor, imaginea vizuală oferită de această origine constituind o legătură între formarea gestului şi semnificaţia lui. De multe ori, cunoaşterea acestei origini facilitează asimilarea gesturilor. Dar nu este posibil întotdeauna să oferim explicaţii ştiinţifice cu privire la legătura dintre gest şi originea lui.

Desigur, un limbaj bazat pe vedere va funcţiona în mod diferit de cel sonor. Această diferenţă a produs, timp de sute de ani, confuzii în mintea celor care au intrat în contact cu limbajul folosit de surzi. Aceştia au respins limbajul gestual ca fiind format din gesturi întâmplătoare, imitative şi transparente”, un sistem de comunicare brut şi primitiv, un limbaj ireal. Până la primele studii lingvistice efectuate de William Stokoe (1964), multă vreme limbajul gestual a fost considerat inferior limbajului verbal, fiind un înlocuitor sărac al acestuia. Pe baza cercetărilor efectuate de mai mulţi autori și, în special când a fost accesibilă tehnologia filmului, putem afirma că limbajul gestual nu este o simplă colecţie de gesturi. El

73

Page 74: limbaj mimico-gestual

are un set bine organizat de simboluri şi de reguli folosite pentru a comunica informaţii, idei, sentimente. Din cauza insuficientei cunoaşteri a regulilor gramaticale ale limbajului gestual şi a modalităţilor specifice de redare a informaţiei, pe cale vizuală, a persistat convingerea că limbajul gestual este un limbaj inferior, care combină la întâmplare gesturile şi mimica, pentru a forma mesaje similare cu o telegramă. În ultimii ani această atitudine s-a schimbat, ca urmare a cercetărilor, care au evidenţiat complexitatea acestui limbaj, principiile lui de formare, elementele spaţiale, caracteristicile manuale şi non-manuale ş.a.la care ne vom referi ăn continuare/

Formele reprezentative ale mâinii în limbajul gestualO trăsătură semnificativă a limbajului gestual este modul specific în

care persoanele surde folosesc anumite forme ale mâinii ca reprezentare directă a oamenilor şi obiectelor. Aceste forme ale mâinii se execută într-o diversitate de gesturi. De pildă, degetul index poate fi folosit pentru a reprezenta o persoană, dar acest lucru nu înseamnă că degetul index reprezintă persoana. În acest fel, acest gest poate fi folosit pentru a indica aşezarea, mişcarea şi poziţia persoanei în relaţie cu un grup de persoane. De exemplu, ea se poate mişca înainte sau înapoi, se poate roti în jur, mişcările pot fi infinite, în funcţie de context. Degetul îndreptat spre sine arată că se referă la persoana care vorbeşte. Dacă degetul este îndreptat spre exterior, înţelegem că este vorba despre alte persoane sau obiecte din imediata apropiere. Astfel, degetul index poate indica pronumele personal, posesivitatea. Mişcările repetate în exterior arată că este vorba de indivizi separaţi, rotirea degetului indică ,,singuratatea”, izolarea. O simplă mişcare de îndepărtare sau de apropiere a degetului index de corp, indică plecarea sau, respectiv, venirea unei persoane. Trecerea indexului pe sub palma cealaltă poate semnifica evadare, fuga de ceva. Folosirea ambelor degete index poate reprezenta că o persoană se află în spatele/în urma alteia, că se întâlnesc una cu alta, că se află faţă-n-faţă sau în opoziţie, că sunt rivale. În mod similar, folosirea ambelor mâini poate reprezenta un grup de oameni care se pot afla în diferite poziţii (în şir indian, în cerc, care se luptă unii cu alţii care se integrează, care se află în război etc.

Folosirea degetelor index şi mijlociu în formă de ,,V” inversat, reprezintă, de obicei, picioarele unei persoane, care se pot mişca în diferite poziţii (stă în picioare, stă jos, se plimbă, fuge, se împiedică, sare, cade, îngenunchează, urcă sau coboară scările, stă întins pe jos, are un somn agitat, călătoreşte etc. Aceeaşi formă a degetelor poate indica cum priveşte cineva pe altă persoană (de sus în jos cu desconsiderare sau spre un copil, de jos în sus, cu respect sau spre un adult / obiect înalt).

Forma mâinii strânsă în pumn poate reprezenta un obiect rotund sau solid. Mişcările specifice ale capului pot fi întărite sau accentuate prin folosirea mâinii în formă de pumn. Scuturarea pumnului exprimă dezacordul în timp ce înclinarea lui, acordul. O interesantă mişcare a pumnului poate reprezenta pe cineva care ,,este cu capul în nori”, dezinteresat de ceva.

Un vehicul poate fi reprezentat de mişcările palmei cu degetele lipite, aşezată pe muchie ce poate să ne dea o imagine privind direcţia,

74

Page 75: limbaj mimico-gestual

mişcarea şi viteza cu care se deplasează acel vehicul. Mişcările palmei pot arăta că o maşină intră în garaj, că parchează pe un loc strâmt cu faţa sau cu spatele, că urcă un deal sau coboară o pantă abruptă, că opreşte la semafor ş.a. Folosirea ambelor palme poate reprezenta poziţiile relative a două vehicule.

Gesturi fixate și gesturi structurate productiv.Este util să ne referim la unele caracteristici ale gesturilor. Avem,

astfel, două categorii de gesturi, în funcție de stabilitatea lor în limbă, ceva similar cu vocabularul activ și pasiv din limbajul verbal.

Gesturi structurate productiv sunt acele gesturi care încă nu fac parte din vocabularul de bază a unei limbi, din cauza legăturii lor tangenţiale cu o situaţie. Se pare că limbajele gestuale au tendinţa de a construi gesturi structurate productiv pe măsură ce pătrund în limbă termeni noi, odată cu dezvoltarea societății. Aceste gesturi sunt create şi folosite într-o situaţie particulară şi încetează să existe când situaţia nu mai are loc. Ele au o existenţă efemeră, dar sunt unele gesturi care supravieţuiesc, sunt difuzate în folosinţa comună, devin stabilizate şi se transformă în gesturi fixate. Fenomenul echivalent poate fi găsit şi în limbajele verbale. Un cuvânt care a fost creat la început pentru a fi folosit într-o situaţie temporară se poate stabiliza în cadrul vocabularului activ al limbii (de ex. telefonul celular).

Gesturi fixate sunt acele gesturi care sunt folosite la modul general. Acestea au un număr limitat de semnificaţii, o formă stabilizată de redare şi fac parte din vocabularul de bază al gesturilor unei limbi. Un gest fixat este alcătuit din configuraţia, mişcarea, aşezarea şi orientarea mâinii, precum şi din părţi structurale ne-manuale. Niciuna din părţile structurale ale unui gest fixat nu poate purta singură o semnificaţie, aceasta fiind relevată numai când intră în joc toate părţile structurale

Semnificația gesturilor în funcție de locul de contactTrebuie să atragem atenţia că în limbajul gestual se folosesc

anumite zone ale corpului pentru a ne referi la activităţi legate de zonele respective. De pildă, gesturile care se fac la nivelul capului (,,a cunoaşte”, ,,a şti”, ,,a gândi”, ,,gânditor”, ,,a-şi aduce aminte”, ,,a memora” ş.a.), folosesc o formă a mâinii şi mişcări care transmit informaţii legate de înţelegere, cunoaştere, inteligenţă. Toate aceste gesturi pot suferi unele modificări pentru a arăta gradul sau intensitatea. De pildă, o mişcare lentă, uşoară, însoţită de o expresie facială corespunzătoare, poate modifica gestul ,,inteligent” pentru a indica o ,,inteligenţă acceptabilă”. Acelaşi gest executat cu o mişcare rapidă, cu emfază şi cu o expresie facială adecvată poate indica o ,,inteligenţă sclipitoare”. În aceste situaţii iese în evidenţă rolul expresiei faciale.

Gesturi realizate la nivelul frunţii. O mişcare uşoară de îndepărtare a unui gest de la nivelul frunţii poate indica exprimarea unor gânduri abstracte, o îndepărtare de la situaţia actuală (,,a fi cu mintea în altă parte”, ,,a-şi imagina ceva”, ,,a visa”, ,,a presupune”, ,,a ghici”, ,,idée” ş.a.)

75

Page 76: limbaj mimico-gestual

Gesturile realizate la nivelul ochilor sunt legate de procesul vederii, al privirii (ex. a vedea, orb, a urmări cu vederea, a privi, ş.a.). Gestul ,,a citi” este un gest compus, format din două gesturi ,,a vedea” şi ,,a urmări un text”. În funcţie de context se poate face o mişcare adecvată pentru un gest urmată de direcţia privirii. De ex. gestul ,,a privi” poate fi însoţit de o mişcare a ochilor într-o anumită direcţie: a privi in sus, a privi in jos, a privi în jur, a privi la o persoană, o persoană mă priveşte pe mine ş.a. Dacă se folosesc ambele mâini pentru gestul ,,a privi” înseamnă că două persoane se privesc.

Gesturile realizate la nivelul urechii, sunt legate de fenomenul auzirii sau al sunetului Ex.surd, auzitor, vorbitor, a asculta, zgomot, a ignora ş.a.

Gesturile realizate la nivelul gurii sunt legate de limbaj, vorbire şi se fac de cele mai multe ori cu degetul/ambele degete index.(cu un deget index: a vorbi, a spune, a ordona, a răspunde şi cu ambele degete index: a raporta, a anunţa ceva la un grup). Folosirea unei combinaţii ale degetelor index şi a diferitelor forme ale mâinii poate fi legată de transmiterea unor informaţii (informaţii, a explica, a spune o poveste, a descrie ş.a.) unde rolul contextului este în creştere. Şi la acest nivel se pot executa gesture compuse, care pornesc de la gură în diferite direcţii. De ex. gestul ,,a promite” este format din gesturile ,,a spune” şi ,,adevăr” sau gestul ,,lege” este format din ,,a spune” şi se atinge palma cu degetul index pentru a arăta o idée corespunzătoare unei reguli stabilite de o autoritate. În alte gesturi (conversaţie, comunicare, bârfă, secret, a ţipa) mâna şi degetele pot lua diferite configuraţii.

Când în conversaţii sunt încorporate numere, odată cu indicarea lor gura face mişcări de pronunţare în tăcere.

La nivelul nasului se fac gesturi legate de falsitate, minciună, păcăleală, amestec în alte treburi ş.a,

La nivelul bărbiei se execută gesturi legate de unele zile ale săptămânii (marţi, sâmbătă, sâptămâna viitoare etc), de vârstă (,,câţi ani ai?”), unele date (ieri, alaltăieri, mâine, poimâine), unele întrebări (când ?, unde ?, câte?) ş.a.

Gesturile executate la nivelul pieptului sunt legate de pasiuni, sentimente, dorinţe, comportamente, stări afective şi emoţii la care participă inima (iubire, pasiune pentru cineva ş.a.). Aşa este cazul gesturilor ,,dragoste”, ,,a plăcea”, ,,a urî”, ,,a dori”, ,,a avea nevoie”. Aici este locul exprimării dispoziţiilor (generozitate, curaj, mândrie, bravură), a unor senzaţii de foame, de satisfacţie, de oboseală, de boală, de bunăstare ş.a. Unele gesturi executate la nivelul pieptului par să fie similare (a plăcea-a-i părea rău), care sunt executate cu palma întinsă, care face o mişcare circulară, cu atingerea pieptului, dar au sensuri contrare. Contextul este cel care face diferenţa. Un alt exemplu este dat de gesturile ,,a avea emoţii”, care se execută cu o mişcare uşoară a mâinii spre partea de sus a pieptului şi ,,a fi sătul” , unde mâna face o mişcare în direcţie contrară.

Mâna cu formă de gheară, care execută mişcări la nivelul pieptului, indică frecvent tensiunea sau agitaţia, fierberea care are loc în interiorul corpului. În funcţie de intensitatea mişcării, de expresiile faciale şi

76

Page 77: limbaj mimico-gestual

corporale adecvate şi de mişcările buzelor se pot exprima diferite grade ale aceleiaşi stări afective (ex. agitat, nervos, furios), precum şi sentimente de ostilitate, de gelozie, de dorinţă de a face ceva, de grabă ş.a.

Pentru exprimarea comportamentului unei persoane (răbdător, calm, tolerant, perseverent, a suferi, a îndura), se execută mişcări ale mâinilor şi de atingere a corpului îndreptate în jos, spre deosebire de mişcările îndreptate în sus, care denotă apariţia emoţiilor

Gesturile compuse, adică gesturile formate din mai multe gesturi sau părţi ale acestora, sunt legate de cele mai multe ori de activitatea mentală şi se realizează la nivelul frunţii sau încep din acel loc. Toate gesturile compuse referitoare la activitatea mentală încep de la frunte. A doua parte a gestului compus dă înformaţii mai detaliate pentru a clarifica ce activitate mentală are loc. De ex. gestul ,,a crede” este format din gesturile ,,a cunoaşte” şi ,,adevăr”. La fel este cazul gesturilor ,,a decide”=,,a crede”+,,lege”, ,,confuzie”=,,a crede”+,,complicat”. Un alt grup de gesturi care se fac la nivelul frunţii, solicită o formă a mâinii în care degetele sunt în ,,mănunchi”, adică se ating toate între ele. Acestea dau o imagine vizuală de adunare sau de transmitere a cunoştinţelor (ex. a aduna, a preda, a educa, a absorbi, a învăţa, a-şi aduce aminte ş.a.).

Structurile ne-manuale ale gesturilorPrin părţi structurale ne-manuale înţelegem acele componente ale

gesturilor care se produc prin altă modalitate decât prin folosirea mâinilor. Acestea sunt mişcări ale capului, ale corpului, expresiile faciale şi ale gurii, De pildă, în cazul mişcărilor gurii distingem două tipuri :

Mişcări ale gurii care au loc în cadrul limbajului gestual, fără legătură cu forma pe care o iau buzele la pronunţarea cuvintelor, ca în limbajul sonor. Este vorba de o mişcare a buzelor legată de un gest sau de o expresie din limbajul gestual. Menţionăm că în dicţionarul de bază al limbajului gestual finlandez sunt menţionate descrieri pentru 15 mişcări diferite ale buzelor dar lista acestora nu este completă.

Mişcarea buzelor urmează schema mişcării corespunzătoare pronunţării cuvintelor din limbajul sonor echivalentă cu gestul respectiv dar pronunţarea se face fără voce. Această formă a mişcării buzelor se foloseşte când se gesticulează diferite nume cu ajutorul dactilemelor, când se foloseşte semnul de nume sau un concept care nu are încă un gest bine fixat. Un gest manual care este sprijinit de informaţiile date de alte părţi

ale corpului se numeşte gest sau semn multicanal, deoarece foloseşte mai mult de o cale de exprimare a unui mesaj complet.

Gesturile mixte sunt acele gesturi care sunt însoţite de dactileme. Ele se deosebesc după cum dactilemele sunt însoţite de gesturi executate cu o mână sau cu ambele mâini.

77

Page 78: limbaj mimico-gestual

Elementele esenţiale în executarea gesturilorUn gest bine executat este format din patru elemente. Pentru ca

gestul să traducă semnificaţia corectă este necesar ca fiecare din aceste elemente să fie realizate exact, altfel semnificaţia lui se schimbă radical, chiar dacă numai unul din elemente este executat inexact. Aceste elemente sunt: 1. Mişcarea mâinii în spaţiu

Limbajul gestual pare a fi o mişcare continuă în spaţiul de gesticulare, astfel încât un neiniţiat nu-şi poate da seama când se termină un gest şi când începe altul. Totuşi, fiecare gest are o mişcare specifică, proprie, iar schimbarea acestei mişcări poate duce la modificarea semnificaţiei gestului. În aproape toate gesturile există un anumit fel de mişcare. Fac excepţie gesturile care arată numeralele ordinale şi majoritatea dactilemelor. După cum se produce mişcarea pentru realizarea unui gest (orizontală, verticală, circulară, oblică, în zig-zag, etc), se poate analiza direcţia şi maniera mişcării.

Mişcarea unui gest poate fi îndreptată: - către gesticulator sau dinspre el (nivel de adâncime); - în sus sau în jos (nivel vertical); - spre stânga sau spre dreapta (nivel orizontal); - într-o singură direcţie sau înainte-înapoi.

Mişcarea unui gest poate să înceapă :- de pe corpul gesticulatorului ;- de la antebraţ ;- de la cot, când mişcarea poate fi: directă (de ex. destul, suficient), mişcare de curbare uşoară (de ex.a spune), mişcare circulară ( voi, noi), mişcare de răsucire, când mâna se mişcă astfel încât direcţia palmei se poate schimba ;- de la încheietură, când mişcarea este formată prin îndoirea încheieturii fie în jos (ex. un milion), fie în sus (mişcare de atragere a atenţiei unei persoane).

De asemenea, mişcarea poate fi:- de deschidere a mâinii (de ex. lumină) ;- de închidere a mâinii (de ex. a strânge, întuneric) ;- de,,fluturare” a degetelor (de ex. câţi, câte) ;- de îndoire a degetelor (de ex. a chema) ;- o mişcare de apropiere a degetului mare de cel index (de ex. subţire).

2. Configuraţia degetelorConstituie forma pe care o ia palma sau degetele în configurarea

unui gest. În alte limbi pot fi mai multe poziţii ale mâinilor, de pildă, în ASL, sunt 7 poziţii iar în limbajul gestual britanic au fost identificate peste 60 de forme diferite ale mâinii.

78

Page 79: limbaj mimico-gestual

(Miles,D., 2002, Smith, C. 2004). Totuşi, există o formă de bază pentru fiecare gest, care poate rămâne aceeaşi sau se poate schimba, după cum este executat gestul. Unele forme ale mâinii se folosesc mai des, altele mai rar. Noi nu ne propunem să le analizăm aici dar trebuie să le menţionăm pe cele mai importante. Acestea sunt:- palma întinsă, cu degetele lipite ;- palma cu degetele răsfirate ;- palma în formă de gheară :- palma strânsa în pumn :- palma închisă ;- palma în unghi drept ;- palma în formă de ,,o” ;- palma cu degetul mare atingând indexul;- palma în formă de cupă ş.a.

Unele dintre aceste forme ale mâinii sunt chiar gesturi proprii (ex. mâna cu degetele strânse în pumn şi cu degetul mare în sus înseamnă ,,bun” sau poate fi o formulă de răspuns la salut, dacă degetul mic este îndreptat în sus, celelalte degete fiind strânse în pumn – ,,slab” sau ,,prost” ş.a.). Aceste gesturi se folosesc, în general, cu conotaţii pozitive, respectiv, negative, dacă la gesturile menţionate se adaugă alte detalii oferite de expresia feţei sau de mişcări ale corpului. Astfel, gestul ,,bun” poate deveni ,,foarte bun”, ,,excelent”

Mâna în formă de ,,gheară” arată tensiunea, nervozitatea. Dacă gestul se face cu mişcări circulare lângă frunte, denotă ,,frământare”, dacă se face cu ambele mâini în formă de gheară în faţa pieptului arată ,,anxietatea”, dacă aceste mișcări se fac în fața gesticulatorului, arată ,,supărare”, ,,capriciu”, ,,morocănime”ş.a.

Mâna în formă de pumn este folosită pentru a indica posesivitatea proprie sau a altora, în funcţie de direcţia palmei. Indicarea posesiunii poate fi specificată după ce se dactilează numele persoanei.

Dacă se foloseşte fluturarea degetelor, înţelegem că acest gest se referă la un număr, sau la o întreabare legată de număr (ex. ,,mulţi”, ,,cât de mulţi”, ,,când”, ,,care este preţul ?”, în combinare cu frecarea degetelor index şi mare, ,,a calcula”).

3.Aşezarea mâinii în spaţiu sau locul de articulare in relaţie cu capul sau pieptul persoanei care face gesturi. Se cunosc aproximativ 25 de locuri de articulare diferite pe care le foloseşte un gesticulator de limbă engleză. Locul de articulare reprezintă locul unde se face gestul. Pot fi distinse următoarele locuri de articulare:

a.- în spaţiul neutru, de exemplu, un loc în faţa gesticulatorului (de ex. o casă, un lift, o cameră). Părţile gesturilor produse în spaţiul neutru sunt acelea care se pot face astfel încât pot fi plasate în acel spaţiu, în acelaşi loc şi în aceleaşi relaţii unele faţă de altele ca şi cum gesticulatorul poate să arate mai târziu unde au fost plasate. Acest fenomen a fost numit localizare sau descriere deoarece gesticulatorul parcă descrie realitatea cât mai exact posibil, urmărind un anumit spaţiu sau loc.

79

Page 80: limbaj mimico-gestual

O altă caracteristică a gesturilor este aceea că plasarea lor în spaţiul neutru cere ca suport o indicare sau un gest productiv (polisintetic sau un specificator de formă sau mărime). Direcţia privirii gesticulatorului urmăreşte plasarea referenţilor în spaţiul de gesticulare. Referentul poate fi concret sau abstract. Un loc poate să reprezinte unul sau mai mulţi referenţi în acelaşi timp. Când referentul a fost plasat odată în spaţiul de gesticulare, ne putem referi oricând la el pur şi simplu numai prin indicare. (De ex., când vorbim despre mobilarea camerei sau a biroului, piesele de mobilier sunt plasate în spaţiul neutru din faţa gesticulatorului, după cum se află ele în relaţie unele cu altele, cu ajutorul gestului de indicare. În acelaşi timp, gesticulatorul îşi îndreaptă direcţia privirii spre referenţii plasaţi).

b.- pe faţa gesticulatorului, în diferite părţi, cum ar fi: - vârful capului (ex. pălărie);-fruntea-tâmpla ( ex. a cunoaşte);-ochii (ex. galben, curios);-nasul (ex. mincinos, miros);-obrazul-urechea (ex. cercel, frumos);-gura (ex. roşu);-bărbia (ex. drăguţ);-gâtul (ex. colier, sete, poftă);-faţa (ex. femeie, a vedea, a observa). c. - pe corpul gesticulatorului pot fi distinde diferite zone cum ar fi:-umerii (ex. şef);-pieptul (ex. foame, stomac, TBC, vreme);-talia (ex. liturghie);-piciorul (ex. câine).

d.- pe mâna pasivă, numai în cazul gesturilor care se fac cu ambele mâini, se pot distinge următoarele zone proprii cum ar fi:-palma, dosul mâinii (ex. a sprijini);-antebraţul, cotul (ex. chelner);-braţul (ex. elev de serviciu, spital).

În unele gesturi locul de articulaţie nu se schimbă pe toată durata lui (de ex. a iubi), dar în altele el este diferit, fie la începutul fie la sfârşitul acestuia (de ex. a se depărta, a se machia).

4.Orientarea palmei (sus-jos, stânga-dreapta). Direcţia în care se mişcă palma şi degetele în relaţie cu corpul gesticulatorului prezintă o importanţă deosebită. De pildă, două forme ale mâinii pot fi aceleaşi, dar direcţiile diferite în care se mişcă mâinile pot să le dea semnificaţii aparte sau opuse. În limbajul gestual există un număr limitat de poziţii legate de orientarea mâinii. Mai mult, posibilităţile de îndoire a articulaţiilor limitează numărul de orientări, astfel că direcţiile posibile de orientare a palmei şi degetelor sunt:- în sus sau în jos ;- spre sau dinspre gesticulator;- spre stânga sau spre dreapta gesticulatorului.

80

Page 81: limbaj mimico-gestual

În grupul de gesturi care se produc în spaţiul neutru cu o singură mână există numeroase perechi minimale, adică acele perechi de gesturi unde numai o singură modificare a orientării palmei sau degetelor poate schimba complet semnificaţia gestului. De ex.,, floare” se produce prin deschiderea degetelor cu palma orientată în sus iar,, lampă” se execută tot cu deschiderea degetelor dar palma este orientată în jos. De asemenea, situaţia este similară şi în cazul gesturilor bi-manuale. De ex. la gestul ,,casă” palmele sunt unite la vârf, prin apropierea lor, cu degetele lipite, iar la gestul ,,munte” palmele , aflate ca în pozitia anterioară, se depărtează spre în jos.

Orice schimbare a oricăruia din aceste 4 elemente poate modifica semnificaţia gestului. Faptul că fiecare gest poate fi analizat în funcţie de elementele menţionate demonstrează că semnele folosite de surzi nu sunt ,,gesturi întâmplătoare”, că sunt la fel de precise şi de consistente ca şi cuvintele dintr-o limbă.

ClasificatoriiSe cunoaşte că pot fi folosite anumite forme şi mişcări ale mâinii

pentru a reprezenta diferite obiecte, dar în acest fel se pot obţine semnificaţii limitate. Unele forme ale mâinii pot avea o multitudine de mişcări care pot genera diferite semnificaţii. După forma obiectelor (ibric cu coadă, linguri sau obiecte alungite), după cum sunt ţinute în mână sau după cum sunt folosite s-au elaborat clasificatori ai acestor gesturi. De exemplu, putem reprezenta picioarele unei persoane care se ridică, sare, se plimbă, cade, îngenunchează, urcă sau coboară scările, călăreşte, driblează la un joc de fotbal etc. Un alt exemplu, este dat de gestul ,,a privi”, dacă ne uitam în sus, se poate înţelege că ne uitam la un adult, la un copac, la cer, etc. iar dacă privim în jos, se subînţelege că ne uităm la un copil sau la un obiect mic sau situat pe pământ. Deschiderea şi închiderea mâinii poate semnifica aprinderea sau stingerea unei veioze, a unui spot de lumină. În funcţie de locul unde este plasată această sursă de lumină, gestul poate semnifica o lustră, o veioză, o lampă de carte sau chiar soarele, luminile unui semafor sau luminile de direcţie/farurile unui automobil etc. Aceste forme ale mâinii constituie rădăcinile gesturilor legate de picioarele unei persoane, de actul privirii sau de lumină la care ne-am referit în exemplele date mai sus.

O altă formă de clasificatori se foloseşte pentru a ţine locul unui gest care nu este uşor de prezentat în mişcare. Acesta se numeşte proformă. De exemplu, gestul pentru maşină este un gest care se efectuează cu ambele mâini. Se apucă şi se întoarce volanul cu mişcări diferite pentru a arăta diferitele situaţii de conducere a maşinii sau de parcare a ei în situaţii mai dificile. Pentru parcare în astfel de situaţii mâna se aşează pe muchie, deoarece se poate curba mai uşor.

Mâna, plată şi întinsă, poate reprezenta o serie de obiecte plate cum ar fi o carte, o cutie, o masă, o oglindă, un tablou. Unele obiecte se pot pune pe suprafeţe plane, cum ar fi o podea, un perete sau pe rafturi, care sunt reprezentate cu această formă a mâinii.

81

Page 82: limbaj mimico-gestual

O altă formă a mâinii arată o persoană care poate fi plasată şi mişcată în diferite feluri pentru a oferi diferite semnificaţiiî (se apropie sau se îndepărtează, se apropie încet/repede, hoinăreşte sau vine direct etc.). Când se folosesc două mâini, putem reprezenta o acţiune la care participă două persoane. Putem arăta că ele merg umăr la umăr, una în spatele alteia, că se întâlnesc, îşi schimbă locurile etc. Cu diferite mişcări putem arăta cum se află mai multe persoane (în şir, în cerc, în linie dreaptă, într-o linie sinuoasă etc.). Pentru a arăta un grup mai mare de oameni care mărşăluiesc în coloană, care şed, care se învârtesc în cercuri, se folosesc mişcări ale palmelor cu faţa în jos. Pot fi folosite ca proformă şi alte forme ale mâinii pentru a reprezenta:

- obiecte subţiri, scurte, tubulare (ex. ţigara);- obiecte mici, subţiri, circulare (ex. nasture);- capul unei persoane sau a unui animal;- obiecte mai lungi şi subţiri;- obiecte mai mari şi rotunde (ex. borcan de sticlă cu capac);- o masă de oameni, de case mari.Folosirea degetului mare în sus poate semnifica ,,bun”, iar în

jos ,,rău”. Dacă folosim aceste gesturi în diferite locuri şi cu mişcări distincte, ele pot însemna ,,corect”, ,,bine”, ,,de acord”, respectiv, semnificaţia inversă. În colectivitatea de surzi, ridicarea degetului mare în sus poate fi un răspuns la întrebarea ,,ce mai faci?”.

Într-un singur gest pot fi mai multe configuraţii, deoarece pe parcursul executării lui configuraţia mâinii sau a degetelor se poate schimba, ea poate fi diferită la inceputul realizării gestului şi la sfârşit sau poate rămâne constantă. Clasificările de configuraţii ale mâinii şi degetelor sunt foarte diferite de la un cercetător la altul, astfel că nu se poate face o prezentare exhaustivă a configuraţiilor aşa cum este posibil în cazul literelor din limbajul verbal. Totuşi, în ansamblu, aceste configuraţii pot fi :

- configuraţia palmei;- configuraţia de apucare;- configuraţia pumnului;- configuraţia degetelor in funcţie de numărul degetelor

folosite(1,2,3,4,5).În limbajul gestual finlandez, de exemplu, alegerea unui clasificator

este afectată de faptul dacă referentul este ceva viu sau fără viaţă. Dacă referentul este viu (o fiinţă umană sau un animal), se foloseşte o configuraţie în formă de V a degetelor. Pentru un referent fără viaţă se folosesc mai multe configuraţii, cum ar fi, de pildă:- A, mâna strânsă în pumn pentru a semnifica prezenţa unui obiect tare, solid, a unei stări (,,sănătos” , ,,voinic”, ,,supărare” ş.a.);- B, dacă este vorba de un obiect cu formă plată, cum ar fi o carte, un perete, o masă ; - C, care poate reprezenta obiecte curbate sau rotunde (un jgheab, o minge ş.a.) ;- G, dacă se vorbeşte despre obiecte subţiri, alungite, cum ar fi de exemplu, un creion, un băţ;- O, cu referire la obiecte tubulare ;

82

Page 83: limbaj mimico-gestual

- 5, prezent în două variante, una fiind cea cu degetele uşor îndoite, care se referă la obiecte tridimensionale, cum ar fi, de exemplu, un măr, o piatră, un grup de case privite din avion sau un grup de oameni, cealaltă fiind cu degetele în formă de gheară, ce poate exprima o stare sufletească (nervozitate) ;- F, o formă a degetelor mare şi index care se pot depărta sau apropia, arătând ,,grosimea” unui obiect.

Cursul nr. 10-11Asemănări şi deosebiri între limbajul gestual si cel verbal. Redarea figurilor de stil.

Crearea de gesturi noi. Folosira limbajului gestual ca primă limbă în educația surzilor. Asemănări şi deosebiri între limbajul gestual si cel verbal.

Într-adevăr, între limbajul verbal şi cel gestual există unele asemănări, dar şi diferenţe fundamentale, acestea datorându-se în special direcţiilor auditive şi, respectiv, vizuale în care au evoluat cele două forme de limbaj. Se apreciază că, în general, limbajul mimico-gestual nu are ceva analog părţilor de vorbire, nu are mijloace de marcare gramaticală a acestora. Prin urmare, se poate realiza doar o clasificare lexicală a gesturilor (L.Wald, 1973; A. Bergman, 1979), după sensul celor exprimate. Limbajul mimico-gestual trebuie considerat un limbaj real, având majoritatea trăsăturilor lui esenţiale. Astfel, el îndeplineşte funcţia generală de comunicare între indivizii unei colectivităţi, având un caracter social; operează cu noţiuni (deşi cu un nivel de generalitate mai scăzut), fiind un instrument al gândirii. Unele cercetări efectuate de H.P.Meadow (1968) au evidenţiat că ambele forme de limbaj folosesc strategii asemănătoare de codificare şi decodificare a propoziţiilor şi de interpretare a sensului.

După cum vom constata, cele două limbaje diferă numai sub forma lor dar se aseamănă, sub aproape toate aspectele ce caracterizează un limbaj adevărat, (achiziţia, rolul de transmitere şi de acumulare a informaţiei, comunicarea ş.a.) Astfel, limbajul verbal face cuvintele să fie audibile, cu ajutorul mişcărilor musculare şi articulatorii ale gurii, limbii, laringelui iar limbajul gestual face vizibile cuvintele, prin mişcarea în spaţiu a corpului şi a membrelor sale.

Cele mai multe cercetări comparative efectuate dinainte de 1960 au evidenţiat mai ales insuficienţele limbajului gestual, omiţând tocmai faptul esenţial că ambele forme s-au dezvoltat în direcţii diferite, iar limbajul gestual are numeroase caracteristici vizuale deoarece se adresează ochiului nu urechii. Evidenţiem mai jos câteva din cele mai frapante opoziţii între cele două forme de limbaj reliefate de B.T. Tervoort (1978): - limbajul verbal are un grad mai înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte, gestul, însă, este strâns legat de concret;

- comunicarea prin gesturi este faţă în faţă, percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice. În consecinţă, gesticulaţia are o mai mare libertate de exprimare, fiind mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată a limbajului verbal;

83

Page 84: limbaj mimico-gestual

- în condiţii nefavorabile comunicării vizuale, de exemplu, pe timp de noapte, dacă emiţătorul se află la distanţă mare sau în contra lumină) nu se poate realiza dialogul gestual, în timp ce comunicarea verbală se poate desfăşura nestingherită;

- acelaşi volum de informaţie poate fi vehiculat în aproximativ acelaşi volum de timp conversaţional, cu ambele forme de limbaj (U. Bellugi, 1981 ; L. Lieth, 1978). Totuşi, execuţia gesturilor necesită, în medie, mai mult timp decât este necesar în cazul emiterii verbale a cuvintelor.

- se consideră că, de obicei, sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte pentru exprimarea aceluiaşi conţinut. Aceasta nu înseamnă că propoziţia gesticulată este abreviată. Printr-un singur gest se poate exprima una sau mai multe noţiuni. Reprezentările la care dau naştere aceste gesturi nediferenţiate ar putea să creeze confuzii în mintea celui care caută să le interpreteze. Acest lucru nu se întâmplă, sensul acestor noţiuni putându-se deduce clar şi diferenţiat din contextul în care sunt utilizate. Dacă în trecut limbajele gestuale au fost asimilate cu gesturile sau cu mimica (pantomimica) din cauza folosirii aceluiaşi canal de comunicare şi a acelorlaşi părţi ale corpului în mişcare, astăzi situaţia s-a schimbat radical. Trebuie să precizăm că, prin ele însele, gesturile sau mişcările specifice pantomimei nu constituie un limbaj, deşi sunt folosite în actul comunicării. Gesturile sunt folosite de auzitori numai ocazional, ca atare, pentru a transmite mesaje scurte, de obicei acolo unde perceperea auditivă este dificilă sau pentru a întări semnificaţia unui mesaj verbal. Fiecare vorbitor foloseşte aceleaşi gesturi naturale în mod diferit. Atât surzii cât şi auzitorii folosesc anumite gesturi naturale derivate din experienţa cotidiană: indicarea, clătinarea capului, scuturarea lui sau expresii faciale similare, cum ar fi cele de surpriză sau de îndoială. Spre deosebire de auzitori, surzii folosesc gesturile naturale cu semnificaţii precise şi consistente.

Mimica şi pantomimica sunt o formă de artă, nu un limbaj. Un mim poate imita viaţa, folosind un repertoriu propriu de gesturi convenţionale sau naturale, expresii faciale şi mişcări. El ,,povesteşte” acţionând în timp real, în prezent. Spre deosebire de acest mim, un gesticulator, ca şi un vorbitor, se poate referi la prezent, trecut sau viitor, folosind spaţiul de gesticulare ca o scenă pentru mesajul său, fără să se mişte prea mult. Unele din acţiuni pot avea aspect de pantomimă, dar acestea sunt introduse într-o schemă gramaticală care poartă semnificaţii precise. Când persoana surdă trebuie să comunice cu un auzitor, ea pune accent pe aspectele mimice ale limbajului cu scopul găsirii unui limbaj comun.

Aşa cum fiecare naţiune are propriul său limbaj, la fel şi limbajul gestual din fiecare comunitate de persoane surde prezintă diferenţe în funcţie de evoluţia lor de-a lungul secolelor. Aşa cum diferă cuvintele din diferite limbaje verbale, aşa diferă şi gesturile unele de altele de la o ţară la alta. Mai mult, există şi diferenţe regionale în cadrul aceleiaşi ţări aşa cum există diferenţe dialectale şi în cadrul aceluiaşi limbaj verbal folosit în diferite zone ale ţării. De pildă, este evident că limbajele gestuale, folosite de surzii din Statele Unite, Australia, Marea Britanie, din unele state africane, din zona Pacificului de Sud sau din ţările arabe, care au

84

Page 85: limbaj mimico-gestual

aceeaşi limbă naţională (engleza), prezintă diferenţe semnificative. Totuşi, după un moment de tatonare, persoanele surde provenind din ţări diferite, pot sa ajungă mai repede la inţelegere decât auzitorii care nu au o limbă comună din cauza gradului de iconicitate mai ridicat al gesturilor din limbajul gestual.

Deoarece toate limbajele gestuale folosite de surzi sunt produse prin mişcări ale corpului şi sunt recepţionate cu ajutorul vederii, ele pot prezenta sensuri comune ale unor idei. Astfel, s-a ajuns la crearea unor scheme vizuale similare în toate limbajele gestuale naţionale. În consecinţă, gesticulatorii din diferite ţări pot să-şi adapteze vocabularul mult mai uşor decât o pot face auzitorii şi pot să elaboreze un cod comun de comunicare pentru folosire temporară.

Literatura se specialitate ne-a relevat că vocabularul unei limbi dezvoltate cuprinde sute de mii de unităţi lexicale, iar cel mai dezvoltat limbaj gestual nu depăşeşte 7000 de unităţi gestuale. Rezultă că limbajul gesturilor este de 75-100 de ori mai sărac decât limbajul verbal (A.R.Penilla, A.L.Taylor, 2003), (T.F.Allen, R.B.Rawlings, A.N.Schildroth, 1989). De exemplu, pentru cele 56568 de cuvinte din „Dicţionarul limbii române moderne” s-a constatat că există 2250 de gesturi corespunzătoare (I.Drăguţoiu, 1992). De asemenea, cercetarea comparativă a gesturilor a depistat circa 900 de gesturi comune mai multor limbaje gestuale naţionale (A.I.Diacikov, 1957) ceea ce conferă acestui limbaj o universalitate relativă, care n-a putut fi depăşită de nici o limbă, inclusiv Esperanto. Totuşi, nu putem vorbi de un limbaj internaţional al gesturilor, fiecare limbaj gestual fiind diferit de la o ţară la alta şi impregnat cu elementele culturale specifice fiecărei ţări. Se poate afirma că membrii comunităţii surzilor observă mai bine detaliile cu ajutorul vederii, în comparaţie cu auzitorii, nu pentru că ar avea vederea mai bună ci fiindcă simţul vizual este cel mai important mijloc de cunoaştere a lumii înconjurătoare de către surzi. Toate cunoştiinţele surzilor despre lume, oameni, lucruri, locuri, evenimente, limbaj etc. se formează prin simţul vizual. Chiar limbajul gestual este un limbaj manual-vizual și spațial, fiindcă se realizează cu mâinile, dar este coordonat de vedere.

Regula simplificării execuţiei semnelor sau a „efortului minim” în pronunţarea cuvintelor acţionează şi aici. De exemplu, în limbajul verbal, regulile acestuia sunt astfel alcătuite încât să facă mai uşoară pronunţarea cuvintelor sau a silabelor. La fel şi în limbajul gestual, de-a lungul vremii se observă o direcţie spre simplificarea execuţiei gesturilor, rafinarea lor o dată cu creşterea nivelului de educaţie generală a populaţiei de surzi. Multă vreme s-a considerat că viteza expunerii unui text în limbajul verbal trebuie să fie mai mare decât cea a expunerii unei compuneri în limbajul gestual, deoarece mişcările muşchilor care participă în vorbire sunt mai mici decât cele ale membrelor corpului. Aparent aşa stau lucrurile, dar un experiment efectuat de Bellugi şi Fischer a demonstrat că durata expunerii unui text în limbajul gestual poate fi aproximativ egală cu durata comunicării verbale a aceluiași text, dacă gesturile sunt realizate de o persoană surdă, fluentă în limbajul gestual.

85

Page 86: limbaj mimico-gestual

Este bine cunoscut faptul că în orice propoziţie trebuie să existe un verb care arată cine face acţiunea şi spre cine este îndreptată ea. În limbajul verbal acest lucru se realizează prin ordinea cuvintelor în propoziţie şi prin folosirea sufixelor şi a prefixelor. În limbajul gestual se aplică logica spaţială. Nu există o anumită logică a ordinii gesturilor în propoziţia gesticulată, după cum au arătat unele cercetări efectuate în special în Suedia și Danemarca. Prin urmare, în limbajul gestual semnele pot fi aranjate în orice ordine, dar se pare că această ordine este dictată de importanţa gestului în cadrul propoziţiei. Asupra acestui aspect nu ne putem pronunţa cu certitudine, întrucât credem ca sunt necesare studii mai aprofundate, care nu se pot realiza decât de o echipă interdisciplinară, din care să facă parte obligatoriu un cercetător surd, care poate să comunice fluent cu subiecţii surzi şi care să aibă o pregatire superioară în domeniul limbajului şi comunicării. S-a evidenţiat marea disponibilitate a vederii de a procesa informaţia pe care „a văzut-o” chiar o jumătate de secundă. Un astfel de subiect poate să povestească multă vreme despre ce a văzut în acea jumătate de secundă. Însă, cineva care a auzit numai o jumătate de secundă o parte a unei simfonii nu ar putea să povestească mai nimic despre acea simfonie. Putem afirma că în cazul vederii ar fi mai multe canale de informaţie accesibile în acelaşi timp pe când în cazul auzului nu există decât un singur canal.

Semnalele non-manuale sunt foarte importante pentru înţelegerea corectă a unui mesaj prezentat în limbaj gestual. Acestea ne indică dacă este vorba de o întrebare, de un ordin, de o rugăminte, etc. Încruntarea sau ridicarea sprâncenelor, mişcările diverse ale capului, poziţiile corpului ş.a. ne dau indicaţii preţioase privind mesajul sau intenţiile reale ale „vorbitorului”. Expresia feţei poate adăuga culoare emoţională mesajului, comunicând sentimente de emoţie, de dezgust, de bucurie, de surpriză etc. Se cunoaşte că toate limbajele sunt influenţate de mediul social şi fizic în care sunt folosite. Aceasta înseamnă că limbajul gestual care este cel mai bine adaptat la societatea de persoane surde, este folosit cel mai bine în cadrul acelei societăţi. Pentru a învăţa corect acest limbaj, este nevoie de modele de "vorbitori" ai limbajului gestual, care pot fi persoane surde din respectiva comunitate, copii auzitori ai unor părinţi surzi care folosesc limbajul gestual ca principal mijloc de comunicare cu părinţii lor. În consecinţă, pentru a efectua cursuri de limbaj gestual cu studenții sau cu părinţii copiilor surzi, este bine să se înceapă cu folosirea acestor persoane ca "formatori" sau ca "profesori- asistenţi surzi". Într-o ţară pot fi folosite diferite limbaje sau dialecte gestuale. Se pune problema care din aceste dialecte să alegem pentru predarea cursurilor de limbaj gestual la profesorii din şcolile de surzi sau la cei care doresc să devină interpreţi? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să se ţină seama de următorii factori:

- caracteristica limbajului gestual, determinată de specificitatea şi de mărimea grupului de surzi care-l foloseşte. Este de preferat să se folosească un limbaj gestual care are o anumită tradiţie, care este folosit de un grup mai mare de surzi şi care are o anumită stabilitate;

86

Page 87: limbaj mimico-gestual

- limbajele gestuale sunt influenţate de limbajele verbale folosite în acea zonă. De pildă, adesea surzii folosesc mişcări ale buzelor care imită cuvintele când gesticulează, fapt influenţat şi de promovarea labiolecturii în cadrul familiilor acestor copii ;

- multe gesturi imită gesturile naturale folosite de auzitori, cum ar fi fluturarea mâinii pentru "la revedere", ducerea degetului mare la buze pentru a semnifica ,,a bea”; alte semne imită acţiunile pe care le facem cu obiectele (ducerea paharului la gură, perierea hainelor, spălarea dinţilor, a hainelor, tăierea cu un cuţit, baterea unui cui etc.) însă, mişcările mâinilor sunt mai scurte şi mai rapide când se fac astfel de acţiuni în limbajul gesturilor ;

- în unele gesturi, forma mâinii imită forma obiectelor iar mişcările mâinii se fac aşa cum se mişcă de obicei acele obiecte. În ţările unde există preocupări deosebite faţă de limbajul gestual s-au creat semne abstracte pentru diferite domenii ale ştiinţei ca matematica, fizica, biologia etc. care nu au nici o legătură cu forma obiectelor la care se referă ;

- unele gesturi sunt simple indicări spre un obiect despre care dorim să vorbim, spre oameni sau spre propria persoană. Astfel, daca atingem propriul corp înseamnă "eu", dacă arătăm cu degetul în sus înseamnă "cer", "culoarea albastră" ş.a.

Redarea figurilor de stilÎn limba română, când utilizăm termenul de expresie figurată

avem în minte mai multe cuvinte care, împreună, exprimă o singură idee. În acest fel se face apel la sensul figurat al cuvintelor, cum ar fi ,, a profita de condiţii favorabile” a avea ,,vânt la pupa”, ,,a face lucrurile pe dos”, ,,a pune plugul înaintea boilor”ş.a. Încercând să trecem la exprimarea acest tip de expresii în limbajul gestual românesc, constatăm că acest termen nu se potriveşte întru-totul. Gesturile unice nu se pot traduce în limba română decât printr-o perifrază. Acest tip de ,,prescurtare semnificativă” conferă capacitatea de rezumare într-un gest a unei idei mult mai complexe exprimate în limbajul verbal. Surzii consideră că limba română este imagistică în ansamblul ei. Acest fapt ne determină să credem că limbajul gestual are un caracter foarte expresiv, figurat şi idiomatic în acelaşi timp.

Aşa cum am mai menţionat, surzii posedă propria cultură, dar aceasta este impregnată în egală măsură cu elemente ale culturii majoritare în diferite grade, în funcţie de educaţia primită, de momentul apariţiei surdităţii, de profunzimea ei, de anturajul în care se învârte persoana surdă, de influenţa mijloacelor mass-media, publicităţii ş.a. Ca şi în limba română, limbajul gesturilor poate să redea expresii metaforice care aparţin influenţei culturale exercitate de limbajul verbal. Acestea reprezintă funcţia poetică şi creatoare a limbii, cuvintele fiind folosite cu un sens diferit de cel general cunoscut. Modalitatea în care sunt formate aceste expresii diferă considerabil. Aşa cum au evidenţiat mai mulţi autori, limbajul gestual este un limbaj visual, deoarece semnele sunt motivate prin iconicitatea lor şi nu numai. Limba română este foatre bogată în imagini, în special cea colocvială, astfel că expresiile din limba română pot avea un sens total diferit de cel exprimat în limbajul gestual

87

Page 88: limbaj mimico-gestual

dacă sunt traduse literal. De pildă, într-o cercetare efectuată în 1997, Anne Ducros şi Thea Nougaro au arătat că, în general, persoanele surde se ataşează de sensul literal al cuvintelor ce compun o expresie şi nu înţeleg ideea generală ce decurge decât după mai multe explicaţii. De ex. ,, acest om este un vulpoi” care semnifică faptul că este un ,,om şiret” nu că omul este un vulpoi (animal) dacă se ia inţelesul ,,ad literam”. Un alt exemplu este ,,fereastră”, care este un semn iconic. Mâinile reproduc forma cadrului ferestrei şi mişcarea realizată de deschiderea ei. Cu toate acestea, prin deplasarea semnului în apropierea inimii se poate obţine metafora ,,a deschide fereastra sufletului, a spiritului,,.

Nu putem vorbi de o inferioritate a limbajelor gestuale în raport cu limbajele verbale ci de un anumit raport între ele. Astfel, prezintă un interes deosebit corelaţia între cantitatea de informaţie transmisă şi efortul fizic depus în limbajele mimico-gestuale. Ca volum de timp conversaţional, se pare că limbajul mimico-gestual român este comparabil cu limba româna. Deşi dă impresia unei limbi abreviate, mai extinsă ca mod de execuţie şi mai redusă ca eficienţă decât limbajul verbal, limbajul mimico-gestual presupune şi gesturi complexe, motiv pentru care sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte pentru exprimarea aceluiaşi conţinut. Întrucât în procesul transmiterii mesajelor prin limbaj gestual se fac eforturi cu mâinile, braţele, creierul, acestea obosesc, astfel că după cca 30 minute de folosire continuă a limbajului gestual, este necesar să se facă o pauză de 10-15 minute. Deoarece canalul vizual are un rol secundar în transmiterea informaţiilor pentru auzitori în comparaţie cu canalul auditiv, se creează impresia inferiorităţii limbajului gestual.

O dată cu intensificarea preocupărilor interdisciplinare, ce oferă un cadru mai adecvat de analiză, asistăm la ora actuală la o creştere a interesului specialiştilor faţă de studierea limbajului gestual. De asemenea, au fost elaborate cursuri frecventate de tot mai multe persoane auzitoare interesate, din diferite motive, să comunice cu persoanele surde. În unele ţări, limbajul gestual a devenit materie şcolară, obiect de învăţământ facultativ sau obligatoriu. În alte ţări (Danemarca, Suedia, Finlanda) s-au creat departamente de cercetare a limbajului gestual unde lucrează împreună cercetători surzi şi auzitori, dând la iveală rezultate mai credibile ale muncii lor.

Sub aspect legislativ, limbajul gestual a fost recunoscut de tot mai multe ţări, unele introducând prevederi chiar în Constituţia ţării lor (Africa de Sud, Finlanda, Uganda, Portugalia) sau în diverse acte legislative. În ţara noastră, deşi încă prin Legea 53/1992 s-a menţionat recunoaşterea limbajului gestuaşl, abia prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/1999, care a devenit ulterior Legea nr. 519 din 2002 s-a recunoscut oficial limbajul gestual şi s-a recomandat angajarea de interpreţi în instituţiile publice. De asemenea, la nivelul Parlamentului European s-au adoptat două rezoluţii (în 1988 şi 1998) care recomandă recunoaşterea oficială a limbajului gestual şi folosirea de interpreţi calificaţi în toate ocaziile de interes public unde participă persoane surde.Parlamentul European a oferit chiar un exemplu în acest sens angajând interpreţi la şedinţele sale unde se discuta probleme legislative referitoare la persoanele cu disabilităţi. Menţionăm, în acest context, că

88

Page 89: limbaj mimico-gestual

Helga Stevens persoană surda cu pregătire juridică în Statele Unite, a fost aleasă de curând membră a Parlamentului din Belgia, zona flamandă. Recent au fost aleşi patru parlamentari surzi în cadrul Parlamentului European (Dr. Adam Kosa, din Ungaria, Helene Jarmer din Austria, Dimitra Arapoglu din Grecia si Helga Stevens din Belgia).

În ultima vreme s-a acordat o atenţie mai mare gesturilor în procesul de învăţământ special, deoarece folosirea numai a limbajului oral s-a dovedit a fi insuficientă, mai ales în primii ani de instruire a copilului surd. Nu credem că mai este cazul să subliniem importanţa ”băii de limbaj” pentru dezvoltarea psihică a copilului preşcolar. Unele cercetări (J. Ahlgren, B. Tervoort, D. Schein) evidenţiază faptul că în cazul în care copiii surzi sunt lipsiţi de timpuriu de „baia de limbaj gestual” în primii ani de viaţă, ei nu pot să-şi dezvolte limbajul în mod sistematic astfel încât să le permită dezvoltarea optimă a funcţiilor de cunoaştere şi de comunicare.

Deoarece până în jurul vârstei de patru ani, când copilul surd începe să frecventeze grădiniţa, este ineficientă folosirea limbajului verbal cu copilul surd, acesta este în pericol să devină şi un handicapat socio-cultural şi intelectual, dacă cei din jurul său (părinţi, rude apropiate etc.) nu folosesc un mijloc de comunicare iar mijlocul cel mai util este limbajul gestual. Recomandăm deci, ca părinţii auzitori să adopte modalitatea de comunicare gestuală cu copiii lor surzi, cel puţin în primii ani de viaţă, pentru a-l scoate din izolarea comunicativă în care trăieşte. Refuzând această soluţie, mai ales din dorinţa de a nu scoate în evidenţă faptul că au un copil surd, aceşti părinţi pot să antreneze la copilul lor carenţe mult mai grave decât însăşi surditatea, fapt pe care l-am semnalat înca de acum 30 de ani într-o lucrare anterioară (lucrare de doctorat, 1986).

Până la intrarea copilului surd într-o unitate de instruire prevăzută cu personal de înaltă calificare pentru recuperarea complexă a auzului şi limbajului în perspectiva integrării sociale şi profesionale, considerăm că copilul surd are nevoie de comunicare prin limbaj gestual. Acesta, folosit în mod raţional, va permite copilului să cunoască mediul înconjurător şi, în acelaşi timp, să-şi exprime dorinţe, gânduri, opinii. Mai târziu, aceste achiziţii gestuale vor contribui la fertilizarea învăţării limbajului oral. Mai mult, fiind familiarizaţi cu handicapul lor, copiii surzi îl vor accepta de timpuriu şi vor manifesta mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială, îşi vor forma deprinderi superioare de scriere şi de citire şi vor avea o labiolectură mai bună. Acest lucru s-a constatat în practica şcolară, copiii surzi proveniţi din familii de surzi aveau un bagaj de cunoştinţe şi un limbaj mai dezvoltat în comparaţie cu copiii surzi din familii de auzitori.

Experienţa ne arată că, cu tot efortul factorilor educaţionali de a-i învăţa pe surzi să articuleze corect, aceasta nu se realizează decât în mică măsură, de aceea surdul nu poate fi înţeles decât de persoanele cu care vine în contact mai des. Comunicarea dintre auzitori şi surzi este greoaie, adesea dificilă, nedepăşind frazele convenţionale. De aici ne putem explica de ce majoritatea surzilor au o motivaţie scăzută pentru vorbirea orală, folosesc tot mai rar vorbirea articulată după ce intră în viaţa productivă în favoarea utilizării limbajului mimico-gestual pentru

89

Page 90: limbaj mimico-gestual

satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale (R. Madebring, 1978).

Din dorinţa de a spori numărul de gesturi, unii „binevoitori” au introdus numeroase gesturi artificiale, forţându-i pe surzi să le accepte şi să le folosească. Desigur, această imixtiune nedorită într-un limbaj, oricare ar fi el, este profund dăunătoare şi nu face nici un serviciu colectivităţii de surzi în direcţia sporirii posibilităţilor de comunicare.

Crearea de gesturi noi Prin gesturi noi înţelegem acele semne care au fost create în cursul comunicării gestuale referitoare la obiecte care nu aveau în acel moment un semn standardizat sau gesticulatorul nu-l cunoştea şi care s-a stabilizat mai târziu, intrând în uzul general. În limbajul gestual finlandez se cunosc cel puţin 11 moduri în care pot fi create gesturi noi (Riita Vivolin-Karen şi Kaisa Alanne, 2004), pe care le amintim mai jos:

- gesturile polisintetice, create prin procedeul metaforei. Astfel de gesturi descriu forme, mărimi, combinaţii, moduri de funcţionare sau de manevrare. În momentul când aceste gesturi noi se schimbă în gesturi fixate, ele pot funcţiona ca o componentă a unui gest compus sau ca gest independent. De ex.,,telefon mobil”, un gest care descrie cum este ţinut un telefon celular la ureche în cursul unui apel. Iniţial, când a apărut telefonul celular, nu exista un gest fixat pentru el dar nici în dicţionar nu era menţionat. Fenomenul este similar şi pentru alte obiecte cum ar fi ,,internet”, ,,laptop”, ,,cip” etc.

- crearea de gesturi prin conversiune, desemnează o schimbare adusă unui gest care acţionează ca predicat polisintetic pentru a forma un substantiv. Treptat, acest gest se schimbă într-un gest fixat şi adesea este iniţiată o pronunţare a cuvântului din limbajul verbal. De exemplu: (,, Zboară cu un aeroplan”, ,,Întoarce cheia în broască”).

- crearea de gesturi prin derivare, constă în formarea unui gest nou prin schimbarea formei celui existent, prin adăugarea sau scăderea unui element din gestul iniţial. De exemplu, ,,a construi-constructor (prin adăugarea semnului de persoană la verb). Aici pot fi adăugate numere şi gesturi care exprimă cifre referitoare la clădiri, preţuri sau ore, incluse în orientarea, mişcarea sau locul de articulare al gestului.

- crearea de gesturi prin încorporare, se referă la crearea de gesturi compuse prin combinarea a două sau cel mult trei gesturi care descriu cuvinte împrumutate din limbajul verbal.

- crearea de gesturi prin împrumuturi, din alte limbi sau din alte limbaje gestuale se numeşte împrumutare prin citare. Astfel de împrumuturi sunt, de exemplu, gesturile care denumesc ţări şi oraşe din alte ţări. Gesturile care au fost împrumutate din alte limbaje gestuale şi a căror formă s-a schimbat parţial sunt aşa numitele ,,împrumuturi speciale”, cum ar fi gestul ,,hetero”.. Un împrumut complet adaptat din alt limbaj gestual este numit împrumut general. Se mai cunosc acele împrumuturi prin translaţie, formate prin translaţia cuvântului sau gestului din limbajul sursă în limbajul ţintă astfel încât structura limbajului sursă este menţinută. De obicei, adesea împrumuturile prin

90

Page 91: limbaj mimico-gestual

translaţie efectuate în limbajul gestual sunt împrumuturi din limbajul verbal, de ex.: computer, telefon cu text etc.

- crearea de gesturi prin abreviere, se referă la toate semnele iniţializate, cum ar fi cele referitoare la zilele săptămânii.

- crearea de gesturi prin lărgirea semnificaţiei gesturilor existente. Semnificaţiile diferite ale acestor gesturi se pot citi de pe buzele gesticulatorului ale cărui gesturi urmează pronunţarea cuvintelor care pot fi cititi de pe buzele lui. De ex.: a plănui – tehnologie, inginer, sistem, proiect, tactică. Pronunţarea acestor cuvinte confirmă semnificaţia gestului.

- crearea de gesturi prin parafrazarea unei explicaţii. De ex.. prosop = a se şterge, a se spăla.

- crearea de gesturi prin dactilarea unui cuvânt în ansamblul lui astfel încât dactilarea schimbă sau cristalizează un gest nou. Prin această schimbare sau cristalizare, mişcarea degetelor se poate schimba şi o parte din dactilare poate fi omisă. De ex.: TAXI, gestul este format din două litere din aşa-numitul alfabet manual vechi (T şi X).

- împrumutarea de gesturi din limbajul verbal pentru denumiri profesionale cum ar fi, de ex. dischetă, compact-disc etc. se numeşte terming.

Folosirea limbajului gestual ca primă limbă în educaţia persoanelor surde

Fiind prima limbă (ce poate fi considerată limba maternă a unei colectivităţi de surzi profunzi), limbajele mimico-gestuale nu sunt limbaje artificiale, ci principalul sistem de comunicare al acestora. Canalul vizual este cel mai accesibil, dacă nu chiar singurul, ceea ce determină conturarea unei structuri gramaticale specifice. Prin acest canal se poate transmite întreaga cultură a comunităţii de surzi, materializată în jocuri, poezii, basme, legende, bancuri, obiceiuri, tradiţii, ritualuri etc. În întreaga lume există sute de limbaje gestuale, care se dezvoltă la fel ca şi limbajele verbale naţionale, însă, după alte reguli gramaticale, specifice canalul vizual.

Toate limbajele gestuale au avantajul de a fi percepute prin ochi. Un mare număr de semne imită gesturile care se fac în mod obişnuit, cum ar fi fluturarea mâinii pentru a spune “la revedere”. Semnele pentru acţiuni şi cele pentru lucruri imită adesea gesturile care se fac când se manevrează aceste obiecte, cum ar fi ridicarea unui pahar spre gură (cu semnificaţia de a bea), pieptănarea părului, perierea dinţilor, spălarea rufelor cu mâna sau cu maşina automată, tăierea pâinii cu cuţitul ş.a. Totuşi, în limbajul semnelor, mişcările mâinilor sunt mai scurte şi mai rapide decât mişcările care se fac în momentul acţiunii cu obiectele

Putem considera că limbajul gestual este limbajul matern al copiilor surzi din toate ţările, fiind cel mai bun model de limbaj care este inclus în cadrul limitelor biologice ale acestora. El este singurul limbaj care poate fi învăţat în mod natural, cu uşurinţa cu care se învaţă limbajul matern de către copilul auzitor. Deoarece limbajul gestual este un limbaj natural, el este guvernat de reguli gramaticale vizuale, este generator de noi semne, poate fi folosit ca mijloc de obţinere a informaţiilor şi ca instrument de

91

Page 92: limbaj mimico-gestual

comunicare între surzi. Cu toate aceste aspecte pozitive, chiar dacă sunt fluenţi în folosirea limbajului gestual, copiii surzi vor rămâne dezavantajaţi în privinţa asimilării limbajului verbal, deoarece forma lui scrisă implică reprezentarea sunetelor pe care copiii surzi poate că nu le-au auzit niciodată. Totuşi, după părerea noastră, abordarea învăţării limbajului verbal ca a doua limbă, pe baza limbajului gestual, poate să ofere cea mai bună şansă copilului surd pentru ca acesta să reuşească să asimileze limbajul verbal, fapt menţionat şi de alţi autori (B. Kannapell, 1989 ; S.N.Mahshie, 1995). Cred că nu surprinde pe nimeni faptul că elevii sunt mai bine educaţi într-un limbaj pe care îl cunosc bine. Abia după ce au suficiente priceperi în acest prim limbaj, acestea se transferă la învăţarea celui de al doilea limbaj pe care îl pot învăţa cu mai multă uşurinţă. Pornind de la această ipoteză Guvernul american a adoptat în 1965 „Legea educaţiei bilinguale” care acordă finanţare diverselor activităţi ce promovează folosirea limbajelor minoritare în şcoli. De asemenea, „Legea drepturilor civile” a obligat şcolile să ofere şanse egale de educaţie copiilor care nu au limba engleză ca limbă maternă, pentru a înlătura bariera de limbaj din calea educaţiei lor. Pentru a beneficia de această lege nu are importanţă ce limbă vorbesc părinţii ci ce limbaj foloseşte copilul (H.Lane, 1996). Prin urmare, pe baza limbajului gestual şi a moştenirii culturale proprii, copilul surd ar putea să înveţe limbajul verbal. Instruirea biculturală şi bilinguală (sau instruirea bi-bi) poate include câteva componente. Astfel, materiile şcolare sunt predate folosind limbajul primar al copilului la istorie, cultură şi la disciplinele legate de arta limbajului. În plus, se acordă atenţie predării istoriei şi culturii americane în scopul învăţării limbii engleze pentru ca, mai târziu, elevii să fie instruiţi exclusiv în limba engleză, fără să rămână in urmă la celelalte materii. Acest obiectiv poate fi realizat prin:

- formarea accelerată a unei imagini sănătoase despre sine a elevului ;

- dezvoltarea capacităţii lui cognitive ;- crearea unei punţi între cunoştinţele culturale şi lingvistice ale

elevului ;- formarea deprinderilor de citire şi a celor expresive în limba

naţională a elevului. În 1974 Congresul SUA a analizat din nou „Legea şanselor egale la educaţie” punând accent pe educaţia biculturală, cerînd autorităţilor din educaţie să-i informeze pe profesori în legătură cu problemele culturale speciale ale copiilor cu limbaj minoritar, să-i pregătească pe profesori în predarea limbii naţionale ca a doua limbă şi să angajeze instructori din rândul aceluiaşi grup minoritar de unde provin elevii. Cercetările lui A.Willig (1985), au arătat că favorizarea educaţiei bilinguale a copiilor minoritari a dus la rezultate superioare la probele de citire, ascultare, competenţe lingvistice, matematică, ştiinţe sociale, atitudinea faţă de sine şi faţă de şcoală. Alte studii efectuate în SUA asupra copiilor hispanici (Mace-Matluch, Hoover şi Calfee, 1984) sau în Canada asupra copiilor proveniţi din Rusia (Swain şi Lapkin, 1991), au ajuns la rezultate similare. Ei au constatat, în plus, că performanţele nu se datorează pur şi simplu

92

Page 93: limbaj mimico-gestual

fluenţei în limbajul verbal al copiilor minoritari în propriul limbaj ci, mai mult, competenţei lor lingvistice în limba maternă.

Subliniem că în acest domeniu s-au efectuat numeroase cercetări, dar toate au realizat că cu cât este mai mare încorporarea limbajului mtern şi culturii elevilor minoritari în programa şcolară cu atât este mai semnificativ succesul acestor elevi (Cummings şi Swain, 1986). Astfel, în timp ce folosirea limbajului elevilor minoritari le dă acces spre informaţii şi le dezvoltă competenţa în a doua limbă, încorporarea culturii lor în manualele şcolare contribuie la crearea unei atitudini pozitive faţă de propria identitate şi faţă de şcoală, iar toate acestea sporesc performanţa şcolară. Alte studii au constatat că elevii auzitori bilinguali sunt superiori celor monolinguali în ceea ce priveşte realizarea sarcinilor cognitive, sunt mai flexibili sub aspect cognitiv, mai sensibili la relaţiile semantice între cuvinte, mai buni la analizarea structurii propoziţiei şi la descoperirea regulilor în general, mai capabili să reorganizeze situaţiile perceptive, mai creativi în rezolvarea de probleme (K.Hakuta, 1986, W.Lambert, 1977, A.Reynolds, 1991 ş.a.). Din cele expuse mai sus rezultă implicaţiile pentru cei mai mulţi elevi surzi care trebuie să înveţe limbajul verbal ca a doua limbă. Limba de predare în clasă trebuie să fie la început limbajul gestual până la formarea priceperilor lingvistice şi a cunoştinţelor de bază legate de limbajul gestual, care să faciliteze apoi învăţarea limbajului verbal. Cu toate că nu s-au efectuat cercetări legate de bilingualismul copiilor surzi, H. Lane (1996), consideră că rezultatele teoretice şi practice obţinute în cazul elevilor auzitori minoritari pot fi aplicate şi asupra copiilor surzi. Mai mult, nu sunt necesare astfel de cercetări în cazul elevilor surzi, conchide autorul citat. Spre deosebire de alte limbaje minoritare, limbajul gestual nu poate fi înlocuit de nici un limbaj verbal. În cei peste 100 de ani de folosire a limbajului verbal-oral şi a diverselor sisteme artificiale de codificare manuală a limbajului nu s-a ajuns la realizarea succesului şcolar şi nici la performanţa scontată în limbajul oral. Actualmente, sistemul de educaţie bilinguală modernă, care se aplică în Suedia şi în alte ţări nordice, a dovedit că elevii surzi au obţinut o îmbunătăţire atât a performanţelor şcolare cât şi a cunoaşterii limbajului verbal. În fine, limbajul verbal nu va putea niciodată să înlocuiască total limbajul gestual ca limbaj de instruire, deoarece surzii nu vor putea să audă limbajul conversaţional şi nici pe cel care asigură succesul şcolar. Desigur, succesul ce s-ar putea obţine prin aplicarea educaţiei bilinguale la copiii surzi nu va veni în mod automat doar prin schimbarea orientării sistemului de învăţământ spre limbajul gestual. Nici nu ne punem problema orientării exclusive spre limbajul gestual şi diminuarea folosirii limbajului verbal în şcolile de surzi. Vrem doar să subliniem faptul că trebuie mai întâi să se formeze limbaljul gestual ca mijloc de comunicare şi, pe baza lui, să se predea limbajul verbal ca a doua limbă. Nici în prezent nu s-a ajuns ca profesioniştii sau oficialii din învăţământul special să-i accepte pe surzi ca aparţinând unei minorităţi lingvistice. Deşi persoanele surde fac parte din aceeaşi populaţie, ar fi mai util ca ele să fie considerate o minoritate sub aspect lingvistic, pentru ca a doua limbă să fie predată pe baza cunoştinţelor de limbaj gestual. Ca orice nou

93

Page 94: limbaj mimico-gestual

proces, trebuie să existe o fază de dezvoltare, în care să se conceapă metode şi materiale noi, să se experimenteze, să se corecteze neajunsurile. De pildă, o abordare raţională a predării limbajului verbal ca a doua limbă pentru utilizatorii de limbaj gestual poate începe cu o analiză prin opoziţie a gramaticii celor două limbaje.

De asemenea, trebuie să se elaboreze manuale, cursuri, diverse materiale care să permită elevului surd să studieze limbajul gestual aşa cum fac elevii auzitori cu limbajul lor matern. Limbajul gestual ca limbaj minoritar poate fi folosit ca resursă ce trebuie cultivată şi promovată nu numai ca auxiliar, cum se procedează astăzi în şcolile noastre. Profesorii trebuie să fie pregătiţi să abordeze teme noi, obiecte noi de învăţământ, unde studierea limbajului gestual să nu fie plasată pe ultimul loc. Angajarea de profesori surzi poate fi o resursă valoroasă pentru colegii lor auzitori şi ca modele de roluri pentru elevii surzi. Desigur, aceşti profesori surzi trebuie să cunoască bine structura limbajului gestual, principiile care stau la baza lui, comparativ cu limbajul verbal. De asemenea, toţi profesorii auzitori trebuie să cunoască bine limbajul gestual dacă vor să lucreze în şcolile pentru surzi. Poate că dacă atât profesorii cât şi elevii surzi vor fi fluenţi în folosirea limbajului gestual, nu va mai fi nevoie de clase cu efective reduse de elevi. De asemenea, educaţia bilinguală ar putea reduce abandonul şcolar şi şomajul la tinerii absolvenţi surzi. Reticenţa manifestată de profesorii auzitori faţă de limbajul gestual a dat naştere la crearea şi răspândirea unor sisteme artificiale de codificare manuală a limbajului verbal, care presupun nu numai „împrumutarea” semnelor din limbajul gestual şi folosirea lor în ordinea cuvintelor din limbajul verbal ci şi inventarea de semne care să ofere o „potrivire vizuală” cu structura gramaticală a limbajului verbal. Însă, luarea unui limbaj vizual natural şi crearea unui sistem artificial, care îşi propune să reprezinte limbajul verbal natural pe cale vizuală, nu poate să îmbunătăţeacsă fluenţa în limbajul oral şi nici competenţa lingvistică a elevilor surzi

Eşecul educaţiei surzilor, determinat de mai mulţi factori, cu care se confruntă copiii surzi, părinţii lor şi profesioniştii din domeniu nu mai poate fi tolerat. Noi trăim acum într-o lume a tehnologiei informaţiei tot mai complexă, care solicită ca locurile de muncă viitoare să fie ocupate de persoane cu pregătire şcolară cel puţin la nivel de liceu. Vor dispare multe locuri de muncă accesibile odinioară surzilor cu pregătire slabă. Noua societate cere ca educaţia surzilor să fie reconceptualizată şi restructurată sau învăţămntul special să se dovedească destul de adaptativ pentru a satisface necesităţile de educaţie ale acestui grup minoritar şi cultural deosebit.

Competenţa lingvistică în limbajul gestual şi verbal Se cunoaşte că după Congresul de la Milano (1880) limbajul gestual, ca instrument de comunicare al surzilor, a început să fie exclus din şcolile din Europa şi din Statele Unite. Toate eforturile s-au îndreptat spre a-l face pe surd să înveţe să înţeleagă limbajul verbal şi să vorbească, aceste eforturi devenind o obsesie a cadrelor didactice până spre sfârşitul anilor 1970, când s-a acceptat limbajul gesturilor în şcolile

94

Page 95: limbaj mimico-gestual

speciale. Astfel, comunicarea totală a luat locul oralismului, ea fiind, cel puţin în principiu, folosirea tuturor mijloacelor de comunicare în activitatea didactică. În practică, însă, metoda comunicării totale a constat în folosirea preponderentă a limbajului oral însoţit de un anumit volum de semne. Sub influenţa mişcării integraţioniste, de educare a copiilor cu disabilităţi în şcolile ordinare, s-a diminuat numărul şcolilor speciale cu internat în mai multe ţări. Acest curent al mainstreamingului, cu toate că este abia la început în cazul şcolilor pentru surzi din ţara noastră, a avut consecinţe dezastruoase în cazul copiilor cu surditate gravă din ţările din Vestul Europei. Mulţi părinţi care aveu copii surzi au fost convinşi de nevoia copiilor lor de a învăţa limbajul verbal astfel încât, ca adulţi, să nu mai fie „persoane cu disabilităţi”, să poată vorbi şi să fie egali cu auzitorii. Din contră, comunitatea surzilor este de părere că a fi supus la o activitate extensivă de învăţare a limbajului verbal este o experienţă destul de stresantă pentru elevul surd iar rezultatele nu sunt pe măsura eforturilor financiare și umane depuse. Desigur, a putea vorbi oral, înteligibil, este foarte util pentru integrarea în societatea majoritară, dar nu este întotdeauna posibil. Adeseori li se spune părinţilor cu copii surzi că aceştia nu trebuie să înveţe prea devreme limbajul gestual, deoarece este mai uşor de învăţat decât limbajul verbal şi ar putea să devină o piedică în calea învăţării acestuia din urmă. După părerea lor, limbajul gestual ar putea fi învăţat mai târziu, după ce copilul a pornit-o pe drumul progresului în achiziţionarea limbajului verbal. Ideea că limbajul gestual este uşor de învăţat este promovată chiar de unii surzi, în special de cei care au pătruns mai târziu în colectivitatea surzilor. Unii afirmă că acest limbaj poate fi învăţat în 2 ani sau chiar în 6 luni. Într-adevăr, într-o perioadă aşa de scurtă, surzii sau auzitorii pot să stabilească o comunicare utilă, cu atingerea unor obiectve imediate, dar aceasta nu asigură fluenţa şi competenţa în limbajul gestual. Aprecierea greşită a fluenţei „elevilor pe termen scurt” ar duce la părerea că limbajul gestual este un limbaj simplu. Învăţarea limbajului gestual pare să fie uşoară pentru surzi, nu din cauză că este simplu, ci fiindcă este limbajul natural al persoanelor care se bazează pe vedere în viaţa cotidiană. El este incomparabil mai uşor de învăţat decât limbajul verbal care nu poate fi auzit. Orice primă limbă este mai uşor de învăţat, deoarece este o limbă naturală pentru cel care o învaţă într-un mediu favorabil. Adesea, pe parcursul dezvoltării spre viaţa de adult, li se reaminteşte mereu surzilor să folosească vocea, deoarece este un semn de inferioritate dacă se bazează în comunicare numai pe limbajul gestual fără voce. De aici s-a ajuns la ideea educaţiei bilinguale pentru surzi, dar nu este clar cum vor interacţiona cele două limbaje în educaţia surzilor. Se afirmă că ar exista o penalizare dacă se întârzie învăţarea limbajului gestual la o vârstă mică. Foarte puţini dintre surzii care au învăţat limbajul gestual mai târziu posedă competenţa şi fluenţa similară cu cea a surzilor care au început să folosească acest limbaj de la naştere. Aşa cum oamenii sunt diferiţi sub aspect fizic, ei au nivele diferite de dexteritate ale mâinilor, degetelor, particularităţi temperamentale şi de personalitate, în executarea gesturilor. Aceste atribute psihice, fizice şi psihologice vor influenţa în mare masură expresivitatea gestului. Cu

95

Page 96: limbaj mimico-gestual

cât un gesticulator devine mai familiarizat cu modul de executare, cu atât va fi mai uşor pentru el să–şi folosească gesturile într-un mod cât mai personalizat. De asemenea, aşa cum limbajul unei persoane care provine dintr-o anumită regiune prezintă unele variaţii regionale, care nu constituie abateri de la normele limbii literare, există unele diferenţe regionale în execuţia şi forma gesturilor, care nu pot fi depăşite decât printr-o comunicare gestuală cu cât mai multe persoane provenind din regiuni diferite. Astfel, în timp, se poate ajunge la conturarea unui limbaj gestual naţional, uniform pentru toate regiunile ţării. Extrapolând, putem afirma că se poate contura un "limbaj internaţional" comun pentru cei care folosesc aceeaşi limbă (de ex. engleza sau franceza) în diferite ţări. Însă, acest lucru se poate realiza doar între participanţii din diferite ţări care se întâlnesc adesea la conferinţe internaţionale şi îşi formează un limbaj „esperanto” gestual. Oricum, nu putem vorbi de existenţa unui limbaj gestual internaţional propriu-zis, ci de limbaje naţionale cu elemente de internaţionalitate. În scopul facilitării comunicării între participanţii surzi din diferite ţări la conferinţe internaţionale, comitetul pentru limbajul gestual de la nivelul Federaţiei Mondiale a Surzilor a elaborat mai multe ediţii ale limbajului gestual internaţional „Gestuno”, un fel de „Esperanto”. Conform unei convenţii unanim acceptate, la aceste intâlniri internaţionale se foloseşte limba engleză în comunicarea scrisă şi limbajul gestual internaţional în expunerile orale. În timp, unele gesturi folosite pe plan naţional au căpătat o circulaţie internaţională, prin folosirea lor mai frecventă în cadrul acestor conferințe. Aşa este cazul cu numele propriu al ţărilor de proveniență a surzilor. Aceste gesturi au fost considerate preferabile şi mai corecte sub aspect cultural şi politic de surzii respectivi, trecând astfel în uz internaţional. Aşa este cazul pentru „România”, pentru care se execută cu ambele mâini forma unei mingi de rugbi sau pentru „Rusia”, reprezentată de mişcarea degetului index sub buza de jos, în loc de a se duce mâna dominantă, strânsă în pumn, la nivelul vârfului nasului (ca și cum rușii ar fi un popor de bețivi). Ca toate limbajele vii, limbajul gestual a evoluat atât idiosincretic cât şi idiomatic în general, dar şi în familiile de surzi, în trecerea lui de la o generaţie la alta, de la o şcoală la alta sau de la o regiune la alta, dându-i chiar o “culoare locală” limbajului din ţara respectivă. De asemenea, între limbajul gestual şi cultura naţională a unei ţări există o strânsă legătură, în sensul influenţării acestui limbaj cu bogăţia mai mare a vocabularului acestuia, cu introducerea de neologisme ş.a. Însă, limbajul gestual şi identitatea de sine a persoanei surde sunt inseparabile, surzii fiind ceea ce vorbesc. Limbajul pe care îl foloseşte o persoană surdă se află in inima identităţii sale culturale şi de aceea există o luptă permanentă de păstrare şi de dezvoltare a acestui limbaj de către colectivitatea de surzi. Pentru a comunica cu o persoană surdă, cu membrii famliei sale, cu comunitatea de surzi, nu este suficient să se cunoască dicţionarul gestual. Sunt necesare cunoştinţe mult mai largi despre tot ce este legat de persoana surdă şi, în special, de un contact permanent cu această colectivitate în toate ipostazele vieţii sale.

96

Page 97: limbaj mimico-gestual

Sistemele de scriere folosite în limbajul gestualLimbajele gestuale au diferite sisteme de scriere în funcţie de

natura alfabetului folosit (latin, slav, grec, ebraic, etc.). Constatăm că nu există la ora actuală un sistem comun de scriere pentru limbajele gestuale. Cercetătorii au elaborat mai multe sisteme diferite de reprezentare în scris a limbajului gestual, care să se folosească în scop de cercetare. Acestea sunt destul e complicate şi depăşesc posibilităţile de abordare de către studenţi, de aceea nu ne propunem să intrăm în detalii. Menţionăm numai că ceea ce este comun pentru toate sistemele de scriere este faptul că ele se bazează, în mare măsură, pe caracteristicile structurale ale gesturilor şi pe simbolurile cu care se notează. În anexele 1,2 și 3 vă prezentăm câteva din sistemele de scriere folosite, dar acestea nu epuizează gama existentă.

Pentru reprezentarea mişcărilor mâinii, în cursul executării gesturilor se folosesc diverse simboluri grafice (vezi anexa nr. 4). Dicţionarele gestuale aflate în uz folosesc simboluri, unele prezentând imaginea persoanei care execută gestul, aplicându-se săgeţi ce reprezintă mişcarea, iar sub fiecare imagine se prezintă cuvântul gesticulat sau descrierea mişcărilor.

Limbajul gestual poate folosi o cale diferită de ,,legare” a gesturilor din structura unei propoziții pentru a întări povestirea sau relatarea mesajului. Putem observa că ordinea în care se execută gesturile este asemănătoare cu mişcarea secvenţelor de cadre dintr-un film, în special când se relatează un eveniment. Un bun gesticulator poate să producă aceleaşi efecte ca în realizarea unui film, folosind procedee cum ar fi: transportarea informaţiei prin mişcări ale feţei, capului şi corpului sprijinite de gesturi; intercalarea altor mişcări şi pauze în povestirea sa, prin folosirea unor clasificatori şi proforme; ,,îngheţarea” gestului în aer; apropierea imaginii (efect de zoom) etc.

Trebuie să reţinem că limbajul mimico gestual îmbină trei caracteristici: spaţială (gesturile sunt formate în spaţiul de gesticulare), vizuală (acest limbaj trebuie să fie văzut pentru a fi înţeles) şi gestuală (mâinile creează semne care articulează gânduri). Cele trei caracteristici sunt redate simultan, ceea ce nu este posibil în limbile vorbite. Semnele sunt folosite pentru a crea imagini ale gândurilor noastre în spaţiu. Din cauza calităţilor spaţiale şi gesticulare nu s-a putut găsi un sistem convenabil de redare în scris a limbajului gestual. Tot ceea ce se poate face este să scriem comentarii privind modul de executare a gesturilor în spaţiu, care se poate folosi pentru scopuri didactice, dar acest lucru nu constituie o formă scrisă a limbajului.

Contactul ocular constituie punctul de plecare al oricărei conversaţii prin gesturi. El trebuie menţinut tot timpul cât durează ,,conversaţia gestuală”, ceea ce nu este prea uşor pentru auzitori. Atragerea atenţiei unei persoane surde pentru a începe o conversaţie este să-l atingi uşor cu palma pe umăr sau antebraţ. Alte modalităţi ţin de distanţă sau de situaţia unde se află persoana surdă. De exemplu, dacă aceasta se află la aceeaşi masă dar la o distanţă mai mare, se poate lovi uşor tăblia mesei iar vibraţiile acesteia vor atrage atenţia.

97

Page 98: limbaj mimico-gestual

Dacă se află la o distanţă mai mare, într-o sală, se poate atenţiona o cunoştinţă comună, care să-l facă atent pe cel în cauză. În nici un caz nu se poate stinge şi aprinde intermitent lumina din sală, pentru a atrage atenţia unei singure persoane surde, deoarece o pune într-o situaţie penibi

Cursul nr. 12Cultura surzilor . Caracteristici. Forme de manifestare

Dorim să subliniem că prin cultura surzilor se înţelege un ansamblu de cunoştinţe, experienţe, credinţe, un limbaj specific, obiceiuri şi tradiţii, care se transmit prin limbajul gestual. De ce este nevoie de o cultură a surzilor în cadrul culturii unei naţiuni ? Oare este ea deosebită de cultura societăţii majoritare? Abia în ultimii ani, unii autori surzi au căutat să culeagă această cultură şi s-o conserve, prin intermediul literaturii scrise, a pieselor de teatru, a lucrărilor de artă ş.a. Această cultură se formează şi se dezvoltă în cadrul cluburilor surzilor. Aici surzii comunică în mod liber prin limbajul gestual, îşi formează o cultură specifică, pe care o comunică altora şi participă la diferite activităţi care nu pot fi realizate decât în aceste cluburi, cu puţine excepţii. De pildă, aici se prezintă informări despre actualitatea politică a ţării, au loc diferite concursuri pe teme literare, de istorie-geografie, despre marile personalităţi ale istoriei naţionale şi mondiale, totul în limbaj gestual. Nu mai vorbim de activitățile sportive care sunt inițiate de surzi și se desfășoară sub coordonarea lor.

Termenul de cultură a surzilor este fost folosit multă vreme pentru a descrie viaţa persoanelor surde, practicile colectivităţilor de surzi din întreaga lume, dar nu este folosit prea frecvent. Surzii au fost şi rămân şi astăzi subiecte de investigaţii, uneori cu puternice consecinţe, ca în cazul cercet[rilor lingvistice asupra limbajului gestual. Unele sfaturi date de medici au consecinţe dureroase, când recomandă unor părinţi cu copiii surzi să nu permită copiilor lor să gesticuleze, dacă doresc să înveţe limbajul verbal-oral.

Abia după 1980, când ideea legată de cultura surzilor a început să circule printre surzi, autorii şi-au asumat sarcina să explice cum un grup de oameni care nu se deosebesc prin religie, îmbrăcăminte sau modalitate de a se hrăni sau de a se comporta, care nu au un spaţiu geografic distinct, ar avea o cultură diferită.

Această cultură a surzilor se concentraează pe credinţe şi practice deosebite, în special pe rolul central al limbajului gestual în viaţa cotidiană a colectivităţii. Această caracteristică, între altele, îi deosebeşte pe surzi de auzitori, uneori face distincție între surzi şi deficienţi de auz (cum ar fi cei care şi-au pierdut auzul mai târziu), care nu folosesc limbajul gestual ca principal mijloc de comunicare, dar se bazează pe alte adaptări comunicative.

James Woodward a folosit o convenţie, utilizând termenul de Surd cu ,,S” mare pentru a descrie practicile culturale ale unui grup sau

98

Page 99: limbaj mimico-gestual

colectivităţi şi cu referire la instituţiile construite de surzi, cum ar fi cluburile lor, bisericile pentru surzi, școlile speciale, clasele pentru deficienți de auz din școlile publice ș.a., precum şi indivizii care au în comun o istorie socială. De asemenea, a folosit termenul de surd cu ,,s” mic, referindu-se la condiţia surdităţii sau la grupul mai mare de indivizi cu pierdere de auz, fără referire la cultura deosebită. Prin folosirea acestei deosebiri, marcată prin folosirea literei inițiale mari sau mici a cuvântului ,,surd”, aceste persoane diferă, pe o scală continuă, de la cei care sunt surzi profunzi, la cei care aud aproape bine, capabili să poarte o conversaţie în limbajul verbal şi să folosească telefonul. Aceştia din urmă sunt numiţi deficienţi de auz (hard of hearing).

În 1912 George Veditz, primul președinte al Asociației Naționale a Surzilor din SUA, referindu-se la el şi la colectivitatea din care face parte, a scris că ea este ,,prima, ultima colectivitate formată din oameni ai vederii, și așa va rămâne întotdeauna), adică persoane care se bazează în primul rând pe vedere în viaţa de fiecare zi. În vocabularul lui Veditz nu există termenul de cultură a surzilor, în sensul folosit de noi astăzi. Într-adevăr, vederea se află în centrul practicilor folosite de surzi pentru a face faţă cerinţelor vieţii cotidiene. Aceasta nu înseamnă că surzii şi-au amplificat simţul vizual, ci că modalitatea lor de a ,,vedea” a parcurs o lungă istorie a interacţiunii cu lumea, pe căi culturale. Această istorie implică şcolile pe care le-au urmat, colectivităţile la care s-au alăturat, după absolvirea şcolii, slujbele pe care le-au avut, poezia şi teatrul pe care le-au creat şi, în fine, vocabularul pe care şi l-au format pentru a descrie experiența dobândită.

De pildă, un element al culturii surzilor este şcoala pentru surzi. Aceste şcoli au fost înfiinţate mai ales de persoane auzitoare, în scopul educării şi îngrijirii acestor deficienţi. Unii profesori sau educatori au abuzat de aceşti elevi, mai ales de tinerele surde, ştiind că nu puteau vorbi pe cale normală şi nu se pot apăra în faţa autorităţilor, dacă acestea ar efectua o anchetă asupra abuzurilor. Astfel, unii foşti elevi, au sentimente contradictorii, de respect sau de repulsie faţă de unii profesori din şcolile de surzi. Sunt momente care umbresc viaţa oamenilor surzi, cum ar fi cele referitoare la eforturile de formare a vocii, de exprimare a personalităţii, de luptă pentru alcătuirea unei asociații. Organizaţiile oamenilor surzi au fost etichetate, segregate şi controlate în cea mai mare perioadă a istoriei, iar unele atitudini încă persistă în zilele noastre, în forme modernizate, cum ar fi: promovarea implantului cohlear şi ingineriei genetice; încercările de eliminare a limbajului gestual; etichetarea ca ,,handicapat” (disabled) a persoanelor cu diferite grade de pierdere auditivă;discriminarea subtilă, pe diferite planuri.

Menționăm că la începutul anului 1970 a avut loc o schimbare drastică a ideilor referitoare la limbajul gestual, când acesta a fost plasat în cadrul limbajelor umane şi a necesitat o nouă perspectivă a reconsiderării istoriei sale. Redefinirea limbajului gestual a reliefat faptul că existau mai multe limbaje gestuale diferite în lume, fiecare cu o structură şi istorie aparte. De pildă, o formă similară de ASL este folosită în S.U.A. şi în părţile Canadei, unde se vorbeşte engleza, dar acest limbaj

99

Page 100: limbaj mimico-gestual

gestual este diferit de alte limbaje gestuale din Europa, inclusiv limbajul gestual englez, a cărui istorie nu se intersectează cu ASL.

Ne putem explica de ce limbajele gestuale şi limbajele verbale au istorii diferite. Limbajul gestual britanic (BSL) nu este legat de limbajul gestual american (ASL) deoarece prima şcoală pentru surzi din America a fost înfiinţată de un profesor surd francez (Laurent Clerc, de la Institutul Național pentru Tineri Surzi din Paris). Acesta a fost adus de Thomas H. Gallaudet la prima şcoalaă pentru surzi din America (înfiinţată la Hartford/ Connecticut, în 1817), a cărui influenţă asupra ASL poate fi observată şi astăzi, dacă studiem vocabularul ASL, ce are multe elemente comune cu limbajul gestual francez (LG F).

Termenul ,,cultură a surzilor” a permis să ne îndepărtăm de ceea ce s-a considerat anterior că surzii ar avea comportamente sau idei specifice despre ei înşişi sau despre alţii, ca o consecinţă a faptului că nu aud. Studiile ştiinţifice anterioare au căutat să pună în corelaţie gradele de pierdere auditivă cu comportamentele sociale specifice, sugerând o relaţie simplă între pierderea de auz şi comportament. Acest concept a permis, totodată, explorarea lungii tradiţii a limbajului şi istoriei ca mod de înţelegere a vieţii lor. La început, ideea de ,,cultură a surzilor” a produs anxietate şi controverse despre limbaj. Oare limbajul gestual este într-adevăr un limbaj real sau ,,cultura surzilor” este o cultură sau o ,,subcultură”? Ar fi uşor să respingem aceste contradicții, ca fiind exemple de negare a istoriei surzilor. Însă, privind înapoi la ultimii 30 ani, vedem un arc al dialogului, rezultat al progresului istoric de conştientizare, ce asigură un mijloc de a discuta despre ce înseamnă a fi surd şi a trăi alături de alte persoane cu deficiență similară.

Actualmente ,,cultura surzilor” nu mai constituie o frază demodată, ea a devenit profund ancorată în viaţa surzilor. În SUA au apărut deja anunţuri de angajare a unor persoane care posedă o ,,cunoaştere a culturii surzilor” (C. Padden şi T.Humphries, 2005).

Termenul de cultură a surzilor se referă la un grup de persoane care au credinţe şi practici comune. Cei născuţi surzi în familii de surzi sunt singurii care se nasc în interiorul acestei culturi. Aceşti copii învaţă limbajul părinţilor lor ca prim limbaj, tradiţiile oamenilor surzi, le asimilează de la familia lor şi din contactele cu membrii colectivităţii de surzi, dar aceste cazuri sunt relativ rare, ele constituind cca 5-10% din populaţia de surzi cunoscută.

De la inceput trebuie să precizăm că, atunci când ne referim la cultura surzilor, vorbim despre acea cultură specifică unui grup de persoane surde, care se identifică cu comunitatea de surzi şi foloseşte limbajul mimico gestual ca principal mijloc de comunicare. Gradul acestei identificări cu limbajul gestual şi colectivitatea de surzi depinde de vârstă, de educaţie, de contactele mai mult sau mai puţin frecvente cu comunitatea şi de alţi factori. Vorbind la modul general, copiii care se nasc cu surditate profundă sau care pierd auzul în perioada preşcolară, au cele mai mari şanse să aparţină culturii surzilor. In schimb, persoanele care pierd auzul mai târziu, la vârsta adultă, de obicei, nu se consideră că aparţin comunităţii surzilor.

100

Page 101: limbaj mimico-gestual

Dar de ce trebuie să vorbim de o cultură separată, a surzilor, când avem o cultură naţională? După cum se cunoaşte, cultura este formată dintr- un set de valori, credinţe şi comportamente care sunt acceptate în comun de o colectivitate. Ea este modelul mental, felul lor de a privi lumea. În spiritul acestor valori îi judecăm pe alţii, acţionăm şi apreciem acţiunile noastre şi ale altora. Trebuie să reţinem că fiecare persoană este unică. Oamenii se deosebesc între ei nu numai prin amestecul dintre caracteristicile considerate pozitive şi negative, ci şi prin religie, naţionalitate, sex, vârstă, limbaj, pregătire profesională, tradiţie spirituală şi influenţele culturale la care au fost expuşi.

La fel ca în orice altă cultură, componentele culturii surzilor, cum ar fi tradiţiile, valorile şi criteriile de apreciere, istoria, obiceiurile, exprimarea artistică a sentimentelor ş.a. sunt depozitate cu ajutorul limbajului gestual, pentru a fi transmise altor generaţii. Prin urmare, limbajul gestual are rolul de depozitar al culturii, la care cel ce nu cunoaşte acest limbaj nu are acces. Pornind de la faptul că cultura este o componentă a adaptării societăţii la mediul social şi fizic care o înconjoară, prezentăm mai jos câteva din obiceiurile şi tradiţiile surzilor ce sunt mai puțin cunoscute auzitorilor.

Se afirmă adesea că limbajul determină cultura, iar acest lucru este valabil pentru toate comunităţile de surzi din întreaga lume. Din moment ce această comunitate nu are acces uşor la limbajele vorbite care-o înconjoară, limbajele gestuale s-au dezvoltat timp de sute de ani, în aproape orice parte a lumii, ca cel mai natural şi mai simplu mijloc de comunicare între persoanele surde. Prin intermediul limbajului gestual s-au putut transmite tradiţiile, folclorul, o puternică identitate, sentimentul apartenenţei şi coeziunii între surzi. Această cultură s-a transmis de la o generaţie la alta şi a oferit soluţii de supravieţuire persoanelor surde.

Putem observa cu uşurinţă cum vorbesc, cum acţionează şi cum se comportă oamenii. Valorile şi concepţiile care determină aceste comportamente sunt mult mai greu observabile. Avem două nivele ale culturii, în funcţie de gradul ei de conştientizare. La suprafaţă (care nu este nivelul superior), ce reprezintă doar vârful unui aisberg, sau doar urechile unui hipopotam aflat sub apă, se află cuvintele şi acţiunile observabile. La nivelul de profunzime, se află valorile, credinţele şi ,,simţul cultural”, ele constituind ,,fondul” , esenţa acestei culturi.

101

Persoanasurda

Persoanaauzitoare

Valori neobservabile, credințe, simț cultural

cuvinte, acțiuni, momente observabile

Page 102: limbaj mimico-gestual

,,distanţă culturală”

În figura de mai sus am reprezentat cultura auzitorilor prin persoana auzitoare iar cultura surzilor prin persoana surdă. Între cele două culturi există înfluenţe reciproce, dar influenţa mai mare ar fi din partea culturii auzitorilor. Nu intram aici în detalii, dar menţionăm că există trei nivele de dezvoltare a capacităţilor culturale:

- nivelul culturii subiective, ce constă în cuvinte şi acţiuni verbale sau nonverbale, ce contribuie la înţelegerea mai bună a propriei persoane;

- nivelul familiarizării culturale, constând în valori şi ,,simţul cultural”, ce motivează comportamentele noastre faţă de alte persoane şi formează capacitatea de a-i înţelege mai bine pe ceilalţi şi

- un nivel care constituie formarea unui ,,pod cultural”, ce permite ca persoanele care aparţin la două culturi diferite, să se înțeleagă, să trăiască şi să lucreze împreună într-un mod mai productiv, prin eliminarea sau diminuarea ,,distanţei culturale” ce le separă.

În mod frecvent noi ne uităm la alţi oameni şi apreciem comportamentul lor, pe baza simţului nostru cultural. Modalitatea în care este achiziţionată cultura surzilor o face unică. De pildă, se cunoaşte că mai puţin de 10 % dintre copiii surzi se nasc din părinţi surzi. In aceste cazuri destul de rare, limbajul gestual şi alte elemente ale culturii surzilor se transmit de la părinţi la copii. Restul, de peste 90% din copiii născuţi surzi din părinţi auzitori, se află în situaţia specială de a învăţa limbajul gestual de la alte persoane. Aici avem o variaţie foarte largă a persoanelor care acceptă sau nu cultura surzilor. La o extremă sunt acele persoane care nu au informaţii despre limbajul gestual şi cultura surzilor sau care sunt sfătuite de profesioniştii auzitori să respingă limbajul gestual în favoarea ,,metodei orale”, cu scopul de a-i face pe copiii lor mai ,,potriviţi” pentru lumea auzitorilor. Aceşti copii intră în contact cu limbajul gestual abia când încep şcoala şi cunosc alţi copii la fel ca ei. Anumite ţări, în special cele din Scandinavia, au o tradiţie privind activităţile de intervenţie timpurie, unde un profesor itinerant vine în locuinţa acestor familii şi începe predarea limbajului gestual cât mai devreme, după constatarea medicului că copilul este surd. În unele comunităţi, adulţii surzi simt o responsabilitate în educarea şi culturalizarea viitorilor membri ai comunităţii lor. Chiar şi unii adulţi auzitori, care au copii surzi şi au avut contacte cu persoanele surde, stimulează astfel de contacte între copiii lor şi membrii comunităţii surzilor, angajând bone surde sau primind in gazdă studenţi surzi.

102

Page 103: limbaj mimico-gestual

Studiile din ultimii 30 de ani au constatat că limbajul gestual este diferit de la o ţară la alta, că nu este universal, deoarece limbajele umane reflectă culturile în care se dezvoltă. Trebuie să reţinem că limbajele gestuale indigene sunt unice, nescrise, nu versiuni manuale ale limbajelor verbale. Aceasta face să fie diferite de formele scrise ale aceleiaşi limbi din ţări diferite. De pildă, limba engleză este limba naţională în Anglia, Statele Unite, Australia ş.a. dar limbajele gestuale din aceste ţări sunt diferite. Unele ţări au chiar mai multe limbaje, cum ar fi, de exemplu, Elveţia, care are trei variante de limbaje gestuale (elveţian-francez, elveţian-german şi elveţian-italian), în funcţie de cantoanele aflate la graniţa Germaniei, Franţei sau Italiei, unde au pătruns elemente ale culturii din aceste ţări. De asemenea, în alte ţări, limbajul gestual naţional are dialecte locale, ce reflectă semnele care s-au dezvoltat printre anumite grupuri de surzi.

În ciuda acestor deosebiri între limbajele gestuale, există unele aspecte istorice interesante, care fac ca unele limbaje gestuale din ţări aflate la mari distanţe, să fie mai mult legate între ele decât altele. Astfel, deşi limba engleză este limba vorbită în Anglia şi Statele Unite, limbajele gestuale din aceste ţări (American Sign Language - ASL şi British Sign Language - BSL) sunt diferite. În mod similar, se menţionează că primii profesori surzi din Australia şi India au fost educatori cu experienţă din Anglia. Aceştia au contribuit la răspândirea limbajului gestual englez în aceste ţări.

Fără îndoială că există şi unele trăsături commune între diferite limbaje gestuale pe care le folosesc persoanele surde, de pildă: - au caracteristici gramaticale similare, ce rezultă, probabil, din proprietăţile spaţiale/vizuale inerente; surzii din diferite ţări, care se întâlnesc cu ocazia unor evenimente internaţionale sportive sau culturale, pot comunica mai uşor decât auzitorii care nu vorbesc aceeaşi limbă, datorită experienţei lor de viaţă comune în o lume de auzitori;

- mulţi surzi sunt creativi în elaborarea unor strategii similare de comunicare prin folosirea mimicii şi gesturilor, deoarece ei trebuie să acţioneze astfel pentru a putea comunica cu cei care nu folosesc gesturile. Prin aceasta, comunitatea de surzi ar putea fi considerată prima comunitate internaţională adevărată, unde barierele de limbaj şi de comunicare sunt relativ uşor înlăturate.

Aşa cum este cazul în orice cultură, este imposibil să generalizăm. Astfel, accesul la o educaţie mai bună şi la servicii de sprijin diferă mult de la ţară la țară. Atitudinile faţă de surzi variază de la o cultură la alta. În unele familii, a avea un copil surd poate insemna o pedeapsă divină, iar acesta este ascuns în casă, refuzându-i se accesul la educaţie. În alte familii, părinţii surzi se bucură că au un copil surd, deoarece pot transmite mai uşor cultura şi tradiţiile lor. Unii surzi au acces la învăţământul superior, cum este cazul in tot mai multe ţări, cu ajutorul unor interpreţi. La noi, în ultimii zece ani, surzii au fost admiși prin eforturi proprii, în alte țări acest acces este exclus. Variaţia foarte largă privind accesul la educaţie şi la posibilităţile de angajare, determină variaţia profilurilor profesionale ale acestor persoane. Astfel, comunitatea de surzi cuprinde oameni cu doctorate, care lucrează în comerţ,

103

Page 104: limbaj mimico-gestual

profesori, programatori şi analişti pe computer, muncitori manuali și persoane care nu pot găsi un loc de muncă şi depind de asistenţa publică.

Când cineva intră într-un club social al surzilor poate să observe o mare diversitate în rândul acestora, din care menţionăm aici doar pe cele mai frapante. Desigur, această diversitate este prezentă şi la persoanele auzitoare, însă dorim să o evidenţiem în rândurile de mai jos, pentru a fi mai bine cunoscute de auzitori. Astfel, sub aspectul vârstei, întâlnim atât nou născuţi, purtaţi în braţele părinţilor cât şi octogenari, sprijiniţi de bastoane sau de persoane mai tinere. Copiii sunt fie auzitori cu părinţi surzi sau copii surzi cu părinţi auzitori, care vin mai ales la evenimentele dedicate copiilor de ziua lor, de Crăciun, cu ocazia unor concursuri de desen, de recitări de poezii sau de pregătire pentru a participa la unele manifestări interne sau internaţionale. Sub aspectul situaţiei economice sau sociale dobândite prin exercitarea unei profesiuni, se observă diferenţe semnificative, mai ales prin felul de a se îmbrăca sau de a vorbi. Cu toate că marea majoritate a surzilor au obţinut o calificare profesională, unii fiind profesori în şcolile pentru surzi, ingineri, artişti plastici, designeri, tehnicieni dentari, programatori de calculatoare, restauratori de opere de artă, asistenţi sociali etc. mulţi dintre aceştia prestează munci sub nivelul calificării lor. Cauza acestei situaţii este ceva mai complexă şi nu ţine numai de prejudecata unor angajatori ci şi de nivelul scăzut de educaţie sau de pregătire profesională a unor persoane surde sau de dorinţa multor surzi de a obţine venituri mari cu eforturi minime încă de la ieşirea de pe băncile şcolii. Desigur, discriminarea pe piața muncii este tot mai resimțită, în ciuda progreselor obținute în ridicarea calificării ți a nivelului de educație a persoanelor cu deficiențe grave de auz.

Sub aspectul gravităţii pierderii auzului, se observă o mare diversitate, care se reflectă în preferinţa folosirii preponderente a limbajul gestual sau verbal, ceea ce oglindeşte fidel modalitatea de instruire oralistă sau gestuală de care au beneficiat aceste persoane în primii ani de după pierderea auzului. Această diversitate lingvistică a fost remarcată şi de Helga Stevens, la Congresul Mondial al FMS care a avut loc la Montreal în 2003. Autoarea, persoană surdă, cu studii de drept în SUA și actual parlamentar european din partea Belgiei, a subliniat dreptul copiilor surzi de a fi educaţi în limbaj gestual şi faptul că aceştia sunt împiedicaţi să înveţe de timpuriu limbajul gestual sau să comunice în limbaj gestual, prin aceasta frânându-se dezvoltarea plenară a potenţialului lor uman. Alţi autori, cum ar fi Tove Skutnabb-Kangas, numeşte chiar genocid lingvistic împiedicarea copiilor surzi de a învăţa în limbajul lor natural. Cei cu resturi de auz pot să poarte proteze, care sunt fie ascunse sub o şuviţă de păr sau purtate cu nonşalanţă de cei care nu se ruşinează de deficienţa lor auditivă.

În funcţie de momentul pierderii auzului, unii au o vorbire inteligibilă (dacă au pierdut auzul după ce au învăţat să vorbească), alţii abia pot să pronunţe câteva sunete, cu toate eforturile depuse de „demutizatori” în şcoală. Unii gesticulează de zor în limbajul cu care se simt cel mai confortabil, alţii comunică prin labiolectură.

104

Page 105: limbaj mimico-gestual

Printre persoanele surde întâlnim adesea şi auzitori, aceştia fiind mai ales copii ai părinţilor surzi, prieteni ai acestora sau unii profesori din şcolile de surzi, care doresc să facă mai mult pentru promovarea socială a elevilor lor. Trebuie să menţionăm că, pentru a fi acceptat de comunitatea de surzi nu se ia în considerare gradul sau gravitatea pierderii de auz ci gradul de asimilare a limbajului şi culturii surzilor, identificarea cu valorile specifice acestei colectivităţi.

Interesele celor care vin la club pot fi la fel de diferite ca şi persoanele respective. Unii vin să se informeze, printre aceştia fiind tot mai mulţi studenţi sau persoane interesate să devină interpreţi, alţii vin să-i informeze pe semenii lor în legătură cu evenimentele sociale, sportive sau culturale care au avut sau care vor avea loc în cadrul asociaţiei. Surzii se bucură de premiile pe care le-au obţinut cu echipa lor sportivă şi doresc să le facă cunoscute în comunitate şi să primească aprecieri. Mulţi surzi sunt şomeri şi caută de lucru iar colegii lor surzi îi pot ajuta când află un loc liber în cadrul intreprinderii unde lucrează. Menţionăm aici că deşi se oferă locuri de muncă potrivit calificării lor, inclusiv prin „Bursele locurilor de muncă” special organizate cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, la care Asociaţia Naţională a Surzilor din Romania şi-a acordat tot sprijinul, mobilizând la această acţiune pe toţi salariaţii din filialele teritoriale, nu sunt prea mulţi surzi care se înghesuie să se angajeze. De fapt şi aceste „Burse...” au destule lacune, ce reflectă nu numai un formalism sau o „evadare” de la plata obligaţiilor fiscale, care sperăm că vor fi eliminate cât mai curând. Adesea, angajatorii oferă locuri de muncă pentru surzi, dar acestea nu se ocupă de către cei vizaţi, din cauza cerinţelor formulate, a necunoaşterii suficiente a profesiunii, a lipsei de experiență anterioară sau din alte motive. Prin condiţiile impuse la angajare, unii patroni se eschivează de la plata penalizărilor prevăzute de lege iar alţii preferă să le plătească decât să angajeze persoane cu handicap auditiv. Alte cauze ale nivelului scăzut de angajare ţin de modul deficitar în care se face formarea profesională, de mijloacele materiale precare ale şcolilor de arte și meserii, de lipsa unor materiale pe care să se facă practica ş.a. Uneori și absolvenţii surzi refuză locurile de muncă oferite, datorită lipsei de discernământ, a salariului mic, a condiţiilor dificile de muncă ş.a.

Ceea ce frapează imediat este îmbrăcămintea simplă, neprotocolară, lejeră, care este purtată de obicei la aceste întruniri ale comunităţii surzilor, și faptul că aproape toţi se cunosc unii pe alţii, se salută sau se sărută, ca într-o mare familie. Aproape toate discuţiile se poartă în limbaj gestual, deschis, cu dezinvoltură, oricine putând să asiste sau să-şi spună părerea, fără să fie înlăturat. Toţi se simt la club „ca acasă”, chiar şi persoanele surde care vin din altă localitate sau din altă ţară. Vizitatorii străini se bucură de o atenţie mai mare, fiind trataţi cu ospitalitate şi rugaţi să povestească cum este în ţara lor, ce drepturi au surzii de acolo, cum trăiesc ei. Aceste informaţii sunt preluate de liderii surzi locali, care fac presiuni asupra autorităţilor autohtone, pentru a obţine aceleaşi facilităţi prin intermediul asociaţiilor lor. Şi de multe ori reuşesc. Deşi mult mai reduse ca număr, se pot întâlni în comunitatea de surzi şi persoane surde cu alte afecţiuni asociate surdităţii cum ar fi

105

Page 106: limbaj mimico-gestual

surdocecitatea, deficienţele motorii sau mentale. De obicei, aceste persoane sunt însoţite la club, deoarece au nevoi speciale pe care le cunosc doar cei mai apropiaţi acestora.

Cea mai importantă variabilă asupra căreia dorim să insistăm aici este marea diversitate a limbajului gestual ce poate fi întâlnită în colectivitatea surzilor. Unii lingvişti (Woodward, 1973) au constatat că această diversitate este sistematică şi legată de condiţiile în care vorbitorul a dobândit limbajul gestual. Astfel, pe de o parte, unii copii surzi cu părinţi surzi şi cei care au învăţat limbajul gestual de timpuriu, tind să folosească o gramatică diferită de cea folosită de auzitori, o gramatică vizuală, în care cuvintele-gesturi au ordinea corespunzătoare importanţei acestora în cadrul mesajului gestual. Pe de altă parte, copiii surzi cu părinţi auzitori, precum şi cei care au învăţat mai târziu limbajul gestual, folosesc o gramatică mai apropiată de gramatica limbajului verbal. Momentan nu ne punem problema care ordine a gesturilor trebuie să o considerăm corectă, cea a importanţei gesturilor în cadrul mesajului vizual sau ordinea gramaticală folosită în linbajul verbal. Cel mai important este să se folosească un limbaj gestual cât mai natural, iar ordinea gesturilor să fie cea acceptată de persoanele aflate în dialog. Surzii sunt conştienţi că persoanele auzitoare au dificultăţi de cunoaștere a limbajului gestual, dar apreciază interesul manifestat pentru învăţarea şi folosirea acestuia. Astfel, în funcţie de cunoașterea și folosirea limbajului gestual de către persoana auzitoare, surzii îşi adaptează limbajul gestual folosit în comunicarea cu aceasta. Când surzii şi auzitorii interacţionează, există mai multe modalităţi în care poate avea loc comunicarea. Surzii îşi adaptează vocabularul şi modul de a vorbi în funcţie de abilităţile auzitorului. Metodele de comunicare între surzi şi auzitori pot include note scrise, dactilografierea pe calculator, citirea de pe buze şi folosirea interpreţilor; În afară de contribuţia familiei şi a influenţei educaţionale, regiunea geografică de unde provine persoana surdă contribuie, în mod semnificativ, la diversitatea lingvistică din comunitatea surzilor, prin gramatica şi coloritul local al vocabularului folosit. Este evident, din această perspectivă, că vom avea semne-gesturi diferite pentru o listă de cuvinte identice, pe care o putem da la grupurile de surzi proveniţi din zone geografice diferite ale ţării. Dacă extindem această idee la surzii proveniţi din ţări diferite, care au aceeaşi limbă naţională vom constata acelaşi lucru. Pentru acelaşi cuvânt vom avea un gest diferit. Explicaţia constă în faptul că limbajul gestual nu este o simplă reproducere a cuvintelor dintr-o limbă ci o exprimare culturală a unui obiect. S-a observat că persoanele surde pot să adopte o altă varietate de limbaj gestual, să schimbe ordinea gesturilor, apropiind-o de ordinea cuvintelor din limbajul verbal când se adresează unor persoane care nu cunosc prea bine limbajul gesturilor. Woodward (1973) a explicat acest lucru prin existenţa unor „semne de contact”, care se schimbă în funcţie de natura situaţiei şi, în special, de priceperile lingvistice ale partenerilor la conversaţie.

Putem vorbi aici de o influenţă semnificativă a limbajului verbal asupra celui gestual, care poate lua şi alte forme, cum ar fi dactilarea

106

Page 107: limbaj mimico-gestual

unor cuvinte mai rar folosite, pronunţarea fără voce a cuvintelor gesticulate, variaţia limbajului în funcţie de caracterul mai mult sau mai puţin oficial al contextului, ce poate fi însoţit de o pantomimă adecvată situaţiei. În acest context, putem menţiona o anumită diversitate orizontală în grupul surzilor (H.Lane şi alţii,1996), adică de o stratificare în cadrul ei, unde indivizii şi grupurile diferă după poziţia lor. Membrii surzi apreciază mult unitatea dintre ei şi îi consideră pe ceilalţi surzi ca pe membrii unei familii, dar cu grade de rudenie diferite. Acest grup exclude pe membrii care „dau din coate” să ajungă mai repede sus, fără să fi câştigat în prealabil încrederea, respectul şi aprecierea celorlalţi, fapt evidenţiat cu ocazia alegerilor pe grupe, filiale şi pe ţară. Rareori se pot strecura în rândul conducerii comunităţii surzilor persoane care să nu întrunească cerinţele menţionate, lucru care nu prea se întâmplă des în cadrul colectivităţii de auzitori.

De asemenea, putem constata că în mediul surzilor există şi o diversitate verticală, adică două feluri de lideri,. care pot avea un rol în raport de capacităţile lor. Un prim grup ar putea fi format din surzi care s-au născut auzitori dar au asurzit pe parcurs, după ce au învăţat limbajul verbal. Aceste persoane sunt apreciate pentru capacitatea lor de a stabili contacte acceptabile între persoanele surde şi cele auzitoare, acţionând ca mediatori între cele două culturi. Un al doilea grup ar putea fi alcătuit din lideri născuţi surzi de părinţi surzi care cunosc foarte bine limbajul şi cultura comunităţii de care aparţin. Din cauză că ei pot să lucreze în şcolile de surzi, în birourile filialelor sau să conducă echipe sportive, culturale sau sociale ale surzilor, s-au făcut remarcaţi prin capacităţile lor organizatorice şi au obţinut respectul şi încrederea membrilor. În orice caz, un lider surd trebuie să aibă un aspect îngrijit, plăcut, o motivaţie pusă în slujba semenilor săi şi priceperea de a mobiliza şi de a conduce oamenii la diverse activităţi.

Valorile prezentate mai jos reprezintă principii orientative care ne informează cum gândeşte şi cum acţionează o persoană surdă, ca cetăţean şi muncitor onorabil şi productiv. Uneori aceste valori sunt idealuri ce nu pot fi întotdeauna realizate la nivel social sau individual, dar ele reprezintă credinţe şi atitudini ce orientează comportamentul personal şi deciziile politice. Prezentăm, în continuare, unele aspecte pozitive şi negative ale acelorlaşi valori, pentru a avea o imagine cât mai realistă asupra acestora. În ciuda acestei diversităţi, comunitatea de surzi are multe trăsături culturale comune pe care le menţionăm mai jos: - informaţia este oferită cu detalii. Persoanelor surde le place să transmită informaţia pe mai multe nivele. Un nivel este cel în care se dau informaţii generale, care i-ar interesa pe mai mulţi, cum ar fi prezenţa unei busculade în trafic. Acest lucru este apreciat, deoarece surzii nu au acces la informaţiile din presă, radio ş.a. Este de aşteptat ca surzii să-și informeze prietenii, cu tot felul de detalii, în legătură cu schimbările semnificative din viaţa lor, sau a cunoştinţelor comune, cum ar fi căsătoria, divorţul, bolile. Adesea se ajunge la neînţelegeri pe care le-am inclus sub denumirea de ,,distanţă culturală”. De pildă, cerem ceva cuiva şi răspunsul poate fi: Nu am timp. Putem crede că acea persoană este

107

Page 108: limbaj mimico-gestual

rea, nu vrea să colaboreze, deşi ea doreşte să fie sinceră, să nu perturbe activitatea noastră. In cultura surzilor există unele elemente care-i pot deranja pe auzitori. De pildă, contactul vizual prelungit (pentru a citi de pe buze), bătaia uşoară pe umăr (pentru a atrage atenţia);

- modul de prezentare. Când un auzitor (A) prezintă un alt auzitor (B) unei terțe persoane auzitoare (C), este suficient să-i pronunţe numele. Urmează o strângere de mână, după care are loc conversaţia. În schimb, la surzi, procesul este ceva mai complex. De pildă, când o persoană surdă (A) prezintă altei persoane surde (B) o persoană surdă (C) are loc următorul proces: se dactilează numele persoanei (C), concomitent cu pronunţarea numelui; se prezintă semnul de nume ; se oferă alte detalii, cum ar fi starea civilă, unde a absolvit şcoala generală şi profesională, cine a fost profesorul diriginte, date privind cartierul unde locuieşte, dacă are copii, cu cine a fost coleg de clasă, ce profesie are şi unde lucrează ş.a. Abia după acest proces de prezentare, are loc ,,conversaţia” dintre surzi, pe teme commune; - participarea la unele petreceri, are un anumit tipic în desfăşurarea ei. În primul rând, data şi locul întâlnirii se stabilesc cu mult timp înainte, deoarece organizatorii surzi doresc să se ocupe de cele mai mici detalii. De obicei, invitaţiile se fac in scris şi rareori prin telefon, fax sau computer. Grupurile care stau in apropiere se întâlnesc şi se deplasează împreună la petrecere. În urma apariției telefonului mobil și a computerelor, se stabilesc mai frecvent diverse întâlniri cu sprijinul acestora. După consumarea petrecerii, grupurile se despart conform unui tipic ce se succed în mai multe etape. Mai întâi, există un „la revedere”, urmat de căutarea hainelor, concomitent cu discutarea planurilor unei noi întâlniri. Discuţiile continuă pe scări, spre mijlocul de transport public sau propriu, iar gazda conduce musafirii până îi vede plecaţi în siguranţă. În timp ce se află în mijlocul de transport, de obicei împreună cu prietenii cu care au venit şi care locuiesc în aceeaşi zonă, persoanele surde îşi flutură mâinile la cei rămaşi. În mijlocul de transport, discuţiile continuă până la coborâre. Aproape invariabil, surzii întârzie la întâlnirile programate, precum şi la evenimentele publice. Însă, după consumarea evenimentului, ei mai stau la discuţii. Explicaţia acestor întârzieri constă în faptul că această colectivitate se bazează pe contactul personal în păstrarea relaţiilor sociale, datorită dificultăţilor de menţinere a legăturii prin telefon;

- persoanele surde au nu numai un nume propriu ci şi un „semn de nume”. Precizăm că acordarea unui semn de nume este legată de un semn caracteristic persoanei surde, ce scoate în evidenţă personalitatea sa. O cercetătoare surdă din SUA, Sam Suppala (1992), a scris chiar o carte întitulată „Cartea semnelor de nume” unde a evidenţiat că există două clase de semne de nume, cele pur descriptive şi cele care includ o formă a mâinii, ce corespunde unei dactileme, care reprezintă iniţiala numelui persoanei denumite. Semnele descriptive, mai des folosite, se referă la aspectul sau comportamentul unei persoane, la urmele lăsate de un accident, de exemplu, dând informaţii prezentate codificat despre cultura şi limbajul acelei persoane. De pildă, când un copil surd vine pentru prima dată la o şcoală de surzi, el nu are, de obicei, un semn de

108

Page 109: limbaj mimico-gestual

nume. Acest semn îl va primi de la colegii lui, după ce învaţă limbajul gestual. În Finlanda, de exemplu, unii părinţi surzi dau copiilor lor un semn de nume chiar imediat după naştere. Acest semn de nume este făcut cunoscut la rude, vecini, prieteni, în acelaşi timp cu înregistrarea numelui oficial. De asemenea, şi auzitorii care învaţă limbajul gestual sau care vin mai des în contact cu colectivitatea de surzi, pot să primească un semn de nume caracteristic. Forma unui semn de nume poate fi influenţată de ceva comun celui care primeşte acest semn, cum ar fi : o caracteristică fizică exterioară (păr buclat, un semn din naştere, un neg, o gropiţă, o cicatrice etc.); o trăsătură de caracter, un obicei, un tic (de ex. cineva care zimbeşte întotdeauna poate primi un semn de nume ca zâmbăreţul); o componentă a numelui oficial, de ex. dacă numele este FLOAREA, semnul de nume poate fi ,,floare”. La fel este cazul pentru nume ca Peşte, Ursu, Pisică etc. un obiect de îmbrăcăminte purtat mai fecvent, cum ar fi un tricou cu dungi, o bluză cu volănaşe, etc.).

În afară de aceasta, oamenii din afara comunităţii de surzi, de pildă, sportivi fruntaşi, politicieni etc. pot să primească semne de nume. O persoană poate avea mai multe semne de nume, unul este folosit în familie, al doilea, la locul de muncă şi al treilea în alt context. De asemenea, unii oameni pot avea un semn de nume care este folosit în situaţii oficiale şi altul care poate fi legat de o poreclă din limbajul verbal care nu este indicat să se folosească în situaţii oficiale.

Semnul de nume se poate schimba în cursul vieţii purtătorului. Motivul schimbării poate fi că pot apare două persoane cu acelaşi semn de nume în aceeaşi colectivitate de surzi sau în acelaşi loc de muncă. În scopul evitării confuziei, se poate schimba semnul de nume, de obicei la persoana mai tânără, care a intrat mai târziu în colectivitate sau care este mai puţin cunoscută.

Doi oameni care nu se cunosc unul pe altul şi care se întâlnesc pentru prima dată, se prezintă ei înşişi atît după numele oficial cât şi după semnul de nume. Uneori acest semn de nume este gesticulat primul şi după aceea urmează dactilarea numelui oficial. Se pare că nu există o legătură strânsă între semnul de nume şi genul unei persoane, astfel că acelaşi semn de nume se poate acorda atât la femei cât şi la bărbaţi. - faptul de a fi surd este mult apreciat. Surzii sunt convinşi că un auzitor nu va obţine niciodată o identitate similară cu a unei persoane surde chiar dacă a trăit toată viaţa în mijlocul colectivităţii lor. Chiar dacă are părinţi surzi şi cunoaşte foarte bine limbajul gestual, persoanei auzitoare îi va lipsi experienţa vieţii ca persoană surdă în societatea auzitorilor, care include frecventarea unei şcoli speciale cu internat şi confruntarea cu diversele prejudecăţi ale acestei societăţi faţă de surzi. De asemenea, a gândi şi a vorbi ca o persoană auzitoare este minunat pentru un auzitor dar în cultura surzilor, dacă o persoană surdă gândeşte şi vorbeşte ca un auzitor, nu se va bucura de aceeaşi apreciere în cadrul colectivităţii. La fel va fi cazul altor persoane surde care adoptă valorile culturale ale auzitorilor şi îi privesc „de sus” pe semenii lor surzi; - percepţia vizuală şi limbajul gestual sunt apreciate în mod deosebit în colectivitatea surzilor. O dată cu intensificarea mişcărilor pentru drepturile persoanelor surde, s-a dezvoltat şi conştiinţa demnităţii

109

Page 110: limbaj mimico-gestual

şi a valorilor personale. La acest fapt a contribuit efortul unor surzi ambiţioşi de a urma studii superioare şi de a se afirma în lumea ştiinţei. Se cunosc cazuri de persoane surde care au adus contribuţii importante în ştiinţă, artă şi cultură, cum ar fi Thomas A. Edison, în sfera descoperirilor ştiinţifice, a lui Goya în pictură, a lui Ludwig van Beethoven în muzică, a lui Emanuelle Laborât, Deanne Bray, Marlee Matlin ş.a. în cinematografie şi teatru etc.;

- atitudinea faţă de metodele educaţionale diferă. În timp ce majoritatea auzitorilor folosesc metode orale sau un limbaj gestual ,,codificat”, surzii militează pentru folosirea unor metode manuale şi a unui limbaj gestual ,,curat”, fără exagerări sau ,,inovaţii”. De aici, necesitatea de a se folosi de către cadrele didactice un limbaj gestual comun, unitar, cu toţi elevii;

- importanţa accesului vizual. Este esenţial ca persoana surdă sa-l vadă, în mod confortabil, pe cel care vorbeşte. În acest sens, ea trebuie aşezată în bancă, în aşa fel ca să-l vadă atât pe profesor cât şi pe colegii care sunt ascultaţi la ore. Profesorul nu trebuie să stea cu spatele la sursa de lumină, să nu se mişte frecvent în clasă, să nu aibă ticuri (ridicarea frecventă a ochelarilor pe nas, scuturarea unei scame imaginare de pe haină, mutarea frecventă de pe un picior pe altul ş.a.). De asemenea, profesorul nu trebuie să fie îmbrăcat după ultima modă sau cu haine viu colorate, să nu aibă unghiile prea mari sau vopsite în diferite culori, buzele vopsite strident, machiaj excesiv, coafură extravagantă bijuterii prea multe etc. Cu ocazia unei întâlniri la o ,,masă rotundă” este recomandabil să nu se pună pe masă vaze cu flori, diferite ornamente sau aranjamente florale; care pot împiedica vizibilitatea

- afilierea, loialitatea, prioritate față de interesele de grup. Ca membri ai unei culturi colective, cei mai mulţi surzi consideră a fi mai importante necesităţile, preocupările şi interesele grupului decât cele ale indivizilor. Surzii simt plăcere şi confort în a petrece timpul cu alte persoane cu aceeaşi afecţiune, având deplin acces la comunicare prin limbajul gestual. Ei tind să aprecieze sprijinul dat altor surzi, aflaţi în nevoie şi să formeze un front unit în faţa opresiunilor şi a concepţiilor greşite; - lipsa de deschidere spre alte persoane, izolarea, închiderea în cadrul grupului sunt considerate, de obicei, atitudini negative. Surzii sunt bucuroşi că auzitorii învaţă limbajul gestual, deoarece el asigură ocazii mai multe de comunicare cu funcţionarii, poliţiştii, doctorii ş.a. În acelaşi timp, surzii pot prezenta o răceală faţă de noii gesticulatori, bazată pe experienţa din trecut cu auzitorii, al căror interes iniţial faţă de limbajul gestual a scăzut treptat; - tendinţa spre consultare, colaborarea. În mod normal, persoanele surde discută cu alte persoane surde înainte de a lua o decizie, cum ar fi schimbarea destinaţiei unor încăperi din sediul clubului, iniţierea unor acţiuni ş.a. De pildă, un preşedinte de asociaţie de surzi care ia decizii de capul său, fără a se consulta cu restul grupului, este curând exclus din serviciu; - lipsa de hotărâre, pierderea de timp. În cazul în care persoanele surde lucrează într-o unitate, împreună cu persoane auzitoare, au nevoie

110

Page 111: limbaj mimico-gestual

de ceva mai mult timp pentru a lua cea mai bună decizie, care să corespundă cel mai bine interesului lor. Ei au nevoie de consultări și de mai mult timp de gândire. Acest comportament, asociat cu frecvente consultări cu persoanele auzitoare, poate fi privit ca o manifestare de slăbiciune a persoanelor surde. În același timp, auzitorii pot deveni nerăbdători faţă de lipsa de decizie a colegilor surzi; - vorbirea directă. De obicei, persoanele surde nu folosesc un stil de comunicare directă tot timpul, dar sunt situaţii când acest stil este mult apreciat. De pildă, după ce salută o persoană apropiată, o schimbare remarcată în aspectul acelei persoane, fie pozitivă sau negativă, va fi comentată. Dacă această schimbare este pozitivă, aceasta este apreciată şi încurajată. Dacă schimbarea este negativă, se fac comentarii în direcţia îndreptării. Un obicei în cultura surzilor este preferinţa de a discuta direct şi sincer, fără introduceri diplomatice. Sunt inadecvate şi chiar ofensatoare aluziile la discuţiile vagi pe care le folosesc unele persoane, pentru a părea politicoase. Obiceiul de a comunica cu claritate este prezent în literatura cu şi despre surzi şi în povestirile lor, care sunt bogate în amănunte. A vorbi în secret, fără gesturi, de faţă cu alte persoane surde, se consideră a fi nepoliticos şi se recomandă ca aceste conversaţii particulare să aibă loc în afara Asociaţiei sau în alte spaţii, unde nu se află alte persoane surde. De obicei, la club se formează grupuleţe, care discută lejer, prin semne şi oricine este liber să asiste, să intervină acolo unde este oportun, cu sugestii sau sfaturi; - dorinţa de a obţine informaţii despre colectivitatea de surzi, cum ar fi noutatea şi diversitatea activităţile programate la club, date despre unii lideri importanţi din alte ţări şi realizările lor, existenţa unei istorii proprii, cu numele celor care au fondat filiale şi au adus contribuţii pe plan sportiv, social sau cultural ş.a. Când surzii se întâlnesc întâmplător se întreabă: „Ce mai este nou la club? , „Ce facilităţi s-au mai obţinut?”, „S-a modificat legislaţia acolo unde s-a greşit?”, „Ce s-a discutat în ultima şedinţă de Consiliu director?”, „Ce intervenţii au mai făcut preşedinţii noştri ?” ş.a. Sunt mult apreciate informările care se fac la club pe linie socială, politică sau pur şi simplu de ordin informativ general. In unele filiale s-a permanentizat obiceiul de a se prezenta informări saptămânale, de către preşedinţi sau de unii membri ai comitetului. Mai nou, de curând pensionarii surzi vin de dimineaţă pentru a participa la activitățile de club. Astfel este posibil să beneficieze de informări canalizate pe interesul lor și să poată să se întoarcă acasă pe lumină. În afară de faptul că se bucură de a fi împreună, pensionarii surzi discută despre sănătate, medicamente, cum să facă economii, să le ajungă pensia, unele măsuri de întrajutorare ;

- banii nu constituie un subiect evitabil în cultura surzilor. Se discută mult în grupul de surzi despre cum să faci cumpărături eficiente, cum să tratezi cu un vânzător de maşini, cum să cumperi ceva avantajos ş.a. astfel că fiecare învaţă din experienţa altora. De asemenea, cei care au călătorit în străinătate şi au avut necazuri, vor spune deschis altora ca să se ferească. Procedurile şi simptomele medicale ale unor boli sunt descrise în amănunt, pentru a împărtăşi experienţa de viaţă şi pentru a-i educa pe alţii care ar putea să se îmbolnăvească (semne ale diabetului,

111

Page 112: limbaj mimico-gestual

ale hepatitei, bolilor venerice ş.a.). Unele aspecte pot fi considerate ,,tabu”. A întreba pe cineva în mod direct cu câţi bani a cumpărat o maşină sau o casă, de ce a divorţat, de ce nu poate avea copii, poate fi considerat nepoliticos ; - lipsa intimității, flecăreala constituie o altă caracteristică a comunităţi de surzi. Unii auzitori încep să se simtă jenaţi când sunt întrebaţi în legătură cu detalii ale vieţii private. Întrebări referitoare la starea lor civilă, sănătate, salariu pot părea cel puţin nepoliticoase. Dacă auzitorii se confesează unei persoane surde cunoscute, să nu se mire că în curând veştile se vor răspândi în toată comunitatea de surzi, chiar dacă cere ca informaţia să rămână confidenţială;

- în familie, bucătăria este camera de discuţie preferată de surzi, deoarece lumina este cea mai bună iar camera este mai mică. În schimb, dacă se află la restaurant, surzii aleg cu grijă masa, asigurându-se că nimeni nu va sta în contra lumină, aşezându-se lângă o fereastră luminată puternic;

- la o conferinţă, unde participă mai mulţi surzi, persoanele care doresc să spună ceva, sunt rugate să se urce pe un podium, pentru ca să poată fi văzute fără efort.

- persoanele surde tind să fie independente, să aibă control asupra vieții private. De pildă, ei consideră că sunt cei mai în măsură să decidă privind educaţia de care vor beneficia copiii lor. Sunt persoane care vor să fie independente. Unii nu vor să se identifice cu persoanele cu handicap, ci doresc să fie consideraţi o minoritate culturală şi lingvistică, deoarece comunicarea este cea mai semnificativă barieră în calea integrării sociale. În ultima perioadă se manifestă tendința restrângerii numărului de persoane surde din societate, făcându-se apel la tot felul de soluţii, printre care enumerăm desfiinţarea şcolilor cu internat, incluziunea surzilor în şcolile de masă, chirurgia implantului cohlear, intervenţii genetice ş.a. Nu demult a existat şi soluţia exterminării a zeci de mii de surzi în camerele de gazare fasciste. Faţă de aceste tendințe, comunitatea surzilor manifestă o atitudine de rezistenţă.

Cu toate că colectivitatea surzilor este o familie foarte eterogenă, caracteristicile amintite atenuează diferenţele de vârstă, clasă socială ș.a. care sunt mai evidente în societatea auzitorilor. Există aici preferinţa pentru deciziile luate în grup, acordarea ajutorului reciproc, un respect pentru persoanele în vârstă şi pentru realizările lor, ca într-o adevărată familie. Sunt apreciate, de asemenea, contactul fizic, familiaritatea, plăcerea de a fi împreună, de a se vizita unii pe alţii, de a se îmbrăca modest în afara ocaziilor oficiale, valori care promovează unitatea marii familii a surzilor.

Deosebit de importante sunt legăturile cu şcoala-internat iar absolvenţii lor se referă la şcoala absolvită de cîte ori fac cunoştinţă cu alte persoane surde. Şcoala pentru surzi are semnificaţii mai profunde, deoarece ea a fost o casă adevărată, a constituit familial or până când veneau părinții să-i ia în vacanță, dacă nu-i uitau la școală. Aici surzii şi-au petrecut cea mai mare parte a copilăriei şi tinereţii, şi-au făcut prieteni şi

112

Page 113: limbaj mimico-gestual

chiar şi-au ales partenerul de viaţă. Întrucât majoritatea surzilor se căsătoresc între ei, căsătoria lor cu un auzitor este privită cu suspiciune.

Unii autori (Parrott, Kyle, Tipping, Lane ş.a.) s-au referit la faptul că fiecare minoritate lingvistică este diferită sub anumite aspecte. Astfel, majoritatea surzilor se căsătoresc între ei, în timp ce alte minorităţi îşi caută parteneri în afara grupului ; limbajul gestual s-a dezvoltat în timp ce alte limbaje minoritare au dispărut ; surzii învaţă a doua limbă (a majorităţii) mult mai greu, ca pe o limbă străină şi aproape nici o persoană surdă nu a ajuns să fie expert într-un limbaj verbal, cu toate că unii au mult talent în scrierea de poezii sau povestiri. În timp ce copiii minorităţilor încep să înveţe limbajul verbal încă de la naştere, surzii îl învaţă abia la şcoală. Spre deosebire de alte minorităţi, care se concentrează pe o arie geografică restrânsă, surzii sunt mult mai dispersaţi pe teritoriul unei ţări, astfel că prezenţa unor interpreţi este vitală pentru a se realiza necesitățile de comunicare. De asemenea, puţini surzi ajung să ocupe în societate poziţii mai bine retribuite ca doctori, avocaţi, notari etc. profesii la care alte minorităţi nu întâlnesc aproape niciun obstacol. În timp ce alte minorităţi învaţă în şcoli obişnuite, surzii luptă să păstreze şcolile speciale cu internat ca mijloc important de transmitere a culturii de la o generaţie la alta şi de dezvoltare a conştiinţei de sine.

Cursul 13-14Forme de manifestare a culturii şi tradiţiilor comunităţii de surzi

Se cunoaşte că toate minorităţile lingvistice au o caracteristică

privind un loc ce le aparţine iar comunitatea surzilor nu face excepţie. Surzii se adună în cluburi înfiinţate de ei încă din secolul al XIX-lea, conduse de persoane alese din rândul lor şi finanţate din venituri proprii sau cu sprijin din partea unor organizaţii de stat ori private. Baza formării primelor cluburi ale surzilor din toată lumea a constituit-o şcolile cu internat. Aici au apărut şi s-au cimentat primele relaţii afective, care au continuat în cadrul cluburilor şi asociaţiilor de mai târziu. Nu întâmplător, când persoanele surde fac cunoştinţă, fac referire la şcolile pe care le-au absolvit şi la profesorii pe care i-au avut. Școlile speciale constituie sursa de noi membri ai asociaţiilor. Este interesant să menționăm că, până nu demult, dacă una din persoanele surde nu a absolvit o şcoală de surzi, ea este privită cu suspiciune, chiar dacă a urmat o facultate. Odată cu creșterea numărului de persoane surde cu studii superioare, această concepție s-a perimat.Trebuie să menţionăm că relaţiile care se formează în şcolile de surzi durează o viaţă iar când se fac excursii în diverse locuri din ţară, participanţii includ automat vizitarea filialei teritoriale, clubul sau şcoala de surzi. În acest fel se continuă relaţiile dintre persoanele surde şi se asigură perpetuarea existenţei asociaţiei surzilor. Activităţile culturale şi sportive care se desfăşoară în şcolile speciale constitue una din cele mai puternice forţe unificatoare ale colectivităţii surzilor. Din păcate, în ultimul timp nu prea mai există, în

113

Page 114: limbaj mimico-gestual

cadrul şcolilor speciale, o preocupare serioasă în direcţia cultivării dragostei elevilor pentru activităţile culturale, sportive, de pregătire pentru viață. Altfel nu ne explicăm de ce absolvenţii surzi vin la filiale, fără o pregătire culturală sau sportivă, care să le permită continuarea activităţilor în cadrul competiţiilor organizate de Asociaţia Surzilor. După părerea noastră, aceste activităţi sunt foarte importante în cadrul comunităţii a surzilor ca minoritate lingvistică, deoarece le permit să fie remarcaţi, prin performanţele ce pot fi obţinute în diverse ramuri sportive sau în domeniile culturale, şi să se integreze mai uşor în societatea auzitorilor. Carol-lee Aquiline, fost secretar general al Federaţiei Mondiale a Surzilor, s-a întrebat, desigur, în mod retoric, dacă “arta imită viaţa sau viaţa imită arta ?”, cu ocazia deschiderii celui de al doilea festival mondial al surzilor, care a avut loc în anul 2002 la Washington, sub denumirea “Deaf Way II”. Se pare că ambele variante sunt adevărate. În viaţa oricărei colectivităţi, din orice cultură, artele vizuale, teatrul, televiziunea, spectacolele ş.a. constituie o modalitate de exprimare artistică, o formă de protest, de bucurie, de căutare a unui răspuns la o problemă de viaţă sau a unei căi de rezolvare. Prin intermediul artei se pot comunica o diversitate de gânduri, idei. Artele pot constitui o modalitate de întipărire a evoluţiei unei anumite culturi sau colectivităţi de a lungul unei perioade istorice.

Cultura unei comunităţi joacă un rol crucial în unirea membrilor săi în cadrul unei colectivităţi cultural-lingvistice. De pildă, prin studierea manuscriselor, a lucrărilor de artă, a desenelor imprimate pe pereţii unor peşteri, a mormintelor faraonlor egipteni ş.a. putem deduce şi înţelege evoluţia unei culturi. De pildă, desenele din peşteri ne pot da informații despre cum arătau oamenii sau animalele din acea vreme, cum se îmbrăcau oamenii, cu ce se ocupau, ce arme foloseau etc. În acest context ne putem pune întrebarea dacă arta colectivităţilor de surzi, indiferent de forma ei (pictură, desene, sculptură), exprimă o cultură a întregii colectivităţi sau numai un specific al persoanei surde în cultura auzitorilor. Dacă da, cum se poate defini această cultură specifică? Oare ce vor înţelege persoanele surde sau auzitoare peste câteva sute sau mii de ani din consultarea fotografiilor şi a diverselor forme de artă pe care le creează surzii? Deoarece surzii sunt persoane vizuale, nu este surprinzător să găsim mulţi surzi în diferite domenii ale artei. Apoi, limbajul gestual, neavând o formă scrisă, a transmis artele surzilor din generaţie în generaţie încă din perioada Renaşterii în forme palpabile. Arta surzilor a fost şi este o formă de expresie culturală specifică. La începutul istoriei moderne a surzilor, care datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea, artiştii surzi au jucat un rol important în procesul de conştientizare a eforturilor de pionierat ale abatelui de L’Epee şi ale succesorului său, abatele Sicard. Astfel, de pildă, unul din elevii abatelui de L’Epee a fost pictor, altul a fost sculptor şi fiecare dintre ei a prezentat viziunea unei persoane surde despre „părintele surzilor”, despre acest „binefăcător al omenirii” cum l-au denumit membrii Adunării Naţionale a Franţei, când au ridicat la rangul de Institut Naţional şcoala din Paris fondată de L’Epee.

114

Page 115: limbaj mimico-gestual

Din studierea operelor de artă ale surzilor rezultă că ele nu au nici un fel de restricţii. Putem vorbi doar de o “cultură minoritară” în cadrul culturii majoritare, formată din cultura proprie a surzilor, acceptată şi apreciată de colectivitatea de surzi, care s-a inspirat din cultura auzitorilor. Carol-lee Aquiline crede că aceste două forţe culturale se află într-un “conflict interior” în cadrul culturii fiecărui artist surd, deoarece el trăieşte printre auzitori şi preia, mai mult sau mai puţin conştient, unele valori ale culturii auzitorilor. Din păcate, nu toate aceste valori efectează pozitiv viaţa persoanelor surde. De exmplu, considerându-se că toţi oamenii sunt egali în faţa legii, unii profesori surzi au fost înlăturaţi din învăţământ, deoarece nu au putut face faţă condiţiilor impuse de curentul oralist. Din fericire, după cca 100 de ani s-a impus concepţia bilinguală de educaţie, iar profesorii surzi mai tineri au fost din nou angajaţi în învăţământ.

Pentru a înţelege mai profund cultura surzilor, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre folclorul, formele de artă şi povestirile surzilor, să analizăm cum acţionează ele şi apoi să le comparăm cu formele de artă ale auzitorilor. Din studierea documentelor, putem constata că arta surzilor s-a manifestat încă din perioada antichităţii, prin spectacolele de pantomimă prezentate de surzi în pieţele publice, cu ocazia diverselor sărbători, sau prin bufoneriile acestora, prezentate în casele celor avuţi. De asemenea, pictura a constituit una din cele mai accesibile forme de manifestare a culturii lor, amintind în acest sens pe primul pictor surd cunoscut în istorie, Quintus Pedius. Regretabil este faptul că nu s-au păstrat până în zilele noastre tablourile pictate de el. Doar mărturiile celor care l-au cunoscut pe acest pictor ne amintesc de existenţa lucrărilor lui.. Abia mai târziu, prin secolul al XVII-lea, s-au găsit lucrări palpabile, care dovedesc măiestria artistică a celor lipsiţi de simţul auditiv. Este suficient, credem noi, să menţionăm doar căteva nume care nu mai au nevoie de prezentare cum ar fi cele ale pictorilor Pârvu Mutu - Zugravul, Goya, Beethoven, Edison ş.a.

In secolele ce au urmat, arta surzilor s-a dezvoltat treptat, prin crearea unor organizaţii care au luptat pentru afirmarea lor. Astfel, în 1970 s-a înfiinţat la Austin, Texas, o organizaţie numită “Spectrum. Focus on Deaf Artists”, de către un grup de artişti auzitori. In 1975 s-a alăturat aestui grup pictorul surd Betty C. Miller şi alţi arişti surzi, pictori, dansatori şi actori din toată America. Astfel a luat fiinţă Institutul de Arte Vizuale “Spectrum”, care a organizat cursuri de vară despre arta surzilor şi a publicat un ziar care trata aspecte legate de arta lor. La scurt timp s-a format Compania Americană de Dans a Surzilor, condusă de artistul Charlie McKinney. Au avut loc numeroase expoziţii de sculptură şi pictură precum şi conferinţe despre arta surzilor, care au trezit controverse atât printre surzi cât şi printre auzitori, deoarece aceste opere de artă conţineau imagini cu gesturi şi forme de redare vizuală a sunetelor. Interesul faţă de arta surzilor a crescut prin crearea în 1985 a organizaţiei profesionale “Deaf Artists of America” la Rochester, New York şi a departamentului de dansuri şi dramaturgie la Gallaudet College din Washington (Quest-Arts for Everyone) sub conducerea profesorului Tim McCarty. Această trupă de dans şi de teatru a efectuat numeroase turnee în multe ţări, inclusiv în ţara noastră. Trupa de tineri studenţi-

115

Page 116: limbaj mimico-gestual

actori americani a prezentat, împreună cu artiştii surzi români, mai multe spectacole în oraşele prin care a trecut de–a lungul a două săptămâni. Deşi există numeroase stiluri şi mişcări în arta surzilor, aceasta se poate diviza în două mari categorii cuprinse în arta subiectivă, unde sentimentele, gândurile şi emoţiile artiştilor predomină în lucrările lor şi arta obiectivă, care se concentrează pe obiectele prezentate, pe liniile şi formele lor. Unele lucrări de artă ale surzilor nu scot în evidenţă surditatea, artiştii dorind să fie cunoscuţi doar ca artişti şi atât. Pe de altă parte, artiştii din grupul cunoscut sub numele “De VIA” (Deaf View Image Art) încorporează în lucrările lor aspecte din cultura surzilor, obiceiuri, puncte de vedere, mândria de a fi surd şi orice temă legată de incapacitatea de a auzi. Acest curent artistic a luat naştere în 1989, când un grup de artişti surzi s-au întâlnit cu ocazia primei conferinţe internaţionale dedicate culturii surzilor “Deaf Way I”. Ei au elaborat un manifest al “De VIA”, care promovează folosirea unor elemente formale ale artei, cu intenţia de a exprima experienţa culturală sau fizică a surzilor, de a scoate în evidenţă frumuseţea limbajului gestual şi de a critica unele puncte de vedere ale auzitorilor legate de diverse aspecte ale comunităţii surzilor ce trăiesc într-o societate care nu-i înţelege şi care încearcă să le impună propriile valori culturale La început, lucrările grupului “De VIA” s-au concentrat pe elementele evidente, cum ar fi mişcări exagerate ale mâinilor, guri distorsionate, urechi care nu funcţionează şi ochi disproporţionaţi. Lucrările mai recente demonstrează o viziune mai subtilă faţă de surditate, incluzînd izolarea, forme sonore perturbate şi unele teme abstracte, care izvorăsc din mişcările educative ce promovează mainstreaming-ul şi implantul cohlear. Dintre multiplele forme artistice promovate de surzi, cum ar fi sculptura, pictura, desenul, modelajul, literatura, teatrul ş.a. prezentăm mai jos câteva din cele mai sugestive forme ale măiestriei lor.

Literatura surzilor include aspecte din viaţa lor, din lupta pentru drepturi umane şi cuprinde povestiri, poezii, legende, fabule, anecdote, glume, piese de teatru, care reafirmă valorile din colectivitatea surzilor. Deoarece persoanele surde trăiesc în mijlocul culturii majoritare, aceasta îşi „inoculează” propriile valori, astfel că nu se poate face o demarcaţie netă între cele două culturi. Una din primele activităţi ale Asociaţiilor de surzi a fost publicarea unui dicţionar cu semnele gestuale, deoarece s-a observat că se inventează tot felul de semne, iar surzii resping crearea de gesturi arbitrare şi folosirea inutilă a mâinii pentru transmiterea de semnificaţii gestuale.

În acest domeniu observăm că tot mai multe persoane surde scriu nuvele, poezii, scurte povestiri şi chiar romane, însă puţine dintre ele au văzut lumina tiparului. Există numeroase încercări literare din care amintim unele lucrări din ţara noastră, care au văzut lumina tiparului. Astfel, o excepţie fericită constituie romanul autobiografic al lui Vasile Dimitriu-Leorda “Înfrângerea destinului”, apărut la Bucureşti, în anul 1938, la editura ,,Diana”. De fapt, personalitatea lui Vasile Dimitriu-Leorda s-a manifestat pe multiple planuri, el fiind profesor de desen la o şcoală de surzi din Bucureşti, director şi fondator al periodicului ,,Răsăritul nostru”, (primul ,,ziar” al surdomuţilor din

116

Page 117: limbaj mimico-gestual

România, apărut în anul 1932), preşedinte al ,,Asociaţiunii Amicale a Surdo-Muţilor din România”, primul preşedinte şi membru fondator al ,,Cercului sportiv al Surdo-Muţilor din România”, înfiinţat la Bucureşti, la 1 aprilie 1934. A fost un prolific sculptor, poet, publicist în mai multe ziare ale vremii sale şi iniţiator al primei ,,Case a tăcerii”, un adevărat lăcaş de cultură pentru surdo-muţi, din păcate, nefinalizat. De asemenea, V.D.Leorda a sculptat figura fondatorului primei şcoli pentru surzi din Franţa, care tronează şi astăzi în curtea Institutului Naţional pentru Tineri Surzi din Paris.

Printre alte lucrări apărute, menţionăm poeziile pline de candoare ale Violetei Iancu, din Petroşani, volumul de poezii “Frunze pe ape” al lui Carmen Criştiu din Bucureşti, apărut cu sprijinul Fundaţiei Umanitare Bogdan, în 2003, la Editura ,,Neremia Napocae”. Carmen Cristiu se află în pragul apariţiei unui roman legat de personalitatea unei persoane surde, prezentată în iuresul evenimentelor care au avut loc în România de-a lungul ultimilor 80 de ani. Desigur, sunt şi mulţi alţi surzi care scriu poezii şi încercări literare dar, fie din timiditate, din lipsă de curaj sau din alte motive, nu le trimit spre publicare. Menţionăm că unele din poeziile lui Carmen Criştiu au apărut într-o antologie a scriitorilor surzi, în limba engleză, care şi-au prezentat lucrările cu ocazia marelui eveniment cultural “Deaf Way II”. (“The Deaf Way II Anthology-A Literary Collection by Deaf and Hard of Hearing Writers” Gallaudet University Press, 2002). Merită semnalat faptul că au apărut nu de mult cele două cărţi ,,Surditate şi comunicare”(2006), ,,Istoria comunităţii surzilor”(2007) în traducere şi numeroase articole publicate în reviste de specialitate ale subsemnatului.

Spre deosebire de scriitorii auzitori, care se întâlnesc în cenacluri literare, unde se discută ce au creat şi unde au posibilitatea să-şi publice mai uşor lucrările, scriitorii surzi sunt handicapaţi cel puţin în două privinţe. Mai întâi, sunt puţini scriitori surzi într-o ţară. Ei nu se întâlnesc în cenacluri iar lucrările lor nu sunt discutate spre a li-se da o desfăşurare care să trezească curiozitatea cititorilor. Apoi, editorii auzitori nu se aventurează să publice cărţi scrise de surzi, cu personaje surde, care n-ar putea să intereseze pe cumpărătorii auzitori iar cei surzi sunt puţini. Se speră că folosirea unor “cenacluri pe internet” ar putea facilita contactele unor scriitori surzi din diverse locuri ale lumii iar numărul de lucrări publicate de aceştia ar putea spori. De multă vreme teatrul pentru surzi a reprezentat o atracţie dar scena nu a fost accesibilă decât spre sfârşitul secolului al XX-lea. Unele ţări au deja o tradiţie privind existenţa trupelor teatrale, mai ales în Suedia, Statele Unite, Israel, Finlanda, Rusia, Ucraina ş.a. care sunt prezente cu regularitate la festivalurile internaţionale organizate special pentru surzi, sub egida FMS. În ultimii ani am asistat la o avalanşă de piese de teatru, piese elaborate de surzi sau prelucrate pentru ei. De pildă, la festivalul “Deaf Way II” s-au primit peste 200 de oferte de spectacole teatrale, pentru a fi prezentate, ceea ce dovedeşte interesul surzilor pentru acest gen de artă.

În unele ţări există săli special amenajate pentru vizionarea pieselor de teatru, acestea trebuind să fie de mici dimensiuni, de până la 200 de spectatori iar scaunele să fie aşezate în trepte. Spectatorii pot fi surzi,

117

Page 118: limbaj mimico-gestual

auzitori sau un amestec dintre aceştia. În funcţie de compozișia spectatorilor se alege varianta de accesibilizare a piesei, deoarece actorii surzi interpretează piesele numai în limbaj gestual. Dacă spectatorii sunt numai surzi, piesa se desfăşoară ”normal”, adică fără folosirea interpreţilor. Dacă spectatorii sunt auzitori, se folosesc interpreţi care traduc piesa în spatele cortinei, fără să fie vizibili. Dacă în sală sunt şi persoane surde, interpretul trebuie făcut vizibil prin folosirea unui spot de lumină. Ne face plăcere să amintim aici că la “Tyst Teatre” din Stockholm, actorul surd de origine română Jianu Iancu interpretează de cca 30 de ani piese din repertoriul shakespearian şi din cel al dramaturgilor din ţările nordice, care se bucură de mult succes în Suedia şi în alte ţări. Cele mai frecvente teme abordate în teatrul pentru surzi se referă la comunicarea dintre surzi şi auzitori, rolul central al şcolilor de surzi în procesul de culturalizare a acestor elevi şi critica atitudinilor negative ale autoritaţilor şcolare, demnitatea surzilor şi frumuseţea artistică a limbajului gestual . Dacă pătrundem mai profund în abordarea teatrului pentru surzi putem deosebi două feluri de piese: cele create de surzi, care explorează experienţe de viaţă proprii şi cele care reprezintă adaptarea în limbaj gestual a pieselor create de auzitori. Dacă piesele din prima categorie au fost primite cu entuziasm de audienţa de surzi, celelalte au fost primite cu rezerve. Piesele adaptate în limbaj gestual, din cauza dificultăţii de inţelegere a ideii autorilor, care nu are legătură cu experienţa anterioară a comunităţii de surzi, nu se bucură de succes in rândul acestora. Ar trebui să facem o deosebire între teatrul în limbaj gestual, unde toate piesele pot fi traduse în acest limbaj şi teatrul pentru surzi. În primul caz, piesele nu se referă la surditate sau la surzi. Actorii pot fi surzi sau auzitori, iar starea auzului nu este importantă în piesă. Teatrul pentru surzi, în schimb, adaptează materialul din teatrul convenţional pentru a permite o prezentare realistă a experienţei persoanelor surde sau se elaborează piese legate de experienţa lor. Acestea sunt de scurtă durată şi au mult succes dacă se prezintă mai mult sub forma teatrului mimat. Interpreţii sunt folosiţi în teatrele pentru surzi în cazul când spectatorii nu cunosc limbajul gestual. Aceşti “actori care povestesc” stau în faţa scenei şi citesc cu voce replicile personajelor surde. În alte situaţii este posibil ca aceşti interpreţi să se costumeze şi să se “strecoare” printre personajele tăcute ale piesei. Pentru a avea succes interpreţii trebuie să munceasca foarte mult, să participe la repetiţii, să se adapteze la modificările care pot apărea in timpul spectacolului. Pentru reuşita acestuia, interpreţii sunt aleşi cu multă grijă. În afară de faptul că trebuie să aibă foarte bune abilităţi de interpretare, ei trebuie sa aibă o mare putere de concentrare, să inţeleagă esenţa piesei, să aibă un bun control al mişcărilor şi priceperi actoriceşti. În ultimele decenii piesele referitoare la surzi sau cu actori surzi au câştigat numeroase premii Tony, Emmy şi Oscar in SUA, precum şi alte premii similare în alte ţări pentru producţii remarcabile de teatru, film sau televiziune. Primul premiu Tony a fost câştigat in 1977 de Teatrul Naţional al Surzilor din SUA, pentru piesa “Copiii unui Dumnezeu mai mic” (Children of a Lesser God), care a fost prezentată, în premieră, şi pe

118

Page 119: limbaj mimico-gestual

scena teatrului “Odeon” din Bucureşti, având în rolul principal pe actorul Marcel Iureş. În această piesă era vorba despre dragostea dintre un terapeut al vorbirii şi o femeie surdă, care era mândră de cultura surzilor. Actriţele surde Elisabeth Quinn şi Emanuelle Laborât au caştigat premiile pentru cele mai bune actriţe ale anului în Anglia şi, respectiv, în Franţa, pentru performanţele lor în piesa menţionată. În fine, actriţa surdă Marlee Matlin a câştigat un premiu Oscar, pentru transpunerea pe ecran a piesei, iar milioane de americani au avut ce învăţa despre cultura şi mândria surzilor. Alt film care a câştigat numeroase premii a fost “Love is never silent” o co-producţie pentru televiziune, “Water street” (despre lupta părinţilor surzi pentru educarea copiilor lor auzitori), “Testarea auzului” de Willy Conley. ş. a. În 1940 au început să se predea primele cursuri de dramaturgie la Universitatea Gallaudet. Primul titular al catedrei a fost Gilbert Eastman. Acesta a scris piesa “Sign me Alice”, o satiră în limaj gestual, la adresa unor semne inventate, bazată pe piesa “Pygmalion” de G. B. Shaw. Începănd din 1985, Eastman a găzduit programul-magazin de televiziune prin cablu pentru surzi. “Deaf Mozaic”, produs de Gallaudet University, care a câştigat peste 10 premii Emmy. Acest program a abordat teme din lumea surzilor, cum ar fi istoria, implantul cohlear la copii, Jocurile Mondiale, poezia in limbaj gestual ş.a. Din lipsă de fonduri, însă, acest program şi-a încetat activitatea in 1995. Cea mai importantă contribuţie a lui Eastman a fost înfiinţarea Teatrului Naţional al Surzilor. Acum, la peste 30 de ani de activitate, acest teatru se poate lăuda cu prezentarea a peste 6000 de spectacole din circa 50 de producţii, efectuând peste 30 de turnee in străinătate si căştigând numeroase premii. Realizările teatrale au contribuit la o mai bună recunoaştere şi acceptare a limbajului gestual în SUA şi peste graniţele ei (Baldwin, 1995). TNS a contribuit la înfiinţarea de astfel de teatre în alte ţari, cum ar fi Australia, Anglia, Canada, Danemarca, Franţa, Japonia, Polonia, Rusia şi Suedia. La ora actuală se acordă o atenţie mai mare teatrului vizual, un gen de teatru experimental, care s-a dezvoltat mai mult în Franţa (International Visual Teatre), în Hong Kong şi Cehia (OWNS).

Se ştie că teatrul este o sursă de divertisment dar, în acelaşi timp, el poate face pe oameni să se gândească la problemele serioase care frământă omenirea, să înţeleagă cine sunt ei şi care este rolul lor in lume. Viitorul teatrului pentru surzi ar putea să clarifice nu numai ce înseamnă să fii surd dar, mai ales, ce înseamnă să fii OM.

În scopul atragerii de spectatori, precum şi din motive financiare, teatrele pentru surzi încheie actualmente parteneriate cu teatrele pentru auzitori, folosind în comun resursele financiare, recuzita, sălile ş.a. În acest fel se poate face o popularizare mai bună artiştilor surzi pe marile scene şi se poate oferi locuri de muncă mai multe pentru artiştii surzi.

Se pare că în domeniul picturii este posibil să fi existat artişti surzi încă de pe vremea Imperiului Roman, cu toate că nu s-au descoperit dovezi palpabile care să susţină această ipoteză. În scrierile filozofului Plinius cel Bătrân (23-79 e.n.) se menţionează că QUINTUS PEDIUS a fost primul artist surd cunoscut, care a fost angajat de împăratul Iulius Caesar în perioada de înflorire a imperiului său. Din nefericire, nici una din operele sale nu a supravieţuit până în zilele noastre. Dar nici interesul

119

Page 120: limbaj mimico-gestual

auzitorilor faţă de munca lor n-a fost trezit decât abia în anii’70 ai secolului trecut, când cercetătorii au atras atenţia spre operele lor. Actualmente asistăm la apariţia unor cărţi despre artiştii surzi, care, cu excepţia lui Francisco Goya (1746-1828) erau o raritate. Goya a fost un artist care a devenit surd la vârsta de 42 de ani şi a trăit restul vieţii la Madrid, la curtea regelui Carol al IV-lea. Acum cărţile de istoria artei pun în evidenţă că stilul său artistic s-a schimbat după ce a asurzit.

O dată cu apariţia filmului, în 1895, s-a creat tehnologia care a permis înregistrarea precisă, în detaliu, a limbajelor vizuale. Filmul a dat posibilitatea ca surzii să-şi conserve limbajul şi modul specific de viaţă. Descoperirea filmelor vechi, cu surzi care gesticulează, au oferit dovezi că în 1913 surzii au folosit filmele in scopuri educative sau recreative. Prin studierea acestor filme, cercetătorii interesaţi de cultura surzilor, de lingvistică etc. au putut să-şi valideze cercetările.

Primele filme s-au realizat de Asociaţia Naţională a Surzilor între 1913-1920, într-o perioadă ce a urmat Congresului de la Milano, când exista temerea că limbajul gestual va dispărea. În această perioadă, s-au produs peste 20 de filme, în care s-au înregistrat poezii, conferinţe despre păstrarea limbajului gestual şi amintiri ale liderilor surzi. Primele filme erau tăcute, spre deosebire de filmele mute pentru auzitori. Ele nu aveau muzică sau fond sonor, unele aveau text în limba engleză. În filmele tăcute ale NAD existau doar titluri care prezentau subiectul filmului şi numele celui care făcea semne, ca în ,,Păstrarea limbajului gestual” cu G. Veditz. Nu existau titluri intermediare sau mici gesturi care să reprezinte dialogul şi nici subtitrări, care au fost introduse mai târziu, după apariţia filmelor sonore. Vorbitorii erau prezentaţi cu tot corpul. Nu erau schimbări în unghiul de filmare. Expunerile erau fără pauze, deşi unele erau ,,lipite”, producând scurte ,,căderi” în imaginea filmului.

Primele filme erau destinate persoanelor surde. Ele nu-i îndemnau pe auzitori, să devină adepţi ai cauzei surzilor. Ele arată că va fi dificil, dacă nu imposibil, să se comunice cu auzitorii prin limbajul gestual. Veditz s-a referit, în primele filme, la supraveghetorii şcolii, care nu reuşeau să gesticuleze, când se aflau în prezenţa unei audienţe de surzi, făcând de neînţeles vorbirea lor. De fapt, surzii se simţeau ei înşişi reduşi la tăcere de diferenţa între limbaje şi de faptul că chiar auzitorii, care puteau gesticula, nu recunoşteau limbajul gestual ca limbaj de sine stătător. Erau blamaţi auzitorii care ascultau mai atent la cei care vorbeau în numele surzilor, dar nu pe surzi înşişi. Prin urmare, surzii au crezut că pot comunica cu auzitorii prin limajul scris, nu prin limbajul gestual. Dar limbajul scris era limitat în privinţa apropierii auzitorilor de surzi. Acesta nu ajungea la o audienţă largă. Foarte important era CE să spui şi CUM să spui în limbajul gestual. Acesta este în acelaşi timp un mijloc de comunicare şi mesaj. G. Veditz a proclamat limbajul gestual ca fiind ,,cel mai nobil dar pe care Dumnezeu l-a dat surzilor”.

Deoarece filmul este o expresie a valorilor culturale ale societaţii, filmele destinate marelui public i-au prezentat pe surzi ca persoane singuratice, triste şi închise în ele însele. Un exemplu este flmul “The Heart is a Lonely Hunter”. Când se prezintă personaje surde, intenţia regizorului este să sporească valoarea artistică a filmului. Surzii din

120

Page 121: limbaj mimico-gestual

aceste filme sunt prezentaţi simplist, ei pot vorbi inteligibil sau pot citi de pe buze, cum a fost cazul cu filmul “Vocile” sau ,,FBI Files”  , prezentate şi pe ecranele noastre. Cele mai multe filme despre surzi nu prezintă, ]n realitate, cultura lor bogată, frumuseţea limbajului gestual, diversitatea formelor de artă, tradiţiile şi multe altele. Câteva din primele filme realizate în America prezentau un elefant, doi oameni mâncând plăcinte, italieni mâncând macaroane şi o femeie surdă recitind din imnul naţional American (Drapelul plin de stele) în limbaj gestual (1902). Acest pionier al filmului mut, în limbaj gestual, a făcut parte dintr-o colecţie de scurt-metraje realizate de Thomas Edison, pentru a demonstra potenţialul filmelor cu imagini în mişcare. Este uşor de imaginat de ce Edison a ales, pentru primul său film, o femeie surdă ca unul din primele subiecte pentru imaginile poiectate. Prin folosirea limbajului gestual, Edison a putut să arate potenţialul unui film de a comunica şi de a prezenta corpul şi mâinile în mişcare. (C. Harpole, 1990)

La scurt timp după inventarea cinematografului, Asociaţia Naţională a Surzilor (NAD) a acţionat pentru ,,a realiza filme” proprii, care să fie folosite în promovarea obiectivelor organizaţiei, limbajului gestual şi de răspândire a ,,vocii” surzilor pe tot teritoriul SUA şi în întreaga lume. Până în 1913 NAD a realizat 18 filme. Din păcate, nu au supravieţuit toate filmele, se crede că două s-au pierdut. Dar ceea ce a rămas constituie un set remarcabil de imagini, nu numai despre cum era executat limbajul mimico gestual la începutul secolului XX ci şi ceea ce au urmărit surzii să comunice.

Primele filme aveau o lungime de 40-130 m., durând între 8-9 minute fiecare. Multe dintre ele au suferit stricăciuni, nu numai fiindcă au circulat mult în SUA, fiind transportate dintr-un loc în altul, pentru a fi prezentate în săli. Unele au fost afectate de proasta manipulare de către operatori fără experienţă, fiind reparate de surzi. Faptul că aceste filme au supravieţuit aşa de mult şi că au rămas vii după mulţi ani, constituie o poveste legată de surprinzătoarea durabilitate a tehnologiei folosite.

Merită evidențiate eforturile perseverente ale membrilor NAD din ,,Comitetul Imaginilor în mişcare” de a crea filme care să arate că surzii au ceva de spus şi că vor spune în propriul lor limbaj. Ei au dezbătut despre ce şi care vor fi subiectele acestui efort costisitor, din moment ce aveau un fond de 5000 USD (aproximativ 88.000 US$ de astăzi, după G.Veditz, 1913). Unele din aceste filme cuprindeau recitări de poezii şi povestiri populare iar unele aveau texte originale, alte filme prezintă luptele de la începutul secolului XX, cum au conceput liderii surzi să comunice cu membrii surzi şi cu alte persoane şi ce au de spus. La începutul secolului XX, după ce multe şcoli s-au îndreptat spre metoda orală de educaţie, surzii au luptat pentru a se face auziţi dincolo de zarva creată în jurul folosirii sau condamnării limbajului gestual. Problema cu care se confruntau surzii în acea vreme a fost legată de faptul cum să trăiești ca persoană surdă în propria societate.

Anii 1911-1913 au fost ani de răscruce pentru mişcarea oralistă. Atunci s-a militat mult, pe cale legislativă, pentru a obliga şcolile să adopte oralismul. NAD a luptat, însă fără succes, pentru a păstra limbajul gestual în şcoli. S-a crezut că eşecul NAD s-a datorat faptului că au luptat

121

Page 122: limbaj mimico-gestual

împotriva unor adepţi puternici ai oralismului, cum a fost A.G. Bell, care au finanţat activitatea unor organizaţii opuse promovării limbajului gestual, cum a fost Asociaţia Americană pentru Promovarea Predării Vorbirii la Surzi. Teama şi grija legate de dispariţia limbajului gestual au dus la crearea primelor filme ale NAD.

Filmele în limbaj gestual se deosebeau de filmele mute. Ele nu aveau subtitrare, în afară de numele gesticulatorilor şi titlurile expunerii lor. Aceste filme au fost elaborate pentru a ilustra limbajul gestual, în forma lui ,,cea mai pură”, de a comunica prin semne, dincolo de orice distanţă. Aceste filme sunt importante documente care atestă pentru prima dată cum au putut fi transpuse ideile surzilor în limbajul gestual original.

George Veditz, aflat la finele mandatului său ca preşedinte al NAD, un prolific scriitor şi orator surd, a fost ales să conferenţieze despre ,,Conservarea limbajului gestual” într-unul din filme. A fost ales şi Edward Miner Gallaudet, pe atunci preşedinte al Colegiului Gallaudet, în vârstă de 75 de ani, să fie prezentat într-unul din filme. Altă prezenţă pe film a fost John B. Hotchkiss, unul din puţinii studenţi în viaţă, care l-a cunoscut pe Laurent Clerc. Acesta a vorbit în filmul ,,Amintiri despre vechiul Hartford” despre o întâlnire cu Clerc. Multe din filme au prezentat bărbaţi şi femei la vârsta senectuţii, tineri, copii sau adulţi la jumătatea sec. al XIX-lea. Aceştia foloseau limbajul gestual din vremea lor, iar filmele au conservat acel limbaj. Astfel, Laurent Clerc era prezentat plin de căldură, de veselie şi de umor.

Primele filme sunt valoroase deoarece, spre deosebire de limbajul scris, puteau da indicii privind evoluţia acestuia. Următoarea realizare a NAD legată de filme, este că s-a reuşit păstrarea gesticulaţiei de atunci pentru timpurile actuale, de la gesticulatorii în vârstă la cei tineri, de la auzitori la surzi, despre multe teme. Filmele realizate de NAD au dat lingviştilor o mulţime de detalii referitoare la modificarea semnelor în timp. Unele semne sunt embleme ale perioadei lor (dolar = o mişcare circulară în palmă = monedă), (telefon = realizat cu ambele mâini, una la ureche-receptor şi alta la gură-microfon).

Nancy Frishberg, unul din primii lingvişti care a studiat semnele cu ajutorul filmelor vechi, a constatat că un număr de semne vechi erau executate mai departe de corp, iar în timp s-au apropiat de corp. De exemplu, ajutor = se făcea un gest de la frunte la mână; love, sorry = aproape de extrema stângă a corpului →spre centru; semnele ce se făceau cu două mâini se fac acum cu o mână. (devil, de ex.) Schimbările istorice ale semnelor implică mişcarea spre interior şi simplificarea lor prin reducerea numărului de mâini, de la două la una (N. Frishberg, 1975). Primii oratori făceau semne foarte largi, deoarece se foloseau ambele mâini, iar multe semne erau executate la periferia corpului.

Gesticulatorul actual poate înțelege pe cei care gesticulau acum un secol în primele filme. Ei nu foloseau mişcări ale buzelor la expuneri. Astăzi, gesticulatorii îşi mişcă buzele în ceea ce s-a numit ,,gesturi ale gurii”. În vechile filme, corpul era solid, ancorat de podea. Astăzi, gesticulatorii se mişcă uşor, sunt mai flexibili în spaţiul de executare a gesturilor. Dactilarea se realize atunci încet, fiecare literă era executată ca şi cum s-ar scrie pe o foaie invizibilă. Astăzi dactilarea este mai rapidă,

122

Page 123: limbaj mimico-gestual

fiecare formă a mâinii o înlocuieşte rapid pe următoarea iar palma rămâne fixată în apaţiul din faţa gesticulatorului. Există o diferenţă observabilă în felul în care erau articulate gesturile, pe de o parte, deoarece gesticulatorii nu erau siguri de posibilităţile filmului şi, pe de altă parte, ei voiau să fie înțeleși cu claritate de ,,următoarea generaţie de gesticulatori”.

La un secol după ce au apărut aceste filme, ele au dispărut din uzul popular şi au fost lăsate ascunse în pivniţele bibliotecii Gallaudet. Când cercetarea limbajului gestual şi-a început ascendenţa, în anii 1970, au început să se caute filmele, să se restaureze şi să se prezinte în formă nouă. Astăzi ele sunt disponibile pe video, au loc cursuri de cultură a surzilor, folosindu-se aceste filme, ca exemple de stiluri vechi de gesticulare şi de profunzime a sentimentului faţă de limbajul gestual care a existat atunci.

Baynton descrie, în aceste prime filme, pe profesorii din noua generaţie, care au crezut că predarea limbajului verbal era necesară pentru a-i ajuta pe copiii din generaţia următoare să comunice în limbajul verbal, dar cu condiţia să se abandoneze limbajul gestual ca fiind ,,de clan”, proprii unei vieţi ,,primitive”, ce rezultă din faptul că surzii petrec timpul împreună, fiindcă ei cunosc numai limbajul gestual (D.C.Baynton, 1999). Totuşi, aceste filme nu au reuşit să oprească marşul spre oralism. Se menţionează că până în 1920, 80% din şcolile pentru surzi au adoptat oralismul. Filmele de atunci nu au schimbat cursul mişcării oraliste dar ele au prezentat surzilor posibilitatea de exprimare prin mijlocul vizual.

Nu numai vocabularul ci şi structura propoziţiei au supravieţuit în ASL modern, precum şi manierele de a exprima clar argumentele şi temele culturale. Limbajul mimico gestual nu a dispărut, cum se temea GeorgeVaditz la începutul secolului XX. El prezintă şi acum o surprinzătoare robusteţe. Interesul faţă de limbajul gestual a explodat între 1970-1980. El este folosit acum în familii care nu aveau preocupări faţă de surditate. Unii părinţi auzitori încep să-i înveţe pe copiii lor surzi vocabularul de bază al limbajului gestual ca mijloc de comunicare, înainte de formarea limbajului verbal (Bergin & Garvey, 2001). În orice caz, limbajul gestual nu este o noutate sau ceva demodat, cum a fost considerat odată. Se pare că a pătruns în cultura populară într-un mod greu de imaginat la începutul sec. XX. Acum părinţii pot găsi surse de realizare a educaţiei pentru copiii lor fie într-o şcoală specială fie într-o zonă apropiată unde se află o şcoala publică deoarece proape toate şcolile din SUA, atât cele publice cât şi cele finanţate de stat, oferă cursuri de limbaj gestual copiiilor surzi.

Folosirea tehnologiei video şi a filmului este deosebit de importantă pentru surzi, deoarece este un mijloc de a arăta, prin documente în mişcare, specificul limbajelor, a culturii lor şi a modului de viaţă. În ultimii ani asistăm la o creştere a numărului de filme cu artişti surzi sau despre diferite aspecte ale vieţii surzilor create fie de surzi fie de auzitori. Dintre artiştii surzi mai cunoscuţi în lumea filmului amintim pe Emanuelle Laborât (Franţa), Deanne Bray şi Marlee Matlin (SUA). Documentele istorice arată că primele spectacole de pantomimă şi de scamatorie au fost prezentate în vechiul Egipt şi în China, cu cca

123

Page 124: limbaj mimico-gestual

4000 de ani în urmă, după cum afirmă S.J.Carmel. Acestea au fost forme de divertisment la banchetele celor bogaţi, cu ocazia târgurilor şi a carnavalurilor. De asemenea, spectacole de scamatorii aveau loc in pieţe, pe strazi, în locuinţe private sau la televiziune. Scamatoriile continuă şi astăzi să fascineze audienţa. Un magician obişnuit poate face să dispară o monedă, să apară cărţi de joc sau păsări din aer sau să taie un asistent pe jumatate. Adevărata artă constă în felul cum este prezentată scamatoria. Există tehnici importante pentru ca un magician să atragă atenţia audienţei departe de mişcările lui secrete şi arta de a efectua mişcările în aşa fel încât oamenii să creadă în scamatorie. În aceste fel se creează impresia că a avut loc ceva extraordinar. Astăzi, dupa J.Carmel, există aproximativ 300 de scamatori surzi în lume, fie amatori, fie semi-profesionişti. Aceştia se adună lunar în cluburi ale scamatorilor din marile oraşe, unde fac schimb de experienţă, învaţă noi trucuri, îi ajută pe alţi scamatori să se perfecţioneze sau se informează în legatură cu evenimentele care vor avea loc în domeniu. Primul festival internaţional al magicienilor surzi a avut loc în 1986 la Leipzig, Germania, la iniţiativa lui Horst Bormann, un binecunoscut artist al pantomimei în lumea surzilor. Apariţia televiziunii a deschis o cale nouă de informare pentru surzi şi, în acelaşi timp, a constituit un nou domeniu de interpretare care, în unele ţări, constituie un serviciu permanent pentru colectivitatea de surzi, asigurat de comunităţile respective. Unele programe sunt mai des interpretate (ştirile, slujbele religioase), altele au loc ocazional (prezentarea unor candidaţi la alegerile naţionale, alerte în cazul unor calamităţi naturale, informaţii de interes naţional ş.a.).

Bibliografie- Barbu Fl., Limbajul gestual. Comunicare și interpretare. Editura Lumen, Iași,

2010.- Barbu Fl., Onu Cristina : Istoria comunității surzilor. Traducerea lucrării lui

Per Eriksson, Deaf History. A source Book, Orebro, 1996.- Onu, C. Simbolistica semnelor.- Onu, C., Dicționar mimico-gestual religios, Editura Universității din Pitești, 2009.- Pufan C. Probleme de surdopsihologie. EDP, București, Vol. 1/1972 și vol

2/1982.- Wald.L., Sisteme de comunicare umană, Editura Științifică, Bucurețti, 1073.

124

Page 125: limbaj mimico-gestual

VOCABULARUL GESTUAL

Întrebări - cine ?

- când?- unde?- care?- cum?- ce?- de ce? pentru ce?- pentru cine?- câţi? câte?

Pronumele personal - eu - noi - tu - noi - el, ea - ei, ele

Pronumele posesiv-al meu al nostru-al tău al vostru-al lui, al ei al lor

Formule de salut - dimineaţa

- ziua- seara- bună, bun- bună dimineaţa!- buna ziua!- buna seara!- bine, foarte bine - bravo - scuze, pardon, iartă-mă- opreşte - te rog

- mulţumesc!- la revedere- cu plăcere.

Poziţii şi direcţii

- la stânga- la dreapta- sus - jos- Vest- Est- Nord- Sud- înainte – înapoi- înăuntru – în afară- sub – peste- dedesubt – deasupra- aici – acolo – dincolo

- pe, lângă- departe – aproape- divergent – convergent

- circular - paralel

- perpendicular - oblic- adânc - pe margine - la colţ- în centru (la mijloc)- între, spre, la- în şir

Numeraţia

125

Page 126: limbaj mimico-gestual

- zero- unu - unsprezece- doi - doisprezece- trei - treisprezece- patru - patrusprezece- cinci - cincisprezece- şase - şaisprezece- şapte - şaptesprezece- opt - optsprezece- nouă - nouăsprezece- zece - douăzeci

- (30, 40, 50, 60, 70, 80, 90,)- o sută, 200 … 900- o mie, 2000 … 9000- un milion, … 9 milioane- zece milioane … 90

milioane- o sută milioane- un miliard- o jumătate (o doime)- o treime- un sfert- o zecime- un întreg (total)- a socoti (a calcula)- a aduna- a scădea- a înmulţi- a împărţi- procent- egal

- Culori - culoare

- deschis- închis- alb- negru- roşu- roz- galben- albastru- verde- mov- maro - portocaliu- gri (cenuşiu)

Noţiuni legate de om

- om- persoană- naştere- moarte- certificat (de naştere, de

căsătorie, de deces)- data naşterii- locul naşterii- adresa, strada- acte- buletin- livret (militar, de familie)- vârsta- sugar, bebeluş- copil, - băiat- fată- gemeni- tânăr – bătrân - bărbat- femeie

Familia- soţ, soţie-căsătorie- divorţ- despărţire- concubinaj- văduv/ă- mamă- tată- părinţi-familia- fiu, fiică- frate, soră- bunic, bunică- nepot, nepoată- socru – soacră- unchi – mătuşă- văr – verişoară- orfan- iubit/ă- naş/ă- rudă- gravidă

Noţiuni legate de timp - timp - ceas (de mână, de perete,

pendulă, cu lumină, de masă, vibrator)

- minut- secundă

126

Page 127: limbaj mimico-gestual

- oră- noaptea- dată- zi- săptămânăo lunio marţio miercurio joio vinerio sâmbătăo duminică- lunăo ianuarieo februarieo martieo aprilieo maio iunieo iulieo augusto septembrieo octombrieo noiembrieo decembrie- an- anotimpurio primăvarao varao toamnao iarna- calendar- Anul Nou- Sfintele Paşti- Crăciunul- trimestru- semestru- vacanţă- început- sfârşit- astăzi, acum, ieri- alaltăieri- mâine- poimâine- trecut – viitor- uneori –mereu- devreme – târziu- niciodată

Locuinţa - casă, clădire

- cameră- bloc- - parter

- etaj - apartament - subsolo dormitoro baieo bucătărie- hol- garaj- uşă- fereastră- lift- calorifer- lustră, lampă- sonerie- bec- scară- întrerupător- priză- contor electric- telefon- televizor- radio- video-player, recorder- computer- internet- e-mail, messenger

- robinet- apă caldă, rece- vilă- curte- contracto de proprietateo de închiriere- proprietar- chiriaş- cheie, a încuia, a descuia- energie electrică

Locuinţa – Dormitorul - pat- cearşaf- pătură- plapumă,pilota- pernă

127

Page 128: limbaj mimico-gestual

- saltea- pijama- oglindă- perdele,jaluzele verticale ,

orizontale- dulap, şifonier- scaun- canapea- fotolii

Locuinţa – Bucătăria - masă- a găti- aragaz (cu gaze, electric)- frigider- congelator- cuptor (cu microunde)- chiuvetă- tacâmurio cuţito furculiţăo linguriţăo polonico strecurătoare- farfurii – adâncio întinseo mici)o răzătoare- cană- pahar- oală- cratiţă- tigaie- tavă- borcan- mixer- storcător de fructe- prăjitor de pâine- maşină de spălat vase- chibrituri- coş (de gunoi)- sticle

Locuinţa – Baia - cadă de baie- jacuzzi- robinet- chiuvetă- prosop

- săpun- săpunieră- periuţă de dinţi- pastă de dinţi- halat de baie- vas de WC- oglindă- maşină de spălat- coş de rufe- detergent- faianţă- hârtie igienică- şampon- a se spăla- a face baie- a face duş- gel de duş- şampon- prosop- pastă de dinţi- a se bărbieri- a se depila - a se pieptăna- perie- cremă (de faţă, de mâini)- pudră- ruj de buze- deodorant- fixativ- parfum, apă de colonie- a călca cu fierul- a face curăţenie- a se machia- pampers- bigudiuri- saună- vată- tampon igienic-

Alimente şi prepararea lor - a mânca, - a bea- foame- sete- sandwich- oţet, acru- ulei- iute, - sare, sărat

128

Page 129: limbaj mimico-gestual

- amar- dulce- piper, piperat- muştar- a mesteca- micul dejun- masa de prânz- cina- restaurant- bucătar- chelner- a fierbe, fierbinte- a coace- a găti- sos- maioneză- regim alimentar

(de boală, de slăbit,de îngrăşat)

- a prăji- ciorbă, supă, borş- a gusta, - a măcina- a tăia- a frământa aluatul

Produse lactate- lapte- brânză- unt- smântană - lapte bătut- iaurt- caşcaval

Produse de panificaţie - pâine, franzelă- chifle- cornuri- făină- mălai, mămăliguţă- griş- orez- macaroane- fidea- spaghete- pizza

Fructe - fructe

- banană- lămâie- portocală- mere- pere- prune- cireşe, vişine- caise- căpşuni- gutui- piersici- nuci- pepene- struguri

Produse din carne - carne

- friptură- frigărui- grătar- şniţel- mititei- cârnaţi- cremwurşti- mezeluri- măcelar- rotiserie- salam- şuncă- slănină

Obiecte de îmbrăcăminte - îmbrăcăminte- a se îmbrăca- a se dezbrăca- maiou- cămaşă- chiloţi- pantaloni- sutien- palton- cravată- pălărie- şapcă- fular - curea, cordon- mănuşi- ciorapi- batistă- umbrelă

129

Page 130: limbaj mimico-gestual

- ac- aţă- a coase- foarfece- fermoar- nasturi- capse- rochie- fustă

Încălţăminte- adidaşi- papuci- sandale- pantofi- ghete- cizme

Bijuterii- inel- cercei- colier- brăţară

Ocrotirea sănătăţii - medicină, doctor

- puls- infecţie- erupţie- astmă- acnee- comă- complicaţie- mâncărime- delir- donator- transplant- radiaţii- şoc- tumoră- palpitaţii- bronşită- tabletă- injecţie- reţetă- tratament, - microb- virus- viaţă- moarte

- naştere- corp omenesc, - sănătate, sănătos- boală, bolnav- asistentă medicală- cabinet medical- consultaţie- policlinică- spital- sânge- boli interne- dureri (de cap…)- răceală, - gripă- inimă- ciclu menstrual- sarcină - avort- operaţie- anestezie- cancer- os- fractură- articulaţie- boli contagioase- vaccin, vaccinare- farmacie- medicament, pilulă- bandaj- polipi- termometru- masaj

Asistenţă socială - asistenţă socială- copil- orfan- părinţi adoptivi- înfiere, adopţie- casa de copii- pensie - ajutor bănesc, ajutor social- concediu (medical, de

odihnă, de maternitate, de creştere a copilului)

- loc de muncă- forţă de muncă- cămin de bătrâni- dosar social- referent social

130

Page 131: limbaj mimico-gestual

- legislaţia muncii

Comunicare - a spune- a comenta- a discuta- a anunța- a informa- limbaj mimico-gestual- scrisoare- timbru- ziar- radio- telefon- fax- televizor- mesaj- înţelegere, acord- contact- interviu, reporter- informaţie- titlu- copie, fotocopie- discuție- intelectual-muncitor- critică- idee- teorie-practică- ipoteză- promisiune- manipulare- prioritate

Surdopedagogie - surditate- surd- hipoacuzie- surdopedagogie- şcoală pentru surzi hipoacuzici, nevăzători- auz, auzitor-normal- audiogramă- baterie- limbă, limbaj- demutizare- voce- labiolectură- dactileme- gest, semn- interpretare

- conversaţie, discuție- cuvânt (scris, rostit)- definiţie

Muncă – Profesii - muncă, a lucra- loc de muncă, serviciu- firmă- acte de angajare- contract de muncă- a concedia- comportare - salariu, leafă, - impozit pe salariu- profesiune, meserie- calificare profesională- muncitor calificat- muncitor necalificat- coleg- a întârzia- punctual- angajat - secretară

Poştă - oficiu poştal- scrisoare (simplă,

recomandată, cu valoare)- corespondenţă- timbru- plic- expeditor- destinatar- carte poştală- ilustrată, vedere- colet, pachet- telegramă- taxă- chitanţă- ştampilă- abonament- adresă

Noţiuni cu sens contrar - amic – duşman (a se certa)- amintire – uitare- atent – distrat- blând – agresiv- cinstit – hoţ

131

Page 132: limbaj mimico-gestual

- conştiincios – neserios- deştept – prost- econom – risipitor- fericit – nefericit- generos (darnic, inimos) –

zgârcit (avar)- mulţumit – nemulţumit-

suparat- ordonat (corect, îngrijit) –

(neglijent)- politicos (cuviincios) –

nepoliticos (prost crescut)- practic – visător- respect – dispreţ- a râde – a plânge- sincer – mincinos- sociabil – singuratic- speranţă – decepţie- prevăzător – nepăsător

(indiferent)- sever- tolerant – nemilos- voios (vesel, fericit) – trist

(amărât)- acelaşi, identic – diferit,

deosebit- actual, real – posibil,

adevărat – fals- ascuţit – bont - băştinaş – străin- bogat – sărac- bun, bine – rău- cald – rece, frig- calm – violen, nervost- capabil, priceput,

competent – incapabil, nepriceput

- clar – confuz- creştere – declin- curat – murdar- delicat, fin – dur, grosolan,

aspru- drept – cotit- corect – greşit- dulce – amar- egal – inegal- inferior – superior- frumos – urât- greu – uşor- dependent –independent- repede – încet

- împreună – separat- lat – lung- linişte – zgomot- lumină – întuneric- lung – scurt- modern – vechi- natural – artificial- util, necesar – inutil- normal – anormal- obligatoriu – facultativ- pro – contra- plin – gol- posibil – imposibil- prezent – absent- primul – ultimul- proaspăt (nou) – vechi- puternic – slab- uscat – umed- simplu – complex- harnic – leneş- universal – local- a se uni – a se despărţi- vorbăreţ – tăcut- fantastic – real- stabil – instabil- absurd, bizar – raţional

Bibliotecă - alfabet - ordine alfabetică- arhivă-bibliotecă- fişă- titlu- roman (carte groasă)- autor (persoană care scrie

carte)

Activitatea poliţiei - a aresta, pușcărie- bandă, grup-hoți- crimă- celulă- puşcăriaş- paşaport-carte- inspector-control- greşeală- pașaport-carte- motiv- proces – verbal

132

Page 133: limbaj mimico-gestual

- pistol- control

Activitatea pompierului - foc, incendiu- pompier- maşină de pompieri- a stinge (focul)- foc-fum- alarmă

Relaţii sociale - implicare, integrare- mentalitate- discriminare, separare- marginalizare- anchetă socială- relaţie- respect- solidaritate- generaţie- privat, particular- stress- egoist- individual- colectiv- critic

Religie - biserică- preot- religie, credinţă- Dumnezeu - Iisus - Sfântul Duh, suflet, spirit- Fecioara Maria- creştin ortodox- catolic - evreu- musulman- episcop- călugăr- cruce, carte de rugăciuni- mormânt, a înmormânta- diavol- serviciul divin, slujbă

religioasă- clopotniţă- clopotar- parohie- înger

Administraţie publică - primar- prefect- preşedinte de consiliu

judeţean- subvenţie- a înregistra, a planifica- administraţie- consilier- a anula- acte, documente- a copia- graniţă, frontieră, hotar- control vamal- localitate- capitală- Bucureşti- oraş- sector- comună, sat, țăran

Justiţia - justiţie, drept,proces- a judeca, tribunal- lege, legal, legalitate- fals, înşelăciune- minciună- furt, delapidare- spargere- a jefui, a prăda, hoț- lovire, vătămare corporală- tribunal, judecătorie- judecător- procuror-magistrat- avocat- plângere, reclamaţie- pârât, învinuit-vinovat- a dovedi, probă- adevăr- martor, mărturie- a jura, jurământ- interpret- termen- a condamna- a aresta, închisoare- sentinţă de eliberare- amendă- notar- testament

133

Page 134: limbaj mimico-gestual

Politică - stat, naţiune, popor- constituţie- cetăţean- guvern- republică- monarhie- parlament- deputat- senator- ministru- ambasador- politică - partid- program de partid- alegere, vot (pentru,

contra)- preşedinte- birou executiv- miting- democraţie – dictatură- pace – război- victorie

- revoluţie- sărbătoare naţională- organizaţie- federaţie- asociaţie- filială- statut- membru- drepturi- obligaţii- cotizaţie- conducere- conferinţă, congres- ordine de zi- prezidiu- hotărâre- proces verbal- vot (deschis, închis, secret)o abţinere- delegat - candidat- conflict- a elimina- coaliţie- corupţie

Culegere de texte aplicative eferitoare la asistenţa socială

***- Ana Barbu este din Bucureşti. Are 25 de ani. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu Dan, fără să ştie că este alcoolic. Acum au o fetiţă pe nume Anca, de 4 ani, deficientă de auz. Toată familia locuieşte împreună cu mama Anei, într-o garsonieră. Acum o lună Ana Barbu a decedat, fiind călcată de o maşină. Fetiţa a rămas în grija tatălui. Dan nu lucrează, nu are un loc de muncă. Venitul este format din alocaţia copilului şi pensia bătrânei. Vecinii au anunţat asistenţa socială că Dan o bate pe bătrână şi pe fetiţă în fiecare seară când vine beat acasa. Asiatenta socială a venit şi, în urma anchetei sociale a recomandat să se facă terapie prin consiliere pentru fetiţă şi bunica ei. Dan să fie trimis la dezalcoolizare şi să fie consiliat. O să facă un dosar pentru acordarea unui ajutor social familiei iar fetiţa să fie integrată într-o şcoală pentru deficienţi de auz.

*** - Marian are 30 ani şi este căsătorit cu Adela, de 27 ani. Ei au o fetiţăde 8 ani, Andreea. Ei locuiesc la Urziceni, judeţul Ialomiţa, într-o casă mică. Adela lucrează la o fabrică de încălţăminte. Marian este şomer de 2 ani. De când este şomer, Marian bea şi o bate pe Adela. Când Andreea vine de la şcoală, se ascunde la vecini până vine mama de la muncă, deoarece tatăl nu are grijă de ea. Adela a fost bătută de so. Ea s-a dus la poliţie să ceară ajutor. Asistentul social de la poliţie a mers acasă la ei şi a făcut ancheta socială. Ea a propus un ajutor social familiei. Marian are nevoie de consiliere psihologică şi dezalcoolizare la spital apoi de integrare profesională şi socială.

134

Page 135: limbaj mimico-gestual

***- Mihai este căsătorit cu Alina. Au 2 copii, Mihaela, o fetiţă de 6 ani şi un băiat, Ionel, de 8 ani. Ei stau la marginea Bucureştiului, într-o casă cu 2 camere mici. Fac focul o dată pe zi cu lemne, fiindcă nu au bani să cumpere lemne mai multe. Copiii nu merg la şcoală. Mama are grijă de ei şi nu lucrează. Mihai lucrează la o fabrică de pâine. Pentru că au puţini bani, Alina ajută pe vecini la treabă. Aceştia îi dau de mâncare şi îmbrăcăminte pentru copii. Cînd ea lucrează, copiii stau singuri acasă. Mihai a mers la primărie pentru un ajutor social. Asistentul social a venit, a făcut o anchetă socială şi a acordat ajutor pentru căldură, sprijin pentru integrare şcolară a copiilor şi pentru integrare profesională a mamei.

***- Numele meu este Ristache Andreea. Am 22 de ani. Sunt studentă la Asistenţă socială în anul III. Locuiesc în Bucureşti împreună cu verişorii mei. Ei locuiesc temporar într-un apartament cu 2 camere, o baie şi o bucatarie mică. Ioana nu are servici iar Marian, soţul ei, lucrează ocazional. Fata lor, Ana, este bolnavă. Are un handicap locomootor şi se deplasează într-un scaun cu rotile. Băiatul lor, Alex, nu merge la şcoală pentru că este nevăzător. El a avut mai demult un accident la cap ţi a orbit. Amândoi copiii sunt cuminţi şi frumoşi. Ei stau acasă cu mama lor şi învaţă. Săptămâna trecută au mers la primărie pentru a vorbi cu asistentul social să le dea un ajutor financiar temporar. Marian nu mai are de lucru. Nu mai au bani de mâncare. El speră să fie ajutat să găsească un loc de muncă.

***- Numele meu este Sandu Alina. Locuiesc în Piteşti, în cartierul Trivale. Acum 8 ani în blocul nostru locuia o familie formată din 4 persoane. Tatăl. Mihai, de 45 de ani, mama, Monica, de 42 ani şi 2 copii, o fată, Eliza de 15 ani şi un băiat, Radu, de 12 ani. Era o familie foarte frumoasă în care era multă dragoste. Când se întorceau de la munte, într-o noapte, au avut un accident. A scăpat cu viaţă numai Eliza. A rămas numai cu bunica, de 82 de ani, care a murit de inimă după 2 ani. Din cauza lipsei de bani, Eliza a renunţat la şcoală şi s-a dus să lucreze. După trei ani, Eliza întâlneşte un băiat, George, de 25 de ani, de care se îndrăgosteşte. Fiindcă a rămas însărcinată, se căsătoresc după un an. După ce se naşte copilul, George începe să bea mult şi îşi pierde locul de muncă şi îşi bate soţia. În bloc locuia un asistent social. Eliza îi cere ajutor. El îi face un dosar social şi îi oferă un ajutor financiar. Eliza divorţează curând de George şi rămâne cu fiul ei, Iulian.

***- Niţu Daniel are 35 de ani şi este surd. El este căsătorit cu Niţu Ana, de 32 ani, auzitoare. Ei au doi copii, o fetiţă de 8 ani şi un băiat de 10 ani. Copiii nu merg la şcoală pentru că părinţii nu muncesc. Ei nu au bani să-i întreţină. Toată familia cerşeşte. În fiecare duminică ei mâănâncă la o biserică. Ei nu au casă şi dorm sub scara unui bloc. Asistentul social le poate oferi un ajutor social, poate să-i ajute să găsească un loc de muncă iar copiii trebuie ajutaţi să meargă la şcoală. Ei pot locui temporar într-un centru rezidenţial.

***

135

Page 136: limbaj mimico-gestual

- Ionescu Simona este divorţată. Ea are 34 de ani şi doi copii, un băiat de 10 ani cu handicap locomotor şi o fată de 5 ani, sănătoasă. Toţi locuiesc într-o cameră mică. Simona lucrează la un spital ca asistentă socială. Are un salariu mic. Uneori primeşte pensie alimentară de la fostul soţ. Simona se duce la primărie şi i se face un dosar social. Ea este ajutată cu un apartament într-o locuinţă socială şi primeşte un ajutor bănesc de 300 lei pentru băiatul ei bolnav.

***- Dumitru Ciobanu are 70 de ani şi este bolnav cu inima El a fost căsătorit cu Ioana. Ea a decedat în anul 2001. Are 2 copii, un băiat, Ion, care lucrează pe un vapor şi o fată, Corina, directoare de bancă. Bătrânul locuieşte în Bucureşti, pe Str. Vigoniei nr. 2 B, intr-o casă la curte, saracă. Nu are aragaz şi nici frigider. Face mâncare pe reşou. Face focul cu lemne. Nu are apă caldă, dar are o pisică şi un căţel. El este singur şi bătrân. Nu are fraţi şi surori. Este bolnav. Nu poate munci. Are nevoie de un aragaz şi un frigider nou. Fiind bolnav, are nevoie de medicamente.

***- Familia Popa este formată din 5 membri: mama, Maria, de 50 de ani şi 4 copii, Ion, de 20 ani, Mihai, de 15 ani şi doi fraţi gemeni de 14 ani, Elena şi Andrei. Tatăl lor a murit în urmă cu 10 ani. Această familie locuieşte fără forme legale într-o casă cu o singură cameră, fără baie, apă şi lumină. Uneori fetele merg la şcoală. Ion are un handicap locomotor iar Mihai lucrează ca şofer. Maria lucrează ca menajeră la o familie şi primeşte 300 lei pe lună. Ea se duce la un asistent social și spune. - Numele meu este Maria. Am 4 copii şi locuim toţi într-o cameră fără lumină şi apă. Aş vrea să plecăm de acolo. Răspunsul primit a fost:– Văd ca aveţi un dosar complet. Pentru locuinţă trebuie să mai aşteptaţi puţin. Copilul cu handicap locomotor poate primi o pensie de handicapat. Mihai şi fetele trebuie să meargă la şcoală

***- Mariana nu este căsătorită. Lucrează ca menajeră la o vecină. Ea trăieşte în concubinaj cu Ion, care nu lucrează şi îi place să bea. Ei au o fetiţă de 4 ani cu handicap locomotor. Are nevoie de ajutor social şi de un scaun cu rotile pentru fetiţă. Asistenta socială de la Primărie face un dosar social şi o ajută.

***- Familia Damian este formată din tata, mama şi trei copii. Ei locuiesc la bloc, în Bucureşti. De 2 ani tatăl nu lucrează. Este şomer dar bea şi este violent. Mama lucrează la o alimentara si are un venit mic. Copiii nu sunt supravegheaţi şi nu se duc mereu la şcoală. Când se duc, nu învaţă şi se bat cu colegii. Părinţii nu comunică cu copiii. Ei stau mai mult pe străzi şi cerşesc sau se întâlnesc cu alţi copii vagabonzi.

***- Ioana are 15 ani. Marin are 12 ani. Ei sunt fraţi şi locuiesc singuri într-o casă de la Marginea Bucureştiului, fără apă curentă şi lumină. Ei şi-au pierdut părinţii într-un accident de maşină acum 3 ani. Bunica a avut grijă de ei dar a murit de inimă acum 3 ani. După absolvirea celor 8 clase, Ioana a renunţat la şcoală ca să aibă grijă de fratele ei, care suferea de o boală psihică. Au venituri mici:alocaţia şi pensia de handicap a lui Marin. Iarna se încălzesc cu lemne primite de la vecini. Serviciul de asistenţă socială care s-a ocupat de cazul celor doi fraţi, l-au înscris pe Marin într-o şcoală specială, pe Ioana la liceu. In timpul liber, Ioana este asistentul personal al fratelui ei.

136

Page 137: limbaj mimico-gestual

***- Buna ziua. Numele meu este........................ Eu sunt din Buzau. Lucrez ca educatoare la Grădiniţa specială nr. 6 din Piteşti. Am o grupă de 15 copii (11 băieţi şi 4 fete). Cristi este un copil simpatic din grupa mea. El are 4 ani şi 8 luni. Părinţii lui sunt săraci. Tatăl lui a murit într-un accident de maşină. Mama lui nu mai lucrează. Mai are un frate şi o soră cu care locuieşte într-o casă cu 2 camere la curte. Serviciul de asistenţă socială le oferă periodic ajutor social şi bănesc, după ce a făcut o anchetă socială.- Zilele săptămânii sunt: Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătpă, Duminică.

***- Buna seara. Numele meu este ................................Am 21 de ani şi sunt studentă la secţia de ,,Asistenţă socială” . Lucrez la organizaţia ,,Salvaţi copiii”, unde mă ocup de copiii orfani. Am organizat un grup de 45 de copii într-un centru de plasament. Acolo, mamele sociale au grijă de ei. Unul din copii, Ştefan, are 8 ani. El a fost abandonat într-un spital. Mama lui este alcoolică iar tatăl a decedat. El a locuit într-o casă de copii. Suferă de probleme psihice. Face terapie şi consiliere psihologică. Sperăm că anul viitor va merge la şcoală.

***- Familia Popescu este formată din 4 persoane: mama, născută n 1958, tata, de 45 ani şi 2 copii, Laurenţiu, de 11 ani şi Alina, de 15 ani. Copiii merg la şcoală. Mama lucrează la un spital ca asistentă socială. Tata este bolnav şi nu poate lucra. Venitul lor este mic. Toţi trăiesc din venitul mamei şi din alocaţia copiilor. Au nevoie de un ajutor social şi de consiliere psihologică pentru a depăşi dificultăţile prin care trec.

***

- Bunica Mioara are 75 de ani. Ea are o pensie mică, de 300 lei pe lună. Este bolnavă cu inima şi are grijă de 3 copii. Bunicul a murit anul trecut de cancer. Fiica ei, Maria, are probleme cu alcoolul şi îi bate pe cei 3 copii. Familia are datorii la întreţinere de 2000 de lei şi este posibil să fie evacuaţi dacă nu plătesc datoriile. Ea se duce la Primărie şi solicită să fie ajutată. Asistenta socială îi spune că va veni măine acasa să facă o anchetă socială.

***- Elena s-a născut în anul 1984. Ea are 16 ani. Pe 15 mai 2008 au murit părinţii ei într-un accident de maşină. După moartea părinţilor, s-a îmbolnăvit şi bunica ei, care, după o lună şi două săptămâni a murit din cauza unui atac de cord. Elena a renunţat la facultate şi lucrează 10 ore pe zi. Nu comunică cu colegii auzitori din cauză că nu aude. Nu are prieteni. A rămas însărcinată de curând. Cel care a abuzat de ea nu vrea să recunoască copilul ce se va naşte. Are nevoie de ajutor social ca să nu abandoneze copilul la spital.

***- Familia Marinescu este formată din 4 persoane : tata, mama şi 2 fete. Ei locuiesc în oraşul Râmnicu -Vâlcea într-o casă la curte. Raul, fiul lor de 18 ani a murit anul trecut într-un accident de maşină. Tatăl, Emil Marinescu, are 38 de ani. El este şomer de 6 luni şi consumă băuturi alcoolice fiindcă nu lucrează. Mama, Elena Marinescu, s-a născut în anul 1968. Ea lucrează ca îngrijitoare la poştă. Este relativ tânără dar are probleme de sănătate. Suferă cu inima. Fata cea mare, de 12 ani, Maria, are un handicap fizic. Fata cea mică, Gabriela, are 10 ani, nu aude şi are probleme de comportament. A început să

137

Page 138: limbaj mimico-gestual

fure şi să cerşească. Din cauză că venitul lor este mic, au nevoie de un ajutor social de la Primăria din Râmnicu-Vâlcea.

***- Lemnaru Gabriela, o bătrână de 80 de ani, locuieşte în Bucureşti. Ea este văduvă de 2 ani, după decesul soţului ei. La vârsta de 75 de ani şi-a pierdut auzul. A învăţat să citească de pe buze. Nu are proteză auditivă, că are pensie mică de 400 lei, şi nu poate să o cumpere. Are nevoie de ajutorul asistenţei sociale pentru a face acte să obţină o proteză. Ea locuieşte singură într-o casă mică cu o cameră. În cameră este frig. Face focul cu lemne. În cameră are un pat, un dulap o masă şi un televizor vechi. - Poliţia, salvarea şi pompierii au prioritate pe şosele. La semafor toate persoanele trec pe culoarea verde.

138