UNIVERSITATEA DIN PITEŞTIFACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

Specializarea: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Conducător ştiinţific:Lect. univ. dr. Lavinia OLAH

Absolvent:DRAGOMIR Viorel Iulian

PITEŞTI2013

1

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTIFACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

Specializarea: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

EFECTELE CĂSĂTORIEI

Conducător ştiinţific:Lect. univ. dr. Lavinia OLAH

Absolvent:DRAGOMIR Viorel Iulian

PITEŞTI2013

2

CUPRINSINTRODUCERE...................................................................................................4

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII PRIVIND CĂSĂTORIA...............................5

1.Noţiunea de căsătorie......................................................................................5

1.1 Caracteristicile căsătoriei..........................................................................9

1.2 Condiţii de fond şi condiţii de formă......................................................11

CAPITOLUL II. EFECTELE CĂSĂTORIEI.....................................................14

1. Noţiunea de efecte juridice ale căsătoriei.....................................................14

2. Raporturile personale dintre soţi..................................................................15

2.1. Îndatorirea soţilor de a lua deciziile împreună.......................................16

2.2 Numele soţilor.........................................................................................17

2.3 Obligaţia de a locui împreună.................................................................18

2.4 Obligaţia de respect şi sprijin moral reciproc........................................19

2.5 Obligaţia de fidelitate..............................................................................20

2.6 Îndatoririle conjugale..............................................................................21

2.7 Independenţa soţilor................................................................................21

2.8 Neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre ei..........22

2.9 Corelaţia dintre drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor...............23

3. Raporturile patrimoniale dintre soţi.............................................................23

3.1 Regimul primar imperativ.......................................................................27

3.2 Regimul comunităţii legale.....................................................................33

3.3 Regimul separaţiei de bunuri..................................................................40

3.4 Regimul comunităţii convenţionale........................................................42

CONCLUZII.......................................................................................................45

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................47

3

INTRODUCERE

Lucrarea de faţa îşi propune să prezinte principalele aspecte privind căsătoria,noţiunea de căsătorie şi efectele pe care această instituţie a dreptului familiei le produce între soţi.Căsătoria este în fapt rezultatul unei lungi evoluţii, prin care uniunea sexuală a bărbatului cu femeia a fost reglementată din punct de vedere al convieţuirii şi al efectelor în ce priveşte copiii şi transformată într-o instituţie respectată şi stabilă.Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, şi reglementată de normele imperative ale legii. Căsătoria înseamnă situaţia juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriţi. Această situaţie juridică este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei, şi există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie.Lucrarea este structurată pe două capitole.

Primul capitol abordează aspectele teoretice cu privire la consideraţii privind căsătoria,respectiv noţiunea de căsătorie,caracteristicile căsătoriei cât şi condiţiile de fond şi de formă ale acesteia.

Capitolul al-II-lea intitulat “Efectele căsătoriei” reprezintă substanţa principală a lucrării.Aici sunt abordate noţiuni de efecte juridice ale căsătoriei,raporturile personale dintre soţi,îndatorirea soţilor de a lua deciziile împreună,numele soţilor,obligaţia de a locui impreună,obligaţia de respect şi sprijin moral reciproc,obligaţia de fidelitate,îndatoririle conjugale,independent soţilor,neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre ei,corelaţia dintre drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor,raporturile patrimoniale dintre soţi,regimul primar imperativ,regimul comunităţii legale,regimul separaţiei de bunuri,regimul comunitaţii convenţionale.

4

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII PRIVIND CĂSĂTORIA

1.Noţiunea de căsătorieiCăsătoria romană era definită de jurisconsultul Modestin în modul

următor: Nuptiae sunt conjunctio maris et faeminae et consortium omnis vitae, divini et humani juris communicatio - "Căsătoria este unirea bărbatului şi a femeii, o comunitate pentru întreaga viaţă, îmbinarea dreptului divin şi uman". Prin urmare, se făcea referire la unirea fizică dintre bărbat şi femeie; la caracterul monogamic; caracterul perpetuu (pentru toată viaţa al familiei romane), precum şi la intrarea soţiei sub puterea soţului său).

Familia romană era concepută ca o instituţie politică, condusă de bărbat, femeia având statutul de subalternă şi supusă a bărbatului, aceasta cel puţin până în epoca lui Instinian.1 Din punct de vedere juridic, statutul femeii măritate depindea de forma de căsătorie contractată. În evoluţia drepului roman s-au cunoscut două forme de căsătorie:

- cum manus, prin care femeia trecea sub autoritatea părintelui său (patria potestas) sub puterea bărbatului care acum îi era soţ. Astfel, bărbatul avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei, cu complementul de a exercita şi un drept de proprietate asupra femeii;

- sine manus sau căsătoria liberă, care a înlocuit treptat, juridic si sociale pe cea în care femeia era in manu viris. Statutul personal al femeii nu diferea pre mult de cel al celei aflate sub autoritatea bărbatului. Aceasta, deoarece ea era supusă autorităţii parentale. Astfel, femeia datora respect bărbatului şi trebuia să îl urmeze acolo unde el fixa domiciliul conjugal.2

Desprindem din cele mai sus ideea că ulterior, datorită evoluţiei societăţii romane care a presupus dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor sociale şi economice, şi căsătoria romană şi-a modificat fizionomia iniţială. Astfel, căsătoria cu manus şi-a pierdut treptat aplicabilitatea practică şi caracterul exclusiv de utilizare şi a fost înlocuită cu căsătoria fără manus, în care femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului său, ci rămânea sub puterea propriului pater familias.

Căsătoria romană era precedată de o logodnă numită sponsalia care desemna o promisiune pe care şi-o făceau viitorii soţi ca se vor uni ulterior prin căsătorie. Denumirea logodnei - sponsalia - îşi are originea în epoca veche a Romei, când logodnicii utilizau verbul spondeo - "promit" - când se angajau într-o logodnă.

1 E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p. 95;2 N.C. Aniţei, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 26;

5

Condiţiile de fond necesare pentru o logodna erau diferite de cele pe care le vom analiza atunci când vom vorbi despre condiţiile de fond ale căsătoriei.

Astfel, pater familias putea să logodească pe fiica sa (şi în majoritatea cazurilor aceasta era practica utilizată) chiar fără consimţământul acesteia, spre deosebire de căsătorie, unde vom vedea că era necesar consimţământul ambilor soţi.

Condiţia de vârstă pentru logodnă era diferită de condiţia necesară la încheierea căsătoriei, în sensul că se puteau căsători copiii impuberi, dar care împliniseră vârsta de 7 ani.

Logodna nu era complet lipsită de efecte juridice, în sensul că logodnicul avea o acţiune de adulter în caz de infidelitate a logodnicei sale, injuriile aduse logodnicei se răsfrângeau asupra sa şi putea introduce acţiune în acest sens şi, deşi logodna nu crea pentru părţi obligaţia de a se căsători, în perioada împăratului Constantin, ruperea în mod nejustificat a logodnei atrăgea pentru partea vinovată, obligaţia la daune materiale faţă de cealaltă parte.3

Laicizarea legislaţiei matrimoniale a fost înfăptuită în urma Revoluţiei Franceze, Constituţia din 1791 în titlul 2, art.7 declara căsătoria un contract civil, iar ofiţerul stării civile avea competenţa de a o celebra.4

Cu privire la spaţiul românesc nu avem date complete şi sigure despre existenţa dreptului geto-dac, dar se pare că în jurul secolelor V-VI î.Hr. familia gentilică era dominată de principiul poligamiei. Ius valachium ne precizează că obiectul pământului a jucat un rol esenţial în orânduirea raporturilor de familie între strămoşii noştri. Astfel, familia medievală era tot patrilocală şi supusă autorităţii bărbatului.5

În primele pravile scrise în limba română s-a acordat o importanţă deosebită căsătoriei, aceasta fiind studiată atât sub aspectul condiţiilor pentru încheirea valabilă a ei, a efectelor pe care le produce şi a cauzelor pentru care poate fi desfăcută. Legiuirile amintite au oferit şi primele definiţii în limba română ale acestei instituţii, definiţii care, fiind de drept cononic, erau valabile pentru întregul spaţiul ortodox. Astfel, îndreptarea legii, tipărită în anul 1652 din porunca domnitorului Matei Basarab, definea în glava 203 nunta (căsătoria): “drept împreunarea bărbatului şi a muierii, adecă amestecare, sau amestecare şi moştenire întru toată viaţa lor, şi omului celui drept apropiiare de Dumnezeu”.

În legiuirile româneşti de la începutul secolulul al XIX-lea, instituţia căsătoriei a fost şi mai amănunţit reglementată, iar definiţia acestei instituţii a devenit extreme de explicită şi completă. Astfel în art. 63 din Codul Calimach, 3 Ibidem4 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 16;5 P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală, Ediţia a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 130;

6

căsătoria este definite ca un contract (căsătorească tocmeală) prin care “două persoane, parte bărbătească şi partea femeiască, arată cu un chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre, de a vieţui într-o legiuită însoţire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu şi cu cinste întru o tovărăşie nedespărţită, de a naşte prunci, a-I creşte, a se agiuta ăntre ei după putinţă la toate întâmplările.”6

În concepţia vechiului Cod civil, care reglementa, la fel ca în prezent, raporturile de familie ca făcând parte din ramura dreptului civil, căsătirua avea un caracter prin esenţă contractualist, fiind acel acord de voinţă al viitorilor soţi, ce se exprima într-o formă solemnă, în faţa ofiţerului stării civile. O asemenea reglementare juridical a determinat autorii epocii să considere căsătoria un contract solemn prin care bărbatul şi femeia stabilesc între ei, o uniune, consacrată de lege, cu scopul de a trăi împreună.7

Căsătoria este în fapt rezultatul unei lungi evoluţii, prin care uniunea sexuală a bărbatului cu femeia a fost reglementată din punct de vedere al convieţuirii şi al efectelor în ce priveşte copiii şi transformată într-o instituţie respectată şi stabilă.

Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, şi reglementată de normele imperative ale legii.

Termenul de căsătorie a fost utilizat de Codul familiei cu două înţelesuri:- în sensul de act juridic, adică era un act juridic bilateral, născut,

prin acordul de voinţă al viitorilor soţi care consimt în mod liber şi pe deplin egali, să se căsătorească conform prevederilor Codului familiei;

- în sensul de statut legal al soţilor cu referire la raporturile personale şi patrimoniale, prevăzut de art.26-36 din Codul familiei. Astfel, Codul familiei folosea, de exemplu, termenul de căsătorie în sens de act juridic în art. 1 („căsătoria liber consimţită”), în art. 16(„căsătoria se încheia prin consimţământul viitorilor soţi”), în art. 19 (care prevedea că „este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor...”).

Căsătoria însemna situaţia juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriţi. Această situaţie juridică este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei, şi există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie. În acest sens, Codul familiei folosea, de exemplu, termenul de căsătorie în art. 28, potrivit căruia soţii sunt obligaţi să poarte un anumit nume „în timpul căsătoriei”, dar şi

6 N. C. Aniţei, op.cit., p. 27;7 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. I, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 184;

7

în art. 30, care stabilea regimul juridic al bunurilor dobândite „în timpul căsătoriei”.

Căsătoria deşi se aseamănă cu un contract civil fiind un act juridic bilateral, viitori soţi consimt în mod liber să încheie actul juridic prin care se căsătoresc sau nu, părţile sunt egale în faţa legii şi nu se subordonează una celeilalte dar, nu este un contract deoarece se deosebeşte de acesta prin faptul că, nu a fost concepută ca un contract, consimţământul este limitat la statutul legal al căsătoriei, are al scop decât contractul.8

Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract deoarece între acestea există mai multe deosebiri:

A) În cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte părţi, pe când în cazul căsătoriei ambele părţi urmăresc un scop comun, care este întemeierea unei familii (art.259 alin.2 din Codul civil);

B) Efectele juridice ale contractului sunt determinate de părţi, în anumite limite stabilite de lege (art.1270 din Codul civil), putând îmbrăca cele mai diferite aspecte, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voinţa părţilor neavând decât rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei, fără posibilitatea de a-l modifica în vreun fel. Cei care se căsătoresc au numai posibilitatea de a accepta sau nu statutul legal al căsătoriei, aşa cum este el stabilit de lege;

C) În principiu, contractul poate fi susceptibil de modalităţi (condiţia şi termenul), pe când căsătoria nu poate fi afectată de asemenea modalităţi;

D) Contractul, fiind stabilit prin voinţa părţilor (mutuus consensus), poate înceta prin acordul lor de voinţă în acest sens (mutuus dissensus), pe când căsătoria nu poate lua sfârşit prin acordul de voinţă al unuia dintre soţi. În cazul contractului cu durată nedeterminată se admite că acesta poate înceta, în principiu, prin voinţa unilaterală a uneia din părţi, pe când căsătoria nu poate înceta în asemenea mod. Contractul poate fi modificat de către părţi, prin acordul lor, ceea ce nu este posibil în cazul căsătoriei;

E) În cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte poate cere rezoluţiunea, pe când căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile stabilite de lege;

F) Nulităţile căsătoriei prezintă anumite particularităţi faţă de cele ale contractului şi ale celorlalte acte juridice.9

S-a mai susţinut şi o altă teorie în privinţa naturii juridice a căsătoriei şi anume aceea a actului mixt, potrivit căreia, căsătoria are o dublă natură, contract şi instituţie. Această teorie a fost exprimată în mai multe variante, în funcţie de

8 T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, op.cit., p. 47;9 A. Drăghici, L. Olah, op. cit., p. 27;

8

ponderea unuia sau altuia dintre elementele componente.10 Astfel, o parte a autorilor au considerat căsătoria ca un contract ce dă naştere unei asociaţii de persoane, la fel ca şi în cazul contractului de societate, de mandat sau de locaţiune; un alt autor apreciază căsătoria ca fiind, în egală măsură, contract şi instituţie şi, în fine alţii acordă o mai mare importanţă caracterului său instituţional în dauna celui contractual.11

Codul civil reglementează căsătoria şi potrivit art. 258 prevede că, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor.

Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale,

încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.Prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie.Scopul căsătoriei este de a se întemeia o căsătorie.Codul civil defineşte căsătoria ca fiind uniunea liber consimţită între un

bărbat şi o femeie (art. 259 alin.1 NCC).Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea

căsătoriei civile.12

1.1 Caracteristicile căsătoriei1. Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie.

Uniunea dintre soţi se întemeiază pe consimţământul celor care se căsătoresc şi este reglementată de normele legale, devenite aplicabile prin asemenea consimţământ. Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie. Deşi autorii în materie evită să amintească acest caracter al uniunii dintre un bărbat şi o femeie, considerăm că acesta trebuie avut în vedere pentru că principala funcţie a familiei este aceea biologică. Chiar dacă s-au legiferat în alte state şi căsătorii între persoane de acelaşi sex, imposibilitatea de a procrea face ca acele uniuni înte persoane de acelaşi sex să nu intre în sfera conceptului de căsătorie.13

2. Căsătoria este liber consimţită, adică viitorilor soţi consimt în mod personal şi liber şi pe deplin egali, să se căsătorească conform prevederilor art.271 din Codul civil. Exprimarea consimţământului liber al celor care se căsătoresc este garantată prin dispoziţiile legale, care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecţiunea reciprocă a viitorilor soţi;

10 D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 59;11 I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 54;12 C. C. Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 22;13 A. Drăghici, L. Olah, op. cit., p. 27;

9

3. Căsătoria se încheie în forma cerută de lege, adică se încheie în formă solemnă, în faţa ofiţerului de stare civilă, într-un anumit loc, în prezenţa viitorilor soţi şi doi martori, întocmirea în registrul de stare civilă a actului de căsătorie;

4. Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, afecţiunea reciprocă a soţilor. Caracterul exclusivist al dragostei implică monogamia aşa cum prevede art. 259 alin.(1) NCC, căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie şi art.271 prevede, căsătoria se încheie între bărbat şi femeie. Prevederile legale asigură acest caracter monogam al căsătoriei . Prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie (art. 258 alin.4 NCC).14

5. Căsătoria are caracter civil. În Ţările Române până la laicizarea căsătoriei efectuată prin promulgarea codului civil în 1864, căsătoria a fost o instituţie pur religioasă, aceasta a însemnând o eră nouă în dreptul matrimonial român.

Încheierea şi înregistrarea căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de stat. Potrivit dispoziţiilor constituţionale care garantează tuturor cetăţenilor libertatea conştiinţei şi libertatea exercitării cultului religios, soţii au posibilitatea să procedeze şi la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în faţa autorităţii de stat. Această celebrare religioasă nu produce nici un efect juridic. Uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică. Acest caracter este dat de către Constituţie care prevede în art.48 „Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă” iar art.259 alin.3 din Codul civil, „Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile”;

6. Căsătoria se încheie pe viaţă. În principiu căsătoria este menită să dăinuie pe timpul vieţii soţilor, căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi (art. 259 alin.4 din Codul civil). Totuşi prin excepţie căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ;15

7. Căsătoria este întemeiată pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie. Egalitatea între soţi se referă atât la încheierea căsătoriei cât şi la relaţiile dintre soţi şi dintre aceştia şi copii lor. Astfel cum prevede art.332 alin.2 din Codul civil, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale;

14 S. Petrina Gavrilă, Instituţii de dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 7;15 M. Banciu, A. Al. Banciu, Dreptul familiei conform noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 12;

10

8. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii (art. 259 alin.(2) NCC). Căsătoria este baza familiei şi este ocrotită de lege. 16

Nu în ultimul rând căsătoria are şi un scop special, în accepţiunea lui ce mai deplină, şi anume întemeierea unei comunităţi de viaţă între soţi, în vederea procreerii, creşterii, educării şi pregătirii copiilor pentru viaţă.

În unele cazuri, scopul social al căsătoriei este limitat fie la întemeierea unei comunităţi de viaţă, ca în cazul persoanelor incepabile de a procrea, care cunoscu această realitate la încheierea căsătoriei, fie pentru a legaliza în ultim moment (in extremis vitae momentis) o uniune de fapt preexistentă, situaţii admise în dreptul nostrum.

Cu toate acestea, astăzi, când în întreaga lume valoarea morală a familiei constituie în mod juridic prin căsătorie devine o instituţie tot mai perimată, în unele legislaţii chiar desacralizată prin permisiunea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, scopul special şi demografic al căsătoriei îşi pierde tot mai mult din importanţă. Cuplurile care au putea forma familii temeinice pe care să se bazeze viitorul societăţii preferă să trăiască în concubinaj, ignorând cele mai de seamă valori morale. În acest context, comunităţile de viaţă ale cuplurilor se reduc la simple comuniuni fizice, lipsite de idealul nobil al constinuităţii familiei şi neamului. Cu atât mai îngrijorătoare este mentalitatea care pune stăpânire pe tinerii de astăzi, care manifestă un total dispreţ faţă de stăpânire pe tinerii de astăzi, care manifestă un total dispreţ faţă de căsătorie. Este o suferinţă a societăţii actuale care pentru a fi vindecată s-ar impune o implicare mai mare a legiuitorului, care să stimuleze prin măsuri juridice încurajatoare încheierea căsătoriilor de către cuplurile ce trăiesc în concubinaj, precum şi să asigure o protecţie juridical sporită familiilor întemeiate pe căsătorie.17

1.2 Condiţii de fond şi condiţii de formăCa orice act juridic, actul juridic al căsătoriei, este un “produs”

volitional, având scop şi efect generator de consecinţe juridice. Voinţa fiecăruia dintre viitorii soţi, joacă rolul principal în formarea actului juridic al căsătoriei: ea trebuie să existe, trebuie exteriorizată şi, de asemenea trebuie exprimată în scopul de a produce efecte juridice.

Considerată uneori ca expresie a libertăţii individuale, libertas nuptialis – comportând trei attribute, anume libertatea căsătoriei, libertatea de a refuza căsătoria, libertatea alegerii partenerului – nu are caracter absolut; voinţa de a se căsători nu poate ignora circumstanţele personale ale purtătorului său, de aceea legea instituie unele restricţii libertăţii căsătoriei – impunând vârsta

16 C. C. Hageanu,op.cit., p. 9;17 S. Petrina Gavrilă, op.cit., p. 13;

11

matrimonială, oprind căsătoria alienatului mintal şi a debilului mintal, interzicând bigamia – precum şi libertăţii alegerii viitorului soţ – prohibind căsătoria între persoane de acelaşi sex biologic, între rude, între tutore şi minorul aflat sub tutelă.

Exteriorizarea voinţei, în această materie, urmează un ritual specific, ceea ce conferă caracter solemn actului căsătoriei.

Conform noului Cod civil, încheierea căsătoriei este subordonată unor condiţii de fond (art. 271-277), precum şi unor condiţii de formă, adică unor formalităţii (art. 278-289).18

Pentru a se încheia căsătoria, trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii de fond: diferenţa de sex, vârstă legală pentru căsătorie, consimţământul la căsătorie, comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi.

Aceste condiţii de fond se prezintă sub o formă pozitivă. Există însă şi condiţii de fond care se prezintă sub o formă negativă, ele fiind de fapt impedimente la căsătorie, adică împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei.

Condiţii de fond negative sau impedimente la căsătorie sunt: existenţa unei căsătorii nedesfăcute a uneia dintre viitorii soţi (ceea ce consacră implicit principiul monogamiei), rudenia, adopţia, tutela, interdicţia căsătoriei între persoane de acelaşi sex, alienaţia sau debilitatea mintală.19

A. Condiţii de fond.Trebuie dovedite de viitorii soţi la încheierea căsătoriei. Clasificarea se

face după cum urmează:- Privitoare la aptitudinea fizică: diferenţa de sex dovedită cu certificatul

de naştere, vârsta matrimonială-minim 18 ani la băieţi, iar la femei de 15-16 ani cu dispensă de la Autoritatea Tutelară, nu există o limită maximă; soţii trebuie să-şi dovedească reciproc sănătatea fizică cu analize medicale amănuţie, efectuate de un medic specialist.

- Conditii pentru o căsătorie liber consimţită. Consimţământul este răspunsul afirmativ- DA, în formă autentică şi solemnă în faţa ofiterului de stare civilă. Consimţământul poate fi afectat de vicii ca: eroarea, dolul sau viclenia, violenţa fizică sau morală. Consimţământul trebuie să fie actual, personal şi simultan. - Atitudinea morală. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii prin certificate medicale prenupţiale. Scopul urmărit este ca viitorii soţi să conştientizeze existenţa unor boli care ar prezenta riscuri pentru viitoarea familie, care ar transmite ereditar anumite afecţiuni viitorului făt (copil).

18 E. Florian, Dreptul familiei, Ediţia a 4-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 21;19 M. Banciu, A. Al. Banciu, op.cit., p. 13;

12

Pentru încheierea căsătoriei în mod valabil este necesară lipsa impedimentelor (condiţii negative) ce pot fi invocate de către soţ pe calea opoziţiei la căsătorie.

1. Existenţa unei căsătorii nedesfăcute - Bigamia, care este încriminată în codul penal.

2. Rudenia-Incest, care, de asemenea, este încriminată de codul penal. - Este interzisă căsătoria pe linie directă indiferent de gradul de rudenie; pe linie colaterală până la gradul IV inclusiv, între frate-soră, nepot-mătuşă, văr-vară, etc.

3. Adopţia este interzisă în următoarele situaţii:-între adoptator şi ascendenţii lui şi adoptat şi descendenţii lui.

-între adopataţii de aceeaşi persoană. Impedimentul se numeşte rudenie civilă.

4. Căsătoria este interzisă între tutore şi copilul minor aflat sub tutela sa. 5. Alienaţia şi debilitatea mintală. Impedimentul se extinde şi la persoana lipsită vremelnic de facultăţile mintale cât timp aceasta stare există.20

Condiţiile referitoare la diferenţa de sex şi vârsta matrimonială – se adeveresc prin certificate de naştere în original sau copii legalizate care se ataşază la declaraţia de căsătorie, precum şi prin actele de identitate.

Exprimarea consimţământului personal al căsătoriei se constată de către delegatul de stare civilă care oficializează căsătoria (art. 287 NCC).

Încheierea căsătoriei va putea fi dovedită numai prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă (art. 292 NCC).21

B. Condiţii de formă. Formalităţile premergătoare care au ca scop împiedicarea încheierii căsătoriei în cazul unor impedimente. Declaraţia de căsătorie ce se face în scris la oficiul stării civile. Orice persoană interesată poate face opoziţie la încheierea căsătoriei în termen de 8 zile de la depunerea declaraţiei conform Legii nr.119/1996 privind actele de stare civilă. Procedura de încheiere se face într-o anumită localitate, într-un anumit loc, în faţa delegatului de stare civilă, în prezenţa martorilor, toate aceste elemente asigurând solemnitatea căsătoriei.Momentul încheierii căsătoriei are loc în timpul exprimării consimţâmântului.22

20 S. Petrina Gavrilă, op.cit., p. 27;21 M. Banciu, A. Al. Banciu, op.cit., p. 15;22 L. Cetean-Voiculescu, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 60;

13

CAPITOLUL II. EFECTELE CĂSĂTORIEI

1. Noţiunea de efecte juridice ale căsătorieiÎncheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi

multiple şi complexe,de natură diferită: socială, morală, juridică. Prin efecte juridice ale căsătoriei înţelegem relaţiile de natură personală şi patrimonială care iau naştere între soţi ca urmare a încheierii căsătoriei.23

Dreptul familiei se preocupă doar de urmările juridice ale căsătoriei.În acest context, efectele căsătoriei reprezintă ansamblul consecinţelor

juridice ale acestei instituţii juridice.24

Relaţiile ce se nasc între soţi în timpul căsătoriei, în contextul legislaţiei actuale stau sub semnul egalităţii dintre bărbat şi femeie. Art. 258 alin. (1) NCC consacră principiul potrivit căruia soţii au drepturi şi obligaţii egale în raporturile dintre ei şi în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor părinteşti. Acest text se aplică atât drepturilor şi obligaţiilor personale ale soţilor, cât şi raporturilor patrimoniale. De altfel, aceste reglementări nu reprezintă altceva decât o aplicaţiune, în domeniul relaţiilor de familie, a principiului constituţional al egalităţii în drepturi (art. 16 din Constituţia României).25

Efectele căsătoriei sunt reglementate în noul Cod civil în Titlul II, intitulat “Căsătoria”, Capitolul V fiind dedicate drepturilor şi îndatoririlor personale ale soţilor (art. 307-311) şi Capitolul VI drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale soţilor (art. 312-372). De asemenea, noul Cod civil consacră efectele căsătoriei şi alte articole din diferite capitole, de exemplu: art. 1031 prevede că orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei, art. 970-974 stabileşte vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor şi dreptul la abitaţie al acestuia.

Efectele căsătoriei sunt reglementate şi în unele acte normative internaţionale la care România este parte sau pe care le-a ratificat ori la care a aderat, şi anume: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 16), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 23 paragraf 4 şi art. 24), Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (art. 10 paragraf 1) etc.26

În raport de sfera persoanelor între care se produc aceste efecte, distingem următoarele categorii de raporturi:

a) raporturi dintre soţi;b) raporturi dintre soţi şi copiii lor;

23 N. C. Aniţei, op.cit., p. 63;24 D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu,op.cit., p. 81;25 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 39;26 N. C. Aniţei, op.cit., p. 63;

14

c) raporturi dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ (raporturi de afinitate);d) raporturi dintre membrii familiei şi alte persoane fizice sau persoane

juridice.Raporurile dintre soţi se referă la:a) relaţii personale;b) relaţii patrimoniale.27

2. Raporturile personale dintre soţi Efectele personale reprezintă categoria principală a consecinţelor

căsătoriei, care îşi subordonează clasa efectelor patrimoniale şi care se materializează într-un spectru larg de relaţii conjugale lipsite de conţinut economic, evaluarea lor în bani fiind imposibilă. Cele mai importante relaţii din această categorie sunt reglementate explicit sau doar implicit de către sistemul de drept românesc, restul fiind guvernate doar de norme religioase şi morale. Întreaga reglementare juridică este subordonată principiului egalităţii soţilor în căsătorie, căruia îi corespunde obligaţia soţilor de a hotărî de comun acord în orice problemă legată de căsătorie. Principiul egalităţii soţilor presupune caracterul reciproc al majorităţii drepturilor şi obligaţiilor cu caracter strict personal, neevaluabile în bani, pe care le creează între soţi căsătoria.28

Aşadar, relaţiile persoanale dintre soţi constituie principalul conţinut al raporturilor dintre aceştia, cărora li se subordonează şi relaţiile de natură patrimonială. Cu alte cuvinte, raporturile patrimoniale se află într-un raport de accesorietate faţă de raporturile persoanale.29

Potrivit doctrinei de dreptul familiei, prin efectele persoanale ale căsătoriei trebuie să înţelegem în principal următoarele obligaţii nepatrimoniale, pe care soţii şi le asumă prin căsătorie:

- acordarea sprijinul moral reciproc;- fidelitatea;- locuinţa comună;- îndatoririle conjugale;- obligaţia de a hotărî asupra numelui pe care soţii îl vor purta în

căsătorie.În doctrină se mai arată că principiul egalităţii soţilor se opune producerii

următoarelor efecte persoanale ale căsătoriei:- controlul exercitat de un soţ asupra corespondenţei şi a celorlalte relaţii

sociale ale celuilalt soţ;- autorizarea unui soţ de către celălalt în vederea alegerii unei profesii;

27 D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu,op.cit., p. 81;28 N. C. Aniţei, op.cit., p. 64;29 D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu,op.cit., p. 81;

15

- dobândirea de către un soţ a cetăţeniei celuilalt soţ doat prin actul căsătoriei.30

Având în vedere dispoziţiile din noul Cod civil, se apreciază că relaţiile personale dintre soţi presupun existenţa următoarelor obligaţii:

- de a lua deciziile împreună (art. 308 NCC);- de a-şi acorda respect şi sprijin moral [art. 309 alin. (1) NCC];- de fidelitate [art. 309 alin. (1) NCC];- de a locui împreună [art. 309 alin. (2) NCC];- de a avea împreună relaţii sexuale liber consimţite [art. 197 alin. (2) lit

b) C.pen.];- independenţa soţilor (art. 310 NCC);- de a hotărî asupra numelui pe care îl vor purta în căsătorie (art. 311

NCC).31

Potrivit art. art.272 din Codul civil, vârsta minimă pentru căsătorie este de optsprezece ani atât pentru bărbat cât şi pentru femeie.

Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi, ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul.

Conform prevederilor art.39 din Codul civil „Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.”

În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.

Minorul care a fost de rea-credinţă la încheierea căsătoriei, în cazul că este anulată căsătoria, pierde capacitatea de exerciţiu deplină dacă între timp nu a ajuns major sau a obţinut prin recunoaştere de către instanţa de tutelă capacitate de exerciţiu anticipată.32

2.1. Îndatorirea soţilor de a lua deciziile împreunăSoţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria, potrivit

art. 308 NCC.Regula codeciziei astfel instituită – corolar al principiului deplinei

egalităţi în drepturi a soţilor [art. 258 alin. (1) NCC], este de aplicabilitate generală; ori de câte ori nu este prescrisă o anumită conduită obligatorie în vederea îndeplinirii unui act sau luării unei măsuri, soţii vor hotărî înşişi, de comun acord, alegând soluţia cea mai potrivită intereselor lor.

30 N. C. Aniţei, op.cit., p. 65;31 G. C. Frenţiu, Comentariile Codului Civil, Familia, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 132;32 C. C. Hageanu,op.cit., p. 23;

16

Aşadar, guvernarea familiei, este bicefală, funcţiile ce asigură direcţia intereselor familiei sunt recunoscute, în indiviziune ambilor soţi, prin urmare orice decizie reclamă un acord al acestora.

Cu titlu de exemplu, în materie nepatrimonială, alegerea locuinţei comune se face prin acordul, expres sau tacit al soţilor care, de asemenea de comun acord, pot hotărî să locuiască separate [art. 309 alin. (2) NCC].

În ce priveşte raporturile patrimoniale, regula codeciziei – prezentă în caz de modificare a regimului matrimonial existent (art. 369 NCC) – capătă uneori accente de fermitate, pentru că este precursor al regulii cogestiunii, astfel că niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei fără consimţământul scris al celuilalt soţ [art. 322 alin. (1) NCC].

Acest principiu are ca finalitate promovarea intereselor familiei, astfel cum sunt ele determinate, ierarhizate, prioritizate etc. de către soţi. Aşa fiind, instanţa de tutelă nu ar putea interveni pentru a cenzura o decizie luată de comun acord de către soţi, afară numai dacă respectiva decizie este în exerciţiul autorităţii părinteşti – aflat de asemenea sub semnul codeciziei soţilor; pe de altă parte, fiecare dintre soţ exercită atributele codeciziei ca drepturi-funcţie, iar nu ca puteri discreţionare, pe cale de consecinţă împotrivirea abuzivă a unuia dintre soţi la un act preconizat de celălalt poate fi înlăturată pe cale judecătorească.33

2.2 Numele soţilorConform prevederilor art. 281 NCC, la încheierea căsătoriei, viitori soţi

vor declara, în faţa ofiţerului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie.

Viitorii soţi pot conveni:- Să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei; - Să ia numele oricăruia dintre ei; - Să ia numele lor reunite;- Un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt

să poarte numele lor reunite.Potrivit dispoziţiilor art. 311 NCC, soţii sunt obligaţi să poarte în timpul

căsătoriei, numele declarat la încheierea căsătoriei. 34

Dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei, unul dintre soţi nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ .

33 E. Florian, op.cit., p. 77;34 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 40;

17

În cazul în care soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea numelui pe cale administrativă a unui dintre soţi, este necesar consimţământul celuilalt soţ.

Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu are efect asupra numelui de familie al celuilalt soţ.

Soţul supravieţuitor care rămâne cu, numele comun din timpul căsătoriei, numele celuilalt soţ care a decedat, poate opta în caz de recăsătorire pentru a-şi păstra numele dinaintea recăsătoriri, să ia numele unuia sau altuia dintre viitori soţi sau, numele lor reunite.

S-a opinat că potrivit art. 311 alin. (2) din NCC, acordul celuilat soţ este necesar numai în cazul schimbării numelui comun pe cale administrativă. 35 Astfel spus, acest acord nu este necesar atunci când schimbarea numelui intervine prin efcetul legii, cum este şi cazul prevăzut de art. 53 alin. (1) din Legea nr. 273/2004. În temeiul acestui text, cel adoptat dobândeşte, prin adopţie, numele ceui care adoptă.36

2.3 Obligaţia de a locui împreună Pentru ca relatiile de familie să capete conţinut şi finalitate ,este necesar ca sotii sa locuiască impreună. Fiind stabilit, cu putere de principiu, ca sotii decid impreună, de comun acord in tot ceea ce priveşte căsatoria (art. 308 NCC) inseamnă că, tot astfel, ei vor putea hotărî şi cu privire la domiciliu pe care-l vor avea.Această îndatorire rezultă din art. 309 alin. (2) NCC care prevede şi ca ,pentru motive temeinice, sotii pot hotarî să locuiască separat. De altfel, o asemenea ipoteză a şi fost avută in vedere de legiuitor atunci când a statuat asupra drepturilor si obligaţiilor păarinţilor faţă de copii lor minori,arătându-se că” Dacă părinţii nu locuiesc impreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului”[art.496 alin.(2) Cod civil]. Fosta instanţă supremă s-a pronunţat în sensul că împrejurările ca cele impuse de: exercitarea undei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătatii sau chiar situaţia in care nici una dintre locuinţele soţilor nu asigură norma locativă, justifică domiciliile separate ale soţilor.37

După cum s-a remarcat şi în literatura de specialitate ,acestea sunt situaţii in care este posibil ca soţii să aibă domicilii comune, iar soluţia aleasă de soţi are

35 T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, op.cit., p. 73;36 T. Bodoaşcă, Schimbarea numelor persoanei fizice în reglementarea Ordonanţei nr. 41/2003, în Analele Universităţii Româno-Germane din Sibiu nr. 2/2003, p. 53;37 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 43;

18

justificări temeinice.În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorţ.38

Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt, precum şi părăsirea acestuia ,aşa încât soţul este supus unor suferinţe fiyice si morale , constituie infracţiunea de abandon de familie, aşa cum legiuitorul a incriminat-o prin dispoziţiile art.305 lit.a) din Codul penal. Este contravenţie dacă , potrivit legii penale, nu constituie infracţiune, fapta constând in alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei , a copiilor sau a oricărei persoane aflate în întreţinere(art.2 pct.30 din Legea nr.61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială ,ordinii si liniştii publice). În ceea ce priveşte posibilitatea unuia dintre soţi de a obţine,prin intermediul instanţelor de judecată , evacuarea celuilalt soţ din locuinţa comună.

Opiniile exprimate în literatura de specialitate au fost diferite. O parte a doctrinei şi a practicii judiciare, sub vechea reglementare, a susţinut teza inadmisibilitaţii de principiu a evacuării soţului ,motivată , in general, pe aceea că aceasta ar duce la o separare în fapt a soţilor , dispusă de către instanţă , ceea ce trebuie evitat, fiind împotriva principiilor căsătoriei. 39

S-a susţinut că, acţiunea în evacuarea unui soţ, atunci când acesta, prin comportarea sa violentă ,ar pune în pericol grav viaţa sau sănătatea celuilalt soţ şi ar duce la imposibilitatea continuării convieţuirii. Ea este admisibilă si in situaţia de excepţie în care soţul ,a cărui evacuare se solicită , este coproprietarul locuinţei, fiindcă evacuarea dispusă, chiar dacă duce la lipsirea acestui soţ de unele dintre atributele dreptului său de proprietate, este vremelnică şi nu generează pierderea dreptului la proprietate.40

2.4 Obligaţia de respect şi sprijin moral reciproc Obligaţia de respect şi sprijin reciproc reprezintă o consecinţă a prieteniei şi afecţiunii dintre soţi. Ea constă în obligaţia de sprijin pentru ca un soţ să-şi ridice nivelul intelectual, presupune îngrijirea cu caracter personal pe care un soţ trebuie să o acorde celuilalt dacă vârsta, starea sănătăţii sau infirmitatea o cere. S-a arătat că morala conjugală impune îndatorirea de sinceritate, îndatorirea soţilor de a fi răbdători unul cu altul, îndatorirea de a promova buna înţelegere şi comunitatea matrimonială de viaţă, îndatorirea de a se încuraja şi stimula reciproc în activităţile lor familiale, profesionale,

38 I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 41;39 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 43;40 C. Turianu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun al soţului în caz de violenţă exercită asupra soţie, Dreptul nr. 12/1992, p. 82;

19

îndatorirea fiecăruia de a apăra, la nevoile, constea şi reputaţia celuilalt, îndatorirea de a se sprijin mutual în caz boală, depresie psihică.

Legiuitorul nu a detaliat conţinutul obligaţiei de sprijin moral reciproc dintre soţi, fiindcă aceasta ar fi şi imposibil faţă de multitudinea şi complexitatea situaţiilor ce se pot ivi într-o căsători. În lipsa reciprocităţii sprijinului moral, relaţiile dintre soţi pot fi grave afectate, subminând încrederea şi afecţiunea care asigură trăinicia familiei.41

Obligaţia de respect presupune ca soţii să acţioneze cu grijă ca să nu se rănească reciproc, să se accepte unul pe celălalt aşa cum este, fiecare cu calităţile şi defectele sale, să fie sinceri, atenţi, devotaţi, să se bazeze unul pe celălalt. Îndeplinirea acestei obligaţii presupune asigurarea dreptului soţului la propria corespondenţă nefiind îngăduit soţilor să deschidă corespondenţa celuilalt (scrisă sau electronică), să cenzureze corespondenţa celuilalt soţ, a dreptului soţului de a-şi alege profesia sau meseria pe care o doreşte, de a dispune de propriul corp.42

2.5 Obligaţia de fidelitateAceastă obligaţie este prevăzută în art. 309 NCC, încălcarea acestei

obligaţii este motiv de divorţ. Până în anul 2006 încălcarea acestei obligaţii ducea la săvârşirea infracţiunii de adulter.

Obligaţia de fidelitate stă la baza dispoziţiilor art. 408 alin.(2) NCC care prevăd prezumţia de paternitate „filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate” adică este o prezumţie legală relativă, copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, prezumţie ce poate fi combătută prin proba contrarie, potrivit art. 429-434 NCC prin introducerea acţiunii de tăgadă a paternităţii ori contestaţia filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie.

În timpul căsătoriei soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria, se pot ivi totuşi situaţii în care soţii să nu cadă de acord asupra unui act sau asupra unei măsuri ce ar trebui luată în legătură cu viaţa în comun. Soţii nu se pot adresa instanţei de judecată pentru a decide cu privire la neînţelegerea dintre ei deoarece nu există o prevedere legală în acest sens.

Pentru ca neînţelegerile să nu se amplifice şi să ducă la desfacerea căsătoriei, soţii trebuie să găsească singuri modalitatea de a-şi rezolva situaţia conflictuală.43

2.6 Îndatoririle conjugale

41 G. C. Frenţiu, op.cit., p. 133;42 C. T. Ungureanu şi alţi colaboratori, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 412;43 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 42;

20

Îndatoririle conjugale nu sunt prevăzute expres în legislaţie dar, acestea sunt de natura căsătoriei.

Îndatoririle conjugale constau raporturile sexuale pe care soţii le au.Obligaţia conjugală este în strânsă legătură cu prietenia şi afecţiunea

reciprocă dintre soţi şi cu capacitatea lor sexuală. De asemenea, de capacitatea şi dorinţa soţilor de a-şi îndeplini această obligaţie depinde hotărâtor realizarea funcţiei de perpetuare a specie umane a familiei.

Neîndeplinirea obligaţiei conjugale nu înseamnă neapărat infidelitate. Dacă, totuşi, neîndeplinirea obligaţiei conjugale este precedată sau urmată de infidelitate, sunt nesocotite două obligaţii distincte.

Neîndeplinirea obligaţiei conjugale de către unul dintre soţi nu-l îndreptăţeşte pe celălalt soţ să-l supună la raporturi sexuale prin constrânegere deoarece, astfel, soţul respectiv săvârşeşte infracţiunea de viol. Potrivit art. 197 alin. (2) lit.b) C.pen., violul săvârşit împotriva unui membru al familiei se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi, faţă de cel simplu, care se pedepseşte cu detenţiune de la 3 la 10 ani. Evident, soţul este membru de familie.

Neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei conjugale constituie, motiv temeinic de divorţ pentru soţul care doreşte îndeplinirea ei.

În schimb, neîndeplinirea acestei obligaţii din motive obiective se constituie într-o situaţia pe care celălalt soţ trebuie s-o accepte, înscriindu-se în cerinţele sprijinului moral prevăzut de art. 309 alin. (1) NCC.44

2.7 Independenţa soţilorPotrivit art. 310 NCC un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa ,

relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ,fiecare având dreptul la respectul vieţii private şi profesionale.45

Secretul corespondenţei, adică al schimbului de idei dintre două sau mai multe persoane, pe orice cale de comunicare, protejează confidenţialitatea gândurilor unei persoane, una dintre cel mai intime constituent ale personalităţii sale.46 Este un drept fundamental ocrotit prin art. 8 din Convenţia europeană şi art. 28 din Constituţia României, opozabil inclusiv soţului. În acest sens, inviolabilitatea corespondenţei vizează nu numai conţinutul propriu-zis al comunicărilor interumane, ci şi integritatea mijloacelor de realizare, fiind

44 T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, op.cit., p. 76;45 F.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p. 318;46 R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 449;

21

sancţionabile distrugerea, reţinerea, etc., respectul corespondenţei nu se aplică documentelor deja primite de destinatar şi conservate de acesta.47

Relaţiile sociale ale fiecăruia dintre soţi sunt de domeniul vieţii private sociale.48 Acestea nu sunt afectate în niciun fel de calitatea de soţ a persoanei.

Alegerea profesiei de către fiecare dintre soţi este opţiunea sa personală. Textul face referire la profesie, nu şi la ocupaţie sau funcţie, şi spre deosebire de legea franceză, unde este reglementată exercitatea profesiei de către un soţ şi implicaţiile acesteia, inclusiv de natură patrimonială asupra celuilalt soţ, - are în vedere strict libertatea de a alege profesia, fără să precizeze dacă exercitarea acelei profesii este, şi ea, cârmuită de acelaşi principiu al independenţei. Sigura rezolvare judiciară a neînţelegerilor dintre soţi legate de exercitarea unei profesii este desfacerea căsătoriei.49

Spre deosebire de corespondenţă sau relaţiile sociale, alegerea profesiei de către oricare dintre soţi, unită cu exercitarea acesteia, reverberează în raporturile intrafamiliale. De pildă, limitându-ne la segmentul nepatrimonial al relaţiilor dintre soţi, exercitarea unei profesii anume ar putea însemna un loc de muncă într-o altă localitate, pe cale de consecinţă, temporar cel puţin, locuinţe diferite. Astfel că fiecare dintre soţi are dreptul de a-şi alege liber profesia, fapt ce este corelat cu principiul codeciziei în tot ce priveşte căsnicia (art. 308 NCC), ca atare independent de care se face vorbire nu are accentele de fermitate ce protejează secretul corespondenţie şi viaţa privată socială, ci semnalează, refuzul legiuitorului de a recunoaşte un drept de veto în favoarea celuilalt soţ.50

2.8 Neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre eiReglementând raporturile personale dintre soţi, legea prevede

neînţelegerile dintre aceştia în legătură cu asigurarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor personale vor fi soluţionate de instanţa de tutelă, care are competenţă generală în toate litigiile ce rezultă din cartea referitoare la familie, deci şi în cele rezultate din neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre ei (art. 265 NCC).

Adeseori, aceste neînţelegeri sunt cauza acţiunilor de divorţ. Pe cât de complexe sunt aceste raporturi, pe atât de imposibil este a se consacra reguli, astfel încât soluţionarea acestora rămâne la înţelepciunea şi buna-credinţă a soţilor.51

2.9 Corelaţia dintre drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor.47 F.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit., p. 318;48 C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 635;49 M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 150;50 F.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit., p. 319;51 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 45;

22

Obligaţiile cu caracter personal impuse soţilor nu pot restrânge afirmarea personalităţii lor.

Viaţa în comun face necesară luarea a numeroare decizii care privesc traiul zilnic, creşterea şi educarea copiilor, gospodăria familiei. Potrivit art. 308 NCC, în tot ce priveşte căsătoria soţii hotărăsc împreună, de comun acord. Prin urmare, niciunl dintre soţi nu poate decide, fără consultarea celuilalt, cu privire la problemele de interes comun care privesc bunul mers al vieţii de familie.

Cu toate acestea, fiecare dintre soţi se bucură, potrivit legii, de independenţă în domeniul vieţii sale personale.

Astfel, căsătoria nu poate afecta regulile ce protejează integritatea psihică şi fizică a soţilor. De aceea, fiecare soţ va decide în privinţa propriei sănătăţi, pentru că fiecare persoană dispune liber de propriul său corp, iar dreptul la viaţă este un drept fundamental. Se impune totuşi o preciza, cu privire la anumite aspecte, operează principiul deciziei comune. Spre exemplu, soţia nu poate decide întreruperea cursului sarcinii sau fecundarea artificială, fără acordul soţului.

Aceste reguli se aplică şi în privinţa drepturilor personalităţii, cum sunt: dreptul la onoare, dreptul la imagine sau dreptul la intimitate.

Totodată, fiecare dintre soţi are libertatea sentimentelor şi opiniilor artistice, literare, sportive, politice, sindicale, religioase sau de altă natură, sub condiţia ca manifestarea acestora să nu afecteze interesele căsătoriei.52

3. Raporturile patrimoniale dintre soţiCăsătoria produce profunde modificări în statutul patrimonial al

persoanei, creând o configuraţie specifică a drepturilor şi obligaţiilor, distinctă de statutul persoanelor celibatare, chiar dacă acestea trăiesc într-o uniune de fapt.53

S-a opinat că, dintre toate actele şi faptele juridice care dau naştere raporturilor juridice de familie, căsătoria produce cele mai numeroare efecte patrimoniale asupra persoanei. Pe de o parte, în timpul căsătoriei se nasc drepturi şi obligaţii patrimoniale între soţi, circumscrise vieţii de familie în cadrul cărora raporturile efective dintre soţi prevalează adeseori asupra intereselor individuale; pe de altă parte, persoane care intră cu terţii în reţeauna de raporturi juridice care formează circuitul civil nu poate fi privită ca un cocontractant obişnuit. Chiar şi atunci când un soţ încheie singur un act juridic, nu se poate face abstracţie nici de faptul că, în realitate soţii constituie o unitate, de natură să perturbe standardele operaţiunilor juridice curente.54

52 D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu,op.cit., p. 86;53 M. Avram, C. Nicolescu, op.cit., p. 1;54 Ibidem

23

Prin relaţii patrimoniale dintre soţi se înţelege totalitatea raporturilor sociale evaluabile în bani care se nasc între cele două persoane de sex opus unite prin actul juridic al căsătoriei. Aceste raporturi patrimoniale care îii transformă pe soţi din doi actori independenţi ai vieţii sociale într-o unitate economică şi de acţiune, influenţează ansamblul relaţiilor cu caracter pecuniar între terţi şi unul şi ambii soţi, Atât de covârşitoare este această influenţă, încât relaţiile care au conţinut economic stabilite între soţi şi terţi sfârşesc prin a fi absorbite în sfera noţiunii de relaţii patrimoniale dintre soţi.55

Astfel, relaţiile patrimoniale dintre soţi sunt reprezentate de totalitatea raporturilor juridice cu caracter patrimonial care se stabilesc între soţi, dar şi între soţi (consideraţi împreună sau separat) şi terţi, drept consecinţă a încheierii căsătoriei.56

Numeroasele raporturi patrimoniale care iau naştere între soţi în timpul căsătoriei pot fi cuprinse în trei categorii:

- raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei;

- raporturi cu privire la bunurile lor;- raporturi privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.Conţinutul raporturilor patrimoniale dintre soţi este format din drepturile

şi obligaţiile cu caracter patrimonial.Legiuitorul român, prin dispoziţiile noului Cod civil, a reconsiderat

raporturile de familie prin revenirea la tradiţionala lor includere în Codul Civil, ceea ce tinde să confere din nou căsătoriei un caracter de contract.57

În Noul Cod civil, Capitolul VI din Titlul II al Cărţii a II-a este denumit “Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor” iar prevederile sale se referă la următoarele aspecte:

- Secţiunea 1 “Dispoziţii comune” (art. 312-338);- Secţiunea a 2-a “Regimul comunităţii legale” (art. 339-359);- Secţiunea a 3-a “Regimul separaţiei de bunuri” (art. 360-365);- Secţiunea a 4-a “Regimul comunităţii convenţionale” (art. 366-368);- Secţiunea a 5-a “Modificarea regimului matrimonial” (art. 369-372).58

A. Aspecte generale privind regimul matrimonialDe-a lungul timpului au fost date o seri de definiţii regimul matrimoniale

şi acestea au avut în vedere sensul restrâns al noţiunii, care vizează doar modul

55 N.C.Dariescu, Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 22;56 N. C. Aniţei, op.cit., p. 70;57 Al. Banciu, Raporturile patrimoniale dintre soţi potrivit noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 12;58 C. T. Ungureanu şi alţi colaboratori, op.cit., p. 419;

24

de împărţire sau distribuire între soţi a puterilor, bunurilor şi datoriilor rezultate din căsătorie, cât şi sensul larg, acela care include nu numai relaţiile dintre soţi cu privire la bunuri, dar şi raporturile pecuniare dintre aceştia şi terţe persoane cu care intră în contact.

Regimul matrimonial a fost definit ca un ansamblu de reguli care ocârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din uniunea soţilor prin căsătorie sau ca un corpus specific care determină statutul patrimonial al soţilor sau ca un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile dintre soţi cu privire la drepturile şi obligaţiile pecuniare ale vieţii conjugale, precum şi relaţiile care privesc gestionarea acestora.

Lato sensu noţiunea de “regim” desemnează un ansamblu de norme juridice, în timp ce termenul de “matrimonial” desemneaza căsătoria (lat. “matrimonium”- căsătorie).

Din punct de vedere etimonologic, regimul matrimonial se referă la tot ce priveşte căsătoria, fie că este vorba de raporturi persoane, fie de raporturi patrimoniale.

Stricto sensu, regimul matrimonial desemnează statutul patrimonial al soţilor. Tradiţional, noţiunea este folosită într-un sens restrâns, tehnic, pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre soţi, precum şi raporturile dintre aceştia şi terţi cu privire la bunurile şi datoriile soţilor.

Într-o formula sintetică, regimul matrimonial, “una din legile primordiale ale familiei” , nu reprezintă altceva decât “statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soţilor în timpul căsătoriei”.59

Reglementarea efectelor patrimoniale ale căsătoriei diferă în funcţie de epocă şi de ţară, între regimul separatist şi cel comunitar, care reprezintă extremenele, existând o diversitatea de sisteme create prin combinarea elementelor din regimurile principale.60

Regimurile matrimoniale pot fi împărţite în mai multe categorii, în raport de criteriul de clasificare utilizat.

Astfel:1. după criteriul izvorului lor, se impart în legale şi convenţionale;2. după structura lor se clasifică în regimuri matrimoniale de comunitate

de bunuri (universale sau parţiale) şi de separaţie (regimul separaţiei de bunuri şi regimul dotal).

Unii autori au identificate şi categoria regimurilor matrimoniale electrice, care îmbină separaţia de bunuri în timpul căsătoriei cu principiul

59 M. Avram, C. Nicolescu, op.cit., p. 2;60 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 50;

25

comunitar ce se manifestă la desfacerea acesteia. Astfel, s-a apreciat că şi regimurile matrimoniale de acest fel (cum ar fi, de exemplu, regimul matrimonial al participării la achiziţii) intră tot în categoria regimurilor de separaţie, întrucât toate bunurile soţilor sunt, în aceste regimuri, doar bunuri proprii, modelul de lichidare ţinând doar de funcţionarea regimului matrimonial, iar nu de structura acestuia.

3. după criteriul posibilităţilor de modificare, distingem regimuri matrimoniale imuabile şi regimuri matrimoniale mutabile.61

B. Principiul libertăţii convenţiilor matrimonialeNoul Cod civil consacră în art. 312 NCC, principiul libertăţii

convenţiilor matrimoniale. Acest principiu a existat şi în Codul civil de la 1864, nemaifiind introdus în Codul familiei, act ce a instituit un regim unic, legal, imperativ, imutabil, şi anume regimul comunităţii legale de bunuri. Codul civil de la 1864 consacra regimul separaţiei de bunuri ca regim matrimonial. În afara acestui regim matrimonial legal, Codul civil de la 1864 cunoştea şi regimul matrimonial conventional, regimul dotal. Regimul de drept comun, adică cel legal, al separaţiei de bunuri, devenea aplicabil numai în lipsa unei convenţii matrimoniale.62

Potrivit art. 312 NCC, viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: - Comunitatea legală; - Separaţia de bunuri; - Comunitatea convenţională.63

Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prevăzute de art.312-338 din Codul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheirea unei convenţii matrimoniale. Viitori soţi pot opta însă numai între regimurile matrimoniale expres reglementate, fără a putea îmbina dispoziţii specifice unui anumit regim matrimonial cu cele specifice altui regim matrimoniale. Aşadar, norma consacră o libertate limitată a soţilor în alegerea regimului matrimonial, consacrând opţiunea acestora doar pentru trei tipuri de regimuri matrimoniale.64

3.1 Regimul primar imperativAlin. (2) al art. 312 NCC dispune că, indiferent de regimul matrimonial

ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile acestei secţiuni. Se observă că în această secţiune este reglementat regimul primar, pe care îl definim ca fiind 61 D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu,op.cit., p. 89;62 G. C. Frenţiu, op.cit., p. 145;63 T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, op.cit., p. 77;64 G. C. Frenţiu, op.cit., p. 146;

26

totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile stabilite între soţi sau între unul sau ambii soţi, pe de o parte, şi terţe persoane, pe de altă parte, raporturi ce au drept obiect bunuri existente în momentul încheierii căsătoriei, dobândite pe parcursul acesteia, precum şi obligaţiile contractate în legătură cu aceste bunuri sau în vederea îndeplinirii sarcinilor căsătoriei şi care se aplică tuturor căsătoriilor indiferent de regimul matrimonial căruia îi sunt supuşi soţii.65

Regimul primar este reglementat în art. 312 -338 NCC. El se referă la efectele regimului matrimonial, opozabilitatea lui, mandatul conventional şi judiciar dintre soţi, actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei, independent patrimonială a soţilor, dreptul soţilor la informare, la încetarea, schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial, la locuinţa familiei şi cheltuielile căsătoriei.

Statutul primar cuprinde regilile elementarea care se aplică în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soţi, precum şi celor existente între soţi şi terţi. Ele reglementează doar cu caracter general, principial raporturile raporturilor patrimoniale dintre soţi. Statutul primar are caracter imperativ, întrucât se aplică în mod corespunzător şi obligatoriu tuturor soţilor ca simplu efect al căsătoriei şi de la el nu se poate deroga. Dat fiind faptul că aceste reguli elemntare reprezintă în fapt, un set de norme imperative şi esenţiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concre al soţilor, aceste norme se impugn cu forţă obligatorie, trebuind respectate întocmai, fără a se admite vreo derogare de la ele prin voinţa părţilor.66

S-a apreciat că regimul primar imperativ este un regim matrimonial incmplet, întrucât fragmebtar cuprinde numai ceea ce s-a considerat că reprezintă dreptul imperativ şi comun al raporturilor patrimoniale dintre soţi, precum şi dintre aceştia şi terţi.67 În raporturile soţilor cu terţii, regimul primar este chemat să concilieze două obiective aparent contrare: de a se evita ca starea patrimonială a soţilor să costituie o frână a autonomiei lor juridice şi, implicit a libertăţii circuitului civil, iar pe de altă parte, de a se evita ca această autonomie să dăuneze scopurilor căsătoriei.68

Astfel, dispoziţiile Noului Cod civil în materia regimului matrimonial sunt următoarele:

a) Efectele regimului matrimonial

65 N.C Aniţei, Relaţiile patrimoniale dintre soţi potrivit dispoziţiilor din Noul Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 13;66 G. C. Frenţiu, op.cit., p. 146;67 C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale convenţionale în sistemul noului Cod civil român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 114;68 F.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit., p. 321;

27

Între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.

Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale.

Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la registrul naţional notarial al regimurilormatrimoniale, precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie (art. 291 NCC).

Potrivit art. 334 NCC, pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.

După autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291 NCC, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie, la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale menţionat, precum şi la celelalte registre de publicitate, în condiţiile alin. (4). 69

Aceste dispoziţii nu exclud dreptul oricăruia dintre soţi de a solicita îndeplinirea formalităţilor de publicitate.

Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale.

Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate.

Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale.70

b) Mandatul convenţionalUn soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să îl reprezinte pentru

exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.71

c) Mandatul judiciar

69 Ibidem70 C. T. Ungureanu şi alţi colaboratori, op.cit., p. 421;71 G. C. Frenţiu, op.cit., p. 152;

28

În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat.

În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în situaţia de imposibilitate sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.

Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.

Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate.

În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.Sunt, de asemenea, exceptate darurile obişnuite.

Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil.

Terţul dobânditor care a depus diligenta necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii. 72

d) Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familieiPotrivit art. 316 NCC, în mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie

acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.

Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt anulabile. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.73

e) Independenţa patrimonială a soţilorConform prevederilor art. 317 NCC, dacă prin lege nu se prevede altfel,

fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane.

72 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 57;73 F.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit., p. 325;

29

Fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea.

În raport cu societatea bancară, soţul titular al contului are, chiar şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.74

f) Dreptul la informareFiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la

bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanţei de tutelă.

Instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ să furn izeze informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens.

Terţii pot să refuze furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional.

Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot fi obţinute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita naşte prezumţia relativă că susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.75

g) Încetarea regimului matrimonialRegimul matrimonial încetează prin constatarea nulităţii, anularea,

desfacerea sau încetarea căsătoriei.În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile

prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.h) Lichidarea regimului matrimonialÎn caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează

potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.76

i) Locuinţa familieiNoul Cod civil consacră pentru prima oară în dreptul românesc noţiunea

de locuinţă a familiei, asigurându-i o protecţie adecvată intereselor implicate şi importante acordate de leguitor acestei instituţii. Întrucât art, 309 alin. (2) NCC impune soţilor îndatorirea de a locui împreună, ca efect al căsătoriei, rezultă că locuinţa familiei are o importanţă decisivă pentru că permite coabitarea şi desfăşurarea normală a vieţii de familie.

Potrivit art. 321 NCC, locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.

74 T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, op.cit., p. 89;75 C. T. Ungureanu şi alţi colaboratori, op.cit., p. 429;76 Ibidem, p. 430;

30

Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile legii, a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.77

j) Regimul unor acte juridice privind locuinţaFără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă

este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia.

De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ.

În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.

Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.

În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.78

k) Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriateÎn cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de

închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.

În caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1834 NCC.79

l) Atribuirea beneficiului contractului de închiriereLa desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către

ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.

Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat

77 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 62;78 T. Bodoaşcă, A. Drăghici, I. Puie, op.cit., p. 93;79 Ibidem

31

din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

Aceste prevederi se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.80

m) Cheltuielile căsătoriei Potrivit art. 325 NCC, soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material

reciproc.Între soţi este obligatorie şi este prevăzută de art. 325 alin (2) NCC, soţii

sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.81

Cheltuielile căsătoriei se concretizează în acele cheltuieli care satisfac trebuinţele normale materiale şi spirituale ale soţilor dar, aceste cheltuieli nu se reduc la suportarea cheltuielile comune căsătoriei ci şi la cheltuielile de întreţinere, educare, învăţătură şi pregătirea profesională, ale copiilor rezultaţi din căsătorie sau adoptaţi de către soţi – art. 261 NCC „Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori”.

Aceste cheltuieli rezultă că sunt obligatorii şi sunt suportate de către soţi în raport cu mijloacele fiecăruia deci, aceste cheltuieli sunt acoperite atât din bunurile comune cât şi din bunuri proprii ale soţilor. Tot în acest sens sunt şi prevederile art. 499 NCC care dispune “Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.”

Soţii fiind datori să-ţi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Aceasta înseamnă că acest sprijin se realizează prin suportarea cheltuielilor normale ale căsătoriei, asistenţă materială între soţi dar, şi cheltuielile excepţionale rezultate din căsătorie.82

n) Munca în gospodărie

80 C. T. Ungureanu şi alţi colaboratori, op.cit., p. 440;81 G. C. Frenţiu, op.cit., p. 177;82 F.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit., p. 345;

32

Potrivit art.326 din Codul civil, munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.83

o) Veniturile din profesieFiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile

legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.84

p) Dreptul la compensaţieSoţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ

poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.85

3.2 Regimul comunităţii legaleLa baza relaţiilor patrimoniale dintre soţi rămâne ca regim matrimonial,

regimul comunităţlegale, care cuprinde bunurile dobândite de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, cu excepţia celor prevăzute de lege ce constituie bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi. Acestui regim i s-au adus o serie de îmbunătăţiri. De exemplu, s-a prevăzut expres că soţii, împreună sau asociaţi cu alte persoane, pot constiui societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii, aducând ca aport bunuri comune, da, cu acrodul ambilor soţi.86

Caracteristicile regimului comunităţii legale sunt:a) sub regimul comunităţii soţii dobândesc două categorii de bunuri:

bunurile proprii ale fiecărui soţ şi bunurile comune, în devălmăşie. Existenţa acestor mase distincte de bunuri, cărora le corespund şi două categorii de datorii (comune şi proprii) a făcut ca regimul comunităţii să fie caracterizat ca fiind un regim de comunitate parţială.

b) este un regim facultativ, soţii putând să aleagă un regim complet diferit, regimul separaţiei de bunuri, sau un regim asemănător, cel al comunităţii convenţionale, prin convenţie matrimonială. Numai în situaţia în care soţii nu înţeleg să uzeze această facultate, regimul comunităţii legale li se aplică, în temeiul legii.

c) este un regim limitat imperativ. Din coroborarea art. 312 alin. (1) NCC cu art. 332 alin. (1) NCC, potrivit căruia, “Prin convenţie matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege”, rezultă că o convenţie matrimonială prin care s-ar opta pentru un alt regim 83 C. T. Ungureanu şi alţi colaboratori, op.cit., p. 444;84 Ibidem85 Ibidem86 N. C. Aniţei, Dreptul familiei, op.cit., p. 76;

33

matrimonial decât cel prevăzut de lege este lovit de nulitate. De exemplu, viitorii soţi sau soţii nu ar putea opta pentru regimul participării la achiziţii. Totuşi, prin convenţie matrimonială, soţii pot lărgi sau restrânege comunitatea legală de bunuri, pot institui obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare, pot să convină includerea unei clauze de preciput sau să stabilească modalitatea de lichidare a comunităţii convenţionale. Deci caracterul imperativ al regimului comunităţii legale este limitat de faptul că viitorii soţi sau soţii au posibilitatea de a reglementa, prin convenţie matrimonială, anumite aspecte derogatorii de la dispoziţiile regimului comunităţii legale.

d) este compatibil cu clauzele prevăzute de art. 367 NCC care îl transformă în regim conventional.

e) poate fi modificat oricând şi de câte ori doresc soţii, după trecerea a cel puţin un an de la încheierea căsătoriei (art. 369 NCC).87

A) Bunurile comune Potrivit art. 339 NCC, bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.

Aceste bunuri sunt considerate că sunt comune, deoarece legea presupune că ambii soţi au contribuit la dobândirea bunului şi nu face distincţie de cuantumul contribuţiei fiecăruia.

Bunul dobândit de oricare dintre soţi, este bun comun chiar dacă numai unul dintre aceştia a contribuit efectiv la dobândirea bunului. 88

Concubinajul nu şi-a găsit reglementare nici în Noul Cod civil, de aceea nu i se vor aplica regulile referitoare la căsătorie. Aceasta înseamnă că bunurile dobândite de concubini vor intra în proprietatea exclusivă a fiecăruia sau în coproprietatea celor doi, dacă au contribuit la achiziţionarea lor. Modalitatea în care fiecare concubin a contribuit la dobândirea bunurilor respective urmează a fi lămurită prin probe, nefiind aplicabilă prezumţia de comunitate.89

Contribuţia soţilor este presupusă de lege, dar nu este o condiţie pentru ca bunul să fie considerat comun.

Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, aceasta este prezumată până la proba contrarie.

Prezumţia de comunitatea bunurilor nu are caracter absolut, ci numai relativ ceea ce înseamnă că legiuitorul a recunoscut soţului interesat, posibilitatea combaterii ei prin orice mijloc de probă.87 M. Avram, C. Nicolescu, op.cit., p. 173;88 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 92;89 C. Dumitrescu, Natura juridică a bunurilor dobândite de concubini. Dovada calităţii de bun coachizit , Curierul Judiciar nr. 5/2006, p. 65;

34

Cu privire la veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală s-a apreciat că sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii.90

B) Bunurile propriiPotrivit art.340 din Codul civil, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii

ale fiecărui soţ:a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu

excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

b) bunurile de uz personal;c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt

elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor

sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele

ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;

f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;

h) fructele bunurilor proprii.91

Cât priveşte funcţionarea regimului comunităţii legale, dispoziţiile specifice privind gestiunea bunurilor comune ale soţilor se îmbină cu cele de generală aplicare, prevăzute în cadrul regimului primar, care sunt imperative şu de aplicare generală, indiferent de regimul matrimonial specific fiecărei căsătorii.

Potrivit art. 342 NCC, regimul juridic al bunurilor proprii se concretizează în dreptul fiecăruia dintre soţi de a folosi, de a administra şi de a dispune liber de bunurile sale proprii.

Gestiunea bunurilor comune ale soţilor are la bază, aşadar egalitatea acestora şi cunoaşte, în noul Cod civil, mai multe sisteme respectiv:

a) gestiunea paralelă (concurentă);b) gestiunea comună (cogestiunea);

90 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 103;91 C. C. Hageanu, op.cit., p. 101;

35

c) gestiunea exclusivă.92 1. Gestiunea paralelă (concurentă) a bunurilor comune ale soţilorRegula, în materia gestionării bunurilor comune ale soţilor, conform noii

reglementări, o constituie gestiunea paralelă (concurentă), potrivit căreia fiecare dintre soţi, are, în principiu, puterea de a gestiona singur comunitate de bunuri, concretizată în faptul că încheierea actelor privind bunurile comune are loc în virtutea propriilor sale puteri conferite de lege, iar nu în temeiul mandatului tacit reciproc al soţilor.

Obiectul acestui tip de gestiune a bunurilor comune ale soţilor îl regăsim în conţinutul art. 345 şi 346 NCC. Fiecare dintre soţi poate să încheie singur actele de conservare, de folosinţă, de administrare, de dobândire a bunurilor comune, actele de înstrăinare cu titlu oneros sau de grevare a bunurilor mobile a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate şi darurile obişnuite.

Corectivul adus de legiuitor independenţei pe care această modalitate de gestionare a bunurilor comune o conferă fiecăruia dintre soţi o constituie răspunderea între soţi, instituită prin art. 345 alin. (4) NCC, potrivit căruia, pentru prejudiciile aduse comunităţii prin încheirea unui act de către unul singur dintre soţi, soţul neparticipant la încheierea actului poate cere celuilalt daune-interese, fără a fi însă afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă. Prin urmare dacă terţul a fost de rea-credinţă, soţul neparticipant va putea solicita instanţei anularea actului prejudiciabil.93

b) Gestiunea comună (cogestiunea) a bunurilor comune ale soţilorGestiunea comună impune ca încheierea unor acte de dispoziţie cu

privire la anumite bunuri comune, expres prevăzute de lege, să nu poată avea loc decât cu consimţământul ambilor soţi.

Sunt acte a căror încheiere necesită consimţământul ambilor soţi: - actele de înstrăinare şi de grevare a bunurilor imobile;- actele de dispoziţie cu titlu oneros cu privire la bunurile mobile supuse

unor forme de publicitate; - actele cu titlu gratuit între vii privind bunurile mobile, cu excepţia

darurilor obişnuite; - schimbarea destinaţiei bunului comun;

92 D. Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, op.cit., p. 161;93 M. Avram, C. Nicolescu, op.cit., p. 256;

36

- actele de dispoziţie cu privire la bunurile comune în constituirea aportului la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale sau acţiuni.

Textul legii nu precizează dacă acordul soţilor trebuie să fie expres sau tacit, cu excepţia exprimării consimţământului în cazul încheierii actelor de dispoziţie cu privire la bunurile comune în constituirea aportului la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale sau acţiuni, când consimţământul trebuie să fie în formă scrisă. Totuşi, noţiunea de consimţământ prezumat, concretizată în mandatul tacit reciproc al soţilor dispare. Prin urmare, în aplicarea principiului cogestiunii bunurilor comune ale soţilor, este necesară exprimarea consimţământului ambilor soţi pentru încheierea fiecărui act, indiferent de forma în care aceasta are loc.

Potrivit art. 347 NCC, sancţiunea lipsei acordului expres al soţilor în situaţiile în care este prevăzut de lege o constituie nulitatea relativă a actului. Cu toate acestea, cum prevede alin. (2) al aceluiaşi articol, terţul dobânditor este apărat de efectele nulităţii actului încheiat dacă a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului. În acest caz, nu vor putea fi cerute de soţul prejudiciat decât daune-interese, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţul de bună-credinţă.94

c) Gestiunea exclusivă a bunurilor comune ale soţilorGestiunea exclusivă presupune că încheierea unor anumite acte privind

bunuri comune nu poate fi realizată decât de unul singur dintre soţi, din cauza caracterul personal fie al actului juridic, fie al bunului la care se referă, celălalt soţ neputând interveni cu privire la asemenea acte.

De exemplu, fiecare dintre soţi va putea dispune doar singur, prin testament, de bunurile sale sau de unele dintre bunurile comune, datorită caracterului personal al actelor juridice mortis causa, astfel cu prevede art. 350 NCC. De asemenea, soţul devenit asociat într-o societate la care a adus ca aport un bun comun va exercita singur drepturile ce decurg din această calitate şi va putea realiza singur transferul părţilor sociale ori, după caz, al acţiunilor deţinute, astfel cum prevede alin. (2) teza a II-a din art. 349 NCC.

Astfel de acte ce nu pot fi încheiate decât de unul dintre soţi, reglementate în cadrul regimului primar, sunt şi cele prevăzute de art. 317 alin. (2) NCC, privind gestionarea depozitelor bancare deschise pe numele unuia dintre soţi, precum şi cele cu privind bunurile comune destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, respectiv elementele unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri.95

C. Datoriile comune ale soţilor

94 D. Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, op.cit., p. 163;95 M. Avram, C. Nicolescu, op.cit., p. 258;

37

Potrivit art.351 din Codul civil, soţii răspund cu bunurile comune pentru:a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau

dobândirea bunurilor comune;b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea

cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi,

a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.

Astfel, toate datoriile soţilor sunt propriii, cu excepţia celor patru categorii cuprinse în art. 351 NCC.

Datoriile comune sunt determinate aşadar, limitativ prevăzute de lege, reprezentând obligaţii pe care soţii sau unul dintre ei şi le-au asumat – prin acte sau fapte juridice – şi prin intermediul cărora bunurile comune au fost conservate, diminuate sau majorate.96

În măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.

Soţul care a plătit datoria comună are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.

Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. 97

Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.

Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.Veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu

pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia celor prevăzute la art. 351 lit. c) NCC obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.98

D. Lichidarea regimului comunităţii legalePotrivit art. 355 NCC, la încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin

hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.

96 D. Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, op.cit., p. 121;97 C. T. Ungureanu şi alţi colaboratori, op.cit., p. 486;98 Ibidem, p. 488;

38

Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor.

Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.

Cu privire la efectele încetării regimului comunităţii, dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia.

În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor.

În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.99

Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.

De asemenea se poate solicita şi partajul în timpul regimului comunităţii.Astfel, potrivit art. 358 NCC, în timpul regimului comunităţii, bunurile

comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere.

În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.

Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite rămân bunuri comune.

Regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărţite potrivit acestui articol.

Orice convenţie contrară este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.100

3.3 Regimul separaţiei de bunuri

99 F.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit., p. 378;100 D. Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, op.cit., p. 99;

39

Acest regim este reglementat de către noul Cod civil şi are ca sursă fie convenţia matrimonială încheiată, după caz, înainte de căsătorie [art. 330 alin. (2) NCC] sau în timpul căsătoriei (art. 369 NCC) fie hotărârea judecătorească pronunţată la cererea uneia dinte soţi atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol grav interesele patrimoniale ale familiei, în această urmă ipoteză, desigur regimul separaţiei înlocuieşte regimul comunităţii legale sau al comunităţii convenţionale [art. 370 alin. (1) NCC].101

Acest regim are ca şi esenţă disocierea intereselor de ordin pecuniar ale soţilor. Astfel că în principiu, patrimoniile soţilor sunt şi rămân distincte, atât în component activă, cât şi în cea pasivă, cu unele puncte de convergenţă generate de aplicare unor corrective de sorginte legală sau convenţională.

Cu privire la activul patrimonial, fiecare dintre soţi este proprietar exclusive în privinţa bunurilor dobândite înainte de căsătorie, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu în timpul căsătoriei (art. 360 NCC), iar sub aspectul pasivului patrimonial, niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ [art. 364 alin. (1) NCC].

S-a apreciat că impresia de soţi pecuniar cu totul străini unul faţă de celălalt, este înşelătoare: relaţiile patrimoniale dintre ei au, într-adevăr, coordonatele dreptului comun în materie de mandat, îmbogăţire fără justă cauză etc., dar există şi inevitabile joncţiuni, de plidă nimic nu opreşte soţii să dobândească bunuri în indiviziune [art. 362 alin. (1) NCC], să desfăşoare activităţi lucrative comune, să fie beneficiarii unor acte juridice cu titlu gratuit prin care, potrivit voinţei dispunătorului, sunt gratificaţi amândoi, ei răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor [art. 364 alin. (2) NCC] etc.

Regimul separaţiei de bunuri funcţionează după reguli ce cultivă în mod pronunţat independent fiecăruia dintre soţi, emblematică acestui tip de organizare matrimonială. Sub reverva de a-şi îndeplini obligaţia privind contribuţia la cheltuielile căsătoriei (art. 325 NCC), fiecare îşi administrează, foloseşte şi dispune de bunurile proprietate exclusivă fără nicio ingerinţă din partea celuilalt; cu toate acestea, nu se vorbeşte de puteri discreţionare ale fiecăruia dintre soţi, pentru că regula este considerabil atenuată prin mecanismul de cogestiune a unor bunuri instituit prin normele regimului primar imperativ – se au în vedere, îndeosebi, prevederile art. 322 NCC care stabilesc cerinţa consimţământului scris al soţului necontractant pentru valabilitatea oricărui act de dispoziţie privitor la drepturile asupra locuinţei familiei, precum şi asupra

101 T. Bodoaşcă, Regimul separaţiei de bunuri în reglementarea noului Cod civil român, Dreptul nr. 11/2010, p. 56;

40

bunurilor care garnisesc locuinţa familiei, chiar dacă bunul în discuţie ar fi proprietatea exclusive a unuia dintre soţi.102

Dată fiind separaţia de patrimonii, desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei ar trebui să fie lipsită de complicaţia lichidării regimului matrimonial. Acest lucru nu se întâmplă, traiul comun transcede segmentul personal al relaţiilor dintre soţi şi imprimă o oarecare coeziune patrimonială, valabilă ca intensitate în funcţie de o diversitate de factori, inclusiv durata acestui regim raportat la căsători, astfel că dizolvarea regimului separaţiei presupune clarificarea legăturilor patrimoniale ce au luat naştere între soţi.103

S-a opinat că regimul separaţiei de bunuri se situează la antipodul regimurilor comunitare, este un regim separatist, cel mai individualist şi care oferă cea mai mare independenţă patrimonială a soţilor, tinzând să realizeze cea mai completă disociere a intereselor acestora.104

Separaţia de bunuri este considerată în literatura juridică franceză, mai puţin un regim decât o absenţă contrară naturii lucrurilor, căci este inevitabil ca viaţa comună să antreneze o anumită unitate de interese şi mai ales o anumită confuziune a intereselor. Totuşi, această opinie a fost contestată de întreaga doctrină franceză, care este unanimă în a considera că separaţia de bunuri este un veritabil regim matrimonial, datorită unor dispoziţii ca acelea care se referă la contribuţia la cheltuielile căsătoriei, solidaritatea menajeră, protecţia căminului familial, transferuri judiciare de putere, care arată că bunurile soţilor sunt grevate de o afecţiune familială, de existenţa unei prezumţii de indiviziune şi supuse recurgerii la diverse mecanisme, cum ar fi îmbogăţirea fără justă cauză sau societatea de fapt, care dezvoltă un spirit comunitar.105

Unii autori califică regimul separaţiei de bunuri drept un regim al neîncrederii şi al egoismului în care fiecare soţ agoniseşte numai pentru el. Separaţia de bunuri se poate dovedi un regim just dacă există o egalitate economică între soţi şi aceştia intră în căsnicie cu averi sensibil egale.106

3.4 Regimul comunităţii convenţionaleÎn măsura în care regimul matrimonial legal al comunităţii de bunuri,

astfel cum este configurat de art. 339 NCC nu răspunde într-o manieră adecvată, aşteptărilor viitorilor soţi sau, după caz, ale soţilor neavând vocaţia de a constitui tiparul patrimonial proprice în care aceştia să se manifeste, ei au posibilitatea de a încheia o convenţie matrimonială prin care să opteze pentru regimul

102 F. Emese, op.cit., p. 84;103 Ibidem104 N. C. Aniţei, Dreptul familiei, op.cit., p. 79;105 Ibidem106 T. Ionaşcu, Regimul matrimonial legal, în cadrul revizuirii Codului civil român, Studii, nr. 2/1948, p.19;

41

comunităţii convenţionale. Aşadar, acest regim poate fi activat pe cale voluntară, ori de câte ori interesele patrimoniale ale soţilor reclamă instituirea unor derogări de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale. Dată fiind concepţia restrictivă din această materie care a stat la baza elaborării noului Cod civil, derogările nu sunt permise decât în anumite condiţii şi în anumite limite. Altfel spus, atunci când soţii optează pentru regimul comunităţii convenţionale, ei nu pot reglementa prin convenţia lor matrimonială decât anumite aspecte, prevăzute limitativ de art. 367 NCC, pentru toate celelalte aspecte urmând a se aplica, în complementare, regimul comunităţii legale.107

Potrivit art.367 din Codul civil, în cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, convenţia matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:

a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) bunurile de uz personal; şi c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;

b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit.c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;

c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;

d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;

e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.108

Cu privire la gestiune comunităţii, nu este la îndemâna părţilor extinderea convenţională a puterilor concurente şi nici a celor exclusive, doar principiul cogestiunii poate fi amplificat stipulându-se obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare.

Clauzele privind lichidarea şi partajul comunităţii ordonează soarta bunurilor comune pentru cazul încetării regimului matrimonial şi pot avea ca

107 F.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit., p. 388;108 Ibidem

42

obiect stabilirea preciputului şi/sau modalităţile de lichidare a comunităţii convenţionale [art. 367 lit. d) şi e) NCC].109

Art. 333 din Noul Cod civil reglementează clauza de preciput care conferă soţului supravieţuitor dreptul de a prelua fără plată, înainte de împărţirea moştenirii, unul sau mai multe din bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate [art. 333 alin. (1) NCC]. Înţeleasă ca liberalitate, clauza de preciput are ca ţel juridic să asigure soţului supravieţuitor proprietatea în natură a unui bun comun anterior, rupând echilibrul emolumentului succesoral dintre soţul supravieţuitor şi ceilalţi moştenitori ai soţului defunct. Pentru a proteja interesele moştenitorilor rezervatari, legiuitorul a prevăzut expres că preciputul este supus reducţiunii (nu şi raporturilor donaţiilor) ori de câte ori se depăşeşte cotitatea disponibilă în limitele căreia putea dispune de cuius [art. 333 alin. (2) NCC].110

Activarea clauzei de preciput poate avea loc numai dacă regimul comunităţii convenţionale încetează prin moartea unuia dintre soţi, clauza devine caducă în cazul încetării comunităţii în timpul vieţii soţilor – prin constatarea nulităţii, anularea ori desfacerea căsătoriei, prin înlocuirea regimului comunităţii cu acela al separaţiei de bunuri – în situaţia soţilor comorienţi şi, de asemenea, atunci când bunurile care au format obiectul clauzei de preciput au fost vândute la cererea creditorilor comuni [art. 333 alin. (4) NCC].

Lichidarea regimului matrimonial comunitar înseamnă, sistarea indiviziunii asupra masei de bunuri comune. Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor. Indiviziunea postcomunitară este cel dintâi efect al încetării regimului matrimonial al comunităţii şi ia sfârşit prin partaj, care poate fi realizat la o oarecare distanţă în timp de la încetarea regimului.

Cât priveşte modalităţile de lichidare a comunităţii convenţionale, părţile au o diversitate de opţiuni: ele pot conveni ca partajarea bunurilor comune să aibă loc în cote egale, sau dimpotrivă înţelegerea poate fi pentru cote inegale de înfăptuire a partajului, pot stabili ca unul dintre ei să primească nuda proprietate, iar celălalt uzufructul etc.

În cazul regimului matrimonial al separaţiei de bunuri, părţile, prin convenţia matrimonială, pot stipula clauze privind lichidarea în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în funcţie de care se va calcula creanţa de participare; dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două

109 M. Avram, C. Nicolescu, op.cit., p. 310;110 P. Vasilescu, op.cit., p. 107;

43

mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii netă este mai mare [art. 360 alin. (2) NCC].

În timpul căsătoriei, regimul comunităţii convenţionale poate fi schimbat cu un alt regim matrimonial, prin act autentic notarial şi cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.111

CONCLUZII

Lucrarea de faţă analizează noţiunea de căsătorie şi efectele pe care această instituţie a dreptului familiei le produce între soţi.

Căsătoria reprezintă fundamentul familiei. Ea dă naşte unor raporturi de natura persoanală şi patrimonială între soţi, care nu pot fi generate de concubinaj. În urma încheierii căsătoriei , persoanele dobândesc o stare civilă, aceea de soţi.

Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, şi reglementată de normele imperative ale legii.

Ca orice act juridic, actul juridic al căsătoriei, este un “produs” volitional, având scop şi efect generator de consecinţe juridice. Voinţa fiecăruia

111 F. Emese, op.cit., p. 86;44

dintre viitorii soţi, joacă rolul principal în formarea actului juridic al căsătoriei: ea trebuie să existe, trebuie exteriorizată şi, de asemenea trebuie exprimată în scopul de a produce efecte juridice.

Exteriorizarea voinţei, în această materie, urmează un ritual specific, ceea ce conferă caracter solemn actului căsătoriei.

Conform noului Cod civil, încheierea căsătoriei este subordonată unor condiţii de fond (art. 271-277), precum şi unor condiţii de formă, adică unor formalităţii (art. 278-289).

Pentru a se încheia căsătoria, trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii de fond: diferenţa de sex, vârstă legală pentru căsătorie, consimţământul la căsătorie, comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi.

Dreptul familiei se preocupă doar de urmările juridice ale căsătoriei.În acest context, efectele căsătoriei reprezintă ansamblul consecinţelor

juridice ale acestei instituţii juridice.Efectele căsătoriei sunt reglementate în noul Cod civil în Titlul II,

intitulat “Căsătoria”, Capitolul V fiind dedicate drepturilor şi îndatoririlor personale ale soţilor (art. 307-311) şi Capitolul VI drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale soţilor (art. 312-372). De asemenea, noul Cod civil consacră efectele căsătoriei şi alte articole din diferite capitole, de exemplu: art. 1031 prevede că orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei, art. 970-974 stabileşte vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor şi dreptul la abitaţie al acestuia.

Raporurile dintre soţi se referă la: relaţiile personale şi relaţiile patrimoniale.

Având în vedere dispoziţiile din noul Cod civil, se apreciază că relaţiile personale dintre soţi presupun existenţa următoarelor obligaţii: de a lua deciziile împreună (art. 308 NCC); de a-şi acorda respect şi sprijin moral [art. 309 alin. (1) NCC]; de fidelitate [art. 309 alin. (1) NCC]; de a locui împreună [art. 309 alin. (2) NCC]; de a avea împreună relaţii sexuale liber consimţite [art. 197 alin. (2) lit b) C.pen.]; independenţa soţilor (art. 310 NCC); de a hotărî asupra numelui pe care îl vor purta în căsătorie (art. 311 NCC).

S-a opinat că, dintre toate actele şi faptele juridice care dau naştere raporturilor juridice de familie, căsătoria produce cele mai numeroare efecte patrimoniale asupra persoanei.

Prin relaţii patrimoniale dintre soţi se înţelege totalitatea raporturilor sociale evaluabile în bani care se nasc între cele două persoane de sex opus unite prin actul juridic al căsătoriei. Aceste raporturi patrimoniale care îii transformă pe soţi din doi actori independenţi ai vieţii sociale într-o unitate economică şi de acţiune, influenţează ansamblul relaţiilor cu caracter pecuniar între terţi şi unul

45

şi ambii soţi, Atât de covârşitoare este această influenţă, încât relaţiile care au conţinut economic stabilite între soţi şi terţi sfârşesc prin a fi absorbite în sfera noţiunii de relaţii patrimoniale dintre soţi.

Astfel, relaţiile patrimoniale dintre soţi sunt reprezentate de totalitatea raporturilor juridice cu caracter patrimonial care se stabilesc între soţi, dar şi între soţi (consideraţi împreună sau separat) şi terţi, drept consecinţă a încheierii căsătoriei.

În concluzie, încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple şi complexe,de natură diferită: socială, morală, juridică. Prin efecte juridice ale căsătoriei înţelegem relaţiile de natură personală şi patrimonială care iau naştere între soţi ca urmare a încheierii căsătoriei.

BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii şi alte lucrări de specialitate:1. ALBU Ioan, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1975;2. ANIŢEI Nadia-Cerasela, Relaţiile patrimoniale dintre soţi potrivit

dispoziţiilor din Noul Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;3. ANIŢEI Nadia-Cerasela, Dreptul familiei, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2012;4. AVRAM Marieta, NICOLESCU Cristina, Regimuri matrimoniale,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010;

46

5. BACACI Alexandru, DUMITRACHE Viorica Claudia, HAGEANU Cristina Codruţa, Dreptul familiei, Ediţia a 7-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012;

6. BAIAS Flavius-Antoniu, CHELARU Eugen, CONSTANTINOVICI Rodica, MACOVEI Ioan, Noul Cod civil, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012;

7. BANCIU Adrian Alexandru, Raporturile patrimoniale dintre soţi potrivit noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011;

8. BANCIU Maria, BANCIU Adrian Alexandru, Dreptul familiei conform noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;

9. BÎRSAN Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010;

10. BODOAŞCĂ Teodor, DRĂGHICI Aurelian, PUIE Ioan, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

11. CETEAN-VOICULESCU Laura, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;

12. CHIRIŢĂ Radu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;

13. DARIESCU Nadia Cerasela, Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;

14. DRĂGHICI Andreea, OLAH Lavinia, Dreptul familiei şi acte de stare civilă, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2010;

15. FILIPESCU P. Ion, FILIPESCU I. Andrei, Tratat de dreptul familiei, Editia a VIII-a, revazuta si completata, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;

16. FLORIAN Emese, Dreptul familiei, Ediţia a 4-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011;

17. FRENŢIU Gabriela Cristina, Comentariile Codului Civil, Familia, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;

18. HAGEANU Cristina Codruţa, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;

19. HAMANGIU Constantin, ROSETTI-BĂLĂNESCU, BĂICOIANU Alexandru, Tratat de drept civil român, Vol. I, Editura All, Bucureşti, 1996;

20. LUPAŞCU Dan, CRĂCIUNESCU Cristiana Mihaela, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

21. MOLCUŢ Emil, OANCEA Dan, Drept roman, Editura Şansa, Bucureşti, 1993;

22. NICOLESCU Cristina, Regimuri matrimoniale convenţionale în sistemul noului Cod civil român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

47

23. PETRINA GAVRILĂ Simona, Instituţii de dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;

24. UNGUREANU Carmen Tamara şi alţi colaboratori, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;

25. VASILESCU Paul, Regimuri matrimoniale. Parte generală, Ediţia a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

II. Studii şi articole în reviste de specialitate:1. BODOAŞCĂ Teodor, Schimbarea numelor persoanei fizice în

reglementarea Ordonanţei nr. 41/2003, în Analele Universităţii Româno-Germane din Sibiu nr. 2/2003;

2. BODOAŞCĂ Teodor, Regimul separaţiei de bunuri în reglementarea noului Cod civil român, Dreptul nr. 11/2010;

3. DUMITRESCU Cezar, Natura juridică a bunurilor dobândite de concubini. Dovada calităţii de bun coachizit, Curierul Judiciar nr. 5/2006;

4. IONAŞCU Traian, Regimul matrimonial legal, în cadrul revizuirii Codului civil român, Studii, nr. 2/1948;

5. TURIANU Corneliu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun al soţului în caz de violenţă exercită asupra soţie, Dreptul nr. 12/1992;

III. Legislaţie:1. Constituţia României, revizuită în 2003;2. Noul Cod civil, republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 15

iulie 2011;

48