kinetoprofilaxie primar - fefsoradea.ro · kinetoprofilaxie primară biologia condiţieifizice...

Kinetoprofilaxie primară

Biologia condiţiei fizice – curs

CARMEN ŞERBESCU

2012

Universitatea din Oradea

Facultatea de Geografie Turism și Sport

Departamentul de Educație fizică Sport și

Kinetoterapie

CLASIFICAREA INTENSITĂŢII EFORTURILOR FIZICE

Carmen Șerbescu/ Kinetoprofilaxie

Condiţiile apariţiei modificărilor adaptative ale antrenamentului fizic

Organele şi sistemele implicate în activitatea fizică, în urma antrenării, în timp, suferă schimbari adaptative structurale şi/sau funcţionale dacă sunt îndeplinite două condiţii:

1. şedinţele/reprizele de activitate fizică să fie repetate des şi cu regularitate.

2. efortul prestat să depăşească “sarcina” obişnuită pentru un sistem sau pentru un organ, să existe deci o “suprasarcină” fiziologică.


Mărimea efectelor antrenamentului depinde de mărimea “suprasarcinii”

de intensitatea antrenamentului, de tipul de efort de frecvenţa şedinţelor de antrenament.


Intensitatea antrenamentului

Trebuie să fie suficient de mare:

pentru a stimula creşterea volumului sistolic şi a debitului cardiac

pentru a îmbunătăţii circulaţia locală metabolismul aerob pentru grupele musculare

în cauză.


Intensitatea de antrenament

1. “sarcina” este un stimul adecvat în funcţie de starea organelor angrenate.

2. intensitatea (încărcătura) antrenamentului este definită în termeni absoluţi: 100 m, 30 de repetări, 5 kg, etc,

3. intensitatea solicitării este definită în termeni relativi: se precizează întotdeauna procentual din puterea aerobă actuală care este intensitatea optimă de lucru


Intensitatea (încărcătura) antrenamentului (efortului)

Intensitatea antrenamentului indică valorile: volumului, complexităţii, intensităţii şi ale altor solicitări.

Încărcătura se exprimă prin: numărul de repetări distanţele durata pauza multitudinea dificultăţilor raportate la unitatea de timp

în care apar.

Intensitatea exprimă aspectul calitativ al efortului efectuat.

Se exprimă în unităţi ale puterii, cai putere.


Stimulul de antrenament (totalitatea încărcăturii antrenamentului) poate fi:

minim, când depăşeşte nivelul pragului de solicitare al organismului;

optim, când determină rapid efecte ascendente de antrenament, dar fără consecinţe nedorite;

maxim, când nu se mai observă îmbunătăţiri semnificative sau când apar semnele sau simptomele unei suprasarcini acute (suprasolicitare) sau ale unei uzuri cronice (supraantrenament), deci exerciţiul tinde să devină periculos.


Zona ţintă a frecvenţei cardiace pe decade de vârstă (între 20-70 de ani)


Deci, dacă nu se depăşeşte “pragul” absolut al sarcinii, dacă stimulul este subliminal, nu au loc schimbări adaptative, iar dacă exerciţiul este foarte uşor nu se produc nici schimbări acute.

De aceea persoanele cu o condiţie fizică foarte slabă nu vor putea beneficia de pe urma exerciţiului fizic până când posibilităţile lor de performanţă nu ating un nivel care să le permită un stimul de antrenament suficient.

Pe de altă parte, persoanele cu un nivel scăzut al CF vor avea şansa de a-şi îmbunătăţii mai mult nivelul CF decât persoanele cu nivel ridicat al CF.

Cu cât nivelul iniţial al CF este mai mare cu atât intensitatea antrenamentului va trebui să fie mai mare pentru a determina schimbări semnificative.

Datorită relativităţii stimulului de antrenament, odată adaptarea instalată la un anumit nivel al stimulului, nivelul acestuia (încărcătura de lucru, intensitatea efortului) trebuie reevaluată şi crescută.


Intensitatea solicitării sau cheltuiala energetică

= Preţul funcţional plătit de organism pentru efectuarea acelui efort.

Se apreciază prin diferite valori funcţionale:

frecvenţa cardiacă

tensiunea arterială

frecvenţa respiratorie

consumul de oxigen

capacitatea metabolică a individului.


Intensitatea solicitării se poate exprima:

► luându-se în considerare durata maximă cât poate fi suportat un efort fizic de către un subiect:

Maximă - 10 secunde (după alţii 20sec) cu aceeaşi intensitate - eforturi maximale;

Submaximală - 60 secunde – eforturi submaximale; Mare - 3 minute – eforturi mari; Medie - 60 de minute; Mică - peste 60 de minute.



► În funcţie de capacitatea motrică maximă a subiectului

se exprimă prin:

2/4, 3/4, 4/4 din posibilităţile maxime ale

sau 50%, 75%, 100% subiectului

Această apreciere este posibilă pentru un efort specific în atletism, înot, ciclism, haltere (cm, gr, sec).

În celelalte ramuri sportive această apreciere este mai dificilă şi cu aproximaţie mult mai mare.



►în funcţie de energia medie cheltuită şi mai

mulţi parametrii corespunzând acestei cheltuieli energetice care ne permit o mai bună înţelegere a necesităţilor fiziologice ale efortului.


Clasificarea

efortului

FC

b/min

VO2

l/min

VO2

ml/kg/

min

METKcal

/min

F

resp.

/min

Durata

menţinerii

efortului

1. Uşor

a.F. uşor <100 <0,75 <10,5 <3 <4,0 <14 Indefinită

b.Moderat <120 <1,50 <21,0 <6 <7,5 <15 8h/ zi la servici

2. Mare

a.Optimal <140 <2,0 <28,0 <8 <10,0 <16

8h/zi pt.câteva

săpt.(sezonier,

manevre milit.)

b.Viguros <160 <2,5 <35,0 <10 <12,5 <20

4h de 2-3ori/

săpt pt. câteva

săpt.(antren. sp)

3. F. mare

a.Maximal <180 <3,0 <42,0 <12 <15,0 <251-2h ocazional

(competiţii sp.)

b.Extenuat >180 >3,0 >42,0 >12 >15,0 >30 Câteva min, rar

Wells (1979)


Intensitatea solicitării

După ACSM eforturile sunt:

Foarte uşoare <10% Vo2max

Uşoare 30% - 49% Vo2max

Moderate (cât de cât grele) 50-74% Vo2max

Grele 75% - 84% Vo2max

Foarte grele >85% Vo2max


short-term (5–10 min),

light (30–49% of maximal oxygen consumption, VO2max)

to moderate (50–74% of VO2max) submaximal exercise;

long-term (greater than 30 min),

moderate to heavy submaximal (60– 85% of VO2max) exercise;

or incremental exercise to maximum, increasing from 30% to 100% of VO2max.


Intensitatea

efortului percepută

de subiect

Intensitate

a relativă

ca % din

VO2 max

Intensitatea absolută

TineriVârstă

mijlocieBătrâni

Foarte

bătrâni

Repaus <10 1 1 1 1

Uşoară <35 <4,5 <3,5 <2,5 <1,5

Destul de uşoară <50 <6,5 <5,0 <3,5 <2,0

Moderată <70 <9,0 <7,0 <5,0 <2,8

Mare >70 >9,0 >7,0 >5,0 >2,8

Maximă 100 13 10 7 4

► O clasificare a intensităţii activităţilor de timp liberBouchard şi Shephard -1994 - relaţia dintre intensitatea absolută şi

relativă a activităţii pentru subiecţi aparţinând unor grupe diferite de

vârstă.


In funcţie de tipul de antrenament ales (algoritmul succedării intervalelor de lucru cu pauzele de lucru), efectele antrenamentului pot fi direcţionate astfel:

Tonifiere musculară fără o creştere semnificativă în consumul total de oxigen.

Antrenarea condiţiei aerobe fără mobilizarea proceselor anaerobe.

Antrenarea condiţiei anaerobe, fără afectarea maximală a sistemului de transport al oxigenului.

Antrenarea simultană a condiţiei aerobe şi a celei anaerobe.


Răspunsurile acute şi efectele adaptative ale antrenamentului au un anume grad de specificitate

Efectele sunt puse în evidenţă doar pentru organele angrenate în efortul respectiv - adaptări metabolice şi fiziologice.

Efectele pozitive ale antrenamentului sunt specifice pentru grupele musculare folosite în cadrul antrenamentului.

Diferite tipuri de activitate pot determina efecte diferite din punct de vedere calitativ.

Rezultă că tipul de activitate trebuie ales astfel încât să îndeplinească cerinţele antenamentului dorit şi să producă efectele scontate.


Toate efectele antrenamentului sunttranzitorii şi reversibile

efectele care se bazează pe schimbări structurale, mai ales la nivelul ţesuturilor cu un metabolism lent dispar în săptămâni sau luni de zile.

efectele care se bazează pe un metabolism rapid pot să dispară în săptămâni sau zile.

Astfel, după numai 2 săptămâni de întrerupere a antrenamentelor apar reduceri semnificative ale capacităţii aerobe, iar în câteva luni se pierd complet efectele antrenamentului aerob.

Beneficiile obţinute în urma unui program de antrenament aerob, de cel puţin 2 luni, se pierd în cea mai mare parte la 4-8 săptămâni după oprirea antrenamentelor.(Fox şi Henriksson) Carmen Șerbescu/ Kinetoprofilaxie

Toate efectele antrenamentului sunttranzitorii şi reversibile

Anumite efecte ale antrenamentului, cum ar VO2 max crescut şi producţia scăzută de acid lactic pe parcursul antrenamentului aerob submaximal, se pot menţine câteva luni prin antrenament de menţinere constând în 1-2 şedinţe/săptămână.

În cazul regimului la pat, după o săptămână VO2 max şi hemoglobina totală scad cu 6-7%, iar cytocromul C (un important sistem enzimatic de transport al oxigenului) scade la jumătatea câştigului obţinut prin antrenament, în 7 zile de neantrenare, şi la valoarea de dinaintea începerii programului, în aproximativ o lună.


Nu există o sumare aritmetică a beneficiilor perioadelor de antrenament

La neantrenaţi, după aplicarea unui program (2 luni) cu întreruperea lui pentru o perioadă de o lună, la reluarea antrenamentelor se ating indicii morfo-funcţionali câştigaţi după prima perioadă, după un interval de timp egal cu prima perioadă, chiar dacă la sfârşitul perioadei de antrenare indicii morfo-funcţionali nu au coborât până la valorile iniţiale.

Astfel, a doua perioadă începe de la indici intermediari superiori celor iniţiali.

În cazul iniţiaţilor, după o perioadă de pauză şi una de reantrenare (egale ca timp) nu se vor atinge indicii de la sfârşitul primei perioade de antrenare, adică indicii premergători pauzei.


Există o mare variabilitate individuală în răspunsurile la antrenament datorită:

diferenţelor în zestrea genetică;

activităţilor anterioare;

statusului nutriţional;

activitatea habituală a individului;

altor caracteristici de viaţă (obiceiuri relevante pentru sănătate, atitudinea faţă de activitatea fizică, etc);

atributelor personale (sex, vârstă, statusul socio-economic, caracteristicile de personalitate şi motivaţia).


Nu toţi indivizii au acelaşi nivel de risc sau de beneficiu.

De regulă, efectele activităţii fizice pot fi anticipate.

În scopul atingerii şi menţinerii efectelor dorite, trebuie să existe o concordanţă între:

activitate – individul implicat – rezultatul scontat

în termenii:

intensităţii

duratei

frecvenţei

continuităţii

specificităţiiCarmen Șerbescu/ Kinetoprofilaxie

Consumul de calorii

depinde de mai mulţi factori:

greutate,

temperatură ambiantă,

echipament etc.


Cauzele sindromului de hipertermie

perfuzie sanguină mărită a suprafeţei corporale a pielii, în detrimentul celei musculare;

reducerea perfuzării ficatului, şi, consecutiv, a funcţiilor acestuia;

deshidratarea ţesuturilor odată cu creşterea concentraţiei hematiilor şi a vâscozităţii sângelui.


Efectele sindromului de hipertermie:

reducerea proceselor catabolice,

hiperventilaţia cu „suflu scurt“,

predispoziţie pentru apariţia crampelor,

scăderea presiunii sanguine,

tulburări de coordonare,

apariţia precoce a oboselii.


Condiţiile pentru evitarea instalării sindromului de hipertermie (1)

Consumul de lichide nu trebuie redus, în scopul scăderii în greutate, ci chiar mărit pe parcursul efortului fizic, mai ales atunci când temperatura ambiantă este peste 25-28ºC, astfel încât să nu se resimtă senzaţia de sete.

Studii recente arată că este bine ca ingerarea de lichide să fie mai mare decât cea necesară pentru a nu se resimţi senzaţia de sete.



Se cunoaşte că efectuarea lucrului muscular se face cu un randament maxim de 30%, restul se transformă în căldură.

Pentru a se menţine constantă temperatura internă a corpului, pentru a nu se produce fenomenul de hipertermie, are loc formarea transpiraţiei. Deci rolul principal al transpiraţiei este de a evita acumularea căldurii în organism şi nu eliminarea toxinelor din organism.


Condiţii pentru înlăturarea sindromului de supraîncălzire (3)

O altă (hipertermie), este cedarea umedă a căldurii prin evaporarea transpiraţiei.

Prin evaporarea completă de pe suprafaţa pielii a unui litru de sudoare, se împrăştie aproximativ 540 de calorii. Pentru consumarea de calorii este importantă evaporarea transpiraţiei şi nu producerea ei. Dacă transpiraţia nu se evaporă, ci este ştearsă, sau menţinută prin echipamente impermeabile (folie de plastic sau altele), ea nu-şi îndeplineşte rolul de eliminare a căldurii din organism.


Condiţii pentru înlăturarea sindromului de supraîncălzire (4)

Numai prin evaporare de pe suprafaţa pielii, ea poate împrăştia căldura. Pentru mărirea consumului de grăsime, este bine ca sudoarea să nu apară deloc pe suprafaţa pielii, adică, ea trebuie să se evapore permanent (este chiar indicat să se întindă pe suprafaţa pielii, pentru a se evapora cât mai multă cantitate, şi nu să se înlăture prin ştergere sau prin împrăştiere cu mâna atunci când sudoraţia este în broboane).

Din motivele expuse mai sus, se recomandă o îmbrăcăminte cât mai lejeră, costum de baie dacă se poate, sau un echipament hidrofil (bumbac).



O altă recomandare este să nu se ţină pumnii închişi deoarece mâinile, având o proporţie ridicată de suprafaţă faţă de volumul lor reprezintă o suprafaţă liberă pentru eliminarea căldurii.

Pentru înot, mers şi alergare, cele mai accesibile tipuri de efort, s-au conceput tabele (tabelul nr. 6-2) pe baza cărora consumul de calorii poate fi estimat luând în calcul greutatea corporală, viteza de deplasare, sau nivelul tehnicii (la înot).


Supracompensarea în antrenamentul aerob, la neantrenaţi, survine în a treia zi.

Antrenamentul pe intervale oferă organismului sănătos posibilitatea de a executa o cantitate totală de efort mult mai mare decît atunci când efortul este efectuat continuu.

Se cer cel puţin l0-l2 repetări cu pauze mai scurte de 90 sec. pentru a nu permite revenirea pulsului la valorile indicate.


Antrenamentul la efort

Un obiectiv deosebit de important, pe care îl găsim atât în kinetoprofilaxie, cât şi printre obiectivele kinetoterapiei de recuperare.

Antrenarea forţei musculare şi/sau a rezistenţei musculare nu atrage automat şi creşterea capacităţii de efort.

Creşterea capacităţii de efort reprezintă o adaptare specifică a întregului organism la efortul fizic.


Există 4 categorii de subiecţi care beneficiază de antrenarea la efort:

Bolnavii cardiovasculari (mai ales coronarienii după infarct miocardic)

Bolnavii respiratori (bronhopneumopatii cronice obstructive, cu sindroame posttuberculoase)

Bolnavii locomotori (limitarea mişcării)

Sedentarii (printr-o conduită greşită de viaţă pierderea capacităţii fizice de performare a efortului)


Examinarea subiectului

Subiectul să fie examinat întotdeauna în aceeaşi poziţie-aşezat (nu produce modificări mari hemodinamice, şi nu necesită eforturi mari pentru a fi menţinută).

Să se reducă la minimum timpul dintre terminarea efortului şi începerea examinării, sau dacă există totuşi un interval de timp, acesta, ca şi mişcările efectuate pe parcursul acestuia să fie aceleaşi la toate momentele

examinării. Carmen Șerbescu/ Kinetoprofilaxie

Metodica unei şedinţe de antrenamet la efort

1. 6-15 min. - perioada de încălzire,

• exerciţii de gimnastică generală lente

• fără efort deosebit

• gimnastică respiratorie.

2. antrenamentul propriu-zis (bicicletă, covor rulant), controlând reacţia pacientului la efort.

3. trecerea la starea de repaus care durează 5-10 min., permiţând organismului o revenire lentă (se evită astfel instalarea hipotensiunii bruşte postefort).


Metoda determinării FC

FC trebuie să se încadreze în zona frecvenţei cardiace ţintă sau optime de lucru

între valoarea Limită superioară şi Limită inferioară

FC să fie măsurată pe 10 secunde sau 15 secunde:

înainte de efort

la sfârşitul perioadei de încălzire

aproximativ la jumătatea şedinţei

la sfârşitul acesteia

la încheierea şedinţei de antrenament


Curba intensităţii efortului pe parcursul unei şedinţe

de antrenament şi momentele măsurării FC


RĂSPUNSURILE ACUTE ALE ORGANISMULUI LA EFFORT FIZIC ŞI EFECTELE ADAPTATIVE ALE ANTRENAMENTULUI


RĂSPUNSURILE SISTEMULUI CARDIOVASCULAR

Răspunsul vegetativ

vasoconstricţie periferică generalizată

creştere a contractilităţii miocardului

creştere a frecvenţei cardiace

creştere a tensiunii arteriale

rezultă astfel o creştere marcată şi o redistribuire a debitului cardiac.

Răspunsul este în funcţie de masele musculare

implicate şi de intensitatea efortului.


RĂSPUNSUL CARDIAC

Creşte frecvenţa depolarizării nodulului sinoatrial

Creşte frecvenţa cardiacă: stimulul vagal (parasimpatic) scade şi creşte stimulul SNV simpatic.

Creşte forţa dezvoltată de miofibrile: un răspuns direct, inotropic al SN simpatic creşte contractilitatea miocardului.


Efectele periferice

Vasoconstricţia periferică permite sângelui să fie şuntat din muşchii inactivi şi din viscerele abdominale către muşchii activi.

Independent de sistemul nervos vegetativ, în patul vascular al muşchilor activi se realizează o reducere locală a rezistenţei, produsă de metaboliţi cum ar fi K+, H+, şi PCO2.

Venele muşchilor activi şi inactivi rămân în constricţie.

Rezultă o netă reducere a rezistenţei periferice


DEBITUL CARDIAC CREŞTE DATORITĂ:

Creşterii contractilităţii miocardului.

Creşterii frecvenţei cardiace.

Creşterii circulaţiei periferice la nivelul muşchilor activi.

Creşterii constricţiei venulelor atât în muşchii activi, cât şi în cei inactivi, ceea ce creşte presiunea periferică venoasă.

Reducerii nete a rezistenţei periferice totale. Carmen Șerbescu/ Kinetoprofilaxie

RĂSPUNSUL RESPIRATOR LA EFORT

Modificările respiratorii apar rapid prin creşterea schimburilor gazoase de la prima sau de la a doua respiraţie: apare o scădere a concentraţiei de oxigen în sângele venos,

a PCO2 şi a H-+

a temperaturii corpului

a epinefrinei, o stimulare crescută a receptorilor articulari şi musculari;

oricare din aceşti factori, prin acţiune singulară sau combinată poate stimula sistemul respirator.

Reflexele baroceptive cele protective durerea emoţiile controlul voluntar al respiraţiei - pot de asemenea să contribuie la creşterea ventilaţiei pulmonare.

Minut ventilaţia creşte prin mărirea frecvenţei respiratorii şi a volumului pulmonar.

Ventilaţia alveolară care apare cu difuziunea gazelor la nivelul membranei capilar-alveolare, creşte de 10-20 de ori în exerciţiile grele, pentru a asigura oxigenul suplimentar necesar şi pentru a elimina excesul de dioxid de carbon produs.Carmen Șerbescu/ Kinetoprofilaxie

RĂSPUNSURI CE ASIGURĂ OXIGENAREA SUPLIMENTARĂ A MUSCULATURII Creşterea circulaţiei la nivel periferic muscular asigură

oxigenul suplimentar.

Creşterea extracţiei de oxigen din sânge datorită:

scăderii concentraţiei de PO2, datorate extracţiei crescute de oxigen la nivelul muşchilor activi; pentru că presiunea parţială a oxigenului scade, este uşurată eliberarea oxigenului de către hemoglobină.

producţiei suplimentare de dioxid de carbon care face ca: ţesutul să devină acid (creşte concentraţia ionilor de hidrogen)

și temperatura acestuia să crească.

creşterii producţiei eritrocitare de 2-3 difosfoglicerat. DPhG contribuie şi el la creşterea eliberării de oxigen.

Ambele situaţii cresc cantitatea de oxigen eliberat de hemoglobină, oricare ar fi presiunea parţială


IMPLICAŢIILE FUNCŢIONALE ALE

SISTEMELOR ENERGETICE

Activităţile intense (al doilea tip) dezvoltă forţa musculară, şi duc la întărirea tendoanelor şi ligamentelor. ATP-ul este asigurat de sistemul fosfagen.

Activitatea intensă (1 până la 2 minute), repetată după 4 minute de repaus sau exerciţii uşoare asigură putere anaerobă. ATP-ul este asigurat de sistemul fosfagen şi sistemul glicolitic anaerob.

Activitatea cu grupe mari musculare, care este de intensitate submaximală, timp de 3 până la 5 minute, repetată după o pauză egală ca timp cu timpul de lucru, pauză în care se face repaus total sau exerciţii uşoare, dezvoltă puterea aerobă şi rezistenţa. ATP-ul este asigurat de sistemul fosfagen, anaerob glicolitic şi cel aerob.


implicaţiile funcţionale ale sistemelor energetice Activitatea cu intensitate submaximală, cu o durată

de 30 minute sau mai mult este asigurată preponderent de sistemul aerob şi dezvoltă rezistenţa.

Activitatea prelungită se realizează fără datorie de oxigen, având energia asigurată într-un procent de 99% de sistemul aerob.

Procesul de adaptare la eforturi aerobe, dacă se folosesc intensităţi maxime aerobe, apare în circa 4-6 săptămâni.


implicaţiile funcţionale ale sistemelor energetice

Pragul anaerob, în funcţie de antrenament, intensitatea, complexitatea şi volumul acestuia se situează între

Iar efortul continuu cu intensităţi inferioare a 60% din VO2 max nu duce la îmbunătăţirea capacităţii de efort aerobe.

65-85% din VO2

max


DACĂ INTENSITATEA EFORTULUI ESTE APRECIATĂ PRIN VO2MAX:

Sub 50-60% din echivalentul mecanic al consumului maxim de oxigen al subiectului

Efortul este complet aerob

Se realizează în stare stabilă

adevărată.

Între 50-80%din VO2max

Efortul este aproape

complet aerob

Stare relativstabilă


CONDIŢIILE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ EFORTUL PENTRU A PUNE ÎN ACŢIUNE SISTEMELE ENERGETICE AEROBE:

I. Durata lui să depăşească 2 minute (3-5 minute sau chiar 10 minute după părerea altor autori).

II. Intensitatea lui să nu depăşească 80% din echivalentul mecanic al consumului maxim de oxigen şi să rămână constantă (fiecare creştere a intensităţii necesită o perioadă de adaptare a marilor funcţii la necesităţile energetice crescute).


FC ESTE CEA PRIN CARE SE APRECIAZĂ CARACTERUL TOTAL SAU PARŢIAL AEROB:

• atunci există condiţii pentru intrarea în funcţie a proceselor energetice pur aerobe

Dacă FC rămâne constant

sub 120-130 b/min

• stare relativ stabilă (aportul de oxigen poate acoperi aproape în totalitate necesarul de oxigen).

Dacă FC este constant

sub170 b/min

• se atinge 75% din VO2 max fără să apară acidul lactic

La aproximativ

140 b/min

• poate să apară o creştere a FC cu 5-8 b/min faţă de efortul aşteptat

La efortul de peste 30 min


Bibliografie:

1. Sbenghe T. - Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Buc, 1999, Cap. 10 - Exerciţiul aerobic şi antrenamentul la efort, pag.312-365

2. Şerbescu Carmen - Kinetorofilaxie primară, Ed. univ. Oradea, 2007

3.http://www.medicinasportiva.ro/medicina%20sportiva/fiziologie/fitness.html

4. http://cis01.ucv.ro/educatie_fizica-kineto/suportcurs/kineto/note_LP1.pdf


ADAPTĂRI CARDIOVASCULAREMODIFICĂRI ÎN REPAUS:

o reducere a fecvenţei cardiace de repaus datorită

o descreştere a presiunii sângelui

o creştere a volumului sângelui şi a hemoglobinei, ceea ce facilitează capacitatea de eliberare a oxigenului pe care o are sistemul.


ADAPTĂRI CARDIOVASCULARE MODIFICĂRI ÎN EFORT:

o reducere a frecvenţei cardiace de repaus

o creştere a volumului sistolic datorită:

creşterii contractilităţii miocardului

creşterii volumului ventricular

o creştere a debitului cardiac

creşterea debitului cardiac este urmare şi a creşterii volumului sistolic

creşterea debitului cardiac are loc în timpul exerciţiilor maximale, şi nu în timpul celor submaximale.

creşterea acestuia este direct proporţională cu creşterea volumului sistolic şi cu scăderea frecvenţei

cardiace de repaus.Carmen Șerbescu/ Kinetoprofilaxie


creşterea extracţiei de oxigen la nivelul muşchilor activi datorită schimbărilor enzimatice şi biochimice din muşchi.

creşterea consumului maxim de oxigen (VO2 max).

creşterea VO2 max înseamnă o capacitate de muncă crescută.

debitul cardiac crescut creşte aprovizionarea cu oxigen a muşchilor activi

capacitatea sporită a muşchilor de a extrage oxigenul din sânge sporeşte eficienţa utilizării sângelui disponibil



o scădere a sângelui circulant per kg la nivelul muşchilor activi

acest lucru se întâmplă chiar dacă o cantitate crescută de sânge este îndreptată către masele musculare active

creşterea extracţiei oxigenului din sânge compensează acest lucru



o scădere a consumului de oxigen la nivelul miocardului exprimată de dublul produs (FC x TA sistolică) la orice valoare a intensităţii de lucru.

acest lucru rezultă din scăderea ratei pulsului, cu sau fără o uşoară descreştere a tensiunii arteriale.

acest lucru poate să scadă semnificativ la subiectul sănătos fără scăderea eficienţei la o încărcătură dată.


kinetoprofilaxie primar - fefsoradea.ro · kinetoprofilaxie primară biologia condiţieifizice...

Documents