keywords: absurd, homo barocus, homo absurdus, grotesque ... 05 39.pdf · literatura absurdului....
TRANSCRIPT
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
304
Section: Literature
NICOLAE BALOTĂ – THE ABSURD LABYRINTH
Mirela Dredețean Lecturer, PhD, University of Medicine and Pharmacy, Tîrgu Mureș
Abstract: Even if we regard Nicolae Balotă close to homo absurdus, the Transylvanian criticřs
effort is to be homo barocus, for he basically believes in miracles, has revealing experiences, such
as the loss and re-tracing of the Blue notebook, the loss and finding of the meaning of existence, as well as the labor through which he Ŗplaysŗ with himself and the surrounding world, striving
for liberation, for an enchanting metamorphosis, towards a world other than that in which he was
born.
The book about the absurd (second edition, 2001) was one of the most important studies on a modern issue, along with the monograph on Arghezi, it is an expression of Nicolae Balotăřs
monumental capacity to write. The discussion he proposes is his ability to be one of the novices in
contemporary literary criticism. Relating the absurd to the obsessive, satirical, humorous, and avant-garde obsessions, desiring to be close to the show, to the ancient mimetic subjects or to the
commedia dellřarte, Nicolae Balotă approaches, without willing, the baroque constant that of the
theatricalisation of the enigma, grotesque and nonsense.
Keywords: absurd, homo barocus, homo absurdus, grotesque, Nicolae Balotă
Partea cea mai pasionantă în analizele lui Nicolae Balotă este aceea ontologică şi
filogenetică, pentru că natura sa amfibie de critic şi scriitor e dominată de nevoia relaţiei.
Aşa se explică de câte ori sunt recunoscute în critica lui obsesiile referitoare la sacru, la
dualitate, la unic, la relaţia cu celălalt, la relaţia cu o coincidentia oppositorum, la relaţia
cu paradisul şi iadul, la virtualele eliberări. Codul pe care se sprijină comunicarea e
informativ, descriptiv vizibil (inserţiile lirice) şi esoteric (cuantumul comunicaţional pune
sub pecetea tainei orice subcod particular despre mesajele din experienţa închisorii).
Asocierile in absentia nu sunt posibile. Vom încerca să analizăm statutul fiecărei secţiuni
din cartea sa despre absurd.
Prima este aceea care adoptă dihotomia dintre cronică-verbalizare şi descriere a
operei pe de o parte, şi ştiinţa care se referă la căutarea semnificaţiei relaţiei cu alte opere
ale gândirii pe de altă parte.Nicolae Balotă e obsedat de epoca de anomie, pe care o
numeşte de criză, în domeniul filosofiei, psihologiei şi al realizărilor literare. Fiind
conştient de imposibilitatea de a pune sub un singur titlu cuvântul totalizator, autorul face
un excurs în iubita lume barocă şi în cuvintele cheie despre joc, disipând el însuşi situarea
unei literaturi de criză, de dezordine a diferitelor tipuri de trăire după cuvintele lui Hamlet
„Lumea şi-a ieşit din ţâţâniŗ, nu doar la nivelul social, dar şi la nivelul psihic.
Dezordinea exterioară creează revoltă şi nihilism, o degradare a sentimentului de
siguranţă din perspectiva divină, istorică şi a relaţiilor umane, conştientizându-le. Între
caracteristicile absurdului, Nicolae Balotă găseşte opoziţia faţă de logică, limitând rolul
raţiunii între prelogicitatea iraţională a instinctului şi intuiţia supralogică. A nu accepta
raţiunea înseamnă o întoarcere la iraţionalismul romantic, la ironie şi estetism magic şi
inconştient. De aici o întoarcere la esoterism care neagă reductibilitatea realului la raţiune.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
305
Section: Literature
În Preliminarii, Nicolae Balotă reia teoria paradoxului etic, estetic şi religios al lui
Kierkegaard, deplasând accentul de pe cugetare pe existenţă şi analizând conceptele lui
Jean-Paul Sartre şi Albert Camus, proiectate pe concepţia lui Kierkegaard.
În planul literar, problematica absurdului cere trei atitudini: sinuciderea, care
elimină conştiinţa în plan real şi filosofic, deci trebuie evitată, revolta care admite
iraţionalul, dar nu dispreţuieşte raţiunea şi legitimarea etică în planul estetic. Aceste trei
constelaţii vor fi urmărite drept prototipuri în Don Juan, (Comediantul, Cuceritorul,
Creatorul absurd)fără ca Nicolae Balotă să interpreteze metaforele obsesive ale celorlalţi
autori prin schema propusă ab initio.
Raportând absurdul la obsesii onirice, satirice, de umor şi avangardă, dorind o
apropiere de spectacol, de subiecte mimetice antice sau de commedia dell'arte, Nicolae
Balotă se apropie fără să vrea de constanta barocă, aceea a teatralizării enigmei, a
grotescului şi a nonsensului.
Logica onirică, mitică şi alegorică e apropiată clar de baroc: „Alegoriile din secolul
al XVII-lea, alogic combinate, duc la ceea ce Balthasar Gracián numea equívoco, la
pluritatea de sens, la lipsa sensului, într-o poezie care era numită, în Franţa, „poésie
hétérocliteŗ. Asemenea alegorii apar şi în dramaturgia alegorică barocă. Dar în acest
teatru (care a cultivat tragediile latinului Lucius Annaeus Seneca, în care abundă efectele
de groază, torturile, scenele de nebunie, de magie ca şi grotescul), manifestările „pre-
absurdeŗ nu se reduc doar la simpla folosire a alegoriilor. Teatrul baroc spaniol e
caracterizat prin metamorfoze surprinzătoare, săvîrşite adeseori prin magie, de magicieni,
metamorfoze simbolizînd vanitatea, lipsa de sens a existenţei umane. Teatrul francez de la
începutul secolului al XVII-lea, sub influenţa teatrului spaniol, va prelua metamorfoza, cu
figurile care o simbolizează, figuri caracteristice barocului: Proteu, Circe, Janus.ŗ1
Structurile absurdului devin chei de reîntoarcere spre lumea romantică, precursori
intuitivi fiind Edgar Allan Poe şi Charles Baudelaire, mai ales pentru demonul
perversităţii şi pentru întâlnirile stărilor contradictorii groteşti: „De fapt, grotescul este
obiectivitatea pe planul artistic al unei trăiri subiective. Or, acesta e trăirea unei lumi
neomogene. Pe cînd prin umor ne ridicăm deasupra incoerenţelor, vicisitudinilor din
lume, grotescul se instalează - am putea spune - un haos dă relief incoerenţelor
vicisitudinilor în forme compozite, în structuri cu sens negativ. Dacă antichitatea tîrzie,
Renaşterea şi mai tîrziu Barocul şi manierismul au simţit o specială atracţie pentru
grotesc, acesta e o modalitate estetică ce nu lipseşte din arta nici unei epoci.ŗ2
Stabilind conceptele asupra literaturii baroce, Nicolae Balotă se apropie uşor de
literatura absurdului. Din perspectivă formală, criticul începe cu apropierea de cartea lui
Lewis Carroll, Alice în ţara minunilor, de asemenea studiază opera lui Gilbert Keith
Chesterton, stabilind, cu ajutorul cheilor secrete şi delicate, felul în care informaţia
matematică şi estetică permite un joc între oglinzile realităţii şi fantomele imaginarului.
Astfel, Nicolae Balotă înţelege că invenţiile lingvistice deschid calea spre absurdul
existenţial, cunoaşterea limbii engleze permiţându-i intervenţii analitice delicate în
intrarea în strania lume a fetiţei Alice: „O invenţie lingvistică a lui Lewis Carroll care va
face o strălucită carieră în literatura secolului nostru este aceea a „cuvintelor
portemanteauŗ, denumite şi „cuvinte-valizăŗ. Scriitorul foloseşte această formulă pentru a
denumi cuvintele stranii alcătuite de el prin comprimarea a două sau trei vocabule într-
unul singur. Aceste cuvinte sînt asemenea unei valize: fiecare neoformaţiune lingvistică
de acest fel conţine două sau trei semnificaţii.ŗ3
1 Nicolae Balotă, Lupta cu absurdul, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p. 50 2 idem, ibidem, p. 59 3 idem,ibidem,p.94
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
306
Section: Literature
Tocmai ceea ce e important, logica simbolică şi delimitarea semantică, ameninţarea
neobişnuitului, oglinzile ironiei, raţionamentele absurde de tip oniric, ar fi trebuit să
încheie fantasticul tărâm al inversiunii, privită prin oglinda visării cu figuri duble de
coşmar, cu teroare de tip baroc şi cu anxietatea judecăţii de tip kafkian: „Asemenea
tuturor operelor majore aparţinînd literaturii absurdului, istoria Alicei poate fi - şi a fost -
considerată fie ca o vastă parabolă a condiţiei umane, fie ca o ţesătură de simboluri şi
alegorii, ca o scriere iniţiatică, indicînd un itinerariu spiritual, ori un simplu joc al
imaginaţiei. Walter de la Mare descoperea în cărţile lui Lewis Carroll logica, rigoarea
franceză a poeziei lui Mallarmé.ŗ4
Putem afirma că lui Nicolae Balotă îi lipseşte, cel puţin vizibil, capacitatea
demonică de a arăta el însuşi demonic şi rău; arsenalul demonic lipsind, de aceea
întotdeauna el se refuză ca nihilist, aşa cum era altădată Ubu. Acesta e un jucător care
acceptă şi morala sclavului, dar rămâne întotdeauna tiranul introducând paradoxul sclaviei
tiranice, vrăjit chiar de închisoare şi astfel descoperim durerea adâncă a lui Nicolae
Balotă care nu poate să creadă că un coşmar precum al său poate deveni operă literară:
„Paradoxul sclaviei tiranice, soluţia născocită de Ubu este nucleul unei ample parabole
absurde în Ubu enchaîné. În utopica Franţă a libertăţilor nemăsurate, „cetăţenii-liberiŗ
fac, sub conducerea unui caporal, exerciţii individuale de insubordonare. Indisciplina
oarbă e pentru ei lege.ŗ5
Imperiul arbitrarului, al bunului plac absolut, al manechinului care sfidează
existenţa reală, i se pare lui Nicolae Balotă bizar, precum şi stilul oracular al lui Jarry sau
patafizica ce purifică prin râs, ceea ce nu acceptă lumea barocă. Nicolae Balotă e masca
ce se apropie de modelul adevărat: „Putem spune că masca, vocea modificată,
artificializată, decorul heraldic, toate modalităţile scenice ale noului teatru „abstractŗ
propus de Jarry reflectă doar tendinţa reducerii umanului la marionetă. Dramaturgul
preferă făptura mecanică, animată artificios pentru că reprezintă pentru el creatura deplină
asupra căreia are puteri suverane.ŗ6
Incongruenţa şi parodia, haosul din opera lui Jarry i se par criticului literar
suportabile. În opera lui Morgenstern (elevul lui Rudolf Steiner), cuprins de bizare fervori
spiritualist ocultiste, homo ludens, Nicolae Balotă, acceptă tocmai bucuria jocului absurd:
„Căci nu poate să sufere jucăriile costisitoare, mecanice, fabricate în serie. Cîntecele de
spînzurătoaresînt un fel de joacă, o joacă de-a cuvintele. Jocul dovedeşte prezenţa
spiritului care vivifică, despre care ştim că suflă, ca şi inspiraţia, unde vrea: spiritus, flat
ubi vult.ŗ7
Cu toate că transpunerea lui Fr. Villon în lumea germanică presupune existenţa unui
paradis şi infern imaginar, altfel decât acela al lui L. Carroll sau A. Jarry, Nicolae Balotă
îşi dezvăluie şi singurătatea sa de critic literar, singurătate funciară, însingurarea omului
supus viciului lecturii: „Cuplurile incapabile să copuleze denunţă singurătatea funciară a
făpturilor din universul lui Morgenstern. Însingurarea tipică a făpturilor în universul
absurd. Ca şi monadele din Wonderland sau din ţara de Dincolo de oglindă a lui Lewis
Carroll, ca şi marii însinguraţi ai lui Kafka ori vocile monologînd în gol, fără să li se
răspundă, din ficţiunile lui Beckett, tot astfel făpturile lui Morgenstern sînt închise în
unicitatea condiţiei lor.ŗ8
4 idem, ibidem, p.113
5 idem, ibidem, p.126 6 idem, ibidem, p.132 7 idem, ibidem, p.140 8 idem, ibidem, p.145
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
307
Section: Literature
După ce s-a „jucatŗ patetic cu precursorii, Nicolae Balotă se luptă cu inexprimabilul
destinului uman din opera „străinăŗ a lui Kafka, apăsat de o vină originară.Sentimentul de
vinovăţie şi de singurătate, căutarea unei identităţi puse sub semnul unei anxietăţi
permanente i se par criticului literar fixate în incomunicabil. Uşurinţa cu care se mişcă în
domenii deosebite şi mobilitatea îl fac pe acest „partener de conversaţiiŗ peste timp un
causeur special care ne oferă o operă infinită, virtuală cu semne de întrebare etern
dezvoltate Orice examinare sincronică e în realitate fixată diacronic şi orice diacronie se
opreşte în sincronie, iar principiul lingvistic este eliberat din contextul expresiei, pentru a
fi înglobat într-o înlănţuire de tip cazual continuă.
Opera absurdă funcţionează ca un tot articulat, chiar dacă un scriitor nu seamănă cu
celălalt, încât neaşteptatul şi abruptul îi apropie. Lucrările nu mai sunt povestite, ci este
povestită trecerea lor printr-o decompensaţie dublată de o compensaţie, printr-un echilibru
evidenţiat prin procese subterane, dar şi prin verigi exterioare. Într-un fel, arhetipurile pe
care le urmărim ar putea fi idei înnăscute, care ar comunica între ele, dar importantă nu e
reificarea (întoarcerea la obiect), ci mirajul, zona de intenţionalitate în care se întâlneşte şi
autorul şi receptorul acestuia.
Ne-am permite să interpretăm opera critică a lui Nicolae Balotă drept o meditaţie
care acţionează la nivelul arheologiei interioare, concretizată de capacitatea de oglindire a
minţii ce se justifică faţă de imaginarul existent în oglinzile semnelor multiple
interchangeabile din cadrul operei fiecărui autor introdus în plasa viselor lui Nicolae
Balotă.Interpretările virtuale ale lui se întrupează în cărţi, „bricolageŗ, forme paralele şi
colaterale cu operele citite, dar, întrucât nici o operă citită nu se poate fixa în întregime în
opera unui cititor, ceea ce rămâne e plasa virtuală oferită de Nicolae Balotă.
Astfel, experienţele lui L. Carroll, A. Jarry, Christian Morgenstern se raportează
între ele, după cum interpretarea operei lui Kafka este integrată volens-nolens de imaginea
deghizată sau nu a tatălui, ce primeşte în opera lui Kafka diferite valori metaforice, semne
preconceptuale. Mărturisirile despre conştient şi inconştient, despre imagini şi adâncirea
conştiinţei sunt proiectate deseori în sfera empirică; Nicolae Balotă ajutâdu-ne să ne
deplasăm cu uşurinţă de la un nivel la altul, să facem transferuri rapide, să alunecăm prin
sisteme de semne pe care le numim la fel, chiar dacă vizualizarea noastră ar conduce la
alte interpretări posibile.
Dacă am dori să fim uşor ironici, s-ar putea spune că această critică a lui Nicolae
Balotă e de tip absurd, căci el, precum Sisif damnatul, rostogoleşte mereu stânca chiar
fără sens, comunicarea cu alţii apropiindu-l de un adevăr antiromantic, nu de ideal, ci de o
misiune pe care şi-o asumă singur, precum Hans Vaihinger, în Die Philosophie des Als
ob, 1911 (Filosofia lui ca şi-cum).
Cele şapte categorii kantiene sunt astfel ficţiuni utile prin care imaginarul ordonează
formele infinite ale realului, iar spaţiul absurd obiectiv e o ficţiune, o ipoteză, o parabolă
„ca şi cumŗ, ce bântuie înlăuntru şi în afara lumii absurde a poetului şi a prozatorului
Kafka.
Autorii literaturii absurde sunt dedublaţi, sunt nepereche, sunt nefericiţi, caută un
ideal absurd şi nu doresc decât recunoaşterea artei lor, preferând să lupte cu lumea
obişnuită, anxietatea lor fiind dublă şi nemiraculoasă.Dedublările înseamnă vederea, pe
care o explică Cesari Brandi precum o vedere interioară, o unitate de sens, nu obiectul în
sine. Încercăm să sugerăm că, fără selecţiile semnificative dintr-o operă literară şi fără
plasele în care sunt prinşi din când în când scriitorii, reprezentarea noastră mentală despre
autorii în discuţie ar fi lipsită de substrat, de interpretare, de privirea interioară, de ceea ce
s-ar numi interpretare proprie, adică selecţia şi combinarea imaginilor obsesive care, în
realitate, modifică orice lectură a celui care le-a parcurs pe amândouă.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
308
Section: Literature
Centrul labirintului parcurs în Arta lecturii aparţine unui sistem în care neliniştile se
ascund sub forma paradoxală a minotaurului absurd care stă la pândă. Acesta îşi asumă
ordinea răului ca pe un păcat ascuns în intimitatea conştiinţei.
Personajul absurd este un schizoid ce ştie că orice ar face nu poate decât să piardă,
perspectiva narativă fiind fixată oriunde şi oricum. Minotaurul nu stă doar în centru,
pentru a distruge eventualul erou, ci este un neliniştit ce nu poate combina lumea
interioară şi cea exterioară şi suferă, întrucât orice ar face, ştie că va eşua. Personajul
absurd e un personaj plat, torsionat, tensionat şi totodată un personaj de graniţă între
infern şi paradis.
Nevoia de autodistrugere a fiecăruia se topeşte în profilul raţionamentelor absurde,
la un capăt stând personajul lui Dostoievski, Kirilov, la celălalt Don Juan, amândoi
superlucizi care ştiu că singura aventură sigură e moartea. Sinuciderea, asceza şi
contemplaţia par să înlocuiască morala calităţii cu aceea a cantităţii.
Deosebirile dintre subiect şi receptor situat într-o lume tragică şi acela situat într-o
lume absurdă nu ţin de existenţa contradicţiilor, ci de faptul că subiectul tragic e mai
conştient de limită decât cel absurd, dar subiectul intrat în lumea absurdă e dual, e o parte
om şi robot, o parte om şi animal, o parte om şi plantă. Absurdul presupune luciditate,
împingerea jocului pur până la capăt, acceptarea religiei iraţionalului, eliberarea de
propriii demoni cu ajutorul morţii literare, structurarea între castitate şi Don Juan,
importanţa contrariilor, inexistenţa eticii, relaţia cu celălalt, cu tu, prin relaţia cu oglinda.
Eroul absurd este un exilat în paradis, un rătăcit în meandrele conştiinţei nefericite,
un negativist. El caută nesemnificativul, este un străin, indiferent faţă de moarte, plin de
umor, de lene, de inapetenţă, de spaimă, de apatie, de un sentiment de cuşcă. Eroul absurd
este un exilat în interior, un cadavru viu, indiferent, refuzând de a minţi.Întrucât absurdul
are un caracter abstract, omul absurd e plin de iluzii, dar e mereu asediat şi stă sub semnul
unei munci inutile. Există un hiat ontologic între trăire şi participarea din afară la acea
trăire. Acest hiat ontologic este depăşit prin acceptarea suferinţelor celorlalţi ca pe
propria-i suferinţă.
A iubi şi a muri împreună înseamnă o pasiune, înseamnă să omori din ceea ce
iubeşti. Absurdul are un caracter abstract şi doar viaţa în sine are un caracter mistic.
Rezistenţa la rău e întărită de simpatie şi de sfinţenie, dar pentru omul absurd chiar
sfinţenia e un ansamblu de obişnuinţe, un habitus ce presupune obişnuinţă.
Omul absurd nu crede în eliberare, întrucât ceea ce durează şi nu durează sunt
similare, el nu e optimist, anxietatea însăşi ducând la căderea în păcat. Omul absurd nu
poate fi creştin, unde iubirea e un Caritas, ci e un revoltat, un nihilist, un pasionat, unul
care trăieşte în trecere şi sfârşeşte în muţenie. El înaintează prin contrarii.
Întrucât întreaga noastră discuţie asupra lui Nicolae Balotă se organizează, fără să
vrem, într-o formă labirintică, credem că trebuie să-i caracterizăm critica drept una
fenomenologică. Fără să se declare un iubitor al fenomenologiei lui Husserl, el se vădeşte
un teoretician al imaginarului, sugerând că o operă de artă oferă sentimentul realităţii,
fără acela al existenţei, imaginarul instituindu-se ca un garant al existenţei şi al non-
existenţei, o zonă pură care pleacă de la realitate şi se poate întoarce la ea, independentă
de zona empirică, dar dependentă de mijloace materiale.
Sarcina teoreticianului, a criticului precum şi a istoricului literar, fără să fie uşor de
decupat rolul unuia şi al celuilalt, rămâne a lega imaginarul de operele literare care sunt
puse sub acelaşi acoperiş. Punctul de plecare în conştiinţa artistului, cât şi al cititorului,
rămâne unul filosofic. Problema constituirii obiectului real în imaginea autorului se
suprapune aceleia a intenţionalităţii cu care criticul-scriitor reconstituie sensibil numele
celorlalţi în imaginile sale interioare. Substanţa cognoscibilă nu mai e formulată doar
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
309
Section: Literature
semantic, ci mai degrabă sintactic, elocvenţa lui Nicolae Balotă modificând aria întinsă a
absurdului prin înalta sa exegeză istorică şi teoretică, evidenţiind tocmai profilul valoric.
Precum eroul lui Kafka, Nicolae Balotă sapă o fântână Babel, un labirint nesfârşit,
un alt tărâm, o altă lume prin care rătăceşte, nefiind niciodată un magistru, ci un continuu
iniţiat, căci astfel s-ar opri la unul din castelele exterioare sau interioare şi s-ar simţi
Alesul în raport cu unul şi nu cu totul.
Acest univers de grad secund în care trăieşte Nicolae Balotă încearcă o realitate
imago şi prezenţa cărţilor proprii în biblioteca sa virtuală şi reală pun în lumină puterea
imaginarului de a redeveni real, de a se justifica prin lucruri întâmplătoare şi posibile
într-o lume de vis. Dacă universul absurd sau coerent i se revelează, dacă Nicolae Balotă
refuză lamentaţiile şi spiritul gregar, dacă poate să-şi descopere eterne dubluri în universul
altora, dacă dilată spaţiul imaginar într-un univers continuu şi uniform, dacă poate trăi în
lumea în care se agită personajele celorlalţi, în lupta celorlalţi cu alţii, el; Nicolae Balotă,
e Ulise legat de catarg, ascultând glasul sirenelor.
BIBLIOGRAPHY
Balotă, Nicolae, Lupta cuabsurdul, Editura Univers, Bucureşti,1971,
Baltrušaitis, Jurgis, Eseu privind o legendă ştiinţifică. Oglinda, revelaţii, science-
fiction şi înşelăciuni, traducere de Marcel Petrişor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981
Constandache, G.G., Înfruntând absurdul, în Contemporanul Ŕ ideea europeană,
An.10, nr. 4, (27 ian. 2000), p.7
Constantin, Ilie, Despre literatura absurdului (volumul lui Nicolae Balotă Lupta cu
absurdul), în Luceafărul, 14, nr.52, 25 decembrie 1971, p.2.
Creţulescu, Ioana, Lupta cu absurdul de Nicolae Balotă, în Viaţa Românească, 25,
nr.1, ianuarie 1972, p.99.
Matei-Săvul, Aura, Nicolae Balotă: Lupta cu absurdul, în Amfiteatru, VII, nr.1,
ianuarie 1972, p.2.
Nedelciu, Mircea, Cum, când şi cu ce scriu scriitorii români? (anchetă) (răspund;
M. Nedelciu, N.Balotă, I.Pop), în Contemporanul Ŕ ideea europeană, An.10, nr. 26/29
(iul. 2000), pp. 17-22.
Tomuş, Mircea, Nicolae Balotă: Lupta cu absurdul, în Steaua, nr.2, 16-31
ianuarie, 1972, p.9.
Virgil, Mihai, Nicolae Balotă: Lupta cu absurdul, Cartea de critică, în
Ramuri,nr.3, 15 martie 1972, p.14.