M. Roth, A. Rebeleanu, S. PolednaIntroducere în asistenţa socială

INTRODUCERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ...................................................................3

PROGRAMA ANALITICĂ.............................................................................................5

RECOMANDĂRI PENTRU O PARTICIPARE EFECTIVĂ LA FORMAREA PROPRIE.........................................................................................................................10

CAPITOLUL 1. EXPERIENŢA ŞI COMPETENŢA PROFESIONALĂ................12

1.1. INTELIGENŢA SITUAŢIONALĂ..................................................................................131.2. DIFERENŢE ÎN ÎNŢELEGEREA PROBLEMELOR SOCIALE............................................141.3. DIFERENŢE ÎNTRE CALITATEA ŞI RAPIDITATEA DECIZIEI........................................14

CAPITOLUL 2. ASISTENŢA SOCIALĂ – CADRUL GENERAL..........................15

2.1 REPERE DEFINITORII.................................................................................................152.1.1 Definiţie şi obiective ale asistenţei sociale.......................................................152.1.2 Misiunea şi obiectivele profesiei de asistenţă socială......................................162.1.3 Funcţiile asistenţei sociale...............................................................................172.1.4. Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale......................................................192.1.5 Domenii ale asistenţei sociale..........................................................................192.1.6 Forme ale asistenţei sociale.............................................................................20

2.2. RECAPITULARE........................................................................................................212.3 APLICAŢII PRACTICE.................................................................................................23

CAPITOLUL 3. NEVOI SI RESURSE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ........................25

3.1 NEVOI - DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE...........................................................................253.2 RELAŢIA NEVOI-RESURSE.........................................................................................253.3 APLICAŢII PRACTICE.................................................................................................27

CAPITOLUL 4. ASISTENŢA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC. . .29

4.1. APARIŢIA ASISTENŢEI SOCIALE. CUM A DEVENIT ASISTENŢA SOCIALĂ O PROFESIE?.......................................................................................................................................29

CAPITOLUL 5. RELAŢIA DE ASISTENŢA SOCIALĂ........................................33

5.1. ASPECTE GENERALE................................................................................................335.2 DEFINIREA ŞI PREZENTAREA ATRIBUTELOR RELAŢIEI PROFESIONALE.....................385.3. DEZVOLTAREA RELAŢIONĂRII PROFESIONALE........................................................426.2. MODELELE TEORETICE ŞI ROLURILE LOR................................................................47

CAPITOLUL 6. INTERDISCIPLINARITATEA ŞI MODELE TEORETICE APLICATE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

6.1 Interdisciplinaritate ............................................................................................456.2 Modele teoretice şi rolul lor...................................................................................47

3

CAPITOLUL 7. VALORI ŞI DEONTOLOGIE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ..........58

7.1. ROLUL VALORILOR ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ............................................................587.2 DEONTOLOGIA MUNCII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ......................................................607.3. CODUL DEONTOLOGIC AL ASISTENŢEI SOCIALE......................................................617.4. TEMELE MAJORE DE CONFRUNTARE ETICĂ.............................................................657.5 RELAŢIA VALORI-ETICĂ PROFESIONALĂ..................................................................707.6. RECAPITULARE........................................................................................................717.7 APLICAŢII PRACTICE:................................................................................................72

7.7.1 Exerciţii pentru identificarea valorilor în cazurile asistate.............................727.7.2 Identificarea propriilor valori - Aplicaţie practică..........................................727.7.3 Aplicaţii practice - Contradicţia dintre propriile valori, valorile organizaţiei şi codul deontologic.......................................................................................................74

CAPITOLUL 8. PROCESUALITATEA MUNCII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ...........75CAPITOLUL 9. TIPURI ŞI SERVICII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ.............................78

4

Programa analitică

Obiectivele cursului

La absolvirea cursului studenţii vor putea demonstra următoarele:

- S-au familiarizat cu valorile şi specificul activităţilor de ajutor în favoarea individului.

- Inţeleg şi respectă determinările culturale şi îşi proiectează analiza şI intervenţia respectând valorile individului.

- Analizează sistemul de asistenţă socială din perspectiva nevoilor clienţilor

Temele abordate

Evolutia formelor şi a concepţiilor privind ajutorul acordat indivizilor. Definitia si obiectivele asisentei sociale. Nevoile persoanelor asistate. Principiile şi valorile intervenţiilor în favoarea indivizilor. Relaţia dintre valorile individuale şi cele profesionale, identificarea propriilor valori.

Sarcinile cursantului: 1. rezolvarea tuturor exerciţiilor din manual 2. consultarea bibliografiei 3. prezentarea a două din cinci teme posibile (prezentate mai jos) sub formă de lucrări

individuale: un interviu cu o persoană despre formele de asistenţă socială din perioada comunistă sau

dinaninte de această perioadă. Se va transcrie interviul şi se vor analiza principalele idei privind existenţa sau inexistenţa formelor organizate sau informale de ajutor. Se va finaliza cu propriile informaţii

definiţia asistenţei sociale, obiectivele şi rolul ei în societate- cu folosirea bibliografiei conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale

relaţia dintre nevoi şi drepturi în asistenţa socială - cu folosirea bibliografiei conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale

relaţia dintre sociologie, psihologie, antropologie şi asistenţă socială - cu folosirea bibliografiei conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale

valorile şi principiile etice ale asistenţei sociale- cu folosirea bibliografiei conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale

Formele de evaluare:- Două teme predate sub formă de eseuri sau scurte referate (2-4 pagini), din

care să reiasă prelucrarea bibliografiei recomandate 20% din notă - Teme pe parcursul semestrului 30%- Evaluare prin test grilă 50%

5

Bibliografie Alexiu, M. (2003): Valori şi faze ale acţiunii sociale, In : Neamţu, G (coord.). Tratat de

asistenţă socială, Iaşi: Polirom, p. 319-365Bocancea, C., Neamţu, G. (1999). Elemente de asistenţă socială. Collegium Polirom, p.

96-126Buzducea, D. (2005). Aspecte contemporane în asistenţa socială. Collegium PoliromCoulshead. V. (1993). Practica asistenţei sociale. Bucureşti: Editura Alternative

Hurubean, A.: Construcţia metodologică a asistenţei sociale, In : Neamţu, G (coord.). Tratat de asistenţă socială, Iaşi: Polirom, p. 278-317

Howe, D. (2000) Introducere in teoria asistentei sociale, Bucureşti: Editura Alternative Neamţu, G. (2003). Introducere în teoria asistenţei sociale In: Neamţu, G (coord.). Tratat

de asistenţă socială, Iaşi: Polirom, p. 25-56Pop, L. coord. (2002) Dicţionar de politici sociale, Bucureşti: Expert.Roth-Szamoskozi, M (2003) Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale, Cluj,

Presa Universitară Clujeană. p. 11-138Zamfir, E. (2002) De la teorie la acţiune socială, imperativ al unei societăţi incluzive, în

Revista de Asistenţă Socială, nr.6-2002.Zamfir, E. (2003) O nouă filosofie a sistemului serviciilor de asistenţă socială în Revista

de Asistenţă Socială, nr.1-2003.

Bibliografie opţională (biblioteca Facultăţii de sociologie şi asistenţă socială):

Miftode, N. (1999). Fundamente ale asistenţei sociale, Iaşi: Editura EminescuEgan, G., (1994), The Skilled Helper, Pacific Grove, CaliforniaBarker, R.L. (1988). Social Work Dictionary, NASW Inc.Brill, N. (1990). Working with People, Longman, Forth EditionCompton, B.R., Gallaway B. (1989). Social Work Processes, Wadsworth Inc.Culley, S., (1991), Integrative counselling skills in action, Ed Sage PublicationsDe Robertis, C., (1998), Methodologie de l’intervention en travail social,

Editions Bayard, ParisDe Robertis, C., (1998), Le contract en travail social, Editions Bayard, ParisHoffman, K.S.& Salle, A.S. (1994). Social Work Practice, Allyn & Bacon.Ivey, A., (1992), Intensional Interviewing an Counselling, Brooks/Cole, Pacific

GroveMuchielli, R., (1991), L entretien face a face dans la relation d aide, ESF, ParisSchulman, L. (1992). The Skills of Helping, Peacock Pb., Third EditionTurner, F. (1986). Social Work Treatment, Free Press, Third Edition.

Edwards, R. (Ed.) (1995). The Encyclopedia of Social Work (19th

Edition). NASW Press

6

INTRODUCERE

Asistenţa socială are ca aspiraţie realizarea unei societăţi nu numai prospere, dar şi înalt incluzive pentru toţi cetăţenii ei, aceasta referindu-se şi la cei care, din motive subiective sau obiective, se află în poziţii sociale marginale. Intr-o societate modernă, democratică, asistenţa socială este o necesitate a întregii societăţi, dar şi un drept cetăţenesc. Astăzi, în România, ea este pe cale de a dobândi teren. Pentru toţi cetăţenii României, dar în principal pentru cei implicaţi în organizarea, planificarea şi practica protecţiei sociale este foarte important să se clarifice: pentru ca un stat să fie într-adevăr democratic, munca de asistenţă socială – bazată pe o legislaţie şi o reţea de servicii specifice şi desfăşurată în conformitate cu criterii profesionale certe – este în aceeaşi măsură o condiţie esenţială a democraţiei ca şi economia de piaţă liberă sau sistemul alegerilor parlamentare. Aceasta deoarece, în lipsa unui ajutor adecvat, cei care nu rezistă la competiţia specifică economiei de piaţă şi care pot ajunge atât de numeroşi încât să cuprindă pături largi de populaţie, la un moment dat, prin mişcări sociale, ar putea dezechilibra un sistem social lipsit de mecanismele reechilibratoare ale asistenţei sociale. Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se pot adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura de drepturile elementare şi fundamentale: cel de a beneficia de alimentaţie corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă, educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de autorealizare.

Ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al serviciilor prin care se reglementează modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor cu resurse insuficiente constituie în mod tradiţional protecţia socială. Opţiunile politice decise de forurile decizionale, aflate la baza ansamblului de măsuri de protecţie socială dintr-o ţară şi care reglementează formele de ajutor la care au dreptul cetăţenii ei (pensii, ajutoare sociale în caz de şomaj, pentru familii numeroase, în caz de deces al unui părinte, pentru persoanele cu handicap, cele ocazionale, alocaţiile pentru copii etc.) constituie politicile sociale.

Procesul propriu-zis prin care cetăţenii beneficiază de măsurile de protecţie socială şi de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune integrări în societate, constituie asistenţa socială. Altfel spus, ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este procesul de asistenţă socială.

In aceşti ani "de tranziţie", specifici tuturor ţărilor Europei răsăritene, aria problemelor sociale s-a amplificat. Dacă nu vrem să trăim într-o societate sfâşiată de tulburări sociale ale căror cauze sunt legate de probleme ca, de exemplu, sărăcia, delicvenţa, intoleranţa, alcoolismul, abuzul de droguri, disperarea, chiar tragedia personală a şomerilor care sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi dovedi puterea de muncă, a familiilor care eventual sunt în curs de dezorganizare, a copiilor care cresc pe străzi sau sunt abandonaţi în case de copii, a bătrânilor fără suport, ajunşi cerşetori ai milei publice, atunci pe planul socialului trebuie să se facă simţită asistenta socială. Se cere să se dezvolte o politică socială atentă la problematica umană, principială şi bine reglementată legal, iar instituţiile sociale menite să răspundă nevoilor umane vor trebui să fie sensibile şi responsabile în abordarea problemelor sociale, în satisfacerea nevoilor clienţilor lor. Practicienii din acest domeniu urmează să înţeleagă că funcţia lor e justificată doar dacă vine în sprijinul celor asistaţi, dacă serveşte bunăstarea beneficiarilor.

7

Asistenţa socială exprimă orientarea politicilor publice către cetăţenii vulnerabili ai unei societăţi. Investiţia oricărei forme de guvernământ în sistemul de protecţie socială şi în serviciile sociale este importantă pentru a ne asigura că problemele sociale existente (şomajul, sărăcia unei mase largi a populaţiei, excluziunea socială, abandonul copiilor) nu vor avea consecinţe din ce în ce mai grave asupra unor pături din ce în ce mai largi ale populaţiei. Problemele menţionate atrag după sine altele, care nu afectează doar persoanele cu dificultăţi de adaptare socială, ci şi pe membrii familiei lor, precum şi comunitatea mai largă. Probleme ca neglijarea sau chiar abandonul unor copii, sau a persoanelor vârstnice şi a celor cu handicap din familie, delicvenţa, şomajul, pierderea domiciliului şi altele există în toate ţările lumii, există însă deosebiri între ţări în privinţa proporţiei acestora ca fenomene sociale, precum şi al felului în care ele sunt tratate.

Ca în toate ţările lumii, sărăcia a existat întotdeauna în România. Insă în ultimii 40 de ani de dictatură, existenţa acestui fenomen şi implicaţiile sale nu au fost recunoscute, iar consecinţele sale au fost ignorate. Astăzi, sărăcia este recunoscută ca fenomen social, fără să fim încă pe deplin conştienţi de extinderea ei, de gravitatea ei, de implicaţiile sale şi, mai ales, de modalităţile de a depăşi această stare. Piaţa liberă conţine elementele progresului, ea dă speranţa evoluţiei social-economice, dar este – totodată – şi izvorul unor noi probleme sociale. In plus, sărăcia nu este singurul aspect care necesită o intervenţie reparatorie. Există multe categorii de persoane, de diferite vârste, dintre cele care fac parte din etniile minoritare, cu o stare precară de sănătate fizică sau mentală, cu nivel scăzut de inteligenţă, de orientare homosexuală şi altele, care sunt mai mult sau mai puţin marginalizate în societăţile de piaţă bazate pe competenţe şi pe competiţie pentru locurile de muncă şi poziţiile sociale avantajoase. Astfel de persoane, care nu pot concura pe piaţa muncii, dar nici măcar pe cea a calificării profesionale, au nevoie de solidaritatea majorităţii, adică a acelora care se pot bucura de avantajele societăţii moderne, de drepturile garantate de societăţile democratice.

În societatea actuală, problematica fundamentală căreia trebuie să-i răspundă asistenţa socială este conceptualizată generic prin termenul de excluziune socială a celor care nu ajung la resurse suficiente necesare unei supravieţuiri decente. Termenul de excluziune desemnează limitarea sau pierderea posibilităţilor de a lua parte la o viaţă socială şi comunitară normală, la nivel de egalitate cu ceilalţi, datorată unor bariere sociale, discriminatorii. "De aproximativ 15 ani, în Uniunea Europeană a apărut un nou concept, şi anume cel de excluziune socială... Segmente importante ale populaţiei riscă, datorită unor complex de factori economici şi sociali adverşi, să fie împinse la marginea societăţii, să fie caracterizate prin limitarea cronică a accesului la oportunităţile pe care societatea le-a creat pentru majoritatea membrilor ei. Obiectivul central al politicii sociale nu mai este simpla ajutare a celor săraci, ci o reinserţie a persoanelor excluse de la o viaţă socială normală, caracterizată prin oportunităţile societăţii moderne... Pentru a combate excluziunea socială nu este suficient doar suportul financiar, ci trebuie dezvoltat un larg complex de forme de suport pentru a evita excluziunea şi pentru a recupera social persoanele împinse la marginea societăţii (C. Zamfir, 2002, p.24). În România are loc actualmente un proces de construire a unui sistem şi a unei reţele de servicii de protecţie socială, a cărei utilizare urmează să devină un drept cetăţenesc. Acest sistem va trebui să ofere indivizilor şi grupurilor cu situaţii dificile dreptul la asistenţa socială adecvată, la un ajutor care să nu fie umilitor, ci unul care respectă demnitatea individuală, care să fie oferit sistematic şi care să ţină seama de valorile umane esenţiale.

8

Va trebui îmbunătăţită şi mult înnoită reţeaua de asistenţa socială care, deocamdată, funcţionează ca un colac de salvare cu arie mică de cuprindere (cămine temporare, cantine gratuite, centre de minori, azile, ajutoare băneşti), cu valoare de remediere a disfuncţiilor din sfera socială. Reţeaua de servicii va urma să se lărgească în continuare, în direcţia serviciilor cu caracter preventiv. Acestea din urmă vor fi ţintite către categoriile de populaţie cu risc crescut şi vor avea ca scop preîntâmpinarea sau scăderea frecvenţei unor probleme sociale specifice. Dezvoltarea unei reţele preventive este un domeniu modern al asistenţei sociale de pretutindeni, care începe sa se impună şi în ţările Europei răsăritene.

Relaţia de asistare a unei persoane aflate în dificultate nu poate fi înţeleasă doar ca un act administrativ momentan, situaţional. Munca prin care un asistent social oferă asistenţă indivizilor cu probleme este un proces complex în care construirea unei relaţii de durată între asistentul social şi asistat este bazată pe încredere şi pe speranţa de depăşire a dificultăţilor.

Bibliografie.Zamfir C. (2002) Excluziunea şi incluziunea socială, concepte cheie ale politicilor sociale. Interviu realizat de S. Preda în Revista de Asistenţă Socială 6, pag. 23-26.

9

Recomandări pentru o participare efectivă la formarea proprie

Formarea profesională presupune în mod obligatoriu studiu individual şi disponibilitate spre autoformare, pe lângă cunoştinţele şi deprinderile dobândite în cadrul cursurilor şi seminariilor de formare/perfecţionare profesională. Pentru o participare efectvă la autoformarea dumneavoastră vă sugerăm câteva sfaturi: Când aveţi o întrebare, puneţi-o! Nu vă simţiţi stingheriţi să oferiţi exemple! Cereţi un exemplu dacă nu vă este clară o problemă! Căutaţi modalităţile prin care puteţi aplica în munca dvs. cunoştinţele teoretice şi deprinderile practice discutate şi exersate în cadrul seminariilor/aplicaţiilor practice! Fiţi sceptici - nu acceptaţi toate lucrurile pe care le auziţi! Nu încercaţi să dezvoltaţi o problemă numai pentru a-i dovedi persoanei care conduce seminarul că nu are toate răspunsurile! Nu le are! Nu vă imaginaţi că toate subiectele sau temele prezentate vor fi în egală măsură relevante pentru formarea dvs. practică! Nu vă mulţumiţi cu informaţiile şi sugestiile primite la seminarii sau cursuri! Citiţi bibliografie suplimentară şi fiţi şi autodidacţi! Asistenţa socială este un domeniu care cere creativitate şi perfecţionare continuă!

Observaţie:La sfârşitul fiecărui ciclu de exerciţii vă rugăm să completaţi fişa de evaluare a activităţii!

Scopul evaluării:Sistematizarea informaţiilor obţinuteRelevarea importanţei acestor informaţii pentru formarea profesională Exersarea abilităţii proprii privind expunerea punctului de vedere şi a deprinderii de a

emite sugestii în scopul perfecţionării profesionale

10

FIŞĂ PENTRU EVALUARE

1. Consider că subiectul activităţii de astăzi

este necesar pentru că ...............................................nu este

2. Activitatea de astăzi

mi-a fost utilă pentru că ...........................................................nu mi-a fost

3. După această activitate sunt:a). mulţumitb). indiferentc). nemulţumitd). altele

4. Sugestii şi observaţii personale..................................................................

11

Capitolul 1. Experienţa şi competenţa profesională

Atunci când întrebi un profesionist “plin de experienţă” despre modul în care surprinde esenţa din complexitatea situaţiilor cu care se confruntă, el invocă o deprindere care ar fi rezultatul acumulărilor experienţelor personale foarte diferite, care nu au generat o reţetă în sens strict, dar care i-au permis conturarea unei atitudini particulare în sfera intervenţiei. Dacă se pun întrebări asupra condiţiilor auto-formării, profesionistul povesteşte despre cazuri.

O existenţă profesională activă, creatoare de experienţă, nu este însă o succesiune de cazuri, o serie de experienţe de viaţă în care fiecare profesionist ori aspirant este personal implicat, ci presupune obligatoriu reflectarea la aceste experienţe, raportarea la modelele generale, teoretice.

Debutantul care se plânge că îi lipseşte experienţa, sau cel căruia i se reproşează lipsa experienţei poate avea, şi în general are, cunoştinţe remarcabile dobândite pe parcursul anilor de studiu, se poate simţi stângaci, neîndemânatic sau îngrijorat în faţa cazurilor care i se prezintă.

Între debutanţi şi profesionişti, în funcţie de experienţa profesională se constată diferenţe în modul de a percepe situaţiile problematice, în ceea ce priveşte calitatea conceptualizării, în înţelegerea problemei actuale a clientului, în rapiditatea luării deciziilor. Vom prezenta pe scurt aceste diferenţe, urmând ca aplicaţiile practice pe care le propunem în acest volum să ajute studenţii/cursanţii în formarea profesională, dar şi în procesul de autocunoaştere şi să-i ghideze în a reflecta asupra muncii lor profesionale.

Exerciţiu: Vă invităm să vă formulaţi părerea asupra modului în care debutanţii şi persoanele cu experienţă percep situaţiile de criză ale beneficiarilor

Debutanţii nu percep situaţia în amploarea sa; aspecte importante ale problemei le scapă sau nu le sesizează; ei percep unele detalii în ordinea apariţiei lor şi în funcţie de succesiunea lor în timp. Din această cauză, ei nu reuşeşc să situeze un aspect sau o anumită circumstanţă în raport cu alte date ale ale cazului problemă şi se pierd în detalii sau într-un anumit detaliu.

Persoana cu experienţă este capabilă să perceapă situaţia în ansamblul ei; numărul aspectelor sesizate de ea este mai mare, suprafaţa percepută a problemei creşte pe măsură ce el se ocupă de caz. Experienţa crescută, percepţia extinsă se răsfrânge şi asupra aspectelor mai puţin vizibile ale problemei, asupra elementelor despre care încă nu are informaţii, şi deci, asupra cărora “ar trebui să se informeze” înainte de a avea o idee clară asupra ansamblului problematic.

12

1.1. Inteligenţa situaţională

O diferenţă importantă între cele două categorii – debutant şi profesionist – pe care le comparăm este reperabilă la nivelul a ceea ce s-ar putea numi “inteligenţa situaţională” (Mucchielli, R., 1991). Ea nu se referă la vreo diferenţă de nivel intelectual, ci la faptul că se poate spune că poţi fi “nepriceput” în faţa unei probleme practice, sau dimpotrivă foarte “versat” în rezolvarea unui anume tip de problemă. Această “inteligenţă situaţională” este explicitată de Mucchielli, R. (1991) cu ajutorul a patru noţiuni complementare: sesizarea esenţialului, înţelegerea sistemului, simplificarea problematicii complexe şi detaşarea în raport cu implicarea afectivă.

1. Sesizarea esenţialului Debutantul este întotdeauna expus la posibilitatea confundării aspectelor anexe ale unei probleme cu cele esenţiale, respectiv a fortuitului cu semnificativul. Orice situaţie profesională concretă comportă un punct nodal, sau o linie directoare principală, din care se desprind sau dobândesc sens toate celelate elemente dependente. Diferenţa apare atunci când se cere debutantului să rezume într-o idee clară situaţia, sau altfel spus, să o definească. După debutat, conceptualizarea este dificilă. Valoarea conceptualizării, sau formularea ideii care rezumă şi defineşte cunoaşterea problemei, implică în mod necesar intuirea esenţialului.

2. Înţelegerea sistemului Acolo unde debutantul vede o aglomerare de fapte, un amalgam de date, o suită imprevizibilă de evenimente sau aspecte, persoana cu experienţă sesizează un raport care se organizează într-o configuraţie nu întâmplătoare. Profesionistul sesizează principiul organizării datelor, aspectelor, evenimentelor, înţelege structura semnificaţiei ansamblului pe care-l examinează.

3. Simplificarea problematicii complexe În măsura în care debutantul preia un aspect pentru explicarea ansamblului, accesoriul ca esenţial, el simplifică prin “amputare” situaţia problematică. În măsura în care el rezumă în felul său, înşelându-se asupra faptelor semnificative dominante, el simplifică distorsionând sau interpretând. Pot fi menţionate şi alte aspecte care constituie simplificarea reală: cele care separă structura şi esenţialul, care abstractizează datele culese sau informaţiile obţinute, matricea autentică a situaţiei problematice.

4. Detaşarea în raport cu implicarea afectivă O sursă de subiectivitate asupra căreia orice persoană aflată în formare profesională îşi pune întrebări este reprezentată de modalitatea de realizare optimă a detaşării afective în raport cu situaţia problematică sau cu clientul asistat. Adesea studenţii în cursul seminarilor întreabă “Cum să fac ca exemplul pe care l-ţi prezentat să nu devină sau să nu se suprapună peste experienţa pe care eu am avut-o într-o situaţie similară?”.Debutantul percepe situaţiile profesionale concrete cu care este lucrează mai ales prin raportare la experienţele afective personale, credinţele sau opiniile sale, valorile personale. El este egocentrist fără să o ştie şi propriile sale sentimente sunt trezite de în caz contrar, ar fi percepută în mod obiectiv.

13

Situaţia problematică prin ea însăşi este plină de semnificaţii personale: debutantul se gândeşte la ceea ce se va spune despre el, la riscul eşecului, la cariera sa, aptitudinile sale, cunoştinţele sale, altfel spus la “pot eu să rezolv cazul, singur, pe baza a ceea ce am învăţat?”. El nu are încă libertatea dată de detaşarea necesară pentru obiectivitate, posibilitatea de a se vedea în raport cu faptele altora şi nu în raport cu elementele sinelui.

1.2. Diferenţe în înţelegerea problemelor sociale

Altă categorie a diferenţelor dintre un debutant şi un profesionist este cea care se referă la înţelerea problemei. Unii afirmă că o mai bună conceptualizare la specialiştii cu experienţă este însoţită de o mai bună înţelegere a problemei actuale în contextul său propriu, a unicităţii sale, a caracteristicilor sale particulare. De fapt, debutantul face apel cel mai adesea la cunoştinţele teoretice generale sau principii deja cunoscute pentru a înţelege o problemă a unui client. În virtutea experienţei profesionale, asistentul social nu va reţine multitudinea ideilor vehiculate prin relatarea de către client a tuturor faptelor, ci are deja deprinderea diagnosticării cazurilor. Referirea la experienţa anterioară se face, la debutant, fie prin referirea la existenţa personală afectivă, fie prin apelul la cunoştinţele teoretice dobândite. Pentru persoana cu experienţă înţelegerea situaţiei se face în urma unei decantări lente a celor deja povestite de către client, ceea ce îi dă acestuia senzaţia de familiaritate cu acel gen de situaţie problematică, şi ca atare o mai mică îngrijorare privind competenţele sale în rezolvarea cazului.

1.3. Diferenţe între calitatea şi rapiditatea deciziei

Este evident că o mai bună sesizare a esenţialului din ansamblul datelor observabile va fi însoţită de siguranţa şi promptitudinea acţională atunci când situaţia cere o decizie şi un răspuns. Confuzia perceptivă, incertitudinea interioară, îndoiala de forţele proprii, greşita definire şi implicit abordare a problemei, sunt în detrimentul celui care urmează a rezolva o anumită situaţie problematică. Debutantul va avea deci în mod natural tendinţa de a recurge la soluţionarea tuturor faptelor, la apelul la reţete de răspuns, la soluţii general valabile, îşi va pune în acţiune cunoştinţele anterior dobândite, tehnice sau administrative, etc. care, uneori, vor acţiona ca mecanisme obstructive în rezolvarea cazurilor.

“Dobândirea experienţei” în asistenţa socială va însemna nu numai acumularea cunoştinţelor teoretice şi a orelor de experienţă practică, absolut necesare de altfel oricărei formări, nici numai construirea unor principii intangibile de acţiune, ci şi reflectarea la modalităţile proprii sau ale altora de depăşire a unor situaţii problematice. Această deprindere de reflexie la problemele vieţii sociale va contribui la înţelegerea problemelor altora şi la formarea capacităţii de decizie atât de importantă în asistenţa socială.

BibliografieMucchielli, R. (1991) L’entratien face a face dans la relation d’aide. Paris: ESF.

14

Capitolul 2. ASISTENŢA SOCIALĂ – CADRUL GENERAL

2.1 Repere definitorii

2.1.1 Definiţie şi obiective ale asistenţei sociale

Cum am arătat, asistenţa socială funcţională este una dintre condiţiile bunului mers al unei societăţi democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, mu au, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea de a conduce un mod de viaţă decent.

Urmând definiţia Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din domeniul muncii sociale, despre asistenţa socială putem spune că este o activitate profesională orientată spre oferirea de ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie sau de grup şi ca membri ai unor comunităţi – în vederea creşterii şi/sau refacerii capacităţii lor de funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cu demnitate în cadrul social dat.

Din cele afirmate reiese că asistenţa socială promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi familial, cât şi la nivel de grup şi comunitar (Hepworth şi Larsen, 1993). Reciprocitatea legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei sociale, dat fiind că ceea ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la marginea societăţii prin practici care le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri ncesare şi împărtăşirea sentimentelor (B. Jordan, 1997).

Indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor persoane, mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi resurse pentru realizarea potenţialităţilor şi aspiraţiilor lor. Tot mediul social, cu marea sa diversitate culturală este cadrul de intervenţie pentru asistentul social care oferă sprijin pentru satisfacerea nevoilor umane, pentru înlăturarea distresului şi reducerea situaţiilor dificile.

Indivizii trebuie sa contribuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor bunăstare, precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul lor apropiat şi – prin extindere – la bunăstarea generală a societăţii. Toate tranzacţiile specifice asistenţei sociale (folosim termenul de tranzacţii deoarece în acest domeniu munca profesionistului se bazează pe contracte de parteneriat cu asistaţii) trebuie să conducă la creşterea demnităţii, a individualităţii şi a capacităţii de autodeterminare a asistaţilor. Asistenţa socială este o formă de redistribuire a bunurilor, de solidaritate şi echitate socială. Totodată, prin scopul ei de a restabili legăturile reciproce benefice dintre persoanele defavorizate şi societate, ea întăreşte sistemul social existent, menţinând de fapt inegalităţile. Ambele aceste laturi sunt permanent prezente în asistenţa socială, dar – în diferitele tipuri de practici – latura de remediere a inegalităţilor şi cea de menţinere a ordinii de drept dobândesc ponderi diferite.

15

Persoane defavorizate = persoane care prin statutul lor social, datorat stării sănătăţii sau a celei familiale, nu se pot bucura de drepturile şi beneficiile pe care societatea le asigură majorităţii membrilor săi.

Persoane marginalizate = persoane care în urma discriminării sociale sau a lipsei de solidaritate a majorităţii nu sunt integrate în fluxul social al producerii şi repartizării veniturilor, bunurilor şi serviciilor. Cele două concepte au un conţinut similar, referindu-se la relaţia dintre societate şi persoanele care din motive diverse, de natură subiectivă sau obiectivă, nu pot să se bucure de drepturile şi beneficiile asigurate de societate membrilor ei, sunt excluse din anumite puncte de vedere de la punerea în practică a drepturilor cetăţeneşti.

2.1.2 Misiunea şi obiectivele profesiei de asistenţă socială Misiunea asistenţei sociale este de a interveni în favoarea persoanelor defavorizate,

marginalizate sau cu risc de excluziune socială, prin oferirea de sprijin pentru obţinerea condiţiilor unei vieţi decente şi prin susţinerea dezvoltării propriilor lor capacităţi şi competenţe, în vederea integrării lor sociale corespunzătoare. Pentru a explica rolul şi locul asistenţei sociale în societate, B. Jordan (1997) reia o idee clasică, după care asistenţa socială este un ansamblu de măsuri prin care societatea încearcă să se proteje pe sine însăşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată, să-i compenseze pe aceştia din urmă pentru consecinţele negative ale economiei de piaţă. Necesitatea misiunii specifice asistenţei sociale apare acolo şi atunci, unde comunităţile încep să-şi conştientizeze nevoile celor marginali şi consecinţele individuale şi sociale ale marginalităţii şi marginalizării.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:a. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi

rezolva propriile probleme. Asistenţa socială poate acţiona la nivelul indivizilor prin ajutorul oferit oamenilor pentru a-şi vedea problemele dintr-o nouă perspectivă; pentru a lua în considerare diferite alternative, pentru a-şi mobiliza resursele latente proprii, a-şi mări capacitatea de autocunoaştere.

b. Asistenţa socială are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele materiale necesare asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent , facilitând accesul spre serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale ale ţării. Asigurarea nevoilor primare ale oamenilor este şi va fi şi în viitor unul din raţiunile de a exista ale asistenţei sociale. Pentru a-şi putea îndeplini această menire, asistenţa socială trebuie să întreţină servicii precum cantinele sociale, locuinţe sociale, ajutoare materiale, fonduri pentru alimente şi îmbrăcăminte, adăposturi pentru cei fără adăpost sau pentru victimele violenţei sau a dezastrelor naturale de orice fel.

c. Asistenţa socială stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor servicii adecvate nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor. Este menirea asistenţei sociale să sensibilizeze diferitele organizaţii

16

şi servicii la nevoile celor mai puţin integraţi în comunitate. Sensibilizarea serviciilor şi a organizaţiilor la nevoile oamenilor va trebui să cuprindă şi conştientizarea acestora faţă de nevoile culturale, lingvistice ale populaţiei (minoritare) care recurge la ajutor.

d. Dacă asistentul social îşi fixează drept scop să acorde ajutor unui individ, unei familii sau unui grup, conform cunoştinţelor din teoria ecologică, el va trebui să urmărească îmbunătăţirea relaţiilor acestuia (acestora) cu celelalte subsisteme şi sisteme de care depinde integrarea sa (lor) socială. Facilitarea interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte persoane care trăiesc în mediul din care face parte individul va contribui la o mai bună adaptare a indivizilor la cerinţele mediului social şi va spori şansele dezvoltării autonomiei clienţilor.

e. Un alt obiectiv al asistenţei sociale este influenţarea relaţiilor dintre diferitele instituţii şi organizaţii implicate în activităţi de asistare, în sensul unei mai bune colaborări dintre ele în favoarea clienţilor. Ne referim aici la un rol important al asistenţei sociale, anume la rolul de coordonare şi mediere a activităţilor de ajutor care ajung la clienţi şi la familiile lor de la diferitele paliere. In lipsa unei astfel de coordonări se pot risipi eforturi care ar putea fi utilizate mai eficient sau clientul se poate găsi în imposibilitatea de a se folosi simultan de diferitele resurse.

f. Influenţarea politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau măsuri care să conducă la un mai mare grad de echitate socială a cetăţenilor şi să asigure o calitate mai bună a vieţii categoriilor defavorizate de populaţie. Asistenţii sociali sunt adesea implicaţi în activităţi de militare pentru o legislaţie care să acopere lipsurile constatate în domeniul politicilor sociale. De exemplu, în perioada celor 14 ani de tranziţie de la dictatura comunistă la democraţie, profesioniştii din organizaţiile neguvernamentale şi serviciile sociale publice au militat pentru măsuri legislative în vederea protejării victimelor violenţei domesticeşi a copiilor supuşi unor rele tratamente.

2.1.3 Funcţiile asistenţei sociale

Pentru a răspunde misiunii ei de a contribui la integrarea persoanelor defavorizate în circuitul societal normal, pentru a putea să ia parte la diviziunea muncii şi a veniturilor, precum şi de a profita de pe urma drepturilor şi beneficiilor sociale, asistenţei sociale îi revin numeroase funcţii (E. Zamfir, C. Zamfir, 1995):

a. Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor, care poate face obiectul activităţii de asistenţă socială; spre exemplu, este importantă identificarea femeilor victime ale violenţei domestice, pentru a se organiza servicii adecvate lor, ca adăposturi de urgenţă, consiliere, asistenţă juridică etc.

b. Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistate şi cele care au nevoie de activităţi şi servicii de asistenţă socială; de exemplu, persoanele victime ale violenţei trebuie menţinute în evidenţă, pentru ca în procesul de asistare a lor

17

profesioniştii să poată continua munca începută la o dată anterioară, să poată asigura continuitatea unei asemenea activităţi.

c. Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc se confruntă într-o anume perioadă de timp şi în condiţiile socio-economice şi culturale date; de exemplu, în comunităţile sărace, trebuie evaluate atât cele mai acute nevoi ale populaţiei, cât şi resursele de ajutor existente în acea comunitate.

d. Identificarea unor surse de finanţare a serviciilor şi a programelor de sprijin pentru categoriile de persoane dezavantajate social. Resursele financiare provin, în general, fie de la stat, care – conform legislaţiilor internaţionale şi naţionale din această epocă – are responsabilitatea asigurării nevoilor de bază ale cetăţenilor ei, fiind un finanţator important al multor programe şi servicii sociale, fie de la finanţatori privaţi. La rândul lor, serviciile sunt fie guvernamentale, adică organizate de către autorităţile statului, fie neguvernamentale, conduse de către organizaţii private, profesionale sau caritabile, finanţate de obicei prin fonduri rezultate din diferite tipuri de donaţii. Activitatea specifică de asistenţă socială poate fi îndeplinită fie de profesionişti, fie de voluntari. Amploarea organizaţiilor private de asistenţă socială şi a mişcărilor de voluntari exprimă importanţa pe care societatea civilă o acordă problemelor sociale, felul în care este înţeleasă solidaritatea societăţii faţă de persoanele aflate la periferia ei.

e. Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale, pentru a aduna informaţii privind eficienţa activităţilor de asistenţă socială. Aceste informaţii privind succesul programelor pe care le desfăşoară sunt necesare profesioniştilor atât pentru îmbunătăţirea metodelor şi a stilului lor de lucru, cât şi pentru asigurarea continuităţii în finanţării acestei activităţi.

f. Atragerea atenţiei societăţii, a forurilor politice, dar şi a celor civice asupra problemelor celor aflaţi în situaţii de risc. Prin acest rol, asistenţii sociali contribuie la conştientizarea problemelor sociale. De exemplu, organizaţiile active în România în ultimii 10-12 ani în domeniul protecţiei copiilor au atras atenţia membrilor societăţii şi a guvernanţilor asupra abuzurilor comise împotriva drepturilor copiilor şi necesitatea luării unor măsuri active pentru apărarea acestora. Acelaşi lucru se poate spune şi despre organizaţiile active în interesul persoanelor cu handicap, precum şi a celor în vârstă.

g. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi promovarea asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii specializate de protecţie şi asistare (spre exemplu, însoţirea persoanelor adulte sau a copiilor victime ale violenţei domestice în faţa tribunalului şi susţinerea cauzei lor prin expertize profesionale).

h. Oferirea de sprijin, de consiliere, prin modalităţi de intervenţie individuală, de familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socio-culturală şi economică a persoanelor aflate în situaţii dificile.

i. Dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi local privind amploarea şi tipologia problemelor sociale şi a felului în care aceste probleme sunt percepute în societate.

18

2.1.4. Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale

Asistenţa socială îşi abordează problemele la patru nivele:a. Nivelul individual, al unor persoane de diferite vârste, cum ar fi şomerii,

tinerii sau adulţii delincvenţi şi cei dependenţi de droguri, copiii care au abandonat şcoala, cei neglijaţi sau supuşi unor abuzuri, cei rămaşi orfani, daţi în plasament familial sau adoptaţi, persoane cu handicap senzorial, motor sau psihic, persoane în vârstă, persoane care suferă de boli cronice sau acute grave, toţi cei care au dificultăţi de adaptare la cerinţele sociale sau au nevoie de diferite forme de protecţie socială.

b. Nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor ca membrii ai unei familii, nu individual. De exemplu, anumite forme de ajutor financiar pentru familii sărace se acordă acelora care au un venit mediu pe cap de familie sub o anumită limită (şi nu în funcţie de criterii individuale cum ar fi starea de sănătate a părintelui sau a copilului). Alte forme de ajutor familial tind la restructurarea comunicării dintre membrii familiei, la formarea unor deprinderi de rezolvare nonviolentă a problemelor din familie etc.

c. Nivelul interpersonal, sau de grup se referă la munca cu grupuri de persoane având caracteristici şi scopuri comune, fie persoane defavorizate, fie aflate în situaţii de risc din punctul de vedere al marginalizării, al abuzului de substanţe, al rămânerii în afara câmpului muncii, al menţinerii sănătăţii etc.

d. Nivelul comunitar abordează problemele sociale cum ar fi lipsa locurilor de muncă, lipsa resurselor culturale, problemele igienico-sanitare, conflictele etnice şi altele prin mobilizarea resurselor şi a energiilor persoanelor din comunitate în jurul unui scop comun.

Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu grupurile şi cea cu comunităţile îşi are – fiecare – specificul ei teoretic şi propria sa metodologie.

Scopul asistenţei sociale este de a promova şi a reface o interacţiune reciproc benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual, cât şi la nivel de grup şi/sau comunitate

2.1.5 Domenii ale asistenţei sociale

În funcţie de nivelul la care apare necesitatea intervenţie asistenţei sociale şi de tipul de probleme exista o serie de domenii dintre care amintim:- Asistenţa socială acordată individului (suport acordat unei persoane aflată în

dificultate- elev cu rezultate şcolare slabe, adolescentă însărcinată, persoană aflată în detenţie, etc.)

- Asistenta socială şi munca cu familiile (consiliere în caz de conflict marital, situaţii de conflict părinţi-copii, etc.)

19

- Asistenţa socială şi protecţia copilului( asistenţa socială a copilului în dificultate - prevenirea abandonului şi a instituţionalizării copiilor, asistenţa socială în situaţii de abuz asupra copilului, etc.)

- Asistenţa socială şi vârsta a treia (organizarea activităţilor destinate vârstnicilor instituţionalizaţi, prevenirea instituţionalizării vârstnicilor, etc.)

- Munca cu diferitele grupuri etnice (programe destinate creşterii ratei de alfabetizare în comunităţile de romi, etc.)

- Asistenţa socială acordată şomerilor (facilitarea accesului la prestaţiile sociale cuvenite legal, integrarea şomerilor în programe de conversie profesională, etc.)

- Asistenţa socială şi săracii (facilitarea accesului la prestaţiile sociale cuvenite legal- venit minim garantat, ajutor pentru încălzire, etc., facilitarea accesului spre instituţii care oferă suport persoanelor sărace- biserică, organizaţii neguvernamentale, etc.)

- Asistenţa sociala în şcoli (prevenirea absenteismului şi abandonului şcolar)- Asistenţa socială în sistemul de sănătate (suport acordat bolnavilor care suferă de

afecţiuni terminale- asistenţa socială paleativă, consilierea persoanelor care necesită asistenţă medicală şi nu cunosc organizarea actualului sistem de asigurări de sănătate, etc.)

Observaţie Enumerarea nu este exhaustivă

2.1.6 Forme ale asistenţei sociale

Sintetic, se pot descrie trei forme ale asistenţei sociale: asistenţa socială preventivă, asistenţa socială de recuperare şi promovarea echităţii sociale.

Asistenţa socială preventivă este acea formă care vizează prevederea unor fenomene sociale care s-ar putea produce în lipsa intervenţiei. Prin urmare, intervenţia în această formă are loc înainte de a se constata apariţia unor disfuncţii sociale. Se acţionează de regulă asupra grupurilor vulnerabile. Este cea mai eficientă şi ieftină formă a asistenţei sociale. Exemple: prevenirea abandonului şcolar, prevenirea abandonării copiilor, planning-ul familial, consilierea maritală, consilierea pre-pensionare, etc.

Asistenţa socială recuperatorie presupune acţiunea de remediere, ameliorare sau eliminare a variatelor disfuncţii sociale dintre individ şi societate. Altfel spus, vizează "vindecarea" problemei sociale cu care se confruntă clienţii la un moment dat. Exemple:reintegrarea copilului în familia naturală, plasamentul familial, asistenţa socială paleativă, asistenţa socială a bolnavului psihic, asistenţa socială destinată familiilor sărace, etc.

Promovarea echităţii sociale este forma asistenţei sociale care se referă la capacitatea acesteia de a influenţa politicile sociale în sensul facilitării accesului şi repartizării adecvate a resurselor materiale diferiţilor clienţi.

20

Exemplu:restrângerea criteriilor de eligibilitate în acordarea unor prestaţii sociale celor aflaţi în nevoie (şomeri, familii sărace, persoane cu handicap, etc.)

2.2. Recapitulare

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:1. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi rezolva propriile probleme.2. Ajută oamenii să obţină resurse materiale, facilitând accesul spre servicii sociale adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale.3. Stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea de servicii adecvate nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor.4. Facilitează interacţiunile dintre indivizi si celelalte persoane care trăiesc în mediul din care face parte individul.5. Influenţează relaţiile dintre diferite instituţii şi organizaţii în sensul colaborării dintre ele (activitate de mediere şi coordonare în favoarea clienţilor).6. Influenţează politicile sociale pentru a favoriza apariţia acelor legi sau măsuri, care să conducă la un mai mare grad de echitate socială şi să asigure o calitate mai bună a vieţii categoriilor populaţionale defavorizate.

21

Rolurile profesioniştilor în domeniul asistenţei sociale

Rol Activităţi în cadrul rolurilor1. Consultant / consilier pentru persoane individuale

Contact personal cu indivizii în scopul rezolvării problemelor şi al obţinerii unor schimbări în capacitatea individului de a-şi rezolva problemele.

2. Consiliere maritală şi familială

Contact personal cu două sau mai multe familii în scopul rezolvării problemelor din cuplu sau familie şi al îmbunătăţirii comunicării dintre membrii.

3. Munca cu grupurile Munca directă cu clienţii în cadrul unui grup de clienţi în scopul îmbunătăţirii competenţelor lor sociale, al unei mai bune autocunoaşteri şi mobilizării energiilor în vederea adaptării la cerinţele sociale.

4. Avocat al intereselor celor asistaţi (advocacy)

Activităţi specifice pentru obţinerea beneficiilor ce revin clientului sau activităţi de lobby în vederea îmbunătăţii condiţiei sociale ale celor aflaţi în situaţii defavorizate.

5. Agent de legătură (broker)

Face legătura între clienţi şi serviciile care le oferă acestora resursele necesare.

6. Coordonator/director de caz (case manager)

Desfăşoară o diversitate de activităţi care ajută clienţii să-şi dezvolte competenţele, făcând legătura între sistemele şi subsistemele în care e implicat clientul.

7. Cercetător Cercetare privind răspândirea problemelor sociale, cauzele acestora şi modalităţile eficiente de intervenţie la nivel de individ/microgrup/macrogrup.

8. Planificator/director de program

Activităţi specificede scriere de proiecte şi de evaluare a lor în vederea dezvoltării şi susţinerii resurselor, serviciilor şi programelor sociale.

Rol Activităţi în cadrul rolurilor9. Expert, consultant Asigură asistenţă în cazul unor cercetări,

precum şi altor specialişti sau servicii, în efortul lor de înţelegere şi rezolvare a problemelor sociale.

10. Manager/administrator

Ajută la implementarea procedurilor şi politicilor de asistenţă socială la nivelul unor servicii sau organizaţii, la monitorizarea sau îndrumarea lor.

11. Membru al unei echipe de profesionişti

Desfăşoară activităţi în cadrul unei echipe de profesionişti, prestatori de servicii

22

sociale dintr-o instituţie sau agenţie. Echipa poate fi intra- sau interdisciplinară, deci asistentul social va colabora cu ceilalţi specialişti ai serviciului: asistenţi sociali, medici, psihologi, sociologi, asistente şi surori medicale, cadre didactice etc.

12. Mediator Ajută două sau mai multe părţi implicate într-un conflict să ajungă la înţelegere, compromis, rezolvare.

13. Supervizor de stagiu

Supervizează personalul sau studenţii care i-au fost distribuiţi pentru îndrumare

14. Formator/educator/instructor

Instruieşte, formează sau asigură pregătirea altor prestatori de servicii, voluntarilor sau chiar a clienţilor

15. Negociator Stabileşte termenii în care un anume serviciu sau organizaţie poate asigura un avantaj pentru clienţi.

16. Arbitru Examinează şi evaluează faptele şi ia decizii în unele situaţii conflictuale.

17. Colectare de fonduri

Popularizează serviciile sociale pentru a aduna fonduri în vederea dezvoltării şi implementării de programe sau servicii.

18. Relaţii cu publicul Planifică şi desfăşoară activităţile de relaţii cu publicul în numele agenţiei/ instituţiei/ profesiei

2.3 Aplicaţii practice

Scop: Persoanele aflate în formare vor putea conştientiza diversitatea domeniilor

asistenţei sociale, exerciţiile vor permite familiarizarea studenţilor cu domeniul asistenţei sociale ca

şi activitate profesională, la diferite nivele de intervenţie.

Sarcini ale cursanţilor: citiţi cu atenţie fiecare dintre exerciţiile propuse şi răspundeţi folosindu-vă

cunoştinţele şi imaginaţia.

Exerciţiul 1

Menţionaţi cinci domenii ale asistenţei sociale şi precizaţi nivelul de abordare al problemelor pentru fiecare nivel.

23

Exerciţiul 2Exemplificaţi funcţionarea obiectivelor asistenţei sociale pentru un domeniu al asistenţei sociale la alegere.

Exerciţiul 3Exemplificaţi asistenţa socială preventivă şi promovarea echităţii sociale.

Exerciţiul 4Menţionaţi diferenţele dintre cele trei forme de asistenţă socială prezentate.

Bibliografie.

Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1993) Direct Social Work Practice: Theory and Skills. Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole. Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell Companion to Social Work, Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.Zamfir E. Şi Zamfir C. (1995) Politici Sociale. România în context european. Bucureşti, Ed. Alternative.

24

Capitolul 3.NEVOI SI RESURSE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

3.1 Nevoi - definiţie şi clasificare

Potrivit lui Maslow (1971), acţiunile oamenilor au toate drept scop satisfacerea unor trebuinţe. Nevoile umane reprezintă anumite trebuinţe care se cer satisfăcute pentru adaptarea indivizilor la condiţii normale de viaţă.Trebuinţele sau nevoile umane după Maslow (1971) se prezintă astfel: Nevoile de bază, de ordin fiziologic (ele asigurând funcţionarea biologică a

organismului) Nevoia de securitate individuală (care se referă la protejarea faţă de forţele exterioare

ostile şi faţă de diferiţi factori de risc. Nevoile sociale ( se referă la necesitatea acceptării şi apartenenţei la un grup) Nevoia de stimă (dorinţa individului de a-i fi recunoscut statutul pe care îl are sau la

care aspiră. Nevoia de autorealizare (constituirea unei imagini de sine favorabile şi capacitatea de

autocontrol).

In situaţia în care un individ nu mai poate să îşi satisfacă singur aceste nevoi se impune intervenţia specialistului. Asistentul social este cel care îl sprijină pe individ în acţiunile lui de acces la resurse şi de satisfacerea nevoilor

3.2 Relaţia nevoi-resurse

Domeniul asistenţei sociale este constituit din incongruenţe şi discrepanţe între nevoi sociale şi resurse sociale. Sarcina asistenţei sociale este de a acţiona asupra resurselor sociale astfel încât acestea să fie mai bine direcţionate, redistribuite şi accesibile astfel încât să satisfacă nevoile unui individ, grup, sau unei comunităţi. Însă nu este suficient ca asistenţa socială să acţioneze asupra resurselor, ci trebuie să acţioneze şi asupra indivizilor pentru a creşte capacitatea acestora de a-şi influenţa propria viaţă. Asistenţa socială. după cum am mai menţionat, se orientează asupra creşterii competenţei indivizilor de a se integra în societate. Sunt prezentate în continuare, spre exemplificare, câteva dintre nevoile umane şi localizarea resurselor aferente satisfacerii acestora.

Nevoi umane Localizarea resurselor sociale care

25

trebuie să satisfacă nevoile1. Imaginea de sine pozitivă (clarificarea identităţii proprii, respectul de sine, încrederea în forţele proprii)

® satisfăcute dacă se asigură acceptarea din partea societăţii, dacă individul primeşte dragoste, îngrijire, dacă există un feed-back pozitiv din partea anturajului

2. Realizarea personală(nevoia de educaţie, odihnă, distracţie, de a se simţi realizat, satisfacţii estetice, etc.)

® se satisfac prin educaţie, organizarea timpului liber, prin diverse instituţii sociale, loc de muncă, etc.

3. Nevoi fizice(hrană, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii, siguranţă, protecţie)

® prin instituţii de ocrotire, îngrijire, legislaţie, familie, sistemul de redistribuţie, etc.

4. Nevoi afective(trăiri emoţionale care se constituie în relaţie cu alte persoane, prietenie, apartenenţă la grup, etc.)

® prin părinţi, parteneri maritali, fraţi, prieteni, grupuri de referinţă culturală, reţeaua de relaţii sociale, etc.

Observaţie: Nu toate nevoile umane sunt de natură exclusiv socială!Nevoile nu sunt identice între indivizi! Chiar şi nevoile fizice sunt diferite!

Concluzie: Asistenţa socială va interveni astfel încât să permită fiecărui client accesul la

resursele adecvate şi necesare satisfacerii nevoilor sale.

Exemplu:O familie se adresează serviciului de asistenţă socială solicitând sprijin. Tatăl şi-a pierdut de curând locul de muncă, mama lucrează dar venitul ei salarial este mic, iar cei doi copii- Marius (7ani) şi Ioana (10 ani) sunt elevi. Pentru Marius, care este în clasa I, adaptarea la viaţa şcolară este dificilă, lui plăcându-i mai mult să se joace, să privească la televizor, chiar să-şi ajute mama în gospodărie. Ioanei, elevă în clasa IV-a, îi place foarte mult la şcoală şi îşi doreşte să înveţe bine pentru a deveni medic. Pierderea locului de muncă de către tată, care fusese întreţinătorul principal al familiei, face dificilă procurarea rechizitelor şcolare pentru cei doi copii. Tatăl este foarte supărat şi se simte neputincios. Mama încearcă să-l consoleze, dar nu are soluţii pentru completarea veniturilor familiei, Ioana încearcă să înţeleagă situaţia, Marius îşi doreşte ca părinţii lui să-i cumpere role deoarece şi ceilalţi copii au.

Discuţii   : În cazul ipotetic, anterior prezentat, se poate observa că fiecare membru al

familiei are nevoi diferite, însă există şi nevoi comune. Astfel, tatăl pierzându-şi locul de muncă şi-a pierdut încrederea în forţele proprii, se simte nesigur, are nevoie de sprijinul familiei. Mama oferă sprijinul afectiv (fiind resursă pentru tată dar şi pentru copii), dar nu este capabilă, din motive independente de ea să ofere un venit satisfăcător pentru nevoile familiei. Ioana îşi doreşte să înveţe bine, considerând acest lucru necesar pentru viitorul ei. Marius, momentan nu pare interesat de şcoală, este însă un copil harnic şi vesel, nu

26

conştientizează situaţia dificilă cu care familia sa se confruntă, dorindu-şi role. Nevoia comună a familiei devine accesul la resurse materiale, familia descrisă putându-se constitui prin ea însăţi o resursă afectivă pentru fiecare membru. Asistentul social trebuie să aibă abilitatea de a oferi familiei sprijin, facilitându-i accesul la resursele necesare, dar şi sprijin fiecărui membru (de exemplu tatălui- să-l sprijine în căutarea unui loc de muncă, Ioanei şi lui Marius- să le faciliteze procurarea de rechizite şi chiar haine pentru a putea merge la şcoală).

3.3 Aplicaţii practice

Scop: Conştientizarea diversităţii nevoilor cu care clienţii se pot confrunta Exersarea abilităţii de facilitare a accesului la resurse

Exerciţii- Menţionaţi alte tipuri de servicii cunoscute de Dvs- Citiţi cu atenţie următoarele cazuri - Răspundeţi la întrebări ţinând cont de importanţa utilizării resurselor ca

principiu fundamental al profesiei de asistent social

Cazul 1În cursul unei vizite la o familie de oameni săraci observi un copil deosebit de talentat la desen. La remarca ta mama se plânge că copilul îşi pierde mult timp inutil, desenând. Copilul este supărat la dojana mamei şi fericit la complimentele asistentului social.

1. Reperaţi nevoia ori nevoile pentru persoanele menţionate în caz.2. Cum va proceda asistentul social în acest caz?

Cazul 2Din discuţia cu Maria, aflată într-un centru de plasament, asistentul social află ca sora mai mică a Mariei, în vârstă de 15 ani, i-a mărturisit acesteia că vrea să-şi părăsească familia şi să se întreţină din prostituţie. A chiar găsit un bărbat mai în vârstă care i-a promis ajutor în acest sens.

1. Care este rolul şi atitudinea asistentului social în acest caz?2. Reperaţi nevoia de intervenţie.

Cazul 3Sunteţi asistent social la o organizaţie neguvernamentală care se ocupă cu distribuirea gratuită a unor materiale tehnice de tip proteze auditive, orteze, cadre metalice, ochelari, etc. Vine şi vă solicită o pereche de ochelari o persoană cu afecţiuni psihice. La ancheta socială pe care o realizaţi, aflaţi de la vecini că solicitantul şi-a spart ochelarii în timpul unei beţii.

Care este atitudinea corectă şi rolul asistentului social în acest caz? Argumentaţi răspunsul.

27

Cazul 4Sunteţi asistent social într-un serviciu public care acordă asistenţă socială persoanelor vârstnice. O familie de pensionari, aflată de mult în evidenţa dvs., vine şi vă solicită bani pentru repararea acoperişului casei în care locuiesc. Au mai fost alocaţi bani acestei familii pentru mici reparaţii ale casei, dar acoperişul nu a fost reparat. Este posibil ca familia să obţină suma de bani necesară reparaţiei dacă obţin acordul unor factori de decizie aflaţi la nivelul altor instituţii (primărie, etc.).

1. Identificaţi nevoia de intervenţie a asistentului social.2. Cum procedaţi în acest caz?3. Care este rolul asistentului social ?

Bibliografie:Maslow A. (1971) The further reaches of human nature, NY: Viking Press.

28

Capitolul 4. ASISTENŢA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC

Munca de asistare a semenilor cu situaţii dificile nu este un specific doar al epocii

moderne. Protecţia socială, aşa cum o înţelegem astăzi ca fiind un sistem de activităţi bazate pe o legislaţie specifică, oferită printr-o reţea de servicii specializate, guvernamentale sau neguvernamentale, a fost precedată de-a lungul întregii dezvoltări a societăţii omeneşti de activităţi de tip caritativ, în care oamenii îşi exprimau compasiunea faţă de semenii lor aflaţi în suferinţă fie spontan, fie într-un cadru organizat al unei comunităţi religiose sau administrative, fie la îndemnul unor personalităţi respectate în comunitate. Începând cu secolul trecut, marele pas făcut în direcţia profesionalizării protecţiei sociale şi a asistării persoanelor a fost cel al apariţiei unor concepţii şi metode specifice de abordare a fenomenelor de ajutor.

4.1. Apariţia asistenţei sociale. Cum a devenit asistenţa socială o profesie?

Deşi activităţile prin care se oferă altora ajutor au o lungă istorie, considerăm că asistenţa socială profesională are ca precedesor acţiunile de caritate din secolul al XIX-lea. Ne vom referi în continuare la câteva repere principale care au marcat desprinderea asistenţei sociale de acţiunile clasice de caritate: mişcarea settlement a reformiştilor sociali şi formarea Societăţii Organizaţiilor de Caritate (Charity Organization Society - COS).

Primul aşezământ social a fost constituit în Londra, în anul 1884. Reverendul Samuel Barnett a închiriat o clădire într-o zonă suburbană pentru a crea un centru comunitar. Bogatele programe sociale organizate aveau menirea să contribuie la dezvoltarea deprinderilor de viaţă şi de educaţie familială a celor din clasele sociale sărace şi la formarea spiritului de comunitate în această zonă. Această clădire este Toynbee Hall şi a constituit un model pentru extinderea mişcării aşezămintelor sociale. Reverendul a invitat studenţii universităţilor să participe la activităţile organizate în favoarea celor săraci, promiţând pe această cale o mai bună cunoaştere a realităţilor sociale. Ulterior, universităţi şi biserici au fost adesea implicate în constituirea unor astfel de aşezăminte sociale.

COS a fost fondată de Thomas Chalmers în Anglia, ca o instituţie de caritate pentru ocrotirea săracilor. Organizaţiile de caritate se bazau pe activitatea voluntarilor, denumiţi “vizitatori prietenoşi” (friendly visitors). Aceştia aveau sarcina să evalueze nevoile şi capacităţile celor săraci care apelau la ajutor, să facă solicitări pentru asistarea nevoilor lor şi, cu resursele obţinute, să asigure îngrijirea lor de lungă durată. Primul COS a fost fondat în 1869, în Londra, după care s-a extins ca o reţea în Statele Unite.

Dacă aşezămintele sociale sunt considerate precursoarele muncii sociale comunitare, atunci e evident că COS este la baza serviciilor profesionale de ajutorare a indivizilor şi familiilor. Pe măsură ce reţeaua COS devenea o internaţională, în cadrul ei a pornit un proces de instituţionalizare, care a contribuit la profesionalizarea activităţii. Au apărut primii angajaţi plătiţi, care s-au ocupat de organizare şi administraţie, iar apoi a apărut nevoia de instruire a voluntarilor. Astfel, angajatul plătit trebuia să cunoască mai mult decât organizarea ca atare a activităţilor de caritate. El trebuia să fie informat în

29

domeniul ştiinţelor sociale, să fie capabil să îndrume activitatea voluntarilor şi să le ofere acestora ajutor. In esenţă, el avea nevoie de o calificare specială.

Deci, pentru ca aceşti angajaţi ai societăţii de caritate să-şi poată desfăşura activitatea într-un mod profesional, a fost necesară crearea sistemului educaţional în acest domeniu, precum şi elaborarea metodologiei activităţilor de ajutor social.

În aceste două importante faze ale devenirii profesiei de asistenţă socială, americanca Mary Richmond a avut o contribuţie importantă, prin faptul că ea a iniţiat în 1898 primul curs de formare în asistenţă socială. De asemenea, prin cartea “Diagnosticul Social” (Richmond, 1917), ea a oferit prima descriere a metodologiei muncii de ajutor social.

La începutul acestui secol au început să fie angajati asistenţi sociali în spitale. In 1905, Richard Cabot, directorul spitalului Massachusets din Boston, a fost primul care a angajat asistenţi sociali; ulterior, tot mai multe spitale au angajat asistenţi sociali, mai ales în departamentele de psihiatrie.

Pentru ca asistenţii sociali să se poată afirma în spitale ca profesionişti, apţi de colaborare cu echipa medicală, a fost nevoie ca ei să poată comunica într-un limbaj ştiinţific comun cu cel al medicilor. Cadrul conceptual comun a fost creat de psihanaliză, care s-a dezvoltat foarte rapid în prima perioadă a secolului.

Un alt factor important este că psihanaliza, ca teorie ce explică comportamentul uman, i-a ajutat pe asistenţi sociali în înţelegerea clienţilor. Modul de gândire al psihanalizei, aşa cum a apărut de prima dată în asistenţa socială psihiatrică, şi-a pus amprenta ulterior pe întreaga teorie a asistenţei sociale, fiind la baza acesteia.

Procesul de apariţie a teoriilor proprii ale asistenţei sociale a parcurs, pe plan istoric, mai multe stadii, pe care aici le vom trece în revistă pe scurt, urmând fazele descrise de D. Howe (1997):

Primele reflecţii de asistenţă socială de la începutul secolului erau mai mult studii de caz şi investigaţii ale unor probleme sociale comunitare, care aveau ca scop fundamentarea unei intervenţii. Rolul concepţiei teoretice era redus, pentru asistenţii sociali era în primul rând important să strângă date necesare intervenţiei, nu să elaboreze teorii.

A doua fază de dezvoltare a fost marcată de momentul în care exista deja o concepţie teoretică privind apariţia problemelor sociale preţuită de către asistenţii sociali pentru valoarea ei explicativă, anume psihanaliza. Ca discipoli ai unor şcoli de asistenţă socială de sorginte psihanalitică, cauzele problemelor sociale erau considerate a fi de ordin psihologic, care puteau fi depăşite printr-o autocunoaştere (analiză) aprofundată a propriilor determinări psihologice. Deşi această concepţie a dus la dezvoltarea unei practici larg răspândite de psihiatrie clinică, terapeutică, spaţiul teoretic al profesiei era încă incomplet acoperit, dat fiind că multe din problemele individuale aveau ca origine situaţia socială - individuală, familială sau a grupului de apartenenţă rămâneau insuficient interpretate.

A urmat faza şcolii diagnostice şi funcţionale (M. Richmond), care a însemnat situarea relaţiei de asistenţă pe un plan nou, al respectării clientului, recunoscând necesitatea lucrului împreună cu clientul şi nu doar pentru client. Pentru şcoala diagnostică, promotorul schimbărilor era asistentul social, care evalua problema şi prescria planul de tratament pentru asistat. In şcoala funcţională, punctul nodal al schimbărilor era clientul însuşi, iar asistentul social era facilitatorul schimbărilor.

După anii 60 a urmat o explozie în dezvoltarea unor concepţii teoretice diverse în asistenţa socială, care s-au concretizat într-un mare număr de tehnici specifice profesiei, dar

30

de inspiraţie teoretică diversă (analitică, behavioristă, tranzacţională, intervenţie în criză etc.). Aceasta a fost faza de achiziţie în asistenţa socială, care a însemnat un mare avans în metodologia de lucru cu clienţi de diferite vârste şi diferite problematici. Ca urmare s-au strâns numeroase cunoştinţe şi date despre problemele sociale şi modalităţile lor de rezolvare, care au dat naştere la reflecţii pentru sistematizarea datelor şi verificarea metodologiilor proprii asistenţei sociale. Această fază de acumulare a condus în lumea occidentală la apariţia unui larg evantai de servicii care, pe baza cunoştinţelor acumulate, să răspundă marii varietăţi a problemelor sociale şi de nevoi ale unor categorii foarte diverse de populaţie vulnerabilă.

A şasea fază, în anii 70, a fost cea de încercare de unificare a teoriilor din asistenţă socială, pe baza fixării unor scopuri şi a unor obiective comune, care se referă la mai buna adaptare a asistaţilor la cerinţele vieţii sociale. S-au conturat astfel o serie de concepte centrale şi unificatoare pentru asistenţa socială, ca cel de ecosistem, care fixează cadrul de analiză a problemelor asistatului la sistemul social din care face parte. Această teorie integratoare a fost concepţia sistemică. La fel ca în alte ştiinţe, teoria sistemică nu a reuşit să înlăture dezvoltarea teoriilor şi practicilor specifice, în special a celor centrate pe client, şi care valorifică experienţa personală subiectivă.

Perioada a şaptea, o nouă treaptă în dezvoltare, este acea a clasificării teoriilor. Cercetătorii caută criterii de clasificare şi paradigmele cuprinzătoare care definesc orientările teoretice într-o anumită perioadă social-istorică. În perioada anilor 70', Leonard (1975), a surprins dimensiunea obiectivitate-subiectivitate ca fiind cea care diferenţiază în mod prioritar concepţiile teoretice. În funcţie de această dimensiune a descris două paradigme fundamentale, foarte diverse, care tind spre polul subiectivităţii sau cel al obiectivităţii:

a) paradigma ştiinţelor fizice, care tinde spre o cât mai mare obiectivitate în orice demers ştiinţific. Ea impune în ştiinţele sociale necesitatea derulării cercetărilor ştiinţifice conform cu standardele măsurării exacte şi ale verificării rezultatelor, prin metode riguros exacte, riguros demonstrabile. Datorită complexităţii sistemelor social-umane, dezideratul obiectivităţii, pe cât de important, este tot atât de greu de atins, chiar cu mijloacele cercetărilor cantitative şi ale prelucrării statistice. Numărul mare de factori care influenţează un fenomen social face ca evoluţia sa să fie greu de prevăzut, chiar şi în condiţiile în care cercetătorii tind la obiectivitate maximă.

b) paradigma ştiinţelor umane, care accentuează influenţa subiectivităţii personalităţilor care elaborează concepţiile teoretice asupra conţinutului acestora. Subiectivitatea se referă la valorile personale ale celor care construiesc sisteme teoretice, valori care poartă amprenta situaţiei sociale şi a evoluţiei personale a autorilor.

Burrell şi Morgan (1979) au adăugat o altă dimensiune semnificativă pentru ştiinţele socio-umane, anume cea a stabilităţii-schimbării. În funcţie de specificul lor, concepţiile teoretice pot susţine în primul rând ideea stabilităţii sociale sau ideea schimbării sociale. In funcţie de această diferenţiere, se constituie:

c) paradigma stabilităţii, care cuprind acele puncte de vedere teoretice care analizează fenomenele sociale prin prisma valorii lor de menţinere a ordinii sociale existente.

d) paradigmei schimbării sociale, care cuprinde concepţiile ce se axează mai mult pe dinamica schimbărilor socială şi pe nevoia de schimbare.

Pentru asistenţa socială aceste paradigme sunt uşor vizibile şi conturează modele foarte diferite de abordare a analizei proceselor sociale şi mai ales a intervenţiei sociale. Combinarea celor două dimensiuni amintite: stabilitate-schimbare şi obiectivitate-

31

subiectivitate duce la conturarea, după David Howe, a următoarelor concepţii teoretice de bază în asistenţa socială:

Umanismul radical, atitudine ştiinţifică descrisă de autorul amintit ca fiind marcată de dimensiunile de subiectivitate şi schimbare, care au ca rezultat producţii teoretice prin care se tinde la trezirea conştiinţei societăţii în raport cu problemele sale sociale. In această paradigmă se regăsesc concepţii diverse care îmbină politicul cu umanismul şi cu exigenţele morale.

Interpretativismul, orientare marcată de dimensiunile de subiectivitate şi stabilitate, care se distinge prin străduinţa de a descoperi şi de a evalua semnificaţia fenomenelor sociale şi psihosociale, precum şi efectul lor asupra oamenilor.

La întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi stabilitate se găseşte funcţionalismul, considerat de Howe pe bună dreptate ca a orientare ce grupează concepţiile teoretice destinate deservirea ordinii existente în societate, prin îmbunătăţirea modului ei de funcţionare, prin menţinerea sistemului şi a structurilor sale şi reducerea efectelor sale destabilizatoare.

Structuralismul radical apare la întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi schimbare, cuprinzând concepţiile care analizează structurile sociale din punctul de vedere al schimbărilor sociale care le-au produs şi care se vor produce. Din această perspectivă societatea, la fel ca şi natura, presupune structuri (sociale) a căror funcţionare nu este întotdeauna mulţumitoare şi care poate fi schimbată de către oamenii înşişi. Astfel oamenii pot deveni actorii propriei lor societăţi, iar acţiunile colective, comunitare, instrumente de lucru în vederea schimbării societăţii, a democratizării ei. Preluate de un grup de oameni, problemele personale devin probleme publice, iar acţiunea comună conduce la descoperirea de noi resurse şi noi posibilităţi de schimbare.

Bibliografie:Burrell G. şi Morgan G. (1979) Sociological Paradigms and Organizational Analysis, London: Heineman.Howe D. (1997) Introducere în asistenţa socială, Bucureşti, UNICEF.Leonard P. (1975) Explanations and Educations in Social Work, British Journal of Social Work, vol.V nr.3.Richmond ME (1917) Social Diagnosis, NY: Russel Sage Foundation.

32

Capitolul 5. RELAŢIA DE ASISTENŢA SOCIALĂ

Obiective: Înţelegerea conţinutului, atributelor, relaţionării profesionale, a intenţionalităţii relaţiei profesionale şi a dinamicii acesteia în practica asistării sociale la nivel micro-social.

Concepte cheie: interacţiune intenţie atribute profesionale sensul relaţionării

5.1. Aspecte generaleElement central în activitatea profesională de oferire de asistentă, relaţia dintre cel asistat şi cel care oferă asistenţă este un proces interpersonal, parţial determinat prin regulamente ale profesiei, dar parţial şi de caracteristici specifice de origine subiectivă şi socio-culturală. Natura acestora este datorată pe de o parte personalităţilor implicate la cei doi poli ai relaţiei şi, pe de alta parte, cerinţelor sociale specifice locului şi momentului în care se produc.

personalitatea - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- -® personalitateaasistatului: asistentului social:experienţa sa, scopul său probleme, nevoi cerinţe sociale, instituţionale, familiale, de grup

Relaţia de asistenţa socială poate fi înţeleasă ca o tranzacţie între un profesionist care oferă ajutor şi un beneficiar care are probleme de natură foarte diversă. Acesta din urmă, lipsit de mijloace materiale, respectiv resurse spirituale, medicale, fiind în căutarea acestora, este luat în evidenţă, sau el însuşi îl caută pe asistentul social. Ce doreşte el în astfel de situaţii? Doreşte, desigur cum am arătat deja în partea introductivă - să obţină serviciile şi mijloacele materiale care să răspundă nevoilor sale; dar mai întâi de toate, doreşte să fie recunoscut ca persoană şi nu doar ca şi un conglomerat de probleme, sau, mai rău, ca un balast al societăţii care aşteaptă sau recurge la mila publică. Asistatul doreşte să i se dea atenţie, ca asistentul să fie receptiv la sentimentele lui legate de situaţia problematică pe care o trăieşte, să fie tratat ca o persoană umană ale cărei trebuinţe se înscriu într-un context emoţional-atitudinal dat. Cel aflat într-o situaţie problematică vrea să aibă certitudinea că străinul care îi oferă ajutorul înţelege ce însemnătate are problema pentru cel asistat şi va face tot posibilul ca să-i ofere sprijinul.

33

În consecinţă, pentru ca un asistent să-l poată influenţa pe cel care-i solicită ajutorul, va trebui să fie receptiv şi sensibil la încărcătura emoţională a complexului situaţional şi interpersonal în care se înscrie problema de rezolvat. Altfel exprimat, în munca de asistenţă socială interacţiunea dintre asistent şi asistat este trăită ca o experienţă socială, care demonstrează atât individual, concret, cât şi simbolic, legătura dintre un membru al societăţii care are nevoie să i se întindă o mână de ajutor şi un alt membru al societăţii care întruchipează ideea că această mână de ajutor va fi întinsă, îi va fi oferită. Acesta este scopul tuturor serviciilor de asistenţă socială: să răspundă nevoilor umane într-un mod în care să dovedească grijă şi responsabilitate socială în relaţiile cu cei asistaţi.

Dacă analizăm atât de des utilizatele cuvinte de "motivaţie" şi "emoţie" pornesc ambele de la aceeaşi rădăcină latină "movere", atunci vom înţelege rolul legăturii emoţionale în mobilizarea, dinamizarea şi menţinerea activităţii de asistare.

În concluzie, relaţia de asistenţa socială o putem considera un proces care se desfăşoară în timp (şi nu doar o situaţie de moment), o muncă de construire a unei punţi de legătură între cei doi poli ai relaţiei, care se vor putea bizui amândoi pe aceasta construcţie fundamentată emoţional.

Pentru a putea răspunde solicitărilor emoţionale ale relaţiilor cu clienţi atât de diferiţi, majoritatea practicienilor şi a cercetătorilor au căzut de acord asupra atributelor principale ale asistenţilor sociali, anume: căldura, acceptarea, empatia, preocuparea şi autenticitatea. (Ele sunt relatate în detaliu de către Carl Rogers în "The Necessary and Sufficient Conditions of Therapeutic Personality Change", adică "Condiţiile necesare şi suficiente pentru obţinerea schimbărilor terapeutice ale personalităţii"). Prezenţa acestor atribute nu asigura de la sine un succes cert în procesul de asistenţă, care presupune şi multe alte calităţi şi abilităţi care vor fi discutate ulterior. În paginile următoare ele vor vi dezvoltate după autorul american H.H. Perlman, în cartea "Relationship; The Heart of Helping People", 1979:

1. Căldura asistentului social are conotaţia unui interes viu, pozitiv pentru o persoana, a străduinţei spontane de a fi alături de cineva, cu plăcere şi compasiune. Căldura este o dispoziţie personală pe care asistentul social o dezvoltă, probabil, ca produs al unei experienţe trăite de el însuşi la care i s-a răspuns în mod similar, oferindu-i-se încredere. Unora dintre asistenţii sociali le este dificil să dea dovadă de căldură în relaţiile lor cu asistaţii, aceasta din cauza unor trăsături de personalitate precum timiditatea sau neîncrederea în propria persoană. Ea este însă un atribut necesar al asistentului în relaţiile sale cu asistaţii, atribut care poate fi supus unei formari conştiente în cursul pregătirii profesionale.

2. Acceptarea asistatului înseamnă necesitatea ca persoana asistată să fie luată de către asistent aşa cum este ea, fără a fi judecată. Aceasta presupune înţelegerea faptului că modul de manifestare şi de comportare a individului sunt în mare măsură rezultate ale experienţei sale anterioare şi doar în mică măsură sunt acte controlate în mod conştient, intenţionat. Acceptarea celui

34

asistat cu problemele sale, aşa cum le prezintă, va fi urmată în fazele avansate ale relaţiei asistent-asistat de concentrarea atenţiei asupra modalităţilor de despărţire a problemelor. Există aici o aparentă contradicţie între cerinţa ferma de a nu judeca starea de fapt iniţiala şi cerinţa ulterioara de a emite judecăţi în privinţa posibilei căi de urmat pentru rezolvarea situaţiei. Desigur nu putem şi nici nu este cazul sa cerem asistentului să renunţe la orice fel de evaluare, de comparare a comportamentelor, de raportare la valorile morale proprii. Un adevărat comportament de acceptare înseamnă în esenţă a nu fi critic, a nu învinovăţi pe asistat, a nu-l cenzura în destăinuirile sale. Carl Rogers vorbeşte chiar de "acceptare necondiţionata a clientului", noţiune care însa ridică semne de întrebare.

În cazul în care faptele asistatului sunt condamnabile, asistentul va face distincţia dintre cerinţa acceptării persoanei asistate şi a evaluării faptelor sale, oferind credit intenţiilor sale, chiar daca ele au avut consecinţe negative, persoana nereuşind sa acţioneze conform dorinţelor sale în situaţia data. O astfel de rezolvare a contradicţiei nu este un act de ipocrizie din partea asistentului, ci de un important mesaj transmis asistatului, care ar putea fi exprimat, pe scurt, în termenii următori: "Te accept pe tine ca persoană, nu şi actele tale, pe care nu le pot considera adecvate."

Clarificarea acestei distincţii este foarte importanta în cazurile în care asistentul social lucrează cu clienţi care comit acte de delincvenţa sau care abuzează de altii sub efectul unui impuls necontrolat, sau în cazul celor care consumă droguri sau alcool. Într-o relaţie de lunga durată, ulterior, după instalarea încrederii în asistent, acesta va avea posibilitatea să-şi formuleze observaţiile menite să introducă schimbări în comportamentul asistatului.

Problema acceptării se pune în mod puţin diferit în acele cazuri în care actele clienţilor nu încalcă legile, dar diferă net prin valorile promovate de cele ale asistentului social, ca de exemplu în cazul persoanelor cu orientări sexuale diferite de cele ale asistentului. În aceste situaţii asistentul va învăţa să accepte diferentele valorice, persoanele purtătoare ale acestor diferenţe ca şi actele care deriva din aceste deosebiri, până în momentul în care ele nu încalcă drepturile altuia.

3. Empatia în relaţia de asistenţa socială înseamnă capacitatea de a înţelege sentimentele altuia, de a simţi ceea ce simte celalalt. ea nu este sinonimă cu simpatia, care la rândul ei se referă şi ea la sfera legăturilor emoţionale din cadrul relaţiilor umane. În limbaj direct simpatia s-ar putea exprima astfel: "Îţi înţeleg sentimentele fiindcă presupun că ele sunt la fel cum ar fi şi ale mele dacă eu aş fi în situaţia ta". În schimb, empatia ar însemna: "Vreau să rezonez la modul în care simţi tu, vreau să pătrund înţelesul modului în care reacţionezi tu, ca sa înţeleg ce înseamnă pentru tine această situaţie din punct de vedere emoţional."

După unii cercetători ai domeniului empatia este un dat natural al unora, adică un factor de personalitate cu o bază emoţională moştenită împreună cu o bază energetică a personalităţii. După alţii, empatia se întipăreşte de timpuriu în personalitatea copiilor, sun influenţa condiţiilor de socializare, de creştere şi

35

dezvoltare a relaţiilor emoţionale cu mama, a solicitudinii părinţilor în relaţiile sale cu copilul. Câştiga însă din ce în ce mai mult teren cercetările care dovedesc posibilitatea creşterii capacităţii empatice sub influenţa unui antrenament special aplicat celor care lucrează în sfera relaţiilor de ajutor. "Un grad ridicat de empatie este poate cel mai puternic factor de schimbare şi de inducere a învăţării" afirmă Carl Rogers, care este poate cel mai renumit susţinător al valenţelor empatiei. El demonstrează posibilităţile oferite de simţul empatiei în orice relaţie în care un profesionist oferă un suport cuiva care are nevoie de ajutor (de exemplu în relaţia profesor - elev, în relaţia de consiliere, în relaţia de asistenţa socială, în relaţia psihoterapeutică, sau în relaţia medic - pacient). Acelaşi autor subliniază totodată riscurile pierderii obiectivităţii, arătând că empatia este o modalitate foarte eficientă dar şi deosebit de delicată în privinţa mânuirii propriei personalităţii în cadrul relaţiei de ajutor oferite. Necesitatea păstrării simţului obiectivitătii nu înseamnă însă adoptarea unei atitudini de neutralitate, care, la rândul ei, în limbaj direct ar putea fi înţeleasă de către cei asistaţi cam aşa: "De fapt prea puţin îi pasă, pentru el e tot una dacă situaţia mea se rezolvă sau nu." Dilema şi dificultatea celui care oferă ajutor este deci aceea de a reacţiona empatic, răspunzând reacţiilor subiective ale celui asistat, şi de a judeca totuşi obiectiv, ca un observator lucid, în folosul clientului. (In terminologia lui Rogers, clientul este consumatorul serviciului de asistenţă). Empatia trebuie deci îmbinată cu recunoaşterea importanţei şi stăpânirea obiectivităţii.4. Caracterul protector al relaţiei de asistenţa socială se poate exprima prin

termenul de preocupare. Implicând grija pentru cel asistat, preocuparea ca trăsătură a relaţiei asistent - asistat pune probleme analogiei cu preocuparea mamei pentru copil, sau în general, cu relaţia de dragoste. Delimitând relaţia profesionala de relaţia de dragoste, nu consideram că relaţia suportivă de asistentă socială devine mai săracă, dacă atragem atenţia asupra deosebirilor dintre adevărata dragoste, care se poate adresa doar unui număr restrâns de persoane, şi preocuparea care se poate adresa tuturor celor vizaţi de activitatea noastră. Preocuparea, care în acest sens nu se confundă cu dragostea şi nu o presupune în mod obligatoriu, adaugă căldurii, acceptării şi empatiei din sistemul trăsăturilor definitorii ale relaţiei suportive şi dimensiunea responsabilităţii.

5. Pentru ca atributele de mai sus să aibă un impact real asupra asistatului, asistentului i se cere autenticitate. Aceasta presupune integritatea personalităţii asistentului, conştiinţa ideii de Eu închegat şi a propriei valori, şi îi va permite sa fie sincer în relaţia sa emoţionala cu asistatul. Autenticitatea este rezultatul filtrării propriei experienţe de viaţa, a înţelepciunii care deriva din reacţiile adecvate dovedite în situaţii dificile. Rezultatele observarii propriilor puteri, respectiv slăbiciuni, ca şi ale autoacceptării propriilor calităţi pozitive, integrând totodată şi pe cele negative, vor permite asistentului social să răspundă autentic şi tolerant la cele mai diverse situaţii umane.

36

Aplicaţii practice

Exerciţiu1. Menţionaţi câteva caracteristici ale relaţiei de asistenţă socială.2. Identificaţi cel puţin cinci diferenţe ale relaţiei de asistenţă socială şi o relaţie de

prietenie.

LecturăDeşi atributele descrise de Perlman ca fiind calităţile necesare în munca de

asistenţă socială sunt larg acceptate pe plan teoretic, studii privind relaţia de asistenţă socială (menţionate de Poulin et al., 2000) arată că în ciuda importanţei sale practice, nu se acordă o suficientă importanţă cercetărilor privind relaţia de ajutor. Dacă până acum am insistat mai mult pe rolul alianţei sentimentale dintre asistent şi asistat, trebuie să mai adăugăm semnificaţia colaborării în relaţia de ajutor, în planul atingerii obiectivelor fixate şi al rezolvării efective a problemei. Colaborarea se referă atât la legătura emoţională asistent-asistat, cât la scopurile şi sarcinile stabilite de comun acord. Colaborarea este strâns legată de autodeterminare. Ea le cere asistenţilor sociali să fie deschişi către negociere şi să implice asistaţii în toate deciziile care se iau privind viaţa lor. După Compton şi Gallaway (1994, p. 11) o relaţie de ajutor are caracter de colaborare dacă "asistentul social lucrează împreună cu clientul şi nu atunci când face ceva pentru client". Colaborarea cu clientul presupune ca asistentul social să nu rezolve problema în locul asistatului, sau să îşi impună propriul punct de vedere privind modalitatea de rezolvare. Cerinţa colaborării cu clienţii este, în fapt, dificilă, fiindcă impune un echilibru între încurajarea autonomiei clientului şi demonstrarea competenţei profesionistului.

Colaborarea cu clientul mai presupune punerea în balanţă a relaţiilor de putere dintre client şi persoana care oferă ajutor şi care, prin poziţia sa de reprezentant al unei

37

social

Economicul Politicul

Protecţia socială

Dreptul muncii

Asigurările Ajutorul Acţiunea socială

ASISTENŢA SOCIALĂ

agenţii sau instituţii formale este investită cu putere. Poulin et al. (2000) pun în evidenţă trei forme ale puterii prezente la asistenţii sociali:

Expertiza, sau puterea care derivă din competenţa profesională (profesionistul ştie mai bine să rezolve problemele).

Puterea de referare, care derivă din relaţiile interpersonale ale asistentului social (profesionistul află informaţii despre client pe care le poate, sau e necesar să le transmită altora, sau poate comunica informaţii clientului provenite din alte resurse)

Puterea legitimă, care derivă din poziţia pe care o deţine profesionistul faţă de resurse şi în luarea unor decizii care privesc clientul (de exemplu, asistentul social propune, sau are chiar decide acordarea unor forme de ajutor de care va beneficia clientul).

Cunoscându-şi propria putere, asistentul social va clarifica cu asistatul poziţia reciprocă faţă de sursele de putere şi se va asigura că acesta din urmă deţine pârghii proprii pentru exercitarea controlului. În esenţă, capacitarea clientului (empowerment) înseamnă conferirea de putere acestuia. Empowerment este un termen larg folosit în literatura de specialitate, cu o conotaţie politică, dar şi una care ţine de viaţa personală. In acest al doilea sens, ea se referă la suveranitatea asupra propriei vieţi, incluzând aici resursele de care dispune persoana (Herriger, 2002). In asistenţa socială, empowerment are un sens tranziţional, fiind rezultatul unei tranzacţii dintre asistentul social şi clientul său, care cuprinde atât relaţiile de încredere, cât şi accesul la resurse (Herriger, 2002). După Kirst-Ashman şi Hull (1999), el înseamnă creşterea, întărirea, dezvoltarea şi îngrijirea capacităţilor şi a calităţilor persoanelor. A fi ascultat şi crezut contribuie la sentimentul clientului că este capabil, deoarece validează experienţele şi sentimentele sale. Utilizarea acestei calităţi a relaţiei de asistenţă socială ca metodă de lucru specifică s-a constituit în cadrul muncii cu grupurile defavorizate ale societăţii: femei, persoane de culoare şi altele. In cazul unor astfel de grupuri, problema esenţială este aceea a dobândirii unor puteri sporite de acţiune şi control, pentru a putea influenţa în mai mare măsură propriul mediu de viaţă. Capacitarea poate începe printr-o discuţie deschisă privind preferinţele participanţilor la acea relaţie, lăsând asistaţii să-şi exprime propriile păreri privind ceea ce aşteaptă şi ceea ce preferă. Pornind de la acceptarea principiului autodeterminării, asistentul social va renunţa la funcţia lui de control în cât mai mare măsură şi va capacita clientul să decidă asupra modului de implicare în situaţie şi de a se folosi de anumite resurse. Astfel clientul îşi va lua în mai mare măsură responsabilităţi pentru acţiunile sale, ceea ce este un scop primordial în procesul de asistare.

5.2 Definirea şi prezentarea atributelor relaţiei profesionaleÎn istoria teoretizării asistenţei sociale ca activitate profesională nu există practic

un concept mai frecvent folosit şi catalogat ca important, ca cel al relaţionării. Există aproape o unanimitate de păreri la autorii care au scris în domeniul asistenţei sociale, că relaţia profesională, stabilirea şi dezvoltarea ei este esenţială pentru o practică eficientă. Mary Richmond a arătat că munca cu cazul se realizează prin "studierea intensivă şi folosirea relaţiei sociale". În ciuda acestei recunoaşteri timpurii a relaţionării drept un concept de bază în teoria asistenţei sociale, definirea clară a conceptului s-a articulat relativ recent. Această definiţie trebuie înţeleasă în sensul unei descrieri a calităţilor relaţionării, calităţi prin care relaţia profesională promovează mai buna funcţionare

38

socială a clientului. Încă în anul 1957 Felix Biesteck face o enumerare a atributelor relaţiei profesionale sau chiar a modurilor de a defini natura relaţiei de asistare socială. Relaţia de tip asistenţă socială a fost comparată cu un schimb emoţional mutual, sau "o atitudine", sau "o interacţiune dinamică", un mediu, o conexiune între două persoane, o întâlnire de natură profesională, un proces caracterizat prin reciprocitate. Relaţia profesională în asistenţa socială este văzută ca o interacţiune dinamică, iar intenţia ce stă la baza relaţionării a fost descrisă ca fiind crearea unei atmosfere de dezvoltare a personalităţii, sau fiind un efort de a găsi o soluţie mai bună pentru problemele clientului. (Compton, Galaway, 1989)

Pe la sfârşitul anilor '50 H. Perlman1 pune accentul pe faptul că relaţionarea presupune că "în cadrul ei, sau prin intermediul ei cei doi exprimă şi investesc acelaşi fel de emoţii, sau că pot exprima sau investi chiar emoţii opuse, sau că prin intermediul ei una din părţi exprimă şi investeşte emoţii, iar celălalt le va recepta, răspunzând acestui stimul. În orice caz, această interacţiune creeează un sens al uniunii sau al antagonismului prin care cele două persoane sunt pentru un timp conectate sau relaţionate una cu cealaltă."

O marcă de identificare a unei relaţionări profesionale este intenţionalitatea sa conştientă. Fiecare dintre părţi - asistentul social şi clientul - vizează relaţia profesională, o stabileşte şi o dezvoltă în virtutea anumitor intenţii pe care le are, le conştientizează, şi pe care le urmăreşte apoi prin intermediul relaţionării. Toate relaţiile interpersonale de acest tip, tocmai datorită intenţionalităţii conştiente conţin elemente de suport şi acceptare (acceptanţă şi expectanţă). Într-o relaţie profesională de tip "case-work" avem nevoie de anumite expectanţe atât din partea asistentului social cât şi a clientului, cât şi de afirmarea unei atitudini de acceptanţă absolut obligatorie. Alte relaţii interpersonale, în afara relaţiilor din asistenţă socială nu sunt animate nici de expectanţe nici de acceptanţe, nu sunt regizate de intenţionalitate conştientă.

La sfârşitul anilor '60 G. Konopka scoate în evidenţă unul din elementele importante din contabilitatea unei relaţii profesionale şi anume, autoritatea. Ea spune că indiferent dacă în beneficiul clientului lucrează cu un grup sau cu o persoană, asistentul social este preocupat să dezvolte şi să folosească relaţia profesională. În acest sens el îşi afirmă autoritatea. Forţa asistentului social va consta astfel în intenţie, în căldură şi în înţelegere.

A.K. Lucas a definit relaţia de ajutor ca pe un mediu ce este oferit oamenilor cu probleme, prin el oferindu-se posibilitatea ca aceştia să facă alegeri atât în legătură cu decizia de a primi ajutor cât şi în legătură cu decizia privind modul cum va folosi acest ajutor. Este deci vorba de înţelegerea relaţiei profesionale ca un instrument prin care se dezvoltă nişte ocazii, ce sunt apoi oferite clientului. Lucas indentifică printre calităţile profesionale proprii relaţiei profesionale următoarele: mutualitatea (reciprocitatea), exprimarea sentimentelor, cunoştinţele, preocuparea pentru celălalt, intenţia, faptul că relaţia asistent social-client are loc "aici şi acum" , oferirea de ceva nou, evitarea unei atitudini care să-l facă pe client să se simtă judecat, moralizat, discriminat etc.

1 Tema relaţiei profesionale reprezintă o traducere şi adaptare după B. Compton şi B.

Galaway "Social Work Processes" (1989) pg.270-317.

39

Pincus şi Minhan (1973) au adaptat teoria sistemelor în asistenţa socială, şi au făcut distincţia între sistemul ţintă şi sistemul client. Totodată au clasificat relaţia de asistenţă socială în trei tipuri:

a) relaţie colaborativă;b) relaţie cooperativă;c) relaţie conflictuală.

Indiferent de tipul relaţiei, elementele comune, prezente mai ales în relaţiile de tip case-work, sunt: intenţiile (cel puţin două), preocuparea pentru nevoile sistemului client, obiectivitatea şi conştiinţa de sine, cu referire la asistentul social - agent al schimbării, conform terminologiei celor doi autori.

În general relaţionările proprii asistenţei sociale pot fi clasificate şi descrise de-a lungul a două axe. Prima, evidenţiază rolul asistentului social în cadrul sistemului agentului schimbării (rol de persoană care oferă ajutor, sau rol de mediator, educator, broker de resurse etc.), iar cea de-a doua, scoate în evidenţă sistemul în care asistentul social înţeles ca agent al schimbării este implicat. Agentul schimbării poate fi implicat în sistemul ţintă (de ex. familia clientului), sau poate fi implicat în sistemul - acţiune - (de ex. o reţea de profesionişti, servicii/instituţii prin care se face intervenţia). Ambele axe însă, scot în evidenţă faptul că toate relaţiile profesionale în acest spaţiu al asistenţei sociale implică autodisciplină, cunoaştere de sine, capacitatea de a fi la dispoziţia clientului, autenticitatea, congruenţă în folosirea sinelui, adică o cât mai corectă întâlnire între mesajele noastre şi comportament. Aceste elemente devin, în funcţie de tipul relaţionării, mai accentuate sau mai estompate. În relaţia de tip case-work elementele foarte importante sunt cele legate de congruenţă, autenticitate şi de a fi la dispoziţia clientului.

Conform autorilor Compton şi Galaway (1989), sintetizând, s-ar putea spune că literatura de specialitate pune în evidenţă următoarele elemente esenţiale ce compun relaţia de asistenţă socială:

- preocuparea pentru alţii;- angajarea şi asumarea de obligaţii;- acceptanţa şi expectanţa;- empatia;- autenticitatea;- autoritatea şi puterea;- intenţia.

Acestea însă trebuie dublate de calităţi profesionale, precum:- maturitate;- creativitate;- capacitatea de a face observaţii cu privire la propria persoană;- dorinţa de a ajuta;- curajul;- abilitatea de a rezista la şi de a suporta ambiguitatea.Aceste elemente şi calităţi profesionale ce compun şi susţin relaţionarea de tip

asistenţă socială sunt influenţate de următoarele variabile:- intenţia relaţiei;- poziţia asistentului social în cadrul sistemului agentului schimbării (agenţie,

instituţie);

40

- rolul asistentului social şi rolul altora în cadrul interacţiunii profesionale;- rolul şi poziţia altor factori din sistemul social (de ex. comunitate, biserică etc.);- scopul spre care asistentul social dirijează activitatea de schimbare;- forma sau maniera de comunicare (verbală sau în scris);- scopul spre care alte sisteme dirijează activitatea de schimbare;- îndemânarea asistentului social din punct de vedere decizional, mai ales în ce

priveşte metoda potrivită pentru intervenţie;- tipul de sistem cu care asistentul social interacţionează în cadrul relaţiei

profesionale (individual, grup, comunitate).Primul element al relaţionării este intenţionalitatea relaţiei profesionale. Orice relaţie între doi oameni, indiferent dacă este profesională sau nu, se caracterizează printr-o anumită intenţionalitate cu care unul sau celălalt dintre partenerii relaţiei pornesc în stabilirea ei. Scopurile unei relaţii determină maniera în care o persoană interacţionează cu o alta şi determină însăşi dezvoltarea relaţiei. Intenţionalitatea profesională în munca cu individul şi cu familia se deosebeşte de intenţia unei relaţii personale prin aceea că are o intenţionalitate conştientă şi deliberată, care este determinată de inteţia generală specifică profesiei de asistent social, prin urmare de setul valoric, de universul axiologic al muncii de asistare socială.

Intenţionalitatea relaţiei profesionale trebuie evidenţiată sub două aspecte:- intenţionalitatea relaţiei profesionale este una proprie asistenţei sociale, acest

aspect poartă numele de intenţionalitate normativă pentru că normele, regulile, valorile ce orientează intenţiile unui asistent social ce aplică metoda muncii de caz, sunt proprii asistenţei sociale în ansamblul său;

- înţelegerea felului în care fiecare relaţie de tip asistenţă socială, a fiecărui profesionist, cu care dintre clienţii săi este o intenţionalitate specifică, aparte de orice altă relaţie datorită intenţiei specifice, care înseamnă că fiecare client are o anumită problemă pe care o trăieşte, o înţelege şi căreia îi vede rezolvarea într-un mod specific, unic; deci intenţia operaţională va fi una proprie doar acelui client(ă), chiar dacă relaţia sa cu asistentul social, asemenea cu a altor mulţi oameni, este una de ajutor.

Felul în care devine operaţională o intenţie depinde de client şi de capacitatea, competenţa de care profesionistul dispune, inclusiv din punctul de vedere al deciziei metodologice. Ceea ce rămâne foarte important, indiferent de aspectele intenţiei e că relaţia profesională se construieşte şi se dezvoltă pe o axă intenţională recunoscută, conştientizată de toţi participanţii la relaţie. Este de aceea, foarte important să se înţeleagă de la început ce intenţii există, înainte de a se formula contractul, pentru că tot ce rămâne ascuns ca intenţie, poate influenţa negativ rezolvarea problemei clientului. Dacă intenţiile sunt însă clare, atunci se pot formula foarte uşor obiectivele procesului de asistare socială. Această recunoaştere a intenţiilor la nivelul tuturor participanţilor înseamnă deci, clarificarea intenţiilor operaţionale. Există o serie de situaţii în care tribunalul sau comunitatea sau alte instituţii pot cere asistentului social să analizeze situaţia în care acesta el/ea ar putea să controleze, sau să modifice comportamentul unui individ care de ex. poate să fie periculos pentru societate. În astfel de situaţii este esenţial ca asistentul social să fie capabil să declare clientului cu onestitate şi claritate, intenţia relaţiei profesionale pe care o vizează (să nu declare că doreşte să ajute când de fapt are intenţia să controleze). În calitate de asistent social

41

trebuie să informăm clientul de la început, în ce fel avem intenţia să facem cunoscute altor persoane din afara relaţiei de asistare socială informaţii privind persoana acestuia şi situaţia sa. Confidenţialitatea cere asistentului social să spună clientului cum, când şi ce informaţii intenţionează să facă cunoscute altor persoane. Intenţionalitatea relaţiei profesionale înseamnă şi evitarea oricărei încercări de a "împinge" clienţii să aibă încredere în asistentul social. Când formulăm intenţia pe care o urmărim prin relaţia profesională şi pe care o propunem, va trebui ca asistenţii sociali, să fim pregătiţi să reacţionăm profesionist faţă de comportamentul clientului, oricare ar fi acela.

5.3. Dezvoltarea relaţionării profesionaleRelaţia asistent social-client (individ, familie) se dezvoltă din interacţiunea

intenţionată a celor doi. Prin urmare, este corect să se considere că persoana asistată vede relaţia cu asistentul social ca pe un instrument cu ajutorul căruia poate să ajungă la soluţionarea problemei sale. Relaţia provine din comunicarea celor doi cu privire la nevoile, dificultăţile clientului. Astfel, în jurul şi prin intermediul comunicării, în măsura în care scopul relaţionării este reciproc agreat, se realizează dezvoltarea relaţiei. Această dezvoltare a relaţiei profesionale rezultă din scopul pe care ea şi-l propune. Kate Lucas spune că "un asistent social experimentat niciodată nu va încerca să menţină relaţia la un nivel plăcut. Este cea mai mare sursă de ineficienţă în acordarea unui ajutor." De foarte multe ori clientul trebuie pus în situaţii nu foarte confortabile, pus să se confrunte cu realitatea problemei sale. O relaţie profesională care urmăreşte să acorde ajutor se va dezvolta oriunde oamenii demonstrează respect unii faţă de alţii, le pasă de ce se întâmplă cu ceilalţi şi sunt gata nu doar să acţioneze ci să asculte pentru a ajuta.

Există un set de variabile care influenţează dezvoltarea relaţiei profesionale, acestea sunt:- variabila timp - ea afectează atât natura cât şi rata dezvoltării relaţiei profesionale în asistenţa socială. Deoarece relaţia şi sensul dezvoltării şi existenţei ei ţin de intenţionalitatea care o animă, ea se va sfârşi când intenţia s-a finalizat. - o altă variabilă este contextul, cadrul în care are loc relaţia (felul în care arată, locul, poziţia ca asistent social privind puterea decizională, distanţa dintre asistentul social şi persoana care solicită şi/sau necesită ajutor).Relaţia între client şi asistent este un subiect de diferenţieri, adică felul în care relaţia se dezvoltă depinde de combinaţia specifică a intenţiei, timpului, cadrului şi nu numai a acestor variabile.Relaţia profesională poate fi utilizată în două sensuri:1) asistentul social foloseşte relaţia pentru a susţine clientul atâta timp cât relaţia profesională are sens, rost;2) considerarea relaţionării ca o sarcină, în acest caz asistentul social şi clientul trebuie să se concentreze pe modul în care clientul foloseşte relaţia profesională ca model pentru alte relaţii şi interacţiuni interpersonale. În ambele sensuri de utilizare a relaţiei, asistentul social şi clientul aduc cu ei în relaţia profesională o serie de elemente care trebuie conştientizate şi controlate. Cele trei categorii de elemente sunt:

42

- elemente iraţionale (trăiri, experienţe care ies la suprafaţă, se actualizează şi pot perturba prezentul);- elemente nonraţionale (sentimente, emoţii);- elemente raţionale (calităţile cognitive, intelectuale).Atât clientul cât şi asistentul social vor imprima o anumită marcă relaţionării lor în funcţie de experienţele din trecut care le influenţează abilitatea de a relaţiona. Dezvoltarea relaţiei este foarte clar influenţată de felul în care raţionează cei doi, de felul în care înţeleg lucrurile şi sunt capabil să dezvolte raţionamente în legătură cu problema (asistentul social trebuie să aibă înţelegere faţă de cel care raţionează mai încet sau găseşte soluţia mai încet). Relaţia profesională mai este influenţată de anxietatea fiecărei persoane prezente în acea relaţie, de expectanţele fiecăreia dintre părţi, de calităţile şi resursele cu care cei doi se angajează să lucreze.

Există următoarele grupe de calităţi esenţiale într-o relaţie profesională: preocuparea pentru celălalt - asistentului social îi pasă ce se întâmplă cu clientul, are responsabilitate, grijă, respect şi dorinţa de a-l cunoaşte pe celălalt, manifestă căldură, atitudine suportivă, acceptanţă. Această calitate se concretizează de ex. în maniera în care asistentul social înţelege, ştie să-l întâmpine în biroul său pe client, în care ştie să-l asculte pe parcursul interviului, sau în felul în care îi oferă răspunsuri empatice etc. angajament şi obligaţii - relaţia de ajutor pentru a-şi atinge scopul presupune angajare, implicare şi asumare de obligaţii din partea ambelor părţi, aceste obligaţii trebuie stipulate foarte clar prin contract. De ex. asistentul social se obligă să acorde ajutor conform rolului şi competenţelor ce-i revin conform fişei postului, iar clientul se angajează să ofere informaţiile de care depinde rezolvarea problemei sale. acceptanţă şi expectanţă - acceptanţa înseamnă mai mult decât refuzul de a face judecăţi cu privire la persoană şi conduită, înseamnă a căuta un mod activ să-l înţelegi pe celălalt, în cazul asistentului social, clientul. Elementele care compun acceptanţa sunt: cunoaşterea sau efortul de a-l înţelege pe celălalt prin care ajungem la cunoaştere, individualizare, încrederea în capacitatea clientului de a se autodetermina şi autodirecţiona. Acceptanţa nu înseamnă că suntem de acord cu clientul. Cea mai eficientă cale de a dovedi clientului acceptanţa constă în efortul de a-i înţelege situaţia, conduita, sau perspectivă din care-şi abordează problema.

43

Teme / exerciţii:

Găsiţi pentru fiecare variabilă ce facilitează dezvoltarea relaţiei profesionale, factori care pot perturba această dezvoltare şi deci, trebuie evitaţi.

Construiţi cel puţin două argumente prin care să dovediţi, rolul creativităţii, respectiv al curajului în relaţia profesională din practica

Recapitulare:

Relaţia profesională, stabilirea şi dezvoltarea ei sunt esenţiale pentru o practică de asistare socială eficientă.Există în evoluţia asistenţei sociale şi o istorie a definirii conţinutului şi atributelor relaţionării profesionale. Relaţia profesională are întotdeauna o intenţionalitate a sa, care include o dimensiune intenţională normativă şi una operaţională care trebuie să fie clarificate şi agreate de protagoniştii relaţionării profesionale.

Drepturile persoanelor prin care îşi pot afirma personalitatea (adaptare după Brill, 1990, p. 33)

Declaraţia drepturilor de autoexprimare1. Ai dreptul să refuzi solicitările altora, fără să te simţi vinovat pentru aceasta.2. Ai dreptul să simţi şi să-ţi exprimi sentimentele, ca de exemplu cele de

supărare. 3. Ai dreptul să intri în competiţie cu alţii.4. Ai dreptul să îţi foloseşti propria judecată când decizi asupra propriilor tale

nevoi.5. Ai dreptul la propriile tale greşeli.6. Ai dreptul ca opiniile şi ideile tale să fie respectate în aceeaşi măsură ca şi

opiniile şi ideile altora.7. Ai dreptul să ceri ajutorul şi afecţiunea celorlalţi.8. Ai dreptul să fii tratat ca un adult.9. Ai dreptul să spui altora care sunt nevoile tale.10. In anumite situaţii ai dreptul să le spui altora ce doreşti de la ei.11. Ai dreptul să le ceri altora să îşi schimbe comportamentul faţă de tine. 12. Ai dreptul să fii tratat ca un adult capabil şi nu ca un copil.13. Ai dreptul ca ceea ce faci să nu fie considerat din start ca fiind greşit. 14. Ai dreptul să recurgi la timp ca să îţi pui sentimentele în ordine, cu propriul

ritm şi să nu preiei ritmul altora.15. Ai dreptul ca alţii să îţi impună propriile valori.

BIBLIOGRAFIEBarker, R.L., 1987, Social Work Dictionary, NASW, Silver Spring, MarylandBrill, N.I., 1990, Working with People; The Helping Process, 4th, ed. Longman, New

YorkCompton, B.R., Galaway, B., 1989, Social Work Processes, Wadsworth, CaliforniaPerlman, H.H., 1979, Relationship: The Heart of Helping People, Chicago, Univ. of

Chicago PressRubenstein, H., Bloch, M.H., 1982, Things that Matter, Macmillan, New YorkRogers, C.R., C.R., 1957, The Necessary and Sufficient Conditions of Therateutic

Personality Change, Journal of Consulting Psychology, 21, p. 95-103Rogers, C.R., 1961, The Characteristics of the Helping relationship, in on Becoming a

Person, Boston, Houghton Mifflin, p. 39-58

44

Capitolul 6. INTERDISCIPLINARITATE SI MODELELE TEORETICE APLICATE IN ASISTENTA SOCIALA

6.1. InterdisciplinaritateAşa cum a reieşit, problema competenţei practicienilor nu se poate limita la însuşirea unor aptitudini şi deprinderi, o importantă componentă fiind bagajul teoretic al asistentului social. Asistenţa socială este considerată îndeobşte o activitate practică care, din punctul de vedere al evoluţiei sale are limite teoretice mai puţin clar definite, decât alte discipline. Aşa cum am mai arătat, fundamentarea ei teoretică este interdisciplinară. Psihologia şi sociologia sunt în mod deosebit relevante pentru acest cadru teoretic. Dreptul, economia, ştiinţele medicale, politica, ştiinţele educaţiei oferă şi ele sisteme de înţelegere şi de acţiune ale fenomenului social în context legal, economic, medical, politic şi educaţional. Modelele adoptate provin, deci, din orientările de bază ale psihologiei, sociologiei, psihologiei sociale, antropologiei, precum şi toate domeniile de interferenţa ale acestora. Ele constituie sistemul de coordonate la care se raportează şi cu ajutorul cărora se analizează problemele, situaţiile, persoanele; pornind de la ele se planifică remedii şi se implementează tehnici adecvate de tratare a problemelor. In analiza noastră vom porni de la o evaluare succintă a legăturilor asistentei sociale cu celelalte domenii principale ale trunchiului de ştiinţe sociale. Vom prezenta dupa Hoffman şi Sallee ( 1994, Social Work Practice) câteva principii de bază preluate de către asistenţa socială din alte ştiinţe:

Principii preluate din psihologieLucrătorii din domeniul asistenţei sociale utilizează o serie de cunoştinţe

din diferite teorii psihologice. Viaţa psihica este înţeleasă ca fiind complexă, având o componentă interioară, dar şi un comportament exteriorizat. Fiecare individ, independent de condiţionările sale sociale, are memorie, gândire, sentimente, capacitate de planificare, şi o mulţime de nevoi, iar legităţile tuturor acestor procese şi fenomene psihice au caracteristici şi o procesualitate care se mişcă între anumite limite generale.

Ştim, de exemplu, că pentru ca un copil să se dezvolte normal el trebuie să se simtă iubit de cel puţin o persoană din anturajul său şi să se simtă în siguranţa, mai ales în prima perioadă a vieţii sale. Ştim de asemenea, că relaţiile şi calitatea vieţii din prima copilărie pregătesc dezvoltarea ulterioară a personalităţii copilului, modul de interpretare şi de valorizare a experienţelor ulterioare. Dar nici "dragostea nu e de ajuns" (Bruno Bettelheim, 1950, Love is not enough, The free press, USA), fiecare are nevoie şi de un mediu stimulator în care capacităţile sale mentale să se dezvolte.

Contribuţiile fundamentale ale psihologiei la dezvoltarea asistenţei sociale le putem formula sub forma unor principii de baza:

1. Recunoaşterea complexităţii personalităţii umane, care este o fiinţa biologică, cognitivă, emoţională, voliţională.

45

2. Recunoaşterea necesităţii pentru fiecare fiinţa umană a unui climat care să ofere posibilitatea acumulării de experienţe necesare dezvoltării (Watson, Skinner, 2).

3. Personalitatea umană are posibilitatea şi capacitatea de a se dezvolta emoţional, cognitiv şi pe plan acţional pe tot parcursul vieţii, în ciuda unor bariere şi dificultăţi (Erikson, Piaget). 4. Experienţele sunt unice pentru fiecare personalitate, ele nu pot fi trăite sau reproduse identic de către diferite persoane, indiferent de similarităţile mediului de viaţă.

Principii care derivă din psihologia socialăPsihologia socială vizează studiul omului în societate, analizează şi caută

semnificaţii ale componentelor sociale, ale interacţiunii indivizilor în funcţie de evenimentele şi fenomenele sociale. Incercăm să rezumăm contribuţiile esenţiale ale psihologiei sociale în urmatoarele idei:

1. Eul individual se constituie ca rezultat al procesului de socializare. Pe parcursul acesteia din urmă individul îşi însuşeşte normele grupului la care aparţine individul.

2. Indivizii trăiesc în grupuri sociale, care sunt sisteme închegate, cu capacitate de autoreglare prin interacţiunile şi percepţiile reciproce dintre membrii grupului, şi prin relaţiile sale cu exteriorul.

3. Fiecare individ are o anumită poziţie şi un rol în cadrul social în care trăieşte (Linton, 3, Merton, 1968,4 ). Repertoriul din cadrul unui rol depinde de aşteptările faţă de poziţia socială care determină acel rol.

4. Organizaţiile şi comunităţile provin din nevoia de interacţiune sociala dintre indivizi, dar depăşesc nivelul individual şi de grup prin reguli, regulamente, legi mai mult sau mai puţin formalizate. Societăţile complexe sunt caracterizate de extinderea organizaţiilor birocratice, care, prin intenţia lor, ar trebui sa contribuie la asigurarea libertăţilor cetăteneşti ale indivizilor.

Principii care derivă din sociologie Sociologia studiază legile fenomenelor şi structurilor sociale, interrelaţiile lor şi influenţele lor asupra vieţii oamenilor. Sociologia, spre deosebire de orientările terapeutice desprinse din psihologie, nu oferă modalităţi de tratament privind îmbunătăţirea societăţii. Explicaţia sociologica, "imaginaţia sociologica" (termen folosit de sociologul american C. Wright Mills, 1959, 5) oferă modalităti de stabilire de legături şi de inferenţe între diferitele nivele ale societăţii, de la cele mai impersonale politici şi organizaţii, la cele mai intime trăsături şi atitudini umane. Contribuţia sociologiei la dezvoltarea asistenţei sociale se referă în primul rând la următoarele:

1. In mediul social indivizii trăiesc în structuri sociale organizate ierarhic, ei diferenţiindu-se în funcţie de poziţia ocupată în ierarhia socială.

2    ?Skinner, B.F., 1974, About behaviorism, New York: Knopf3    ? Linton, Fundamental cultural al personalităţii4    ? Merton, R..K., 1968, Social Theory and social structure, New York, Free Press5    ? C. Wright Mills, 1959, The sociological imagination, New York: Oxford University Press

46

2. Stratificarea socială este rezultatul diferenţelor dintre grupurile sociale în funcţie de bogăţie, de putere, de poziţia de clasa, rasă, etnie, sex. Tendinţa socială dominantă este că poziţia de clasă este legată de venit iar grupurile minoritare sunt în general pe poziţii joase ale ierarhiei puterii. Femeile, aproximativ jumătate din populaţie, au şi ele în medie, venituri mai scăzute decât bărbaţii, mai ales în cazul când trăiesc singure, sau cu copii.3. Există o anumită mobilitate între elementele diferitelor straturi şi structuri sociale. Un important factor al mobilităţii indivizilor îl constituie educaţia.

Principii preluate de la antropologie Asistenţa socială a preluat din antropologie un vast bagaj valoric şi de cunoştinţe privind diferenţele culturale şi etnice (tendinţa mult accentuată în ultima decadă). Ca urmare, practica respectării tradiţiilor culturale, acceptarea diferenţelor de obiceiuri, concepţii şi modalităţi de exprimare a devenit un specific al asistenţei sociale.

1. Indivizii şi familiile din grupurile minoritare se deosebesc adesea prin comportamentul lor de cel al persoanelor din cultura dominantă. Aceasta nu înseamnă, însă, că diferenţele culturale pot explica, prin ele însele, diferenţele de nivel economic şi educaţional între etniile minoritare şi majoritare.

2. Cultura în sine nu creează acele mari diferente în privinţa statutului socio-economic şi a nivelului educaţional, pe care o găsim adesea între o etnie majoritară şi una minoritară (spre exemplu, la etnia romilor în majoritatea ţărilor est europene sau la populaţia de culoare din America). Datorita diferitelor determinări istorice, membrii unor grupuri minoritare se regăsesc în mod prioritar în clase sociale inferioare. Intelegera relaţiilor dintre etnicitate, rasa şi apartenenţa la o anumită clasă socială este, de asemenea, un principiu esenţial al formării în domeniul asistentei sociale.

6.2. Modelele teoretice şi rolurile lor

Teoria muncii sociale cuprinde un domeniu vast şi complex, cu rapide expansiuni în ultimii ani, care a adoptat modele şi tehnici din ştiinţele sociale, dar le-a dezvoltat în mod propriu, pornind de la cazuistica sa specifica. Caracterul particular al modelelor teoretice din asistenţa socială provine din însăşi necesitatea de reconsiderare teoretică a modelelor de bază privind comportamentul uman, societatea şi legăturile dintre ele, reconsiderare necesară pentru a le adapta cazurilor particulare, cu nevoi sau particularităţi speciale.

Nici un model teoretic singur nu este suficient de larg (de comprehensiv) încât să ofere explicaţii şi soluţii pentru toate variantele, necesităţile şi posibilităţile pe care le conţine individualul, adică nu poate oferi un cadru de înţelegere pentru toate cazurile practice. Practicienii afiliaţi unui anumit model pot aplica concepţii sau chiar tehnici asociate unei alte teorii. Puţini sunt cei purişti, care se considera adepţi în exclusivitate ai unui singur model teoretic. Acei practicieni care ar şti sa acţioneze conform unui singur model, ar face un deserviciu clienţilor lor, dar şi lor înşişi, fiindcă ar limita eficienţa activităţii lor

47

profesionale la rezolvarea acelor probleme care corespund exact (lucru foarte rar întâlnit în realitate) modelului teoretic ales.

Diferenţele dintre teorii privesc : felul de a privi lumea, modul de a explica adaptarea la viaţa sociala, factorii dezvoltării, punctul de vedere asupra resurselor umane, asupra bolilor, handicapului, insucceselor, scopurile intervenţiei, durata intervenţiei, metodele de apreciere şi alte dimensiuni importante.

Proliferarea în etapa actuală de dezvoltare a ştiinţei a teoriilor care abordează varietatea de aspecte ale problemelor umane oferă posibilitatea practicianului să selecteze modalităţi specifice de interpretare şi de intervenţie care şi-au dovedit eficienţa pentru anumite situaţii problema. Această varietate de cunoştinţe oferă căi multiple de înţelegere şi abordare a fenomenelor sociale, dar creează de asemenea o şansă sporită pentru pericolul fragmentării bagajului de informaţii profesionale. Pentru a putea să ne apărăm de acest real pericol, cauzat de limitele capacităţii noastre de cuprindere, de retenţie şi de înţelegere, precum şi de limitele accesului la informaţii, va trebuie sa cunoaştem teorii integratoare, care să ofere un cadru unificator pentru varietatea de probleme social umane cărora li se adresează asistenta socială.

In sumara prezentare a teoriilor care fundamentează asistenta socială, un prim punct de vedere urmărit va fi cel al gradului de generalitate al unei teorii.

MODELUL SISTEMELOR ECOLOGICEEste teoria pe care o considerăm ca având cel mai înalt grad de

generalitate. Ea are ca punct de plecare "Teoria generală a sistemelor", concepută încă în prima jumătate a secolului de către filosoful Ludwig van Bertalanffy şi a fost adaptată pentru sistemele ecologice, respectiv pentru sistemele umane de către Weber, 1969, Germain C.B. 1979, Germain C.B., Gitterman, 1980, 1981, Meyer, 1983.6 După Germain, ecologia este o formă a teoriei sistemelor, care ne ajută să întelegem relaţiile indivizilor unii cu alţii şi cu mediul în care traiesc. Modelul ecologic, analizând impactul reciproc al indivizilor cu mediul lor, luând în considerare toate subsistemele care se interpun, reflectă o atitudine holistică propice asistentei sociale, care cu ajutorul acestui model depăşeşte dihotomia persoană - mediu şi favorizează abordarea probabilistică, interacţionistă, mult mai realistă pentru întelegerea problemelor sociale.

Concepte caracteristice pentru teoria sistemelor:

In asistenţa socială această teorie porneşte de la premisa general acceptată că problemele umane trebuie privite în propriul context de împrejurări. Indivizii, grupele, instituţiile sunt într-o continuă interacţiune unele cu altele, precum şi cu mediul înconjurător. Problemele umane formează un sistem unitar cu mediul înconjurător (vom vorbi mai târziu despre sistemul problemei), fiecare sistem fiind unic. Dat fiind că fiecare sistem e format din componente, care la

6    ? Weber, 1969, Germain C.B., 1969, Teaching an Ecological Approach to Social Work Practice, 1976,in Teaching for Competence in the Delivery of Direct Services, pp 31-39. New York: Council on Social Work Education, 1976, Germain C.B., Gitterman, 1980, The life model of social practice, 1981, Meyer, 1983.

48

rândul lor pot fi considerate ca fiind ele însele sisteme, putem spune că fiecare sistem e format din subsisteme. Subsistemele variază în privinţa caracteristicilor lor (de exemplu nu există două familii, două grupuri la fel). Satisfacerea nevoilor umane şi dezvoltarea personalităţii are loc în condiţiile unor tranzacţii normale între personalitate şi mediu (pentru ca un elev să înveţe trebuie o şcoală adecvată, profesori competenţi, suportul părinţilor, abilităţi perceptuale şi intelectuale adecvate, motivaţie pentru învăţare şi relaţie pozitiva cu profesorii).

Disfuncţiile ivite în orice domeniu al tranzacţiilor dintre indivizi, sau dintre indivizi şi resurse afectează nevoile umane şi conduc la stres sau la o funcţionare necorespunzătoare. Reducerea sau eliminarea stresului reclamă eforturi de cooperare al căror scop este ameliorarea adaptării unei persoane la mediul său. Se întâmplă ca, singuri, unii oameni cu probleme să nu deţină suficiente resurse de cooperare cu mediul lor. Munca socială implică asistenta acordată acestora, prin:

găsirea mijloacelor de realizare a nevoilor, încercarea de a-i învăţa să-şi rezolve propriile probleme, de a le dezvolta resurse esenţiale, de a le mări capacităţile de a coopera cu mediul din jur.

Abordarea sistemică reclamă cunoştinţele privind diversele subsisteme implicate în interacţiunea om - mediu.

1. Subsistemul individual . Acesta se referă la ansamblul de componente care asigură functionalitatea unui individ în mediul său social. El cuprinde la rândul său subsistemul biologic (cu multiplele sale componente ca, de exemplu, sistemul osos, nervos, muscular, circulator, digestiv etc., ce fac domeniul biologiei umane), cel cognitiv, emoţional, comportamental, motivaţional etc. (domeniul psihologiei şi al ramurilor sale).2. Subsistemul interpersonal . Acesta se referă la relatiile părinţi-copii, relaţiile din cuplul marital, legaturile familiale mai largi, cu bunicii, socrii şi rudele, prieteniile, relaţiile cu vecinii, cu grupul de munca sau cel cultural de referinţa şi cu alte persoane semnificative din ansamblul de interrelaţii ale individului). Felul relaţiilor din ansamblul de relaţii interpersonale depinde de caracteristicile individuale ale partenerilor implicaţi in relaţie, dar şi de poziţia lor reciproca în cadrul sistemului proxim. De exemplu, natura relaţiilor dintre părinţi şi copii este dependentă de poziţia de copil (caracterizată prin dependentă, subordonare, inferioritate, dar şi de dreptul de a fi iubit şi îngrijit), respectiv de poziţia de a fi părinte (responsabilitate, autoritate, independentă, superioritate fată de copil). Relaţiile cu anumite persoane influenţează relaţiile cu alte persoane (spre exemplu, o anumita relaţie cu un partener de sex opus poate influenţa relaţia adolescentului cu părinţii săi; relaţia cu soacra poate influenţa relaţia soţ - soţie). Explorarea subsistemului de relaţii interpersonale este deosebit de importanta pentru munca practicianului asistent social, reţeaua de relaţii sociale ale fiecăruia fiind o posibilă sursă de ajutor şi energie pentru individ. Pentru explorarea subsistemului interpersonal recomandăm metoda atomului social şi a hărţii sociale (vezi exerciţiile).

49

3. Subsistemul organizaţiilor, instituţiilor, al comunitaţilor. Activitatea şi relaţiile individului se desfaşoară în cadrul unor cadre formale: şcoală, biserică, instituţii culturale, spital, locul de munca, organizaţie politica, serviciu administrativ etc. Specificul lor este determinat de ansamblul regulilor lor de funcţionare, reguli care îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre membrii sau participanţii la acea organizaţie, respectiv instituţie sau asociaţie. Intre caracteristicile diferitelor organizaţii şi instituţii exista deosebiri în ceea ce priveşte gradul de deschidere şi de formalizare. O instituţie de protecţie a copiilor, ca de exemplu un leagan de copii, era o instituţie funcţionând sub egida Direcţiei Sanitare. Ea are anumite legi şi reguli bine circumscrise, care au ca punct de plecare legităţile şi regulamentele din instituţiile sanitare. Acestea îşi vor pune amprenta asupra activităţilor dominante desfăşurate cu copiii din instituţie, care vor fi primordial de natură medicală, chiar dacă în leagănul de copii sunt internaţi, în majoritate, copii sănătoşi. In astfel de instituţii concepţia medicala se manifestă adesea şi prin restricţii în programul de vizitare a copiilor de către părinţii lor, sau de către voluntarii doritori să-i suplinească parţial pe părinţi, considerându-se că "străinii" ar putea fi focare de infecţie pentru copii. Natura regulilor instituţiei poate duce astfel la o tendinţa de izolare, de închidere a instituţiei, tendinţa a cărei consecinţă poate fi accentuarea fenomenului de hospitalism, cu toate consecinţele sale negative asupra copiilor (ca întârziere în dezvoltare, tulburări afectiv-motivaţionale).4. Subsistemul mediului înconjurător fizic. El se referă atât la mediul natural în care indivizii îţi desfăşoară viaţa (mediul geografic, condiţiile de clima, de vegetaţie), care ne influenţează în mod evident modul nostru de trai, ca şi la creaţiile omului, adică la mediul fizic artificial (casă, cartier, sistem de clădiri, arhitectură rurală respectiv urbană, vilă, bloc lamă sau zgârie nori şi alte creaţii artificiale).

Pentru microclimatul oricărei familii locuinţa e un element de viaţa esenţial al condiţiilor de trai. O locuinţa într-o vilă luxoasă, în care fiecare are camera proprie este mult mai relaxantă decât o singură cameră, în care stă întreaga familie, adăpostită eventual într-o căsuţă dărăpănată.

In concepţia sistemelor ecologice, Bronfenbrenner arată că individul asistat trebuie privit din perspectiva unor sisteme ecologice de nivele diferite:

a) microsistemul, cuprinde relaţiile interpersonale, rolurile persoanelor,, aşteptările lor de rol şi activităţile lor intenţionale;

b) mezosistemul, cuprinde legăturile reciproce dintre două sau mai multe microsisteme în care este inclus asistatul; de exemplu: şcoală - familie, familie - loc de muncă, cercul de prieteni - familie;c) exosistemul, cuprinde acele subsisteme (organizări) din care asistatul nu face parte în mod direct, dar care pot să-l influenţeze în mare măsură prin întâmplările cărora le dau curs şi prin însăşi situaţia de fapt; de exemplu: efectul condiţiilor de muncă asupra climatului familial al copilului;d) macrosistemul, care se referă la influenţa unor factori care privesc societatea, cu legislaţia ei, instituţiile ei, elemente ei culturale, mentalităţile, obiceiurile, valorile, normele, prejudecăţile ei;

50

Prin analiza sistemelor descrise va trebui să descoperim aşa numita matrice de criză, pe care ne vom baza, mai apoi, intervenţia.

Avantajul major al modelului sistemic este că întreaga gamă a problematicii muncii sociale poate fi abordată din această perspectivă. Stabilirea surselor problemei şi a focarelor de intervenţie în cadrul sistemului sunt primii paşi în aplicarea acestui model sistemic. Pentru ca asistenţii sociali sa fie eficienţi în cât mai mare măsură , intervenţiile trebuie să acţioneze asupra tuturor subsistemelor critice ale unui sistem problemă dat.

Pentru rezolvarea subsistemelor critice se pune problema cunoaşterii altor modele teoretice, mai specifice. Pentru a face alegeri corecte din multitudinea de cunoştinţe teoretice care ne stau la un moment dat la dispoziţie , dar şi pentru a implementa o anume intervenţie, propunem ca, alaturi de numeroşi autori de tratate de asistenţa socială, să urmăm calea eclecticismului.

Ecleticismul sistematic nu aderă în mod exclusiv la nici o teorie particulară, dar alege teorii şi modele care s-au dovedit din punct de vedere empiric a fi cel mai potrivite ca eficienţă pentru cazuri asemănătoare. Ecleticismul sistematic reclamă să fi la curent cu teoriile care apar şi cu cercetările recente. Această abordare a practicii conţine la cel mai înalt nivel promisiunea de a fi competent şi eficace faţa de larga gamă de probleme ale clientului.

Punctul nostru de vedere este deci acela al ecleticismului sistematic, practicat în cadrul ştiinţific oferit de modelul sistemelor ecologice şi care are următoarele criterii de alegere a teoriilor specifice:- Sunt de preferat teoriile care au fost experimentate, şi pentru care avem date privind eficienţa lor.- Sunt de preferat, în situaţii de eficienţa asemănătoare, teoriile de durată mai scurtă, şi cu un cost mai mic.- Se va ţine cont de indicaţiile privind aplicabilitatea practica. Teoriile bazate în măsură foarte mare pe abstractiuni şi deducţii uita să informeze pe practician asupra modului de implementare în practică şi de aceea au o valoare limitată.- Ar fi bine să ne gândim şi la siguranţa noastră în cunoaşterea unei anume teorii şi a tehnicii corespunzătoare, precum şi la implicaţiile etice ale acesteia.

Instrumente de lucru specifice abordării sistemice

HARTA ECO

Ce este o hartă eco?Este o diagramă scrisă a sistemului ecologic al unui client/familii, a sistemelor majore, împreună cu toate relaţiile şi legăturile existente care afectează şi influenţează şi/sau sunt influenţate de către client/familie.

La ce este folosită?

51

1. Pentru a identifica membrii unei familii (nucleare sau extinse), natura relaţiilor dintre ei, resursele pe care le schimbă cu clientul

2. Pentru a identifica alte persoane şi sisteme din mediul socialal clientului/familiei şi resursele pe care le schimbă cu ele

3. Pentru a identifica relaţiile clientului/familiei cu sistemele comunităţii4. Pentru a identifica contribuţiile prezente şi trecute ale clientului în facoarea altor

persoane5. Pentru a identifica sistemele prin care resursele adiţionale ar putea fi folosite.

De ce este un instrument util?Organizează o mulţime de informaţii ale trecutului clientului (cazierul)1. Prin harta-eco clientul/familia sunt angajaţi într-un proces de evaluare a relaţiilor pe

care le au cu mediul social2. Ajută la identificarea contribuţiilor pozitive ale clientului aduse mediului şi lipsa

suportului din partea mediului, identifică şi evaluează posibile resurse de ajutor3. Harta-eco poate fi modificată pe parcurs, astfel ca şi familia si asistentul pot urmări şi

observa schimbările petrecute4. Poate fi adaptată la orice tip de situaţie socială.

Cum se construieşte o hartă-eco?1. Spuneţi clientului (sau şi altei persoane importante care aţi dori să vă ajute) că puneţi

pe hârtie, împreună, o imagine a celor mai importante relaţii ale clientului dvs. Cu familia, comunitatea, grupul de prieteni, mediul său de viaţă, a tot ceea ce este important pentru clientul dvs.

2. Începeţi cu căminul clentului; membrii casei trebuie notaţi pe hartă ca şi într-un arbore genealogic, folosind pătrate pentru a indica bărbaţii şi cercuri pentru a indica femeile din familie, membrii decedaţi se notează cu un X şi pot fi înscrişi pe hartă la marginea cercului familiei

3. În continuare sunt identificate acele sisteme ale mediului care afectează, influenţează viaţa clientului /familiei. După ce natura tranzacţiei client/sistem a fost determinată, se trasează o linie pentru a exprima atât legătura cât şi calitatea ei (indicată in partea de jos a foi )

În timp ce construiţi harta-eco poate fi mai uşor şi totodatã mai corespunzãtor sã exploraţi:

1. cum percepe clientul/familia schimbãrile cu alte sisteme; ce face sau a fãcut fiecare şi pentru cine2. ce simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile cu alte sisteme, în particular ce sinte clientul ãn legãturã cu ajotorul primit, cum se simt membrii familiei în legãturã cu ajutorul dat3. cât de adecvat se simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile care vor urma datoritã nevoilor identificate4. percepe clientul/familia, sau chiar şi alte sisteme noi, sau alte sisteme care ar merita sã fie cercetate, ca ffind surse de ajutor pentru a-şi satisface/rezolva nevoile identificate

52

Harta-eco permite identificarea punctelor forte ale clientului, precum şi a nevoilor lui. Aceastã hartã poate fi construitã şi fãrã ajutorul clientului, cu ajutorul lui sau al familiei, împreunã sau separat.

Legenda hãrţii: se folosesc fie cuvinte descriptive sau se deseneazã diferite linii:__________ pentru legãturi puternice- - - - - - - - pentru legãturi tensionate pentru legãturi stresante

pentru legãturi întrerupte sau moarte. Se traseazã sãgeţi de-a lungul liniilor pentru a sublinia izvorul energiilor, al

resurselor, etc.

Aplicaţie practicã:

Studiu de caz:

Moraru Ioan este un baiat de 16 ani. El suferã de Sindromul Down. frecventeazã o clasã specialã de la liceul din localitate. El merge la şcoalã 5 zile /sãptãmânã. Dirigintele lui se numeşte Popescu , iar Ioan îl simpatizeazã foarte mult. Familia lui Ioan are de asemenea un respect deosebit pentru d-l Popescu.

De 2 ori pe sãptãmânã, dupã cursuri, Ioan participã la un program în cadrul unei organizaţii neguvernamentale, nonprofit, din localitate. În cadrul acestui program, Ioan face parte dintr-un grup de adolescenţi care îşi concentreazã atenţia asupra deprinderilor necesare traiului zilnic şi a celor legate de un loc de muncã.

Ioan este de asemenea implicat în activitãţi extraşcolare, sponsorizate de biserica protestantã localã. Acolo el participã la activitãţile unui grup de artã şi dintr-o echipã de fotbal.

Ioan locuieşte cu tatãl sãu şi cu trei surori în varstã de 8, 10 şi 17 ani. Mama lui a murit cu 5 ani în urmã. D-l Moraru, tatãl lui, lucreazã la Cãile Ferate. El lucreazã în fiecare zi, inclusiv în tinpul week-end-urilor. Familia primeşte îngrijire medicalã prin Spitalul Cãilor Ferate. Sora de 17 ani îngrijeşte seara copii la domiciliu. Bunicii lui Ioan din partea tatãlui sãu trãiesc în alt oraş, la 5 ore distanţã. Bunicii din partea mamei locuiesc în acelaşi oraş şi îi viziteazã o datã pe lunã, duminica.

Ioan nu se joacã cu copiii din vecini, dar are aprieteni la şcoalã şi în grupul de adolescenţi din cadrul organizaţiei neguvernementale (ONG).

Cu puţin timp în urmã, Ioan a devenit provocator din punct de vedere sexual în cadrul grupului din ONG. Acelaşi comportament îl avea şi faţã de personalul organizaţiei. el a încercat sã-şi sãrute sora mai mica de cîteva ori.

Tatãl lui Ioan refuzã sã discute despre sex cu el ţi se opune cu încãpãţânare sã discute despre comportamentul fiului sãu. Aceast este prima datã când personalul ONG trebuie sã facã faţã problemelor sexuale ale adolescenţilor. Personalul ar vrea sã ajute, dar nu ştie cum sã o facã. În cadrul obiectivelor organizaţiei nu gãseşte nimic scris cu privire la ceste probleme.

Ioan trebuie sã facã teste pentru determinarea virusului HIV. El a suferit mai multe transfuzii de la naştere, şi recent a manifestat câteva comportamente inexplicabile.

53

D-l Moraru nu este deschis spre discutarea acestor probleme şi ameninţã cã îl va retrage pe Ioan de la ONG. Mulţi dintre cei care lucreazã în organizaţie vor sã discute despre problemele ivite şi sã-l ajute pe Ioan. Lui îi place programul şi este unul dintre membrii cei mai activi şi conştiincioşi.

1. Desenaţi o eco-hartã pentru cazul Ioan Moraru.2. Care sunt preocupãrile majore ale asistenţilor sociali cu privire la rezolvarea situaţiei lui Ioan Moraru? Mai sunt şi alte probleme pe care asistentul social ar putea sã le rezolve?3. Indicaţi tipul de roluri pe care asistentul social le poate îndeplini pentru acest caz.

PSIHANALIZA

Teorie cu un puternic impact asupra tuturor tipurilor de relaţii de ajutor şi de asistenţa, psihanaliza este, totodată, cea care are cea mai lungă istorie şi amploare asupra asistenţei sociale dintre teoriile privind personalitatea umană. Ea a fost introdusă de Sigmund Freud, medic psihiatru vienez (1856-1939) şi dezvoltată ulterior de către discipolii şi continuatorii săi (Carl Jung, Alfred Adler, Otto Rank, Anna Freud, Erich Fromm, Karen Horney, Wilhelm Stekl, Melanie Klein, Ernest Jones, Margaret Mahler). In circumscrierea modelului său de întelegere a bolilor psihice a pacienţilor trataţi, Freud a pornit de la faptul ca îndărătul comportamentului uman observabil se ascund motivatii ascunse observatorului din afară, dar adesea necunoscute individului însuşi. Psihanaliza clasică freudiană încearcă să descopere mecanismele invizibile ale psihicului pacienţilor bolnavi psihici, determinismul psihologic care se ascunde îndărătul simptomelor neurotice. Acst punct de vedere pornea de la principiul determinismului psihologic al comportamentului uman, care este în strânsă dependentă cu evenimentele din trecutul persoanei. In concepţia sa timpurie, prin renumita sa metodă psihanalitică Freud căuta să descopere semnificaţia simptomelor lor din analiza materialului oferit de amintirile şi visurile bolnavilor. Freud a acordat o semnificaţie deosebit de mare evenimentelor traumatice din mica copilărie, a căror conştientizare va înlătura efectul de declanşare a unei simptomatologii neurotice. El a căutat să înţeleagă efectul fanteziilor din mica copilărie şi a descoperit că uitarea acestora este în legătură cu caracterul lor adesea inacceptabil moral. Studiind modul în care se şterg din memorie elementele traumatizante, Freud a descoperit mecanismele refulării, rolul dinamizator al inconştientului, mecanismele de apărare ale psihicului împotriva conştientizării evenimentelor neplăcute ale trecutului.

In a doua etapă de elaborare a teoriei sale, în locul concepţiei care pornea de la evenimente traumatice singulare, Freud a realizat importanţa relaţiilor afective ale copiilor cu părinţii lor. Construind ipoteze şi căutând explicaţii în procesul de psihoterapie al unor pacienţi neurotici adulţi, în mod deductiv, Freud a elaborat o complicata teorie asupra dezvoltării

54

umane. Cunoscută sub numele de teoria dezvoltării psihosexuale, ea a fost de multe ori răstălmăcită în mod vulgar, exagerată sau ultrasimplificată. La naştere, individul este o fiinţă dominată de instincte, de principiul plăcerii, iar mai apoi, în cadrul relaţiei mama-copil, în urma interiorizării interdicţiilor venite din partea părinţilor, copilul va reuşi să-şi amâne nevoile, respectiv să le transforme astfel ca ele să fie acceptabile social. In dezvoltarea sa, copilul parcurge 5 stadii psihosexuale:

1. stadiul oral (primul an de viaţa când plăcerea copilului este suptul, în general activitatea orală şi se formează încrederea copilului în adulţii care-i satisfac trebuinţele)2. stadiul anal (2-3 ani, perioadă când copilul găseşte plăcere în stimularea zonei anale şi îşi formează controlul asupra funcţiei de excreţie)3. stadiul falic (4-5 ani, în care copilul îşi explorează propriul corp, inclusiv organele sale genitale; apar sentimente intense de dragoste şi de ură faţă de adulţi, pe care Freud le cuprinde sub denumirile de complexul Oedip şi complexul Electra)4. stadiul latent (6-12 ani, în care copilul pare să fi pierdut interesul în fanteziile sexuale şi stimularea genitală)5. stadiul genital (apare la pubertate, în care adolescentul se interesează sexual pentru prima dată mai mult de alte persoane decât de sine, şi stabileşte primele sale relaţii heterosexuale).

Conform concepţiei freudiene, nevrozele în primul rând, dar şi celelalte boli psihice se datoresc tulburarilor survenite într-una din aceste perioade în relaţiile copilului cu parinţii sai şi, în mod special, datorită interdicţiilor şi opreliştilor părinteşti.

Modelul freudian, bazat pe psihologia conflictului intern, intrapsihic, al luptei dintre drive-uri şi instincte presupune existenţa următoarelor structuri de personalitate:

- Idul, structură inconştientă, reprezentă aspectul primitiv instinctual al omului, care cuprinde instincte, dorinţe şi motivaţii inconştiente. El tinde la satisfacţii imediate şi la reducerea stărilor de tensiune datorate amânării satisfacerii trebuinţelor.

- Egoul, structura raţionala, având ca sarcină principală adaptarea la realitate, se orientează conştient, cu ajutorul unor procese psihice ca percepţia, gândirea, decizia etc.

- Superegoul, este o structură care reprezintă perceptele morale după care se conduce individul şi idealurile la a căror realizare tinde; acestea sunt interiorizate prin intermediul părinţilor, al educaţiei, al culturii.

Comportamentul este un produs al conflictelor dintre structurile amintite, conflicte care, la rândul lor pot fi conştiente sau inconştiente. Conceptul freudian de inconştient cuprinde un ansamblu de experienţe, fantezii şi amintiri, fiind sursa tuturor suferinţelor psihice.

55

PSIHOLOGIA COMPORTAMENTALĂ (BEHAVIORISMUL)

Orientare psihologică care pune un mare accent asupra studiului reacţiilor indivizilor, a comportamentului observabil, comparabil ştiinţific. Ea a fost fundamentata de renumiţi oameni de ştiinţa ca I Pavlov, J. B. Watson, B.F. Skinner, care au insistat asupra rigurozităţii demersului ştiinţific în analiza răspunsurilor. Printre principiile acestui curent de gândire se află sublinierea rolului factorilor de mediu şi al învăţării în determinarea comportamentelor umane. Se insistă asupra posibilităţilor de schimbare a comportamentului clienţilor, cu ajutorul unor mecanisme adecvate de recompense şi pedepse. Bazat pe teoria învătării sociale, behaviorismul arată că tiparele neadecvate de comportament sunt şi ele învăţate, prin condiţionare clasica sau operantă, prin sistemul de întăriri folosit în educatie, prin imitaţie etc. Ca tehnica terapeutică de modificare a comportamentului se fixează un comportament tintă, formulat în termeni concreti, precişi şi se stabileşte sistemul de pedepse şi recompense prin care va fi motivat individul respectiv spre schimbarea repertoriului său de răspunsuri comportamentale şi atingerea comportamentului ţinta. Intervenţiile care au ca punct de plecare behaviorismul se desfaşoară pe parcursul unor perioade de timp scurte, mai ales comparativ cu tehnicile terapeutice de origine psihanalitică. Faţă de ancorarea psihanalizei în trecut, tratamentul de inspiraţie comportamentalistă vizează în primul rând timpul prezent.

Teoria rolurilor (Hollis 1972, Lazare, 1975). Ea se referă la un grup de concepte bazate pe investigaţia socioculturală, care porneşte de la modul în care oamenii sunt influenţaţi de marea varietate a poziţiilor sociale. Munca socială se inspiră mult din teoria rolurilor atunci când explorează aşteptările clientului faţă de tratament şi clarificarea rolurilor clientului şi a asistentului în procesul de tratament.

Teoria rezolvării de probleme şi a deciziei (Jannis & Mann 1977, Mahoney şi Arnkoff, 1978). Tehnicile terapeutice care decurg din această teorie oferă practicienilor un ghid pentru rezolvarea problemelor pe care clienţii înşişi le vor putea însuşi şi, mai apoi, le vor putea folosi în rezolvarea propiilor lor situaţii problematice viitoare. S-a demonstrat că metoda are o deosebită însemnătate în cazurile clientilor la care se apropie finalizarea procesului propriu-zis de asistenţa, pentru a-i învăta pe aceştia modul în care în continuare vor putea să ia decizii şi să-şi rezolve problemele singuri.

Teoria modelării sociale (Bandura 1971) Reprezentanţii acesteia pornesc de la teoriile învăţării, deplasând accentul dinspre sublinierea importanţei întăririlor în însuşirea noilor comportamente, spre relevarea rolului modelelor (fie ele negative sau pozitive). Teoria modelării este preocupată să ajute clientul în învăţarea noilor comportamente. Teoria modelării se foloseşte de exemplu, pentru a-i învăţa pe clienţi deprinderile de părinte, pe cele de rezolvare de probleme, sau pe cele de realizare şi de afirmare.

56

Sistemul centrat pe sarcină (task centered system) (Reid & Epstein 1972, 1977, Reid 1978, Epstein 1980). Accentul se pune pe eficienţa intervenţiei asupra problemei centrate cu metode specifice. Poate fi adaptat terapiei familiale, ghidării copiilor - dar nu este aplicabil în toate cazurile, mai ales la persoane problematice. Componentele majore ale realizării sarcinii sunt : pregătirea, implementarea şi urmărirea intervenţiei - faze comune oricăror intervenţii din domeniul muncii sociale. Modelul de intervenţie de scurta durată, sistemul centrat pe sarcină1. identifică problemele principale,2. stabileşte sarcinile specifice, 3. întocmeşte un contract prin care fixează ordinea şi condiţiile de apariţie a diferitelor activităţi, 4. stabileşte sistemul de recompense în cazul realizării sarcinilor, 5. analizează şi rezolvă obstacolele din calea realizării sarcinilor.

Momentul esenţial al metodei este acela al stabilirii obiectivului major şi al sarcinilor concrete prin care se poate el realiza.

Exemplu:Obiectivul major: schimbarea vieţii bătrânilor din căminul de

bătrâniScopuri parţiale:1. Imbunătătirea condiţiilor de alimentaţie2. Imbunătătirea condiţiilor de igiena3. Imbunătătirea condiţiilor de lucru ale personalului.4. Schimbarea atitudinii personaluluiCâteva sarcini specifice punctului 4 ar putea fi: - personalul să se adreseze rezidenţilor din cămin folosind formule de

politeţe (vă rog frumos, poftiţi, ce doriţi)- personalul să cunoască şi să folosească corect numele rezidenţilor- personalul să organizeze activităţi care să-i bucure pe rezidenţi

(serbarea regulată a zilelor de naştere, plimbări zilnice, primirea de vizite săptămânale etc)

Intervenţia în criza Această practica terapeutică folosită cu clienti aflaţi în situaţii de criza, urmăreşte restabilirea capacităţii lor de adaptare şi de cooperare. Eforturile se concentrează asupra facilitării străduintelor clientului de depăşire a momentelor de criză. Practicienii oferă suport în direcţionarea clienţilor pentru ca ei sa-şi poată identifica şi să poată executa comportamente adaptative în situaţia dată, comportamente care sunt esenţiale pentru recâştigarea unui nivel funcţional egal sau mai înalt cu cel care a precedat criza. In acest fel clientul va avea posibilitatea de a învăţa noi mecanisme de acţiune în viaţa sociala, ceea ce va contribui la dezvoltarea personalităţii sale. Situaţia de criză poate să se transforme, deci, într-o oportunitate pentru dezvoltare.

57

Analiza tranzacţionala A fost dezvoltată de Eric Berne, 1961,64,72, ca o teorie centrată pe realitate, este raţională şi orientată spre învăţarea de noi comportamente. Urmăreşte clarificarea şi conştientizarea cognitivă şi afectivă, pornind de la perspectiva clientului asupra problemei. Indivizii sănătoşi sunt capabili să funcţioneze conform cu trei stări: de părinte, de copil şi de adult. Ei sânt în general conştienţi de starea conform căreia acţionează la un moment dat, de relaţiile lor interpersonale. Oamenii recurg la diferite strategii de structurare a timpului (jocuri, ritualuri, retrageri etc.) şi învaţă să-i manipuleze pe ceilalţi recurgând la mesaje subînţelese, la explozii de sentimente şi la scenarii, denumite de Berne "scripte". Pentru a ne da seama de scenariile inconştiente pe care le utilizam, determinate adesea de rolurile din mica copilărie, avem nevoie de răspunsuri din partea partenerilor, de "strokuri". Terapia are la bază învăţarea modului în care se dau şi se acceptă răspunsurile în cadrul relaţiilor interpersonale, prin intermediul unor jocuri în care individul îşi va forma un nou mod de comunicare, care nu va mai fi unul de pe poziţia de copil sau de părinte grijuliu, ci un mod de comunicare de pe poziţia de adult.

TEORIA CENTRĂRII PE CLIENTConsilierea şi psihoterapia rămân veşnic îndatorate părintelui terapiei

centrate pe client şi anume lui Carl Rogers El a identificat "Condiţiile facilitatoare, necesare şi suficiente ale schimbarii personalitătii" 1967: căldura, acceptarea, respectul, autenticitatea ti responsabilitatea. După Barbara F Okun (1992, Effective helping, p. 113), principiile stabilirii de relatii terapeutice cu clienţii sunt urmatoarele:

oConceptul despre sine al clientului se constituie în interacţiunea sa cu alţioModalitatea de acţiune şi de gândire a clientului depind de modul cum el însuşi concepe şi înţelege lumea înconjuratoareo Indivizii vor acţiona totdeauna astfel încât sa le crească sentimentul de autoapreciereoProblemele psihice şi comportamentale provin din incongruenţele dintre imaginea de sine a clientului şi experienţele sale de viaţa cu alţii, experienţe care uneori obliga pe individ să manifeste reactii de apărare ca negarea sau distorsionarea experientelor. Incongruenţele vor duce la suferinţa şi dezorganizare psihică.oNumai acceptarea pozitivă necondiţionată din partea unei persoane semnificative îl poate face pe individ deschis şi receptiv.

In concepţia lui C. Rogers, foarte importanta pentru intervenţia caracteristică asistentei sociale, clienţii se considera ca fiind motivaţi intrinsec sa-şi dezvolte propriile potenţialităţi şi ca având capacitatea de a-şi rezolva propriile probleme, cu condiţia ca cel care oferă ajutor să reuşească să stabilească o relaţie de ajutor calda, permisivă, empatică, necritică, de grijă fată de client. Terapeutul format în concepţia centrată pe client, este nondirectiv, de obicei nu dă sfaturi, nu interpretează şi nu provoacă pe client, ci încurajează clientul să-şi clarifice propriile sentimente şi afirmaţii.

58

TEORIA COMUNICĂRII ŞI TEORIA SISTEMULUI FAMILIALConcepţiile care încorporează concepte preluate din teoria comunicării

sunt foarte utile în construirea metodei de lucru proprii asistentei sociale. Metoda principală de intervenţie şi evaluare a asistentului social, interviul, este analizată ca un schimb de mesaje (în cât mai mare măsură) congruente, care au loc între repertoriile asistatului şi asistentului. Schimburi de mesaje au loc şi între membrii familiei, respectiv cei ai oricărui grup. Lucrul cu membrii familiei, cu părinţii şi copiii, sau cel din cadrul relaţiilor maritale ridica problemele dinamicii familiale. Restabilirea echilibrului în cadrul familiei necesită cunoştinţe de teoria şi terapia sistemului familial. Terapia familială este intervenţia asistentului social sau al altui profesionist asupra unui mic grup de oameni aparţinând aceleiaşi familii, intervenţie care vizează familia ca întreg. Tehnicile terapeutice analizează şi modifică paternurile interpersonale de comunicare şi de interacţiune.

TEORII UMANISTE ŞI EXISTENŢIALISTESemnificaţia lor pentru asistenţa socială are ca punct de plecare filosofia

existenţiala renumită prin A. Camus şi Sartre, pe care s-au brodat ulterior psihologia umanistă a lui Maslow 1954, 1972, Rogers 1961, 1980.

Subliniem importanţa majora a acestor concepţii pentru definirea valorilor muncii sociale. In însuşirea principiilor muncii sociale trebuie sa pornim de la afirmarea valorilor pe care le reprezintă respectul pentru client, înţelegerea atributelor lor pozitive şi a resurselor lor de schimbare şi de dezvoltare. Ele rezultă din încrederea intervenientului în capacitatea individului de a-şi defini singur drumul de viaţă şi de a beneficia de pe urma intervenţiei care releva capacităţi nedescoperite anterior.

Teoriile existenţiale construiesc o filosofie care este în acord cu valorile esenţiale ale asistenţei sociale, care concordă cu valorile existenţiale şi umaniste privind condiţia umana. Se subliniază, devenind o caracteristică de maximă importantă pentru practica muncii sociale, faptul că fiinţele umane nu sunt la dispoziţia unor forţe inconştiente, ci sunt proprii lor stăpâni. Toate persoanele au potentialităţi nedescoperite, principiu din care derivă dreptul, dar şi responsabilitatea lor pentru dezvoltarea propriilor lor posibilităţi. Preţioasa libertatea a fiecărui individ trebuie folosită cu scopul ca fiecare să-şi făurească propria existenţă.

BIBLIOGRAFIEGermain, C.B., Gitterman, A., 1980. The life model of Social Work Practice, New York:

Columbia University PressHartman, A., Laird, J.,, 1983, Family-Centered Social Work Practice, New-York: Free PressHoffman, K.S., Sallee, L.A., 1994, Social Work Practice: bridges to change, MA: Allyn and Bacon, USAHolland, J., 1950, Contrasting types of group relationships, in: Leo Haak (ed.) Source Book for effective living, East Lansing, MI: Michigan State University Press

59

Minuchin, S., 1974, Families and Family Therapy, Cambridge, MA: Harvard University PressPincus, A., Minahan, A., 1973, Social Work Practice: Model and Method, Itasca, IL: F. E. PeacockSkinner, B. F., 1974, About Behaviorism, New York: Knopf

60

Capitolul 7. VALORI ŞI DEONTOLOGIE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

7.1. Rolul valorilor în asistenţa socialăToate profesiile au o anumită orientare valorică care le circumscrie misiunea

socială, le determină semnificaţia particulară şi direcţionează valorile profesionale ale persoanelor care le practică. Pentru asistenta socială există un astfel de sistem de valori ale profesiei, care o apropie, dar totodată o şi deosebeşte de celelalte profesii din domeniul ştiinţelor sociale.

De fapt, profesiile însăşi sunt recunoscute de către societate ca valori şi sunt ierarhizate ca atare. Prin calitatea ei de a oferi ajutor celor care din motive foarte diferite se situează într-o zonă vulnerabilă sau periferică a societăţii, în această ierarhie munca de asistenţă socială este considerată ca fiind "conştiinţa societăţii".

Valorile profesiei de asistenţă socială se exprimă prin ideile referitoare la atitudinile faţă de oameni, la convingerile legate de locul şi rolul omului în societate, la nevoile şi scopurile sale şi la modalităţile de a obţine bunurile necesare vieţii. De fapt, valorile fundamentale ale asistenţei sociale combină valori fundamentale ale tradiţiei iudeo-creştine, cu cele ale umanismului şi ale liberalismului. Desigur, nu toţi practicienii au în egală măsură aceleaşi idei în toate aspectele. Asistenţa socială aduce, în atenţia societăţii ideile etici sociale, anume acea a solidarităţii, a ajutorului, a îngrijirii altora, a includerii şi a acceptării (B. Jordan, 1997).

Una din valorile importante este tocmai libertatea alegerii individuale dintre valorile sociale. Astfel se constituie valorile personale, configurate în mod individual, dar nu independent de valorile grupurilor şi comunităţilor (etnice, religioase, culturale etc.) de care aparţinem.

Alegerea unei cariere profesionale ca asistenţa socială cere o profundă explorare a valorilor individuale şi compararea lor cu valorile profesiei (Hoffman, Salle, 1994). Asistenţii sociali vor trebui ei înşişi sa verifice, de exemplu, măsura în care se ghidează după valoarea individualismului, in raport cu cea a responsabilităţii civice sau a implicării în viata comunităţii. De asemenea, valorile individuale diferă adesea faţă de problemele concrete ale vieţii sociale ca, de exemplu sinuciderea, avortul, pedeapsa cu moartea, homosexualitatea, necesitatea oferirii ajutorului de şomaj şi altele. Totuşi, majoritatea practicienilor din domeniul asistenţei sociale subscriu la următoarele valori fundamentale, cu importanţa cardinală pentru profesie (Codul deontologic NASW, 1996):

1. Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea propriilor lor valori şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează libertatea altora.

2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta împotriva prejudecăţilor.

3. Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare. Oamenii au dreptul la resursele necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi de posibilităţi de a-şi realiza şi de a-şi exprima potenţialităţile.

61

4. Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane Fiecare persoana este o valoare în sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să conducă la valorizarea personalităţii umane, la creşterea demnităţii ei şi respectarea individualităţii fiecărui asistat

5. Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de rezolvare a problemelor persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi dezvoltare a persoanelor.

6. Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la asistaţi şi în legătură cu aceştia.

Responsabilitatea pentru realizarea valorilor de mai sus revine în comun cetăţenilor şi comunităţii. Societatea va trebui să creeze condiţiile unei participări democratice a cetăţenilor la viaţa socială, iar aceştia au şi ei responsabilitatea de a deveni actori activi pe scena vieţii sociale.

Principiile etice care se constituie într-un sistem specific profesiei sunt prezentate mai pe larg de către Hepworth şi Larsen (1993):

- Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să înveţe să-şi dirijeze propriile vieţi. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi sa-şi asume responsabilitatea propriilor decizii şi să-şi exercite propria libertate.

- Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele ca să obţină maximum de independentă. În relaţia de consiliere şi de sprijin profesionistul va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului, încurajând manifestările sale de independenţă.

- Asistenţa socială are responsibilitatea de a interveni pentru modificarea acelor factori sociali care au o acţiune nefavorabila asupra indivizilor, familiilor şi grupurilor (ca de exemplu pentru reducerea violenţei, eliminarea discriminărilor).

- Problemele de viaţa ale indivizilor se datoresc, în general, lipsei deprinderilor şi a mecanismelor de adaptare ale indivizilor. Formarea unor noi competenţe duce adesea la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii individului.

- Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au responsabilitatea sa ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile de schimbare şi de dezvoltare.

- Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în experienţele şi evenimentele trăite anterior şi se cunoaşte că analiza experienţelor trecute poate fi benefică, totuşi se apreciază că cele mai multe din dificultăţile în calea îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin centrarea atenţiei pe alegerile şi posibilităţile prezente, prin mobilizarea puterilor latente de adaptare ale indivizilor.

- Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datoresc indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea problemelor indivizilor nu se poate limita la creşterea competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor

62

măsuri de politică socială. Oamenii pot influenţa schimbările în sistemele de politici sociale, care să atenueze şi chiar să rezolve anumite probleme ale indivizilor.

- Greutăţile vieţii sunt o parte inerentă a condiţiei umane, iar oamenii pot să se dezvolte în urma confruntării lor cu adversităţile vieţii. Crizele vieţii trebuie considerate prilejuri de dezvoltare şi de îmbunătăţire a capacităţii de control asupra propriei vieţi.

- Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine. Ca să dobândească stima de sine, ei au nevoie de confirmarea valorii lor din partea persoanelor semnificative (părinţi, soţi, fraţi, prieteni, profesori şi alţii). Multe din conflictele interpersonale se datoresc faptului ca oamenii nu se simt iubiţi, respectiv stimaţi. Asistenţa socială poate contribui la creşterea stimei de sine a clienţilor în cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare şi acceptare.

- Relaţiile de asistenţă pot deveni pentru asistaţi modele de relaţii deschise, sincere, autentice, atente la nevoile persoanei. Asistatul poate să preia modelul acestei relaţii şi să îl transpună la celelalte relaţii ale sale.

- Orice metode de rezolvare a cazurilor de asistenţa socială trebuie să aibe în vedere că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca scopul însuşi. Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte demnitatea de sine, autodeterminarea şi confidenţialitatea asistatului.

- Autocunoaşterea este prima etapă realizată în procesul de dezvoltare şi schimbare a persoanei. Înţelegerea şi acceptarea din partea asistentului favorizează autocunoaşterea asistaţilor.

- Dreptul asistaţilor la propriile lor valori şi convingeri este inviolabil. Asistenţii sociali au responsabilitatea să ofere ajutor indivizilor, indiferent de valorile şi convingerile acestora, chiar dacă ele conduc la disfuncţii ale integrării lor sociale.

Valoarea autodeterminării este o valoare de bază a profesiei, care a fost statuată de la începuturile ei. Sublinierea ei este cu atât mai importantă cu cât categoria de clienţi cu care lucrează asistenta socială sunt de obicei cele mai vulnerabile persoane din societate şi, ca atare, ele pot avea o capacitate scăzută de control asupra propriei vieţi. Afirmarea dreptului la autodeterminare a persoanelor cu situaţii materiale dificile, a celor dezavantajaţi cultural, a celor cu diferite handicapuri, a celor dependenţi de substanţe şi a altora înseamnă asistarea lor în obţinerea serviciilor şi a drepturilor lor, asigurarea libertăţii persoanei de a alege calea de schimbare pe care ea însăşi o doreşte. Cazurile de asistenţă socială sunt de multe ori de aţa natură încât asistentul social îşi dă seama de posibilităţile limitate ale clienţilor lor de a-şi exercita libertatea de alegere. Pentru ilustrare am putea alege cazul minorilor de centre de reeducare, al copiilor din casele de copii, sau ale deţinuţilor. Deşi conştienţi de posibilităţile lor limitate, asistenţii sociali pot crea situaţii în care clienţii sa accepte responsabilităţi şi să-şi dezvolte capacităţile de a-şi controla propriul comportament, inducând astfel schimbări în comportamentul celorlalţi faţa de ei.

7.2 Deontologia muncii de asistenţă socială

63

Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale. Uneori ei au posibilitatea sa discute deciziile pe care le iau cu colegii lor, cu supervizorii lor. In majoritatea cazurilor, adeseori încă din studenţie, ei au de luat singuri decizii, fiindcă situaţiile pe care le au de rezolvat sunt urgente.

Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsura creşterii publicităţii care se acordă cazurilor sociale, ca şi datorită măririi interesului statului în problemele sociale şi, în general, ca urmare a creşterii interesului public pentru bunăstarea şi calitatea vieţii individului. Se spune că morala nu poate fi predată în sălile de curs, nici lămurită în manuale, ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne însă de reţinut avertizarea lui Thomas d'Aquino, care spunea că în chestiuni de etică "nu putem discuta ceea ce ar trebui să facem fără să ştim ce anume putem face" (comentariu în De Anima 1.1.2).

Pentru ca asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a rezolvării dilemelor morale prin luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să recunoască acele aspecte ale practicii asistenţei sociale care pun în balanţă diferite valori morale, să îşi clarifice propriile lor valori personale, pe care să le raporteze la valorile profesiei.

Exemple de dileme morale:- un tânăr din centrul de minori delincvenţi vă spune că are încredere în

dvs., crede că numai dvs. îl înţelegeţi şi vă dezvăluie planul lui de a evada.

- organizaţia unde lucraţi a obţinut o suma de bani de la o fundaţie pentru a sprijini copiii handicapaţi; directorul va cere să prezentaţi un raport despre munca dvs. în care să figureze un număr mai mare de cazuri asistate decât în realitate, nu numai pentru a justifica activitatea prezentă, dar şi pentru a putea cere ulterior o suma de bani mai importantă.

- o femeie vă spune că a rămas însărcinată dar că doreşte să avorteze şi vă solicită sprijinul.

- despre unul din adolescenţii din casa de copii aflaţi ca practică homosexualitatea şi îi agresează pe băieţii mai mici.

Unii pot considera aceste cazuri ca fiind clare, lipsite de vreo dilemă morală. Alţii, dimpotrivă, identifică principii şi valori morale diferite şi consideră că rezolvarea unor astfel de situaţii implică o deliberare morală, dificilă, de multe ori chiar dureroasă. Pentru a ne clarifica în legăturile cu soluţiile unor astfel cazuri şi ale altora conform cerinţelor profesiei de asistenţă socială, avem nevoie de cunoaşterea modului în care profesia stabileşte priorităţile ei valorice.

7.3. Codul deontologic al asistenţei socialeLocul unde acestea sunt formulate este codul deontologic – concept care semnifică

etica profesiei. El clarifică ceea ce este bine şi rău în munca profesională. Codul deontologic poate fi considerat o codificare a obligaţiilor speciale care rezultă din aderarea deliberată la o anumită profesie, cum este asistenţa socială. Codul deontologic are deci menirea de a clarifica aspectele morale ale practicii profesionale. Pe temeiul lui, practicienii asistenţi sociali pot identifica modul corect de acţiune din punct de vedere moral in labirintul situaţiilor cotidiene.

In încercarea de a regla relaţiile dintre asistenţi şi clienţi, în interesul acestora din urmă, toate profesiunile moderne au elaborat coduri deontologice (medicii, avocaţii,

64

farmaciştii, psihologii, sociologii), unele încă din secolul trecut. Deja în urmă cu 2400 de ani, Hippocrates cerea medicilor greci să se situeze la un nivel înalt de comportament profesional, iar jurământul lui Hippocrate a devenit un ghid de conduită etică profesională a nenumărate generaţii de doctori de-a lungul timpurilor.

Pentru lumea modernă, elaborarea unui cod de etică profesională a însemnat totodată transformarea ocupaţiilor în profesii. Primul cod deontologic modern este legat tot de domeniul medical, fiind elaborat de Dr. Thomas Percival, în Anglia (1803). In aceeaşi perioadă farmaciştii şi-au întocmit şi ei un cod propriu, spre a se putea delimita ca profesie de medici, a căror conduită morală nu se bucura în secolul XIX de un prestigiu prea ridicat.

Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond şi tipărit în 1920 sub numele "Cod etic experimental pentru cei care lucrează cu cazuri sociale" (Experimental draft code of ethics for social case workers). În anii următori, pe măsură ce asociaţiile profesionale ale asistenţilor sociali se defineau mai bine, necesitatea unor coduri deontologice era mai clar exprimată. În 1924 în jurnalul oficial al asistenţilor sociali americani, "The Compass", se susţinea ideea ca publicul are şi el dreptul să cunoască principiile pe baza cărora ia decizii asistentul social. În anii următori, asociaţii locale şi naţionale au delegat comitete care să se ocupe de analiza problemelor etice şi de identificarea elementelor comune prezente în practica socială dar abia în 1951 a adoptat Adunarea Generală a Asociaţiei Americane a asistenţilor sociali primul cod deontologic valabil pentru toţi membrii acelei asociaţii cuprinzătoare. În 1979 Asociaţia Naţionala Americană a Asistenţilor Sociali a adoptat un nou cod deontologic care să fie în mai mare măsură în acord cu realităţile sociale, care a fost revizuit în 1996, fiind prezentat scurt în aceste pagini.

Codul deontologic al Asociaţiei Naţionale Americane a Asistenţilor Sociali (National Association of Social Workers, sau NASW)

Codul deontologic are ca scop declarat să servească drept ghid pentru comportamentul profesioniştilor asistenţi sociali şi ca bază de referinţă în confruntarea etică în cazurile comportamentelor ce se abat de la standardele exprimate explicit sau implicit în acest cod. Pentru profesioniştii domeniului de asistentă socială codul deontologic stabileşte standarde ale comportamentului cu clienţii, cu colegii şi cu superiorii, cu reprezentanţii altor profesii şi cu societatea, ghidând pe practicieni în îndeplinirea variatelor lor relaţii şi roluri profesionale. El este elaborat pe baza valorilor muncii de asistenţă socială şi stipulează valoarea umană, demnitatea şi unicitatea tuturor persoanelor, ca şi drepturile şi responsabilităţile lor, afirmând voinţa profesioniştilor de a acţiona conform principiilor morale în toate acţiunile lor.

Cei care subscriu la ideile cuprinse într-un astfel de cod nu numai că îl vor respecta, dar vor coopera la implementarea lui prin descurajarea, prevenirea şi corectarea comportamentul ne-profesional al colegilor lor, respectiv îi vor sprijini pe colegii lor în străduinţa lor de a valorifica codul deontologic. Codul deontologic al NASW cuprinde mai multe capitole, al căror conţinut îl vom prezenta prescurtat.

Primul capitol priveşte responsabilitatea etică a asistentului social faţă de asistaţi, definiţi ca şi clienţi, în care cerinţa deontologică majoră e formulată ca fiind primatul intereselor asistaţilor în raport cu interesele profesioniştilor, respectiv al agenţiilor. Asistentul social are rolul de a-i servi pe cei asistaţi cu devotament, cu loialitate, cu

65

perseverenţă, punându-şi în valoare competenţele profesionale în cât mai mare măsură. I se cere să nu practice, să nu participe la, respectiv să nu încurajeze nici o formă de discriminare pe bază de rasă, culoare, etnie, religie, sex, orientare sexuală, statut marital, crez politic, handicap fizic sau mintal, vârstă, sau pe baza oricăror alte criterii sau condiţii personale; să evite să se angajeze în acţiuni sau relaţii care vin în conflict cu interesele clienţilor; o cerinţă importantă faţă de el este de a informa cât se poate de clar şi de complet clienţii în privinţa naturii şi limitelor serviciilor pe care urmează să i le pună la dispoziţie, respectiv asupra riscurilor, a drepturilor, a posibilităţilor şi a obligaţiilor legate de utilizarea unui serviciu social. Pentru a asigura cele mai bune servicii clienţilor, asistentul social va căuta sfaturile şi îndrumările colegilor, respectiv a supervizorilor ori de câte ori astfel de consultări sunt necesare în interesul celor asistaţi. Dintre drepturile clienţilor care trebuie respectate în procesul de asistenţă socială unul din cele mai importante este de a permite şi de a încuraja chiar maxima autodeterminare a clienţilor. Acest capitol formulează de asemenea obligaţia asistentului social la confidenţialitate şi la păstrarea secretului profesional. Fără consimţământul acestora, acesta poate fi dezvăluit doar din motive justificate profesional. În anumite cazuri asistentul social are obligaţia legală sau morală de a dezvălui informaţiile primite de la clienţi (ca de exemplu în cazul în care viaţa sau sănătatea clientului sau a unei alte persoane este pusă în pericol). În aceste situaţii el trebuie să-i informeze cât mai complet pe cei asistaţi în privinţa posibilelor limite ale confidenţialităţii în situaţia dată, ca şi în privinţa scopului şi a modului în care informaţia va fi utilizată. Asistentul social va permite pe cît posibil accesul celor asistaţi la toate documentele care îi privesc. Asistentul social va trebui să solicite acceptul clientului său în vederea înregistrării, dactilografierii, fotografierii sau filmării oricăror activităţi. In privinţa tranzacţiilor financiare cu clienţii săi, el nu are voie să promită acordarea altor beneficii decât cele oferite prin serviciul de asistenţă socială, sau să perceapă taxe suplimentare pentru servicii care nu sunt incluse în programul social în care lucrează.

Capitolul al doilea formulează cerinţele unui comportament respectuos, corect, politicos cooperant şi de încredere faţă de colegi, în vederea promovării scopurilor şi intereselor profesiunii. Profesioniştii din cadrul unui serviciu vor tinde la crearea unui climat care să faciliteze realizările profesionale ale colegilor. Asistentul social care lucrează într-o echipă cu alţi profesionişti să încerce să medieze sau să arbitreze în cazul conflictelor între colegi şi să-şi extindă relaţiile de colaborare şi de respect şi faţă de colegii aparţinând altor profesii. Asistentul social care are responsabilitatea de a face angajări şi de a evalua performanţele angajaţilor trebuie să-şi îndeplinească funcţia în mod cinstit, chibzuit şi echitabil, în baza unor criterii clar formulate şi enunţate.

Capitolul al treilea priveşte responsabilitatea etică a asistentului social fată de agenţie şi conducătorul acesteia. Aici este formulat nu numai că asistentul social trebuie să-şi respecte angajamentele faţă de organizaţia unde este angajat, dar şi faptul că profesionistul are responsabilitatea de să contribuie la îmbunătăţirea practicilor şi procedurilor din agenţie şi la creşterea eficienţei şi eficacităţii serviciilor oferite, precum şi ideea ca asistentul social să nu accepte angajarea sau colaborarea într-o organizaţie unde sunt violate drepturile asistaţilor, sau unde se practică anumite forme de discriminare în detrimentul clienţilor. El va utiliza cu multă atenţie resursele agenţiei unde este încadrat, folosindu-le numai pentru scopul pentru care sunt destinate.

66

In capitolul al patrulea se regăsesc standardele privind conduita şi comportamentul asistentului social în calitatea sa de profesionist. Ele se referă la necesitatea respectării unor standarde ridicate ale profesiei. Comportamentul privat al asistentului social este considerat o chestiune personală, în aceeaşi măsură ca a oricărui alt angajat, cu excepţia acelui comportament care compromite îndeplinirea responsabilităţilor profesionale. El trebuie să ştie să distingă clar între afirmaţii şi acţiuni făcute ca persoană particulară şi cele făcute în calitate de reprezentant al profesiei, respectiv ca reprezentant al unei organizaţii sau agenţii profesionale. Asistentului social i se cere să nu participe la, sau să fie asociat în nici un fel cu frauda, dezonoarea, înşelăciunea. In cadrul acestui capitol se afirmă , de asemenea, că asistentul social trebuie să se străduiască să devină şi să rămână competent în practica sa şi în realizarea funcţiilor sale profesionale. Aceasta presupune ca el să nu accepte roluri şi funcţii pentru care îi lipsesc competenţele profesionale. În privinţa serviciului propriu zis, asistentul social trebuie să-şi asume în cel mai înalt grad responsabilitatea serviciului prestat şi să acţioneze astfel în cadrul serviciului încât să prevină practicile discriminatorii împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane. În privinţa integrităţii sale morale, asistentului social i se cere să se opună influenţelor şi presiunilor care interferează în exercitarea discreţiei profesionale şi în judecarea imparţială a situaţiilor de asistenţa socială.

Codul deontologic se referă şi la participarea asistentului social la cercetări ştiinţifice, arătându-se că cei angajaţi în studii ştiinţifice vor lua în considerare, cu atenţie, consecinţele posibile ale cercetărilor asupra persoanelor implicate. Cel angajat într-o cercetare va trebui să se asigure de consimţământul voluntar şi de informarea participanţilor la studiul ştiinţific şi să se asigure că participanţii nu vor suferi nici un fel de consecinţe neplăcute sau pericole ca urma participării lor la cercetare, sau în urma refuzului lor. Toate informaţiile obţinute pe parcursul cercetării trebuie tratate confidenţial. Asistentului social va acorda şi i se va acorda credit ştiinţific numai pe baza unor lucrări efectuate în acord cu metodele ştiinţifice.

Capitolul al cincilea vizează responsabilitatea etică a asistentului social fată de profesia sa. Aici se stipulează importanţa menţinerii integrităţiişi a standardelor etice ridicate ale profesiei, contribuind astfel la menţinerea şi avansarea valorilor, eticii, cunoştinţelor şi a misiunii profesiei. Pentru aceasta asistentul social trebuie să îşi exprime părerea în disputele care privesc profesia de asistenţă socială şi să ia atitudine fermă în discuţiile la adresa profesiei, răspunzând criticilor exprimate. El va trebui să reacţioneze împotriva oricăror conduite imorale dovedite de un membru al profesiei, supunând astfel de aspecte atenţiei colegilor şi a organizaţiilor profesionale ale asistenţilor sociali. Pentru a contribui la bunul renume al profesiei, asistentul social va face ca serviciul social să fie accesibil unui public cât mai larg şi se va promova respectul pentru utilitatea, integritatea şi competenţa profesiei de asistenţa socială. Mai mult, profesia are nevoie de formularea, dezvoltarea, reglementarea şi implementarea unor politici publice favorabile profesiei. Asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru dezvoltarea şi utilizarea cunoştinţelor teoretice în practica profesională. Pentru aceasta, el va trebui să continue să achiziţioneze cunoştinţe de asistenţă socială chiar şi după obţinerea calificării şi să fie la curent cu noile cunoştinţe care privesc profesia, alegându-le pe acelea care sunt bine argumentate ştiinţific privind eficienţa şi valabilitatea lor. Un bun profesionist

67

se va strădui să contribuie la baza de cunoştinţe a asistenţei sociale şi să-şi împărtăşească cunoştinţele şi experienţa sa practică cu colegii săi.

Al şaselea capitol al codului deontologic priveşte responsibilitatea etică a asistentului social fată de societate. Ca deziderat principal se formulează ca profesioniştii domeniului să contribuie la bunăstarea generală a societăţii. Aceasta se referă atât la perioadele speciale din istoria unor societăţi, cum sunt cele de crize sociale, de războaie sau de dezastre naturale, cât şi la perioadele de relativ echilibru. De aici decurge cerinţa ca asistenţii sociali să acţioneze astfel ca să prevină şi să elimine discriminarea împotriva oricărei persoane sau grup pe bază de rasă, culoare, sex, orientare sexuală, vârstă, religie, origine naţională, statut marital, crez politic, handicap fizic sau mintal, sau orice altă preferinţă sau caracteristică personală, condiţie sau statut social, respectiv să impună atitudinea de non-discriminare în cât mai mare măsură în societate. Asistenţii sociali trebuie să acţioneze astfel ca să facă resursele societăţii accesibile în cât mai mare măsură oamenilor şi să extindă posibilităţile şi şansele tuturor persoanelor, cu atenţie speciala la grupurile şi persoanele dezavantajate, promovând condiţiile care să încurajeze respectul pentru diversitatea culturală caracteristică societăţii. Pentru ca menirea socială a asistenţei sociale să poată fi îndeplinită, ei trebuie să susţină acele schimbări legislative, în speţă de politici sociale, care să care promovează dreptatea socială şi să conducă la îmbunătăţirea protecţiei sociale, în special pentru categoriile dezavantajate ale populaţiei. Pentru realizarea acestor cerinţe asistenţii sociali se vor preocupa de buna informare a publicului şi vor încuraja cetăţenii, cu atenţie specială asupra grupurilor defavorizate, ca prin formele de organizare ale societăţii civile să participe la elaborarea politicilor sociale şi la modelarea instituţiilor de asistenţă socială.

7.4. Temele majore de confruntare etică

Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali pentru a-şi rezolva dilemele se pot datora următoarelor trei grupe de factori:

1. Factori care provin de la asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor, judecăţile lor de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţa socială sau concepţiile lor teoretice privind activitatea profesională.

2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional, relaţiile sale cu alţi membrii ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa profesională etc.

3. Factori legaţi de problemă: însăşi natura problemei, definirea ei, scopurile şi priorităţile care derivă din specificul problemei, strategiile şi opţiunile la care se pretează.

Aspectele etice ale muncii de asistenta socială apar ori de câte ori există un conflict sau o lipsă de simetrie în interiorul oricărui dintre cele trei grupe amintite de factori sau când se ciocnesc valori din interiorul diferitelor componente amintite. Factori din grupul 2 sau 3 pot accentua dilemele etice care derivă din primul grup de factori şi vor intensifica dificultăţile deciziei etice.

In sinteza oferită de F. Loewenberg şi R. Dolgoff (1992) subiectele principale care constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi sociali sunt următoarele:

- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile clienţilor de a alege serviciile pe care şi le doresc

68

- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să răspundă

- hotărârile privind clienţii trebuie luate împreună cu clienţii, cu consimţământul acestora, dar în multe cazuri aceştia nu înţeleg toate implicaţiile alegerilor lor.

- asistentul social trebuie să ia decizii chiar şi în situaţii neclare, ambigue sau contradictorii.

- asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii în care cunoaşterea adevărului este greu de suportat sau pare să îi face rău asistatului.

- respectarea confidenţialităţii este adesea dificila pentru profesioniştii domeniului de asistenţă socială deoarece sunt situaţii în care i se cere comunicarea informaţiilor în interesul clientului însuşi, sau al altora implicaţi în situaţie.

- caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali pune problema echitaţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora.

- în general interesele clienţilor sunt primordiale faţa de cele ale profesioniştilor, dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul, sau chiar viaţa asistentului social.

- în deciziile profesionale asistentul social va trebui sa renunţe la propriile judecaţi de valoare, chiar şi în situaţii în care propriile valori îl fac sa încline înspre o anumită direcţie.

- asistentul social îşi va menţine relaţiile cu clienţii săi la nivelul limitat al relaţiilor profesionale, chiar daca aceştia au nevoie de o relaţie mai complexă.

- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pune problema alegerii intre o tehnica mai potrivită pentru client şi problemă, respectiv pentru asistentul social.

- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu caracter profesional, adesea provenind din înţelegerea diferita a obligaţiilor faţa de clienţi.

- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o cerinţa care trebuie respectată de orice angajat; totuşi acestea vin uneori în conflict cu alte cerinţe etice, în special cu interesele clienţilor.

Dilemele etice ale profesionistului pot avea ca sursă punctele diferite de vedere asupra cazului, care impun priorităţi diferite. Pentru exemplificare, propun spre analiză modalităţile posibile de acţiune ale asistentului social în următoarele exemple:

- Fiul adult vrea să-şi plaseze tatăl vârstnic într-un cămin de bătrâni, dar acesta nu doreşte; preferă să rămână acasă, deşi are dificultăţi din ce în ce mai mari de a se întreţine singur.

In acest caz dilema rezultă din faptul că clientul (fiul) solicită un serviciu social care poate afecta nefavorabil un alt membru al familiei sale.

- Intr-un orăşel se pune problema construirii unei tabere de refugiaţi pentru numărul mare de refugiaţi sosiţi în zonă; comunitatea se opune acestui

69

proiect, de frica posibilei creşteri a infracţionalităţii şi cere îmbunătăţirea protecţiei oferite de poliţie împotriva refugiaţilor.

Aici dilema provine din priorităţile diferite: pe de o parte ale comunităţii (să fie ferită de problemele cauzate de sosirea unor străini), pe de altă parte ale profesiei (preocuparea primordială faţă de grupurile dezavantajate).

- O femeie îl întreabă pe asistentul social al logodnicului ei dacă e adevărat că acesta este infectat cu virusul HIV.

Această dilemă se datorează posibilităţilor de înţelegere diferită a loialităţii faţă de clienţii implicaţi în caz., respectiv din cerinţa de a proteja sănătatea persoanelor.

- O doamnă, foarte respectată în comunitate şi admirată de asistentul social, datorită activităţii sale voluntare devotate de tip caritativ, se plânge lucrătorului social de fiica ei, care nu stă destul cu ea, care vrea să fie mai independentă şi nu o mai ascultă acum la adolescenţă, aşa cum o asculta încă nu de mult.

In astfel de situaţii, profesionistul trebuie sa-şi definească cine este asistatul ale cărui interese trebuie să le apere: mama supra-protectivă, care caută mijloace de a-şi menţine controlul asupra fiicei ei, sau fata adolescentă, al cărei comportament pare să se încadreze în limitele normalului şi care are nevoie de încurajare în tendinţele ei de autonomie.

Varietatea dilemelor morale este desigur mult mai mare decât s-ar putea să fie prevăzută în cadrul unei tipologii. Chiar daca o astfel de prezentare este în mod evident limitată, ea ne atrage atenţia asupra nevoii de a ne forma o capacitate de evaluare deontologică, prin filtrul căreia să discernem subiectele controversate. Din acest punct de vedere, în vederea formării discernământului etic profesional, codul deontologic nu este un ansamblu de reguli din care, pentru o situaţie data, se poate afla în mod nemijlocit comportamentul ideal. Codul deontologic în sine nu este o reţetă de moravuri. El oferă însă principiile care să ghideze raportarea la situaţia cu implicaţii etice. Formarea unei gândiri deontologice înseamnă cântărirea deciziilor care vor trebui luate în spiritul valorilor profesionale şi nu doar al unui paragraf izolat din cod. De asemenea, în cazul profesionistului implicat într-o situaţie problematică, rolul codului deontologic este şi acela de a-l face conştient că decizia luată va trebui să fie satisfăcătoare nu numai pentru el însuşi, care este implicat în situaţia socială dată, ci şi pentru standardele profesionale.

Pentru a uşura efortul asistenţilor sociali de a lua decizii în cazuri dificile, propunem câteva repere cu valoare limitată, desigur, de orientare preliminară în cadrul ansamblului de principii deja prezentate. Ele pot constitui un filtru de principii organizate ierarhic, care să faciliteze luarea deciziilor în cazul în care asistentul social trebuie să facă faţă unor dileme morale (pornind de la cele descrise de Loewenberg şi Dolgoff, 1992):

1. Protecţia nevoilor de bază ale indivizilor şi grupurilor. In toate circumstanţele protecţia vieţii şi a sănătăţii clienţilor va sta pe primul loc, faţă de toate celelalte valori.

2. Asigurarea oportunităţilor egale, asigurarea accesului la resurse primordial pentru persoanele şi a grupele cele mai dezavantajate.

70

3. Asigurarea autonomiei, a dreptului de autodeterminare, a libertăţii de alegere a persoanelor implicate, cu limitele prevăzute prin lege.

4. Alegerea soluţiilor care sunt în cea mai mică măsură nefavorabile pentru client. În asistenţa socială se întâmplă adesea ca nici una din posibilităţile existente să nu fie soluţia ideală; în acest caz va fi aleasă soluţia cu cel mai mic risc de a cauza o vătămare clientului.

5. Promovarea, pe cât posibil, a unei mai bune calităţi a vieţii pentru clienţi; vor trebui alese, deci, acele soluţii care asigură în mai mare măsură nevoile clienţilor, nu doar pe cele de bază ci şi cele de confort fizic şi psihic, necesare realizării şi împlinirii capacităţilor clienţilor.

6. Asigurarea confidenţialităţii şi a intimităţii în relaţia de ajutor. Limitele confidenţialităţii trebuie menţionate cât se poate de clar printre regulile organizaţiilor de asistenţă socială, pentru a clarifica acele situaţii care necesită raportare în vederea unor măsuri care depăşesc relaţia client-asistent social.

7. Comunicarea adevărului şi a tuturor informaţiilor relevante care sunt în legătură cu problema şi persoana asistatului.

La acestea aş adăuga principiul respectării obligaţiilor contractuale faţă de agenţie, a cărui respectare este mai importantă pentru profesionist, pentru cariera lui profesională decât pentru clientul său, dar nu este de neglijat în luarea deciziilor.

Preocupările privind morala profesională caracterizează nu doar un moment al relaţiei de ajutor ci întreaga ei procesualitate, de la acceptarea cazului, până la finalizarea sa. Pe acest parcurs anumite dileme pot să îşi piardă actualitatea, unele se pot accentua, iar altele se pot atenua.

Comportamentul deontologic al unui lucrător social rezultă din adeziunea sa cunoscătoare la valorile cuprinse în cod şi la comunitatea asistenţilor sociali, nu din vreo obligativitate formal legiferată – codul deontologic nefiind o lege a cărei nerespectare să conducă la consecinţe legale. Totuşi, în ţările lumii cu tradiţie în domeniul muncii sociale, codul deontologic serveşte ca bază de soluţionare a litigiilor dintre profesionişti, între clienţi şi asistenţi sociali sau aceştia din urmă şi agenţiile lor. Forul propice unor astfel de discuţii pe teme deontologice este comisia de etică a asociaţiilor de asistenţi sociali.

In cele mai multe situaţii practice soluţiile dilemelor morale nu sunt absolut satisfăcătoare, sarcina cea mai grea a asistenţilor sociali fiind acea de a raporta în continuu valorile profesiunii la valorile lor personale şi de a accepta din punct de vedere moral limitele formelor de ajutor care le stau la dispoziţie. Succesul profesional înseamnă – pe lângă rezolvarea cazurilor într-un mod adecvat aşteptărilor clienţilor precum şi celor ale agenţiei – respectarea unor standarde deontologice ridicate şi găsirea unui echilibru între valorile personale, cele profesionale şi cele implicate în rezolvarea concretă a cazurilor.

Afirmaţiile din chestionarul de mai jos privind comportamentul uman sunt mai mult sau mai puţin favorabile exercitării profesiei de asistenţă socială. Gândiţi-vă la măsura în care ele sunt adevărate sau false pentru Dvs. şi la influenţa lor asupra felului în care vă implicaţi în munca de asistenţă socială. Bifaţi cu un X

71

problemele care vi se par prea intime pentru a fi discutate, cu H problemele care consideraţi ca afectează în mare măsură calitatea de asistent social şi argumentaţi-vă opţiunile.1. Sunt mai cu seamă ruşinos fiindu-mi teamă să mă destăinuiesc străinilor.2. Nu sunt destul de hotărât, de aceea alţii au câştig de cauză.3. Mă supăr repede şi izbucnesc de cele mai multe ori în mod iresponsabil.4. Mă oboseşte să mă implic în foarte multe relaţii. Nu am suficientă energie.5. Mi-e dificil să intru în relaţii cu persoane de sex opus, mai ales dacă simt că ar

dori să-mi facă curte.6. Cred că mă intimidez, nu sunt în stare să vorbesc cursiv.7. Nu mă consider o persoană sensibilă. Mi-e greu să identific ce simt oamenii.8. Ştiu să mă controlez şi nu permit ca emoţiile mele să transpară.9. Vreau să controlez situaţiile sociale şi sunt în stare să-i dirijez pe alţii.10. Pentru mine e important să fiu iubit de ceilalţi.11. Îmi place să se ştie că sunt un om bun.12. Nu am deloc o părere bună despre mine şi mă simt inferior altora.13. Mă simt obligat să ajut pe toată lumea.14. Sunt puţin dezorientat. Nu ştiu ce mă determină să ajut oamenii, nici care sunt

valorile mai importante pentru mine.15. Sunt foarte sensibil, pot fi rănit uşor.16. În multe privinţe sunt o persoana dependentă.17. Sunt o fire independentă şi trebuie să demonstrez totdeauna că sunt o persoană

liberă. Suport greu dependenta de alţii.18. Sunt o persoană anxioasă, mai ales în relaţiile interpersonale19. Sunt o persoană plictisitoare, neinteresantă. M-am plictisit de mine însumi şi

nu mă mir că s-au plictisit şi ceilalţi.20. Risc prea mult în relaţii interpersonale. Sunt dur şi impulsiv, adeseori fără

control.21. Sunt încăpăţânat. Am opinii ferme.22. Îmi place să manipulez oamenii în anumite situaţii.23. Nu mă implic prea mult în examinarea propriilor mele relaţii interpersonale.

Sunt mulţumit cu starea de fapt.24. Sunt foarte materialist şi realmente interesat de confortul meu personal.25. Uneori mă simt incapabil pe plan social, de multe ori nu recunosc valorile

altora, reacţionez inadecvat şi ceilalţi mă consideră insensibil.26. Cred că sunt zgârcit cu banii şi cu timpul.27. Mă simt mai naiv decât alţii. De multe ori nu înţeleg ce spun ceilalţi. Am fost

prea mult protejat.28. Mă îngrozesc când trebuie să fac faţă unui conflict. Ocolesc pe cât se poate

conflictele.29. Nu-mi place să lupt pentru convingerile mele.30. Când sunt confruntat, chiar dacă nu am eu dreptate, am tendinţa să fiu bătăios.

Asistentul social achiziţionează în decursul formării sale o bază de cunoştinţe

72

teoretice şi practice pentru a-şi desfăşura activitatea profesională. Însă, în fiecare intervenţie de asistenţă socială el îşi aduce propria experienţă de viaţă şi calităţile sale umane. Modul de a gândi al asistentului social, atributele personale, modul său de viaţă, influenţează inevitabil felul în care el va funcţiona ca şi profesionist.

Aproape fiecare caz în parte prezintă aspecte inedite, iar asistentul social se confruntă permanent cu necesitatea de a lua decizii corecte atât din punct de vedere moral cât şi legal. În luarea de decizii se au în vedere sistemul de valori personal şi cel profesional.

Este extrem de importantă transpunerea în practică a valorilor profesionale. Întrebarea care se pune, este care sunt metodele cele mai eficiente pentru ca valorile să fie transpuse în practică. Referindu-se la această necesitate, Biestek ( 1957 ) menţionează următoarele aspecte:-clientul trebuie privit ca şi persoană în sine şi nu judecat din punct de vedere al problemelor pentru care solicită sprijin-dacă asistentul social are această capacitate nu se va confrunta cu idei preconcepute negative, deoarece nu generalizează-clientul se poate manifesta în mod deschis (îşi poate manifesta sentimentele, părerile, indiferent de caracterul acestora fără nici o reţinere), nu trebuie să se ferească de faptul că va fi etichetat sau relaţia de ajutor va lua o tentă negativă-asistentul social acceptă clientul indiferent de problema pe care o prezintă -clientul poate alege liber dintre alternativele de rezolvare a problemelor proprii-clientul poate fi sigur - cunoaşte garanţiile pentru acest fapt - că secretul profesional îi apără informaţiile furnizate de el.

7.5 Relaţia valori-etică profesională

Strâns legată de valori este morala care cuprinde un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului fundamentate pe valorile de bine/rău, moral/imoral, cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă cât şi de presiunea atitudinilor celorlaţi. Problemele practice şi teoretice ale moralei sunt studiate de etică. În uzul actual termenul răspunde la întrebarea: care acţiuni sunt morale şi care nu? Etica generală clarifică obligaţiile pe care le au oamenii unii faţă de alţii. Particularizând, etica profesională este o codificare a obligaţiilor speciale pentru persoanele care au aderat la o anumită profesie, inclusiv asistenţa socială. Scopul eticii este de a-l ajuta pe profesionist să recunoască modul de lucru corect din punct de vedere moral. Responsabilităţile pe care asistentul social le are ar putea fi grupate pe: clienţi, instituţia angajatoare, profesie în sine, supervizori, colegi de muncă, şi nu în ultimul rând faţă de societate.

Trecerea de la valori la comportamentul manifest este o problemă centrală pentru etică, pentru că etica derivă din valori şi trebuie să fie în rezonanţă cu ele.

Asistentul social răspunde pentru hotărârile luate în munca sa cu diferite cazuri, iar ajutorul oferit se bazează pe codul deontologic, scotând în evidenţă valorile profesionale. Deţinând şi cele trei aptitudini fundamentale menţionate anterior, asistentul social poate să influenţeze şi chiar să schimbe condiţiile sociale.

Nu este exclusă însă posibilitatea apariţiei aşa numitelor dileme etice (Loewenberg F., Dolgoff R., 1992). Dilemele etice apar în situaţii în care asistentul social

73

trebuie să aleagă între mai multe direcţii etice relevante dar contradictorii sau unde orice alternativă duce la un rezultat nedorit pentru una sau mai multe persoane. Problemele etice apar atunci când există un conflict între definirea problemei, stabilirea scopului, stabilirea priorităţilor, elaborarea strategiilor, modalităţi de decizie. Ele pot să fie determinate de client, de practician, de agenţie, comunitate, profesie ori societate, deoarece fiecare se referă la diferite presupuneri despre natura umană, valori, atitudini, identitate profesională.Problemele etice ridică întrebări de genul: Cum este corect să acţionăm într-o situaţie practică dată? Cum poate asistentul social să evite comportamentul neetic în această situaţie?

Uneori dilemele se datorează loialităţilor competitive: când sunt în competiţie sau în conflict grupurile care revendică loialitatea asistentului social. Un exemplu clasic, frecvent menţionat în literatura de specialitate dar şi întâlnit practic, este cel al asistentului social care reprezintă clientul dar şi instituţia în care lucrează, care fiecare în parte solicită uneori cerinţe contradictorii. Loialităţile multiple sunt de asemenea o sursă pentru dilemele etice în care asistentul social serveşte un sistem de clienţi multipli. În acest context, problema cheie este identificarea persoanei sau a grupului căreia trebuie să îi acorde prioritate. Rezolvarea cazurilor "contradictorii" presupune depistarea şi soluţionarea problemelor etice care apar.

Profesioniştii au răspuns dilemelor apărute în cadrul serviciilor sociale prin dezvoltarea unor coduri etice sau standarde etice pentru membrii unei profesii. Van Hoose a sugerat că aceste coduri etice reflectă interesele profesionale şi definesc principiiile de orientare în activităţile profesionale.

Ca un sprijin pentru luarea de decizii în situaţiile-dilemă apărute în oferirea de servicii, asemenea coduri ajută la clarificarea responsabilităţilor faţă de clienţi, agenţii, societate. În mod obişnuit, un cod etic include probleme şi exprimă scopurile profesiei, protejează clientul, asigură orientarea pentru comportamentul profesional şi contribuie la stabilirea identităţii profesionale a asistentului social. Codurile se referă şi la responsabilităţile faţă de manageri, colegi din acelaşi domeniu sau domenii diferite, faţă de societate în general. Chiar dacă nu acoperă orice situaţie, codurile etice reprezintă un cadru de referinţă pentru garantarea unei conduite etice, deşi interpretarea lor depinde de situaţia în care vor fi aplicate. Ca rezultat al caracterului lor uneori vag, codurile etice sunt limitate, iar unele coduri se vor afla în conflict cu altele privind anumite standarde de conduită. Asemene conflicte ridică probleme profesioniştilor care sunt membrii la mai mult de o organizaţie profesională, deoarece un cod etic este obligatoriu pentru membrii unui grup sau al unei organizaţii care îl adoptă.

7.6. Recapitulare

Schimbările din practica profesională merg în sensul întăririi capacităţilor clientului de a lua propriile sale decizii. În sprijinul acestei afirmaţii detailem una dintre valorile esenţiale ale muncii de asistenţă socială, şi anume « empowerment » . Aceasta este adesea definită ca:

extinderea abilităţii personale de a lua decizii indivizii, grupurile şi/sau comunităţile să aibă controlul circumstanţelor şi

realizarea propriilor scopuri, să fie capabili să-şi maximizeze calitatea

74

propriei lor vieţi să permită persoanelor care se confruntă cu probleme şă-şi controleze

propria viaţă, să aibă un cuvânt important în legătură cu instituţiile, serviciile, situaţiile care-i afectează, să înveţe să-şi găsească şi utilizeze eficient propriile resurse

Această explicaţie a termenului de empowerment este centrată pe capacitatea persoanei de a-şi controla propria viaţă şi de a avea puterea să-şi făurească viitorul. În esenţă, într-un sens mai restrictiv, această noţiune poate fi asimilată celei de auto-determinare.

Sintetizând, setul de valori promovate de asistenţa socială cuprinde: respectul faţă de om, recunoaşterea unicităţii şi demnităţii sale, precum şi a dreptului său la propria cultură dreptul la autodeterminare şi afirmarea propriei personalităţi dreptul la confidenţialitate şi comunicare privilegiată dreptul la asigurarea egalităţii şanselor şi la nediscriminare încrederea în capacitatea oricărei persoane

7.7 Aplicaţii practice:Scop

înţelegerea funcţionării valorilor profesionale

Sarcini ale studentului Citiţi cu atenţie cazurile relatate mai jos Menţionaţi ce valori se cer respectate pentru cazurile date Găsiţi şi alte exemple /cazuri pentru a ilustra funcţionarea valorilor în asistenţa

socială.

7.7.1 Exerciţii pentru identificarea valorilor în cazurile asistate

Exerciţiul 1O femeie de 55 ani, văduvă de curând, vă vorbeşte despre dorinţa ei de a se înscrie la un colegiu. Are bani puşi de o parte şi vrea să se pensioneze.

Exerciţiul 2 Un cuplu vrea să adopte un copil negru şi vă solicită sprijinul.

.7.7.2 Identificarea propriilor valori - Aplicaţie practică

Scop: Următorul exerciţiu :

Vă ajută să identificaţi propriul set de valori Vă ajută să înţelegeti cum şi de ce anumite valori personale pot prevala uneori

valorilor profesionale

ExerciţiuSunteţi asistent social într-o sectie de spital în care sunt internaţi bolnavi infestaţi cu

75

virusul HIV. Instituţia în care lucraţi a primit 1,5miloane de dolari de la o fundaţie. Aceasta sumă de bani trebuie folosită la procurarea a 7 doze de vaccin care stopează evoluţia bolii (SIDA). Dvs. aveţi în observaţie 14 persoane bolnave cărora această doză de vaccin le-ar fi recomandată. Trebuie să decideţi care sunt cei 7 care vor beneficia de acest vaccin şi care sunt cei care nu beneficiază acum de el.

Candidaţii:1. O adolescentă de 15 ani, infestată de către prietenul ei, mulatră. Provine dintr-o

familie din clasa de mijloc şi este a cincea din cei 9 copii.2. Un bărbat de 52 de ani, om de afaceri care a fost închis pentru delapidare, infestat în

penitenciar în urma unor manevre medicale minore. El prestează 1000 ore, muncă în serviciul comunităţii.

3. O femeie de 35 de ani mama a unui copil de 5ani care a contactat virusul în urma unei transfuzii de sânge. Ea are o căsnicie fericită cu actualul soţ fiind căsătorită de 3 ani. Primul soţ, tatăl fetei, este plecat din oraş şi nu a mai contactat-o.

4. Un bărbat rrom, de 40 de ani care lucrează pentru reintegrarea copiilor de ţigani în familii permanente. Este poligam şi a fost expus virusului de una dintre partenere. Are mai mulţi copii, de la mai multe femei.

5. O fată de 23 de ani, care se pregăteşte pentru a participa la Jocurile Olimpice în proba de atletism . Familia ei a făcut multe sacrificii pentru a o ajuta să îşi atingă obiectivul propus. Ea se gândeşte că dacă nu va primi vaccinul nu va putea să îşi recompeseze părinţii pentru sacrificiul făcut.

6. Un bărbat de 38 de ani asiatic, artist care a fost persecutat în ţara sa şi a cărui artă se va pierde o data cu moartea sa.

7. O femeie de 72 de ani mamă, bunică şi soţie care îl îngrijeşte pe soţul ei bolnav de artrită severă.

8. O femeie de 49 de ani care are 4 copii ( unul fiind cu un handicap psihic), provine din clasa de mijloc şi a contactat virusul probabil în urma unei legături extraconjugale.

9. Bărbat de 56 de ani care a contactat boala în urma unei relaţii extraconjugale. Este mecanic şi este singurul susţinător al familiei.

10. Un student de 20 de ani care studiază ştiintele educaţiei, nu ştie cum a contactat virusul şi nu a comunicat familiei că este bolnav.

11. Un bebeluş de 18 luni care a fost infestat de către mama sa. El este într-o stare gravă. Tatăl copilului a murit de puţin timp din cauza bolii SIDA.

12. Un bărbat de 49 de ani, preot într-o regiune îndepărtată unde este singurul care asigură toate activităţile religioase ( nunţi, botezuri, înmormântări)

13. Un bărbat de 29 de ani, tată a 3 copii a cărei soţie face cursuri medicale şi lucrează cu o jumătate de normă într-un laborator.

14. Un bărbat de 56 de ani, cercetător care este pe cale de a descoperi un medicament senzaţional.

Sarcini ale cursantului Alegeti cele 7 persoane care vor primi aceste doze de vaccin. Reluaţi persoanele alese şi analizaţi motivele care v-au determinat să optaţi

pentru aceste persoane.

76

Încercaţi şi răspundeţi cu sinceritate la următoarea întrebare : Cât de mult v-aţi lăsat influenţat de propriul sistem de valori când aţi ales cei şapte beneficiari ?

7.7.3 Aplicaţii practice - Contradicţia dintre propriile valori, valorile organizaţiei şi codul deontologicScop:

Deprinderea de a conştientiza apariţia problemelor morale Abordarea corectă a cazurilor-dilemă

Sarcini ale cursantului: Citiţi cu atenţie următoarele cazuri. Identificaţi dilema etică (dacă există) şi Rezolvaţi cazul din prisma deontologiei profesionale.

Exerciţiul 1Sunteţi asistent social într-un liceu. Una dintre elevele liceului vine la dvs. şi vă spune consternată că este însărcinată. O ajuţi să îşi informeze familia de calvarul prin care trece.Familia hotărăşte că cea mai bună soluţie este avortul, rugându-te să îi ajuţi să se adreseze unui serviciu specializat.

Ce decizie luaţi?

Exerciţiul 2Eşti asistent social la un centru de plasament şi adopţie. Recent şeful tău ţi-a cerut să evaluezi o familie de homosexuali care doresc să adopte un copil. Cuplul are o relaţie stabilă, din punct de vedere material nu sunt probleme, legal homosexualitatea este recunoscută de către stat, regulile instituţiei nu prevăd restricţii legate de posibilitatea cuplurilor de homosexuali de a adopta.

Cum veţi proceda?

Bibliografie.Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell

Companion to Social Work, Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1993) Direct Social Work Practice: Theory and Skills.

Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole.Hoffman, K.S Sallee, L.A. (1994) Social Work Practice: Bridges to change, USA MA: Allyn and Bacon.Loewenberg MF şi Dolgoff R (1992) Ethical decisions for Social Work Practice, I.L.: FE Peacock Publishers.

77

CAPITOLUL 8. PROCESUALITATEA MUNCII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Descris din perspectiva teoriei rezolvării de probleme, procesului de asistenţă socială este construit din faze succesive care avansează de la stabilirea legăturii dintre asistent şi asistat, către rezolvarea problemei acestuia din urmă. Vom prezenta aceste etape pe baza modelului de rezolvare de probleme a lui Compton şi Galaway (1989):

I. Faza de angajare sau de contactare în cadrul căreia se disting următorii paşi:

a. Identificare şi definirea problemei problema văzută de clientul problema văzută de celelalte sisteme de bază, precum cadrele didactice şi colegii

de şcoală, membrii familiei, persoanele semnificative din anturajul proxim al clientului, persoane cu autoritate la locul de muncă, etc.

problema văzută de specialistul problema definită în urma acordului dintre participanţi

b. Identificarea scopului formularea scopului clientului - scopul poate fi stabilit pe termen lung sau pe

termen scurt identificarea resurselor necesare realizării scopului identificarea resurselor şi limitelor agenţiei identificare scopurilor şi aşteptărilor instituţiei identificarea şi aşteptările asistentului social

c. Stabilirea unui acord între actorii procesului de asistenţă socială (contractul) - se vor discuta condiţiile unui contract şi aspecte privind realizarea acordului.d. Explorarea preliminară care include:

explorarea motivaţiei beneficiarului pentru participarea în procesul de asistenţă socială (speranţa, confortul)

explorarea oportunităţii intervenţiei sociale explorarea gradului de pregătire a beneficiarului pentru participarea activă în

procesul de asistenţă socială

II. Faza de planificare a intervenţiei în cadrul căreia se disting următorii paşi:

a. Explorarea aprofundată a resurselor şi rezistenţelor la schimbare (evaluarea şi diagnosticul social) presupune:

identificarea progresivă a problemei identificarea resurselor disponibile luarea în considerare a barierelor, obstacolelor specialistul selectează modelul teoretic adecvat rezolvării cazului specialistul selectează metodele adecvate de intervenţie specialistul clarifică valorile implicate în procesul de intervenţie cu beneficiarul în

cauză

b. Întocmirea şi dezvoltarea planului de acţiune urmăreşte: stabilirea unor sarcini măsurabile, realizabile, valabile

78

evaluarea posibilelor costuri şi justificarea necesităţii lor realizarea unor relaţii cu alte instituţăă în folosul clientului determinarea rolului specialistului estimarea timpului cerut pentru indecerea schimbării planificarea modalităţilor de oferire a serviciilor

c. Prognoza

III. Trecerea la acţiune se referă la: implementarea planului şi corijarea sa în funcţie de mersul efectiv al procesului

de asistenţă evaluarea rezultatelor - pentru acest demers acţional asistentul social va răspunde

la următoarele întrebări: scopul propus a fost atins? teoriile, metodele şi tehnicile utilizate au fost folositoare? este acţiunea viitoare garantată?

IV. Faza de finalizare se pregăteşte şi realizează despărţirea de client. se întocmeşte un plan de sprijin ulterior, ce urmează a fi aplicat la întreruperea

relaţiei pentru ca clientul să ştie că nu este singur şi că poate fi sprijinit în demersurile sale, în menţinerea progreselor dobândite.

se vor evalua succesele şi eventualele dezacorduri.

Complexitatea muncii de asistenţă socială reiese din deprinderile şi abilităţile necesare în procesul de rezolvare a problemelor, dintre care exemplificăm:

Folosirea stăpânirii de sine, respectiv a capacităţii de a înţelege perspectiva clientului în interesul acestuia.

Abilitatea de a asculta fizic şi psihologic tot ce este spus şi de a remarca ceea ce nu s-a spus.

Abilitatea de a transmite empatie, înţelegere, încredere, respect şi suport. Folosirea metodelor de interviu: parafrazarea, clarificarea, verificarea înţelesului,

focalizarea, interogarea, reflectarea, informarea, rezumarea, confruntarea, interpretarea, asumarea şi reasumarea.

Folosirea unei game de metode de colectare a datelor Folosirea unor cunoştinţe teoretice de bază Abilitatea de a determina semnificaţia datelor Cunoaştere adecvată a resurselor şi a oamenilor Abilitatea de a genera planuri alternative Abilitatea de a evalua rezultatele Abilitatea de a înregistra teorii, metode, acţiuni şi rezultate Abilitatea de a ştii pune capăt serviciilor oferite unui client

O altă prezentare a structurii procesului de asistenţă socială este dată de Hepworth şi Larsen (1993):

79

1. Faza de explorare şi evaluare a problemei şi a personalităţii asistatului (faza introductivă)2. Faza de intervenţie în procesul de asistenţă socială (faza de inducere a schimbărilor)3. Terminarea relaţiei de asistenţă socială şi evaluarea ei (finalizarea intervenţiei)

1. Faza introductivă, de explorare a situaţiei problemă şi a personalităţii asistatului

Această primă fază este caracterizată de incertitudine şi tatonare din partea ambelor parteneri ai procesului de asistenţă socială. Aşteptările pot fi redate astfel:

Aşteptările clientului se referă la măsura în care asistentul social poate să-i ofere ajutor, ce informaţii ar trebui să îi comunice, să aibă sau să nu aibă încredere în acesta, dacă va fi acceptat şi respectat de către asistent

Aşteptările asistentului social: acesta încearcă să vadă în problema clientului ceva ce-i este cunoscut din experienţa profesională anterioară; ce efort va trebui să investească pentru a explora problema asistatului şi a pentru înţelegerea personalităţii acestuia.

Rezultatul este un acord între asistentul social şi client privind desfăşurarea relaţiei de asistenţă socială şi definirea problemei. Prima fază se sfârşeşte cu o cunoaştere reciprocă a aşteptărilor celor doi şi un contract privind viitorul proces de muncă.

Paşii pentru realizarea acestei faze sunt: Stabilirea contactului şi angajarea în relaţia de ajutor – sunt hotărâtoare

pentru evoluţia procesului de asistenţă socială. Întemeierea unui parteneriat pe parcursul primului interviu pune bazele unei bune relaţii de ajutor.

Explorarea problemei clientului şi diagnosticul în asistenţa socială – se realizează prin adunarea datelor despre client, mediul în care trăieşte, modul în care simte el problema, date despre problemă.

Planificarea procesului de intervenţie şi elaborarea contractului – creează cadrul psiho-social şi cel formal specific privind intervenţia asistentului social.

2. Faza realizării schimbărilor

Aceasta este faza dinamică, de muncă efectivă, care reclamă o continuă analiză a schimbărilor produse şi de raportare a lor la . Schimbarea are loc pe măsură ce clientul învaţă noi tipare de comportament şi înţelege valoarea lor, când poate să stabilească legătura dintre cauzele unui comportament şi consecinţele sale. Ca urmare a învăţării şi a dezvoltării capacităţii lor de înţelegere oamenii pot lua decizii raţionale şi conştiente prin care să atingă scopurile care răspund nevoilor lor în cea mai mare măsură.

Oamenii se schimbă dacă constată că schimbarea propriului comportament determină schimbarea comportamentului celorlalţi; ei se schimbă când condiţiile lor de viaţă se modifică, iar ei trebuie să se adapteze acestor schimbări; modificăriel de comportament se produc dacă oamenii doresc să obţină recompensele corespunzătoare motivaţiilor lor personale. Asistentul social are rol de catalizator a schimbărilor, urmărind acel mecanism motivaţional, ce conduce la schimbare.

80

Inducerea schimbărilor este un proces adeseori îndelungat. Orientarea spre acţiune, spre schimbare are ca şi obiective creşterea nivelului de competenţă a clientului, mărirea capacităţii acestuia de a-şi rezolva problemele. Pe toată durata acestei faze a procesului de asistenţă socială vom urmări progresul clientului recurgând la diferite modalităţi de monitorizare a cazului şi de evaluare a schimbărilor.

3. Finalizarea şi evaluarea procesului de asistenţă socială (evaluarea finală)

Etapa finală nu este întotdeauna încununată de succes, ci poate să fie o fază în care abandonăm, sau selectăm noi metode de intervenţie.

Evaluarea este raportarea la scopurile propuse.Reuşita este indicată de o evaluare care arată atingerea scopurilor.Când asistatul doreşte schimbarea, vine din iniţiativă proprie la asistentul social,

motivaţia lui în sensul schimbării este mai puternică.Pentru fiecare caz, atribuţiile asistentului social trebuie conştientizate şi puse în

acord cu motivaţiile clientului. Trebuie să ştim să pregătim clienţii noştri pentru momentul în care relaţia de asistenţă este pe cale de a lua sfârşit, nu trebuie să favorizăm relaţia de dependenţă faţă de noi, trebuie să le oferim strategii de menţinere a progreselor înregistrate .

Maxime utile asistentului social în procesul muncii cu asistatul:

"Incepe de unde este clientul"

"Nu lucra niciodată mai mult decât clientul"

BibliografieComptom, B.R., Galaway, B. (1989), Social Work Processes, Wadsworth, California Hepworth, D.H, Larsen, J.A (1993), Direct Social Work Practice: Theory and Skills, Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole

81

CAPITOLUL 9. TIPURI ŞI SISTEME DE SERVICII ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

În prezent, sistemul naţional de asistenţă socială este reglementat prin Legea 47 din martie 2006. Sistemul naţional de asistenţă socială este definit în textul de lege menţional ca fiind „ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile publice şi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor”(Art.2 alin.2)

Asistenţa socială cuprinde prestaţiile sociale şi serviciile sociale acordate în scopul satisfacerii nevoilor sociale ale indivizilor, grupurilor, comunităţilor aflate în imposibilitatea de de a-şi procura singuri resursele necesare unui nivel de viaţă considerat decent într-un cadru social dat.

Prestaţiile sociale reprezintă forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli (afilierea la un sistem de asigurări, existenţa unor criterii de acordare, etc.). Prestaţiile pot să fi acordate în bani (pensiile, indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii, ajutorul social, etc.) sau în natură (rechizite pentru şcolarii din famiile cu venituri mici, „cornul şi laptele”, etc.) (Popescu, L., Rebeleanu, A., 2005, p: 11-17).

Serviciile sociale reprezintă activităţi ale asistenţilor sociali care ajută oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească funcţionarea socială a indivizilor şi familiilor şi comunităţilor (Parker, 1987, p:154)

Conform O.G 86/2004 serviciile sociale reprezintă măsuri şi acţiuni care răspund nevoilor sociale ale individului, familiilor sau grupurilor şi care urmăresc prevenirea şi depăşirea situaţiilor de dificultate, vulnerabilitate sau de dependenţă în scopul menţinerii autonomiei, prevenirii marginalizării sau excluziunii sociale, creşterii calităţii vieţii.

Se face distinţia între serviciile primare de asistenţă socială şi serviciile specializate de asistenţă socială.

Serviciile sociale primare au un caracter general şi urmăresc prevenirea sau limitarea unor situaţii de risc în care se poate afla la un moment dat persoana, familia sau grupul. Enumerăm doar câteva dintre principalele activităţi care sunt desfăşurate în cadrul serviciilor sociale primare:

activităţi de identificare a nevoii sociale individuale, familiale, de grup şi dacă este cazul trimiterea către serviciile specializate

activităţi de informare privind drepturile şi obligaţiile beneficiarilor măsuri şi acţiuni de urgenţă în situaţii de criză acţiuni de menţinere în familie/comunitate a persoanei aflate în dificultate activităţi de organizare şi dezvoltare comunitară acţiuni de colaborare cu alte servicii de asistenţă socială acţiuni de sensibilizare a opiniei publice locale activităţi de consiliere primară.

82

Serviciile sociale specializate au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţii de funcţionare socială a indivizilor şi familiilor. Activităţi specifice sunt cele de:

Recuperare şi reabilitare Suport şi asistenţă pentru familiile în dificultate Suport şi asistenţă pentru persoanele vârstnice Suport şi asistenţă pentru persoanele cu hadicap, dependente de o substanţă (drog,

alcool, medicament), victime ale violenţei domestice, victime ale traficului de persoane, etc.

Mediere socială Consiliere Îngrijire medico-socială pentu persoanele în situaţii de dependenţă totală sau

parţială din cauza dizabilităţii, bolilor în fază terminală (SIDA, cancer) sau bolilor cronice, sau din cauza vârstei.

Furnizorii serviciilor sociale se organizează într-un sistem descentralizat, la nivelul comunităţilor locale, pentru a se răspunde cât mai adecvat nevoilor sociale identificate. Organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale se realizează în sectorul public, organizat la diferite nivele (central, judeţean şi local) dar şi în sectorul guvernamental. De exemplu, la nivel local poate fi întâlnit în cadrul primăriilor. La nivel judeţean, putem menţiona Direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului, iar la nivel central Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Agenţia Naţională pentru Adopţii.

Este recomandabil parteneriatul între sectorul public şi guvernamental, atât din punct de vedere al asigurării unei diversităţi de servicii dar şi din punct de vedere al complementarităţii serviciilor acordate pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor beneficiarilor.

Parteneriatele se pot constitui atât între sectorul public şi neguvernamental (Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi un ONG) cât şi între instituţii aparţinând aceluiaşi sector (de exemplu Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi o primărie).

Accesul la servicii sociale este garantat în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii de dificultate sau risc. Principiile care stau la baza acordării serviciilor sociale sunt: respectarea demnităţii umane, universalismul (fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială), solidarităţii sociale (comunitatea poate participa la sprijinirea persoanelor în dificultate), parteneriatul, subsidiaritatea (persoana sau familia în dificultate este sprijinită în satisfacerea nevoilor de către colectivitatea locală sau de către stat, în mod complementar).

Reţeaua de servicii din cadrul Direcţiei judeţeane pentru protecţia drepturilor copilului Conform HG 90/2003 privind regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de asistenţă socială, serviciul public local are rolul de a identifica şi soluţiona problemele sociale ale comunităţii inclusiv din domeniul protecţiei copilului şi al familiei. Astfel, consiliul judeţean are atribuţii de organizare a serviciilor publice pentru protecţia copilului.

83

Exemplu:Servicii adresate populaţiei prin Direcţia judeţeană pentru protecţia drepturilor copilului

Orice situaţie de risc privind copiii poate fi sesizată Direcţiei judeţene pentru protecţia drepturilor copilului, care are următoarele servicii:

Serviciul Monitorizare, Sinteză, Probleme de Autoritate Tutelară, Secretariatul Comisiei Judeţene pentru Protecţia Copilului - intern

Serviciul de Protecţie de Tip Familial a Copilului Aflat în Dificultate Serviciul de Protecţie de Tip Rezidenţial a Copilului Aflat în Dificultate Centrul de Primire a Copilului în Regim de Urgenţă

Măsuri de protecţie stabilite de Comisia pentru protecţia copilului aflat în dificultate: încredinţarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat

autorizat încredinţarea copilului în vederea adopţiei încredinţarea provizorie a copilului către serviciul public specializat plasamentul copilului la o familie sau la o persoană plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat

autorizat plasamentul copilului în regim de urgenţă verificarea şi reevaluarea, cel puţin o dată la trei luni, a împrejurărilor legate de

încredinţarea sau plasamentul copilului revocarea sau înlocuirea măsurii stabilite dacă împrejurările care au determinat

stabilirea acestea s-au modificat sesizarea instanţei competente dacă împrejurările care au determinat decăderea

părinţilor din drepturile părinteşti au încetat să existe

Serviciul Monitorizare, Sinteză Probleme de Autoritate Tutelară. Secretariatul Comisiei Judeţene pentru Protecţia Copilului - intern

Serviciul redactează hotărârile comisiilor judeţene, monitorizează, sintetizează şi transmite datele pentru Comitetul Român de Adopţie.

Serviciul de protecţie de tip familial a copilului aflat în dificultate Identifică acei copii care se află în dificultate, studiază cauzele apariţiei acestei

situaţii şi propune măsuri pentru ieşirea din criză Identifică, selectează şi evaluează familiile de substitut în vederea încredinţării

sau plasării unui copil aflat în dificultate Asigură consiliere de specialitate familiei naturale a copilului sau celei de

substitut şi urmăreşte modul cum aceasta îşi exercită drepturile şi obligaţiile ce le revin

Sprijină familiile cu risc prin consiliere şi ajutor moral şi financiar Acţionează pentru prevenirea instituţionalizării copilului aflat în situaţia de criză

prin alternative de tip familial Face demersuri în vederea încuviinţării adopţiei copilului

84

Serviciul de protecţie de tip rezidenţial a copilului aflat în dificultate Controlează respectarea drepturilor copilului în centrele de plasament şi propune

măsuri pentru înlăturarea abuzurilor Sprijină verificarea periodică a situaţiei familiale a copiilor aflaţi în centrele de

plasament şi, în funcţie de aceasta, propune reintegrarea în familie sa găsirea altor alternative de protecţie de tip familial

Sprijină accesul în centrele de plasament al familiilor naturale şi al celor potenţial substitutive

Identifică şi evaluează copiii adoptabili, face demersuri în vederea încuviinţării adopţiei lor

Propune Comisiei pentru Protecţia Copilului măsuri de protecţie pentru copiii aflaţi în dificultate.

Serviciul de plasament Acest serviciu oferă:

Plasamente copilului aflat în dificultate în centrele de primire a copilului Plasamente în centre de plasament Reintegrarea copilului în familia naturală.

Centrul de Primire a Copilului în Regim de Urgenţă Plasamentul în regim de urgenţă se oferă copiilor aflaţi în dificultate în medii

improprii, abuzaţi. Internarea se face prin hotărârea directorului Direcţiei pentru Protecţia Copilului. În termen de 15 zile de la internare se întocmeşte dosarul copilului, luând-se legătura cu Autoritatea tutelară, familia, dispensarul medical şi se prezintă comisiei în vederea stabilirii unei măsuri de protecţie.

BibliografieGuvernul României, Ordonanţa nr.86 din 19 august 2004 privind serviciile sociale, Monitorul Oficial nr.799 din 30 august 2004Guvernul României, Legea nr.47 din 8 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială, Monitorul Oficial nr.239 din 16 martie 2006, Monitorul Oficial nr.799 din 30 august 2004Parker, R. (1987), The Social Work Dictionary, Maryland: NASWPopescu, L., Rebeleanu, A. (2005), Structura serviciilor sociale, în Program de formare în practica asistenţei sociale, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, p:11-19

Temă:Indicaţi serviciile sociale pe care le cunoaşteţi din judeţul sau localitte

85

86

87