Interviu cu Ioan Coroiu, profesor la Facultatea de Biologie si Geologie, Departamentul Biologie din cadrul Universităţii Babeş

Boliay

Într-o dimineaţă de duminică, pe data de 7 ianuarie, tocmai de ziua Sfântului Ioan am intrat în casa profesorului Ioan Coroiu. Abia după o conversaţie de mai bine de o oră mi-am amintit să-i urez “La mulţi ani!”, doar era onomastica dânsului. Un om extrem de calm, şi la fel, de comunicativ şi deschis ca şi atunci cu câţiva ani în urmă când l-am cunoscut, mi-a dat o oră din timpul său pentru a-mi vorbi câte ceva despre viaţa şi activitatea lui. Vorbeşte simplu, pe înţelesul tuturor şi ţi-e mai mare dragul să stai să-l asculţi.

Am avut fericita ocazie de-al cunoaşte mai bine cu mulţi ani în urmă, însă motivul care m-a determinat să-mi doresc o conversaţie mai lungă au fost nenumăratele gânduri bune venite din partea majorităţii studenţilor dânsului la auzul numelui acestuia: “un om extraordinar”, ”cel mai bun profesor”, ”ştie ce face”, ”spune cele mai tari bancuri” spun aceştia.

Ioan Coroiu este conferenţiar la Catedra de Biologie a Facultăţii de Biologie şi Geologie din cadrul Universităţii Babeş Boliay, cercetător şi pasionat de tot ceea ce înseamnă natură şi viaţă. Când spun viaţă nu mă refer doar la viaţa pe care el o studiază pe teren, ci şi la viaţa de zi cu zi, la oamenii care-l înconjoară, la cărţile pe care le citeşte şi la propria sa conformaţie intelectuală si sufletească. Un om cu o cultură impresionantă, pasionat de istorie şi pictură, îngrijorat pentru perspectivele actuale ale tinerilor absolvenţi de facultate, un om care râde, zâmbeşte şi fredonează mai tot timpul melodii cunoscute. El este cel care mi-a spus pentru prima dată că au fost făcute cercetări în urma cărora s-a constatat că oamenii care sunt optimişti sunt mult mai longevivi decât cei pesimişti.

Ioan Coroiu consideră că a fost făcut să fie profesor, îşi adoră munca şi de aceea spune că nu poate să trăiască fără să iasă în natură, fără să fie părtaş la frumuseţea ei. “Munca şi familia sunt cele mai importante coordonate ale vieţii, dacă eşti împlinit pe aceste două planuri înseamnă că eşti fericit”.

Cele mai recente proiecte şi realizări ale acestui profesor mie imi par impresionante: o colaborare cu italienii la studiul faunei din Parcul Naţional Abruzzo din Italia, coautor al Atlasului European al mamiferelor, colaborator al proiectului de cerceteare al Deltei Dunării atunci când aceasta a fost declarată monument al ecosferei, actualmente implicat in proiectul international legat de fauna de lilieci a Carpaţilor împreună cu polonezii, maghiarii, ucrainienii şi cehii.

Are şi o pasiune aparte. Iubeşte liliecii. Vorbeşte despre aceste animăluţe la fel de frumos ca şi când s-ar referi la proprii lui copii. In casa sa a adunat tot ceea ce îi este mai drag, alături de familie: o colecţie impresionantă de cactuşi, vreo trei bonsai, un hamster pe care-l cheamă Topollino, două cinteze, o broască de copac care momentan hibernează într-un acvariu pe o comodă în hol, o bibliotecă impresionantă cu cărţi din varii domenii şi numeroase fosile şi plante. Un om înconjurat de atăt de multe lucruri pe care le iubeşte, nu poate la rândul său decât să fie iubit.

R: Care este primul lucru din viaţa dumneavoastră de care vă amintiţi?C.I. Asta e… Stai să mă gândesc…Da…Cred că frica părinţilor că o să explodeze

casa în care locuiam.R:Când?

C.I. Locuiam într-o casă în care erau două branduri, două grenade rămase din război, iar la mine în casă se vorbea întruna despre asta, că s-ar putea în oricemoment să explodeze şi ştiam locul exact unde sunt cele două.

R:Şi familia ce făcea?C.I. Eu, de trei ani nu făceam nimic, familia în schimb era stresată, dar în cele din

urmă au dărâmat casa. Cănd s-a dărâmat tatăl meu împreună cu bunicul au scos cele două chestii şi le-au îngropat la aproximativ patru metri în grădină. Nu ştiu exact dacă aceasta este prima amintire, dar cu siguranţă este cea care a avut un impact puternic asupra mea.

R:Care este primul lucru cu impact ulterior pe care l-aţi învăţat în anii de şcoală?

C.I. Amintirea cea mai importantă din anii claselor primare este faptul că învăţătoarea m-a scos în faţa clasei ca să îmi explice cum trebuie să fac ca să îi conving pe părinţii mei să se înscrie în C.A.P., însă ei nu se puteau înscrie pentru că erau chiaburi şi eu bineînţeles că nu am înţeles nimic din ceea ce îmi fusese explicat. Ea mă ţinea acolo şi îmi spunea:”Tu trebuie să îi zici lui taicătău asta şi asta şi asta ca să se înscrie în C.A.P.” şi pe când m-am dus acasă eu le-am spus alor mei. Răspunsul a fost că ei s-ar înscrie, dar nu pot fiindcă sunt chiaburi şi nu-i primeşte. Chestia asta mi s-a pus pe creier aşa pentru multă vreme şi m-a derutat, n-am înţeles niciodată:De ce m-a convins să-i conving, când de fapt ei nu se puteau înscrie pentru că erau exparia? Consider deasemenea că este important de spus faptul că învăţătoarea era o basarabeancă şă care, culmea era refugiată împreună cu soţul ei din ţară pentru că acolo făcea parte din pătura mijlociu-superioară a societăţii şi aici a venit să facă prozenitism comunist. Nu voi putea înţelege niciodată acest paradox.

R:Unde aţi făcut şcoala primară?C.I. La Tureni, care este buricul pământului.(râde).R: Care era materia dumneavoastră preferată în şcoală?C.I. Istoria.R: Dar în liceu?C.I. În liceu… era biologia.R: Care a fost lucrul care a determinat schimbarea opţiunilor

dumneavoastră de la şcoală la liceu?C.I. Aşa cum am susşinut acum şi cum susţineam şi când eram mai juvenil,

profesorul este cel care formează personalitatea copilului şi eu am avut parte de un profesor de istorie în şcoală care după aceea a avut un traseu foarte spectaculos. A ajuns ziarist, şef de revistă la Cluj, la Tribuna şi care şi-a impus personalitatea asupra mea şi astfel m-a atras spre studiul istoriei. Istoria o să-mi placă tot timpul, dar mi-a fost frica ca nu stiu îndeajuns de mult pentru a intra la facultate. Însă atât timp cât voi trăi tot istoria va fi pentru mine un violon d’angres.(îmi vorbeşte mult despre pasiunea pentru vioară a marelui pictor francez romantic Angres, care atunci când se odihnea, pentru că picta non-stop, cânta la vioară). Şi acum citesc în neştire istorie.

R: Pasiunea pentru biologie s-a datorat tot unui profesor?C.I. Nu, nici vorbă pentru că aveam un profesor searbăd. Nu a fost o experienţă

similară cu cea din şcoală când profesorul tocmai ieşit de pe băncile facultăţii m-a zăpăcit. Îmi plăcea pur şi simplu natura. Am perceput-o extrem de uşor.

R: Îmi pare că pe vremea aceea elevii erau mult mai interesaţi de şcoală decât acum? (bineînţeles cei care nu urmăreau să rămână la ţară) lucru care acum,

în generaţiile actuale nu este aât de vizibil. Elevii de la sat din zilele noastre par mult mai dezinteresaţi.

C.I. Nu … cred că este o greşeală de optică. Percepţi este greşită în sensul că există o capacitate nativă a copilului spre nou şi totul este ca cel care i-o descoperă să i-o excite. Motivaţia nu lipseşte din partea copilului, ci din partea profesorului. Nu se poate spune că există un dezinteres din partea părinţilor; da, aceştia au un foarte mic rol intelectual (dacă nu sunt oameni culţi), dar din punctul de vedere al rigorilor morale sunt relativ drastici. Însă impactul asupra copilului pentru deschiderea apetitului pentru cunoaştere este foarte mic. La mine a fost o chestie foarte importantă; amândoi părinţii au avut o fixaţie ca copii lor să evadeze. Era aşa, ca un fel de sinucidere (pentru că alţi părinţi doreau ca, copii lor să rămână la sat să-I ocrotească mai târziu) într-un fel ei ne-au alungat, pentru că îşi doreau pur şi simplu ca noi să nu lucrăm în CAP.

R: Liceul unde l-aţi urmat?C.I. la Turda. Eu am fost plecat de acasă de la 14 ani. Am stat în internat până în

clasa a 12-a, când m-am mutat la nişte rude pentru a avea mai bune condiţii de pregătire pentru facultate.

R: Ce anume nu aţi învăţat în şcoală sau pe parcursul anilor de liceu şi aţi învăţat pe propria dumneavoastră piele de la viaţă?

C.I. O grămadă de lucruri. Independenţa asta faţă de părinţi la o vârstă adolescentină permite evoluţia individului pe două căi în funcţie de libertatea pe care ţi-o dă constrângerea de unde provii.