interviu cu aurora liiceanu

5/14/2018 Interviu Cu Aurora Liiceanu - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/interviu-cu-aurora-liiceanu 1/5

Nadine VLĂDESCU

“Cine poate şti ce e în abisul nostru?” – interviu cu Aurora LIICEANUCe rol are perdeaua în cartea şi în viaţa dvs.? Să vă voaleze imaginea, din pudoare, sau să pună o distanţă între privirea psihologului, care vede mai pătrunzător şi mai intens, şi

lumea „fără perdea“?

Mai degrabă am folosit expresia „perdea“ pentru a avertiza cititorul, chiar din titlul cărţii,să nu se aştepte la destăinuiri, la discursuri intimiste despre cel care scrie, gîndindu-mă căse poartă confesiunile din zona privată, exhibiţionismul psihic, cum spun unii psihologi.Citatul din Goethe, „Omul vede ceea ce ştie“, l-am folosit pentru a-l face pe cititor săînţeleagă, în mod modest, că psihologia ca profesie te face să vezi altfel decît omulobşinuit, un psiholog profan.

În Prin perdea vorbiţi, cu tandreţe, despre „micuţisme“, cuvînt prin care Noica a expediat profesia dvs. în sfera destinelor individuale, obscure, mici. Credeţi că adevărul unui om

stă mai mult în „micuţisme“, în maniile, bucuriile mici sau firimiturile gesturilor măruntedecît în ţelurile şi viziunile mari, în „vizitele conceptului“?

Cred că refuzul meu de a admite „mărimile“ vine din admiraţia mea fidelă, statornică,faţă de Cehov, care a descris „mărunţişurile vieţii“. Orice om obişnuit este un „mărunţişal vieţii“, dar el exprimă chiar viaţa. Cehov, va rămîne, aşa cum rămîne Caragiale la noi; Noica, nu cred.

Schimbare şi convertire

„Ce n-a învăţat Ionuţ nu mai învaţă Ion“ spuneţi în carte, referindu-vă la timpul

cronologic al asimilării şi la importanţa lui. Care sînt etapele formării unui caracter? Mai poate fi el schimbat, „îmbunătăţit“ pe parcursul vieţii sau este adevărat că „à douze ans la partie est jouée“?

Nu cred în schimbare, dar cred că excepţia acestei reguli este convertirea. Se întîmplăconvertiri, dar dacă nu sînt „mimate“, ele sînt foarte rare. Acestea se întîmplă, de obicei,după o experienţă teribilă, după o traumă, după întîlnirea cu o persoană care are ocharismă grozavă. Contează mult şi ceea ce psihologii numesc susceptibilitate,sugestibilitate, influenţabilitate. Femeile sînt mai sugestibile decît bărbaţii, de aceea elesînt mai superstiţioase şi mai aproape de experienţele mistice. Nu cred în schimbare pentru că structura personalităţii se formează treptat şi la un moment dat unele valori

devin solid aranjate în identitatea noastră.Ce rol a jucat misticismul în viaţa dvs.?

Nu prea pot să spun că am „acces“ la misticism şi iraţionalitate extremă. Am fost crescutăca o buruiană, fără spălări la cap doctrinare – iar religia este importantă, în acest sens – astfel încît la acest lucru adăugîndu-se pozitivismul din cercetare, inclusiv în psihologie,cred că sînt cam frigidă. Sînt extrem de atentă la credibilitatea sursei şi la argumen-tare.



În psihologie se spune că influenţa socială este diferită în funcţie de personalitatea unuiindivid. La cei simpli, fără o formaţie deosebită, deci la oamenii obişnuiţi, se folosescargumente unilaterale, la cei mai cultivaţi, mai cunoscători, se folosesc argumente bilaterale, adică şi cele pro, şi cele contra. Cred că Nietzsche a spus că „dacă un individ îivorbeşte lui Dumnezeu, este mistic, dacă Dumnezeu îi vorbeşte lui, este ţicnit“. Şi astăzi

se vorbeşte mult despre deosebirea între un guru şi un om cu delir verbal.

În cartea dvs. există o categorie largă de personaje grobiene, rele, stupide, dar şi multefiguri cumsecade, luminoase, calde. Credeţi în oameni?

Cred mai mult în alianţe, cred mai puţin în prietenie, aşa cum se consideră mulţi oameni afi prieteni. A fi civilizat în relaţii, a acorda atenţie cuiva, nu înseamnă nici amor şi nici prietenie. Prietenia are un registru larg în care intră multe raportări la alţi oameni, care nusînt deloc prietenii. Domeniul relaţiilor în psihologie conţine extrem de multe variaţii şitipologii complexe.

Aud adesea vorbindu-se de „prietenie adevărată“, sintagmă pe care o consider un barbarism, din moment ce o prietenie, dacă nu este adevărată, nu este prietenie. Dvs. aţi primit binecuvîntarea unor prieteni extraordinari, prin care, în mare măsură, v-aţi salvat.Credeţi că printre atîtea relaţii şi cunoştinţe de circumstanţă, mai au oamenii vocaţia şicultul prieteniei?

Nu, nu mai cred. Îmi place expresia din basme care exprimă prietenia: „cînd va apărea pe batistă o picătură de sînge, să vii“. Sau cam aşa ceva. Prietenia ca legămînt sacru, caloialitate înaltă nu mai cred că există. Vreau să spun loialitate reciprocă. Alianţe da,combinaţii da, contracte cinice da.

Fiul dvs. este foarte prezent în carte; există chiar o mitologie a relaţiei mamă-fiu. Acumcă el trăieşte la aşa mare distanţă, cum reuşiţi să menţineţi complicitatea?

Am ajuns să cred că frecvenţa unei relaţii şi apropierea fizică nu garantează o bunăapropiere şi o comunicare aşa cum cred că trebuie să fie comunicarea între două persoane. În fond, îmi văd vecinul zilnic, locuiesc la trei metri de uşa lui, dar îmi este perfect străin. Cunosc atîţia oameni care se văd des şi care nu prea au ce să-şi spună, ce săvorbească, deşi pretind că se iubesc nespus. Adesea sînt copii şi părinţi. Ca să ai o relaţie bună, indiferent cu cine, dar mai ales cu copilul tău, pentru că eşti legat de el şi ţi-e atît dedrag, trebuie să construieşti, să cultivi această relaţie, să fii atent cum „creşte“ ea. Oricerelaţie e ca o plantă, trebuie „udată“ cu atenţie, răbdare, umor, onestitate. Nu cred că

există părinţi perfecţi – nimic nu este perfect – dar cred că, la noi, relaţia între părinţi şicopii, ca orice relaţie, este defectuoasă adesea pentru că nu avem o „cultură a relaţiilor“.Relaţionalul nostru este ca un cîmp sălbatic, un maidan.

Capitalul de singurătate

„Eu am un capital de singurătate care-mi dă dreptul să vorbesc“, v-a spus la un momentdat fiul dvs. Dvs. cum v-aţi gestionat capitalul de singurătate de-a lungul vieţii?



Mi-am dat seama la un moment dat că există momente în viaţă în care doreşti companiaunui semen. Uneori nevoia este atît de mare, încît te însoţeşti cu cineva cu care nu te potriveşti la dialog, la păreri, la valori. Nu există comunicare, şi cînd spun asta nu mărefer la comunicarea prin sunete. Atunci trebuie să faci efortul de a rezista tentaţiei altuia,

rămînînd singur, pentru că trebuie să ai tăria de a căuta şi a sta în prezenţa unor oamenicare sînt ca tine sau care-ţi sînt superiori. Cu proştii devii prost. Respect mult acel capitalde singurătate al fiului meu, cu tristeţea pe care mi-o dă faptul că uneori contextul nu teajută să ai prieteni sau chiar oameni apropiaţi. Fie n-ai timp, fie n-ai cu cine.

Se simte în Prin perdea un vag resentiment la adresa „marii absenţe“, aceea a tatălui fiuluidvs. În ce fel v-a schimbat divorţul, despre care spuneţi că „este o probă la femeie“, pentru care mama dvs. n-ar fi avut curajul nici moartă?

Există adesea nevoia de a nu fi singur cînd ai un copil, nevoia de cineva şi cine poate fiacela mai aproape de tine ca mamă, pe care-l poţi considera mai implicat în viaţa unui

copil decît cel care-i este tată? Recunosc acest lucru. Dar, există şi situaţii în care, deşi uncopil este un copil, el poate simţi că ceva nu merge bine între părinţi. De aceea, cred că ar trebui să înţelegem că un copil are nevoie să ştie că este pentru fiecare dintre părinţi celmai important personaj din viaţa lor, să simtă complicitatea angajării în fericirea copiluluişi atunci, acel copil nu are nevoie de acte sau de domiciliu comun. Însă de obicei copiluleste un instrument în reglarea relaţiei între cei care l-au făcut şi acest lucru nu e bine.Mamele exploatează maternitatea în raportul de putere între ele şi tatăl copilului, foarteadesea ca femeie şi nu ca mamă. Mama mea nu era ipocrită pentru că la acea vremefemeile erau educate să nu devină autonome, să depindă nu numai material, dar şiemoţional de un bărbat. Dar, tot la acea vreme, bărbaţii erau învăţaţi să nu confundeatracţia pentru o altă femeie cu portofelul; casa era casă, plăcerea era plăcere, iar viaţa era

gestionată fără amestecuri.Ce vor – sau ce mai vor – bărbaţii în ziua de astăzi? Dar femeile?

Femeile îşi doresc dintotdeauna stabilitate şi siguranţă. Acesta este şi motivul pentru carenu se separă de bărbaţi, crezînd sau minţind sau minţindu-se că motivul este maternitatea.Modernitatea şi postmodernitatea au schimbat şi nu au schimbat acest lucru. Au schimbatceva pentru că sexualitatea nu mai este un tabu, pentru că prejudecăţile au pălit şi„dreptul la plăcere“ a fost cucerit şi este exprimat deschis de către femei. Dar ele flateazăîn continuare procreaţia masculină şi exploatează faptul că „le-au dăruit“ copii bărbaţilor.Aşa îmi explic de ce acum, cînd căsătoria nu mai este pe viaţă, căutînd un bărbat cu bani

sau cu o poziţie socială care indirect aduce avantaje materiale, ele fac imediat un copil. Nu obţii de la un bărbat modest financiar o „pensie alimentară“ – expresie incorectă, pentru că nu numai hrana costă cînd creşti şi educi un copil – ca aceea pe care ţi-o dă unfotbalist bine clasat sau un om de afaceri. În acelaşi timp, există şi contagiunea socială înceea ce priveşte rolul matern al femeii. Multe celebrităţi umblă cu copii adoptaţi sau cucopii adoptaţi şi biologici, pentru că asta face senzaţie. Copilul intră în reuşita socială aunei femei sau a unui cuplu. „Am bani mulţi, dar cresc şi şase copii“ este mesajul nespusal Angelinei Jolie. Bărbaţii nu mai acceptă să-şi pună viaţa în jug, se angajează greu în



relaţii maritale, iar femeile aşteaptă ca ei să se decidă să facă pasul acesta, fie că estelegitim, fie că este o coabitare solidă. Poate că, aşa cum spun istoricii sociali, vremuriledevin mai grele pentru bărbaţi. Dar să nu uităm că „bolile eu-lui“ de acum sîntindividualismul, narcisismul, hedonismul. Toate mult susţinute de consumerism.

Afirmaţi că „Vorbele odată spuse creează realităţi“ şi că „Trebuie să ai grijă ce-ţi iese pegură“. Cît de mare mai este forţa cuvintelor în societatea noastră limbută?

Teoretic, vorbele lasă urme, creează realităţi. Dar încet, încet acest lucru nu maifuncţionează, pentru că există un consens privind flexibilitatea principiilor. Asta se vedecel mai bine în politică, în care „azi te scuipi, mîine te pupi“; vorbele nu mai au rol delegămînt.

Libertate, determinare, „făcătură“

Aţi urmat Psihologia mai mult dintr-o întîmplare – eraţi îndrăgostită de un tînăr şi aţi ales

amîndoi această profesie – o „făcătură“, după cum numiţi dvs. accidentele providenţialede care aţi avut adesea parte. Cum coexistă în viaţa dvs. credinţa în „făcături“ cu analiza psihologică supusă cauzalităţii?

Asta este o întrebare grea. Mă gîndesc că „făcătura“ duce la un destin aranjat, la faptul cănu există coincidenţe, aşa cum a spus Arthur Koestler. Sîntem determinaţi să facem unelealegeri. Biologii folosesc expresia hard-wired, ceea ce înseamnă că nu sîntem chiar liberisau că acţionăm liber într-un spaţiu al nelibertăţii. Sau, invers, că acţionăm neliber într-unspaţiu al libertăţii. Mi-este greu să răspund pentru că nici eu nu cred mereu în făcături saunumai în întîmplări.

Printre eseurile care m-au impresionat cel mai mult în cartea dvs. se numără cele în carevă dezvăluiţi latura bucolică şi ataşamentul de „orăşeancă“ faţă de natură, de Maramureşsau de Vama Veche, comme ils étaient avant, şi de natura frustă, dîrză, dar şinemaipomenit de tandră în pudoarea ei, a ţăranilor. Credeţi că există în firea românilor,dincolo de clişeele gen „Codru-i frate cu românul“, o cuminţenie a comuniunii cusimplul, cu firescul rural, care se pierde şi ar trebui regăsită?

Da, cred că s-a pierdut. Mă amuză să văd cum ascultă oamenii cîntece din folclor în careiubirea şi natura se împletesc, cînd „bădiţa venea la izvor sau la fîntînă“ şi nici nu-şi pun problema că aşa ceva nu mai este, că se întîlnesc la Mall, în Piaţa Constituţiei, înmulţimea festivalurilor stradale. Nu vreau să spun că trebuie readus trecutul pentru că nu

se mai poate, dar nu trebuie omorîtă relaţia cu natura. Omul nu mai vrea obstacole, numai vrea experienţe pe care le consideră acum un inconfort, e nevolnic, comod.Tehnologia ameninţă relaţia cu natura. Aşa s-a născut „turismul în maşină“, te uiţi pegeam şi vezi o pajişte. Aşa se face că urci la schi cu telefericul şi cobori pe schiuri. Nucred că este vorba de timp, de a cîştiga mai multe coborîri, ci de lenea de a face efort.Doar au apărut atîtea cărţi în care se spune că lenea a dus la progresul tehnicii. Nu urciscările, iei liftul, nu mergi pe jos, ci mergi cu maşina. Culmea este că tentaţia e mare, eceva pervers – urci cu liftul un etaj şi mergi cu maşina pînă în capătul străzii, nu pe



distanţe mari, unde într-adevăr timpul contează. Nu poţi merge cu caleaşca trei săptămînica să ajungi de la Iaşi la Bucureşti, aşa cum se circula pe vremuri, dar nici să iei avionul,aşa cum fac copiii mogulilor ca să meargă la mare, nu mi se pare normal. Culmea este cănu stă lumea în loc ca să se grăbească ei pentru că au ceva de făcut sau de spus. Cumspune un mare specialist în environmentalism, omul este „nesăbuit“ şi „lacom“.

Ce înseamnă să ştii ce vrei şi cum poţi afla asta, orice vîrstă ai avea?

Cred că nu ştii ce vrei sigur-sigur niciodată. Pentru că dacă ştii, deci dacă eşti conştient şi poţi pune pe hîrtie ce vrei, adesea te înşeli, adesea aşteptarea îţi anulează dorinţa. Deasemenea, cine poate şti ce e în abisul nostru, în aluviunile personalităţii noastre? Cred cutărie că este cea mai dificilă întrebare pe care ţi-o poţi pune tu sau altcineva. Poţirăspunde, dar onest dacă eşti şi realist, poţi spune că răspunsul este relativ.

a consemnat Nadine VLĂDESCU

interviu cu aurora liiceanu

Documents