integrarea sociala mifne
TRANSCRIPT
INTEGRAREA SOCIALA POST-TERAPIE A COPIILOR CU
TULBURĂRI DE CONTACT (INTERACTIUNE) ŞI COMUNICARE
ABORDAREA MIFNE
Cuprins
Notă explicativa
Introducere
1. Filosofie
2. Programul MIFNE de intervenţie timpurie-Tratamentul
3. Abordarea MIFNE asupra integrării sociale :
Mainstreaming sau includerea în circuitul public(în masă)
4. Abilităţi existenţiale-a. Autosuficienţa
-b. Limitele
-c.Testarea realităţii
-d.Reciprocitatea
-e.Dezvoltarea văzută ca proces
5.Integrare versus Anexare
6.Crearea unui sistem incluziv
7.Integrarea –realitate şi acceptare/adaptarea
a. Copilul b. Grupul c. Profesorii d. Părintii
8.Supravegherea(Monitorizarea) integrării - rolul mediatorului
(intermediarului)
9.Sprijin pentru familiile care au fost tratate la centrul Mifne
10.Când nu este recomandată integrarea
11.Mărturii adevarate
12.Pregătirea terapeuţilor
13.Mulţumiri
1
Notă explicativă
1.Termenul „copil special” se referă la un copil diagnosticat in spectrul autismului
2.Termenul „adult” se referă la o figură reprezentativă a autorităţii (părinte,
pedagog, educator, lider, ghid, terapeut)
3.Numele au fost schimbate pentru a ascunde identitatea indivizilor citaţi în
capitolul : Mărturii adevărate
4.Aceasă carte prezintă o metodă de integrare a copiilor care au fost trataţi la
centrul Mifne
5.Pronumele genul masculin este folosit pe parcirsul cărţii din pură convenienţă.
INTRODUCERE
Centrul Mifne a introdus conceptul de „integrare totală” a copilului special în
şcolile publice de masă din Israel şi a acumulat mulţi ani de experienţă în utilizarea acestui
proces. Înfiinţat în 1987, Centrul Mifne a perfectat( dezvoltat) un program intervenţionist
pentru copii cu varste sub 5 ani care fuseseră diagnosticaţi cu o formă de autism.
Această carte tratează probleme/întrebări ridicate de părinţi, profesori şi alţi
profesionişti care sunt implicaţi în mod curent în procesul de integrare în normalitate a
copiilor cu nevoi speciale.
Sunt prezentate de asemenea programul MIFNE de intervenţie timpurie precum şi
abordarea MIFNE asupra programului.
Publicarea acestei cărţi este rezultatul experienţei acumulate în efortul de sprijinire
a familiilor de-a lungul programelor educaţionale ce au servit drept laboratoare în procesul
de integrare.Este dedicată tuturor celor implicaţi în această strădanie din dragoste.
Materialul prezentat aici are la bază un simpozion desfăşurat la Centrul Mifne în
martie 2002 intitulat „Integrarea Copiilor Speciali în Sistemul Educaţional Normal(Public,
de masă ).”
Acesta a fost conceput spre a servi atât profesorilor, părinţilor,
administratorilor/managerilor educaţionali, cât şi celor a căror viziune este în concordanţă
cu conceptul de integrare socială a copiilor cu autism , după tratament.
2
Programul de intervenţie timpurie Mifne e un proces secvenţial ce cuprinde 3
segmente:
Primul segment/prima secvenţă: „Incubatorul terapeutic” e o perioadă de
tratatment rezidenţial cu o durată de 3 săptămâni. Acest tratament presupune participarea
întregii familii nucleare. Tratamentul dinamic include o terapie relaţională
individuală(terapeut-copil) cu fiecare copil, dar şi terapie de cuplu şi de familie, incluzând
totodată dialoguri şi discuţii, dar şi sesiuni de lucru foarte intense.
Tratamentul vizează dezvoltarea abilităţilor cognitive şi sociale întrucât copilul
demonstrează că este pregătit pentru aceste abilităţi( le prezintă deja).
Al 2 lea segment – se referă la un tratatment ce se aplică acasă, perioadă în care
familia beneficiază de sprijin şi supraveghere clinică de specialitate din partea unui
terapeut desemnat de Mifne. Majoritatea familiilor aleg să continue terapia individuală
pentru copil până devine evident că acesta e pregătit pentru integrarea socială.
Al 3 lea segment - Integrarea socială cu semenii( persoane în situaţii similare) într-
o şcoală de masă devine efortul primordial, cu toate obstacolele pe care le presupune.
Persoanele care ajută părinţii sunt profesionişti abili din domeniul educaţional care
consideră integrarea copiilor şi interacţiunea (relaţionarea) acestora cu copii normali ca
fiind o provocare şi o misiune valoroasă(preţioasă).
Acest efort implică întrebări, dileme şi strădanii extraordinare ce presupun
hotărâre, perseverenţă zilnică şi devotament total , toate în slujba şi de dragul progresului
copilului. Ei merită să fie ajutaţi la fiecare pas al procesului.
Programul Mifne de intervenţie timpurie încearcă mai înainte de toate să distrugă
bariera de comunicare existentă, pentru a scoate copilul din izolare.
Integrarea totală e un proces gradual ce încurajează încet, uşor
dezvoltarea/creşterea interacţiunii sociale, suscitarea la copil şi la semenii săi a interesului
şi a plăcerii de a se juca împreună. Aceasta presupune o pregătire foarte temeinică.
Pentru a facilita procesul integrării, Centrul Mifne s-a dedicat oferirii de asistenţă
şi sprijin profesioniştilor din domeniul educaţional ce lucrează cu acei copii care au fost
trataţi în Centrul Mifne.
3
1. Filosofia
Pentru familie, convieţuirea cu un copil cu nevoi speciale ridică întrebarea dacă
tulburarea rezidă în centrul existenţei lor, sau dacă există o alternativă.
În mod obişnuit, suntem inconştienţi cu privire la ritmul respiraţiei noastre. Totuşi,
în situaţii excepţionale, când suntem stresaţi sau suprasolicitaţi, devenim conştienţi de
respiraţia noastră şi începe să ne preocupe. Atâta vreme cât ritmul nu este
obstrucţionat(influenţat), nu îl observăm. Obstrucţionarea şi proasta funcţionare conduc la
o atenţie concentrată.
In mod obisnuit, suntem inconstienti relativ la ritmul respiratiei noastre. Totusi, in
situatii exceptionale, cand suntem stresati sau surescitati, devenim constienti de respiratia
noastra si incepe sa ne preocupe. Atata vreme cat ritmul nu este obstructionat( influentat),
nu il observam. Obstructionarea si proasta functionare conduc la o atentie concentrata.
Regula, in masura in care exista, ne ajuta sa ne rezolvam problemele zilnice si ne
permite sa ne concentram asupra activitatilor noastre rutinante.
Cand se naste un copil, cautam confirmarea faptului ca e intreg, normal. Avem
nevoie de o imediata asigurare ca totul e bine. Ca si parinti, ne trezim uneori examinand
dezvoltarea motorie, emotionala, intelectuala si a limbajului copilului nostru.
Un copil cu nevoi speciale ii confrunta pe membrii familiei sale cu o situatie
complet neobisnuita si dificila, ce provoaca anxietate.
Cand se primeste diagnosticul de autism, copilul special devine centrul existentei
domestice. Energia parentala se canalizeaza inspre gasirea unor solutii. Dintr-o data se
intrerupe procesul normal de dezvoltare, care pana in acel moment, le-a permis membrilor
familiei sa relationeze si sa interactioneze fara sa fi luat in considerare aspecte ale unei
conditii speciale. Un obstacol a aparut brusc in vietile lor.
Parintii se vad nevoiti sa se concentreze asupra problemei, si experimenteaza o
stare complexa de neliniste, in care coexista negarea, speranta si ambitia- sentimente
amestecate( complexe) ce oscileaza intre disperare si atotputernicie.
De obicei, cand un copil incepe gradinita( caminul), situatia devine mai evidenta
intrucat se pot face comparatii cu alti copii de varsta sa iar accentul cade mereu pe ceea ce
e neobisnuit la el. Vietile parintilor se schimba iar aceste schimbari incepe sa ii afecteze si
pe ceilalti membri ai familiei.
4
Factorul TIMP este vital. Parintii se confrunta cu luarea unei decizii in momente
critice, cum ar fi alegerea unei gradinite( pentru copii intre 3-5 ani), integrarea copilului
intr-un program social si apoi plasarea lor intr-o scoala in care se va tine cont de nevoile
sale speciale.
Consultatiile- in masura in care ele pot aduce consolare si asigurari de bine- pot in
acelasi timp sa conduca la o confuzie ce-i impiedica pe parinti sa se simta increzatori in
propriile abilitati de a lua decizii corecte. Aceasta situatie reduce eficienta rolului lor unic
si valoros de figuri primare din viata copilului lor, intrucat capacitatea lor de a-l intelege
scade pe masura ce simptomele sale devin mai severe, mai accentuate.
In general, parintii nu precupetesc nici o resursa pentru a face tot posibilul sa-si
ajute copilul, sa-l ajute sa devina egalul semenilor sai. Adesea, exista tendinta de a nu
observa manifestarea calitatilor unice ale copilului lor- unicitate care ar putea fi
caracterizata prin abilitati si talente uimitoare. Ochiul are tendinte de a observa doar
exceptia( negativul) si esueaza in a observa imbunatatirile( progresele) ce se produc, incet
dar sigur, in diverse campuri: limbaj, relatie, contact, atingere, imitare, abilitati motorii
etc.
Este important de retinut ca toata lumea are aptitudini unice. Un copil cu o
tulburare de dezvoltare are si abilitati neafectate, care ar putea fi uimitor de benefice,
pozitive. Fiecare persoana detine abilitati( capacitati) innascute.
Daca ei se pot lega de aceste puncte tari printr-un tratament care le consolideaza,
atunci ei vor putea sa se concentreze pe ceea ce exista, si nu pe ceea ce lipseste. Copilul
poate fi ajutat sa invete cum sa-si dezvolte un simt al sinelui, al propriei persoane si cum
sa aiba mai multa incredere in el insusi. O tulburare de dezvoltare nu e neaparat un
obstacol nesurpasibil( de nedepasit). Poate fi doar o deviere care in cele din urma va duce
la crestere. De aceea, e absolut esential ca parintii sa nu aseze comportamentul copilului
lor in centrul universului lor, ci sa accentueze/ sa insiste pe abilitatile interioare innascute
ale copilului.
Este important sa se evite asteptarile excesive care ar putea impiedica sa ramana
concentrat pe talentele si abilitatile copilului care exista in ciuda a tot ceea ce pare sa fie
contrar.
Desi exista tendinta de a permite tulburarii sa afecteze stilul de viata al familiei in
asa masura incat devine trasatura functionala definitorie, parintii detin
resursele( capacitatea) necesare pentru a cauta forte pozitive in ei insisi si in copilul lor
5
special, pentru a se ingriji( intari) si pentru a comunica increderea lor in nucleul pozitiv
existent in copilul lor.
Centrul Mifne ofera sprijin parintilor in acest proces.
2. Programul Mifne de interventie timpurie- Tratamentul
Recunoasterea faptului ca fiul/ fiica lor sufera de o tulburare de dezvoltare ii
arunca pe parinti intr-o cautare frenetica a oricarei forme de ajutor disponibila ce promite
sa-i dezvolte abilitatile existentiale ale copilului lor.
Nu exista cursuri care sa te invete cum sa fii un parinte ideal. In consecinta,
parintii invata cum sa se comporte in acest rol pe masura ce copilul lor creste si se
dezvolta.
Programul Mifne - ce include tratament de integrare pentru familie-, presupune ca
parintii sa fie implicati 100% in ingrijirea copilului si sa se dezvolte in acelasi timp cu el,
incurajand o profunda legatura emotionala reciproca.
Esenta abordarii terapeutice o constituie reactia pozitiva la abilitatile latente si
manifestate ale copilului. Provocarile emotionalesi cognitive cu care este confruntat
copilul nu sunt prezentate ca si cerinte didactice, ci sunt incorporate( incluse) in
activitatile de joaca ce sunt agreabile si placute atat pentru copil cat si pentru terapeut.
Tratamentul terapeut- copil are loc in mediul controlat al unei camere de joaca
protejate timp de 8 ore pe zi, 7 zile pe saptamana.
Abordarea terapeutica la Mifne sustine ca, un copil care e flexibil, poate invata si
poate sa-si dezvolte abilitatea de a comunica. Pe parcursul intalnirii terapeutice, un
terapeut sensibil si abil raspunde/ reactioneaza corespunzator la impulsurile copilului si
lucreaza cu initiativele sale, incurajandu-l sa le interteasca in jocul lor, tinand totodata
cont de ritmul copilului. Aceasta metoda de tratament numita Terapia Reciproca prin joc,
a fost dezvoltata la Centrul Mifne.
Pentru a ajuta copilul sa se implice in mod spontan, stadiul initial al terapiei este
devotat increderii.
Terapeutul vine la intalnire cu o sincera dorinta de a oferi acceptare neconditionata
si afectiune, aspecte pe care se poate construi cu usurinta o relatie interpersonala.
Folosind Terapia Reciproca prin Joc , terapeutul il tenteaza( imboldeste) pe copil
sa-si sporeasca motivatia de a raspunde.
6
Pe parcursul tratamentului, parintii il observa pe terapeut la lucru, printr-o oglinda
falsa. Cand ei insisi se intalnesc cu copilul in camera de joaca, ei au oportunitatea de a
exersa un nou mod de a reactiona la actiunile copilului, un mod diferit de cel cu care ei
erau obisnuiti inainte.
Sesiunile de feedback cu o echipa de profesionisti le ofera parintilor oportunitatea
de a-si intelege sentimentele. Parintii dobandesc din dialoguri si sesiuni de terapie mai
multe cunostinte pe care ei le pot exersa si aplica atunci cand se intrunesc seara ca o
familie, in locuinta temporara pe care o detin la Centru, pe parcursul segmentului
rezidential. Aceasta ii ajuta sa dobandeasca noi instrumente de a-si observa copilul si de a
reactiona intr-un fel nou la actiunile lui. Fratii si surorile pot fi inclusi in terapia
individuala pentru a le oferi sprijin si acceptare atunci cand se simt coplesiti de emotii, fie
ele pozitive sau negative.
Terapia de familie e o componenta importanta a programului. In cursul terapiei,
membrii familiei isi pot examina/ observa interactiunile pe masura ce acestea se petrec in
varii situatii. Parintii sunt ajutati sa inteleaga cum functioneaza familia ca o unitate in
timpul activitatii de relaxare( activitati creative, inotul, activitati pe terenul de joaca,
calaritul si activitati in aer liber).
In timpul tratamentului rezidential intensiv, se obtine de obicei o reusita, in sensul
ca se suscita capacitatea( interesul) copilului de a intra in contact si de a comunica. Un
copil care e pregatit sa depaseasca barierele micutei sale lumi are nevoie de multa
incurajare pentru a-si cultiva increderea in lumea mare din jurul sau. De aceea se
recomanda ca terapia reciproca prin joc ce are loc in camera de joaca, sa fie continuata
acasa, in timp ce, simultan se incepe procesul de integrare intr-o gradinita publica
normala( de masa) care raspunde nevoilor copilului in mare masura( a se vedea cap. 9-
Programul de sprijinire al familiilor ce au fost tratate in Centrul Mifne).
La terminarea „incubatorului terapeutic”- care constituie primul segment al
programului- sunt facute recomandari parintilor, recomandari ce la vor fi de folos atunci
cand vor debuta in segmentul de tratament pentru acasa.
In timpul tratamentului la domiciliu- care e al doilea segment al programului de
interventie timpurie, un membru al echipei Mifne este desemnat sa faca vizite la
domiciliu pentru a acorda supervizare( supraveghere) continua parintilor. De asemenea,
un terapeut care e angajat va continua sa lucreze cu copilul. Aceasta situatie va continua
pana cand parintii vor considera ca nu mai e necesara prezenta specialistilor.
7
In timpul tratamentului la domiciliu, supraveghetorul Mifne va evalua progresul
copilului si va fi disponibil sa-i ajute pe parinti sa se adapteze la nevoile speciale pe
masura ce acestea vor aparea ca o replica la progresul copilului.
Terapeutul supraveghetor va vizita gradinita care a fost aleasa pentru a discuta
progresul copilului cu personalul de referinta care va fi consultat asupra modului in care
se va desfasura integrarea copilului.
3. Abordarea Mifne asupra integrarii sociale- Integrarea in invatamantul de
masa
Conceptul de integrare sociala e o caracteristica integranta a filosofiei de tratament
Mifne. 73% din copii tratati la Mifne de-a lungul anilor, frecventeaza in prezent scoli
obisnuite ( de masa).
- In mod obisnuit, integrarea in sistemul educational da masa inseamna
doar integrare partiala. Diferite institutii din Israel integreaza copii in calsa obisnuite
pe perioade de la o ora pana la 1-2 zile. Conceptul Mifne despre integrare pledeaza
pentru dreptul copilului de a fi printre copii obisnuiti, astfel incat el va putea
invata( deprinde) un comportament social pe care si-l va insusi in totalitate, gradual,
pe masura ce se produce dezvoltarea sa.
- Pentru a profita de aceasta oportunitate, copilul ar trebui sa fie in mod
regulat expus unui grup de copii de varste apropiate, astfel incat el sa poata sa se
adapteze acestuia si sa castige incredere in sine, nu doar in perioadele prestabilite-
parti integrante din terapie.
Integrarea e potrivita in cazurile in care munca de sprijinire se desfasoara acasa,
intrucat tratamentul de acasa care foloseste terapia reciproca prin joc continua cateva ore pe
zi, in paralel cu orele petrecute dimineata la gradinita.
- Progresul copilului in acest stadiu/ etapa poate fi evaluat potrivit
urmatorilor parametri:
- arata interes in mediul social
- poate sa distinga diverse persoane
8
- incepe sa-si foloseasca abilitatile intelectuale
- e capabil sa imite un model comportamental
- incepe sa-si dezvolte limbajul
- Pentru ca aceste progres sa se produca, trebuie gasita o scoala
potrivita, in care invatarea si provocarile sociale( care vor consolida
imbunatatirile mentionate in parametri de mai sus) vor reprezenta componenta
centrala a programului. In anumite cazuri, posibilitateade a avea un adult care sa
insoteasca copilul pana la grup( un mediator) poate fi un lucru potrivit.
Avantajele si dezavantajele existentei unui mediator trebuie sa fie atent cantarite
in fiecare caz particular.
Existenta asistentei regulate n-ar trebui sa devina un automatism. Un mediator poate
uneori sa obtina un rezultat nedorit ce poate duce la dependenta si comportament pasiv, sau
poate accentua faptul ca respectivul copil e diferit. Integrarea ii forteaza pe toti cei implicati
sa fie vigilenti in permanenta. Dezvoltarea constransa poate duce la fixatii si poate cauza
daune imense.
Pentru a evita riscul unei integrari gresite, trebuie mentinut contactul regulat intre casa
si scoala pentru a facilita schimbul de informatii. In timpul procesului de integrare, este
esential sa se consolideze cooperarea intre parinti si profesori.
Timpul necesar pentru ca un copil sa se adapteze la programul scolar depinde de
fiecare copil, de profesori, de terapeut si de potentialul specific al fiecarui copil. Diferenta
intre un copil si urmatorul poate fi extraordinar de mare.
Este multumitor( satisfacator) sa stii ca s-a obtinut un succes/ o realizare si multi copii
care au fost tratati la Mifne sunt acum integrati in sistemul scolar normal/ de masa. Aceasta e
o realitate noua ce sugereaza ca integrarea totala este intr-adevar posibila, cu ajutorul
specializat corespunzator.
4. Abilitati de viata
Dezvoltarea unui copil poate fi canalizata intr-o directie pozitiva daca exista conditii
propice dezvoltarii si cresterii. Tratamentul pentru autism ridica intrebari referitoare la
conditiile care l-ar putea ajuta pe copil sa manifeste interes fata de mediul inconjurator si sa se
angajeze in interactiunea sociala.
9
Abilitatile de viata sunt invatate pe masura ce este de asteptat ca un copil sa inteleaga
notiunile sociale elementare si sa le proceseze( perceapa) ca si pietre de temelie( capatai) ale
evolutiei personalitatii sale.
Abilitatile de viata sunt obtinute si insusite gradual, in etape. Abilitatile ii asigura
copilului instrumente care il vor ajuta sa se descurce cu sarcilile cu care se confrunta zilnic.
Dezvoltarea abilitatilor de viata la majoritatea copiilor depinde de increderea si
optimismul adultului, precum si de abilitatea adultului de a comunica un mesaj clar si un
exemplu personal care e in egala masura realist si sincer.
Nivelul de dezvoltare al copilului, varsta si mediul in care traieste trebuie luate in
considerare in totalitate. La fiecare cotitura e necesar sa se reanalizeze modalitatile de
consolidare ale abilitatilor copilului si de a le aplica atat la nevoile sale cat si la exigentele
scolare( e necesar sa se evalueze progresul copilului, abilitatea sa si dificultatile intampinate).
Abilitatile de viata depind de un numar de variabile:
a) Auto-suficienta;
b) Limite;
c) Testarea realitatii;
d) Reciprocitate;
e) Dezvoltarea ca si proces.
a) Auto-suficienta
Independenta e o functie a increderii in sine a copilului. Increderea in sine depinde de
constientizarea abilitatii proprii a copilului si a stimei de sine, ambele sprijinite de feedback
din partea mediului care ii confera incredere, acceptare si acumularea de experiente ce permit
atingerea si insusirea unui anumit grad de intelepciune.
Cultivarea independentei e posibila intr-un mediu stabil. Toti copii au nevoie de
indrumare si sprijin pentru a-si dezvolta un simt al auto-suficientei care e conditionata de
personalitatea lor.
Aceasta e valabila cu atat mai mult pentru copii speciali al caror inceput in lume a fost
marcat de confuzie. Acesti copii sunt mai expusi si mai sensibili la stimulii din mediu si li se
pare dificil sa-si inteleaga impulsurile, adica senzatiile, emotiile si asocierile( analogiile), sa le
aranjeze rational si sa le transforme in unelte utile.
10
Copilul special care incearca sa se adapteze in astfel de imprejurari se afla prins in
modele comportamentale fixe si nonadaptive care au scopul de a-l ajuta sa evite situatiile
amenintatoare. Acestea pot fi exprimate in raspunsuri functionale, motorii sau de comunicare.
In ceea ce-l priveste pe outsider( cel din afara), copilul pare sa-si conserve propriul
spatiu interior, minimizeaza exprimarea si externalizarea sentimentelor, initiativelor si
functioneaza ca un „handicapat”. Oamenii din jurul sau incep sa se raporteze la el ca atare( sa-
l perceapa ca fiind „handicapat”). Un copil de 2 ani care se comporta ca unul de un an va fi
protejat si tratat in conformitate cu nivelul lui de functionare. Fiind perceput astfel, copilul
capata justificarea pentru a se comporta in continuare asa. El devine astfel mai ezitant si
capata prostul obicei de a-si subestima propriile resurse si posibilitati. Curiozitatea lui scade si
treptat va deveni mai incapabil de a face fata provocarilor. Observam astfel o accentuare
( prevalenta) a modelului comportamental caracterizat prin dependenta, timiditate, anxietate,
dezamagire si teama.
Aceste componente emotionale afecteaza raspunsurile( reactiile) din mediul apropiat si
in consecinta, ii afecteaza independenta.
In plus, se poate vorbi de manifestarea presiunii sociale si familiale atunci cand copilul
special este comparat cu alti copii sau cu statistici( harti) ale cresterii. Aceasta poate deveni o
profetie implinita de la sine. Pentru ca acest model statistic sa se schimbe, mai intai de toate
trebuie sa fie constientizat si trebuie recunoscuta valuarea auto-suficientei ca baza pentru
cresterea copilului. Daca parintii aleg sa lucreze din greu pentru a obtine o schimbare, primul
element asupra caruia trebuie sa actioneze il constituie independenta copilului. Cand parintii
invata sa transfere responsabilitate partiala asupra copilului lor, ei se pot elibera de corvoada
unor sarcini si pot resimti o imbunatatire a stilului lor de viata. Insistarea asupra construirii
( cresterii) independentei copilului lor, il vor ajuta pe acesta sa-si dezvolte si sa-si consolideze
abilitati innascute.
Se poate obtine un progres vizibil cand i se transmite copilului mesajul ca ceilalti au
incredere in abilitatile lui. Aceasta accentueaza faptul ca el e un individ valoros si ca e nevoie
de el ca partener in reteaua familiala.
Acest mesaj il provoaca sa incerce sa realizeze lucruri care mai inainte ii pareau
imposibile, neatragatoare, neinteresante sau amenintatoare.
Procesul atingerii independentei depinde in mare masura de felul in care mediul se
raporteaza la copil si de masura in care oamenii din jurul copilului sunt pregatiti sa-i identifice
abilitatile si sa investeasca in sporirea si consolidarea acestor abilitati.
11
- Cand solicitarile adresate copilului corespund abilitatilor si cand i se
arata cum sa realizeze grupat activitatile programate, pas cu pas- este mai usor pentru
copil sa „depaseasca linia/ bariera” si sa devina suficient de curajos/ indraznet pentru a
actiona si a obtine succes.
- Cand activitatea e structurata intr-o maniera clara care ii stimuleaza
motivatia de a incerca din nou; daca unui copil i se acorda suficient timp pentru a
analiza o situatie si pentru a se obisnui/ familiariza cu ea, pentru ca apoi sa o abordeze
din nou, fara teama de esec, de critica si fara sa se astepte la frustrare, abia atunci el
atinge un simtamant al satisfactiei si increderea in sine este confirmata.
- Cand i se inmaneaza copilului un obiect in timpul jocului si i se spune
clar:”Poti sa faci si tu asta”, definind astfel pentru el jocul, atunci copilul poate duce o
activitate la bun sfarsit independent, fara ajutor.
- Cand un adult se joaca alaturi de el, dar nu realizeaza sarcina in locul
copilului, copilul vede in adult un model pe care-l poate imita, curiozitatea creste o
data cu sentimentul apartenentei si exercitiul devine astfel o activitate impartasita.
- Cand un adult este implicat in joc si se bucura de acesta (se distreaza),
el transmite un mesaj prin care invita copilul sa i se alature si sa incerce si el jocul,
astfel angajand/ antrenand copilul prin suscitarea/ starnirea motivatiei.
Pentru a sprijini procesul dezvoltarii independentei, este important ca adultul sa fie
tolerant, constient de nivelul real de functionare a copilului si sa evite asteptarie/ expectantele(
care s-ar potrivi mai bine cu propriile dorinte personale, dar nu cu nivelul de pregatire al
copilului).
Compararea duce la retragere( inchistare). In acelasi timp, cand adultul insoteste
copilul si interpreteaza semnalele dependentei sale ca pe tactici ale evitarii, acesta nu il ajuta
pe copil sa creada in abilitatea de a se exprima si manifesta. Copilului special ar trebui sa i se
impuna sa respecte aceleasi reguli care se aplica tuturor copiilor din grup. Ar trebui sa se aiba
incredere in el, insa ar trebui sa se analizeze/ evalueze cu atentie nivelul capacitatii copilului
de a realiza o activitate, aceasta cu scopul atingerii unei anumite flexibilitati in ceea ce
priveste asteptarile fata de copil. Pentru a incuraja acest proces, adultul ar trebui sa planifice
activitatile treptat si sa-l faca pe copil sa i se alature transmitand o invitatie blanda, dar in
acelasi timp sigura, plina de incredere.
12
Spre exemplu, atunci cand un copil o trage pe educatoare de mana pentru ca vrea ca
ea sa-i dea o ceasca, educatoarea ar trebui sa-i ceara sa-si insoteasca cererea de un sunet
spontan( dar sa nu se astepte ca acel copil sa-i repete cuvintele). In alta situatie, cand un
copil se plictiseste de stat la masa de lucru, se ridica si pleaca, atunci el trebuie sa primeasca
un raspuns care-l va incuraja sa se intoarca la activitatea sa.
Cand scopul nostru este sa sporim simtul independentei copilului, trebuie sa stabilim
un echilibru intre libertatea copilului de a observa, (aspect care-l ajuta pe copil sa perceapa
lumea din jurul sau) si intre abilitatea sa de a actiona intr-o maniera care-i va permite sa
devina organizat si sa aiba un scop, pentru ca apoi sa-si foloseasca cunostintele dobandite.
Experientele la mai multe niveluri permit internalizarea/ insusirea completa a invatarii
( emotionala si cognitiva).
Cand copilul are o experienta de invatare ce implica abilitati senzoriale, motorii si
cognitive, perceptia sa devine mai fina, mai ascutita. Fiecare experienta concreta, care l-a
ajutat sa capete incredere in sine, va deveni o parte din el si va avea mai multa importanta
pentru el.
Cand se desfasoara un joc, experimental, conceptele de spatiu si relativitate sunt
invatate prin actiune. Abia dupa ce invata sa faca discriminari, copilul poate trece la un stadiu
superior, si anume clasificarea didactica a conceptelor.
Spre exemplu: Intr-un joc jucat in pauza in curtea gradinitei, copilului ar trebui sa i
se dea sansa de a-i observa- netulburat- pe ceilalti copii in timpul jocului, dar dupa un scurt
timp, copilul ar trebui sa fie pregatit sa i se ceara sa dea o mana de ajutor in gradina de
legume.Cu ajutorul unui adult si a unui alt copil, copilului i se va arata cum sa foloseasca o
grebla, cum sa impinga o roaba si cum sa stivuiasca buruienile in roaba. Mai tarziu, li se
poate povesti celorlalti copii din grup despre aceasta activitate sau li se poate citi o poveste
despre activitati asemanatoare. La fiecare stadiu, e important sa fie incurajat copilul si sa fie
laudat pentru ca a incercat, pentru ca a facut eforturi repetate, pentru ca a ajutat si pentru ca
a participat la efortul comun. Dupa ce a incercat sa faca ceva in mod repetat pe parcursul
unei saptamani, i se poate arata copilului cum sa faca acel lucru singur si cum sa-i ajute pe
ceilalti copii de varsta lui sa faca acel lucru, fara interventia constanta a adultului.
13
Toate aceste componente sunt parte dintr-o terapie individuala(”unu la unu”) care il
ajuta pe copil sa-si cultive increderea in sine, intr-un mediu sigur si familiar.Acesta e scopul
muncii intensive din camera de terapie din timpul stadiului de tratament aplicat acasa.
Cand generalizeaza si se face referire la mediul mai vast al gradinitei, limitele sunt mai
putin clare si mesajele sunt mai abundente. Dar cand se acorda o atentie sporita acestor unelte
si crearii conditiilor ce implica interactiune sociala, atunci increderea copilului in sine poate
spori in situatii neclare. E foarte important ca parintii sa-l sprijine mai mult ca niciodata pe
copil atunci cand el incearca sa se adapteze programului scolar, continuand simultan teraia
individuala de acasa.
Exemplu: activitatile repetate se desfasoara in mod curent la gradinita.
Spre exemplu, dupa micul dejun li se spune copiilor sa ia farfuriile de pe mese si sa le
puna in carutul pentru spalat. E mai usor pentru adult sa faca singur acest lucru, dar
invatandu-i pe copii sa-si asume responsabilitatea pentru aceasta activitate constituie o
reusita, o valoare in sine. Fiecare copil invata dupa exemplu. Sunt copii carora li se pare
dificil sa duca la bun sfarsit o activitate. Un copil special are nevoie de mai multa asistenta la
inceput, pana cand poate fi treptat indrumat sa duca sarcina la bun sfarsit de unul singur.
Acelasi lucru poate fi facut cu sarcini precum: aranjatul jucariilor, spalatul mainilor,
imbracatul si dezbracatul, mersul la toaleta. Principalul mesaj care ar trebui comunicat este
acesta:” Esti baiat mare , poti face asta si noi avem incredere in tine ca vei reusi”.
Independenta se materializeaza atunci cand capilul demonstreaza ca are abilitatea de a
respecta instructiunile sau ca poate realiza singur sarcini, sau poate sa mentina un echilibru
intre alegerea unui joc independent si a unui joc cu o alta persoana, putand sa treaca cu
usurinta de la unul la altul.
b) Limitele
Limitele creeaza ordine si siguranta. Ele ofera indrumare si intarire, constituind
totodata un mediu sprijinitor ce-l va ajuta pe copil sa-si defineasca un spatiu personal si sa-si
creeze clasificari, atat in interior cat si in exterior. Unui copil special i se va parea uneori
dificil sa clasifice stimulii care-l invadeaza si de aceea uneori va parea ca-si pierde increderea
in sine.
Cand mesajele transmise de adult sunt ambigue, copilul devine confuz. Situatia e mai
critica in cazul unui copil caruia ii e greu sa-si controleze si sa-si ascunda emotiile. Cand
14
propriile limite sunt neclare, copilul are o nevoie constanta de a testa cele ce i se impun, ceea
ce serveste la a-i conferi auto-definirea si il ajuta sa prinda mediul social si sa atraga atentia.
Nesiguranta poate fi de asemenea rezultatul unor nevoi emotionale nesatisfacute.
Adesea, nevoia enorma de atentie a copilului il face pe acesta sa se poarte in stil
provocator, fapt ce poate duce la reactii de manie, pedeapsa, respingere si agresiune. Un copil
care trece prin experienta unor astfel de reactii, va atrage atentia, insa intr-o maniera negativa
si suparatoare care-i va zdruncina increderea. Tocmai in aceste situatii e important ca adultul
sa-si manifeste autoritatea intr-un mod ce va denota clar ce nu ar trebui sa faca, aratand
totodata o alternativa de comportament pozitiv.
Spre exemplu, el poate spune:”Vasele trebuie sa ramana aici, dar te poti juca cu acest
sertar”.
Simpatia si concesiile nu-l ajuta pe copil sa progreseze in dezvoltarea potentialului
sau. Totusi, nici frustrarea si dezamagirea nu sunt de vreun ajutor. De aceea, e important sa
se stabileasca un echilibru intre strictete si flexibilitate. E important ca adultul sa ofere un
exemplu personal atunci cand stabileste limite si reguli.
Spre exemplu: In timpul perioadei de desenat, adultul ar trebui sa-i reaminteasca
copilului- si sa-i arate in acelasi timp- ca trebuie sa picteze doar pe hartie.
Stabilind limite, adultul defineste normele sociale si regulile pe care copilul trebuie sa
le invete. In acelasi timp el il ajuta pe copil sa realizeze ca e un individ ca toti ceilalti dintr-un
grup social, fapt care-l ajuta sa-si dezvolte o sensibilitate sociala si sa-i pese de ceilalti.
Limitele care reflecta ce se intampla si ce se merita sa faca intr-un moment special, il
conecteaza pe copil la realitatea de „aici si acum” si-l ajuta sa se concentrezeasupra a ceea ce
face. Acest lucru are efect linistitor asupra copilului.
Spre exemplu: cand un adult zice:” Acum sunt cu tine, te tin in timp ce-ti spun o
poveste. Imi face placere ceea ce fac.”. Copilul este facut sa se simta sigur, fapt ce-i satisface
nevoile emotionale. Cand adultul continua sa explice:”Cand terminam povestea , eu voi
pregati ceva pentru pranz si tu ma poti ajuta sau te poti juca cu masinutele de jucarie”,
atunci adultul transmite un mesaj clar despre propriile limite, nevoi si dorinte. Copilul invata
atunci sa distinga intre sine si ceilalti. Prin comunicare directa copilul poate invata sa-i
respecte pe ceilalti, in timp ce nevoile ii sunt respectate. Cand nevoile unui copil sunt
satisfacute, el resimte satisfactie emotionala si atunci va reactiona mai curand/ mai degraba
la mediul social.
15
Daca se foloseste un ton negativ sau crtic al vocii, acest fapt poate zgudui increderea
copilului pentru ca nu exista mesajul prin care i se spune ce ar trebui sa faca( spre
exemplu:folosirea unor expresii precum:”nu trebuie”, „nu fa asta”).
Spre exemplu: Masa e o activitate zilnica ce reprezinta un model de intalnire sociala,
reflectand un sistem acceptat de reguli. In timpul unei mese, sunt multe cauze care produc
bucurie/ placere: cauze senzoriale: gust, miros, culoare, satisfacerea foamei; cauze sociale-
ocazia de a sta de vorba, atingere, contact vizual, crearea spiritului de echipa. O masa
servita intr-o maniera relaxata ofera cel mai bun prilej de a se lucra la acceptarea limitelor.
In eventualitatea in care copilul se ridica si pleaca de la masa inainte de a termina sau se
ridica si se joaca cu mancarea, atunci i se poate spune clar si pe un ton pozitiv: „Noi,
mancam stand la masa”, „Imi place sa stau cu tine”, evitand un ton agresiv sau prohibitor,
cum ar fi:”Nu te ridica atunci cand mananci”.
Negativismul( interzicerea) poate cauza retragere sau rezistenta si poate de asemenea
sa distruga ambienta sociala relaxata.
E important de retinut ca multe reguli sociale au fost create ca o avertizare asupra
pericolului. Cand simtul de precautie al copilului nu s-a dezvoltat in totatlitate, e important sa
fie protejat pana ce invata sa-si asume responsabilitatea pentru actiunile sale. Armonizarea cu
abilitatile copilului e o limita ce trebuie inteleasa logic, realist si neechivoc, nicidecum
arbitrar. Cand adultul se bucura de libertatea de a fixa limite intr-o maniera pozitiva,
consistenta, autoritara si incurajatoare, el il ajuta pe copil sa-si dezvolte abilitatea de a
surprinde esenta mesajului cu claritate si de a-si insusi/ internaliza acest mesaj.
c) Testarea realitatii
Un copil absorbit de propria persoana( un copil inchis) isi bazeaza intreaga cunoastere
pe experiente specifice care deriva din nevoia lui pentru gratificatie( satisfacere) imediata. El
are tendinta sa manifeste preferinta pentru acele activitati pe care le poate savarsi usor si fara
efort, sau de a continua acele activitati cu care e deja obisnuit. El se va indeparta instinctiv de
noile initiative pentru a evita provocarilei unei confruntari, precum si potentialele sentimente
de frustrare si esec pe care aceste confruntari le-ar putea produce. Preferintele sale
comportamentale( comunicative sau de folosire a unor obiecte) sunt repetitive si obsesive.
16
In schimb, cand se afla intr-un mediu( spatiu) sigur neamenintator, in care el este
expus unui numar de posibilitati si e incurajat sa aleaga intre acestea, copilul va fi capabil sa
ia o decizie bogata pe modul in care el isi identifica preferintele personale. Cand un copil
special e expus la mai multi stimuli, el isi pierde abilitatea de a alege si, in majoritatea
cazurilor, va prefera sa se retraga si sa se izoleze. La gradinita, mai multe activitati diferite au
loc simultan.
Copii incep jocuri diferite, personalul de la gradinita le da diverse instructiuni si totul
se petrece in acelasi timp. Un copil incapabil sa se organizeze, va avea tendinta de a repeta o
activitate specifica ce-l va ajuta sa se relaxeze. Dar de fapt ce urmareste el? El cere astfel sa
fie ajutat sa gaseasca echilibrul intre stimulii externi( gradinita) si stimulul internal( lumea
lor). Pentru ca un copil sa scape de un anumit comportament fixist si pentru ca progresul sau
sa fie generalizat ar trebui sa i se ofere un numar minim de variante ce i-ar putea starni
curiozitatea, dar nu vor cauza totusi o supraaglomerare. Acest fapt ii va permite sa actioneze
la alegere si sa ia o decizie care-i satisface dorinte.
Adultii au tendinta de a astepta de la copil o exprimare spontana a dorintelor sale.
Totusi, intrebarea „Cu ce vrei sa te joci?”de obicei ramane fara raspuns atunci cand este
adresata unui copil cu o problema de comunicare, pentru ca acel copil nu poate opera o
alegere atunci cand sunt o multitudine de factori in jurul sau. El se simte stanjenit si neajutorat
si devine incapabil sa faca fata, sa se adapteza.
Adesea, adultul ar dori sa-i cedeze copilului si sa raspunda imediat nevoilor sale in
scopul mentinerii aliantei lor. El va decide rapid in numele lui. Cand copilul reactioneaza prin
tacere si retragere, acest lucru poate fi interpretat de adult ca o lipsa a interesului sau
neputinta/ incapacitatea de a raspunde, dar de fapt capilului ii vine greu sa se concentreze sau
poate ezita sa inceapa o sarcina pentru care el nu se simte inca pregatit.
Copii au nevoie de instructiuni si practica atunci cand vine vorba de probleme de
alegere ( optiune), astfel incat ei sa invete cum sa ia decizii. Copilului special ii e mai usor sa
aleaga intre 2-3 alternative specifice, decat sa raspunda la o intrebare deschisa.
Testarea realitatii e afectata/ influentata de capacitatea copilului de a imita atunci cand
observa imprejurimile( mediul inconjurator)si cand invata felul in care adultii sau ceilalti
copii se comporta, creaza, exploreaza si isi exprima entuziasmul.
Cand copilului ii este prezentat un mediu activ si plin de provocari, asa cum e
gradinita, el este expus de fapt unui model de comportamente regulate. Normative pe care el
le poate imita. De asemenea, el isi poate dezvolta treptat abilitatea de a face diferenta intre
17
activitati, fapt ce-l ajuta sa dezvolte preferinte si sa invete cum se comporta oameni diferiti in
jurul sau.
Se poate lua ca exemplu felul in care copilul special primeste feedback de la
„intalniri”(termen cunoscut in unele gradiniteca si „cercul de dimineata”). Aceste intalniri au
loc in fiecare zi si, in multe gradinite, se repeta intr-o forma sau alta pe o anumita perioada de
timp. Rutina il ajuta pe copil sa-si canalizeze atentia, permitandu-i sa se simta mai sigur
( protejat), in special in timpul intalnirilor bazate pe miscare( dans, jocuri cu degetele) sau
atunci cand participa la jocuri ce implica ritm, imitarea altora si interactiunea cu alti copii.
Copilul special poate simti ca apartine grupului cand un alt copil ii cere sa i se alature,
sau cand priveste alti copii cum se joaca impreuna, aceasta poate stimula dorinta/ nevoia de
apartenenta a copilului special.
Uneori, terapeutii specialisti se simt frustrati de comportamentul necooperant al
copilului pe parcursul terapiei individuale. Totusi, cand terapeutii vin la gradinitabin calitate
de observatori, ei sunt uimiti de felul in care copilul special se comporta in acel mediu. Un
copil care nu este pregatit sa deseneze in cardul terapiei individuale, sta acum la masa cu alti 5
copii din gradinita, modeland argila si jucandu-se intr-un mediu social. De ce? Pentru ca in
gradinita, aceste activitati au o semnificatie. Toata lumea face aceste activitati; exista un scop
comun care-l leaga pe copil de realitate. Aceasta reprezinta o veritabila provacare intr-o
maniera naturala iar copilul va incerca sa se implice din proprie initiativa. In terapia
individuala el are tendinta de a resimti presiunea din asteptarile terapeutului, care ii cere sa
actioneze.
Cand copilul de simte egal cu ceilalti, el este motivat:”Ceea ce fac e important, e
valoros atata vreme cat imi folosesc propria initiativa”. Acest lucru se va intampla, desigur,
atunci cand copilului i se de oportunitatea de a alege sa se alature semenilor atunci cand e
pregatit, si nu cu forta sau din obligatie, din necesitate.
Motivatia este intarita/ sporita de experientele care starnesc interesul personal si
bucuria. Experientele bune, pozitive produc sentimentul succesului, al reusitei, fapt care ii va
spori motivatia si il va face sa incerce din nou. Dezvoltarea spiritului de initiativa a copilului
special se bazeaza pe abilitatea lui de a percepesi de a interpreta universul lui imediat ca o
reflectie a propriei persoane.
Un copil va face acest lucru atunci cand i se da sansa de a creste/ de a se dezvolta in
propriul ritm, de a investiga spatiul fizic in maniera proprie. Facand asta, el poate sa adune
informatii despre felul in care functioneaza lumea din jurul lui. Un copil a carui evolutie in
lume nu s-a produs sub presiune sau coercitie, ci prin observatie si prin experienta, acel copil
18
isi va insusi/ va receptiona mai exact informatiile referitoare la conceptia lui despre forma-
orizontal/ vertical, concav/ convex, mai sus/ mai jos, aproape/ departe.
Din experienta fizica a constientizarii spatiale, copilul poate sa perceapa/ sa inteleaga
experienta propriului corp, a sinelui si a imprejurimilor.
Observand fiecare etapa a dezvoltarii copilariei de foarte timpuriu, vom deveni
constienti de abilitatea copilului de a-si consolida dominatia( folosirea mainii drepte sau a
mainii stangi) de a identifica diferite parti ale corpului si controlul pe care acestea i-l ofera, de
a-si dezvolta un simt al echilibrului si al precautiei, si de a-si imbunatati abilitatile motorii.
Prin intermediul jocurilor de creatie senzoriale si motorii, copilul isi da seama care
actiune e corecta, potrivita pentru o anume situatie, care actiune aduce un rezultat specific si
astfel isi consolideaza un test al realitatii pentru sine insusi.
Spre exemplu:
- Un copil isi planifica numarul treptelor de care are nevoie pentru a
urca pe o scara pentru a ajunge la tobogan si se uita la prietenul sau cum urca cate 2
trepte odata. El incearca sa-si imite prietenul si, in timp ce face asta, copilul isi
testeaza abilitatea functionala in diverse situatii.
- Un copil alege si numara farfuriile care trebuie asezate pe masa pentru
pranz, isi da seama ca stiva de farfurii e grea si cere ajutorul prietenului sau pentru a
cara farfuriile. Astfel, el isi testeaza propria forta, dar si pe cea a unei alte persoane.
De asemenea, e important de retinut ca esecul nu inseamna neaparat un dezastru. Mai
degraba, un esec poate fi folosit pentru a-i dezvolta abilitatile de adaptare. Cand un copil
incearca sa arunce o minge intr-un cos, el nu va reusi intotdeauna acest lucru. Abordarea unui
adult in astfel de cazuri poate influenta in mare parte dispozitia copilului de a-si testa
abilitatile si de a le imbunatati.
Cand un adult ii lauda si incurajeaza incercarea, cand reactioneaza in mod pozitiv,
descrie realitatea si ii da copilului mingea inapoi(ii da feedback), adultul il invata pe copil ca
stiinta, cunoasterea deriva din experiente cumulate.
E important ca adultul sa-si ia timp liber pentru observarea atenta si regulata a
copilului special si a celorlalti copii. Observarea unei situatii, il ajuta pe adult sa evite reactiile
spontane si ofera copiilor posibilitatea de a-si rezolva singuri problemele si neintelegerile.
Astfel, copii castiga incredere si invata sa se bazeze pe propriile decizii.
19
Activitatile zilnice pe care le desfasoara fara o planificare prealabila pot deveni jocuri
de invatare atunci cand sunt conduse de initiativa unui adult si atunci cand responsabilitatea
pentru desfasurarea lor e incredintata copilului.
Rutina evenimentelor zilnice il ajuta pe copil sa exerseze luarea unei decizii, fapt ce va
spori/ intari, treptat capacitatea lui de a judeca. Copilul special are tendinta de a dezvolta un
model, dar atunci cand experimenteaza creativitatea si vitalitatea( energia), el va avea
oportunitatea de a se adapta la o multitudine de optiuni/ variante. Pentru a lasa copilul sa se
relaxeze si sa raspunda/ sa reactioneze la schimbare, adultul trebuie sa creeze oportunitati ca
acest lucru sa se intample. Adultii care sunt pregatiti sa-si reanalizeze actiunile, sa-si
recunoasca greselile cu onestitate si sa incerce sincer sa faca schimbari/ modificari, aceia vor
putea oferi copilului un model care faciliteaza dezvoltarea abilitatii de a testa realitatea.
d) Reciprocitatea
Sociabilitatea reprezinta cea mai mare provocare pentru un copil ce se confrunta cu o
tulburare de comunicare.
Pentru a se confrunta cu aceasta provocare, copilului i se cere sa renunte la stilul sau
obisnuit de a se retrage si de a se izola. Un copil va fi pregatit sa socializeze atunci cand
prezinta un sentiment primar al stimei de sine.Acest lucru poate fi facilitat de un proces
dinamic de miscari constante, intre diferite elemente cum ar fi inspiratia si expiratia, un
continuu de activitati care se produc si se repeta, creand astfel o experienta totala; un echilibru
intre eu-tu, odihna si activitate, oferire si primire, a face ceva si a verifica rezultatul. Stima de
sine e imbunatatita si de dezvoltarea unui sentiment individual al apartenentei la grup. Acest
aspect e foarte important, in special atunci cand vine vorba de integrarea in invatamantul de
masa.
Daca petrece mai mult timp in compania copiilor normali, copilul are posibilitatea de a
invata diferite comportamente si sa exerseze: generozitatea, impacarea,
ajutorarea( altruismul), reciprocitatea, dezvoltatrea capacitatilor atunci cand exista cooperare
etc. In acest fel, comportamentul stereotip care-l izoleaza pe copil poate fi diminuat iar copilul
poate invata comportamente noi care sunt guvernate de alte reguli, sunt mai sociale si mai
complexe.
Spre exemplu: In timp ce se joaca la masa cu plastilina, adultul poate transforma
aceasta activitate intr-un joc ce presupune construirea unui perete( zid) din cercuri in care
20
fiecare copil adauga o biluta( o bucatica de plastilina cu o forma neregulata) si astfel ei
construiesc impreuna o structura unita( puternica). La un anumit stadiu, adultul poate sugera
copiilor sa faca un tren sau o carare ce duce de la un copil „a” la alt copil „b” sau ii poate
incuraja sa schimbe intre ei bile de diferite culori.
Copilul este treptat invatat cu egalitatea/ asemanarea si cu diferentele din grupul sau
de semeni. Cand adultul arata respect pentru eterogenitate si individualitate si promoveaza si
accepta diferenta dintre copii si adulti, atunci diversitatea si mediul social sustinator sunt
promovate si incurajate.
O componenta esentiala pentru imbunatatirea relatiilor interpersonale o reprezinta
acceptarea/ recunoasterea unor nevoi personale diverse precum si respectarea nevoilor
celorlalti(respect mutual). De aceea, implicarea unui adult in calitate de intermediar poate fi
foarte importanta.
Spre exemplu: Daca 2 copii ce se joaca intr-o cutie cu nisip doresc aceeasi stropitoare,
iar copilului special ii vine greu sa renunte la acel obiect anume( din cauza preferintei
personale, a fixatiei sau din cauza ca se simte amenintat), adultul ar trebui sa-i explice situatia
copilului special si celor din jur intr-o maniera pozitiva. El poate spune:” Observ ca-ti face
placere sa te joci cu stropitoarea rosie, Danny ar vrea si el sa se joace cu ea, impreuna cu
tine”sau „Danny are o stropitoare albastra si vrea sa faca schimb cu tine. De ce nu mai umpli
o data stropitoarea rosie si apoi sa faci schimb cu Danny?”
Cand intermedierea se face folosind un ton relaxat, rabdator si prietenos,( foloseste o
multitudine de fraze posibile), exista sansa deschiderii copilului in fata posibilitatii de a face
schimbari in modul sau de a se juca.
Reciprocitatea creste atunci cand exista o baza a acceptarii, cand obiectiile sunt
legitime si testarea realitatii e tratata corect. Acestea reprezinta o cautare a definirii si a
identitatii. Corecta interpretare a comportamentului poate duce la un rezultat productiv in
situatii care pot fi problematice, dar care sunt de fapt puncte intr-un continuum al relationarii
sociale. Se poate ca un copil sa aiba nevoie de o abordare directa pentru a-si defini( trasa clar)
ceea ce are de facut la un moment dat, atunci cand intregul grup e antrenat intr-o activitate.
Instructiunile generale rostite in acel spatiu sunt ineficiente in ceea ce-l priveste pe copil.
Spre exemplu: un copil se simte amenintat si putin confuz atunci cand incep sesiunile
de dimineata.El trage/ taraie un scaun. Uneori el face asta ca sa atraga atentia sau ca un
strigat de ajutor in efortul de a-si defini spatiul. Cand adultul reactioneaza in maniera
21
pozitiva( privind acest comportament dintr-un unghi pozitiv), oferind ajutor copilului special,
acest fapt il poate ajuta pe copil sa ramana cu ceilalti copii si incurajeaza contactele dintre
ei. Adultul poate instrui un alt copil sa-l ajute, promovand astfel interactiunile sociale. El
poate spune:”Danny, o poti ruga pe Dori sa stea alaturi de tine”.
Cand adultul este entuziast, optimist si-ii aduna pe copii in jurul sau sa se joace, nu
doar ca incurajeaza interactiunea sociala, dar contribuie totodata la crearea unui mediu ce
promoveaza invatarea sociala si reciprocitatea, fapt ce reprezinta un model sanatos,(demn de
urmat) al muncii in grup si al prieteniei.
E important sa se comunice cu copilul la nivelul ochilor. Jocul in grupuri mici, cu
medierea unui adult, il ajuta pe copil sa se obisnuiasca cu siguranta si confortul unui mediu
structurat. In limita posibilitatilor in jocurile zilnice de grup in 2 sau in 3 ar trebui incurajate
jocurile in care copilul poate experimenta reciprocitatea. Intr-un grup mic, se poate lucra intr-
un ritm al schimbarii locurilor, accentuand aspectul „da si primeste” sau reflectarea de situatii
ce implica cooperarea. Satisfactia si bucuria pe care le aduce acest joc reprezinta un extra
bonus.
O alta componenta importanta ce sprijina consolidarea relatiei de reciprocitate dintre
copilul special si mediul sau social o reprezinta un sistem al comunicarii deschise intre toti cei
implicati in tratament- parinti,profesori si terapeuti. O atmosfera placuta ce incurajeaza
cooperarea reflecta un model sanatos al relatilor interpersonale, creand astfel pentru copil un
sistem ce incurajeaza comunicarea bazata pe interactiune.
e) Dezvoltarea ca si proces
Dezvoltarea copilului poate fi considerata un proces ce se petrece cu o viteza specifica
fiecarui individ intr-o varietate de domenii: crestere fizica, perceptie, intelegere,
internalizarea( insusire a cunostintelor) si aplicarea cunostintelor, maturitate emotionala.
E important sa se profite de fiecare stadiu al procesului dezvoltarii pentru a obtine
maximum de beneficii, deoarece fiecare stadiu e o importanta treapta de acces pentru
urmatorul. Daca un stadiu este sarit sau este grabit, atunci se poate crea un deficit ce ar putea
afecta dobandirea abilitatilor in stadiile urmatoare.
Progresul nu e neaparat linear.
In calitate de terapeuti si profesori e important sa admitem faptul ca procesul de
crestere include pauze, relaxari, regresii si interludii.
22
Multi copii se tem de succes sau de esec. Teama de esec e mai usor de inteles; totusi,
teama de succes domeniul( teritoriul) multor copii diagnosticati cu autism. Un copil special se
simte amenintat de nevoia e a actiona, de a obtine performante. Pentru a putea face fata,
copilul trebuie sa se simta in siguranta. El este pregatit sa-si testeze doar cateva abilitati de
fiecare data. Acest lucru e realizat prin concentrarea asupra fiecarui stadiu al activitatii-
sarcina( inceput- final- mijloc) si prin constientizarea faptului ca metoda „pas cu pas” va duce
in final la un rezultat nou si placut. Cand experienta de invatare e placuta si fascinanta, copilul
poate incepe sa faca diferenta intre realitate si fantezie. Astfel copilul invata sa-si depaseasca
temerile. Cand un adult ii cere unui copil sa indeplineasca o sarcina in etape si intr-un mediu
controlat, copilul se obisnuieste treptat cu o munca de rutina si constientizeaza clar ceea ce i
se cere lui si celorlalti. Cand obiectivul e clar pentru adult si cand acesta lucreaza impreuna cu
un copil, el va crea un model ce poate fi imitat si cultiva o atmosfera prietenoasa de
cooperare.
Cand un adult e cu un pas inainte in acest proces, ei il conduce pe copil spre scopul
final, astfel incat sa poata percepe continuitatea. Adultul ii ofera copilului provocari pe care el
e in stare sa le accepte si sa le indeplineasca.
Spre exemplu: Cand un copil se plimba pe scandura de lemn, i se poate spune ca la
capatul scandurii, poate sa sara si sa fuga inapoi la capatul celalalt. Cand adultul merge
alaturi de el, il poate incuraja pe copil cu entuziasm si-l invita sa continue acea activitate.
E foarte important ca adultul sa asculte ideile si planurile sugerate de copil si sa
interpreteze comportamentul copilului cu simt de raspundere. Unii copii au tendinta de a
desconsidera ceea ce se intampla si de a se distanta de mediul lor. Ei gasesc moduri diferite
de a-si exprima sentimentele de goliciune care-i napadesc uneori. Unii copii sunt uneori, in
mod deliberat, provocatori in efortul lor de a atrage atentia( spre exemplu, a arunce obiecte
de pe fereastra).
Cand un copil fuge afara din curte sau pretinde ca il doare ceva, adultul ttebuie sa
analizeze cauzele/ problemele interne si externe ce afecteaza copilul.
Adultul trebuie sa gaseasca modalitati de a folosi jocuri si povesti simbolice pentru a-l
ajuta pe copil sa se raporteze la aspecte ce sunt semnificative pentru el si relevante pentru
rutina lui zilnica( experiente familiare, cum ar fi:mersul la plaja, la cumparaturi, la bunica,
opritul la benzinarie, o petrecere de ziua cuiva), precum si la aspecte cu incarcatura
23
emotionala( sunt placut si acceptat de ceilalti? Sunt ei receptivi la nevoile mele? Sunt eu
capabil?)
Ocazional, incapacitatea copilului de a-si exprima emotiile zguduia increderea
adultului in capacitatea lor( a copiilor) de a simti sau intelege situatii sociale complexe. Cand
adultul e atent si ii demonstreaza clar copilului ca are incredere in abilitatile sale, el(adultul)
va avea mai multe sanse de a identifica nevoile copilului si de a-l ajuta sa-si exprime aceste
nevoi prin raspunsuri de adaptare sociala. El si le va putea insusi mai usor. Cand se fac
conexiuni cu aspectele reale si concrete din viata copilului, aspecte ce au relevanta pentru el,
atunci copilul va putea sa se conecteze la realitate, sa o inteleaga si sa dobandeasca abilitati de
adaptare.
Ar trebui retinut ca procesul de crestere se petrece la mai multe niveluri in acelasi
timp. Pentru a-l ajuta pe copil sa se maturizeze si sa-si dezvolte o atitudine rabdatoare si
intelegatoare, este important ca adultul sa fie familiarizat cu raspunsurile/ reactiile sale in
toate situatiile sociale. Pentru a asista la progresul copilului, ar trebui definite dinainte
sarcinile pe care el le poate indeplini de unul singur, precum si acele sarcini la care el va avea
nevoie de ajutor/de asistenta. La intervaluri regulate, nivelul lui functional ar trebui analizat
pentru a determina daca sarcinile sunt potrivite nivelului lui functional , in scopul coordonarii
dintre suportul pe care-l primeste si nivelul abilitatii sale.
E important sa se redefineasca in permanenta prioritatile si scopul si, de asemenea sa
se hotarasca daca este esential sa se concentreze asupra dezvoltarii abilitatilor motorii, sociale
sau cognitive. De asemenea, e important sa se stabileasca daca se va adopta o atitudine mai
relaxata in ceea ce priveste cererile constiente si realiste. Rezultatul va fi o experienta de
succes.
Mai jos se regaseste o schema ce rezuma procesele de invatare care promoveaza
dezvoltarea abilitatilor de viata.
24
DEZVOLTAREA ABILITATILOR DE VIATA
5. Integrare versus Anexare
Cand un copil cu dificultati de comunicare frecventeaza o scoala publica, acest fapt e
cunoscut ca si „integrare”, dar aceasta definitie nu poate surprinde de una singura esenta
integrarii.
Prima intrebare care se ridica este modul in care e perceput copilul de catre autoritatile
de la scoala( profesori/ sistem). Apartine copilul grupului in mod firesc, chiar daca el are
nevoi speciale, asa cum alti copii au propriile lor personalitati unice? Este el o adaugire a unui
grup de copii, prezent in acelasi spatiu fizic, dar actionand la un nivel diferit?
Este el parte integranta a grupului, functionand laolalta cu ceilalti? Sau este pur si
simplu acolo, facand doar act de prezenta fizica?
Aceasta e o chestiune critica( serioasa) deoarece va determina modul in care
invatatorii/ educatorii se vor raporta la el. In practica, daca nu exista recunoasterea dreptului
copilului de a se afla in grup in calitate de membru, atunci se creeaza piedici atat in perceptie
cat si in practica. Ca si oameni, ce se petrece in noi atunci cand intalnim un copil al carui
comportament e diferit?
La unii oameni, se va starni interesul si curiozitatea, precum si o dorinta de a-l aborda
si de a comunica cu el. Aceasta duce imediat la acceptarea faptului ca eterogenitatea este
principiul guvernant ce e practicat si imbratisat( acceptat).
Pe de alta parte, unii oameni pot vedea copilul ca pe o ciudatenie si, in consecinta, ei
pot resimti teama, respingere sau compasiune pentru copilul ce prezinta nevoi diferite de ale
celorlalti din grup.
Oricare ar fi motivul, acest lucru va insemna ca educatoarea/ invatatoarea are greutati
in a accepta copilul care e diferit ca si persoana, si in consecinta, ii va veni greu sa transmita
mesajul integrarii catre ceilalti copii si parintii lor.
Desigur, atunci cand educatoarea/ invatatoarea e dispusa sa-si testeze aceste
sentimente neplacute si sa examineze cauzele acestora, atunci el poate dezvolta un proces de
constientizare si sa foloseasca introspectia( intoarcerea spre sine) ca un instrument(o parghie),
de a-si schimba atitudinea fata de copil, fapt ce ar putea afecta felul in care grupul social se va
raporta la el.
25
Abordarea integrativa se bazeaza pe principiul ca existenta unui copil special intr-o
scoala obisnuita este benefica celorlalti copii, facandu-i constienti de diferentele dintre ei si
ceilalti.
Abordarea din punctul de vedere al anexarii percepe prezenta copilului ca pe o
tulburare.
Este ca si cum o parte din atentie a fost rapita celorlalti copii, in favoarea copilului
special.
Un copil cu dificultati de comunicare isi exprima uneori incercarile de a stabili un
contact social, iar alteori isi exprima frustrarile, folosind un comportament ce e ciudat( bizar)
si pare sa implice reactii( raspunsuri) extreme( detasare, strigate, agresiune). Educatorii/
invatatorii ce au abilitati de controlare, vor receptiona semnale ale nelinistii si vor incerca sa
inteleaga situatia dificila a copilului si vor incerca sa gaseasca un raspuns productiv la mesajul
proiectat al copilului?
Totusi, cei carora li se pare dificil sa accepte diferenta, se vor raporta la el ca la un
copil problema. Ei vor percepe comportamentul lui ca fiind ciudat si amenintator- deci ca
ceva ce ar trebui impiedicat. Exista tendinta de a transfera responsabilitatea la parinti sau la
mediator, in loc sa se caute solutii creative ce ar putea sa rezolve problema stresului printr-un
comportament adaptativ si sa-l ajute pe copil sa-si asume responsabilitatea pentru actiunile
sale.
Observarea anexata se concentreaza pe ceea ce lipseste, pe ceea ce copilul nu poate
face, pe cat de mult are de recuperat.
O abordare pesimista ca aceasta conduce la o frustrare reciproca si crescanda, pentru
ca intotdeauna se urmareste obiectivul pe termen lung, in loc sa se aiba in vedere progresul
obtinut de copil. Constientizarea limitelor copilului poate deveni un obstacol in gasirea unor
modalitati de a integra copilul intr-un grup de semeni pentru ca se presupune de la bun
inceput ca orice sarcina reprezinta prea mult pentru el. Astfel, sunt ratate oportunitatile unei
participari spontane, iar copilul si mediatorul vor face mai putine eforturi de a crea situatii
care vor permite rezolvarea unor probleme cu grupul social.
In ceea ce priveste anexarea- parintii copilului special s-ar putea simti inferiori
atunci cand li se cere sa ofere explicatii si scuze pentru comportamentul sau neobisnuit. Exista
putine oportunitati de a dialoga cu parintii. Educatorul/ invatatorul e cel catre care sunt
indreptatea plangerile, iar el ar putea deveni canalul prin care sunt transmise mesajele
negative catre parintii copilului, situatie ce poate conduce la alienare, la un sentiment de
izolare sau neputinta.
26
Intr-o situatie ce presupune anexarea, educatoarea/ invatatoarea are toate sansele sa
simta ca e constrans si ca lucreaza sub stres. Aceasta situatie duce cel mai adesea la retragere
si la declinarea( reducerea) abilitatii de a comunica a tuturor celorlalti, fapt ce inhiba
potentialul de crestere, reduce gasirea unor posibilitati aditionale de a se adapta si de a-si
asuma responsabilitatea pentru provocari.
Observatie: Integrarea faciliteaza o concentrare pozitiva, foloseste o abordare
optimista, ajuta la unificarea intereselor comune de a construi o legatura,
intareste( consolideaza) abilitatile speciale ale copilului, abilitati pe care le poate arata si
celorlalti( imitare, jocul de-a ceva, cantatul, miscarile).
Un invatator poate contribui in mare masura daca se va colabora cu parintii in procesul
de integrare. Cooperarea poate incuraja crearea(formarea) unui grup social de sprijin pentru
copil si parintii sai. Un educator/ invatator cu o atitudine integrativa ar trebui sa profite de
autoritatea sa in intalnirile zilnice cu copii pentru a crea o legatura intre parintii copilului
special si alti parinti, in care el poate vedea potential pentru cooperare si sa incurajeze astfel
vizitele sociale pentru copii in orele de dupa-amiaza. Cand parintii colaboreaza cu educatorii/
invatatorii si devin constienti de avantajele si dificultatile cu care se confrunta, atunci este mai
usor sa le ofere sprijin si sa le fie alaturi in situatii dificile.
Factori diferiti afecteaza felul in care copilul este absorbit in scoala.
Cel mai important e faptul ca integrarea trebuie sa fie un concept la care sistemul e
receptiv si pe care e interesat sa-l promoveze.
- E important ca participantii la efortul de integrare sa fie constienti de
posibilele dificultati ce pot fi intampinate de-a lungul zilei si sa fie pregatiti sa se
ocupe de ele cu responsabilitate, rabdare si creativitate.
- Cooperarea e esentiala intre toti membrii echipei, inclusiv acceptarea
mediatorului ca si partener; de asemenea, e important sa se mentina o comunicare
clara intre profesori/ invatatori si parinti, astfel incat sa fie cu totii la curent cu tot ce se
intampla, atunci cand interactioneaza cu copilul acasa si la scoala.
- Cand toti particitantii la efortu de integrare au incredere absoluta in
eforturile lor si sunt plini de optimism, atunci se creeaza un fundament solid pentru
succesul viitor al procesului.
- Perseverenta in munca individuala incurajeaza copilul si ii intareste
capacitatea de a interactiona din punct de vedere social.
27
Abordarea Mifne recomanda un program ce implica integrare totala. Fiecare copil
are nevoie de stabilitate si rutina in mod regulat pentru a-si dezvolta increderea in sine si in
lumea inconjuratoare. Acest aspect e mult mai semnificativ pentru un copil care are dificultati
in a face fata tranzitiei si schimbarii.
Un copil a carui perceptie asupra lumii e confuza, are nevoie de claritate.
Pentru ca un copil special sa se obisnuiasca cu mediul si sa fie acceptat de acesta, el
trebuie sa simta ca apartine unui grup care-l imbratiseaza neconditionat.
Integrarea totala incurajeaza atat sistemul cat si copilul sa-si asume responsabilitatea.
6. Crearea unui sistem incluziv
Un sistem ce pune accent pe dezvoltarea personalitatii si care ia in considerare nevoile
speciale si invatarea prin experiente, e un sistem ce va reusi sa-i includa/ sa-i integreze pe
copiii cu probleme sociale si de comunicare.
Totusi, un sistem ce se concentreaza pe performantele didactice devine un sistem
preocupat cu competitia si astfel poate avea dificultati in implementarea unei integrari
veritabile.
Un copil care e bine adaptat si sprijinit, accepta provocarile de buna voie si se bucura
ca poate crea si poate fi parte integranta dintr-un sistem clar definit atata vreme cat regulile
acestuia sunt clare si sunt corespunzatoare nevoilor sale. Cand cerintele sunt noi, copilul va
opune rezistenta temporar si intr-un mod specific, dar la analiza finala el va accepta consensul
final si va fi fericit sa se supuna cerintelor si sarcinilor.
Unui copil special ii e greu sa faca fata si sa accepte cerinte. Sensibilitatea lui extrema
si lipsa increderii in sine il vor face aproape incapabil de a se supune regulilor. Un mediu care
amplifica exceptiile il vor face pe copilul special sa se retraga, sa refuze sa emita contacte.
Sentimentul restrictionarii si al frustrarii este impartasit de toti cei implicati( sistem, parinti,
copil). Uneori exista o diferenta mare intre asteptarile educatorilor si cele ale parintilor.
Parintii isi doresc ca, copilul lor sa fie perceput ca si ceilalti copii. Ei se asteapta uneori ca
scoala sa aiba pretentii de la copilul lor, pretentii ce sunt dincolo de nivelul lui functional.
Pe de alta parte existe parinti care sunt mult prea protectori si le vor cere educatorilor
sa-si limiteze pretentiile( cerintele educationale), fapt ce l-ar putea face pe copil sa resimta o
lipsa a directiei. Relatia ce se dezvolta intre copil si educatori reprezinta baza pentru crearea
unei punti intre expectantele lor individuale si abilitatile copilului. Pe masura ce relatia se
intensifica iar increderea si afectiunea cresc, totodata cresc si sansele conformarii voluntare a
28
copilului la mediul social. Educatorul ar trebui sa profite de aceste oportunitati pentru a
incuraja copilu sa se implice mai mult, pentru a identifica succesele marunte si a le
lauda.Cand cerinta este formulata clar, copilul poate simti ca educatorul il sprijina si este
alaturi de el.
Educatorul trebuie sa stie cand sa ridica si cand sa coboare plafonul asteptarilor, cum
sa suscite interesul copilului si in acelasi timp sa previna o atmosfera tensionata ce ar putea
exercita presiuni asupra copilului si l-ar putea impinge sa opuna rezistenta. Cand un copil se
simte amenintat, el incepe sa simta nevoia de a testa hotararea educatorului si cerintele
persistente ale acestuia. Cand educatorul este constient de abilitatile copilului si se adapteaza
la ele, dar nu este extra ingrijorat de comportamentul copilului, nici nu-l lasa sa plece fara un
motiv clar, el poate mari treptat nivelul cerintelor sale, in functie de cooperarea copilului si de
stadiul progresului sau. Este de ajutor daca o sarcina este divizata in faze mai mici, pentru a
permite copilului sa le indeplineasca.
Reusita aduce cu sine satisfactie. Cand succesul este insotit de consolidare pozitiva,
aceasta poate duce la dorinta copilului de a face acel lucru din nou si produce un sentiment al
implicarii. Educatorul trebuie sa cultive abilitati pe care le dobandeste copilul, in timp ce ii
starneste curiozitatea de a experimenta lucruri noi. El ar trebui sa fie foarte atent si sa observe
situatia in care copilul nu poate sa indeplineasca cerintele care au fost adresate si altor copii;
educatorul ar trebui sa gaseasca solutii alternative pentru a mentine in copil sentimentul
succesului.
Iata o dilema ce ilustreaza un exemplu al acestei situatii:- ar trebui ca un copil cu
tulburari de limbaj sa participe la orele de limba straina, sau ar fi preferabil sa gaseasca o alta
alternativa pentru a-i oferi copilului un sentiment al apartenentei si al valorii personale? Un
copil poate obtine satisfactii din realizarea unei sarcini ce este benefica tuturor, cum ar fi:
aranjarea scaunelor pentru o intalnire, stropitul gradinii, aducerea echipamentului dim camera
personalului, distribuirea cartilor celorlalti copii.
29
Iată cum pot arăta grafic paşii care facilitează integrarea copilului cu autism în
învăţământul de masă.
Sarcinile copilului
Sarcinile educatorului
cu autism
30
Cunoşterea abilităţilorproprii
Invită copilul să participe
Răspunde invitaţiei de a participa, se conectează
Defineşte sarcinile Participă la activităţi încercând să le facă faţă
Dezvoltarea unei realţii bazată pe :
ÎncredereSatisfacţieParteneriat
Găseşte satisfacţie în activităţi
Oferă sprijin gradual, scvenţializând sarcinile
Este motivat să participe la acţiuni viitoare
Întăreşte comportamentul pozitiv al copilului.
SUCCES
7. Integrarea- realitate si adaptare
In paginile urmatoare vom analiza echilibrul dintre provocari si dificultatile ce ara in
procesul integrarii.
a) Copilul
Provocari:
- Oportunitatea de a experimenta si imita ceea ce e normativ( regulat),
creativ si comunicativ.
- Stimularea conformarii la reguli si a motivatiei.
- Posibilul sentiment al satisfactiei atunci cand sunt realizate sarcini
unite, similare.
- Apartanenta la grup si obisnuinta cu comparatiile facute cu alti copii.
- Invatarea si exersarea relationarii sociale(reciprocitate).
- Experimentarea unei multitudini de sentimente.
- Adaptarea la schimbare si obisnuinta cu spontaneitatea.
- Insusirea abilitatilor de a intampina situatii dificile.
Posibile dificultati:
- supra accentuarea diferentei si disparitatii( deviere);
- frustrarea si sentimentul esecului;
- investirea efortului intr-o mai mare masura decat investirea abilitatii
personale;
- obisnuinta cu stimuli excesivi, sporind confuzia si tensiunea;
- folosirea unui comportament negativ ce se datoreaza lipsei abilitatii de a
face fata presiunii.
b) Grupul
Provocari:
- Posibilitatea de a face cunostinta, experimentarea si acceptarea celui
diferit( a diferentei).
31
- Exersarea flexibilitatii si adaptarii, obisnuinta cu o varietate de situatii.
- Extinderea orizontului din punct de vedere social
- Practicarea supravegherii(asistarii) reciproce
- O atitudine deschisa si atenta din partea personalului educational
- Invatarea modului in care se realizeaza adaptarea la situatii dificile ca
parte o vietii in general.
Posibile dificultati:
- Aparitia geloziei, a compatimirii, a agresivitatii si a confuziei cand se
fac comparatii intre diferitele modalitati de abordare ale copilului special.
- Nelinistea grupului ce poate duce la un comportament agresiv intre
copii.
- Sentimentul frustrarii si neajutorarii datorat dificultatii de a gasi canale
de comunicare cu copilul special.
- Respingere si lipsa respectului pentru copil, neacceptarea
comportamentului sau unic.
- Imitarea comportamentului anormal al copilului pentru a atrage atentia.
c) Educatorii
Provocari:
- Dezvoltarea tolerantei, flexibilitatii si a sensibilitatii.
- Achizitionarea instrumentelor pentru introspectie.
- Intelegerea si acceptarea nevoilor personale.
- Dezvoltarea creativitatii prin stabilirea unor limite clare pentru toti
copii, ca o componenta a construirii increderii in sine.
- Specificarea obiectivelor educationale si a modalitatilor de atingere a
acestora.
Posibile dificultati:
- Adaptarea si rezolvarea nelinistii din grup.
- Acumularea unui sentiment al neajutorarii, frustrarii si izolarii.
- Dificultati in adaptarea standardului invatarii la nivelul nevoilor
copilului.
- Sentimentul amenintarii provenite din supra implicarea parintilor.
32
- Acordarea atentiei unilaterale si neechilibrate canalizata spre copilul
special.
- Dezamagire din partea educatorului atunci cand nu-si intalneste
propriile expectante.
d) Parintii
Provocari:
- Construirea increderii in abilitatile copilului, sentimentul sperantei.
- Gasirea de prieteni pentru copil in vederea incurajarii vizitelor
reciproce.
- Implicarea si influentarea progresului copilului.
- Reducerea diferentelor si umplerea golurilor.
- Sentimentul satisfactiei si al succesului.
- Sentimentul apartenentei si al normalitatii.
- Dobandirea sprijinului comunitatii.
Posibile dificultati :
- Accentuarea sentimentului anormalitatii si a diferentei.
- Teama de respingere si neacceptare.
- Confruntarea cu sentimente de disperare, anxietate si ingrijorare.
- Criticarea sistemului ca urmare a neputintei acestuia de a raspunde
asteptarilor.
- Sentimente de dezamagire provocate de progresul marunt al copilului
ce nu poate raspunde asteptarilor.
- Epuizarea provocata de efortul de a obtine recunoastere si sprijin din
partea autoritatilor.
- Reactia la provocarea unita din partea copilului care este incapabil sa se
conformeze cerintelor sistemului.
8. Supravegherea procesului de integrare
Rolul mediatorului
Potrivit abordarii Mifne referitor la integrare, un copil care incepe sa-si dezvolte
abilitatile sociale si comunicative de baza si care incepe sa coopereze, are dreptul de a
apartine unui grul social, care ii confera un model in vederea accelerarii dezvoltarii sale.
33
Trebuie sa se faca tot posibilul sa i se dea copilului aceasta oportunitate. Un copil
special are adesea nevoie de intermediere pentru a dobandi acele instrumente necesare
devenirii unui membru al grupului social in care mesajele sunt multe si variate. Rolul
mediatorului este creat pentru a-l ajuta pe copilul special sa fie inclus in invatamantul de
masa, si de a-i oferi sprijin in scoala, institutie ce a luat asupra sa responsabilitatea integrarii
totale.
Desi acest rol e foarte solicitant, exista tendinta de a acorda acest rol unei persoane
care nu face parte din sistem sau unei persoane fara experienta. Componenta- personalitate- e
foarte importanta si poate deveni uneori factorul ce determina succesul sau esecul procesului
de integrare. Cerintele de baza ale acestui rol sunt responsabilitatea si devotamentul, precum
si o mare doza de flexibilitate.
- mediatorul trebuie sa stie cum sa fie prezent, dar uneori cum sa
actioneze din culise si sa fie invizibil
- mediatorul trebuie sa fie langa copil cand acesta are nevoie de el, dar
trebuie sa stie sa se retraga si sa se ocupe de altceva atunci cand e cazul. Aceasta
activitate e similara mersului pe gheata subtire si presupune o sensibilitate speciala.
- Fiind in permanenta deschis fata de oportunitatile de a crea interactiuni
intre copii si sa se constituie intr-un model pe care copii sa-l imite in vederea
comunicarii corecte in grupul social.
- El trebuie sa ofere asistenta cand este nevoie, dar ar trebui sa evite sa
devina prea protector
- Ca parte din rolul sau, el ar trebui sa-l ajute pe copil sa inteleaga si sa
asimileze rutina zilnica si cerintele acesteia, sa-l invite pe copil sa se alature in jocuri,
asteptand ca acesta sa actioneze in functie de capacitatile sale si dispozitia lui in acel
moment.
- Cand un copil da peste un obstacol sau are nevoie de lauda si incurajare,
mediatorul trebuie sa-si puna in aplicare creativitatea pentru ca acel copil sa gaseaca o
cale de a iesi din situatia tulbure. Prezenta sa il poate calma pe copil si il poate ajuta sa
experimenteze iubire si respect.
- In procesul de adaptare si de introducere in societate mediatorul ar
trebui sa specifice nevoile speciale ale copilului si sa sublinieze ceea ce ar fi preferabil
in abordarea evenimentelor viitoare.
- El ar trebui sa actioneze ca persoana de contact intre scoala si parinti,
punandu-i in situatia de a impartasi experiente zilnic.
34
- Este important ca rolul sau in scoala sa fie definit, astfel incat el sa
simta ca indeplineste un rol important, chiar si atunci cand copilul reuseste sa se
descurce singur sau cu ajutorul unui alt membru al echipei. Rolul sau ar trebui definit
atat in ceea ce priveste personalul educational de a relationa cu copilul special. El
trebuie sa faca uz de discretie in mod competent, sa dea dovada de rabdare si
optimism, abilitate de a actiona, spirit de initiativa si judecata obiectiva. Rolul
mediatorului presupune excelente abilitati de comunicare, precum si abilitatea de a
exersa autocontrolul, intrucat mediatorului i se cere intr-adevar sa fie foarte atent in:
a mentine contactul vizual cu educatorul si sa fie constient de semnalele
acestuia
a oferi asistenta copilului doar daca acesta nu se descurca singur
in a recunoaste cand e momentul sa-i permita copilului sa se odihneasca
in a evita criticile la adresa celorlalti membri ai echipei si in a asigura
asistenta reciproca, astfel incat el insusi sa nu fie doborat de presiune si sa permita
copilului sa-si creeze relatii personale cu o gama larga de persoane
Intrucat rolul sau este atat de complex pot aparea uneori neintelegeri, proaste
interpretari ce pot dauna procesului de integrare.
- Supra implicarea mediatorului poate fi in detrimentul abilitatii copilului
de a avea incredere in propriile forte atunci cand incearca sa se descurce singur.
Copilul poate deveni dependent de adult si poate deveni nesigur cand adultul lipseste.
- Uneori echipa insasi poate deveni dependenta de mediator si sa nu faca
fata nevoilor copilului atunci cand mediatorul lipseste. Membrii echipei se asteapta ca
mediatorul sa rezolve toate dificultatile si sa-i elibereze de responsabilitatea fata de
copilul special.
- Uneori mediatorului ii este greu sa-si defineasca angajamentul fata de
diferiti parteneri( copil- parinte- sistem) si ii vine greu sa-si coordoneze toate
responsabilitatile.
- Un mediator a carui inalt nivel de sensibilitate ii poate provoca griji
atunci cand se confrunta cu opunerea copilului, poate interpreta comportamentul
copilului ca pe un act menit sa-l supere si poate deveni agresiv fata de copil, in loc sa
priveasca comportamentul copilului ca pe un semnal al nefericirii( supararii) si sa se
raporteze corespunzator la acest comportament.
35
- Exista riscul ca mediatorul sa prezinte parintilor situatia copilului prin
prisma experientelor sale subiective, fapt ce nu ofera o interpretare realista si obiectiva
a situatiei.
- Un mediator stresat absoarbe energie din sistem pentru a se sprijini pe
sine insusi, uneori cu riscul de a nu mai fi atent la nevoile copilului.
- Lipsa cooperarii intre mediator si profesor( educator) poate duce la
crearea unei atmosfere nesanatoase cu efect asupra relatiilor dintre ei si copii.
De exemplu: o ruptura intre partenerul bun si cel rau, intre cel care impaca si cel
care solicita. Astfel de rupturi sunt nocive pentru un copil cu dificultati in a-si gasi locul intr-
o situatie emotionala instabila.
Experienta arata ca majoritatea copiilor care incep sa apartina unui grup
social sunt acei copii care au reusit sa faca fata dificultatilor de pe parcurs si care
functioneaza independent, fara supravegherea personala a unui adult.
Daca este posibil procesul de integrare ar trebui sa inceapa fara supraveghere in timp
ce se verifica daca e nevoie de ajutorul unei alte persoane sau daca ar fi preferabil sa se
inlocuiasca un mediator cu adultul.
Cel mai bun caz ar fi ca persoana care mediaza sa provina din sistemul scolar si sa
faca parte din echipa terapeutica. Sarcina lui principala este de a fi atent la nevoile speciale ale
copilului, dar in acelasi timp trebuie sa fie atent si disponibil pentru toti.
Cand persoanele provin din afara sistemului ar trebui sa se faca tot posibilul ca aceste
persoane sa devina parte integranta din echipa, sa mentina contactul cu toti copii si sa ajute la
activitatile de grup.
Solicitarea de a oferi copilului sprijin individual in cadrul scolii vine uneori de la
parinti carora le este greu sa aiba incredere in independenta copilului lor sau atunci cand ei
vor sa-l protejeze si sa se implice in programul scolar. Aceasta solicitare poate veni si din
partea scolii, care este constienta de propriile limitari atunci cand are de-a face cu sarcina
integrarii, folosind mijloacele de care dispune si atunci cand scoala este ingrijorata ca nu va
putea sa-i ofere copilului maximum de atentie pe care acesta il cere.
Supravegherea este esentiala in cazurile in care copilul este incapabil sa se exprime,
cand acesta este handicapat din punct de vedere fizic sau cand a avut o expunere sociala foarte
limitata.
36
9. Programul de sprijinire a familiilor ce au fost tratate in centrul
Mifne
Pentru a face fata provocarii integrarii, trebuie luata in considerare si analizata intreaga
realitate, o data la cateva luni. Pentru acest scop, echipa de supraveghere Mifne a construit un
program de sprijin profesional.
Stadiul 1: Alegerea unei scoli potrivite
E preferabil sa se aleaga o gradinita ce are un numar mai mic de copii, cu un educator
experimentat, receptiv la ideea integrarii si deschis la ideea de a fi supravegheat. Ar trebui sa
fie o institutie in care directorul este deschis la ideea integrarii totale, iar educatorul are o
personalitate calda.
Echipei educationale i se face urmatoarea pregatire:
1) Prezentarea generala a spectrului autismului la copii.
2) Prezentarea si familiarizarea cu educatorul si prezentarea educatorului
copilului in casa lui.
3) Introducerea/ includerea educatorului in procesul integrarii treptate in
gradinita publica in primele 2 saptamani.
4) Coordonarea asteptarilor scolii si ale parintilor.
5) Prezentarea retelei de suport pentru acasa( munca individuala),
indrumare parentala, tratament paramedical.
6) Preluarea de catre Mifne a responsabilitatii de a sprijini, consulta si
superviza echipa de integrare si parintii. Coordonarea sesiunilor de supervizare si
definirea relatiilor optime intre parinti, profesori si supraveghetorul profesionist.
Stadiul 2: Procesul de integrare
Asigurarea vizitelor si consultatiilor de catre un membru al echipei Mifne ce e
familiarizat cu copilul si cu familia si care ii supravegheaza pe acestia si acasa. In timpul
acestor vizite regulate:
- membrii echipei discuta probleme reciproce, observatii pozitive, analize
de caz si progrese relevante;
37
- clarifica premisa acceptarii copilului ca si partener deplin in tot ce se
petrece, ca o preconditie a succesului integrarii;
- nivelul necesar al asteptarilor de la copil este definit in concordanta cu
abilitatile sale si cu ceea ce se asteapta/ se cere de la ceilalti copii din grup.
- sesiunile de supervizare individuala au loc cu fiecare membru al
echipei, oferind posibilitatea procesarii emotionale a experientelor ce se produc in
timpul muncii.
- are loc o intalnire intre parinti si educatori sau echipa de terapeuti,
intalnire al carei scop e coordonarea opiniilor si stabilirea unei abordari comune,
uniforme.
Intalnirile echipei reunite ce au loc in mod regulat, creaza temelia pentru contact
continuu( progresiv) si prin iscarea unei tensiuni inutile sau a strigatelor de ajutor in caz de
urgenta.
Astfel de intalniri canalizeaza fortele membrilor echipei in directia fortifierii, a
sperantei, a dezvoltarii personale, a eficientei si a imbunatatirii instrumentelor profesionale.
Dupa ce sentimente de neputinta si frustrare au fost exprimate, pot fi aduse in discutie
posibile solutii prin eforturi reciproce, solutii potrivite atat pentru scoala cat si pentru cei ce
lucreaza acolo.
Oferirea informatiilor:
- o descriere ampla a problemelor de interactiune si comunicare( autism
PDD), precum si a abordarii Mifne fata de aceasta tulburare
- oferirea unui feedback pozitiv si intaririlor membrilor echipei cu privire
la munca lor
- definirea rolurilor membrilor echipei- realizarea unor punti in cazul
problemelor de comunicare
- clasificarea problemei limitelor
- definirea subiectelor ce ar trebui abordate in viitorul apropiat
- alegerea problemelor asupra carora ar trebui sa se insiste mai mult si
alegerea scopurilor si a metodelor folosite pentru atingerea lor
- accentuarea importantei dezvoltarii relatiilor interpersonale cu copilul
- extinderea accesibilitatii emotionale ca un fundament pentru
dezvoltarea viitoare a abilitatii de viata
38
- oferirea unor propuneri practice cu privire la crearea oportunitatilor
pentru mediere( bazate pe observatiile supraveghetorului).
Daca toti parametri implicati vor transmite rapoarte regulate la centrul Mifne cu
privire la dezvoltarea si progresul copilului, precum si la alte aspecte ce-l afecteaza, atunci se
va crea o legatura intre cele 2 sisteme- casa si scoala. Familia supraveghetorului are
responsabilitatea de a actualiza si de a oferi feed back.
Stadiul 3, spre sfarsitul anului: Continuare sau schimbare?
- Contemplarea imaginii prezente- epuizarea echipei vs. motivatia de a se
revigora.
- Analiza modului de functionare a copilului, a nivelului sau de
functionare si a progresului sau in cadrul grupului social.
- Sa se verifica daca exista posibilitatea de continuare a procesului
pentru copil sau daca este necesara cautarea unui aranjament alternativ mai potrivit.
- Cand gradinita locala solicita plasarea copilului intr-un
mediu( institutie) recomandat de un comitet de plasare, parintii sunt invitati la Mifne
pentru a lamuri ceea ce isi doresc pentru copilul lor si pentru a stabili pasii relevanti
ce trebuie facuti pentru atingerea scopului. Centru Mifne ofera sprijin familiei,
pledand pentru ea in cadrul intalnirilor comitetului.
10. Cand nu este recomandata integrarea
La sfarsitul anului scolar se face o evaluare a progresului facut de copil in toate
campurile mentionate in partea a treia: Abordarea Mifne fata de integrarea totala- Includerea
in invatamantul de masa.
Daca nu se observa o imbunatatire in ciuda eforturilor facute atat acasa cat si la scoala,
atunci ar trebui sa se reanalizeze relevanta integrarii.
Ar trebui sa se puna o intrebare importanta:
- Este bine pentru copil sa se afle in acel mediu?
- Este el fericit acolo?
- Ce are el de castigat din a ramane acolo? Daca e nefericit, de ce?
39
In situatia in care:
- Distanta dintre el si ceilalti copii nu poate fi redusa, atunci prezenta lui
continua in acel cadru ar trebui reconsiderata.
- Daca ceilalti copii nu-l plac, rad de el, sau sunt agresivi fata de el, ar
trebui sa se afle motivul.
- Daca el loveste copii si nu este un adult in preajma care sa-l calmeze,
atunci ar trebui sa se ia in considerare si interesele celorlalti copii din grup
- Daca capacitatea intelectuala a copilului este limitata, ar trebui sa se
analizeze mai atent daca integrarea promoveaza intotdeauna progresul copilului
- Daca parintii resimt un sentiment de neajutorare si rusine, ar trebui
cantarite argumentele pro si contra
- Daca nu exista munca de sustinere acasa iar capacitatea copilului de a
se integra este afectata in sens negativ, ar trebui analizate implicatiile acestui
aspect( lipsa sprijinului)
- Daca membrii echipei de la scoala li se pare prea dificil sa se ocupe de
copil, daca li se pare ca aceasta e o adevarata povara si nu sunt prea optimisti in ceea
ce priveste provocarea integrarii, contributia lor la proces ar trebui reanalizata si de
asemenea ar trebui sa se verifice daca ei sunt suficient de puternici pentru a continua
procesul integrarii.
Toate acestea pot constitui motivul deciziei de a intrerupe procesul de integrare al
copilului si de a-l muta la o scoala speciala. Echipa Mifne ofera sprijin si poate face
recomandari cu privire la gasirea unei scoli mai adecvate, dupa ce s-au facut investigatii si s-
au examinat imprejurarile cu strictete.
Mifne va sprijini parintii in eventualitatea ca acestia vor hatari sa transfere copilul.
Centru Mifne va continua sa sprijine parintii in toate deciziile lor si de fiecare data cand
acestia vor cere ajutor. Rolul centrului pare sa fie da a-i intari pe parinti la fiecare stadiu si de
a transmite un mesaj incurajator: „ Investiti totul spre binele copilului vostru, ati facut totul si
inca mai faceti totul pentru a-i oferi posibilitatea de a fi cu semenii sai. In ceea ce-l priveste pe
el trebuie incurajat sa faca tot ce poate, in fiecare clipa.”
In timpul programului de integrare, echipa intra in contact cu sisteme educationale
speciale si cu cadre didactice care includ in programul lor copii de la centrul Mifne.
40
Acesti oameni devotati au de-a face cu greutati, depun eforturi imense si isi dedica
vietile dezvoltarii si evolutiei copiilor, integrandu-i alaturi de semenii lor in scoli de masa.
Fie ca acesti oameni sa devina tot mai numerosi, astfel incat sa putem oferi posibilitati
tuturor copiilor si sa oferim un raspuns potrivit dorintelor arzatoare ale parintilor- integrarea.
MARTURII ADEVARATE
Scrisoare de la parintii unui copil tratat la Mifne
In 2003 se vor implini 5 ani de cand copilul nostru invata la o scoala de masa,
normala.
Iata-ne la inceputul unui an nou- mai experimentati, mai versati, inotand cu mai multa
usurinta intr-o apa in care am intampinat o multime de obstacole. Si totusi, suntem mai
nelinistiti, mai ezitanti, mai indoielnici. Si cel mai important- respiram adanc pentru a iesi din
aceasta calatorie epuizanta cu zambetul pe fata.
„ Integrarea unui copil cu nevoi speciale intr-o gradinita obisnuita”- ce usor de zis! Si
totusi ce dificil de pus in practica. Dar totusi, de unde incepem? Poate cu credinta ca fiul
nostru e inainte de toate un copil ca ceilalti- are sentimente, are abilitatea de a gandi, de a
intelege si de a se comporta, are simtul umorului. In plus, el are cateva dificultati in
comunicare, vorbire, concentrare si miscare, dar in ciuda a toate acestea, el are dreptul de a fi
alaturi de copii normali.
Zilnic, in cadrul familiei integrarea se produce constant, intr-un sens al normalitatii. El
se trezeste dimineata intr-o familie normala, isi serveste mesele cu o familie normala, se
intalneste cu vecinii, merge la cumparaturi, la sinagoga, se joaca pe terenul de joaca din
cartier. Copilul nostru traieste intr-o comunitate normala, face fata cerintelor ei, asa ca de ce
nu ar frecventa o gradinita normala? Ar fi corect sa fie trimis la o gradinita pentru copii cu
nevoi speciale pentru ca abia atunci cand merge la scoala sa fie inclus in invatamantul
normal? Oare aceasta miscare nu va fi prea abrupta atunci- sa mearga de la o gradinita cu 13
copii la o scoala cu 300 de elevi; de la o gradinita in care programul de invatare este creat
individual pentru fiecare copil, la o scoala in care sunt teme, teste, sarcini de studiu de facut?
Sau poate ar trebui sa studieze intr-o scoala pentru copii cu nevoi speciale, iar procesul de
integrare sa inceapa cand el va avea 21 de ani si va locui intr-un camin al comunitatii. Noi
41
credem ca, daca vrem sa-l integram intr-o societate obisnuita in viitor, copilul ar trebui sa
inceapa de astazi sa imite modelele comportamentale normale si sa invete regulile unui
program, sa cunoasca limitele, comunicarea interpersonala, obiceiurile. Ne consideram
responsabili de faptul ca institutia educationala frecventata de fiul nostru ar trebui sa fie
potrivita pentru el. In caz contrar eforturile noastre se anuleaza.
Am aflat astfel ca mediul potrivit nevoilor sale este acela in care educatorul vede in
integrare o provocare personala si intelege beneficiul ce rezulta pentru ceilalti copii din
gradinita. Am aflat ca asezamantul kibbutz este potrivit pentru integrare deoarece acolo se
afla mai putini copii decat in oras, dar exista mai mult personal.
In asezamintele kibbutz anul scolar este continuu si neintrerupt de vacantele scolare,
iar zonele deschise ale kibbutz-ului permite experiente in mediul natural precum si implicarea
in activitati zilnice cum ar fi mersul la magazin, la posta, la spalatorie, administratie. Toate
acestea il familiarizeaza pe copil cu o larga gama de activitati interesante si atractive din
cadrul imprejurimilor obisnuite.
A fost foarte important pentru noi sa stabilim un obiectiv clar al sederii fiului nostru la
gradinita. Obiectivul nostru includea comunicarea, sociabilitatea, adaptarea la regulile
gradinitei si intelegerea limitelor si regulilor la care copii si in special fiul nostru trebuiau sa
se conformeze.
Conceptia care a stst la baza alegerii noastre a fost aceea ca, aceste aspecte sunt
absolut esentiale si sunt necesare pentru copil pentru ca el sa se integreze intr-o cocietate
creativa si prograsiva.
Noi am ales sa nu ne concentram pe competentele invatarii, avand increderea ca
invatarea se poate realiza si intr-o etapa mai tarzie a vietii sale, cand este mai deschis din
punct de vedere emotional si dupa ce a dobandit autodisciplina si motivatie. A fost important
pentru noi sa includem un mediator in proces, desi fiul nostru parea ca e in stare sa faca fata
la tot ce se petrecea in gradinita. La fel cum noi, parintii, eram mediatori intre el si mediul
inconjurator ( imprejurimile) in fiecare zi acasa. Ne-am dat seama ca un educator ar putea
sa fie de ajutor reprezentand mediatorul dintre el si copii de la gradinita sau intre el si
activitatile de acolo. Prezenta unui educator( mediator) a facut posibila impartirea activitatilor
intre membrii personalului educational .Cand mediatorul lucreaza cu un grup de copii,
educatoarea de la gradinita sau alt membru al personalului putea sa relizeze activitati in
grupul de copii ce-l includeau si pe fiul nostru.
Cooperarea dintre educator si echipa ii permit fiului nostru sa exerseze
interactiunea cu toti membrii personalului ca un proces normal in care copiii se intalnesc cu
42
adultii. Rezultatul acestei interactiuni este ca fiul nostru devine mai putin dependent de
mediatorul sau si toata echipa isi imparte responsabilitatea pentru tot ce i se intampla lui si
celorlalti copii, minimalizand astfel eventuala epuizare fizica si psihica.
A fost important sa sprijinim mediatorul si personalul de la gradinita. In fiecare
zi, fiul nostru ia cu el un caiet in care noi mentionam si raportam echipei tot ce se petrece
acasa si, la randul sau, echipa ne tine la curent cu tot ce se intampla la gradinita. Noi ne
impartasim astfel gandurile si impresiile, folosind acel caietel de observatie. In plus, la
inceputul fiecarei luni au loc intalniri ale intregii echipe si o data la cateva saptamani
inregistram activitatea de la gradinita pe casete video. Acest lucru ne permite sa observam si
sa devenim mai constienti de abilitatile si dificultatile fiului nostru in cadrul asezamantului.
Echipa Mifne are un rol important in supervizarea personalului de la gradinita, e mereu in
alerta si incurajeaza vizitele reciproce.
In plus, fata de cele de mai sus, tratamentul are loc in orele de dupa-amiaza
acasa, dar si in alta parte; fiul nostru merge la terapie ocupationala, si pana recent a fost tratat
de un logoped. Acasa avem o camera de joaca amenajata in stil Mifne, in care fioul nostru se
intalneste o data pe saptamana cu un voluntar, o data pe saptamana cu un student si de 2 ori pe
saptamana cu un mediator si cu un educator de la o institutie educationala speciala.
Toate aceste activitati sunt bazate pe abordarea Mifne. Echipa de la gradinita
este supravegheata de parinti si de echipa de la Centrul Mifne. In timpul sedintelor de terapie,
fiul nostru trece printr-o varietate de experiente ce reprezinta o baza pentru intalnirile si
experientele ulterioare de la gradinita. Aceasta camera de joaca de acasa este un fel de
incubator in care aceste intalniri si experiente sunt mai usoare pentru el si ii ofera mai multa
siguranta.
Acest proiect unic este un proiect de viata.
In afara de numeroasele activitati legate de integrarea practica, se pot realiza mult mai
multe lucruri ca urmare a parteneriatului dintre Consiliul Local si inspectorul de la Ministerul
Educatiei. Noi consideram Consiliul Local ca fiin un partener de nadejde in acest efort.
La inceput, reprezentantilor Consiliului Local le venea greu sa accepte metoda noastra
si modul nostru de gandire putin diferit, dar o data cu trecerea timpului au invatat sa aiba
incredere in noi, sa ne aprecieze convingerile si sa remarce progresul pe care l-a facut copilul
nostru. In prezent, Consiliul Local cooereaza cu noi in tot ceea ce priveste aspectul tehnic,
material al integrarii.
Reprezentantii Ministerului Educatiei au acceptat foarte greu metoda diferita
pe care am ales-o, precum si refuzul nostru de a ne trimite copilul intr-o institutie
43
educationala speciala autohtona.Uneori , parea ca preocuparea lor majora nu era indreptata
spre binele copilului, ci era bazata pe considerente politice sau economice.
Pe parcursul celor 4 ani petrecuti in invatamantul de masa, fiul nostru a
dobandit si si-a insusit reguli si cutume sociale, largindu-si totodata vocabularul spontan.
Comunicarea dintre el, ceilalti copii si adulti s-a schimbat. De aceea, in ciuda
dificultatilor si a numeroaselor eforturi, consideram integrarea ca fiind un real succes.
Saptamana aceasta am sarbatorit incheierea anului de la gradinita. Am fost
foarte emotionati vazandu-ne copilul luand parte alaturi de alti copii, intr-o piesa de teatru,
cantand si dansand, tarandu-se cand era necesar , fluierand cand era cazul, dar cel mai
important, fiin fericit ca se afla pe picior de egalitate cu ceilalti copii.
Parintii lui Yair
Scrisoarea atasata la caseta video de feedback trimisa de mediatorul lui Yair
Dragi parinti si echipa Mifne,
Pe 22 ianuarie 2002, Yair a fost filmat intr-o zi obisnuita la gradinita. Intrucat camera
a surprins doar o mica parte din ceea ce se petrece la gradinita, am ales sa dezvolt incidentele
din acea zi.
S-au petrecut 2 evenimente semnificative in acea zi. Primul eveniment a fost nevoia de
a demonstra ceva; Yair a ales sa demonstreze in fata aparatului de filmat cat de usor poate el
sa atraga atentia-dezbracandu-se si plangand enervant. Axestea sunt fenomene obisnuite, dar
relativ rare, pentru ca personalul de la gradinita a invatat sa le ignore si in plus, a invatat sa
impuna limite clare lui Yair-„Acum poti sa plangi, dar in 5 minute poti sa ni te alaturi la masa
de lipit”. Am incercat de cateva ori sa scurtez acest spectacol, aceasta demonstratie inceputa
de Yair, dar se pare ca aparatul de filmat a reusit mai multe decat mine.
Al doilea eveniment arata activitatea dintr-un atelier. Situatia este multumitoare. In
ziua aceea, la gradinita noastra a avut loc o intalnire, in sensul ca fata de echipa obisnuita de
la gradinita, au mai venit inca 9 copii de la camin si 2 adulti. Cand toata lumea a intrat in
gradinita, mi-am spus ca Yair se va simti cu siguranta dezorientat si va refuza sa lucreze, insa
nu s-a intamplat asa. Yair s-a asezat la masa de lipit, care era aproape complet ocupata si a
inceput sa lucreze cu ardoare la lipit. In mod normal, el se simte amenintat de o atemosfera
supraincarcata, dar de data aceasta a reusit sa depaseasca aceasta temere si sa-si controleze
comportamentul.
In timpul jocului de dimineata din aceasta „ lume miniaturala”, lui Yair i s-au
alaturat mai multi copii pe care el i-a acceptat bucuros, fara sa obiecteze. Dupa parerea mea,
44
jocul in lumea miniaturala, alturi de alti copii reprezinta un progres mare intrucat Yair i-a
respins pe copii de mai multe ori din acest joc, care , de data aceasta , a continuat mai multa
vreme.
In gradinita noastra avem cativa hamsteri intr-o cusca. Uneori copiilor li se da
voie sa ii scoata si sa se joace cu ei. In acea zi copiii mangaiau hamsterii, si Yair, care ar fi
vrut sa faca la fel, m-a rugat sa merg cu el sa mangaiem hamsterii impreuna.El isi dorea foarte
mult sa faca acest lucru, dar parea sa fie fericit doar privindu-ma pe mine si pe ceilalti copii
mangaind hamsterii.
Faptul ca Yair poate asista la a o activitate spontana desfasurata de alti copii,
mi-a intarit convingerea ca el isi doreste foarte mult sa fie apropiat si prietenos cu ceilalti
copii.
In atelier. O alta reusita a lui Yair a fost cea de la masa de pictat cu goase. La inceput,
cand Yair termina de pictat cu goase, eu luam un suport si puneam lucrarea lui pe suport sa se
usuce.Acum Yair face acest lucru de unul singur, corect.
De asemenea , voiam sa mentionez „acordurile, intelegerile”, care reprezinta un
instrument pentru stabilirea limitelor. Parintii mi-au sugerat sa folosesc intelegeri, invoieli si
eu am acceptat bucuros sugestia lor. Intelegerile sunt folosite doar in anumite cazuri la
gradinita. Fiind un copil matur si disciplinat, Yair respecta toate intelegerile. „Respecta-mi
intelegerea , iar eu o voi respecta pe a ta”. Folosirea invoielilor rezolva nenumarate
probleme , fara sa intampine neaparat rezistenta sau sa devieze in certuri.
Datorita acestor intelegeri, limitele sunt mai clare iar nivelul de creativitate este
mai mare.
Scrisoarea asistentei educatoarei de la gradinita (preluata din caietul de
comunicare dintre familia lui Yair si echipa de la gradinita)
Dragi parinti,
Mai intai vreau sa va multumesc pentru scrisoarea voastra. Era foarte important pentru
mine sa stiu ce se intampla cu Yair acasa si am fost foarte fericita sa aud atatea lucruri bune.
In plus, sfaturile voastre imi sunt de mare ajutor pe parcursul muncii mele. Simt ca am invatat
mult din ele si incerc pe cat posibil sa le pun in practica. Va rog sa tinem legatura.
Yair al nostru a inceput sa-si formeze o rutina. Pe parcursul ultimelor 2 zile am
observat o schimbare in bine( o imbubatatire) atunci cand vine la gradinita si in timpul
45
servirii micului dejun. Astazi, comportamentul sau a fost remarcabil in timpul intalnirii caci a
fost foarte linistit si abia a ridicat vocea.
Scrisoare de la directorul unei scoli din regiune
In scoala noastra studiaza 2 copii din programul Mifne. Maya, cea mai in varsta dintre
cei doi, se afla in scoala noastra din clasa 1 iar acum intra in clasa a 5a . Ea a fost integrata in
ultimii 4 ani, fara ajutorul unui mediator. In primii ani, ea a fost acceptata de ceilalti copii si a
fost cooptata la jocuri in pauze, iar ea a incercat sa-i imite. Ea avea si o prietena buna cu care
se vizita in timpul dupa-amiezelor. In ultimul an, insa, am remarcat o oarecare izolare din
partea Mayei, petrecandu-si mai mult timp in camera personalului. Cand se afla in alte clase,
Maya obisnuia sa stea in coltul de lectura. Cand se afla in propria clasa, parea sa stea mai
degraba langa copii, in loc sa stea cu acestia.
La nivelul invatarii, Maya a dobandit aptitudini de baza, a reusit sa invete sa citeasca
singur; ii place foarte mult sa citeasca si foloseste lectura cu scopul de a evada uneori.
O materie ce a fost problematica pentru Maya de-a lungul anilor a fost matematica. In
consecinta, dupa-amiaza a facut ore de matematica in particular. In ultimii 4 ani, Maya a fost
tratata de un psiholog clinician de 2 ori pe saptamana, precum si de un terapeut ocupational.
Ne-am asigurat sa stabilim intalniri periodice cu echipa care o insotea pe Maya la scoala,
acasa si cu parintii, pentru a stabili directia ce trebuie urmata in continuarea integrarii.
In ultima intalnire organizata, s-a hotarat ca ar trebui sa se gaseasca un grup de terapie
in care Maya sa-si dezvolte abilitatile sociale.
Itai a venit la scoala noastra abia anul acesta si a incheiat clasa a 2 a insotit de
un mediator ales de parintii sai. Itai a fost bine acceptat de copii, care vor sa stea langa el si
sa-l ajute cand e cazul. In timpul pauzei, el se joaca uneori cu unul sau doi prieteni sau isi
gaseste ocupatie de unul singur. In ceea ce priveste studiile, el progreseaza o data cu clasa, iar
lipsurile sunt completate de parinti acasa. Pe parcursul anului a trebuit sa rezolvam problema
violentei lui Itai, in special fata de mediator. Mesajul era: „ Indepartati-l de activitati si luati-l
din camera personalului si daca e necesar , chemati unul din parinti!”( intelegere pe care noi
nu am respectat-o).
In timpul anului ne-am intalnit pentru consultari cu parintii, cu psihologul care-l trata
pe Itai, precum si cu reprezentantii Centrului Mifne, cand era cazul.
46
Pentru anul viitor, ne-am gandit sa organizam intalniri in mod regulat, nu doar
atunci cand sunt probleme.
In ultimul an scolar am colaborat cu un supervizor de la Ministerul Educatiei, care ii
insoteste pe copiii cu PDD in scolile de masa.
Scopurile colaborarii sunt:
1. Familiarizarea cu copiii si cu nevoile lor la nivel de supervizare;
2. Dobandirea indrumarii obtinuta din experientele altora, in sensul
invatarii unei modalitati de a continua integrarea in sistem.
47