inceputurile crestinismului pe teritoriul dobrogei

104
-------------------------------------------- Teza de licenta ----------------------------------------- Cuprins Nr.Pag. ____________________________________________________________ _______ Cuvant inainte Introducere 6 Capitolul I Religia geto-dacilor 8 A. Caracteristica religiei geto-dace 8 B. Nemurirea la traco-geto-daci si atingeri cu crestinismul 10 Capitolul II Raspandirea crestinismului in Imperiul Roman in secolele I-III 12 3

Upload: dinescumirela1096

Post on 31-Dec-2015

208 views

Category:

Documents


11 download

DESCRIPTION

religie

TRANSCRIPT

-------------------------------------------- Teza de licenta -----------------------------------------

Cuprins Nr.Pag. ___________________________________________________________________

Cuvant inainte Introducere 6

Capitolul I

Religia geto-dacilor 8

A. Caracteristica religiei geto-dace 8

B. Nemurirea la traco-geto-daci si atingeri cu crestinismul 10

Capitolul II

Raspandirea crestinismului in Imperiul Roman in secolele I-III 12

A. Raspandirea crestinismului prin Apostoli 13

B. Persecutiile contra crestinilor din secolele I-II 14

C. Romanizarea Daciei si crestinarea geto-daco-romanilor 15

Capitolul III

Inceputul vietii crestine pe teritoriul Daciei si Scythiei Minor

A. Sfantul Apostol Andrei, propovaduitorul Evangheliei la geto-daco-romani 20

B. Inceputurile crestinismului in provinciile dacice 23

C. Marturii lingvistice pentru vechimea crestinismului la romani 29

3

-----------------------------------------Teza de licenta---------------------------------------------

D. Marturii arheologice privind inceputul crestinismului la romani 31 Capitolul IV

Spiritualitatea in Scythia Minor A. Monahismul dobrogean in secolul al IV-lea 34

B. Martiri crestini in tinuturile dunarene 37

Capitolul V

Teologi daco-romani mai de seama

A. Sfantul Ioan Casiana) Viata 41b) Opera 43

B. Sfantul Niceta de Remesianaa) Viata 46b) Opera 47

C. Dionisie Exiguul a)Viata 49b)Opera 50

Capitolul VI

Episcopia Tomisului , cea dintai unitate bisericeasca

A. Inceputul existentei orasului Tomis si a episcopiei tomitane 53

B. Episcopi mai de seama 55

Concluzie 59Bibliografie generala 60

4

----------------------------------Teza de licenta-----------------------------------------------

Cuvant inainte

Despre inceputurile crestinismului pe teritoriul tarii noastre si in special pe teritoriul care a fost vechea provincie Dacia lui Traian s-a mai scris ,si s-a scris destul de mult. In aceasta lucrare am vrut sa arat evolutia procesului de evanghelizare pe aceste locuri, proces legat si de procesul de romanizare, continuarea crestinismului pe teritoriul Dobrogei strans legat de cel rasaritean siapoi de formare a poporului roman. Este necesar de a demonstra cateritoriul provinciei Dacia nu a facut exceptie in ce priveste inceputurile crestinismului in raport cu celelalte provincii sau regiuni aleImperiului Roman. In acest context trebuie aratat fondul documentararheologic in legatura cu crestinismul pe teritoriul provinciilor dacicesi apoi pe acelasi teritoriu pana la anul 602 d.H.

„Acest fenomen social si spiritual din lumea romana a aparut , s-araspandit si dezvoltat si pe teritoriul dacic, maturizarea sa pe acelasiteritoriu dupa abandonarea lui de catre romani s-a facut in stransa legatura cu continuarea procesului de romanizare si apoi cu rezistentasi continuitatea de viata a daco-romanilor in epoca migratiilor.Evolutiacrestinismului este indisolubil legata de nasterea si formarea poporuluiroman in spatiul carpatic.”1

Crestinismul are, pentru poporul roman, un rol determinant in procesul etnogenezei romanilor.Cum afirma istoricul arheolog RaduVulpe: „Noi suntem romani fiindca suntem crestini si crestini fiindcasuntem romani.”2

Toata straduinta in aceasta lucrare, pentru o mai buna cunoasterea devenirii noastre, a inceputului crestinismului nostru si a originiinoastre daco-romane.

_________________________1 N.Gudea,I.Ghiurco, „Din istoria crestinismului la romani”,Editura Episcopiei Ortodoxe a Oradiei,

Oradea,1988,p.15-202 R.Vulpe ,”Romanitate si crestinism-coordonate ale etnogenezei „ ,in „De la Dunare la Mare”

Marturii istorice si monumente de arta crestina,Galati,1977 p.22

5

---------------------------------Teza de licenta-------------------------------------------------------

Introducere

„Minunate sunt lucrurile Tale Doamne,toate intru intelepciune le-ai facut „(Psalmi 103,25) – zice psalmistul.Si noi ,privind peste istoria Bisericii Romane,putem spune acelasi lucru: Minunat a lucrat Dumnezeu in Biserica Sa din sanul poporului roman.”Caci cu adevarat minunat a fost faptul ca in momentul in care am aparut ca popor in istorie,am aparut si ca crestini.Aceasta pentru ca vremea de impreunare a dacilor cu romanii,din care s-a nascut neamul romanesc,a fost si vremea de increstinare a stramosilor nostri.1 Poporul roman s-a nascut,s-a dezvoltat si a ramas un popor romanic. Istoria poporului roman este ingemanata de la nasterea sa ca popor daco-roman, cu istoria crestinismului ortodox si nu putem intelege istoria poporului roman fara cunoasterea istoriei crestinismului ortodox romanesc. Crestinismul daco-roman a aparut si s-a afirmat odata cu cucerirea Daciei de catre romani ,care a fost inclusa in mediul de cultura si civilizatie romana. Ambele procese ,de romanizare si de crestinare ,s-au incheiat in a doua jumatate a secolului al VI-lea, inainte de convetuirea cu slavii.Organizat in Biserica, crestinismul a fost, de la inceput, un factor de coeziune sociala, unind pe oameni de diferite varste, clase sociale si etnii diferite, in duhul aceleiasi religii revelate, carora le-a dat o noua orientare de viata,o noua gandire si o noua conceptie a relatiilor dintre ei, o noua lege, legea evanghelica, legea iubirii, care a devenit, pentru poporul roman , legeaomeniei.2 Fenomenul social si spiritual care a fost crestinismul a inglobat in faza sa initiala intr-un singur bloc cele mai tipice si in acelasi timp, cele mai importante trasaturi ale lumii romane. Aparitia, dezvoltarea si raspandirea acestei religii intr-un anumit loc pe teritoriul Imperiului Roman, indica limpede ca societatea care a acceptat-o purta in sine toate trasaturile economice, sociale si spirituale mai caracteristice ale lumii romane.Crestinismul la romani, care ne caracterizeaza in istorie ca popor indatoritor si tolerant fata de semenii de orice religie si neam ar fi altoit pe un fond traco-dac. Istoricul Nicolae Iorga spunea: „Avem o mostenire traca,si tracii au lasat ceva in sufletul nostru, o credinta entuziasta in dainuirea vietii dincolo de hotarele aceleia pe care o traim, o sete de nemurire”. Din antichitate ,Strabon(63i.H-19d.H) afirma: „ Este un lucru de ___________________________________ 1 I.P.S. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, „Biserica Ortodoxa Romana,una si aceeasi in toate timpurile”, Sibiu, 1968,p.7-8.2 Pr.I. Ionescu, „Inceputul crestinismului romanesc daco-roman”, Editura Universitatii din Bucuresti ,

Bucuresti, 1998,p.6

6

-----------------------------------Teza de licenta--------------------------------------------

care nimeni nu se poate indoi si care rasare din toata istoria dacilor; ravna religioasa a fost, de cand lumea, caracterul precumpanitor al firii lor.”3

Istoriografia romaneasca sustine argumentat ca in perioada ocupatiei romane in cele trei provincii dacice au fost implantate , s-au dezvoltat si s-au desfasurat toate fenomenele specifice ale vietii economice, sociale, politice si spirituale romane. Deci,daca crestinismul a aparut si s-a manifestat si aici inca din timpul existentei provinciei, faptul a fost o necesitate, o urmare a dezvoltarii sociale. V.Parvan a fost primul istoric care a facut legatura intre aceste doua procese: „Romanismul si crestinismul nostru – scria el – sunt insusite in chip firesc , incet si sigur in Dacia lui Traian”4 La noi,romanii, crestinismul si romanitatea au constituit dintru inceput coordonatele fundamentale ale etnogenezei poporului nostru. Istoricul R.Vulpe exprima aceeasi idee: „Poporul nostru nu poate preciza data cand a fost crestinat,el s-a nascut crestin in mod spontan, natural, odata cu formarea romanitatii sale.Stramosii nostri nu au primit crestinismul oficial, asa cum il vor primi mai tarziu alte popoare invecinate, ci l-au acceptat ca o consecinta fireasca a comunitatii de limba si civilizatie romana.”5 La constatari similare ajunge si profesorul Mircea Pacurariu, autor al unei sinteze a istoriei Bisericii Romane Ortodoxe: „Cuvintele de origine latina din terminologia bisericeasca arata ca increstinarea daco-getilor s-a facut concomitent cu romanizarea lor.”6

Crestinismul a avut un rol important in conssolidarea si promovarea romanitatii in Dacia. El a fost un element constitutiv in formarea poporului roman. Adaugam ca este vorba de crestinismul ortodox, fara enclave eretice sau sectante. Ortodoxia se identifica cu romanitatea si romanitatea cu Ortodoxia. Romanii sunt singurul popor neo-latin de credinta ortodoxa si singurii ortodocsi de origine latina.

________________________________4 N. Gudea, I.Ghiurco, „op.cit” , p.275 R.Vulpe, „op.cit” , p.28-306 Pr. M. Pacurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Romane” ,Bucuresti, 1980, p.32

7

CAPITOLUL I Religia geto-dacilor

Geto-dacii faceau parte din marea familie a tracilor.Cunoasterea civilizatiei geto-dace a facut progrese considerabile in ultimii ani.La fel ca in toate civilizatiile stravechi si antice, religia a avut un rol special in mentinerea si cultivarea virtutiilor la geto-daci, a valorilor lor morale, a sperantei in nemurire si a cinstirii inaintasilor.Cele mai vechi izvoare pentru cunasterea religiei geto-dacilor, le-au constituit multa vreme unele fragmente literare de la Herodot si Strabo.Astazi insa afirmatiile istoricilor despre religia si obiceiurile religioase ale geto-dacilor sunt intemeiate pe numeroase descoperiri arheologice. Varietatea divinitatilor adorate in Dacia ofera un adevarat mozaic, neantalnit sub acest aspect in alte provincii ale Imperiului.1

A. Caracteristica religiei geto-dace Dacii si Getii ca popoare tracice, la inceput venerau pe zeul Sabazius , care era zeul veseliei, al vinului si al inspiratiilor poetice si profetice. In urma cercetarilor mai noi s-a ajuns la concluzia ca geto-dacii credeau intr-un zeu suprem, reprezentat ca persoana barbateasca. Acest zeu este stapanul cerului, al apelor si al pamantului. Numele adevarat al divinitatii supreme geto-dace pare sa ramana in continuare necunoscut, daca nu se accepta opinia scriitorilor antici ca acesta ar fi fost Gebeleizis. Dar oricare ar fi fost numele stravechial divinitatii supreme geto-dace, acel nume a fost inlocuit cu acela de Zamolxes, in perioada mai noua, monoteista.2

Informatiile privitoare la Zamolxes sunt oscilante. De aici si intrebarea: un zeu-profet sau un profet divinizat. Scriitorii greci considera pe Zamolxes ca pe o fiinta umana modesta, tributara intelepciunii grecesti,de care s-a folosit de aceasta intelepciune atat pentru a reanoi viata spirituala a poporului propriu, cat si pentru a fi divinizat de popor3. Asa ni-l prezinta si Herodot si Strabo. Din istorisirile lor aflam ca Zamolxes a fost rob al lui Pythagoras si cu acest prilej a invatat de la filozof unele stiinte ale cerului, _________________________________ 1 D.Tudor , in „Istoria Romaniei” ,vol. I, Bucuresti, Editura Academiei Republicii Populare Romane. 1960, p. 439.2 Pr. dr. A. Stan, Prof. dr. R. Rus „Istoria Religiilor”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991,p. 161-162.

8

3 „Ibidem”, p.162.

altele si le-a insusit de la egipteni, caci a pribegit si prin acele locuri. Dupa ce s-a intors in patrie, el a castigat o mare trecere inaintea mai marilor si neamului sau, deslusindu-le acestora semnele ceresti.In cele din urma, l-a induplecat pe rege sa impartaseasca domnia cu el, intrucat este in stare sa vesteasca vrerea zeilor.La inceput el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar dupa un timp, a fost socotit el insusi zeu.4 El invata pe oameni ca nu vor muri, ci vor merge intr-un loc anume unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunatatile. Dupa un timp a disparut din mijlocultracilor, s-a retras intr-o pestera inaccesibila altora si a trait acolo timp de trei ani. In al patrulea an, el a aparut zicand ca a inviat si astfel, Zamolxes, facu vrednice de crezare invataturile lui.5 Se pare ca nu mult dupa aceasta, la Daci si la Geti disparura toate celelalte divinitati, mai ramanand singur Zalmoxes, venerat ca principiu al binelui. Se mai temeau insa si de principiul cel rau, care era in continua lupta cu cel bun. Iar acesta(cel rau) era venerat ca zeu al furtunilor,al vijeliilor si al cerului tulburat, precum si ca zeu al razboiului si al distrugerii. Lui Zamolxes, la fiecare cinci ani, ii trimiteau cate un sol ca sa-i spuna pasurile poporului sau, adica ii aduceau jertfe omenesti.6 Impresia lasata de relatarile cu privire la „trimiterea” unui sol catre Zalmolxes, prin aruncare in varfurile sulitelor, a fost aceea ca principalul sacrificiu al geto-dacilor era sacrificiul uman. Aceasta este insa o eroare. Judecand astazi dupa locasurile de cult geto-dace si dupa inventarul lor este sigur ca au existat si jertfe de animale, deoarece divinitatea suprema in reprezentari este insotita de animale si pasari. Grija lor pentru anumite aspecte ale vietii de zi cu zi, pentru sanatate, puteau sa ocazioneze jertfe mult mai putin costisitoare. Indeplinirea ritului razboic al aruncarii unui om in sulite se facea numai in cazul cand geto-dacii se aflau la mare stramtoare si doreau sa trimita un sol la divinitatea lor. Insa „trimiterea solului” nu se facea in fiecare an ,ci o singura data la cinci ani. De aceea este de neconceput ca aceasta sa fi fost o jertfa obisnuita, de zi cu zi. Iar intreaga viata religioasa a geto-dacilor a inlaturat sacrificiile umane de odinioara, care poate existau in stravechime si la geto-daci.7

________________________________ 4 Ion H. Crisan, „Spiritualitatea geto-dacilor” , Editura Albatros ,Bucuresti, 1986, p.19-20.5 Pr. A. Stan, R. Rus, „op.cif” , p.163.6 Dr.N.Lupu, „Religia stramosilor” , Tipografia Seminarului Greco-catolic, Blaj, 1935, p.9.7 Pr. A.Stan , R.Rus, „op.cit”, p.164.

9

B. Nemurirea la traco-geto-daci si atingeri cu crestinismul

Credinta in nemurire este raspandita la numeroase popoare. Se stie ca geto-dacii ca si tracii credeau in nemurirea sufletului, ba chiar ca au descoperit modul de a continua existenta dupa moarte. Se poate spune ca daca visul nu este o simpla incercare deb evadare din mizeria pe care o suportam aici, pe pamant sau o fictiune proprie copilariei umanitatii, acest vis este,totusi,la noi toti, o forta care impinge spiritul uman fara incetare inainte, fara de sfarsit, spre o eternitate aici, pe pamant, sau in alta parte, unde omul se va bucura de tot ce este mai bun si mai frumos. Viata omeneasca de aici doreste cu ardoare sa fie prelungita. Este o prelungire a vietii sufletului si a trupului sau numai a sufletului,in functie de evolutia religiei respective. Nemurirea duce la unele religii la indumnezeire si este un alt nume pentru mantuire sau pentru rascumparare.8 Obtinerea nemuririi-mantuirii implica o multime de eforturi din partea omului, unite cu harul divin, eforturi care disting o asemenea nemurire de cea insusita numai de cea prin initieri, care, in majoritatea cazurilor sunt pura magie. Nemurirea-mantuirea de grad superior cere dreptate, intelepciune si o capacitate de renuntare pana la jertfa vietii personale. Credinta in nemurire a facut sa se vorbeasca foarte mult despre geto-daci. Nemurirea a fost cand laudata, cand atacata,fiindca se spunea cs oamenii care voiesc gloria nu o obtin decat daca istoria ii face nemuritori si nu in felul in care aceasta nemurire era propusa de catre „traditia lui Zamolxes”9. Getii aveau doua metode de obtinere a nemuririi.Prima era de trimitere a mesagerului la Zamolxes prin arincarea unui get in varfurile lanciilor. Trimiterea mesagerului la Zamolxes era izvor si forta de nemurire si simbolizeaza, fara indoiala, rectualizarea raporturilor directe intre geti si zeul lor. Al doilea fel de obtinere a nemuririi se refera la clasele superioare ale geto-dacilor. De aceasta beneficiau doar cei initiati in misterele lui Zamolxes,care invatau ca cei care erau cu Zamolxes nu ar muri, ci s-ar bucura de toate bucuriile raiului zamolxean care era acolo unde se afla zeul lor.La fel se afirma ca ei nu vor muri, ci ca isi vor schimba numai domiciliul.10 Astfel nemurirea sau indumnezeirea devine un important punct de intalnire intre zamolxism si crestinism. Pe pamantul pe care se propaga credinta in nemurirea zamolxiana, vin misionarii Bisericii sa predice invierea-nemurirea crestinilor.

___________________________ 8 Pr.prof.dr.I.G.Coman, „Scriitori bisericestidin epoca straromana” ,Editura Institutului Biblic si de Misiune al I.B.O.R., Bucuresti, 1979,p.20-21.9 „Ibidem” ,p. 20-21.10 „Ibidem”,p.25-29.

10

Nemurirea traco-geto-daca a constituit o caracteristica de prima importanta a unui vechi si mare popor, cunoscut mai ales pentru ca stia sa-si acorde indumnezeirea11. Legatura generatiilor prin credinta in nemurire a contribuit mult la trecerea de la spiritualitatea geto-dacilor la aceea a urmasilor lor, care sunt romanii. Nemurirea getica devine nemurire crestina prin transformari profunde, in care eshatologia, initierea,ascetismul, viata si cultul misionarilor crestini. Transformarea nemuririi getice in nemurire crestina a avut loc tocmai in perioada de formare a poporului roman, cand acesta afost crestinat. Daca cultul lui Zamolxes si nemurirea sa s-au predat la o increstinare totala este pentru ca existau o suma de trasaturi de apropiere si complementaritate a acestor religii12.

__________________________11 „Ibidem” ,p.53.12 „Ibidem” ,p.54-55.

11

CAPITOLUL II

Raspandirea crestinismului in Imperiul Roman in secolele I-III dupa Hristos

In acest capitol doresc sa arat situatia crestinismului timpuriu in aceasta perioada, sa arat cum s-a dezvoltat si raspandit aceasta credinta pe intreg teritoriul Imperiului Roman, devenind cel mai popular dintre cultele existente. In al doilea rand vreau sa arat ca de fapt statul roman nu a dus deloc o politica toleranta, binevoitoare, fata de crestinism. Dar cu toate acestea persecutarea crestinilor insa nu a oprit deloc inaintarea si raspandirea crestinismului. In al treilea rand vreau sa arat ca in acest context provinciile din Dacia nu au fost si nu puteau ramane izolate de procesul general de evanghelizare. Ccrestinismul a fost o religie fundamentala,diferita de oricare dintre cultele din statul roman. El nu a putut deveni religie a statului printr-un decret sau printr-o hotarare, ci s-a impus incetul cu incetul, treptat, printr-o convertire generala a populatieiv 1. La inaltarea Mantuitorului la ceruri ,credinciosii Lui formau doua grupuri: unul la Ierusalim, in numar de 120 (Fapte 1,15) si altul la Galileia, peste 500 (I Corinteni 15,6) cu totii asteptand „sa fie botezati cu Duhul Sfant” (Fapte 1,5). La Ierusalim,Apostolii s-au suit impreuna cu Fecioara Maria in incaperea de sus, unde se adunau de obicei, si au completat numarul lor, alegand prin sorti, in locul lui Iuda Iscarioteanul, pe Matia, unul dintre credinciosii care urmarisera tot timpul cuvantul si activitatea Mantuitorului(Fapte1,26) 2. La originea Bisericii Crestine, infiintata de Sfintii Apostoli dupa invatatura si puterea Mantuitorului, sta un fapt extraordinar: pogorarea Sfantului Duh asupra lor, in forma de limbi de foc(Fapte2,3), si au inceput sa vorbeasca in alte limbi. Apostolii predicau in deosebi la templu, iar cuvantul lor era intarit prin minunile pe care le faceau. Numarul crestinilor sporea zilnic . Apoi Apostolii sunt arestati, adusi inaintea Sinedriului si cercetati cu privire la puterea lor, dar sunt eliberati(Fapte4,1-23). La Roma,capitala Imperiului Roman, crestinismul s-a raspandit mai intai datorita „romanilor in trecere” si prozelitilor din diaspora care participasera la sarbatoarea Cincizecimii. De aici avem o dovada evidenta ca ____________________________1 N.Gudea ,I.Giurco, „op.cit”, p.92.2 N.Lupu, „op.cit”, p.11.

12

crestinismul patrunsese in capitala Imperiului cu mult inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi sosit la Roma(Fapte 28,15).3

A. Raspindirea crestinismului prin Apostoli

La sarbatoarea Cincizecimii, Sfintii Apostoli se aflau cu totii adunati la Ierusalim.De la aceasta data incepe activitatea misionara a Sfintilor Apostoli in lume. Dupa uciderea arhidiaconului Stefan si prigonirea de catre Saul, multi crestini au parasit Ierusalimul. Apostolii n-au parasit insa cu totii Orasul Sfant.4

Sfantul Apostol Iacob al lui Zevedeu, a ramas la Ierusalim predicand pana la moartea sa martirica. El a fost ucis de Irod Agripa in anul 44, fiind primul Apostol martir(Fapte12,2). In locul sau este ales Iacob cel Mic, dar si acesta in anul 61este ucis cu pietre.5

Sfantul Apostol Ioan, fiul lui Zevedeu, a ramas la Ierusalim pana la moartea Fecioarei Maria, pe care Mantuitorul a lasat-o in grija lui. Traditia bisericeasca cunoaste ca Sfantul Evanghelist Ioan a predicat cuvantul Domnului in provincia romana Asia Proconsulara, in deosebi in capitala acesteia, la Efes. La batranete, se exileaza pe insula Patmos din Marea Egee, in anul 96, unde scrie Apocalipsa. El a murit se moarte naturala in timpul imparatului Traian6. Despre ceilalti apostoli avem date din scrierile lui Eusebiu. Sfantul Apostol Toma, a plecat in Partia , apoi in India, unde a murit ca martir, strapuns cu lancea. Despre Sfantul Apostol si Evanghelist Matei, traditia spune ca a predicat mai intai in Palestina, unde a scris si Evanghelia. A plecat apoi in Arabia , Siria, ajungand pana in Persia, iar la sfarsit a mers in Etiopia, unde a murit ca martir, fiind taiat cu fierastraul. Sfantul Apostol Bartolomeu a propovaduit in Arabia de Sud. Sfantul Apostol Filip a predicat cuvantul Domnului impreuna cu doua fiice ale sale, care aveau darul profetiei, la Ierapolis, in Frigia, unde ar fi murit ca martir 7. Sfantul Apostol Andrei, cum aflam din traditia crestina, a predicat mai intai in provinciile Asiei Mici, Capadocia, Galatia, Pont si in regiunile care se intind pana la Dunare. Dupa marturiile lui Origen si Eusebiu, el a predicat in Scitia, prin care poate fi inteleasa regiunea de la nordul Marii Negre , __________________________________3 Pr.prof.dr. I.Ramureanu, „Istoria Bisericii Universale”, Editura InstitutuluiBiblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti,1992,p.24-26.4 „Ibidem”, p.28.5 „Ibidem” p.28-29.6 „Ibidem” p.29-30.7 „Ibidem” p.30-31._

13

numita Scythia Major sau mai sigur in Scythia Minor sau Dacia Pontica(Dobrogea), incetatile Histria, Tomis(Constanta), Callatis(Mangalia). Dupa traditie, Sfantul Andrei a mers la Bizant, iar de aici a plecat in Grecia, unde a murit ca martir, in orasul Patras, fiind rastignit pe o cruce in forma de X 8.

B. Persecutiile contra crestinilor, din secolele I-II

Propovaduirea crestina a intimpinat de la inceput unele piedici si greutati. Persecutiile indurate de crestini din partea autoritatilor romane si ale multimii pagane au fost foarte grele, de lunga durata si au pus Biserica in grea cumpana. Ele au inceput in anul 64 sub imparatul Nero si au durat pana in anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare a publicat edictul de toleranta religioasa, de la Milan. Persecutiile nu au fost continui, dar au durat mai mult de o jumatate din timpul aratat 9. Primul imparat persecutor e socotit Nero(54-68), iar prima persecutie sangeroasa a fost in anul 64, cand crestinii au fost invinuiti pe nedrept de ioncendiul Romei. Persecutia a fost de o cruzime inspaimantatoare . Nero, care era autorul principal al acestui dezastru, temandu-se de furia poporului revoltat, arunca vina pe crestini. Aceasta persecutie – dupa cum sustin unii autori – s-a extins in intreg Imperiul, ceea ce inseamna ca in intreg imperiul se aflau crestini 10. Dupa traditia crestina, au murit la Roma ca martiri, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, dupa toata probabilitatea, in anul 67. Sub Vespasian si Titus(69-81) Biserica crestina in Imperiul Roman se bucura de pace deplina 11. Sub imparatul Domitian(81-96), persecutiile incep iarasi. Una din cauze a fost refuzul crestinilor de a plati impozitul perceput de la iudei, dupa daramarea templului din Ierusalim, in anul 70, crestinii declarand ca ei nu sunt evrei. In aceasta persecutie au murit persoane nobile, dintre care unele rude ale imparatului. Dupa traditie asuferit si Sfantul Evanghelist Ioan, fiind exilat in anul 96 in insula Patmos, unde a scris Apocalipsa 12. Al treilea persecutor este imparatul Traian(98-117). El da contra crestinilor cel dintai rescript. Rescriptul acesta are o importanta considerabila, caci el va servi ca norma in urmarirea si pedepsirea crestinilor pana la Deciu(249-251). In persecutiile lui Traian a murit si papa Sfantul

_________________________ 8 „Idem”, p.30.9 „Idem” ,p.56.10 N.Lupu , „op.cit” ,p.12-13.11„Idem” ,p.13.12 Pr. I.Ramureanu, „op.cit” ,p.58

Clement Romanul si Sfantul Ignatiu episcopul Antiohiei 13.

14

Iata deci care era situatia crestinismului in Imperiul Roman. Iar cand Traian a cucerit Dacia, a adus aici, din toate provinciile o multime mare de oameni pentru a cultiva campiile si a locui cetatile. Printre aceasta multime nu e absurd de a crede ca erau si crestini,care pe aceste plaiuri dezvoltandu-se, au mai inmultit numarul crestinilor 14. Dupa Traian s-au perindat mai multi imparati persecutori dintre care: Septimiu Sever (193-211).El a interzis propaganda crestina, iar in urma acestei masuri au suferit multi crestini. Maxim Tracul (235-238) a poruncit inca de la inceputul domniei uciderea „conducatorilor Bisericii , vinovati de invatatura cea dupa Evanghelie”. Deciu (249-251) este cel dintai imparat roman care publica un edict general contra crestinismului, avand aplicare in tot imperiul, cu intentia de a desfiinta crestinismul. Valerian (253-260) a dat un edict in anul 257 prin care deschide un razboi neandurat, contra Bisericii. Crestinii erau obligati la sacrificii, iar adunarile interzise sub pedeapsa cu moartea. Sub imparatii Diodletian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-307) si Constantiu Chlor (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecutie. Acesti imparati, in frunte cu Diocletian, au dat contra crestinilor patru edicte de persecutie, prin care decretau daramarea locasurilor de cult crestine, interzicerea adunarilor crestine, arderea cartilor de rugaciune si a arhivelor crestine, pedepsirea clericilor si a crestinilor care nu apostaziau de la credinta in Hristos 15. Intre anii 303-305 au fost numerosi martiri in tot Imperiul Roman, mai ales in provinciile sud-dunarene. Aceste persecutii s-au extins si in Dacia si Scitia, ceea ce confirma o comunitate crestina deja existenta pe aceste teritorii.

C. Romanizarea Daciei si crestinarea geto-daco-romanilor.

Cucerirea Daciei de catre romani, incheiata la anul 106 d. H.,deschide o noua epoca in istoria societatii omenesti de pe teritoriul tarii noastre. Ca

________________________13 „Idem” ,p.58-59.14 N.Lupu, „op..cit” ,p.16.15 Pr. I.Ramureanu, „op.cit” ,p.60-62.

15

urmare a infrangerii dacilor, romanii se instapanesc pe cea mai mare parte a tinuturilor locuite de acestia. Statul dac este desfiintat, iar teritoriul lui este alipit imperiului, fiind organizat ca provincie romana. Prin actul cuceririi Daciei de catre romani, dezvoltarea stralucita a culturii daco-getice este brusc intrerupta. Cultura romana se impune pe tot cuprinsul provinciei. Timp de 165 de ani cat dureaza stapanirea romana in Dacia (106-271), istoria provinciei intemeiata de Traian la nordul Dunarii se desfasoara in cadrul Imperiului Roman, constituind un capitol din istoria acestuia.O dezvoltare independenta a culturii si societatii geto-dacice continua numai in regiunile periferice ale Daciei, ramase in afara cuceririi romane, in tinuturile dacilor liberi 16. Stapanirea romana s-a instaurat pe pamantul Daciei prin violenta, pe calea armelor, si s-a mentinut tot timpul sprijinindu-se pe o armata numeroasa si pe un puternic sistem de aparare. Cu toate acestea, ea nu a avut un caracter distructiv. Dimpotriva, stapanirea romana in Dacia a insemnat o dezvoltare a societatii. Viata materiala si spirituala este ridicata la o treapta superioara. S-a dezvoltat si economia provinciei. Se intemeiaza orase, se construiesc drumuri, se ridica cladiri din ppiatra si caramida, se exploateaza bogatiile pamantului 17. ca si in alte colonii romane, inflorirea vietii economicepromovata cu consecventa de stapanirea romana, aconstituit un puternic mijloc de atragere a populatiei autohtone la romanizare. Procesul de romanizare a Daciei a fost intens si rapid. La romanizare, in primul rand au contribuit venirea a numerosi colonisti romani. Populatia daca nu s-a izolat de acesti colonisti romani, ci a trait in cadrul civilizatiei romane aduse de ei in Dacia, fapt dovedit de descoperirile arheologice. Limba dacilor, cu graiurile ei diferentiate de la o regiune la alta, nu constituia o stavila in fata limbii latine, dimpotriva nevoile zilnice ale populatiei locale si ale colonistilor impuneau cu necesitate folosirea unei limbi comune, limba inteleasa de toti, si aceasta nu putea fi decat limba latina, care era limba administratiei, a armatei, a justitiei si avietii social-economice. Intensitatea folosirii limbii latine este ilustrata de numarul mare de inscriptii descoperite pe teritoriul fostei Dacii. Nici religia dacilor nu constituia un factor de izolare, deoarece inca inainte sde cucerirea lor, se facuse o apropiere intre divinitatile dacilor liberi si cele greco-romane 18. Ca in tot Imperiul Roman, on rol de seama in romanizarea Daciei l-au avut trupele romane, in majoritate provenind din provinciile occidentale supuse de mai multa vreme romanizarii; lagarele militare constituiau, prin lunga durata de serviciu, nu numai scoli de limba latina pentru soldati, dar

___________________________16 D.Tudor, in”Istoria Romaniei” ,p.445-446.17 „Idem” , p.457-458.18 N.Stoicescu, „Continuitatea romanilor” ,p.108-109.

16

impreuna cu nelipsitele „canabae” din preajmma lor, si adevarate focare de raspandire al graiului simplu latinesc. Asezarea normala a veteranilor in regiunile unde au servit, incuscririle cu bastinasii continuau si dadeau caracter de perpetuitate acestei actiuni. Numarul veteranilor asezati in Dacia trebuia sa fi fost considerabil, de vreme ce in limba romana, notiunea de om in varsta, cu multi ani, este exprimata tocmai de acest cuvant. Fiindca batran nu-i altceva decat „veteranus”modificat dupa regulile limbii romane 19. In Dacia romana asimilarea a fost rapida si completa. Se poate afirma ca pe la jumatatea secolului al III-lea, deci inainte de retragerea legiunilor, Dacia era o tara deplin romanizata. Romanismul a biruit in Dacia fiindca el a castigat pe autohtoni. Daca romanii nu izbuteau sa castige pentru civilizatia si cultura lor pe daci, s-ar fi intamplat si aici ceea ce s-a intamplat in Panonia si in Britania, adica disparea treptat romanismul. Pentru ca numai cu functionarii si cu oameni veniti din alta parte nu poti imprima unui tinut un nou aspect, trebuie sa ai neaparat si concursul bastinasilor, care sa se simta atrasi de acesta noua viata. Dacia a fost romanizata efectiv, creandu-se o populatie daco-romana, care a constituit nucleul singurului popor romanic in estul romanitatii 20. In timpul procesului de romanizare unii dintre soldatii legiunilor romane, dintre colonisti si negustori impamanteniti in Dacia, multi dintre ei veniti din Palestina,Siria si din provinciile Asiei Mici unde crestinismul era cunoscut de la sfarsitul secolului I, erau crestini. Se stie ca legiunea a V-a Macedoneana a fost adusa din Palestina , mai intai in sudul Dunarii si asezata mai tarziu la Turda. Din Asia Mica si sudul Dunarii au venit in Dacia multi crestini ca sa scape de prigoanele dezlantuite de imparatii romani impotriva lor. Mai tarziu gotii au adus prizonieri din Asia Mica. De altfel legaturile dintre Nordul si Sudul Dunarii sunt foarte vechi. Inca inainte de Hristos, daco-getii din Nordul Dunarii aveau relatii stranse cu tracii din Sudul Dunarii cu care erau de acelasi neam. Si dupa cucerirea tracilor si dacilor de catre romani si romanizarea lor, deci in vremea crestinarii, intre daco-romanii din nord si traco-romanii din sud s-au pastrat legaturile stravechi. Acei crestini (soldati, negustori, prizioneri, colonisti) au propovaduit si raspandit crestinismul in forma lui rasariteana, adica asa cum era el la Ierusalim, Alexandria, Antiohia. Iar Origen din Alexandria sria in anul 248 ca crestinismul a prins si intre daci si sciti 21. Intrucat libertatea practicarii crestinismului nu fusese inca recunoscuta oficiala, se poate spune ca retragarea administratiei romane din Dacia a usurat raspandirea noii religii

_____________________________19 „Idem” ,p.109.20 „Idem” ,p.110-111.21 I.P.S. Nicolae, „Biserica Ortodoxa Romana” ,p.9-10

17

care nu mai era persecutata de autoritati. In plus dupa retragerea legiunilor si a administratiei, s-a desfiintat si cultul imparatului, astfel incat populatia daco-romana a fost libera sa imbratiseze crestinismul. In aceasta vreme (secolele II-III), marea majoritate a locuitorilor Daciei erau inca pagani, dupa cum o dovedeste chiar acest termen din limba romana, derivandu-l din latinul „paganus” care inseamna „locuitor al satului” (de le paganus = sat); populatia rurala la care se refera acest termen s-a crestinat deci mai tarziu, si anume in secolul al IV-lea si la inceputul celui de-al V-lea 22, odata cu publicarea edictului de toleranta religioasa de la Milan de Constantin cel Mare, in 313. In cetatile si centrele mai populate, crestinismul a patruns repede, datorita mijloacelor de comunicatie si schimbului de idei dintre oameni. Enclave de paganism au ramas insa in localitatile si satele mai indepartate de orase. La geto-daco-romani crestinismul a patruns insa din secolul I, prin predica Sfantului Apostol Andrei si a ucenicilor Sfantului Apostol Pavel. Poporul roman, rezultat deci din fuziunea geto-dacilor cu romanii din sudul si nordul Dunarii, apare in istorie , de la inceput, ca popor romanic si crestin, adica poporul geto-daco-roman. Procesul de formare si crestinarea geto-daco-romanilor a fost complex si indelungat si a durat de la finele secolului I si pana la secolul al IV-lea 23. O dovada puternica pentru vechimea crestinismului in Dacia inainte se 271 sunt cele doua inscriptii pastrate din acest timp. Prima este din anul 235 si este sapata pe un sarcofag de piatra din Napoca (Cluj). Ca inscriptia este crestina o dovedeste monogramul in semnul crucii, care in nici un caz nu se punea pe un mormant pagan, ci crestin. O alta inscriptie crestina este cea aflata in secolul trecut, la 1858, la Turda-Potaisa, insemnat centru roman in Dacia. Pe piatra este gravata o corabie sub un arbore, avand in varf o pasare. Alaturi este o figura barbateasca cu un caine si pe umar un miel ; pe corabie e scris cu caractere grecesti si prescurtat: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Corabia inseamna Biserica lui Hristos, barbatul cu mielul pe umeri este Mantuitorul cu lumea pierduta ale carei pacate le-a luat pe umerii sai, pasarea e Duhul Sfant care la Botezul Domnului s-a aratat in chip de porumbel. Toate acestea dovedesc ca este o inscriptie crestina. Pe baza inscriptiilor crestine descoperite pana acum s-a dovedit ca crestinismul a fost cunoscut si raspandit in Dacia inca din vremea stapanirii romane aici 24. Patrunderea crestinismului la populatia geto-daco-romana de la sudul si nordul Dunarii a fost inlesnita in buna parte de religia traco-geto-dacilor, care, prin unele din trasaturile ei spirituale si morale, se apropia de inaltele invataturi crestine. Deci n-a fost greu ca neamul traco-geto-dacilor, care

___________________________________22 N.Stoicescu, „op.cit” ,p.148-149.23 Pr. I.Ramureanu, „op.cit” ‚ p.109.24 N.V. Pantea, „Legea stramoseasca”, Bucuresti,1934 p.13.

18

credeau in nemurirea sufletului si duceau o viata plina de renuntari si infranari, sa treaca la crestinism, iar unii dintre ei sa imbratiseze chiar viata calugareasca recomandata de Iisus Hristos si Sfantul Apostol Pavel 25. In concluzie putem spune ca originea romana a crestinismului daco-roman, pastrarea si raspandirea lui pe baza populara prin institutiile strict locale in vremea popoarelor in migratiune si organizarea ierarhiei bisericesti proprii cand ierarhia laica a trecut la crearea statelor romanesti, demonstreaza o perfecta unitate etnica si o continuitate de cultura, mereu in dezvoltare 26.

_____________________________________25 Pr.prof. I.Ramureanu, „ Noi consideratiuni privind patrunderea crestinismului la traco-geto-daci” in

Ortodoxia,anul XXVI, nr.1 , 1974, p.166-168.26 N. Stoicescu, „op.cit” , p.158.

19

CAPITOLUL III

Inceputul vietii crestine pe teritoriul Daciei si Scythiei Minor

A. Sfantul Apostol Andrei, propovaduitorulEvangheliei la geto-daco-romani

La geto-daco-romani, stamosii romanilor, care sunt cel mai vechi popor crestin din Europa, dupa greci si romani, crestinismul a patruns inca din secolul I, prin predica Sfantului Apostol Andrei 1. Sfantul Apostol Andrei, desi era iudeu de neam, a propovaduit intr-o parte a pamantului romanesc, la stramosii nostri geto-daci, si anume pe teritoriile situate pe tarmul apusean al Marii Negre. Era frate al lui Simon Petru care s-a numarat, de asemenea, printre cei doisprezece Apostoli ai Domnului,amandoi fiind fiii pescarului Iona. Erau originari din Betsaida, localitate situata pe tarmul lacului Ghenizaret, din provincia Galileea, in nordul Tarii Sfinte. Amandoi au fost pescari alaturi de tatal lor. Amandoi s-au numarat printre ucenicii sfantului Ioan Botezatorul, ascultand timp indelungat predicile acestuia in pustiul Iordanului, cu indemnuri la pocainta si cu proorocia despre venirea Mantuitorului. De la acesta a auzit Andrei cuvintele:”Iata mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”(Ioan 1,29). A fost si el martor, alaturi de alti ucenici, la botezul Domnului si la cunoscuta convorbire dintre Iisus si Ioan, intarindu-se in convingerea ca Acesta era Mesia Cel prezis de prooroci. A doua zi dupa botezul Domnului in Iordan, Ioan Botezatorul statea pe tarmul acestui cu doi dintre ucenicii lui, Andrei si Ioan, carora le spune din nou: „Iata mielul lui Dumnezeu”. Auzind aceasta marturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, in dorinta de a-L cunoaste. Iisus i-a observat si i-a intrebat: „Ce cautati ?”, la care ei au zis: „Invatatorule, unde locuiesti ?”. El le-a zis: „Veniti si veti vedea”. Au mers deci si au vazut unde locuia si au ramas la El in ziua aceea (Ioan 1,39). Andrei a anuntat apoi pe fratele sau Simon Petru ca „a gasit pe Mesia „ (Ioan 1,41). Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai tarziu. Este relatata de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei prin cuvintele: „Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare,caci

_______________________________-1 Pr.I.Ramureanu, „I.B.U.” , p.109.

20

erau pescari, si le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei , indata lasand mrejele, au mers dupa El.”(Matei 4,18-20). Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe sfantul Andrei doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo in multime era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti(Ioan 6,8-9), iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar cand impreuna cu Filip au instiintat pe Domnul ca niste elini, veniti din Ierusalim cu prilejiul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada(Ioan 12,20-22). Alaturi de ceilalti ucenici, a fost trimis si Andrei de catre Mantuitorul la propovaduire. L-a insotit pe Mantuitorul pe drumurile Tarii Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a savarsit Iisus Hristos, a ascultat cuvintele Sale de invatatura si parabolele pe care le-a rostit in fata multimilor,a suferit alaturi de ceilalti Apostoli atunci cand Mantuitorul a fost prins, judecat,chinuit si apoi rastignit ps cruce: „S-a bucurat alaturi de ei cand au primit porunca predicarii Evangheliei la toate neamurile”.(Matei 28,19). In urma poruncii Domnului, de a vesti Evanghelia la toate neamurile, dupa pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii crestine la Ierusalim, in ziua Cincizecimii, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor, au inceput sa predice noua invatatura adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos. Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri crestine, sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra, dar si in teritoriile de dinncolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana ajunge aici el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre regiunile amintite de la Marea Neagra.2

Traditia despre predica sfantului Apostol Andrei in Scitia apare in cateva lucrari scrise in primelle veacuri crestine, de pilda, in lucrarea „Despre Apostoli” a lui Hipolit Romanul, mort in timpul persecutiei imparatului Decius(249-251), iar in secolul al IV-lea, in „Istoria Bisericeasca” a episcopullui Eusebiu de Cezareea Palestinei(†339) care preluase de la un alt mare teolog , Origen din Alexandria. Iata ce scrie Eusebiu: „Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie lui i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, luiIoan in Asia.” De altfel, din epistola sfantului Apostol Pavel reiese ca si scitiii au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu(Coloseni 3,11). Traditia ca sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost preluata si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie,in secolul al VIII-lea, in „Viata Sfantului Apostol Andrei”, scria ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii.

_____________________________2 Pr.prof.dr. M.Pacurariu, „Sfintii daco-romani si romani” , Editura Mitropolia Moldovei si Bucovinei, Iasi 1994, p. 19-20.

21

In asa numitul „Sinaxar al Bisericii constantinopolitane” se preciza ca acest apostol a predicat in Pont, Tracia si Scitia. In acelasi Sinaxar se afla o alta stire, potrivit careia, sfantul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, in Bulgaria) pe un ucenic al sau cu numele Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 31octombrie. Mult mai tarziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria ca sfantul apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia si Bitinia) „in pustiurile scitice”, care puteau fi situate fie in Scitia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Scitia Mica sau Dacia Pontica, locuita de greci, romani si geto-daci. De altfel, istoricii bisericesti rusi socotesc ca sfantul apostol Andrei a predicat si in nordul Marii Negre 3. Invatatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, in cartea sa „Viata si petrecerea sfintilor” ,scria ca apostolului Andrei i-a revenit prin sorti Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonului si Vizanteia, unde este acum Tarigradul, Tracia si Macedonia, Tesalia si sosind la Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sunt pe Dunare, si acestea toate le-a umblat” 4. In srijinul Evanghelizarii teritoriilor de pe tarmul apusean al Marii Negre de catre sfantul Andrei vin si unele colinde , legende si obiceiuri din Dobrogea si din stanga Prutului, adica din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneste de „schitul sau manastirea „ lui Andrei, la care veneau Decebal si Traian, cel din urma ascultand si slujba savarsita acolo. Exista apoi cateva denumiri de ape si locuri ca „Paraiasul Sfantului Andrei” , „Apa Sfantului” sau „Pestera Sfantului Andrei” , care se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvei, in apropiere de granita romano-bulgara. Fara indoiala ca sfantul apostol Andrei nu s-a marginit numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a adus la Hristos, ci el a hirotonit pe unii dintre ei episcopi si preoti, asa cum facea si sfantul apostol Pavel in calatoriile sale misionare. Numai asa se poate explica faptul ca cea mai veche episcopie cunoscuta pe teritoriul tarii noastre este la Tomis. Episcopii peste care „si-a pus mainile” sfantul apostol Andrei au hirotonit la randul lor alti episcopi, preoti sau diaconi pentru noile comunitati crestine de la Pontul Euxin, ca sa se asigure „succesiunea” neantrerupta a preotiei si care au devenit propovaduitori ai noii credinte –prin predica si botez- in randul autohtonilor geto-daci, iaar mai tarziu daco-romani. Avand in vedere caracterul misionar al crestinismului din primele veacuri se poate sustine ca unii dintre cei increstinati de sfantul apostol Pavel si ucenicii sai in Peninsula Balcanica, dar si dintre cei increstinati de

____________________________3 „Idem” ,p.21.4 „Idem” ,p.22.

22

sfantul apostol Andrei in zona apuseana a Marii Negre , au dus „vestea cea buna” despre Iisus Hristos cel inviat si in nordul Dunarii, deci in Dacia propriu-zisa, cunoscute fiind legaturile care axistau intre locuitorii de pe ambele maluri ale Dunarii. Prin episcopii, preotii si misionarii veniti din sudul Dunarii si din Orientul Apropiat, ca si printre cei din randul localnicilor, invatatura crestina si-a castigat noi adepti, incat in secolul al IV- lea se poate vorbi de ogeneralizare a invataturii crestine nu numai in provincia Scitia Minor,ci si in teritoriile nord-dunarene locuite acum de daco-romani, denumiti apoi romani. In provincia Scitia Mica vigoarea crestinismului este dovedita de numarul mare de martiri de la sfarsitul secolului III si inceputul celui urmator, ca si de organizarea bisericeasca temeinica ce exista aici in secolul al IV-lea cu o episcopie la Tomis – devenita apoi arhiepiscopie -, de teologii de prestigiu care au activat aici, de numarul mare de bazilici care s-au construit in marile cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre in secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter crestin din aceeasi parioada descoperite aici 5. Sfantul Apostol Andrei, dupa ce a predicat la noi, a trecut prin Macedonia, Tesalia, ajungand in orasul Patras (Grecia). Acolo a suferit moarte martirica. Unii fixeaza martiriul sau in timpul lui Nero, altii in timpul lui Domitian. Sfantul Apostol Andrei se bucura de o cinstire deosebita in Bisericile rusa ,greaca si romana, datorita faptului ca a predicat pe teritoriile care tin astazi de aceste Biserici. Patriarhia ecumenica din Constantinopol il socoteste chiar ca intemeitor al acestui „Scaun Apostolic”. Se cuvine ca Biserica Ortodoxa Romana sa-l cinsteasca si mai mult si sa-l considere nu numai ca „cel dintai chemat la apostolie” ci si ca pe cel dintai propovaduitor al Evangheliei la stramosii nostri, ca pe un Apostol al neamului nostru,al Ortodoxiei romanesti, iar crestinismul romanesc ar trebui considerat ca fiind de origine apostolica.

B. Inceputul crestinismului in provinciile dacice

Nu exista absolut nici un izvor literar care sa permita localizarea in provinciile dacice a unor activitati sau comunitati crestine. Este foarte adevarat ca sunt numerosi scriitori crestini dupa mijlocul secolului al II-lea care fac afirmatii cu valoare generala in legatura cu raspandirea crestinismului, cu teritoriul cucerit de crestinism. Aceste afirmatii sunt foarta vagi, foarte subiective in acelasi timp, dar nu trebuiesc desconsiderate cu totul, pentru ca asa cum se refera la intreg Imperiul, pot sa se fi referit si la provinciile dacice. Irineu vorbeste de raspandirea crestinismului in Germania

23

Spania, la celti, in Orient, in Egipt, in Libia si in centrul lumii. Iustin scria: „Nu exista neam la care sa nu se faca rugaciuni in numele lui Hristos” ; Tertulian spune: „Si cele ale sarmatilor, dacilor, germanilor, scitilor si ale altor multor neamuri… in toate aceste locuri stapaneste numele lui Hristos care a venit” ; Origen spunea: „Ce sa mai spunem de britani, sau de germani care locuiesc langa ocean , ori de barbarii daci, sarmati si sciti dintre care dinte cei mai multi nu au auzit inca cuvantul Evangheliei”. Si mai exista si alte afirmatii de felul acesta, mai toate indicand raspandirea cuvantului Evangheliei „pe tot intinsul lumii romane”, „pana la capatul pamantului”. Desigur preferintele, asa cum spuneam, sunt generale. Pe baza lor nu se poate vorbi de existenta unui crestinism in provinciile Dacia, dar ceea ce este foarte adevarat nu se poate nici nega cu totul 7. Descoperirile arheologice cu caracter crestin din epoca provinciilor contemporane cu informatiile scrise sunt inca putine. Ele constau in diferite obiecte: vase cu cruci incizate, amulete crestine propriu-zise si gnostice, vase ornamentate cu pesti incizati dupa ardere, vase si obiecte „crestinate”, capace, caramizi, inele din metal si monumente vechi. Tocmai din cauza numarului redus al acestor descoperiri nu li s-a acordat o importanta deosebita. Ele exista, insa sunt asemanatoare cu cele din alte provincii ale Imperiului Roman, unde de asemenea numarul lor este redus. S-ar parea deci ca din acest punct de vedere provinciile dacice nu fac nici o exceptie de la situatia generala. Si asa cum nu se neaga si nu se poate nega pentru Germania Inferior sau Britania sau oricare alta provincie de granita din Europa existenta crestinismului in secolele II-III, asa nu se poate nega nici pentru cele trei Dacii. Asa cum din multimea nenumarata a cultelor pagane din Dacia unele sunt atestate numai de unul sau doua obiecte, totusi existenta cultului respectiv este considerata posibila si acceptata, asa si prezenta celor cateva obiecte crestine trebuie acceptata si interpretata in sensul existentei acestei religii 8. La descoperirile crestine propriu-zise se adauga insa in cele trei Dacii si cateva obiecte apartinand sectei gnosticilor crestine unele, si cele mai multe dunt talismane, altele sunt piese finerare; unele sunt gnostice sigure, altele sugereaza numai mediul gnostic. Descoperirile gnostice au aparut mai ales in orase si asezari mari si totdeauna acolo unde se cunosc prezente ale unor orientali si mai ales unde sunt si descoperiri crestine propriu-zise; obiectele gnostice din cele trei Dacii se inscriu in cadrul general al talismanelor si produselor gnostice din Imperiu: simbolistica,formulele, reprezentarile sunt cele obisnuite. Gruparea si numarul descoperirilor gnostice sugereaza existenta unor comunitati tot atat de bine inchegate ca si

_____________________________7 N. Gudea, I.Ghiurco, „Din istoria crestinismului…” ,p.99-100.8 „Idem”, p.100-101.

24

cele crestine si mai ales vietuind alaturi de cele crestine propriu-zise. Aceasta coexistenta, a gnosticilor crestini cu crestinii propriu-zisi nu face decat sa sustina posibilitatea existentei unui crestinism puternic inca din timpul provinciei. Prezenta elementelor gnostice este considerata ca atare, de marea majoritate a specialistilor 9. Ne vom permite acum si aici un mic excurs in care vom incerca sa explicam pe scurt esenta datelor in legatura cu gnosticismul crestin. Gnosticismul a fost una din ereziile crestinismului timpuriu si cea mai importanta, a fost activa in secolele II-III d.H. Greseala lor a fost aceea ca s-au abatut de la punctele de baza ale adevarurilor revelate de Evanghelie. In loc sa dea o teologie filozofica, gnosticii au creat o filozofie fantastica cu aspect teologic. Gnosticii afirmau ca lumea nu a fost creata de divinitate, ci de un intermediar intre divinitate si lume; Hristos nu era de natura divina; ei repudiau iudaismul si nu luptau impotriva paganismului. Adeptii acestei erezii urmareau cunoasterea divinitatii, legaturile dintre materie si divinitate, respingeau partile din Noul Testament si Evanghelii in care apareau elemente iudaice si proslaveau din aversiune fata de iudaism tot ce se respingea in cartea Facerii 10. O parte din acei intermediari intre divinitate si lumea pamanteana, numiti si eoni creatori, erau reprezentati pe talismane sub forma unor persoane cu anatomie fantastica, heteroclita. Uneori talismanele aveau numai inscriptii cabalistice, ininteligibile, in care se regasesc radacini de cuvinte grecesti,ebraice, copte. Se considera ca amuletele gnostice posedau puteri miraculoase, influentau planetele si confereau purtatorului sanatate, putere si abilitatea de a ajunge la gnosis – cunoasterea suprema. In secta basilidenilor – una din cele mai raspandite secte gnostice – magia era la mare cinste. Dintre reprezentari, cea mai cunoscuta este a lui Abrasax (a carui litere transcrise cu valoarea numerica a literelor grecesti 1-2-100-200-1-60 dadeau numarul 365 care reprezenta cerul) 11. Gnosticismul a pierit in ritm lent, fiind atacat puternic de teologia ortodoxa in cazul in care a fost vorba despre cele doua comunitati. Descoperirile sugereaza ca cele doua comunitati au convetuit o vreme. Deci daca consideram existenta comunitatilor gnostice eretice alaturi de cele crestine propriu-zise, trebuie sa acceptam ca in provinciile dacice intre sfarsitul secolului al II-lea si sfarsitul secolului al III-lea d.H. crestinismul facuse progrese, comunitatile se manifestau deschis si existentta lor se facea deja simtita. Din acest punct de vedere, al inelului de aur gasit, se constituie un castig important. Desi de provenienta nesigura (undeva in judetul Bistrita) prin inscriptia ei: „EGO SUM FLAGELLUM IOVIS CONTRA PERVERSOS CRISTIANOS”, piatra de inel de turcoaz, atesta probabil ____________________________

9 „Idem” , p.10.10 Ghe. Vladutescu, „Filozofia primelor secole crestine” ,Editura Enciclopedica, Bucuresti

1995,p.28-38.11 N. Gudea, I.Ghiurco, „op.cit.” , p.102-103.

25

atitudinea paganilor daco-romani fata de crestinii daco-romani. K. Horedt s-a gandit ca piesa ar putea data din timpul unor perioade de persecutii 12. Iata deci ca se contureaza cateva lucruri destul de clare:

a) pe teritoriul provinciilor Dacia, in cateva orase mari, importante centre mestesugaresti si comerciale, au fost descoperite obiecte crestine cu cele mai vechi simboluri caracteristice crestinismului; aceste obiecte sunt din domenii diferite ale vietii, cele mai multe constituind obiecte de uz personal (inele, vase ,capace de vase, vase „purificate” prin prezenta unor simboluri si chiar monumente funerare vechi); numarul si gruparea acestori descoperiri sugereaza de asemenea existenta unor grupuri de crestini, a unor comunitati crestine.

b) in acelasi timp se constata cam in aceleasi asezari prezenta unor eretici gnostici, numarul si gruparea acestor descoperiri sugereaza de asemenea existenta unor comunitati gnostice.

c) prezenta simultana a descoperirilor crestine propriu-zise si crestine eretice in aceleasi localitati, faptul ca ulterior comunitatile crestine se vor dezvolta larg tocmai in aceleasi localitati, ne face sa credem ca crestinismul constituia in provinciile dacice inca incepand de la sfarsitul secolului al II-lea o realitate sociala.

d) chiar faptul ca s-au descoperit obiecte reflectand pozitia anticrestina a populatiei pagane inca in marea majoritate, constituie o confirmatie importanta a existentei crestinilor.

e) crestinismul facuse progrese importante pe teritoriul statului roman, era deja organizat, ierarhizat, practica o politica misionara activa, se raspandise pe tot intinsul Imperiului Roman ,avand comunitati puternice si bine organizate in principalele orase.

f) nu exista deci nici un motiv sustinut cu argumente care sa ne faca sa credem ca provinciile Dacia ar fi putut constitui o exceptie in acest sens. Pornind de la aceste constatari trebuie sa abandonam ipoteza veche dupa care existenta crestinismului nu a fost posibila in provinciile dacice, ca acesti crestini straini(orientali, egipteni)erau izolati si nu s-au manifestat13. Chiar daca elementele crestine initial au venit din Orient (Siria, Egipt, Iudeea) si au fost la inceput, sa zicem, izolate, in raport cu masa mare a populatiei daco-romane, procesul nu a putut fi in Dacia diferit, mai lent ca in alta parte.

_________________________

12 „Idem” ,p.105.

13 „Idem”, p.105-106.

26

Nu trebuie uitat ca in Dacia au venit colonisti si deci credinciosii crestini puteau veni nu numai din Orient. Dacia isi avea si ea orientalii ei; daca va fi fost aici crestinism ori gnosticism inainte de anul 270, el putea veni de-a dreptul de la izvor. „Exportul” de crestinism din Orient spre vestul Europei a fost un fenomen general in secolele I-III d.H. nu numai ca miscare de populatie, ci si ca politica misionara. Nu se mai poate afirma, asa cum faceau sustinatorii vechii ipoteze, ca acesti crestini nu au jucat nici un rol in convertirea daco-romanilor. Nu se mai poate sustine acum nici faptul ca erau izolati, caci descoperirile crestine mai vechi (gnostice si propriu-zise deopotriva) arata comunitati puternice si relativ numeroase. Si de fapt in conditiile cand crestinismul primitiv s-a raspandit pe baza de prozelitism, termenul „crestini izolati” apare destul de nefiresc. Nici unul din contraargumentele aduse mai demult nu mai are valoare operatorie14. Modul in care s-a dezvoltat si raspandit crestinismul in provinciile dacice pornind de la nucleul acesta de „orientali” nu poate fi considerat ca un rezultat al importului de crestinism – si nici nu a fost nicaieri in vreuna din provinciile Imperiului Roman. Din contra, dezvoltarea comunitatilor crestine daco-romane din aceste nuclee a fost urmarea naturala a conditiilor economice, sociale interne, a faptului ca in cele trei Dacii situatia era identica cu cea din provinciile europene de granita, ca evolutia cultelor pagane a urmat acelasi curs. Nici nu s-ar fi putut dezvolta mai departe acest crestinism „oriental”, daca nu ar fi fost preluat insusit de reprezentantii majoritatii populatiei provinciilor dacice. Nu mai poate fi vorba nici de „orientali”, asa cum se sustinea. Un atare punct de vedere neaga intr-un fel toate realitatile romanitatii din Dacia, o fustreaza de toate caracteristicile esentiale ale dezvoltarii sale in forme romane. Dar nu se mai poate sustine nici ca crestinismul daco-roman a fost in parte opera misionarilor veniti indeosebi din dreapta Dunarii, unde existau numeroase episcopii ce cautau sa raspandeasca noua credinta sau in general a misionarismului tarziu15. Misionarismul are, in cazul crestinismului daco-roman, doua aspecte principale.Primul, in ordine cronologica, si cel mai important este misionarismul ca activitate individuala si spontana la inceput si apoi strict interna a Bisericii. Initial acest misionarism s-a nascut din credinta, uneori fanatica, si a impins la castigarea de noi aderenti conform prescriptiilor generale ale Evangheliei. Pe aceasta cale au fost raspandite initial o serie de carti sfinte, obiecte legate de cult (mai ales de oficierea lui si de botez), talismane. Un astfel de misionarism individual si spontan poate fi pus pe seama oricarui crestin plecat din comunitatea sa si instalat in alta parte, apoi

________________________________ 14 „Idem” ,p.106-10715 „Idem” ,p.107-108.

27

poate fi pus pe seama predicatorilor ratacitori, a „invatatorilor” si mai tarziu a calugarilor misionari. Un astfel de misionarism s-a nascut si s-a dezvoltat papralel cu Biserica crestina din Imperiul Roman, a fost practicat in chip permanent si fara nici o indoiala s-a difuzat si spre Dacia. Pe aceasta cale trebuie sa fi ajuns aici primele obiecte crestine propriu-zise si cele gnostice. Nu trebuie insa sa exageram valoarea acestei cai de difuzare sau mai exact spus nu trebuie sa-i acordam un rol determinant. Misionarii au adus aici numai fermentul crestin,caci societatea daco-romana la care venea acest ferment era pregatita pentru a-l dezvolta 16. Cel de-al doilea tip de misionarism este acela dirijat politic, cand convertirea avea un scop bine determinat, care coincidea cu anumite interese politice. Astfel de activitati,care presupun o colaborare intre Imperiu si Biserica, si au avut inceputul intr-o perioada tarzie, mai probabil in secolul al V-lea cand Biserica crestina a devenit aliata statului, cand interesele ei erau si cele ale statului. Un astfel de misionarism a fost interpretat mai ales spre grupele sau popoarele barbare, care trebuiau linistite, pacificate, pe aceasta cale, integrate in politica externa a Imperiului. Aproape toti misionarii cunoscuti sau presupusi a fi fost activi in zona Dunarii de Jos au practicat acest tip de misionarism, indiferent de faptul ca ei erau sau nu intotdeauna constienti de implicatiile lui politice. In acest context nu se poate sa nu amintim numele lor, fie ei din Moesia II, fie din Scitia Mica (Ioan Casian, Dionisie Exiguul, Vasile cel Mare, Ulfila) sua din Dacia Ripensis (Niceta de Remesiana). Chiar daca astazi nu se cunosc legaturi directe intre activitatea lor si crestinatatea daco-romana, este posibil ca actiunile lor,fie direct, fie prin alti misionari sa se fi reflectat si asupra daco-romanilor de la nordul Dunarii. Pe aceasta cale au putut ajunge si vor fi ajuns in zonele locuite de alogenii de la nordul Dunarii o serie de obiecte crestine. Din pacate ele nu au aparut pana acum in zonele masiv locuite de barbari. In schimb au aparut numeroase si variate asemenea produse in zonele locuite de daco-romani, ceea ce s-ar putea explica fie prin activitatea cu scop general a misionarilor, fie prin misionarism dirijat acum anume si spre aceasta populatie. In acest din urma caz, avem de-a face cu o fateta putin diferita a misionarismului, aceea de intretinere si organizare a flacarii credintei la comunitatile deja existente 17. Cat de mare a fost numarul crestinilor din provinciile dacice este acum greu de precizat. Provinciile Dacia inscriindu-se intre acele teritorii unde crestinii nu intrecusera inca in numar populatia pagana. Intre aceste provincii se numara si toate celelalte provincii romane de granita din Europa. Crestinismul daco-roman s-a nascut ca un fenomen social intern pe teritoriul provinciilor dacice, in chip natural, asa cum s-a nascut in toate

_______________________________16 „Idem” ,p.108-109.17 „Idem” ,p.109.

28

provinciile europene de granita. Inceputurile lui pot fi puse la sfarsitul secolului al II-lea – inceputul secolului al III-lea, indiferent cat de „izolati” vor fi fost crestinii din provinciile dacice, indiferent cat de mic va fi fost numarul lor. Evolutia lui, declansata de fermentul oriental, afost determinata de conditiile economice si sociale,de evolutia cultelor religioase din provincie. El nu a fost nici urmarea unei transplantari, nici a unei conversiuni impuse, nici rezultatul unui misionarism organizat. A fost un crestinism popular, raspandit in paturile sarace, care s-a desfasurat si dezvoltat apoi lent, prin contact direct „de la om la om”. Densitatea descoperirilor, locul si intensitatea desfasurarii vietii religioase crestine, in perioada care a urmat abandonarii provinciilor, nici nu puteau fi atat de puternice, daca nu ar fi existat o baza serioasa, daca nu ar fi existat precedente certe ale procesului de evanghelizare in timpul provinciei 18.

C. Marturii lingvistice pentru vechimea crestinismului la romani.

Argumentul cel mai puternic pentru vechimea crestinismului la daco-romani, sunt cuvintele crestine de origine latina pastrate pana astazi in limba romaneasca, in care se desemneaza notiunile de capetenie ale religiei crestine 19. Toti cercetatorii – istorici, filologi si teologi – sunt de acord ca notiunile de baza ale credintei crestine sunt redate in limba noastra prin cuvintele de origine latina. Argumentul lingvistic constituie o dovada in plus in ce priveste patrunderea crestinismului la noi inca din perioada stapanirii Daciei de catre romani si in cea imediat urmatoare, caci termenii de organizare bisericeasca i-am imprumutat mai tarziu de la slavi. Lucrul este explicabil daca ne gandim la faptul ca in toate provinciile romane cuprinse sub numele de Ilirycum, inclusiv in Dacia nord-dunareana, invatatura crestina a fost propovaduita in limba latina. Terminologia crestina de origine latina din limba noastra arata ca aproape toate numirile de baza ale credintei si unele forme ale cultului crestin au fost create pana in secolul al IV-lea. Este semnificativ faptul ca in rugaciunea „Tatal nostru” peste 90% din cuvinte sunt de origine latina. Acelasi lucru il observam si in „Simbilul credintei” ,formulat la primeledoua sinoade ecumenice din anii 325 si 381.

_____________________________18 „Idem” , p. 109-110.19 N. V. Pintea, „Legea Stramoseasca” ,p. 17.

29

Cercetand aceste cuvinte putem constata ca unele din ele au fost preluate din lumea romana pagana, dar au primit un nou sens, al credintei crestine, iar altele au fost create pe loc, anume pentru exprimarea notiunii de credinta 20. Cuvantul biserica deriva din latinescul basilica, la randul sau format din grecescul imparat si casa, adica casa imparateasca. Deci din acest cuvant, la inceput de origine greceasca, trecut apoi in limba latina s-a format si cel romanesc de biserica. Cu timpul, notiunea s-a extins de la lacasul de cult asupra intregii comunitati crestine. Alt cuvant, Dumnezeu, provine din Domine Deus, iar in vechea forma populara fara i, Domne Deus, veche invocatie pagana, adaptata si de crestini pentru unicul lor Dumnezeu. Alt cuvant latin este duminica, si provine din dies dominica, adica ziua Domnului, termen care a inlocuit sarbatoarea saptamanala dies solis (ziua soarelui). Floriile – poarta numele unei sarbatori pagane de primavara, Floralia, adica sarbatoarea, care se praznuia primavara apropiata ca data de Intrarea Mantuitorului in Ierusalim. Rusaliile – nume de la sarbatoarea pagina Rosalia, ziua pomenirii mortilor praznuita primavara cand infloreau trandafirii, zi apropiata cu cea a Pogorarii Duhului Sfant, de aceea crestinii daco-romani i-au atribuit numele vechii sarbatori pagane. Cuvantul sarbatoare deriva din dies servatoria, prescurtare din conservatoria, zi inchinata zeilor care aparau pe om trupeste si sufleteste. Cultul zeilor pazitori s-a mostenit intr-o alta forma si in crestinism, in cultul sfintilor si al martirilor, considerati si ei ca aparatori ai credinciosului. Cuvantul crestin deriva din latina – chrestianus . acest cuvant e foarte vechi, caci de indata ce cineva imbratisa noua religie era numit chrestinus.

Trebuie aratat faptul ca pana astazi, in unele parti ale tarii, cuvantul crestin, ca si roman, sunt sinonime cu cel de sot, barbat. Verbul a boteza deriva din latinescul baptisto,-are, la randul sau derivat din grecescul cufund in apa. Unii termeni de credinta au fost fauriti pe loc, cu ajutorul poporului de limba latina. Terminologia crestina de origine latina din limba noastra este cel mai bun argument pentru o crestinare a populatiei daco-romane pana in secolul al IV-lea 21. „Deci procesul de increstinare al stramosilor nostri s-a indeplinit in acelasi timp cu procesul de formatiune, de unde ne-a ramas pana astazi expresia foarte caracteristica si adevarata pentru acest fapt istoric:un crestin de roman” 22, iar terminologia crestina de origine latina, cu modificarile _____________________________20 Pr. Mircea Pacurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Romane” ,vol. I, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R. ,Bucuresti,1992, p.72.21 „Idem” ,p.72-80.22 N. V. Pantea, „op.cit” ,p.19.

30

proprii foneticii romanesti, pune mai presus de orice indoiala ca romanii au primit crestinismul in forma latina 23, deci duce la formarea poporului roman.

D. Marturii arheologice privind inceputul crestinismului la romani

In privinta mult discutatei problama a continuitatii crestinismului la romani, semnificative sunt obiectele paleocrestine din secolul al IV-lea, unele din secolul al V-lea, descoperite in diferite localitati, mai ales in fostele orase romane. Ele dovedesc atat vechimea crestinismilui la noi, cat si continuitatea populatiei daco-romane de limba latina 24. Izvoarele literare lipsesc sau cele care exista pentru aceasta perioada nu ne dau informatii nici macar in legatura cu teritoriile care au intrat sub ocupatie romana. Acesta este motivul pentru care rezultatul cercetarilor si descoperirile arheologice constituie singurele informatii, cu toata dificultatea de a le interpreta corect. Sa vedem cum se prezinta situatia in prima suta de ani dupa abandonarea provinciilor Dacia si cum poate fi interpretata prezenta si circulatia obiectelor crestine: numarul descoperirilor si obiectelor paleocrestine este mult mai mare decat epoca precedenta, ceea ce in chip evident sugereaza pe de-o parte intensificarea procesului de evanghelizare acolo unde descoperirile apar in continuare, pe de alta parte o raspandire a lor acolo unde descoperirile se afla mai departe de centrele de traditie crestina 25. Caracterul crestin al obiectelor din secolul al IV-lea nu mai poate fi pus in discutie 26. Cel mai reprezentativ monument paleocrestin daco-roman a fost descoperit in anul 1775, nu departe de comuna Biertan, jud. Sibiu, la radacina unui copac taiat din padurea „Chinedru”. Astazi obiectul se afla in muzeul Brukental din Sibiu. Obiectul sacru este confectionat din bronz si se compune dintr-otabula ansata si un disc prevazut cu doua ansete de fixare. Tabula contine inscriptia „EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI” , adica „Eu Zenovius am pus aceasta danie” , dispusa pe trei randuri, iar discul reda monogramul constantinian al lui Hristos, inscris intr-un cerc 27.

____________________________23 „Idem” ,p.23. 24 Pr.M. Pacurariu, „op.cit.” ,p.96.25 N. Gudea, I.Ghiurco, „op.cit.”p.119-120.26 „Idem” ,p.21.27 N.Branga, „Cand si de unde patrunde crestinismul in Dacia ?” , Pe marginea unor vestigii din muzeul Brukental, in Mitropolia Ardealului, anul XVI,nr.11-12, 1971, p.884.

31

Alt obiect paleocrestin s-a descoperit in apropiere de ruinele fostului castru roman de la Porolissum, si este un vas cu inscriptie si simboluri crestine, impreuna cu alte fragmente ceramice si piese de fier si bronz, apartinand secolului al IV-lea . Probabil era un disc, pe a carui parte interioara centrala se poate distinge clar monograma criptografica a lui Hristos, inscrisa intr-un patrulater de forma trapezoidala. Spre una din bazele trapezului se afla incizate simboluri crestine: un pom si o pasare. Alaturi apar alte cateva semne si paini. Pe exteriorul laturilor trapezului se gaseste inscriptia: „EGO…VIUS sau ULUS …VOT…P…”. Prin 1830-1840, in minele Potaisei romane, s-a descoperit o gema de onix de forma ovala cu dimensiunile de circa 1,1 –1 ,3 cm. si are pe ea sculptata scena „Bunului Pastor”. Pe un mic postament este infatisat un barbat in picioare, redat din fata, imbracat in tunica. Pe umeri poarta un miel, caruia ii tine picioarele cu mana stanga iar dreapta si-o reazima pe sold. La picioarele sale sta un alt miel, cu privirea in sus, spre barbat. In marginea stanga a gemei, pe un mic piedestal, se inaltta un mic copac cu doua ramuri, inclinate deasupra barbatului, pe o ramura fiind o pasare. In partea dreapta a gemei se vede o corabie din care cade un om in apa, in fata unui monstru marin gata sa-l inghita. Inn jurul corabiei se disting literele grecesti Simbolismul acestor scene este usor de explicat. Omul cu mieii este „Bunul Pastor” (Mantuitorul), motiv intalnit si pe alte monumente crestine (picturi din catacombe,sarcofage ,geme), pasarea este porumbelul,simbolul Duhului Sfant, omul care cade din corabie si monstrul marin simbolizeaza pe Iona inghitit de chit.In sfarsit, criptograma crestina, intalnita pe numeroase obiecte paleocrestine, trebuie citita astfel: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mantuitorul”, iar cuvantul inseamna peste, acesta fiind unul din simbolurile crestine din primele secole. Gema dateaza tot din secolul al IV-lea d.H., dupa unii arheologi chiar din secolul al III-lea. Este un exemplu destul de rar avand grupate la un loc atatea scene, dar si cu o minunata executie tehnica, provenind probabil din Rasaritul crestin grecesc. Aceasta piesa a disparut probabil in cursul revolutiei din 1848, asa ca o cunoastem dintr-o descriere contemporana. In Transilvania s-au descoperit si cateva opaite paleocrestine, pe care se afla imprimat semnul crucii. De pilda doua opaite la Apulum 28. Unul dintre opaite poarta pe discul adancit o cruce in relief, decorata cu romburi, iar pe chenarul acestuia un sir de cinci cercuri concentrice alterand cu romburi. Astfel de opaite se cunosc in secolul IV-lea in Africa de Nord, Italia si Panonia de unde s-au raspandit si in alte provincii ale Imperiului Roman. Opaitul de la Apulum este considerat de provenienta italica 29.______________________________27 prof.C.C.Giurgescu, „Insemnatatea iscriptiei crestine in limba latina de la Biertan”, in Mitropolia Olteniei, anul XXII, nr.5-6, 1970, Craiova,p.473-475..28 Pr. Mircea Pacurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Romane” ,p.97-99.29 I. Barnea, „Noi consideratii privind monumentele crestine din Dacia” , in „Indrumator pastoral” nr.1,1997, Alba Iulia, p.111.

32

S-au mai descoperit un opait la Dej, un opait de bronz la Porolissum, alt opait de lut, se pare un produs al unui ceramist daco-roman, azi in muzeul din Deva 30. Pe langa aceste obiecte importante, pentru datarea crestinismului timpuriu pe aceste pamanturi, au fost scoase la iveala importante monumente din perioada paleocrestina. In urma sapaturilor arheologice au fost gasite in cetatea Histria (in Dobrogea) trei basilici toate avand acelasi plan, trei nave si o absida, toate datand din secolele V-VI. Alta basilica a fost descoperita in Dinogetia si ea datand de prin secolul al IV-lea. Un important monument eate basilica din Sucidava in Oltenia, ea „fiind prima basilica descoperita in Dacia Traiana”si datand din secolul al IV-lea 32. Obiectele si monumentele paleocrestine descoperite mai sus constituie o marturie puternica in sprijinul tezei continuitatii populatiei romanice in Dacia carpatica dupa retragerea lui Aurelian. In acelasi timp ele sunt o marturie ca invatatura crestina avea in secolul al IV-lea radacini adanc infipte in pamantul in care traim. Toti istoricii si arheologii admit ca dupaa Constantin cel Mare, adica dupa 313, se poate vorbi de o generalizare a crestinismului in lumea daco-romana din sudul Dunarii 33.

_________________________________30 Pr. M. Pacurariu, „op.cit” ,p.99.31 C. L. Baluta, „O lucerna paleocrestina din Dacia” ,in Apulum, VI, 1976, p.622.32 I. Barnea, „Monumente de arta crestina descoperite pe teritoriul Republicii Populare Romane” ,in Studii Teologice, nr.5-6 ,mai-iunie, 1958, p.287-298.33 Pr. M. Pacurariu, „op.cit” ,p.103.

33

CAPITOLUL IV

Spiritualitatea in Scythia Minor Intre provinciile tarii noastre, Dobrogea reprezinta pionierul in cele ale credintei crestine. Aici a propovaduit Sfantul Apostol Andrei, punand inceputul primelor comunitati, aici sunt cunoscuti primii episcopi si tot de aici provin cele mai multe vestigii arheologice cu caracter crestin.

A. Monahismul dobrogean in secolul al IV-lea

Monahismul a constituit obiectul de studiu a numerosilor cercetatori.Motivele acestor initiative au avut ca punct de plecare, in principal, dorinta de a explica cauzele ce au determinat aparitia acestei miscari in perioada veche, apoi cunoasterea etapelor ei de dezvoltare, precum si rolul pe care societatea monahala l-a jucat in istoria Bisericii. Studiiile efectuate de-a lungul timpului au dus la concluzia ca monahismul nu este altceva decat asceza primelor comunitati crestine transferate in pustiu sau mai precis, intr-un cadru ce ofera conditii optime angajarii totale in efortul spre desavarsire. Se afirma in acelasi timp, in urma unor cercetari recente, ca monahismul nu este o creatie pur egipteana, ci el a aparut in mai multe puncte ale crestinatatii – Egipt, Palestina, Siria, Mesopotamia – independente unele de altele. Etapele coagularii sale ca miscare religioasa aparte se intind de-a lungul primelor trei veacuri, in prima parte a secolului al IV-lea avand loc institutionalizarea sa. In ceea ce priveste provincia romana Scythia Minor, trebuie precizat dintru inceput faptul ca ea a oferit conditii prielnice vietii monahale. Pe langa vechimea comunitatii crestine istro-pontice, de origine apostolica, caracteristica a tuturor provinciilor in care monahismul a aparut timpuriu, se evidentieaza si unele trasaturi de ordin local ce au putut inlesni dezvoltarea vietuirii ascetice. Prima dintre ele priveste conditiile geografice – vegetatia si relieful provinciei – favorabile raspandirii miscarii monahale intre Dunare si Mare.Acest fapt este relatat magistrtal de Sfantul Ioan Casian, originar din chiar Scitia Minor. In convorbirile sale cu parintii pustiei, el afirma despre locurille sale natale ca: „….au intinderi, singuratati si paduri care puteau nu numai sa-l incante pe monah, dar chiar sa-i daruiasca cele mai bune conditii de viata”.

34

Sunt apoi unii istorici care sustin ca mentalitatea si atitudinea populatiei geto- dacice fata de traiul ascetic au sprijinit raspandirea monahismului crestin in randurile stramosilor nostri chiar de la inceput. Ei aduc in sprijinul acestei afirmatii pasaje din opera istoricului evreu Iosif Flaviu (secolul I d.H.)si a filozofului stoic Poseidonius, ale carui relatari au fost inregistrate de geograful grac Strabo (sec. I d.H.), pasaje ce ilustreaza aprecierea de care se bucura traiul ascetic in randurile geto-dacilor. Deschiderea populatiei istro-pontice fata de vietuirea monahala crestina trebuie privita insa cu oarecare rezerve. In secolul al treilea, aceasta populatie cunoaste deja un intens proces de romanizare, proces care ii va fi produs modificari substantiale si in privinta modului de receptare a traiului ascetic. Putem totusi presupune ca elementul ascetic odata patruns in Scythia Minor, fie prin misionarii veniti din Orient, fie prin mijlocirea legaturilor economice – care facilitau schimbul de informatii – va cunoaste aici o rapida dezvoltare. Faptul este important pentru mai buna apreciere si intelegere a evolutiei monahismului dobrogean de-a lungul secolului al IV-lea. Pana la sfarsitul secolului al III-lea nu mai avem nici o informatie de ordin documenta sau antropologic care sa ateste existenta vietii ascetice crestine in tinutul istro-pontic. Primele stiri documentare despre monahismul dobrogean ne sunt oferite de textul haghiografic al patimirii sfintilor Astion si Epictet. Important este insa faptul ca in acest text haghiografic intalnim pentru prima data termenul „monah” legat de provincia Dobrogea. Numele lui Astion este insotit nu mai putin de cinci ori – cate o data la inceput si la sfarsit si de trei ori in cuprinsul documeentului – de apelativul „monah”. Deci in anul 286-303 sfantului Astion ii este atribuita calitatea de „monah”1. I.P.S. Nestor Vornicescu afirma ca calitatea de monah a lui Astion este desigur un adaos dintr-o epoca ulterioara. El accepta insa faptul ca Epictet si Astion traiau in castitate,forma obisnuita de atunci a ascezei crestine 2. Textul haghiografic ofera numeroase informatii despre cei doi mucenici, permitand ilustrarea si evidentierea principalelor caracteristici ale traiului lor. De aici deducem ca ei erau necasatoriti, nicaieri nu e4ste amintita o femeie care sa coabiteze impreuna cu ei, iar despre sfantul Epictet se spune ca aveea o educatie aleasa si ducea o viata plina de evlavie si neprihanita, caci de mic copil, punandu-se in slujba Domnului se intarea in toate invataturile lui Hristos. Ei renuntasera apoi la avere imbratisand saracia de buna voie. Epictet nu a pregetat a-i recomanda lui Astion parasirea tuturor celor lumesti inca de la prima intalnire: „Vino asadar, fiule si lasa-le pe cele

_________________________________1 dr. Ionut Holubeanu, „Monahismul dobroggean in secolul al IV-lea”,in revista Sfantul Apostol Andrei, anul III,, nr.5, 1929, p.92-93.2 dr. Nestor Vornicescu, Arhiepiscop si Mitropolit, „Una dintre primele scrieri ale literaturii romane stravechi :patimirea sfintilor Epictet si Asttion” ,in Mitropolia Olteniei,1989, nr.1, p.61.

35

soocotite de pret in aceasta lume, caci toate acestea care se vad acum , sunt trecatoare si pieritoare”. Mai tarziu, sfantul Astionii cere, la randul mamei sale, ca partea de avere care i se cuvine sa o imparta saracilor. Cat priveste activitatea sfintilor Epictet si Astion era concentrata pe rugaciune si misiune, la fel in inchisoare fiind, au privegheat si s-au rugat. La fel propovaduirea credintei crestine este afirmata indirect, prin misiunea pe care o desfasoara cu orice prilej 3. Locuinta lor a fost localixata in afara castrului roman, in cartierul marinarilor, deci la marginea societatii. Ori ,acest fapt coroborat cu trasaturile ascetice – castitatea, saracia,ascultarea, viata in rugaciune – ne determina sa-i incadram pa sfintii Epictet si Astion in categoria ascetilor traitori la marginea ssocietatii. Sfintii Astion si Epictet sunt, deci, primii monahi, asceti traitori atestati documentar in perioada anilor 286-303 pe teritoriul Dobrogei. Modul de vietuire al sfintilor Epictet si Astion pare a nu fi fost o exceptie in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Informatiile arheologice si documentare dovedesc ca in provincia istro-pontica vietuiau in aceeasi perioada de timp, la cumpana secolelor III-IVsi alti asceti crestini. In prima jumatate a secolului al IV-lea, monahismul crestin se afirma in cadrul Bisericii, fiind acceptata ca societate religioasa aparte. Pe teritoriul Dobrogei, monahismul institutionalizat este atestat sigur la mijlocul secolului al IV-lea. El este legat de activitatea lui Audius, calugar din Mesopotamia, care a fost exilat in tinutul istro-pontic de catre imparatul Constantius al II-lea (337-361), fiul lui Constantin cel Mare(305-337). Exilul a fost determinat de tulburarile pe care Audius si adeptii sai le produceau in Biserica datorita rigorismului vietii lor 4. Ne punem insa intrebarea: manastirile audienilor au fost primele astfel de asezaminte infiintate in Dobrogea sau la data exilarii lui Audius, in provincia istro-pontica existau deja unele locasuri de cuviosie ortodoxe? In aceasta privinta un raspuns ferm, bazat pe informatii documentare clare, nu poate fi dat. Putem insa intui starea vietii monahale din Dobrogea la aceasta data, analizand evolutia vietii religioase de aici de-a lungul primei jumatati a secolului al IV-lea. Inca inainte de edictul de la Mediolanum din 313, in provincie exista o Biserica puternica, bine organizata, avand in frunte un ierarh. Aceasta, alaturi de nimarul mare de martiri dobrogeni din perioada persecutiilor dovedesc larga raspandire a crestinismului, atat in mediul urban cat si in mediul rural 5. In a doua jumatate a secolului al IV-lea, existenta manastirilor ortodoxe pe teritoriul Dobrogei nu mai poate fi pusa sub semnul intrebarii.

_________________________________3 Actul martiric al Sfintilor Epictet si Astion, pastrat intr-o copie in limba latina din secolul al XV-lea, a fost publicat la noi in editie bilingva(text latin-roman): „Despre Sfintii Epictet si Astion Monahul, martiri din Scythia” (traducere de prof. D. Popescu) in Mitropolia Olteniei,1989, nr.1, p.75-117. 4 dr.I. Holubeanu, „art.cit.” ,p.96-98. 5 „Idem” ,p.99.

36

Sapaturile arheologice din ultimii ani au scos la lumina ruine ale unora dintre vechile locasuri de cuviosie, confirmand veridicitatea informatiilor documentare ce atestau existenta vietii monahale. Nu departe de antica cetate romana Ibida, azi Slava Rusa, cercetatorii au scos la suprafata ruinele unui important complex monahal paleocrestin, primul de acest fel – prin vechime si arhitectura sa – de pe teritoriul Dobrogei. Valoarea acestei descoperiri este cu atat mai mare, cu cat faza de inceput a complexului a fost datata de arheologi din a doua jumatate a secolului al IV-lea. Desi complexul monahal a fost permanent extins de-a lungul timpului, dimensiunile sale, daca le raportam la restul locasurilor de cuviosie din Orient, au ramas modeste, fapt care i-a determinat pe istorici sa presupuna ca numarul calugarilor care au virtuit aici a fost destul de mic. Ei considera insa ca foarte probabil, acest complex monahal era doar unul din multele astfel de manastiri care existau la acea vreme in provincia Scythia 6. B. Martiri crestini in tinuturile dunarene

Unul dintre pilonii puternici care au sustinut si sustin spiritualitatea crestina a Scythiei Minor au fost numerosii martiri sub Diocletian si sub Licinius, mai ales soldati dar si credinciosi de toate categoriile, inclusiv clerici, pe care i-a dat aceasta provincie 7. Cel mai insemnat oras din provincia romana Scythia Minor era Tomisul, Constanta de azi, considerat o „metropola” a provinciei. Aici a luat fiinta si cea mai veche episcopie daco-romana, cu ierarhi invatati care au scris lucrari teologice ori au participat la diferite sinoade ecumenice si locale. In cursul persecutiilor lui Diocletian, Maximian, Galeriu si Liciniu, Tomisul a dat cel mai mare numar de martiri. Unii istorici socotesc ca ar fi fost peste 60 de martiri. Este greu sa-i pomenim pe toti, de aceea ne vom margini la cei mai de seama dintre ei. Martirologiile apusene , precum si sinaxarele din Mineiele ortodoxe, pomenesc pe episcopul Efrem al Tomisului care ar fi patimit aici intr-o zi de 7 martie, probabil in 304. se spune cum ca el ar fi fost trimis aici de catre patriarhul Ermon al Ierusalimului, cu cativa ani inainte. Pentru ca n-a voit sa jertfeasca zeilor, a fost decapitat. Vechile sinaxare grecesti si Mineiele ortodoxe pomenesc, la 13 septembrie, sase martiri care au patimit la Tomis sub imparatul Liciniu, prin anii 320-323: Macrobiu, Gordian, Ili, Zotic, Lucian si Valerian. Macrobiu si Gordian erau doi tineri originari din Asia Mica si care serveau la curtea imparateasca a lui Liciniu. Au fost inlaturati din slujba lor, pentru ca se

_____________________6 „Idem” ,p.108-109. 7 Pr.prof. I.Ghe.Coman, „Spiritualitatea patristica in Scythia Minor” ,in Ortodoxia, anul XXIX. 2, aprilie-iunie, 1977, p.160.

37

marturisisera crestini, fiind exilati tocmai la Tomis. Aici au asistat la interogatoriul care s-a luat crestinilor Ili, Zotic si Lucian, care au fost condamnati la decapitare. Macrobiu si Gordian au impartasit o soarta asemanatoare, fiind arsi in foc, din porunca guvernatorului provinciei Moesia Inferior. Despre alerian se spune ca ar fi murit mai pe urma, plangand pe mormintele fratilor de suferinta. Martirologiile apusene pomenesc, la 2 si 3 ianuarie ca martiri in Tomis pe trei frati: Argheu, Narcis si Marcelin, morti toti in cursul persecutiei lui Liciniu. Primii doi au fost ucisi prin taierea capului cu sabia, intrucat au refuzat inrolarea lor in armata romana repaganizata de impararul Liciniu. Cel mic, Marcelin, a fost aruncat in mare. Trupul sau a fost insa adus de valuri la tarm, iar un crestin l-a dus in ascuns la casa sa; acolo au avut loc apoi multe vindecari minunate. Unii istorici socotesc ca ei ar fi fost fiii unui episcop de la Tomis. Intre centrele importante din Scitia Mica se numara si orasul Axiopolis(langa Cernavoda), port pe malul drept al Dunarii . Persecutiile dezlantuite impotriva crestinilor de imparatul Diocletian si coregentii sai, apoi continuate de Liciniu, au facut multe victime in randul crestinilor de aici, ale caror nume sunt consemnate in diferite acte martirice. Din randul martirilor care au patimit aici, pomenim doar trei, care sunt mai bine cunoscuti. Este vorba de martirii Chiril, Chindeas si Tasius, ale caror nume sunt pomenite si intr-o inscriptie descoperita aici, in anul 1947. Sfantul Chiril era foarte mult cinstit in Axiopolis. Se crede ca pe mormantul lui s-ar fi ridicat o bazilica ale carei ruine se mai vad si astazi. Tot asa de cunoscut era si mormantul lui Chindeas, un sfant local, probabil un daco-roman. In privinta lui Tasius, multi istorici socotesc ca este una si aceeasi persoana cu ostasul martir Dasius, despre care „actul sau martiric” arata ca ar fi patimit in cetatea Durostorum, in ziua de 20 noiembrie 304. Acesti istorici cred ca el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai tarziu i-au fost asezate moastele, pentru o vreme in Durostorum 8. Un alt sfant martir de origine traco- daca este si Dadas sau Dada, din satul Ozovia, din sudul Dobrogei, unde i s-a taiat capul la 28 aprilie 304, martirizat impreuna cu sfintii Maxim si Quintilian, sarbatoriti impreuna la 28 aprilie 9. In septembrie 1971 s-a facut o descoperire de mare insemnatate, care pune si mai multa lumina vechimea si vigoarea crestinismului daco-roman. Este vorba de o bazilica paleocrestina avand trei nave si o absida semicirculara (altarul), descoperita in comuna Niculitel din jud. Tulcea, la

_________________________________8 Pr. Mircea Pacurariu, „Sfinti daco-romani si romani” ,p.37-39.9 I. Ionescu, „Inceputurile crestinismului…” ,p.132.

38

vreo 10 km.de vechea cetate romana Noviodunum. Valoarea acestei bazilici sta in cripta sa cu moaste de martiri, de forma patrata. In interior s-a aflat o racla de lemn asezata pe pavimentul de piatra, in care erau moastele a patru martiri.In interior, pe peretele din stanga intrarii, a fost zgariat in mortalul crud o inscriptie in greceste: „Martirii lui Hristos”, iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvantul „martiri” ,precum si numele lor: Zotikos, Attlos, Kamasis si Filippos. In anii urmatori, continuandu-se cercetarile arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altori martiri ale caror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se afla o inscriptie, ccu urmatoprul cuprins: „Aici si acolo (se afla) sangele martirilor”. Arheologii care s-au ocupat de aceste descoperiri de la Niculitel n-au putut stabili data si timpul patimirii acestor sase martiri. Cei mai multi socotesc ca au fost martirizati in localitatea invecinata Noviodunum (azi orasul Isaccea), fie in cursul persecutiei lui Diocletian prin anii 303-304, fie in timpul imparatului Liciniu, care a luat mai multe masuri impotriva crestinilor, prin anii 319-324. Poate cei doi, necunoscuti, ssa fi patimit si mai devreme. Martirologiul numit „sirian” pomeneste de ucenicul Filippos in ziua de 4 iunie, iar martirologiul numit „ieronimian”il mentioneaza pe toti la aceeasi data adaugand si alte nume: Quirinus, Iulia, Saturninus, Saldunus, Ninnita, Furtunia si alti 25, ale caror nume sunt notate. S-ar putea ca intre ei sa fi fost si cei doi martiri necunoscuti descoperiti la Niculitel. Numele primilor trei sunt orientate: primul, cel de Filippos, spre Biblie, iar celelalte sunt latine, deci ar fi niste localnici daco-romani. In a doua jumatate a secolului al IV-lea, pe locul in care au fost ingropati s-a ridicat o bazilica in scopul cinstirii lor in fiecare an. Probabil, acest lacas de inchinare paleocrestin – sau vreo manastire care se va fi ridicat mai tarziu – a dat satuluinumele de Manastiresti, care este intalnit ion cateva izvoare medievale. Bazilica de la Niculitel prezinta o mare insemnatate pentru istoria Bisericii noastre, pentru ca aici s-au pastrat singurrele moaste de martiri din perioada paleocrestina descoperite pe teritoriul Romaniei. Astazi, moastele sunt asezate spre cinstire in biserica manastirii Cocos situata in apropiere 10. Daca tinem seama de marele numar de martiri care si-au varsat sangele pe pamantul Scythiei Minor, pamant sfintit prin acest sange si prin harul lui Dumnezeu, care a facut si continua sa faca din madularele martirilor „arme ale dreptatii si ale luminii”, urmeaza ca Dobrogea este o cetate binecuvantata a martirilor prin duhul hristic 11.

_____________________________10 Pr. Mircea Pacurariu, „Idem” ,p.39-40.11 Pr. Ghe. Coman, „op.cit.”p.163.

39

Numarul martirilor este insa mult mai mare, dupa cum aflam din Martirologii sau din Mineie, dar de multe ori stirile nu sunt sigure, in ceea ce priveste data si locul patimirii. Presupunem ca multi dintre ei erau daco-romani. Sa-i rugam sa ceara lui Hristos Domnul, pentru care au patimit, pacea si mila Sa, pentru intreg neamul romanesc de pretutindeni si sa-i cinstim 12.

________________________________12 Pr. M. Pacurariu, „Idem” ,p.38.

40

CAPITOLUL V

Teologi daco-romani mai de seama

A. Sfantul Ioan Casian

a) Viata

Sfantul Ioan Casian este unul dintre scriitorii si ascetii latini de marca ai secolului IV-V. Izvoarele principale asupra vietii sale sunt propriile sale opere1 si prezentarea de catre cel mai vechi biograf al sau, Ghenadie de Marsilia, ca fiindde natiune scita. Dupa indelungi ocolisuri care au situat originea lui Casian fie in Provence (Galia) din cauza admirabilei limbi latine, fie in Siria, fie in Palestina (Scythopolis), se revine acum la indicatia precisa a lui Ghenadie, care era aproape contemporan a lui Casian locuind in acelasi oras (Marsilia) si avand probabil legaturi cu rude, ucenici etc.,care cunoscusera de aproape pe Ioan Casian. Cinci din sapte manuscrise au formula : „natione scythia” ,in textul lui Ghenadie. Casian insusi marturiseste episcopului Castor din Galia ca el era un strain pentru aceasta tara. Fara sa dea amanunte asupra locului sau de nastere, Casian declara ca proprietatea funciara a stramosilor sai era un tinut frumos, placut la vedere si cu intinderi singuratice; prin locurile retrase ale padurilor si imprejurimile sale, acest tinut incanta pe un monah si in acelasi timp putea oferi multe mijloace de trai 2. In 1912 invatatul arheolog Vasile Parvan a descoperit in padurea satului Serimet (numit azi Casian, pe valea raului Casimcea) doua inscriptii care pomeneau de „hotarele Cassienilor” . Inseamna ca invatatul calugar purta numele locului natal. Nascut pe la anul 360, intr-o familie de oameni de frunte, a primit o educatie aleasa intr-una din renumitele cetati grecesti de pe tarmul apusean al Pontului Euxin, poate la Tomis, cunostea bine cultura greaca si latina. Se pare ca a intrat de tanar intr-o asezare monahala din regiune, inde a dobandit si o pregatire teologica 3. Ioan Casian a primit a intinsa si frumoasa cultura clasica, cum el insusi o marturiseste in „Colatiunea a XIV-a”, staruinta pedagogului si lectura continua l-au facut sa-si insuseasca productiile poetice ale antichitatii, legendele si istoria razboaielor pana intr-atat, incat ii veneau in minte chiar

________________________ 1 Pr. I. Ghe. Coman, „Scriitori bisericesti din epoca straromana” ,p.217.2 Idem, „Contributia scriitorilor patristici din Scythia Minor – Dobrogea la patrimoniul ecumenismului crestin in secolele al IV-lea – VI-lea” ,in Ortodoxia, anul XX, nr.1,ianuarie-martie, 1968,p.6. 3 Pr. M. Pacurariu, „Sfinti daco-romani…” ,p.53.

41

in timpul rugaciunii si al cantarilor. Casian a fost initiat din vreme in marii clasici latini, Virgiliu, Horatiu, Persiu, Sallustiu, Cicero, a caror arta literara l-a influentat decisiv4.In jurul anului 380, insotit de sora sa si de un prieten cu numele Gherman,- pe care mai tarziu il va numi „sfant”- porneste intr-o lunga calatorie in Rasarit, pentru a cunoaste Locurile Sfinte, in care a trait si a invatat Mantuitorul Isus Hristos. Cei doi tineri daco-roman, Ioan si Gherman, s-au asezat intr-o manastire langa Betleem, nu departe de pestera unde S-a nascut Mantuitorul. Dupa cinci ani, deci prin385, dorind sa dobindeasca noi cunostinte si a se intari in virtute, cei doi monahi se indreapta spre pustiul Egiptului, acolo unde traisera marii”parinti ai pustiei”.Pavel din Teba, Antonie cel Mare, Pahomie cel Mare, alcatuitorii primelor rinduieli de viata monahala, unde au ramas sapte ani. A urmat o scurta reintoarcere la Betleem, dupa careau mai stat cativa ani in Egipt,in continua cautare a izvoarelor desavarsirii duhovnicesti5 .

Ei cercetau indeosebi pustiul ascetic, unde se nevoiau cei mai imbunatatiti avvi.In Egipt cei doi prietenidaco-romani au vizitat nu numai vietuitoriidin pustiul ascetic, ci si comunitatile de la Panephisis, Thennesis si Khellia, asezandu-se cand intr-in loc, cand in altul si intrand in legatura cu parinti sau anahoreti vestiti ca: Chanemon, Iosef, Nesteros, Piam, Abraam, Moise, Panufrie, Afalan. Nu e exclus ca ei sa fi vizitat si pe Evraghie Ponticul, origenist de marca, radiind Filocalia marelui invatator alexandrin, desi o dovada indiscutabila nu avem nici in operele lui, nici in ce au scris alti autori patristici despre el 6. Siliti de anumite tulburari create intre calugari in jurul anului 400 cei doi prieteni, Ioan si Gherman, vin la Constantinopol, unde pastorea atunci ca arhiepiscop marele dascal si cuvantator Sfantul Ioan Gura de Aur. Acesta l-a si hirotonit pe Ioan Casian intru diacon, fapt pentru care marturisea mai tarziu ca i se socoteste ca „ucenic”. Nici n-a avut avut parte de linistea la care ravnea, pentru ca in anul 404 marele sau parinte duhovnicesc a fost arestat si trimis in exil in Armenia, unde a si murit in 407. Intristat de cele intamplate, in anul 405 Casian si Gherman au plecat la Roma, prezentand papei Inocentiu I rugamintea clerului si a credinciosilor din Constantinopol de a-l ajuta pe sfantul Ioan Gura de Aur. Mijlocirea lor n-a avut insa nici o urmare. In aceasta situatie cei doi raman un timp la Roma. Dupa sederea lor aici nu mai avem nici o stire despre Gherman. Probabil a murit aici, in fosta capitala a Imperiului Roman. Ioan Casian a plecat apoi singur la Marsilia, in sudul Italiei, unde a fost hirotonit preot si a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite, in jurul anului 415. Le-a dat aceleasi randuieli de viata pe care le __________________________________

4 Pr.I. Ghe. Coman, „Scriitori bisericesti din epoca straromana” ,p.220.

5 Pr. M.Pacurariu, „Idem”, p.53.

6 Pr. I. Ghe. Coman, „Idem” ,p.222.

42

cunoscusera el la Betleem si in pustiurile Egipului. Acolo a si murit probabil in anul 435 7.

b) Opera

Ioan Casian este primul mare creator de gandire teologica si morala din partile noastre 8. Contactele sfantului Ioan Casian cu oamenii duhovnicesti ai Palestinei, Egiptului, Italiei si Galiei i-au creat o considerabila dimensiune spirituala in secolele IV si V, dimensiune de care Biserica beneficieaza si astazi. Cele doua mari probleme cercetate de sfantul Ioan Casian: 1)lupta contra pacatului si biruinta asupra lui prin organizarea tuturor eforturilor pentru imbunatatirea spirituala si 2)mentinerea cu tarie a invataturii sinoadelor ecumenice, ca Hristos e om adevarat si Dumnezeu adevarat si ne deschide calea spre realizarea desavarsirii, constituie cele doua coloane de sustinere si izvoare de alimentare ale spiritului ecumenic al epocii noastre. Operele literare ale sfantului Ioan Casian sunt, in cea mai mare parte, expresia vie a preocuparilor sale personale si mai ales a dorului dupa desavarsire si ortodoxie a mediului monahal si bisericesc pe care el l-a frecventat in anii tineretii sale 9. Deci sfantul Ioan Casian poate fi enumerat printre cei mai productivi inn iata de obste si despre remediile celor opt pacate principale” si „Convorbiri cu parintii” se ocupa de desavarsirea crestina, in timp ce „Despre intruparea Domnului” cuprinde frumoase pagini de hristologie, combatand erezia nestoriana si dezvoltand pe larg pe larg teologia ortodoxa10. Sfantul Ioan Casian apara hristologia ortodoxa cu abilitate, citand idei sau texte din ideologia lui Nestorie si sprijinindu-si sustinerea cu texte din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti 11. Prima lucrare a sa intitulata Despre asezamintele manastiresti cu viata de obste si despre remediile celor opt pacate principale” este scrisa la rugamintea episcopului Castor de la Apta Iulia, in Galia Narboneza, care infiintase o manastire in eparhia sa 12. Lucrarea este scrisa pe la anul 420 si este impartita in 12 carti. Dupa titlu, lucrarea e impartita in doua parti.

________________________________7 Pr. M.Pacurariu, „Idem” ,p.548 Pr. I.Ghe.Coman „Izvoarele ortodoxiei romanesti in crestinismul daco-romani” ,in Ortodoxia, anul XXXIII, nr.3, 1981, p.343.9 Pr. I..Ghe.Coman, „Scriitori bisericesti din epoca straromana” ,p.224-22510 idem, „Contributia scriitorilor …”,in Ortodoxia, anul XX, nr.1, 1968,p.13.11 Idem, „Izvoarele ortodoxiei romanesti in crestinismul daco-roman” ,in Ortodoxia, anul XXXIII, nr.3, 1981, p.343.12 Idem, „Scriitori bisericesti din epoca straromana” ,p.225.

43

Prima parte, formata din patru carti,relateazaregulile monahale propriu-zise si organizarea manasyirilor din Palestina si Egipt. A doua parte, formata din opt carti, invata pe monah cum sa lupte impotriva celor opt pacate principale: lacomia, desfranarea,iubirea de arginti, mania, tristetea, trandavia, slava desarta si mandria 13. Aceasta carte a sfantului Ioan Casian a avut un rol covarsitor in organizarea si orientarea monahismului apusean din epoca patristica. Aceasta carte a jucat in Apus rolul pe care „Regulile Sfantului Vasile cel Mare” le-au jucat in Rasarit. Analiza si critica celor opt pacate capitale sunt facute cu minte si mana de magistru. Adancimea, precizia si frumusetea analizelor se datoresc experientei indelungate a autorului, contactul cu atatia calugari dar si talentul sau magistral in arta scrisului. Patru insusiri impodobesc aceste produse ale sfantului Ioan Casian:

1) priceperea duhovniceasca obtinuta prin experienta;2) stilul echilibrat, lipsit de afectare;3) inventia de cuvinte cu sensul cel mai adecvat4) dinamismul limbii, conceputa nu ca o simpla ornamentatie, ci ca

vehicul al actiunii 14. A doua carte – si cea mai importanta lucrare a sfantului Ioan Casian – este „Convorbiri cu parintii” , care cuprinde 24 de carti si este scrisa intre anii 420-429. In aceasta carte se ocupa de menirea monahului si de lupta sa spre desavarsire 15. Aceasta lucrare relateaza convorbirile pe care autorul si prietenul sau Gherman le-au avut cu cei mai vestiti pustnici ai Egiptului in ultimii 15 ani ai secolului al IV-lea. Convorbirile sunt impartite in trei grupe, dupa cele trei centre manastiresti principale pe care sfantul Ioan Casian le-a vizitat in Egipt 16. Bogatia, varietatea si folosul exceptional al acestor 24 de convorbiri, fac ca ele sa fie citite si meditate de mii de calugari ai lumii crestine. Ele au format una din cele mai vechi si cele mai apreciate editii ale Patericului, fiind folosite nu numai de calugari, ci si de credinciosii obisnuiti. Nu exista aspecte ale vietii monahale sau morale , care sa nu fie analizate cu atentie si sa nu primeasca dezlegarea cuvenita. Intrebarile puse, cel mai adesea de Gherman, primesc raspunsuri adanc gandite de catre ddifeeriti avvi carora li se adreseaza. Conlatiunile sunt si raman o colectie de conferinte despre desavarsire, in care pacatul e combatut fara ragaz prin virtutea contrara 17.

_____________________________13 Pr. M.Pacurariu, „Sfinti daco-romani…”,p.54.14 Pr. I.Ghe.Coman, „Ibidem” ,p.230.15 Pr. M.Pacurariu, „Ibidem” ,p.55.16 Pr. I.Ghe.Coman, „Ibidem” ,p.23217 „Ibidem” ,p.243.

44

Ultima lucrare a sa „Despre intruparea Domnului, contra lui Nestorie” este scrisa in anul 429-430 si contine 7 carti in care combate pe ereticul Nestorie. El aduce marturii din Sfanta Scriptura si din scrierile unor Sfinti Parinti ca Hristos-Dumnezeu S-a nascut din Sfanta Fecioara Maria, care trebuie sa fie astfel socotita ca „Nascatoare de Dumnezeu” sau „Maica Domnului” 18, si nu numai „Nascatoare de Hristos” ,cum o numea Nestorie, sub pretext ca „nimeni nu cunoaste pe cineva mai vechi ca sine”, adica ca Sfanta Fecioara Maria nu putea sa nasca pe Dumnezeu, care exista din vecie. Sfantul Ioan Casian invoca textele biblice prin care se exprima divinitatea lui Iisus Hristos si unde deci era implicat calificativul de Maica a Domnului pentru Sfanta Maria. In aceasta lucrare sfantul Ioan Casian arata ca dumnezeirea n-a fost infuzata sau acordata mai tarziu lui Iisus, ci Acesta s-a nascut ca Dumnezeu de la inceput. El a fost si este Dumnezeu in cer si pe pamant in sanul mamei si in nastere 19. Lucrarea sfantului Ioan are meritul de a fi prezentat pentru prima data Apusului doctrina lui Nestorie si de a fi supus-o unei critici stranse. Aceasta lucrare reprezinta un pas inainte in teologia de limba latina a secolului al V-lea. Opera cuprinde material biblic si patristic bogat, analize interesante manuite cu un spirit viu si atragator 20. Operele literare ale sfantului Ioan Casian, unele dintre cele mai interesante si mai cautate in secolele IV-V, ridica serii de probleme mari pentru spiritualitatea si teologia patristica. Meritul de seama al lucrarilor dedicate monahismului si aparitiilor acestuia catre desavarsire este ca autorul dezvolta tot timpul temele pe realitatea faptelor. El analizeaza, judeca si aprecieaza critic problemele, pe baza experientei. Cercetarile literare si arheologice recente indica o legatura din ce in ce mai stransa intre institutiile si elementele de spiritualitate din Scythia Minor ca: manastiri,bazilici, inscriptii, cruci, numeroase simboluri crestine pe ceramica descoperite in sapaturi, atitudini si sustineri ale episcopilor din Tomis pe de o parte si caracterele specifice operei sfantului Ioan Casian pe de alta parte: pretuire si dragoste pentru Biserica din Constantinopol si conducatorului ei, sfantul Ioan Gura de Aur, pe care Teotim I de Tomis l-a cunoscut si l-a aparat de acuzatiile venite din partea lui Teofil al Alexandriei. Legatura stransa timp de aproape 5 ani, dintre sfantul Ioan Casian si sfantul Ioan Gura de Aur si influenta puternica pe care acesta din urma a exercitat-o asupra „scitului” continua de fapt legaturi mai vechi ale Bisericii Bizantine cu Biserica din Scythia Minor si confirma, indirect, nationalitatea „scitica” a sfantului Ioan Casian, atestata formal de Ghenadie 21.

_______________________________18 Pr. M.Pacurariu, „Ibidem” ,p.5519 Pr. I.Ghe.Coman, „Ibidem” ,p.244-245.20 „Ibidem” ,p.247.21 „Ibidem” ,p.247-248.

45

Desi a trait departe de patria sa, Biserica Ortodoxa Romana il revendica pe sfantul Ioan Casian, atat pentru originea sa daco-romana, cat si pentru bogata sa mostenire culturala si spirituala, cu toate ca aceasta apartine intregii Biserici crestine. De altfel, intreaga traditie bisericeasca de pretutindeni il cunoaste si sub numele de „Casian Romanul” 22.

B. Sfantul Niceta de Remesiana

a) Viata

Poporul roman si limba romana s-au format pe o intinsa arie geografica, cuprinzand nu numai teritoriile din nordul Dunarii, adica Dacia de alta data, ci si teritoriile din sudul marelui fluviu, din Bulgaria si Iugoslavia de astazi. In tot acest intins teritoriu, stapanit pe atunci de Imperiul Roman, invatatura crestina a fost cunoscuta inca din „veacul apostolic” continuand apoi cu veacurile urmatoare. Pe la inceputul secolului al IV-lea, in provinciile romane din sudul Dunarii existau vre-o 40 de scaune episcopale, cu ierarhi de seama, dintre care unii au luat parte la lucrarile primelor sinoade ecumenice ori au scris lucrari de teologie prin care au aparat dreapta credinta in fata unor invataturi gresite. In provincia Dacia Mediteranea era un scaun episcopal in orasul Remesiana, pe locul caruia se afla azi satul sarbesc Bela Pelanka, la vreo 30 km de orasul Nis, catre granita cu Bulgaria. Aceasta eparhie a fost pastorita de un mare teolog si ierarh cu viata sfanta cu numele de Niceta 23. Datele privind persoana sfantului Niceta de Remesiana au fost multa vreme controversate, iar locul si data nasterii acestui sfant barbat nu ne sunt cunoscute 24. Se cunosc anumite fapte din viata si lucrarea sa duhovniceasca din doua poeme pe care i le-a inchinat un prieten al sau, sfantul Paulin din Nola, oras din Italia in apropiere de Napoli. Sfantul Niceta i-a facut doua vizite in anii 398 si 402, cand a avut prilejiul sa-i infatiseze felurite lucruri din eparhia pe care o carmuia. Impresionat de cunostintele teologice si de viata duhovniceasca a lui Niceta, la plecare sfantul Paulin i-a dedicat,de fiecare data, cate un poem de o mare frumusete literara. Din aceste poeme aflam ca fsntul Niceta isi desfasura activitatea in indepartata Dacie, unde „barbarii invata sa cante prin tine pe Hristos cu inima romana si sa traiasca puri in pace senina”. Din aceste cuvinte desprindem ca Niceta predica in limba latina, savarsind si o lucrare de „romanizare” printre numeroasele triburi „barbare” aflate acolo. Sfantul Paulin mentiona si popoarele care puteau sa-l numeasca pe Niceta „parinte”.

__________________________22 Pr. M. Pacurariu , „Ibidem”, p.55.23 „Ibidem” ,p.58.24 Dr. Nicolae Lupu, „Religia strmosilor” ,p.61.

46

Asadar sunt pomeniti scitii, getii si dacii, toti locuind in aceleasi parti ale Remesianei. De aici se desprinde ca Remesiana era pamantul natal al lui Niceta, deci el era un daco-roman din provincia Dacia Mediteranea. Cele doua calatorii in Italia, activitatea sa misionara, precum si sfintenia vietii lui il arata ca pe un ierarh de seama apartinator crestinismului daco-roman. A trecut la cele vesnice dupa anul 414, cand era pomenit pentru ultima oara intr-om scrisoare a luui Inocentiu I, episcopul Romei 25.

b) Opera

Intinsa si indelungata activitate misionara a sfantului Niceta presupune si mijloace de lucru adecvate. Afara de predica vorbita el a elaborat o seama de opere scrise necesare misiunii. Opera pincipala a lui Niceta este un „Catehism” destinat candidatilor la botez si intitulat „Libelli instructionis” = carticele de invatatura, in numar de sase. Dintre ele, prima trateaza despre felul in care trebuie sa se comporte candidatii care doresc sa ajunga la harul botezului; a doua trateaza „Despre erorile paganismului” , cartea a treia trateaza „Despre credinta intr-o singura maiestate”; cartea a patra e indreptata „Impotriva horoscopului”; cartea a cincea trateaza „Despre Simbolul credintei”; si a sasea „Despre jertfa Mielului pascal” 26. Catehismul sfantului Niceta e una din cele mai vechi si interesante talmaciri ale Simbolului de Credinta apostolic si un monument de arta catehetica. Substantial, adanc, clar, organizat, sistematic, usor si atragator, acest catehism imbratiseaza punctele principale ale credintei crestine si a fost unul din cele mai raspandite si mai apreciate mijloace de lucru in vechea Biserica. El poate servi si astazi ca model sau cel putin ca izvor de inspiratie pentru catehetii nostri. Sfantul Niceta s-a inspirat uneori din catehezele sfintilor Chiril al Ierusalimului si Ioan Gura de Aur si din operele dogmatice ale sfintilor Vasile cel Mare si Grigorie Teologul. Catehismul nicetan e in intregime asimilat de invatamantul catehetic si teologic al Bisericii Ortodoxe Romane 27. A doua categorie de opere ale sfantului Niceta cuprinde doua predici strans legate una de alta. Prima: „De vigiliis servorum Dei”= Despre privegherea robilor lui Dumnezeu si „De psalmodial bono”= Despre foloasele cantarii in psalmi. „Despre privegherea robilor lui Dumnezeu” e scrisa in noua capitole si motiveaza si recomanda privegherea religioasa introdusa de curand in Biserica si avand loc ca slujba bisericeasca de noapte vineri seara si sambata seara.

_____________________________25 Pr. M. Pacurariu, „Ibidem” ,p.58-60.26 Pr. I.Ghe.Coman, „Ibidem” ,p.132-133.27 „Ibidem” ,p.147-148.

47

Autorul recunoaste ca Dumnezeu a lasat ziua pentru munca si noaptea pentru odihna, dar noteaza ca sunt multi oameni care rup o parte din noapte pentru munca sau pentru castig (Prov.31,13). Daca cel ce privegheaza pentru a-si acoperi nevoile de hrana si imbracaminte nu e criticat, ci e laudat, e de mirare ca se gasesc unii care sa considere sfanta priveghere ca inutila sau importuna. Aceasta slujba de noapte – zice sfantul Niceta – este ca o purificare a celor cinci zile si a celor cinci nopti in care noi ne ingreuiem cu trupul sau suntem uzati de cele ale lumii. Foloasele privegherii sunt nenumarate, dar nimeni nu le simte asa de bine ca acela care gusta privegherea. La sfarsit sfantul Niceta atrage atentia ca privegherea sa nu fie numai formala, cine privegheaza cu ochii, sa privegheze si cu inima, iar cine se roaga cu duhul, sa se roage si cu mintea. Aceasta frumoasa predica, plina de idei, de sfaturi, e bine sa fie cunoscuta de cercurile noastre monahale si de toti cei ce nu se impaca cu slujbele de noapte 28. Predica „Despre foloasele cantarii in psalmi” este tinuta in biserrica, in fata credinciosilor. Noua cuvantare trateaza despre foloasele cantarii de imne si psalmi 29. Aici el raspunde celor care respingeau cantarea psalmilor, aratand ca de fapt, prin ei erau cantate „tainele lui Hristos” ,fapt pentru care el staruia ca ei sa fie cantati si pe mai departe la sfintele slujbe. El dadea si anumite indrumari cu privire la tinuta crestinului scriind: „Cand se canta, toti sa cante, la rugaciune, toti sa se roage, cand se citeste sa se faca liniste, ca toti sa auda la fel ceea ce citeste lectorul, iar unii rugandu-se cu voce tare, sa faca zgomot. Daca sosesti mai tarziu, in timp ce se citeste, adora numai pe Domnul, inchinate si asculta cu atentie”. Este de presupus ca sfantul Niceta a folosit cantarea psalmilor in lucrarea sa misionara 30. S-au mai pastrat cateva opere, dar sunt de autenticitate indoielnica. Unii cercetatori le atribuie sfantului Niceta, altii insa le atribuie altor scriitori patristici. Cert este insa ca sfantul Niceta de Remesiana a fost si ramane prin viata sa de ierarh,prin opera sa misionara si teologica, prin relatiile sale, prin puritatea si frumusetea limbii sale latine,prin lucrarea sa adanca de romanizare a bastinasilor si a migratorilor, intr-o vasta zona de la Dunarea de Jos, unul din factorii de unitate si continuitate a populatiei daco-romane din sudul Dunari, cu repercusiuni asupra populatiilor de la nordul Dunarii. Ortodoxia romaneasca a primit prin stramosii ei daco-romani si prin generatiile lor urmatoare pana azi, credinta si doctrina teologica fara

____________________________28 „Ibidem” ,p.148-150.29 „Ibidem” ,p.151.30 Pr. M.Pacurariu, „op.cit.” ,p.59.

48

schimbare la sfantul Niceta, in frunte cu invatatura despre invierea mortilor pe care el insusi o sorbise din Sfanta Scriptura si o mostenise drept credinta in nemurire de la „getii cei nemuritori”. Claritatea gandirii teologice la romani vine, in mare masura, de la sfantul Niceta. Dulceata slujbelor si a cazaniilor ortodoxiei romanesti care a dat nastere, se pare, cuvantului „privighere”, se prelinge, probabil tot de la el. Impletirea teologiei cu filocalia, in ortodoxia noastra, e o traditie spirituala care urca pana la sfantul Niceta, sfantul Ioan Casian, Teotim I, care toti se straduiesc pentru desavarsire. Ei au pus pe sufletul poporului roman o pecete spirituala care nu se va sterge niciodata: nemurirea getica crestinata,Evanghelitatea si romanitatea 31.

C. Dionisie Exiguul sau cel Smerit

a) Viata

Un alt scriitor bisericesc din epoca straromana, apare la un secol dupa sfantul Ioan Casian si sfantul Niceta de Remesiana. El se numeste Dionisie Exiguul si s-a nascut in jurul anului 407 32. De origine daco-romana, nascut in Scythia Minor conform spusei lui Cassiodor, biograful si prietenul sau, care precizeaza ca fiind „de neam scit, dar de maniere intru totul romane, foarte priceput in ambele limbi, cunoscator perfect al Sfintei Scripturi si al Dogmaticii” 33. Dionisie insusi in prefata uneia din traducerile sale, prezenta Scitia drept patria sa. El ne da informatii pretioase asupra acestei „Scitii ingrozitoare prin frig si prin barbari, dar care, totdeauna a ridicat oameni plini de caldura si minunati prin blandetea tinutei lor. Ca este asa, eu o stiu, - zice Dionisie – nu numai printr-o cunoastere directa, de la nasterea mea, ci si prin experienta, intrucat acolo s-a produs renasterea mai multor oameni, pe care am fost invrednicit sa-i vad ducand o viata cereasca” 34. Dionisie cel Mic intrase de tanar in monahism, intr-una din manastirile dobrogene de unde venea si sfantul Ioan Casian, unde a primit o educatie bisericeasca si literara de inalt nivel 35. Intr-o alta prefata, isi arata recunostinta fata de un episcop cu numele Petru, pentru binefacerile si stradaniile pe care le-a depus ca sa-l indrume in copilaria sa. Presupunem ca este vorba de un episcop din Tomis,care ii va fi urmat in scaun lui Teotim II. _______________________________31 Pr. I.Ghe.Coman, „Ibidem” ,p.174.32 Idem, „Scitii Ioan Casian si Dionisie cel Mic si legatura lor cu lumea mediterana” , in Studii Teologice, anul XXVII, nr.3-4, 1975,Bucuresti, p.195.33 Pr. Dr. Ghe. Dragulin, „Ieromonahul Dionisie Smeritul, Exiguus sau cel Mic, incercare de intregire bio-bibliografica” ,in Studii Teologice, anul XXXVII, nr.7-8, 1985, p.523. 34 Pr. I.Ghe.Coman, „art.cit” ,p.196.35 Idem, „Scriitori bisericesti…” ,p.268

49

Apoi , Dionisie pleaca din Scythia Minor in Orient, iar de acolo in Constantinopol, poate si in calitate de fiu al eparhiei Tomisului. El s-a stabilit intr-o manastire din Constantinopol, de unde in anul 496 a fost chemat la Roma, traind o vreme in manastirea Sfanta Anastasia. A fost hirotonit preot 36. Dionidie a stat si a lucrat la Roma in cancelaria papala sub zece papi, de la Anastasie II pana la Virgiliu 37. Aici a tradus din greceste, a predicat, a instruit pe altii. Spre sfarsitul vietii se pare ca s-a retras in manastirea Vivarium, din Calabria, intemeiata de prietenul si admiratorul sau Cassiodor, retras si el acolo. Se pare ca Dionisie a murit in anul 545 38. Iata o precizare care ne-a lasat-o Cassiodor despre Dionisie: „acesta a predat dialectica si a petrecut multi ani invatand in Biserica. Era mare cunoscator al Sfintei Scripturi, neantrecut in manuirea limbilor greaca si latina, traducand fluent dintr-una intr-alta, era intelept si simplu, invatat si smerit, cu vorba putina, feciorelnic, bland, plangand cand auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor fara sa osandeasca pe cei care mancau, manca rar si atunci mancari obisnuite, stia sa se abtina in mijlocul placerilor, la mesele trupesti stia sa aduca intotdeauna mancari duhovnicesti, dar participa si la conversatii nebisericesti.Era un ortodox desavarsit si atasat intru totul „randuielilor parintesti” ,probabil celor din manastirea dobrogeana de unde venea. Raspundea stralucit la orice intrebare i se punea” 39.

b) Opera

Dionisie Exiguul a fost acela care a facut servicii considerabile ecumenismului crestin prin opera sa de teolog, de traducator, de critic si de creator 40. El a slujit Ortodoxia mai ales prin traducerea canoanelor primelor patru sinoade ecumenice, in limba latina, pentru Biserica Romei din operele hristologice ale sfantului Chiril al Alexandriei din opera filozofica a sfantului Grigore de Nyssa, din aceea a lui Proclos al Constantinopolului, din lucrarile ascetice ale Orientului, scriind la multe din aceste opere prefete de un deosebit interes istoric, dogmatic, filozofic si literar 41. Dionisie este solicitat si de compatriotii sai, adica calugarii sciti, si de alti oameni ai Bisericii si ai monahismului ca sa traduca. Mentionam dintre acestia pe episcopul Stefan de Salona si papa Hormisdas, pe preotii Iulian,

_____________________________ 36 Pr. M. Pacurariu, „I.B.O.R.” ,p.152-153.37 Pr. I.Ghe.Coman, „Ibidem” ,p.269.38 Pr. M.Pacurariu, „Ibidem” ,p.153.39 Pr. I.Ghe.Coman, „Ibnidem” ,p.269-27040 Pr. I.Ghe.Coman, „Contributia scriitorilor patristici…”,in Ortodoxia,1968, p.14.41 Idem, „Izvoarele Ortodoxiei romanesti…”,in Ortodoxia, 1981, p.344.

50

Felician, Pastor si Gaudentiu. El traduce din sfintii parinti Grigore de Nyssa, Chiril al Alexandriei, Proclus, apoi canoanele sinoadelor ecumenice in doua editii, editeaza „Decretalele pontificale” si traduce biografii pretuite si cerute de monahi ca: „Descoperirea capului Sfantului Ioan Botezatorul” , „Pocainta minunata a Sfintei Thaisia” , „Viata Sfantului Pahomie”. A scris lucrari de cronologie: „Carte despre Paste”, „Argumente pascale”, doua scrisori „De raatione Paschae”. Se atribuie lui Dionisie si culeegerea unei impresionante colectii de texte patristice din Fericitul Augustin si sfintii Ambrozie, Ilarrie, Ciprian, Atanasie, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Grrigore de Nyssa, texte referitoaree la diverse probleme teologice, indeosebi trinitare si hristologice 42. A mai tradus si „Epistola 17 contra lui Nestorie cu cele 12 Anatemattisme” si „Epistolele 45-46 ale lui Chiril al Alexandriei”. Mai are o colectie de canoane ale sinoadelor de o importanta considerabila pentru dreptul canonic al Bisericii Apusene 43. O lucrare importanta este „Despre crearea omului” tradusa de la Grigorie de Nyssa. I se atribuie si o colectie de texte patristice sau florilegii din lucrarile marilor Parinti bisericesti de pana la el. Prin florilegiul „Exempla Sanctorum Patrum” alcatuit din o suta de pasaje referitoare la probleme trinitare si hristologice, extrase din opt mari parinti ai Bisericii, Dionisie nu numai ca oferea teologiei cele mai ortodoxe solutii in disputele cu ereticii,dar si crea si intarea uin lant spirirual care lega cele trei continente intre ele: Asia (prin parinti capadocieni), Africa (prin sfintii Atanasie, Ciprian si Fericitul Augustin) si Europa (prin sfintii Ilarie si Ambrozie) 44. Dionisie a avut iin acelasi timp si bogate cunostinte de astronomie si calendaristica, caci el a calculat si a fixat cronologia erei crestine, propunand ca sa nu se mai numere anii erei vremii sale de la Diocletian, ci de la intruparea Domnului 45. El a luat ca punct de plecare nasterea lui Hristos, care a fixat-o la anul 754 „ab Urbe condita”. Fixand-o insa in anul 754 in loc de 749, a comis o eroare de cinci ani. Motivul propunerii sale de a se numara anii incepand de la nasterea lui Hristos si nu de la Diocletian, este mai intai ca acest imparat persecutase pe crestini, care nu mai voiau sa-i perpetueze memoria in istoria lor; in al doilea rand Intruparea Domnului Iisus Hristos, inceputul sperantei crestine, trebuia sa fie mai bine cunoscut, iar cauza mantuirii oamenilor, adica patimirea Rascumparatorului, sa fie mai mult pusa in lumina 46. Rezulta ca daco-romanul Dionisie Exiguul a fost un mare teolog, preocupat de problemele dogmatice care framantau atunci Biserica, canonist,

_____________________________42 Idem, „Scriitori bisericesti…”,p.273-274.43 Idem, „Contributia scriitorilor patristici…”,in Ortodoxia, 1968, p.1444 Idem „Izvoarele Ortodoxiei romanesti…”, in Ortodoxia, 1981,p.34445 Idem, „Scitii Ioan Casian si Dionisie cel Mic…”, in S.T.,1975, p.197.46 Idem, „Contributia scriitorilor patristici…”, in Ortodoxia, 1968, p.14-15.

51

traducator, dar in acelasi timp un om de culturaprofana, cu alese cunostinte de calendaristica si astronomie, caruia i se datoreaza „sistemul cronologic crestin” folosit azi in toata lumea 47. Trebuie mentionat faptul ca in cateva cercetari recente se incearca identificarea lui Dionisie Exiguul cu acel „Dionisie Pseudo-Areopagitul”, caruia i se atribuie cunoscutele lucrari mistice: „Despre numele divine”, „Despre teologia mistica”, „Despre ierarhia cereasca” si „Despre ierarhia bisericeasca”, la care se adauga un numar de zece „Scrisori” 48.

__________________________________47 Pr. M.Pacurariu, „I.B.O.R.” ,p.15448 Pr.dr. Ghe.I.Dragulin, „Identitatea lui Dionisie Pseudo-Areopagitul cu ieromonahul Dionisie Smeritul (Exiguul)”, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p.301-306.

52

CAPITOLUL VI

-

Episcopia Tomisului, cea dintai unitate bisericeasca

A. Inceputul existentei orasului Tomis si a episcopiei tomitane

„Cetatea pontica” Tomis este una dintre stravechile asezari de pe tarmul vestit al Pontului Euxin, Marea Neagra de azi. Fondatorii ei au fost o seama de colonisti care, in cautarea unor mai bune vaduri comerciale, au plecat din cetatea Miletului. De la infiintare, importanta economica si politica a cetatii Tomis continua sa cresca. In anii 29-28 i.d.H. cetatea Tomisului cade sub dominatie romana. Din clipa instaurarii noii stapaniri romane, in viata cetatii avea sa inceapa o noua era, caci aceasta stapanire a cautat sa faca din Tomis cea mai de seama asezare din viitoarea provincie Scythia Minor. Se socoteste ca inflorirea Tomisului a inceput in timpul imparatului Claudiu (41-54), a crescut in vremea imparatilor din dinastia Flavilor (69-96), si a urcat pe cea mai inalta culme in zilele imparatilor Antonini (96-192). Tomisul era in acele vremuri un adevarat centru politic si administrativ al intregii Dacii de langa Mare. In afara de aceasta, in cadrul imperiului cu care era prieten si aliat, Tomisul si-a pastrat autonomia, mentinandu-si vechile institutii traditionale grecesti. Pe la jumatatea secolului al III-lea, Imperiul Roman incepe sa se destrame, fiind zdrucinat de rascoale interne si mai ales de presiunea popoarelor in migratie. Acest lucru s-a facut simtit si in viata cetatii Tomis. Cetatea a trebuit sa faca fata numeroaselor atacuri ale barbarilor. In secolul al II-lea, cand imparatul Diocletian (284-305) a reorganizat Imperiul, a facut din Scitia o provincie aparte – Scythia Minor, iar din Tomis capitala acesteia1. Cam in vremea cand orasul Tomis pasea spre epoca cea mai infloritoare a istoriei sale, din Tara Sfanta plecau in lume Apostolii si ucernicii Mantuitorului spre a vesti cuvantul Evangheliei. Cu timpul, noua invatatura s-a facut auzita si in partile locuite azi de romani, deci si in metropola Scitiei Mici, resedinta de mai apoi a Episcopiei Tomisului 2.

______________________________1 Pr. N. Serbanescu, „1600 de ani de la prima marturie documentara despre existenta Episcopiei Tomisului” ,in B.O.R., anul LXXXVII, nr.9-10, septembrie-octombrie, 1969, p.966-977.2 „Ibidem:” ,p.978.

53

Numarul din ce in ce mai sporit al crestinilor din Scythia Minor, faptele bisericesti de aici si mai ales inflorirea la care ajunsese batrana ei capitala, reclamau pentru aceasta provincie infiintarea unei episcopii. Cu vremea, aceasta a si fost infiintata, avand drept resedinta insasi metropola tinutului, adica stralucita cetate Tomis. Este cea mai veche institutie superioara bisericeasca de pe teritoriul patriei noastre cunoscuta pana acum. Jurisdictia ei se va fi intins, desigur, peste intreaga provincie si poate ca si peste crestinii aflati dincoace de Dunare, adica in sudul Moldovei si in rasaritul Munteniei pana spre arcul carpatic 3. Problema crestinismului in Scythia Minor, a patrunderii lui in primele secole, apoi a formei organizatorice adoptate, anume a unirii comunitatilor infiintate intr-un singur episcopat ori in mai multe si a momentului cand s-a produs aceasta schimbare fundamentala a fost abordata de literatura istorica destul de frecventa 4. Nu cunoastem data si imprejurarile in care a luat fiinta Episcopia Tomisului, insa este atestata documentar abia in anul 369. N-ar fi exclus ca insusi sfantul Apostol Andrei sa fi hirotonit un episcop pentru Tomis. Inainte de aceasta data sunt amintiti unii episcopi la Tomis, dar in izvoare mai putin sigure. De pilda in actul patimirii Sfintilor mucenici Epictet si Astion la Halmyris se relateaza ca parintii celui din urma au pornit de undeva din Rasarit in cautarea fiului lor plecat de acsa impreuna cu preotul Epictet. Ajungand la Halmyris si afland de moartea lor martirica s-au increstinat si ei, fiind catehizati de preotul Bonosus si botezati de episcopul locului, Evanghelicus 5. Aceste fapte sunt printre cele dintai „dovezi ale crestinismului in Dobrogea” ,si totodata probe ca „religia crestina era deja destul de raspandita in aceasta provincie la finele secolului al III-lea, deoarece se face misiune nu numai de un preot, ci si de un episcop, a carui resedinta era fara indoiala Tomis”. In acelasi timp, dupa altii, acest ierarh Evanghelicus, este primul episcop al Tomisului cunoscut. Dupa Evanghelicus in aceeasi „perioada legendara”,despre care a fost cuvantul mai sus, Episcopia Tomisului ar fi fost pastorita de unul cu numele Efrem. Despre el se face amintire in sinaxarul zilei de 7 martie, unde se poate citi acest fragment: „La saisprezece ani ai imparatiei lui Diocletian – deci prin anul 300 - ,trimitand preasfantul episcopul Ierusalimului Ermon, episcopi pre la bogate limbi ca sa propovaduiasca apostoleaste cuvantul si sa marturiseasca pre Hristos, fost-au trimisi de dansul si acesti purtatori de Dumnezeu parintii nostri, in tara Tavroschithilor, insa Efrem la Scythia…” ,

_________________________________3 „Ibidem” ,p.992.4 Pr. dr. Em. Popescu, „Organizarea eclesiastica a provinciei Scythia Minor in secolele IV-VI” ,in Studii Teologice, anul XXXII, nr.7-10, 1980, p.590.5 Pr. M.Pacurariu, in „I.B.O.R.” ,p.143.

54

unde a si suferit moarte de martir, in timpul prigoanei lui Diocletian. Daca intr-adevar se poate afirma ca in anul 300 Biserica din cetatea Sfanta era condusa de un ierarh Ermon, care a pastorit pana in anul 314; este cel mai greu de precizat insa catre care „Scythie” va fi fost trimis episcopul martir Efrem. In secolul al XVII-lea patriarhul Dositei al Ierusalimului, socotea ca aceasta ar fi Scitia Mica, de vreme ce afirma ca grija ierarhului ierusalimitean, pomenit aici, fata de locuitorii de la Dunarea de Jos constituie cea dintai legatura legatura bisericeasca dintre lumea crestina din Tara Sfanta si indepartatii stramosi ai romanilor de azi. Unii cercetatori deschid sirul episcopilor tomitani chiar cu acest Efrem. In acelasi timp insa altii se indoiesc de pastoria lui la Tomis nu numai pentru faptul ca este amintit doar in unele sinaxare grecesti tarzii – deci „izvoare legendare” – ci si pentru ca in cuprinsul sinaxarelor in cauza nu se vorbeste de fel despre acest oras. In alte sinaxare insa, numele orasului Tomis apare legat de numele altor episcopi martiri care ar fi pastorit aici tot in „perioada legendara” si pe care unii ii socotesc ca facand parte din ierarhii acestei cetati 6. Actele martirice pomenesc pe episcopii Evanghelicus, Efrem si Tit. Istoricul Eusebiu de Cezareea Palestinei scria ca la lucrarile primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, „nici schitanul nu lipsea din ceata”, adica episcopul din provincia Scitia Mica. Se crede ca numele lui era Marcu. Dupa el se mai cunoaste un alt episcop in cetatea Tomis abia in anul 369, anume Vetranion sau Bretanion 7. Dintre acesti ierarhi tomitani culesi de prin martirologii, oarecare credit se acorda numai lui Evanghelicus, pe care unii il socotesc cu adevarat persoana reala si-l insereaza in sirul episcopilor cetatii Tomis 8.

B. Episcopi mai de seama

Primul episcop de Tomis, a carui existenta nu poate fi pusa la indoiala, a fost Vetranion, care a pastorit la Tomis in cea de-a doua jumatate a secolului al IV-lea si cu care episcopia acestei cetati iese de-a binelea din perioada socotita legendara si plina de ipoteze, si paseste singur in istorie, ocupandu-si un loc bine meritat in paginile scrise ale acesteia. Caci, pe cat se stie , acest ierarh este primul episcop de Tomis atestat cu siguranta de documentele istorice, caruia i se cunoaste si numele. In acelasi timp, data atestarii sale documentare, anul 369, este si prima data istorica a confirmarii

________________________________6 Pr. N.Serbanescu, „art.cit”, p.993-995.7 Pr. M.Pacurariu, „Sfinti daco-romani…”, p.48.8 Pr. N.Serbanescu, „art.cit” ,p.996.

55

indiscutabile a existentei scaunului episcopal din Tomis 9. Mai mult ca sigur ca urmasul sfantului Bretanion pe scunul episcopal din Tomis a fost „Terontius Tomensis”. Dupa Sinod, potrivit unei hotarari a imparatului Teodosie (379-395), in fiecare provincie a imperiului, episcopii mai de seama aveau indatorirea sa vegheze la pastrarea curatei Ortodoxii. In acest scop legea teodosiana cerea ca episcopii oraselor din Tracia si Scythia Minor sa stea in comuniune cu episcopul Terentius din Tomis si Martirius al Marcianopolis. Nu se stie cat timp dupa sinod Terentius a mai condus Biserica Scythiei. Pastoria lui incetase deja in anul 392, caci acum episcopia Tomisului avea deja un alt episcop, pe sfantul Teotim. Acesta era scit de neam, nume ce in provincia Scythia Minor de atunci pare mai de graba sa indice pe un scito-dac. In acest caz, el a putut fi un autohton, un localnic. Face parte din generatia sfantului Ioan Gura de Aur, cu care de altfel a si fost in stranse legaturi de prietenie. Nu se stie nici cand s-a nascut si nici cand a murit. Pentru prima data este amintit in anul 392, cand Fericitul Ieronim, trecandu-l printre scriitorii veacului al IV-lea, scria despre el in istoria sa literara: „Teotim episcopul de Tomis in Scitia a publicat in forma de dialog si in stilul vechii elocinte opere scurte si comantice. Aud ca mai scrie si altele.” In acest an, 392, deci el era episcop ceea ce arata ca pastoria sa incepuse de mai inainte. In acelasi timp, marturia Fericitului Ieronim inlesneste presupunerea ca atunci Teotim era „un om in floarea varstei” sau poate chiar „in pragul batranetii”10. Pastoria sa a fost tulburata de atacurile hunilor, care au ajuns pana in apropierea Tomisului. Teotim, ca un bun parinte sufletesc al credinciosilor tomitani le-a fost de mare ajutor in momentele grele prin care treceau, stiind sa imblanzeasca pe huni oferindu-le diferite daruri si ospete, fapt [entru care acestia il socoteau drept un „zeu al romanilor”. Episcopul Teotim a incercat sa faca si misionarism printre huni 11. Nu se stie cat a mai pastorit Teotim I in scaunul episcopal de la Tomis. Tinand seama de curatia vietii sale, de lucrarea sa misionara, dar mai ales de ravna pentru apararea dreptei credinte, Biserica l-a trecut in randul sfintilor 12. Dupa sfantul Teotim, in sirul episcopilor de Tomis istoria pune inainte numele lui Timotei, despre care nu se poate spune daca este sau nu si urmas imediat. Acesta este permanent in legatura cu lucrarile Sinoddului al III-lea Ecumenic de la Efes din anul 431,la care a fost condamnata invatatura

________________________________9 „Ibidem” ,p.999; la fel I.Ghe. Coman, „Izvoarele Ortodoxiei Romanesti in crestinismul daco-roman”, in Ortodoxia, anul XXXIII, nr.3, 1981, p.342.10 Pr. N. Serbanescu, „art.cit.” ,p.1008-1009.11 Pr. M. Pacurariu, „I.B.O.R.” ,p.145-146.12 „Ibidem” ,p.147.

56

gresita a lui Nestorie si la care imparatul Teodosie al II-lea (408-450) l-a poftit si pe el ca pe unul ce in Tomis, metropola lui pontica, pastorea peste o eparhie „care se bucura de un trecut atat de insemnat si numara atatia episcopi sfinti si invatati” 13. Nu se cunostea cum si cand s-a sfarsit pastoria sa. Foarte probabil, urmasul sau in scaunul episcopal a fost episcopul Ioan, care a pastorit inainte de anul 448 si care a luat parte activa la discutiile teologice ale vremii. Din aceasta pricina a si stat, se pare, mai mult in Constantinopol. A fost un ierarh invatat. Marius Mercator, scriitor latin traitor pe vremea sa in Constantinopol, vorbeste despre el „ca de unul din cei mai buni teologi ai timpului” si ca de unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului si eutihianismului”, care, spre deosebire de altii, care ca si el au fost prinsi in discutiile teologice ale acelei epoci, n-a combatut o greseala pentru ca apoi sa cada el insusi in greseala combatuta. Dimpotriva, el s-a mentinut totdeauna pe linia invataturii ortodoxe adevarate. A fost si scriitor de talent, care, prin carti scrise in limba latina sau numai talmacite din greceste in latineste a combatut nestorianismul si eutihianismul, adica monofizismul, care in zilele sale tocmai incepea 14. Pastoria vladicai Ioan n-a fost prea lunga, el parasind scaunul episcopal, poate prin moarte, in cursul anului 448 sau cel mai tarziu in 449. Lui i-a urmat episcopul Alexandru, al carui episcopat incepe la vremea cand Biserrica crestina a pasit la condamnarea invataturii lui Eutihie, care sustinea ca in persoana lui Iisus Hristos a fost numai o singura fire (monofizismul) 15. Pastoria lui Alexandru n-a fost lunga pentru ca in anul 458 episcopuia Tomisului avea un nou titular, pe Teotim II. Acesta apare tot in legatura cu framantarile pricinuite de monofizism. Abia in deceniul al II-lea al secolului al VI-lea, intalnim un nou episcop cu numele Paternus. Numele lui apare in inscriptia unui disc de argint aurit, refacut inainte de anul 1518. probabil a apartinut catedralei episcopale din Tomis, de unde, prin secolul al VII-lea, a fost luat – poate de avari – si ingropat in Malaia Perescepina, langa Poltava in Ucraina (descoperit in 1912, azi in muzeul Ermitaj). Dar numele lui Paternus se leaga mai ales de anumite dispute hristologice ale vremii. Intre altele, izvoarele scrise istorice pomenesc de actiunea asa numitilor „caalugari sciti”, care cereau ca Biserica sa accepte formula lor teologica: „Unul din Sfanta Treime a patimit in trup”. Episcopul lor canonic, Paternus, a avut rezerve fata de formula marturisita de ei si poate chiar va fi luat masuri impotriva lor 16.

____________________________________ 13 Pr. N.Serbanescu, „Ibidem” ,p.1013.14 „Ibidem” ,p.1015.15 Pr. N. Serbanescu, „art.cit” ,p.1016.16 Pr. M.Pacururiu, „Ibidem”, p.147-148.

57

Din zilele infloririi Bisericii crestine din Scythia Minor istoria a pastrat numele episcopului Valentinian de Tomis, care ca si inintasii sai a fost prins in valtoarea disputelor teologice ale vremii. Odata cu aceasta figura de seama a vremii, se incheie si datele pe care istoria le poate pune acum la indemana cercetatorilor in lergatura cu stravechea episcopie din cetatea Tomis, caci Valentinian este cel din urma episcop tomitan pe care il cunoastem azi. Desi de la mijlocul secolului al VI-lea stirile istorice privitoare la Episcopia Tomisului lipsesc, totusi s-ar putea ca ea sa fi fiintat aici cel putin pana lla finele secolului al VII-lea, cand si aceasta cetate a fost distrusa de avari si bulgari, care rand pe rand au cucerit-o. Odata cu distrugerea orasului, scaunul episcopal se va fi mutat in alta parte, intr-un loc mai putin expus parjolirii migratorilor. Caci este de neanchipuit ca o provincie atat de intinsa ca Scythia Minor, in care in acel timp se gaseau destiu crestini, si a carei episcopie jucase, dupa cum s-a vazut, un rol atat de insemnat in lumea ortodoxa, sa fi ramas fara scaun episcopal 17. Printr-o astfel de variata activitate, Episcopia din Tomis reprezinta unul din cele mai de seama monumente nu numai din istoria vechiului crestinism romanesc, dar si din istoria stravechii noastre culturi, care s-ar cuveni sa fie si mai mult luat in seama 18.

__________________________________17 Pr. N.Serbanescu, „Ibidem” ,p.1023-1024.18 „Ibidem” ,p.1026.

58

Concluzie

Prin aceasta lucrare am dorit sa arat ca crestinismul a patruns in Dacia din primele trei secole ale erei noastre, iar in Dobrogea de azi, din a doua jumatate a secolului I, iar invatatura crestina s-a raspandit prin zelul misionar al primilor crestini, care au sadit-o in sufletele semenilor nu numai prin puterea cuvantului, ci mai ales prin exemplul vietii lor si uneori chiar prin sangele varsat pentru ea. Si fiind adus de colonisti, militari sau negustori, crestinismul a aparut in provinciile dacice asa cum s-a „nascut” el, asa cum a aparut in celelalte provincii ale Imperiului Roman si a continuat sa existe in stransa legatura cu patriarhia de Constantinopol, imprumutand ritul bizantin. Nasterea si evolutia crestinismului pe teritoriul Daciei a stat in stransa legatura cu romanizarea, ba chiar am putea spune ca a depins intru totul de ea. Poporul nostru s-a nascut crestin in mod spontan, natural, odata cu formarea romanitatii sale, la a carei desavarsire crestinismul popular si-a adus contributia cea mai de seama. Patrimoniul geto-dacic, daco-roman si crestin asa de bogat aratat de documente si pastrat firesc in propria noastra viata si spiritualitate atesta din plin continuitatea poporului roman pe pamantul vechii Dacii. Spiritualitatea este strans legata si de pamantul din care iesim si in care intram. Inscriptiile, oasele mucenicilor de sub imparatii persecutori, cultul mortilor, texte ale autorilor patristici de la Dunarea de Jos si dinspre Marea Neagra sunt, pentru perioada secolelor III-VI, tot atatea certificate de unitate si de continuitate a vietii daco-romanilor si a urmasilor acestora pe meleagurile de azi ale tarii noastre. Misionarii, episcopii si Biserica ingeneral au devenit elemente de rezistenta si stabilitate. Limba latina si credinta ortodoxa au constituit si constituie cei mai puternici factori ai crestinismului romanitatii noastre. Spiritualitatea crestina a Scythiei Minor se caracterizeaza printr-un remarcabil nivel si bogatie de credinta ortodoxa prezente la toate nivelurile credinciosilor. Este o ortodoxie dinamica, in continua crestere, umpland viata si viziunea crestinilor din aceasta regiune. Ortodoxia a fost tot timpul alaturi de poporul roman, l-a invatat sa scrie, i-a inaltat bazilici, inscriptii si opere de arta nemuritoare, l-a aparat si l-a incurajat in momentele critice. Pentru noi, romanii, patrimoniul spiritual geto-dacic, inseamna nu numai frumusetea si bogatia limbii in care intra tot universul cu posibilitatile infinite ale gandirii si manifestarile spiritului uman, ci si toata nobletea sufletului stramosilor, cu datinile, dragostea de tara, vitejia in apararea mostenirii, capacitatea de a construi si omenia fata de toti.

59

BIBLIOGRAFIE GENERALA

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1990.

I. Barnea, „Noi consideratii privind monumentele crestine din Dacia”, in „Indrumator Pastoral”, Alba Iulia, nr.1, 1977.

I. Barnea, „Monumente de arta crestina descoperite pe teritoriul Republicii Populare Romane”, in Studii Teologice”, anul X, nr.5-6, mai-iunie, 1958.

N. Branga, „Cand si unde patrunde crestinismul in Dacia?”. Pe marginea unor vestigii din muzeul Brukental, in „Mitropolia Ardealului”, anul XVI, nr.11-12, noiembrie-decembrie, 1971.

Pr. prof. Ioan Ghe. Coman, „Izvoarele Ortodoxiei romanesti in crestinismul daco-roman”, in „Ortodoxia”, anul XXXIII, nr.3, iulie-septembrie, 1981.

Pr. prof. Ioan Ghe. Coman, „Spiritualitatea patristica in Scythia Minor. Ortodoxia credintei”, in „Ortodoxia”, anul XXIX, nr.2, aprilie-iunie, 1977.

Pr. prof. Ioan Ghe. Coman, „Contributia scriitorilor patristici din Scythia Minor – Dobrogea, la patrimoniulecumenismului crestin din secolele al IV-lea – al V-lea”, in „Ortodoxia”, anul XX, nr.1, ianuarie-martie, 1968.

Pr. prof. Ioan Ghe. Coman, „Scriitori bisericesti din epoca straromana”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1979.

Pr. prof. Ioan Ghe. Coman, „Scitii Ioan Casian si Dionisie cel Mic si legaturile lor cu lumea mediteraneeana” ,in „Studii Teologice” ,anul XXVII,nr.3-4, martie-aprilie, 1975.

Ion H. Crisan, „Spiritualitatea geto-dacilor”,Editura Albatros, Bucuresti , 1986.

N.Danila, „Consideratii asupra noilor materiale arheologice paleocrestine din Transilvania”,in „B.O.R.”,anul C,nr.7-8,iulie-august,1982.

60

N. Danila, „Opaite paleocrestine din Dacia”, in „Biserica Ortodoxa Rommana”,anul CIV, nr.3-4, martie-aprilie, 1986.

Pr. dr. Gheorghe I. Dragulin, „Identitatea lui Dionisie Pseudo-Areopagitul cu ieromonahul Dionisie Smeritul (Exiguul)”, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.

Pr. dr. Gheorghe I. Dragulin, „Ieromonahul Dionisie Smeritul, „Exiguus” sau „cel Mic” (aprox. 470-550)” ,in „Studii Teologice” ,anul XXXII, nr.7-8, iulie-octombrie, 1985.

Pr. dr. Gheorghe I. Dragulin si Augustin Dragulin, „Cercetari asupra operei lui Dionisie Exiguul si indeosebi asupra celei necunoscute pana acum”,in „Mitropolia Olteniei” ,anul XL, nr.5, mai-iunie, 1988.

Pr. C. C. Giurgescu, „Insemnatatea inscriptiei crestine in limba latina de la Biertan (jud. Sibiu)” ,in „Mitropolia Olteniei”, anul XXII, nr.5-6, mai-iunie, 1970.

Nicolae Gudea si Ioan Ghiurco, „Din istoria crestinismului la romani. Marturii arheologice” ,Editura Episcopiei Ortodoxe a Oradei, Oradea, 1988.

Dr. Ionut Holubeanu, „Monahismul dobrogean in secolul al IV-lea”, in „Revista de Teologie Sfantul Apostol Andrei”, Editura Europolis, Constanta, anul III,nr.5, iulie-decembrie, 1999.

Ioan Ionescu, „Inceputurile crestinismului romanesc daco-roman”, Editura Universitatii din Bucuresti, 1998.

Ioan Ionescu, „Priviri asupra cuvintelor cu sens religios din fondul principallexical al limbii romane”, in „Mitropolia Olteniei” , anul VIII, nr. 6-7,iunie-iulie, 1956.

Ioan Ionescu, „Problema gemelor gnostice descoperite pe teritoriul Romaniei”, in „Mitropolia Olteniei” , anul XXV, nr. 1-2, ianuarie-februarie,1973.

Nicolae Iorga, „Conceptia romaneasca a Ortodoxiei”, Bucuresti, 1940.

Stefan Lupsa, „Crestinismul romanesc a fost de la inceput ortodox”, in „Studii Teologice”, anul I, nr.9-10, septembrie-octombrie, 1949.

61

Dr. Nicolae Lupu, „Religia stramosilor”, Tipografia Seminarului greco-catolic, Blaj, 1935.

I.P.S. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, „Biserica Ortodoxa Romana. Una si aceeasi in toate timpurile”, Sibiu, 1968.

N.V. Pantea, „Legea stramoseasca”, Bucuresti, 1968.

Pr. prof. dr. Mircea Pacurariu, „Istoria Bisericii Oertodoxe Romane”, Sibiu, 1972.

Pr. prof. dr. Mircea Pacurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Romane”, vol.I,Bucuresti, 1980.

Pr. prof. dr. Mircea Pacurariu, „Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei si Bucovinei, Iasi, 1994.

Alexandru Popa, „Urme crestine la Apulum in epoca postromana”, in „Indrumator Pastoral”, vol I, Alba Iulia. 1977.

Prof. D. Popescu, „Despre Sfintii Epictet si Astion Monahul, martirii din Scythia”, in „Mittropolia Olteniei”, anul XLV, nr.1, ianuarie-februarie, 1989. Prof. dr. Emilian Popescu, „Organizarea Eclesiastica a provinciei Scythia Minor in secolele IV-VI”, in „Studii Teologice”, anul XXXII, nr. 7-8, iulie-decembrie, 1980.

Pr. prof. Ioan Ramureanu, „Istoria Bisericii Universale”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti,1992.

62

63

64