ROBERT TRIF

ÎNĂLŢIMI ŞI ABIS

Poate prea mic pentru a fi la înălţimea aşteptărilor, poate prea mare pentru capacitatea voastră de a înţelege zbuciumul unui suflet de copil-mare, poate prea nu ştiu cum, poate prea ….Oricum, singur aruncat de propria-mi nechibzuinţă între înălţimi şi abis…. Dincolo de taina fiinţei însăşi.

Robert TRIF – Petroşani, 5.06.2003

2

BIOGRAFIE ÎNTRE OGLINZI PARALELE

Nu m-am considerat niciodată un intelectual şi nici nu am fost vreodatăAsta nu m-a împiedicat însă să plonjez spre necuprinsul tărâm al gândurilorMagia ideilor eterne platonice mi-au îmbălsămat totuşi sufletul ros deVeşnicele întrebări ale filosofiei, am fost un veşnic călător spre necunoscutUn peregrin spre absolut, am fost vrăjit de chemarea infinitului şi-a nemărginirii.În drumul meu şerpuitor printre idei şi sentimente am căutat fericireaChiar dacă ştiam că era puţin probabil să-mi intersectez calea cu eaAm sperat să fim măcar pentru o clipă prieteni, şi ea nu mi-a înşelat aşteptărileM-a cuprins în braţele ei dulci preţ de câteva clipe, destul însă pentru a gusta din nemurireŞi a şterge din minte şi suflet tot puhoiul de nefericiri acumulate într-o sărmană trecerePrin lume. Nu ştiu cât las în urma mea, nici cui vor folosi toate zbaterile mele, dar nu regret nimicAm trăit cu intensitate totul atât în bine cât şi în rău, restul contează cred mai puţinMă prezint fără frică în faţa Universului, şi îi ofer drept palidă ofrandă trăirile mele

3

Nu ştiu dacă Spiritul a pierdut ceva prin actele mele necugetate sau dacă a câştigat cevaDe fapt nici nu cred că acesta ar fi scopul Fiinţei de lumină, asta dacă există un scop.Am orbecăit prin întuneric căutând lumina, şi chiar dacă nu am aflat-o întotdeaunaEa mi-a zâmbit cu tâlc deseori, iar eu am înţeles să port pe veci în suflet chemarea ei Am navigat cu mintea pe apele învolburate ale vieţii şi dincolo de ţărm m-am găsit pe Mine însumi.Veşnic nemulţumit am fost, şi pe bună dreptate cum aş fi putut să mă mulţumesc cu frânturiNu m-am săturat de jocul vieţii şi dacă s-ar putea aş lua totul de la capăt fără îndoialăAm iubit cu pasiune şi duioşie, am urât arareori şi doar având un motiv bine întemeiatDacă ar putea fi vorba de aşa ceva, am început multe proiecte dar am terminat puţineÎn grăbita mea trecere am uitat de unde am plecat şi unde voi ajunge, nu aveam răbdareCu siguranţă mi-a lipsit simţul echilibrului, nu am ştiut când să mă opresc la timpConştiinţa mea a fost deseori aruncată într-un continuu balans între contrariiSfâşiată între bine şi rău a rezistat cu greu istovitoarelor încercări la care singură s-a supus Dar a rămas Vie.I-am iubit cu o dragoste nebună pe Supraomul lui Nietzsche şi pe Idiotul lui Dostoievski

4

Le-am fost fidel prieten şi duhovnic amândurora fără să-i pot despărţi în vreun felPoate nici nu ar trebui să încerce cineva o asemenea crimă împotriva firii umaneCei doi simbolizează cel mai bine cugetul fiinţei plăpânde dar mândre care este OmulAceastă minune Vie a lui Dumnezeu care între oglinzi paralele străluceşte dincolo de Imensitatea infinitului cosmic, minune care dă sens şi împlineşte veşnicia, poate acesta sunt Eu, o biografie pierdută undeva în prea plinul dumnezeirii, una singulară însă, Unică în felul ei.

Robert-Ovidiu TRIF

5

VOLUMUL I

PEREGRIN SPRE ABSOLUT

6

I. SINGUR PRINTRE NĂLUCI …

7

SINGUR PRINTRE NĂLUCI

Sunt călător dintr-alte lumi, un exilat pe-acest Pământ.Pe umeri port povară grea, singurătatea-i crucea mea,Prea mult pe oameni i-am iubit cândvaAcum nici dac-aş vrea n-aş mai putea, De ce mă simt la mine-n patrie străinŞi prigonit mi-e sufletul de parc-ar fi hain ?

Nu vreau să blestem nici să mă răzbunDar e păcat şi jale de-acest pământ străbunPrea mulţi oameni de marcă şi genii fără de egalN-au fost luaţi în seamă, trudit-au în zadar,Cu ce-au greşit ei oare, c-avut-au prea mult har ?Că n-au vrut să se-nchine pe falsul vostru altar ?

Nu cred să mai existe dreptate pe pământNici cinste, nici virtute, ori vreun lucru sfânt.Privighetoarea-şi plânge în cântec al ei versIar eu dezleg cu mintea-mi al lumii tainic mers.

Nu cred să mai existe onoare pe pământNici lacrimi, nici iubire, ori vreun lucru sfânt,Zefirul suflă agale, pământul se dismeardăIar soarele cu-n zâmbet trist în nori dă să se piardă.

8

Singurătatea-mi pare a fi al meu destinIar viaţa-mi este plină de dor, jale şi chin.Cu toate acestea, Doamne, credinţa nu mi-o pierdŞi aş vrea ca-n astă viaţă pe toţi să pot să-i iert.

Străinu-mi-s prin lume, singur printre năluciTu viaţă veşnic crudă ce poţi să-mi mai aduci ?De patimi ros mi-e sufletul, de gânduri mintea plinăCu toate acestea încerc să ies, dinspre abis înspre lumină.

Şi-ncep din nou s-aud chemarea ta în mineO voce caldă ce mă-ndeamnă să mă întorc la tine,Căci astfel nu mai fii-voi singur şi-oi învăţa ce eiubireaDar pentru asta va trebui să-mi înţeleg menirea.

„ Şi vreme e ca să ucizi tot ce e rău şi sterp în tineŞi să păstrezi în amintiri doar lacrimi şi iubireSă poţi să uiţi ce-amar şi crud s-a cuibărit,în sufletu-ţi durereaCă nu mai eşti copilul ce ai fost demultCe-şi împletea din jocuri şi din vise fericirea.Nu mai fi trist, nu mai privi mereu spre nicăereaCi caută doar să fi mai bun şi poate-ţi vei găsi menirea ”.

9

TRISTEŢEA-MI METAFIZICĂ

Odată cineva mă întreba :„ Ce te-a întristat mai mult vreodată ?Pentru ce ai plâns ? Ce te bucură mult ştiu,Revărsarea purităţii, înţelepciunii, frumuseţii…”M-a întristat foarte tare faptul de a vedeaCăscându-se o prăpastie de netrecutÎntre lumea reală şi cea ideală,Între ceea ce doream să fiu şi ceea ce eram de fapt.Astfel am ajuns să mă lovesc de misterul neelucidatAl dualităţii universale, de care ne lovim neîncetatLa orice pas pe care încercăm să-l facem noi oameniiBiete trestii gânditoare, cum bine ne numea Pascal.Cum ar putea cineva dezlega misterul acestei minuni a lumii – Omul,Această fiinţă ciudată în care se întâlnesc deopotrivăCele mai sălbatice instincte animaliceCu cele mai înalte şi mai alese virtuţi:În care parcă dinadins înger şi daimon îşi dau mânaCa prin îmbrăţişarea lor extatică să se desăvârşeascăSuprema operă artistică a marelui Arhitect divin.Acesta e abisul în care căzut-am şi eu, la fel ca primul om, cel făurit din lut şi-nsufleţit de ziditorul suflu al Bunului demiurg.La fel ca tine, Adame, eu glasul spre ceruri îl redic Iar cu o mână-mi şterg o lacrămă ce-ncepe a-mi se prelinge pe obraz.

10

O, da bătrâne meşter, la fel ca întâia oară istoria se repetă, sub ochii tăi tăcuţi şi blânzi deopotrivă.Căci şi eu pentru-o clipă muşcat-am din blestematul fruct, al cunoştinţei binelui şi răului.Da, Doamne, căci lacrămi de sânge-mi picură pe-obraz,De valul credinţei în tine mă simt ca purtat în extaz,Şi totuşi nu te-am găsit nicăereaDeşi tu eşti pretutindeni, şi-mi şti doar durerea,Aş vrea să-mi cunosc doar menireaŞi scopul acestui mister al dualităţii universaleC-aceasta-i tristeţea-mi metafizică.

11

DESTIN

Sfârtecare, sfâşiere, abis sufletescMizerie, viciu, gând nebunescIspită, tentaţie, chemare şi dorSperanţă, iluzie, veşnic amor.

Zbatere, luptă, aprig îndemnIubire, viaţă, naştere, semnBoală, moarte, dulce blestemDăruire de sine, plăcere şi chinFantezie, renaştere, înviere, sublim.

Voinţă, dorinţă, curaj, eroismLege, credinţă, dreptate, altruismAmăgire deşartă, minciună şi visNeşansă, revoltă, înălţimi şi abis.

Disperare, pierzanie, întunerec, veninÎmpăcare, salvare, lumină, seninSuspiciune, neîncredere, falsitate, meschinFatalism, adevăr, nemurire, divin.

Liberă soartă, joc şi sorocDevenire, împlinire, şansă, norocTainic misteriu, paradoxul neştiutZborul spre ceruri, întâiul sărutSaltul spre necunoscut.

12

MICROCOSMOS

Nins-a peste trupu-mi vremea lin duiosBucurii, tristeţi, iubire, patimi făr’ de rostSunt bătrân de anii-mi număr dar copilărosParcă ieri eram copil, toate parcă ieri au fost.

Albă lebădă gingaşă lin pluteşte spre apusPuf de păpădie dalbă, suflete unde te-ai dus ?Călător de mii de veacuri tu deloc n-ai hodinitVino îndărăt ştrengare că destul ai hoinărit.

Geaba mi te lauzi tu mie câte cele ai văzutCând tu nici pe tine însuţi încă nu te-ai cunoscut.Prin abisuri şi genune ce himere te-au purtatCa să vezi în zorii zilei că dormeai şi c-ai visat ?

Lumi albastre, hăuri negre, unde oare le-ai zăritNu e Universu-n tine mic şi totuşi nesfârşit ?De la Alfa la Omega totu-acolo-i oglinditScotoceşte dar prin tine, eşti Nimic şi Infinit.

13

REVOLTA

De ce oare singuri ne-am tot amăgit Că există iubire sau plus infinit ?Adevărul, chiar de ne doare cumplitE acesta : Dumnezeu a murit.

A murit înainte de-a se naşte în noiA rămas doar speranţa scornită de voi,Cei ce zilnic ne-amăgiţi cu cuvinte de soiPe noi cei robiţi doar de griji şi nevoi.

Religia-i o himeră, o iluzie, un visNăscocire din a minţii tainic abis,E invenţie a omului neştiutorZămislită din jale, chinuri şi dor.

Suntem pe veci ai nimănui, copii ai neputinţeiDegeaba ne-amăgiţi pe noi cu magi şi taine sfinte,Cu vise, idealuri îndrăzneţe şi blajine poveţeN-o s-alungaţi din suflete noianul de tristeţe,Iar cu falsele precepte, dogme şi strâmbe judecăţiNu veţi obţine de la noi decât amarnice regrete.

14

De ce-aţi ucis speranţa voi oameni sluţi şi răi ?Care-n mândria voastră v-aţi mai crezut şi zei,N-a fost să fie credinţă mai oarbă ca a voastrăNoi am rămas fideli străbunei datini ce ne-nvaţăCă nemurirea e în noi şi nu-n afara noastră.Să plângem de va fi să ne naştem pe-acest crudpământ,Să râdem atunci când ne vom sfârşi rând pe rând.

15

COCOŞATUL

Vertical, e o noţiune, cam abstractă unii zicParcă ar fi din geometrie, dar nu-i bună de nimicCic-au aplicat-o unii de-au sfârşit-o tare prostAlţii încă încearcă astăzi să arate c-are un rost.Pentru aşa-ndrăzneală însă, zice-se că eşti un prostCă n-ai învăţat nimic dintre toate câte-au fostDemonstrat fiind de veacuri că nu-i bună de urmat.Înclinat, curbat sau strâmb, cocoşat şi lăudatPrecum chiar zicala spune, este constatatCă dintotdeauna sabia, nu taie capul plecat.

Vertical e o aberaţie într-o lume de obscuri„Common sense” e tot ce cere lumea asta de nebuni.De cumva ai vreo idee care nu-i pe placul lorPune-i lacătul iar cheia ascunde-o de ochii lor.Să ridici la rang de genii, idioţi şi ageamiiN-ai nevoie de Socrate, asta-i tot ce vor să şti.

Nu-i nimic că n-ai idee cine a fost AristofanEco, Edison, Bartholdi, tu laudă-l pe mocofanFă-te mic, umil, cuminte, stai tot timpul cocoşatRăspunde când te întreabă, nu-ncerca să dai vreun sfat,Miere vocea ta să fie şi să pari transfiguratC-a binevoit la tine să se uite-un potentat.

16

Linguşind pe zeii zilei crezi c-ajungi în tagma lorDe la masa cea bogată să primeşti câte-un oscior ?Râzi domol gândind în sine, poate-mi dă ciolanul totDe le susur în ureche ce spun unii şi ce pot,Zadarnic visezi ciolanul, carnea e doar pentru eiOasele, şorici şi zgârciuri ale tale-s dacă vrei.

Vinzi prietenul, vecinul, soră, frate, tot ce poţiPentru o mică avansare preţ de încă şase zloţi,Ca să fii mai sus măcar cu-n deget peste toţiNu te dai în lături nici să-i scuipi pe morţiStriveşti tot în cale-ţi pentr-un ţel meschinChiar de laşi în urma-ţi, jale doar şi chin.

Vine însă o vreme când vei regretaDin sufletu-ţi pustiul să îl umpli ai vrea,Prea târziu bătrâne au nu şti că eşti mort ?Gol sărac la suflet, n-ai decât un ort,Învăţa-vei oare cum să fii bogatÎn veac iubind pe ceilalţi necondiţionat ?

17

TOLERANŢA

Că răul nu există, doar bine mai puţinDemult au spus-o alţii, ba chiar şi un Plotin.Să fie oare bine să vrei câte puţinSă fii modest, cucernic, să ai un mic destinSă crezi că un pas în urmă e doar un mic declin ?

Că răul nu există, ei bine pot s-acceptDar să fii bun, cuminte, e oare înţelept ?Să te înhaţe proştii de pari a fi deşteptCă ai prea multă minte şi suflet ei detestIar tu să rabzi cuminte şi fără de protest ?

Când tu din bunătate mereu îi tolereziEi dau cu pietre-n tine de parc-ar fi neroziMai dai un pas în urmă că doar creştin te creziPlăteşti cu pâine, lacrimi, că ai şi tu un crezDar până când crezi oare că am să mai cedez ?

Că binele învinge e un final de basmTu-mi calci mereu pe suflet cu rânjet şi sarcasmViaţa-mi faci un haos de bube şi marasm.Şi-n numele credinţei de-a pururi să iert euSă mă închin la tine de parc-ai fi un zeu ?Pe tine nu te iartă nici bunul Dumnezeu.

18

BLASFEMIE

Cum să pot crede în infinit când totu-n lume piereIar al meu suflet chinuit prin spaima morţii trece,Când însuşi Dumnezeu e un vis stupid, nălucă efemerăNu îmi rămâne decât să mă sinucid, sau să devinhimeră.De nu voi fi fiind un biet nebun, ce altceva-mi rămâne de făcutM-am săturat de tot ce-i bun, nu vreau o viaţă doar de împrumut,Nu vreau să mai fiinţez iluzii, mai bine să hrănesc cu trupu-miDoar viermii cei hulpavi ce-abia aşteaptă să se înfrupte din belşug,Cu viaţa-mi cea săracă ce nu putut-am s-o trăiesc aşa cum se cuvineŞi cine ştie dacă nu aşa-i cu mult mai bine.Nu vreau să cred în viaţă, şi strig în gura mare a meanemulţumireSă se termine cu mulţimile de rând, cu proştii înmulţindu-se în neştire.Ce Dumnezeu scârbavnic o fi având nevoie doar de oştiri supuseDe preoţi ce proclamă ascultarea, de saltimbanci ce râd, dar nu pe-ascunse ?Ba eu, umilul spectator, să mai declar că sunt chiar fericitCă mi s-a dat răgazul să trăiesc printre lighioane,

19

Şi să declar că-s singurul tâmpit, de nu voi crede totulfără cercetare.Să-mi vând şi sufletul acelui idol care, pesemne s-ascrântit, se pareDe prea multă iubire poate, de milă pentru cei săraci cu duhul, oare ?Nu vreau să mă încred în falşii zei ai lumii, mai bine tainica însingurareSă mă cuprindă pentru totdeauna, iar libertatea fie-mi călăuză-n continuare.Desigur, se va spune că-s credul, naiv, prostit de propriu-mi visDar dacă singur visul este adevărul, cel mai presus de orice fireŞi nu-i chiar totul pe acest pământ doar crudă amăgire ?Atunci chiar eu sunt Dumnezeu şi tot ce este închipuireÎmi aparţine numai mie, singurul viu din întreaga omenire.

20

CÂNTECUL SUPRAOMULUI

În astă lume loc de mine nu-iCi eu mă simt mereu al nimănuiUn pelerin spre Absolut, un trecător spre nicăereaAl vieţii nepătruns mister, nu-i voi găsi nicicând menirea.

Aşa grăit-am eu atunci când nu ştiam ce-i fericireaAcum însă pot să strig : cel mai de preţ e nemurirea.Am pribegit pe aspre căi până a atinge măreţiaAcum cobor la voi prin văi din întuneric să v-aduc lumina.

Cel înţelept în început sfârşitu-l vedeÎmi glăsuiau odată acele sfinte Vede,Dar de-un început acum nu pot să-mi amintescC-a existat vreodată nu pot să mă gândesc.

Pe-un munte vechi şi sacru, în linişte şi-n frigEu şed stăpân de veacuri şi moartea vreau s-o înving.În peşteră, în stâncă, făcutu-mi-am căminDeasupra creştetului meu e doar cerul senin.

Ce-mi pasă atunce mie de aste începuturi ?Când pentru mine toate aceste sunt nemicuri,Au tot nu înţelegeţi că eu nu sunt ca voiFăcut doar din rebuturi, din apă şi noroi ?

21

Ce-mi pasă atunce mie de stirpea lui Adam ?Căzută demult pradă mândriei lui Satan,Când eu sunt Supraomul cel veşnic ne-nfricatCe astăzi vrea să strige : eu sunt eliberat…

Adunătură de mişei, proroci vestiţi şi farisei lipsiţi toţi de-o voinţă,O, bine a zis cel ce a zis, că-n lumea asta totu-iSuferinţă,Dar eu deschis-am omenirii calea, spre cele mai senine zări – prin umilinţăŞi tot eu v-am făcut apoi, să deveniţi titani sau falnici zei – prin jertfă şi credinţă.

Dar poate mă veţi întreba cândva ce-nseamnă aste cânturi ?Cum poate umilinţa şi mândria să stea-mpreună în aste imnuri ?Cui să jertfiţi tot ce aveţi, cui să juraţi credinţă ?Că ce-aţi avut şi ce-aţi pierdut prin toată astă pocăinţă ?

Vă voi răspunde neîntârziat şi răspicat aşa cum mi-este felul :Lui Dumnezeu Adevărat să-i dăruiţi a voastre inemiŞi nu uitaţi că-n faţa lui sunteţi ca nişte nimeni,Plini de iubire apoi să fiţi şi s-alungaţi acea slavă deşartăŞi prin voinţă şi curaj să fiţi apoi stăpâni pe-a voastrăsoartă.

22

În faţa celor ce-au slujit minciuna, ura şi trădarea, să nu îngenunchiaţiCi pentru cinste, onoare şi virtute, de-a pururi să luptaţi.Priviţi acum la mine oameni, eu sunt nemuritorŞi-n zboru-mi către astre etern învingător,Slujit-am adevărul cu ale sale arhetipuri – Iubirea, Arta şi Frumosul, ce minunate-s aste chipuri.

Au fost ’naintea mea o seamă de-nţelepţi, ce-şi lăudau cu râvnă a lor învăţăturăDar eu vă spun c-aceştia toţi în faţa mea, nu fac decât o jalnică figură.V-au spus că Dumnezeu e mort şi-n locul lui nu s-au sfiit deloc, să-nalţe egoul lor drept idolDar eu vă spun că Dumnezeu e viu şi-nvăţătura lorscornită-i de întunecatul diavol.

Lipsit de haruri şi voinţă e-n agonie omul vechiŞi-n urma lui lăsa-va o crudă amintire,Dar din cenuşa-i falnic va renaşte – El, Omul nouCel zămislit din foc şi din iubire.Pe fruntea-i naltă ce-o redică triumfător la ceruriSe află înscrisă-i Steaua IzbăviriiCe cu-al ei nimb de raze va străluce-n gloriiEterna Cruce a Mântuirii.

23

Vă las ca testament dorinţa de-a cunoaşte, ce singurăElibera-va din robiePe toţi acei ce-n straşnica orbire, n-au vrut a şti căDumnezeul nostru e iubire.Să fiţi neîndurători cu răul ce-ncepe a prinde-n sufletele voastre rădăcinăŞi să sădiţi în inimi sămânţa de lumină, ce-o reaprinde iar în voi scânteia cea divină.

24

II. IUBIREA CA UN INFINIT…

25

IUBIREA CA UN INFINIT

Fără de rost e-a vieţii tainăTrăită fără de-al iubirii dorO clipă doar sublimu-ţi chipPutea-voi să ţi-l prind din zborŞi-apoi să mor, să mor, să morUcis din dragoste de miticul Amor.

Numai cu-n zâmbet doarSă-ţi mângâi adormireaSă pot să spun apoiCă atins-am nemurirea,Iar ochii tăi ca doi luceferiSă-mi lumineze vecinicia.

Îmi pare că mi-s ShivaEternul neclintitIar tu că eşti o ShaktiDin visu-i nesfârşit,Mişcat din fiinţa-mi veşnic însinguratăPrivirea ta îmi pare ca de gheaţă.

Aievea parcă văd, lumina dintru începutA sufletului care făcutu-sa trup,Dar ce să fie astă lumină orbitoareCe pârjoleşte totu-n calea ei ?De nu iubirea cea care aţâţă

26

Chiar şi pe cei mai îndărătnici dintre zei.E nebunie oare, beţie sau blestem ?Sau rug aprins de flăcări Arzând spre-adâncul ceri ?E rană sângerândă pe-altarul de cristalDin care se-nfiripă oceanul primordial.

O clipă doar de aş puteaSă ştiu ce-nseamnă fericireaŞi-atuncea atârnat de-o steaSă pot cuprinde nemurirea.Şi tot acest mister divinSă-mi cânte pururea iubirea.

Şi-apoi din roua îmbrăţişării noastreRăsară mii de sori galacticiCe au să cânte în sunet de chitarăCă suntem călători pe drum de aştri.Şi ale noastre lacremi vărsate-n întunericSă se preschimbe toate în curcubeu feeric.

Din vremi demult apuse făcut-am legământNedespărţiţi trăi-vom mereu pe-acest pământChiar dincolo de moarte vom trece amândoiCăci noi doar unul suntem şi nu mai suntem doiTreziţi din visul cosmic al Mayei gând netotVom şti că toate-s unu şi unu este tot.

27

DIN AL IUBIRII DOR

Un fulg de nea din naltul cerCăzutu-mi-a pe pleoape,În noaptea albă învăluită în misterIubita mea te simt tot mai aproape.

E noaptea sfântă de CrăciunNăscutu-sa MântuitorulIar eu la gura sobei stândMă arde iarăşi dorul.

Mi-e dor de tine draga meaMi-e dor dintotdeauna,De luna albă de pe cerCe luminează-ntruna.

Mi-e dor de glasul tău suavDe zâmbetu-ţi şăgalnic,Ce prinde a bate-n pieptu-mi cel firavUn cântec din a inimii ritm tainic.

Mi-e dor de-aprinsul roş al buzei taleDe ochii cei ca două mici mărgăritare,Ce parcă îmblă prin văzduh şi printre stelePurtând cu ei răvaşul tainic al iubirii mele.

28

Mi-e dor de tandra ta îmbrăţişareŞi de sărutu-ţi cel dezmierdător,Aş vrea acum şi pentru eternitateSă fiu cuprins de al iubirii tale dor.

29

SINCERITATE

Mi-e dor adânc cumplit şi crâncenSă urlu aş vrea dar nu-i decât un scâncetRănit adânc cumplit şi crâncenMi-e sufletul, iar urletu-mi e scâncetDe râsul tău nevinovatMi-e dor adânc cumplit şi crâncenCă nu mai e ce-a fost odatRămas-a doar un scâncet,Ce sună fals şi durerosŞi-atâta-i de cumplit şi crâncenCă mi-aş dori atât de mult să nu fi scosVreodat, nici măcar primul scâncet.

Mi-e dor adânc duios şi dulceSă strig aş vrea dar nu-i decât o şoaptăMi-e sufletu-adormit adânc duios şi dulceIar strigătu-mi devine biată şoaptă.De jocu-ţi de copil nevinovatMi-e dor adânc duios şi dulceDe ce nu vrei ca altădatÎncet să mă dezmierzi în şoaptă ?Apoi să mă săruţi pe ochi plângândCa-n vis duios şi dulce,Să nu mă mai trezesc nicicândSă-mi susuri dulci cuvinte-n şoaptă.

30

Şi ne-am jurat îţi aminteşti, să fim copii o viaţăCă nu mai eşti ca altădat de ce nu-mi spui în faţă ?Ştiu bine asta m-ar răni adânc cumplit şi crâncenChiar dacă în mândria mea n-aş scoate nici un scâncet.Şi poate cine ştie când, odată-n altă viaţăVom fi din nou ca doi copii nebuni, iubindCu dor nestins, adânc, duios, cumplit de dulce.

31

MINUNEA LUMII

Minune a lumii eşti femeie, eşti amăgire şi blestemIar chipul tău duios şi dulce, din amintiri mereu îl chem.Tu poţi să-l urci pe Om pe-nalte piscuri, sau să-l scufunzi în tainicul abisCu toate acestea află de la mine, tu eşti al lumii cel mai splendid vis.

Minune a lumii eşti femeie, tu eşti chemare, vis şi dorCu chipul tău pururi-n minte putea-voi fericit să mor.Tu-l porţi în suflet şi pe daimon dar şi pe tainicul amorCu toate acestea află de la mine, tu eşti al lumii cel mai scump odor.

Minune a lumii eşti femeie, tu eşti iluzie şi misterIcoana ta mi-e întipărită-n minte şi astfel nu mi-e dat să pier.Căci fără tine nu-i speranţă în tot acest destin mizerŞi cum putea-voi fără tine să urc victorios spre cer ?

Minune a lumii eşti femeie, tu eşti otravă şi nectarDar cel ce ştii-va a te cunoaşte, va îndrăgi preţiosul dar.Tu eşti un înger de lumină în tot acest vacarm nebun

32

Eşti raza de speranţă plină, eşti tot ce poate fi mai bun.Minune a lumii eşti femeie, eşti zâmbet de copil nevinovatDeşi o lume-ntreagă ştie c-ai ispitit pe-ntâiul tău bărbat.Dar poate tocmai de aceea, muşcând din fructul refuzatExistă azi în lume omul şi nu un biet nebun ratat.

Minune a lumii eşti femeie, eşti astrul suav din naltul cerLuceafăr blând în miez de noapte şi-aducător de vechi mister.Eşti roua dimineţii noastre şi lacrima ce-n veci suspină-n adânc sufletul meuEşti maica noastră cea de daruri plină şi sfânta ce-a născut pe Dumnezeu.

33

DĂ-MI ROGU-TE, IISUSE

Dă-mi rogu-te, Iisuse puterea de-a răbdaPe umeri şi pe braţe să pot a-mi duce crucea,Au dacă nu putea-voi să port povara greaAtunce dă-mi voinţa de-a nu descuraja.

Dă-mi rogu-te, Iisuse puterea de-a iertaPe cel ce-n viaţa asta doar rău făcutu-mi-a,Pe cel ce mă urăşte, pe cel ce mi-e duşmanCu gândul şi cu fapta nicicând să nu-i condamn.

Dă-mi rogu-te, Iisuse puterea de-a iubiPe cel ce-n viaţa asta prieten nu-mi va fi,Pe cel sărac cu duhul, pe cel bogat şi răuCu gândul şi cu fapta să-i pot iubi mereu.

Dă-mi rogu-te, Iisuse puterea de-a speraCă viaţa-mi cea urâtă mi-o voi putea schimba,Căci tu eşti adevărul, lumina şi putereaPrin ale tale daruri îmi voi găsi menirea.

Dă-mi rogu-te, Iisuse puterea de-a trăiAceastă viaţă, bună ori rea, cum îmi va fi,Chiar dacă deznădejdea mă va cuprinde iarVoi şti că-mi vei trimite din prea plinu-ţi har.

34

Şi dacă toate acestea îmi vor fi mie dateNu-mi va fi frică atunce la uşa ta a bate,Căci chiar de nu fii-vor aceste daruri dateEu tot voi şti că-s mântuit şi-eliberat de toatePrin moartea ta pe cruce, prin învierea taEu sunt copilul tău acum şi pururea.

35

ETERNUL VIS

De-aş fi o floare, cu miriadele-mi de petale multicoloreaş mângâia întregul pământ roditor şi divin,De-aş fi o pasăre, spre bolta-nstelată a ceruluim-aş înălţa în zboru-mi liber senin,De-aş fi o picătură de apă, oceanul cel marecu vuietul meu l-aş face şi mai imens,De-aş fi o piatră, din tăcerea-mi de granitaş vorbi tuturora despre timpul cel de necuprins,De-aş fi un arbore, aş prinde trainici rădăciniîn chiar inima lumii,Şi mii de ramuri tinere crescându-miaş deveni eterna axis mundi,De-aş fi o apă curgătoare, în susurul ei tainic cristalins-ar oglindi chiar viaţa viitoare,Ce pururea se naşte şi nu moareşi creşte şi se stinge nestinsă-n absolut.De-aş fi o flacără, cu lumina-mi tot răul din lume l-aş arde pierind totodată cu el în eter,Iar din cenuşa cea tainică, o lume ca-n splendidu-mi vis aş creaUn altfel de soare, pământuri şi cer.De-aş fi doar vânt, din muzica-i cerească eternul vis ar străluci în noaptea adâncă a sufletului meu,Şi-ar răsuna din magice abisuri, o lume nouă plină de mistere, ce astăzi parcă nu-i şi mâine este,De-a pururi fiind zidită năuntrul cugetului meu.

36

O incantaţie a sacrificiului perpetuu, o simfonie magică a lumii noi,Căci tot ce se petrece-n lumea asta, e doar eternul visMagnific, al Dumnezeului din noi.De-aş fi o stea, spre solitudinea azururilor mi-aş îndrepta soliaCe-ar conţine-ntrînsa veşnicia şi-eternul vis al sufletului lumii,Ce va vesti odată pentru totdeauna – esenţa nemuririi e Iubirea.

37

ÎNVIERE

În noaptea aceasta avut-am tainic visUn vis ce cobora din înălţimi de nedescrisDin hăul nefiinţei şi-a vieţii rădăciniPrinse-se loc în sufletu-mi un vechi mister divin.Şi se făcea că-n chinuri din focul de luminiMi se născuse în suflet un minunat destin,Iubeam întâia dată un chip suav de fatăIar eu simţeam că nu sunt eu ci umbra dealtădată,Stăteam cuprins de gânduri în noaptea adâncă a sufletului meu, priveam spre naltul cer albastru şi mă uitam spre stele, şi dintr-odată ca într-un basm lumea pieri cu toate cele.Apoi eu mă trezisem din visul de cleştarŞi mă-ntrebam în gându-mi de-i totul în zadarDe ce trăiesc pe lume, de ar avea vreun rostTot chinu-acesta jalnic, tot visul cel duios ?Dar nu, nu mă trezisem căci încă mai visamSau nici nu adormisem, nici nu mai existam,Iar am privit spre stele, spre astrul alb şi suavDar luna era roşie, privirea ei de gheaţăCredeam că nu voi mai cunoaşte o altă dimineaţă,Era o cruce mare pe faţa-i sângerândăIar inima din pieptu-mi era tot mai plăpândă,Căci stelele plângeau cu lacrimi mari de focIar eu credeam că-n lumea asta nu mai există locPentru un om ca mine străin de-aproape tot,

38

De idealuri sacre, de magice iubiriDe tot ce-nseamnă în lume amăgitor destin.Am ştiut atunci pe dată că omul din mine a muritŞi-odată cu el un întreg univers a pierit,Am început să plâng, de fericire însăCăci s-a născut din moarte un altul pe pământCel plămădit din stele, lumină şi cuvânt.Nu mai eram eu însumi, hain şi egoistNu mai eram acelaşi veşnic tristDescoperit-am taina rostită de HristosNumai de-aveţi iubire aveţi pe lume-un rostÎmbrăţişat-am stele, luna cu cer cu totM-am bucurat că astăzi a înviat HristosDin omul vechi rămas-a cenuşa-i de prisosStrăluce astăzi Omul nou,pe veci cucernic credincios.Acesta-i visul tainic pe care l-am avutÎnsăşi din crucea lumii, îmi pare s-a născut,Şi-am înţeles că omul în sufletul său poartăSămânţa nemuririi şi-a veciniciei soartă,Lumină din luceferi, sânge din sfânt potirIubirea – taina sacră s-a pogorât din cerPe crucea din Golgota s-a săvârşit etern mister,A înviat speranţa prin Domnul nostru IisusCăci mântuirea noastră ne vine doar de sus.

39

PARADOXUL IUBIRII

Am încercat să fug de tine, la început din fricăFrica de mine însumi, de propria-mi imagineOglindită în privirile tale dulci şi amare.Mai apoi fugit-am din gelozie, ori nerozieSau poate şti tu mult mai bine de ce.Iar în cele din urmă fugit-am dezgustatDisperat, dându-mi seama cine erai de fapt.Erai eu, sau mai bine zis tot ce era până atunci sau Credeam că este, străin sufletului meu,De aceea am fugit şi-am alergat până dincolo…Dincolo de mine, dar oare cât timp aş mai puteaSă alerg, să m-ascund, să sufăr departe de tineCând ştiam prea bine că de mine însumi fugeam.Cu cât mai mult alergam, cu atât mai mult te simţeamAproape de mine, alături de mine, sânge din sângele meu.Sunt nefericit, chiar dacă paradoxal sunt condamnat pe veci la iubire…Tu eşti iubirea mea dintotdeauna şi te vreau numai pentru mine, chiar dacă ştiu prea bine că sună egoistDar altfel nu gândesc c-ar putea fi, şi totuşi în mod bizar, chiar dacă te-ai oferi tuturor, tot te-aş iubiBa poate chiar mai mult, şi asta deoarece tu eşti Abraxasul, adică Dumnezeul – diavol, în faptTu eşti prostituata şi sfânta mea deopotrivă…Iar eu, eu sunt sclavul şi stăpânul tău pe veci şi din vecie, doar îţi aduci aminte cum ne jucam nevinovaţi în Eden, iar mai apoi sedusă fiind de şarpele vicleanŞi dusă în ispită, ai reuşit să m-amăgeşti şi pe mine,

40

Şi astfel a început istoria întregii omeniriCu noi doi împreună, condamnaţi fiind la viaţă, la căutare, perpetuă căutare, adâncă, tumultoasă şi crudă disperare.Dar iată că ne-am întâlnit, din nou, de dincolo de veacuri, şi cum crezi oare c-aş mai putea să te pierdSă te cedez, cine-i nebunul care ar putea să ne mai despartă vreodată ?Mi-eşti dragă, suflet din sufletul meu, suflare din Dumnezeu, durere din durerea lumii întregi.Fără tine nu mai sunt eu însumi, fără tine lumea devine un circ, fără de noi totul devine sterp şi pustiuMoarte aridă, trăire stupidă, un haos tăcut…Am înţeles privindu-te pe tine supremul secret – Jertfa de sine, fericirea crescută pe durerea sublimăSuferinţa deplină, nemurirea născută din moarteIubirea din ură, răul din bine, lumina din întunerec.Nu, hotărât sunt să te păstrez, cu orice risc, cu orice preţ, viaţa mea ţie îţi aparţine, inima mea pentru tine va bate, şi-ţi mulţumesc pentru tot ce a fost, pentru tot ce astăzi nu este, pentru tot ce mâine şi pururi va fiPentru flacăra aprinsă, nestinsă nicicând, pururea-n gând şi în suflet – iubirea…Da, căci voi iubi mereu diabolicul din tine, din mine, din lume, din Dumnezeu, iubirea ce-n veci nu se stingeSe-aprinde şi iar se-aprinde stingând moartea din lume, boala din suflet, din trupuri, din minte…

41

III. PEREGRIN SPRE ABSOLUT…

42

PEREGRIN SPRE ABSOLUT

Rănit cumplit mi-e sufletul iar gându-mi răscolitAdânc chiar din străfunduri mă simt acum golit,Uitat-am de vreodată pe cineva-am iubitSunt trunchi uscat şi veşted de frunze dezgolit.

Uitarea aşternută-i pe sufletu-mi pustiuCe-am fost, ce sunt şi fi-voi cum oare să mai ştiu ?Secat pe dinăuntru sunt mort ori poate-s viuCe-am fost putea-voi oare vreodată să mai fiu ?

Nimeni nu mă cunoaşte, de nimeni n-am habarStrăinu-mi-s de mine şi mă caut în zadarPierdut sunt pe vecie cu sufletu-mi cobzarPlângând singurătatea-mi pe strune de coşmar.

De unde vin şi unde aiurea voi plecaCe sunt, de ce, şi care-i rostul să-mi spună cineva,Sau cine a hotărât că eu voi existaHazard, fatalitate, destin sau altceva ?

Prin sufletu-mi pustiul umbla-voi nesfârşitGăsindu-mă pe mine pierdut în infinit,Ştia-voi atunci Doamne, ce sunt şi ce-ai voit ?Cumplitu-mi dor de mine avea-va un sfârşit ?

43

Singurătate oarbă m-apeşi ca un blestemPrin ploi de lacrimi Doamne, la mine eu te chem.,S-a reaprins scânteia ce-n suflet mi-ai săditŞtiindu-mă pe mine, Doamne, pe tine te-am găsit.

44

A FOST ODATĂ SAU NICICÂND

A fost odată de demult când nimeni nu eraNici fiinţa nici nefiinţa nu începuseră a exista,Şi-atunci deodată din nimic creaţia începeaDin neantul fără de sfârşit lumina o năştea.

Astă lumină din trecut cum începuse a lumina ?Din neantul fără de-nceput cum reuşise-a apărea ?Cuvântul a trebuit din nou iubirii glas să-i deaSă poată să ţâşnească afară să se transforme-n albă stea.

Aşa visa bătrânul schimnic închipuindu-şi facereaUn glas puternic ca de tunet îi tulburase însă liniştea.Cine îndrăznit-a mă-ntrerupe din splendida viziune a mea ?Acum repede răspundă-mi de nu pe veci l-oi blestema.

„ Viziunea ta din visu-ţi întrupată, nu prea îmi pare a fi adevăratăMai bine ascultă-mi tainica chemare, căci eu sunt cel ce-n veci nume nu are,Căci fost-a oare un început, e vreun sfârşit ce va să vină ?Sau totul nu-i decât un joc, a Absolutului eternă plăsmuire.

45

Sămânţă a universului e Timpul, iar Adevărul este fiul lui,Şi Maică a stelelor e Cerul, iară Lumina-i umbra Tatălui.Când prin a sufletului zbucium, tu singur vraja lumiio vei descoperiiEliberat de vălul ignoranţei, om al cunoaşterii deplinete-oi numi.

Când mintea ta putea-va cuprinde infinitulAtunci vei şti că totul e frate cu nemicul,Vei şti că tot ce-n lume îţi pare trecătorPoartă în sine icoana celui nepieritor.

Când sufletu-ţi de scârbe purificat va fiVei şti să-nveţi pesemne şi arta de-a iubi,Şi tot ce se petrece în cercul vostru strâmtVei şti că poartă în sine eternul legământ. „

O, glas serafic, cât-armonie zace ascunsă în ale tale spuse, ce par că din nefiinţă vinCăci cum putea-voi eu cunoaşte şi dezlega acest mister, ce-mi pare-a fi divinCând mai adineaori crezut-am că nu-i enigmă-n lumea asta pe care eu să n-o dezleg…Şi-adâncă taină-mi pare acum lumea, că nici pe mine însumi nu mă mai înţeleg.

46

„ Era pe când nici timpul nu începu-se a curgeŞi nici pe ceriu stele nu se întrezăreau,Eu singur stam atunce şi cugetam aieveaDe-i bine ori de-i rău puterii glas să-i dau

Din mintea-mi prinse viaţă un gând ca şi o razăŞi infinitul cosmic deodată-l luminează,Făclii de stele aprinse, gigantici galaxiiDin mintea-mi necuprinsă pe dată se ivi.

Şi glas eu dat-am vrerii prin Unul meu născutCa sori, pământ şi timpul să aibă începutŞi omul peste toate fie stăpân făuritorLiber destin şi spirit, divin, nemuritor. „

47

EU SUNT

Mă simt atras de-un dor nemărginitDeşi eu sunt eternul neclintitşi veşnicul făptuitor,Mă simt atras o clipă doar, de infinitDeşi eu sunt repaosul cel nesfârşitşi focul veşnic arzător.

Mă simt din-al nefiinţei vis născutDeşi eu nu pot fi vreodată cunoscutşi sunt eternul nenăscut,Mă simt din-a cuvântului vibraţie creatDeşi eu nu pot fi vreodată exprimatşi sunt eternul necreat.

Mă simt a aparţine astei lumi de faptDeşi ea nu a existat cu-adevărat vreodat,Ci doar din mila mea eu viaţă i-am datCăci ea devine-ntruna şi nu e niciodat.

Mă simt atras de-al Mayei joc nebunCă însumi despre mine nu ştiu ce să mai spun,Că sunt eu moartea, bezna ori nemicul ?Sau poate că sunt viaţa, lumina, infinitul ?Sau toate aceste nume topite-s într-un cântAl cărui viers să spună că eu sunt cel ce sunt.

48

JOCUL CU MĂŞTI

Din neştiute vremi renasc în trup murindPrin câte lumi umblat-am şi cât să mai colind ?Uitat-am vieţile-mi trecute şi câte încă vinPe Terra ori aiurea pe-un alt pământ sublim.

Şi dac-am fost odată călugăr sau chiar sfântŞi mii de oameni chemat-am la tine prin CuvântŞi-am învăţat ce-i mila şi m-am jertfit pe sineŞi i-am iubit pe ceilalţi slăvindu-te pe tine…

Şi dac-am fost odată un mare om de statŞi-am cotropit popoare şi ordine am datŞi decimate fost-au şi duse nicăereaCă nu-mi plăceau culoarea, sorgintea sau ideea…

Şi dac-am fost odată eretic sau ateuŞi am respins ideea de orice DumnezeuŞi proclamat-am Omul stăpân şi-atoateştiutorAsupra vieţii, morţii, prezent, trecut şi viitor…

Şi dac-am fost odată un mare InchizitorŞi-am ars pe rug eretici pentru credinţa lorŞi i-am supus la cazne şi oasele-am zdrobitSă îi aduc pe cale la tine negreşit…

49

Şi dac-am fost odată martir crucificatŞi stat-am drept ca bradul cu capul ne-plecatŞi am condus mulţimea din jug la libertateŞi pentru îndrăzneala-mi de cruce avui parte…

Şi dac-am fost odată un geniu creatorŞi-am pus în rime viaţa, moarte, amor şi dorŞi-am născocit unelte, tehnologie, zborŞi pentru toate fost-am lăsat singur să mor…

Şi ce mai fi-voi de-acum şi până-n veacŞi ce rol mai juca-voi cu har şi fără trac ?Şi spune-mi mie Doamne de pot să mă dezbracDe trupu-mi cel de carne şi sufletu-mi să-mpac ?

Din voia celui fără de sfârşitNemuritor sunt şi tind spre infinit,Prin nesfârşitul joc al vieţii şi al morţiiEu voi deschide calea spre împlinirea sorţiiUnit pe totdeauna cu spiritul eternNu va mai fi nevoie de jocul efemer.

50

SIMFONIA NATURII

Am întrebat soarele, povesteşte-mi despre iubireŞi mi-a răspuns : căldură, lumină, mângâiere.Am întrebat florile, povestiţi-mi despre iubireŞi mi-au răspuns : tandreţe, parfumuri, reverie.Am întrebat stelele, povestiţi-mi despre iubireŞi mi-au răspuns : imensitate, nemărginire, strălucire.

Am întrebat păsările, povestiţi-mi despre iubireŞi mi-au răspuns : îndrăzneală, cântec şi zbor.Am întrebat pământul, povesteşte-mi despre iubireŞi mi-a răspuns : durere, lacrimă, dor.Am întrebat copacii, povestiţi-mi despre iubireŞi mi-au răspuns : statornicie, legământ, măreţie.

Am întrebat soarele, povesteşte-mi despre destinŞi mi-a răspuns : ziua, noaptea, plăcere şi chin.Am întrebat florile, povestiţi-mi despre destinŞi mi-au răspuns : creştere, înmulţire, divin.Am întrebat aştri, povestiţi-mi despre destinŞi mi-au răspuns : mişcare, repaos, spaţiu şi timp.

Am întrebat păsările, povestiţi-mi despre destinŞi mi-au răspuns : zbatere, înălţare, sublim.Am întrebat pământul, povesteşte-mi despre destinŞi mi-a răspuns : trudă, jertfă, luptă, leşin.Am întrebat arborii, povestiţi-mi despre destin

51

Şi mi-au răspuns : coborâre, urcuşuri, furtună, senin.Iar în cele din urmă le-am pus o ultimă întrebareCea mai importantă dintre toate câte sunt în zare,O întrebare fără de răspuns se pareDar care nicidecum nu poate suferi vreo amânareExistă Dumnezeu sau totul e iluzie oare ?

Şi mi-au răspuns în cor, în felul lor :Soarele a zâmbit răspândind căldură şi luminăIar natura a înviat trezită din magicul somnFlorile au înflorit, arborii au înverzitPăsările au cântat, pământul rod bogat a datStelele spre ceruri în zbor s-au grăbit.Iar eu umilul spectator îndată m-am gânditCe minunat e totul, ce Dumnezeu pe veci a-nfăptuit.

52

RECUNOŞTINŢĂ

Am rugat arborii să-mi povestească despre destinCu rădăcinile lor de neclintit de veacuri, păreau oarecum trişti,Şi totuşi, chiar dacă pentru ei timpul parc-ar fi încremenitI-am rugat din nou să mi se destăinuie în taină,Ba chiar le-am făgăduit că nu le voi divulga nicicând secreteleCu toate că ştiam prea bine că nu-mi voi putea ţine promisiunea.Până la urmă, trosnind din toate încheieturile şi Unduindu-şi în mod armonios crengile-nălţate spre azurul ceruluiUnul dintre mlădioşii arbori eterni a început să-şi depene povestea :„ Nu-mi amintesc decât arareori în vis copilăria, de nu vor fi fiind chiar năluciriCe orişicui îi pot părea vedenii de nebuni, urzite doar de prea bătrâna-i fire,Dar să lăsăm deoparte amintirea, să spunem cât de grea e viaţa, devenirea.Prin multe am trecut, o tinere, încă înainte de-a te naşte tu şi toţi ai tăi de-acasă,Multe furtuni şi-au vărsat amarul şi furia peste bietele-mi tulpiniŞi mai multe fulgere brăzdatu-mi-au obrazul cu aste cute adânci şi negre ca de scrum.

53

Dar am rămas acelaşi veşnic arbore, nu m-au clintit din loc nici vânturi şi nici ploiN-am dat nici măcar doar un pas înapoi, rămas-am numai eu cu piept şi umeri goi.Te vei fi întrebat poate mirat, de unde atâta hotărâre,atât curaj şi-ncredere în sine ?Un singur gând aveam întruna-n minte, ce binecuvântată e natura,Şi cât de înţelept şi bun şi drept e cel ce a creat-o,dându-i fiinţă din însăşi fiinţa sa.Cu toate aceste grele încercări şi peste poate poveri lăsate pe umerii mei necăjiţiAş dori de se poate, fii bun şi roagă-te pentru sufletul meu împovărat de ani,Şi dac-ai putea vreodată să te-ntâlneşti cu bunul Dumnezeu, să-i spui să aibă milă de-un biet arboreCe nu-şi doreşte altceva decât o nouă aventură, şi poate chiar o viaţă mai spornică, mai plină de mistereDe ample înţelesuri, într-un cuvânt mai bună.”În cele din urmă s-a aşternut tăcerea pentru o clipăDar numaidecât o altă voce, mai molcomă dar mult mai nesigură decât cea dintâi, s-a făcut auzită :„ Dacă până şi arborele cel veşnic neînfricat a suferit atât de multe nedreptăţi,Atunci ce să mai zic eu, bietul de mine, care sunt aici de la facerea lumii,Şi zi de zi, ceas de ceas, felurite vietăţi îmi calcă pe suflet, cu neruşinare – zise pământul suspinândIar mai apoi continuând :

54

„ De-ai şti tinere câte lacrimi de jale mi s-au prelins pe obrazCâte broboane de sudoare mi-au curs pe frunte, cât sânge mi s-a scurs din vine…Numai bunul Dumnezeu mai ştie prin câte încercări mi-a fost dat să trecŞi totuşi, deşi dorită şi râvnită de toate neamurile am rămas aceeaşi sfântă ţărână,Nestrămutată, mereu roditoare şi pururi tânără, falnică maică a tuturora.De m-ar fi întrebat cineva cum de-am reuşit să rezist tuturor calamităţilor,N-aş fi ştiut a-i răspunde altceva decât că viaţa merită trăită din plin Deoarece e bunul cel mai de preţ pe care l-am primit în dar din partea divinităţii.”În cele din urmă, ascultând cele două mărturisiri cutremurătoare, am plecatNu înainte de a-mi face semnul crucii, de-a mă închina spre cele patru zăriŞi de a binecuvânta natura cea însufleţită şi pe cel ce i-a dat Fiinţă şi Chip,Nepieritor, neasemuit de frumos, neînchipuit de gingaş şi înălţător.

55

DUMNEZEU E ÎN CELE CE SUNT

Dumnezeu e idee, gând, simţământDumnezeu e iubire, cânt şi cuvântDumnezeu este soare, cer şi pământŞi mereu e în toate din cele ce suntDumnezeu este sfânt.

Dumnezeu e speranţă, lacrimă, dorDumnezeu e tentaţie, ispită, amorDumnezeu e în toate din cele ce dorŞi mereu e icoană, mereu e simbolEste vidul suprem ori marele gol.

Dumnezeu e lumină, chemare şi visDumnezeu e genune, tainic abisDumnezeu e adevărul de necuprinsŞi mereu este vesel, mereu este tristDumnezeu e supremul artist.

Dumnezeu e oceanul, vânturi şi ploiDumnezeu este scoica ce zace în noroiDumnezeu sunt eu, sau tu, amândoiEste viaţa ce pururi palpită în noiDumnezeu e dorinţa din noi.

56

Dumnezeu este floare, sămânţă, ogorDumnezeu este pasăre, veşnicul zborDumnezeu este luna, luceafăr sau nor.Dumnezeu este Unu, multiplu, diversDumnezeu e-un întreg Univers.

Dumnezeu este rugă, mister, incantaţieDumnezeu este spirit, energie, vibraţieDumnezeu e Absolutul, tot ce-i sublimŞi mereu suferinţă, pururea chinDumnezeu înseamnă destin.

Dumnezeu este spaţiu, început şi sfârşitDumnezeu este timp, vastitate, infinitDumnezeu este jertfă, sacrificiu supremDumnezeu e în toate număr şi semnDumnezeu e etern.

57

IV. DUMNEZEU ÎN OGLINDĂ...

58

DUMNEZEU ÎN OGLINDĂ

Dintotdeauna oamenii au dorit să-şi imagineze divinitateaAu încercat diferite chipuri, au alergat după năluci efemereDeparte de ei şi de lume, au căutat lumina şi viaţa,Deşi adevărata lumină se afla aproape de ei, chiar la tot pasulÎn propria lor fiinţă şi-n tot ce-i viu pe-acest pământ.Aşadar căutat-au în zadar, şi ceea ce găseau era departe de aşteptările lorŞi asta deoarece credeau cu tărie în propriile lor născociri, în propriile lor fantezii.Adevăratul chip al divinităţii rămânea însă ascuns privirilor celor neştiutori, chinuiţi de himere şi vise.De ce oare se-nşelau amarnic în sincerele lor căutări ?De ce imaginile lor vor fi fost lipsite de viaţă şi duh ?Poate că sună absurd, poate că nu-i de crezut, poate…Dar în zarea nemuririi, aproape de marginea tăcută a universului, spaţiul şi timpul se dilată, distorsionând Până şi Chipul celui fără de Chip, Lumina fără de întuneric, Viaţa cea fără de moarte, icoana celui ce desparte, Ziua de noapte, Viaţa de moarte, Întregul de parte.Când priveşti spre Dumnezeu, când te afli singur în faţă-i, tu chip de lut nenorocit şi palidă imagine-n oglindă a celui nepătruns, când crezi că poţi cuprinde Prin cuvintele tale neroade, Absolutul

59

Când crezi că poţi vedea printr-un ciob, InfinitulOri vrei să surprinzi pentr-o clipă, NenumitulŞi vrei să cunoşti dintr-odată, NegânditulAtunci, te-nşeli amarnic, iubite om nevolnicŞi faci ca să transpară în lume, spiritul demonic.E greu, dar nu imposibil, să pătrunzi pe cărările Abrupte ce urcă înspre Infinit, şi totuşi nu pierde Speranţa,De-ar fi imposibil, atunci totul ar fi în zadarTotul ar fi deşertăciune. Dar nu, există un sensIar acest sens, nu poate omul să-l găseascăDecât în sine însuşi, şi fiecare adevăr descoperitPrin trudă şi jertfă, chiar dacă nu-i supremul AdevărCu toate acestea-i hrană şi balsam sufletului său zbuciumat.Ciudată fiinţă izvorât-a din suflarea dătătoare de viaţă, a bunului demiurg, Ciudată ca însăşi Creatoru-iCe-i de-te chip dintrânsul, suflare din propria-i suflare.Iar omul, pe lângă toate aste minuni, primit-a în darO sacră misiune, să ducă începutul său înainteSă recreeze o lume, din propria-i strălucită minteSă împlinească iar mai apoi să desăvârşească opera,Opera începută de Creatorul său, să-i dea chiar sensuri noi, şi în cele din urmă să ducă mai departePână-n întunecata zare, mesajul său nemuritor, ce pururi rămâne-n inimi oare ?Sau se va fi pierdut odată cu pierderea inocenţei şi a copilăriei,Ori va străpunge veacurile cu a sa tainică chemareSpre Ceruri, spre Eternitate, căci Dumnezeu tu eşti.

60

CELĂLALT

Există multe lucruri ciudate în universul nostru fizicPe care le cunoaştem sau mai bine zis cărora le bănuim înţelesul, adevăratul lor chip rămâne însă, din păcate pentru cei mai mulţi dintre noi, nedezvăluit.Multe mistere stau încă nedezlegate, aşteptând Probabil mintea care să le afle înţelesul, sau poate Întregul univers vuieşte în aşteptarea unui nou Parsifal.Dar dintre toate, cea mai mare enigmă rămâne Celălalt.Mulţi nu-l cunosc, pentru mulţi el nici măcar nu există, iar alţii nu înţeleg despre ce este vorba,Cine sau ce este El.Celălalt e atât de aproape de noi, încât îi putem simţiirăsuflarea, e însăşi fiinţă din fiinţa noastră, ba aş putea afirma fără greş că fără noi nici nu ar putea fi vorba despre Celălalt.Celălalt nu se află nicăerea, şi totuşi este mereu pretutindeniE atât de departe de noi, şi totuşi atât de aproape,Celălalt suferă alături de cei dragi, se bucură alături de cei veseliE melancolic şi tăcut în preajma celor nefericiţi şi trişti.De aceea dac-ar fi să-i dăm un chip, am putea spune negreşit că el este pururi tânăr şi veşnic bătrân, un ochi îi râde iar un altul îi plânge.

61

În timp ce noi rămânem despărţiţi, fragmentari în dualitate, el ştie să rămână totuşi unitarUnu ca fiinţă, multiplu ca manifestare, mereu acelaşi Deseori în schimbare, Celălalt e marea chemare.Celălalt e omul de lângă noi ce poate nu-şi găseşte alinare, e fratele nostru aflat în grea suferinţă, e poateÎntreaga dorinţă din lumea cea fără speranţă, e visul celor cu cutezanţă, sau poate sublima credinţă în viaţa de dincolo de nefiinţă,Suprema biruinţă, adevărata pocăinţă, sincera căinţăFiinţa ca fiinţă, şi tot ce înseamnă destin sau voinţă.Celălalt e cel care duce povara faptelor noastreE bunul prieten ce la necaz şi nevoie se cunoaşte,Ori iarba ce foşneşte în mirifica pădure, apa cea pură Ce curge la vale şiroaie, fluturele cel cu aripi de focBuburuza ce veselă zboară din loc în loc, greiereleCe cântă, cântă întruna, păsările ce se-avântă spre ceruri mereu , tot mai sus mai aproape de piscuri de munţi, sau pământul cel răbdător de pungaşi tot mai mulţi.Celălalt trece prin lume uşor, nestingherit, chiar cu dor, schimbă scenarii, joacă mereu un alt rol,Transformă lumea-n decor,E artistul ce nu oboseşte nicicând, mereu creator de valoriŞi cu moartea se pare că s-a înfrăţit, parcă-s două bune surori.În timp ce noi ne petrecem în chin, fără vlagă parcă trăimFără scopuri precise, idealuri şi vise, cum am putea să mai fim ?

62

Universul întreg ne vorbeşte despre cel ce-ar putea să ne fie străinDacă n-am îndrăzni să-l cunoaştem încet, puţin câte puţin.Pentru El întrebările valorează mai mult decât tot ce noi ştimDe aceea iubite străin, pentru tine voi pune întrebarea cea mare, care nu caută răspunsuri, pentru că singur doar tu trebuie să veghezi la naşterea-i cea roditoareLa tainica sa, abisală chemare, ziditoare de lumi şi de fiinţe prin simpla-i strigare spre zareDacă eu nu sunt tu, Celălalt cine şi cum fii-va oare ?

63

CUVÂNTUL ŞI TĂCEREA

La început a fost Tăcerea, adâncă, singură şi fără de viaţă, dar şi fără de moarteChiar dacă întunericul îi lumina spiritul, ea era umbra a ceea ce va fi fiind în cele din urmă Cuvântul.Cuvânt care crucificat fiind, va muri pentru a renaşte din nou Tăcerea…Însă o altfel de Tăcere, născătoare de sens, purtătoare de Adevăr, punte spre ceruri, focul nestins ce va arde mocnit în fiinţa din noi,Destul spre-a ucide timpul şi nălucirile scornite de minte-i bolnavă Iar din revărsarea prea plinului fiinţei sale, după îndelungi căutări născându-se supremul gol…Cuvântul e cel ce va ieşi în cele din urmă triumfător din marea încleştare,Cel ce va constitui pentru omenire calea spre Marea Trecere, trecerea DincoloAcolo de unde nimeni şi nimic nu ne mai poate ispiti,Acolo unde neantul se contopeşte cu infinitul, acolo unde ne vom cufunda, sau mai bine zis, ne vom pierde pentru a ne regăsi, în oceanul primordial.Ne vom regăsi paradisul pierdut, îl vom reîntâlni pe El, Creatorul a toateDemiurgul universului, făuritor a celor ce au fost, ce sunt şi vor mai fi,Matrice a celor văzute şi nevăzute, arhetip al celor ce ar fi putut să fie, dar şi al celor ce n-au fost să fie.

64

Precum şi a celor ce vor fi fiind în etern,Născătorul, trăitorul, susţinătorul şi distrugătorul tuturora, fără deosebire…Ne vom fi regăsit esenţa, şi nu doar pentru o clipă,Asemenea adoratorilor mistici, ci pentru totdeaunaVom fi devenit fărâme de lumină în lumina cea veşnică, Notele muzicale ale Simfoniei eternităţii.Şi cu toate astea nu ne vom fi pierdut iarăşi sufletulNu, nu ne vom fi topit în sânul energiei pierind asemeni unor boabe de spumă,Vom rămâne totuşi noi înşine, alături de CelălaltÎmpreună cu El, iată în fapt marele miracol al Îndumnezeirii noastre, care chiar dacă pare greu de crezut, cu toate acestea este Adevărul, este Darul luiDumnezeu pentru noi Oamenii.Dar plătit prin jertfa Cuvântului, prin moartea lui pe Cruce şi suferinţa Tăcerii…Abia atunci în clipa cea sublimă, Clipa marii treceri Dincolo, slăvit fiei numele în veci de veciAbia atunci în momentul eliberării vom cunoaşte ceea ce acum doar dacă bănuim,Îl vom înţelege şi-l vom simţii în mod deplin pe ElPe Celălalt, care spre marea noastră uimire va deveni una cu Noi, iar în cele din urmă nu va mai fiinţa unCelălalt, ci Noi împreună cu El vom alcătui Fiinţa Deplină formată din Energie pură,Energia Totului împreunată cu cea a Nimicului,Energia Cuvântului îngemănată cu a Tăcerii,Energia Sufletului înfrăţit cu Spiritul.

65

CHEMAREA SPRE NEANT

Spre necunoscut mă îndeamnă soarta s-apucSpre nicăerea sufletu-mi paşii mi-a îndreptatNici unde n-ajuns-am cu firea-mi cea schimbătoareAşa a fost să fie, să nu-mi găsesc în nimic alinare.Va fi fiind totuşi măcar o rază de soare, ce stă să Se-aprindă în bezna cea neagră şi stearpă,O voce mă cheamă speriată din neantul plin de confuzŞi totuşi glasul ei îmi sună prea cunoscut s-o refuzEa ştie, din mlaştina scârbei sufletul meu se adapă.Fără gânduri îmi cere mintea să cercetez nemurireaLipsită de orice fărâmă de sentiment doreşte inima-miSă cunosc amarul, deznădejdea, amăgirea şi fericirea,Am ajuns la concluzia că totul e neant, chiar şi iubireaAbia stingerea tuturor celor contrare înseamnă eliberare,Eliberarea de sub jugul fantasmei dualităţii urzită de Maya, cea mai presus de toţi zeii, născută înainte de naşterea timpului,Căci toţi vom fi fiind doar himere şi vise din visul Universului stingherŞi suntem toţi creaţii pentru-o clipă, baloane de săpunPlutind în efemer.Atunci nu-mi mai cere-ţi să cred sau să sper, că viaţa un rost ar fi avândDoar Neantul e cel ce stinge contrariile, dar nu prin anulare sau anihilare, cum prost s-a crezut, ci altfel.

66

Tocmai Iubirea e sortită să aneantizeze, să egalizezeCeea ce ar fi să însemne că prea plinul fiinţează golul,Vidul, neantul.Aşadar chemarea spre Neant semnifică în fapt chemarea Absolutului, văzută doar dintr-un alt unghiDiferit de cel cunoscut îndeobşte, văzută prin prisma unificării, însă nu orice fel de unificare, ci unificareaPrin cuprinderea celor părelnic contrare.Neantul nu se opune defel Absolutului, ci dimpotrivăDoar prin chemarea la sine, în sânul nemişcării muteAbsolutul devine ceea ce este.Astfel, chemarea spre Neant înseamnă fuga de repausDorinţa unei perpetue transformări, voinţa unei eterne schimbări, chiar dacă pare ridicol, la prima vedere.Dar pentru cel trecut Dincolo e limpede ca lacrimaAbsolutul fiinţează Neantul, iar acesta la rândul său completează lipsa Infinitului,În acelaşi timp şi sub acelaşi chip Absolutul devine prin Neant, iar Nemicul stinge, şi nu oricum, ci într-un mod paradoxal,Stinge Totul aprinzând Lumina din ÎntunericulInfinităţii Iluminate.

67

MESAGERUL

Într-un târziu, prin marea trecere l-am cunoscut pe cel de Dincolo,Părea un simplu mesager, dar eu ştiam că nu e chiar aşa cum vroia el să parăEra mai mult decât un simplu mesager, ştiam că eraDe fapt, însuşi paznicul Porţii Renunţării…Ciudat este faptul că în preajma marelui moment Al trecerii dincolo, l-am cunoscut întâi pe Celălalt,Iar abia mai pe urmă după ce poarta s-a deschisLăsând în urma ei lumea cu toate aspiraţiile ei mondene, a apărut în prag paznicul porţii de cleştar,Era în fapt ultima dar şi cea mai grea dintre toate încercările la care am fost supus, pe parcursul itinerariului meu spiritual, chiar dacă atunci, în acele momente de cumpănă, nici nu gândeam c-ar fi aşa.Dacă Celălalt m-a condus pe drumul spre înţelegereaŞi în acelaşi timp simţirea Adevăratei iubiri, pe asprulDar minunatul drum al renunţării de sine şi-al compasiunii pentru toate fiinţele din univers, care nu sunt de fapt altceva decât imagini ale bunătăţii divine,Fărâme de finitudini născute din Marele Tot DivinCu toate acestea părtaşe la aventura spiritului, ba mai mult, prin sacrificiul Cuvântului îndumnezeite prin Tăcere, oglindind Unicul divin manifestat sub diverseChipuri aparent diferite…Mesagerul a încercat aducerea aminte a întregii mele vieţi, bineînţeles punând accentul pe acea perioadăPe care, aşa cum dealtfel singur o recunoştea, mi-a dirijat-o, şi nu oricum, ci orientată tocmai înspre răul

68

din mine, înspre eul meu lăuntric situat însă în acel punct de potenţial scăzut din punct de vedere vibraţional, sau mai corect spus energetic.Aşadar atacându-mă într-un mod cât se poate de josnic, de egoist şi perfid.Prin evocarea acelei nefaste perioade, Mesagerul credea cu tărie că mai poate opri timpulSpera că mă va putea întoarce înapoi din drum,Vroia să mă inducă în eroare, să-mi abată gândurileÎntr-o anumită direcţie, într-un anumit sens,Dorea din răsputeri să-mi slăbească încrederea în propria-mi persoană, încrederea în Celălalt,Ar fi vrut să mă ruşinez de faptele mele trecuteŞi astfel să nu mai îndrăznesc să trec dincolo de poartă, să cred că nu merit şansa, probabil unicăÎntr-o viaţă de om, şansa de a deveni una cu Celălalt.Am rezistat eroic tuturor ispitelor, deoarece nimic nu ar mai fi putut schimba hotărârea mea de-a trece dincolo de mine, dincolo de propriu-mi eu lăuntric,Acolo unde nu mai există tu şi eu, el sau ea, ci doar noi împreună cu Celălalt.Într-un final, fără să poată trezi în sufletu-mi nici scârba, dar nici regretul, Mesagerul îşi de-te duhulPierind odată cu ce mai rămase din fiinţa-mi întunecată.Iar mai apoi, din cenuşa-i amestecată cu pulberea sufletului meu, se născu o altă Fiinţă, IluminatăLăuntric de Energia Celuilalt.Abia atunci am înţeles de ce singur s-a numit pe elMesagerul şi care-i era mesajul,Chiar dacă mulţi nu cred, totul are un sens în Univers

69

Însuşi diavolul, căci acesta era unul din numele pe care Mesagerul le folosea în mod curent în lumea de jos, chiar şi diavolul are un rost, un scop, şi nu unul de rând, ci unul tocmai esenţial, fundamental chiar,Fără de el nu ar mai fi posibilă lupta, fără luptă n-ar exista devenirea, iar fără devenire chiar şi Celălalt Ar rămâne pentru o întreagă eternitate singur.

70

PIERZĂTORUL

Odată trecut în celălalt tărâm credeam că va urma un repaus, sau mai degrabă că va exista o perioadă lipsită de grijile unor istovitoare încercări, eram pe deplin convins că lupta se sfârşise,Dar mă-nşelasem, abia acum venise timpul pentru marile încercări,Restul zbaterilor mele de până atunci nu fuseseră decât simple aventuri.Chiar dacă devenisem una cu Celălalt asta nu însemna că lupta se sfârşise, ci tocmai dimpotrivă,Spre marea mea surprindere, venise timpul să aflu căEnergia, de orice fel ar fi fost ea, şi cu atât mai mult când e vorba de Energia supremă, Energia Pură,Suferă schimbări, deoarece aşa era înscris în însăşi legea ei că nimic nu se pierde ci totul se transformă.De astă dată însă, nu mai era vorba despre o luptă surdă purtată împotriva necuratului, şi asta deoarece,Acesta practic pierise topindu-se sau mai bine spus contopindu-se în Noi,Nici despre vreo ispită anume nu putea fi vorba, căci nimic n-ar mai fi putut acum tenta Fiinţa.Şi cu toate acestea era ceva, ce anume n-aş putea spune cu precizie, asta din cauză că limbajul şi deci cuvintele nu pot să exprime pe înţelesul tuturor ceva ce practic nu are corespondent în lumea fizică, care din anumite puncte de vedere este atât de diferită de lumea spirituală.Totuşi, trebuie spus că există şi multe asemănări între cele două lumi aparent diferite,

71

Doar că neputând fi obişnuit cu o astfel de situaţie,Îmi era greu să găsesc o cale de comunicare eficientăUn canal de transfer informaţional coerent.Lăsând la o parte micile neajunsuri cauzate de limbaj,Trebuie spus că şi în lumea de Dincolo există anumiteNivele ierarhice, numite ierarhii spirituale, asta ca o consecinţă, firească zic eu, a faptului că-mi păstrasem identitatea, sufletul individual, Eul propriu sau personalitatea, într-un mod bizar desigur, dar cu toate acestea nu mai puţin adevărat.Şi asta cu toate că devenisem Noi, împreună cu El, cuCelălalt, chiar dacă e greu de înţeles dar nu imposibil.Era evident că înapoi nu mă mai puteam întoarce, altă cale nu exista, dacă pe pământ aveai mai multe şanse de-a purcede spre nemurire, odată împlinită,Nemurirea nu o mai puteai pierde, însă trebuia trăităNu oricum, ci permanentizând Ideea şi sentimentul unei Pure Iubiri.Odată avută loc, schimbarea sau transformarea fiinţeiTrecută Dincolo era pentru totdeauna, era o cale fără întoarcere, asta am înţeles-o din primul moment.Aşadar devenisem un eliberat în viaţă asemenea acelor yoghini celebri ai scripturilor hinduse.Într-un cuvânt, trăiam în două planuri fără frica de a-mi pierde cuceririle dobândite prin atâta trudă.Existau însă şi pericole majore, era suficientă o clipă de neatenţie pentru a face cunoştinţă cu suferinţa deplină, cu şocul schimbărilor energetice care erau înfricoşătoareAşadar, Energia era pulsatorie, vibraţiile se puteau modifica la cel mai mic semn de scădere a intensităţii Emoţional-afective.

72

În acest fel am făcut cunoştinţă cu prima treaptă Spirituală din cadrul ierarhiilor “tau”.Pierzătorul făcea parte din cadrul vibraţiilor de frecvenţă scăzută de ordin Tau, de aici şi numele ierarhiei spirituale.Bineînţeles, Pierzătorul nu putea fi altundeva decât Înăuntrul Fiinţei mele, el nu poseda o existenţă concretă şi individuală, căci asta ar fi însemnat că există în afara dumnezeirii atotcuprinzătoare, ceea ce desigur ar fi un nonsens.În concluzie, modificările de pulsaţie îmi aparţineau, iar Celălalt semăna cu un simplu spectator, Celălalt nu intervenea cu nimic în procesul transformărilor energetice, El rămânea mereu acelaşi indiferent de schimbările petrecute în mine, şi asta chiar dacă formam împreună acel Tot Divin Unic,Asta era în fond marea enigmă pe care nimeni nu o poate înţelege, deoarece este într-adevăr dincolo de puterea noastră de înţelegere, este marea provocare.Aşa cum Dumnezeu este Unul singur, unic şi neschimbător în esenţă, şi totuşi mereu altul în manifestare, prezent în toate fiinţele fără deosebire,Este enigma unicităţii în diversitate, sau cum altfel s-o numim, unicitate în multiplicitate ?…Pierzătorul îmi comunica, desigur nu prin limbaj ci prin muzicalitate, că sunt un veşnic pierzător şi că în fapt unirea cu Celălalt nu mi-a adus nimic bun, că am rămas din nefericire un etern călător spre nicăerea,Aşadar, singur printre năluci, fără un scop precis şi, ceea ce era şi mai grav, fără de speranţă.Dacă înainte de marea trecere aveam un scop precis de urmat, acum pluteam în van în nefiinţa Celuilalt,

73

Iar Fiinţa Celuilalt îmi apărea şi-acum străină, de neînţeles, şi asta deoarece,Lumina în care credeam că mă scald era de fapt întunericul Nefiinţei noastre.M-am înşelat crezând că odată trecut Dincolo contrariile vor dispărea cu totul, dimpotrivă,Abia acum resimţeam, mai acut ca niciodată, trăirea în dualitate, eu însumi eram Pierzătorul etern în căutarea unei linişti ce nu există nici Dincolo.

74

AL TREILEA

Al treilea, după Mesager şi Pierzător, numit aşa doar temporar, pentru a numi ceva de nenumit ţinând doar de o anumită ordine,S-a dovedit a fi destul de sus, desigur pe o scară a valorilor spirituale, o scară arbitrară ce-i drept,Dar şi aici la fel ca oriunde totul este relativ, nimic nu este definitiv, nimic dinainte hotărât, în cele din urmă am putea spune fără putinţă de tăgadă, că în fapt,Dincolo înseamnă Aici, iar Celălalt e la fel de prezentAici ca şi Dincolo, totul depinde doar de noi.Este binecunoscut că sacrul se camuflează în profan şi misterul în banalitate,La fel cum observatorul devine una cu obiectul observat, Omul devine una cu El, una cu Celălalt,Mintea se confundă cu inima, intelectul cu sublimul sentimentului, Absolutul cu Neantul, şi totuşi mai există ceva, un al treilea de nenumit,Al treilea situat nu din punct de vedere spaţial ci vibratoriu, pe un nivel energetic numit relativ “tot”La fel cum Pierzătorul se situa în cadrul vibraţiilor de frecvenţă scăzută numite “tau”, dar Al treilea situat pe o treaptă mult superioară Pierzătorului,Aşadar, un nivel energetic superior, şi poate tocmai de aceea mai greu de definit în cuvinte.Al treilea este asemenea cursului unei ape, întruna curgând la vale El dă impresia că este mereu un altulCând în fapt El este tot timpul şi mereu acelaşi fluviu.

75

El este Iluzia Urzită de Maya, Eternul Dao, TableleLegii lui Iahve, Dharma lui Brahma, Visnu şi Shiva,Vedele Rişilor, Avesta lui Zarathustra, Legea Iubirii Christice;Al treilea e dincolo de dualitate, sau mai bine zis dualitatea însăşi născută prin moarte,Orchestra care cântă Simfonia Eternităţii, corul care acompaniază vibraţiile Tăcerii,Crucea pe care sta răstignit Cuvântul, Eterna Axis Mundi, Arborele Cunoaşterii din Edenul biblic,Lira lui Orfeu, Fulgerul lui Zeus, Ciocanul lui Thor,Toiagul lui Moise;Sublima Luntre cu care Buddha ar fi trecut Dincolo, în starea de NirvanaStingerea Eternă, Mântuirea Creştină, Nemurirea Geto-Dacă, Eterna Reîntoarcere, Sophia Gnosticilor,Piatra Filosofală a Alchimiştilor, Kabala Evreilor sau Corpus Hermeticum al marelui Trismegistus.Aşadar mereu prezent, Al Treilea ar putea fi numitVeşnicul Martor sau Supremul Spectator,Detaşat de tot şi de toate, şi totuşi mereu implicat în mersul lucrurilor, iată mesajul său mut lansat spre veacuri…

76

VOLUMUL II

TRIUMFĂTORUL

77

I. TÂLHARUL ŞI MAYA

78

TÂLHARUL ŞI MAYA

Ultima treaptă a deveniri, dacă putem spune aşa, cu toate că acum nu mai existăNici urmă de vreo clasificare, toate pălind în comparaţie cu straniu-i chip,Este cea a Tâlharului care a devenit pe deplin liber, Libertate obţinută prin însuşirea puterilor Mayei…L-am cunoscut pe Tâlhar, într-un final de basm, O poveste fără de sfârşit şi fără de început, Dar fără de care totul e straniu vis, închipuire de nebuni… Semăna cu Tâlharul de pe Crucea Golgotei, era aidoma Noului Adam cel înviat din Moarte, Părea a fi însuşi Celălalt, şi totuşi era un altul…Privind la el cu recunoştinţă, începeam să-mi dau seama că eram eu însumi Privit ca într-o oglindă magică în care se oglindeau toate chipurile prezente, trecute şi viitoare…Acesta este în fapt prototipul Învingătorului, Triumfătorului asupra destinului, Chipul Supraomului devenit Dumnezeu şi Om deopotrivă,Odată cu naşterea sa izbăvitoare toate celelalte chipuri efemere ale Mayei Au dispărut ca prin farmec, Odată pentru totdeauna…De ce numele de Tâlhar din moment ce tot ceea ce obţinuse era realizat prin trudă şi jertfă,Prin propriile strădanii, de ce ?

79

Răspunsul aveam să-l aflu altădată, momentan nu înţelegeam mai mult.Ştiam doar atât, mă aflam pe treapta supremă a evoluţiei spirituale,Pe nivelul vibraţional numit relativ “thor”. Restul abia mai târziu…Tâlharul îmi vorbea cântând, cuvintele sale deveneau note muzicale exprimând Muzica sferelor, Divina muzică celestă auzită doar de spiritele elevate :“ Eu sunt Tu, Tu eşti Eu, Noi suntem Dumnezeu,Nu există scop, nu există finalitate, Totul curge spre El, Eternitatea n-are sfârşit, Omul e liber necontenit, Ţelul e El .Doar forţa lipsită de scop e eternă, totul e straniul joc al Mayei, ce viaţa o scoate din magica-i urnă,Să nu te mai rogi ci mai bine să binecuvânteziÎn tine şi-n Celălalt doar să crezi…”

80

ABRAXAS

Nimeni nu poate îndrăgi viaţa mai mult, decât cel ce-o refuză, În numele asprei libertăţi,Nimeni nu crede în Dumnezeu mai mult, decât cel ce aruncă asupră-i nemeritate învinuiri şi hule, În numele unei îndreptăţite revolte,Nimeni nu-i preţuieşte cu-adevărat pe semenii săi mai mult, decât cel ce-i apostrofează cu neţărmurită blândeţe,Nimeni nu este adevărat înţelept mai mult, decât cel ce necontenit se află-n roditoare dilemă, În numele unei ştiinţe a întrebărilor, Nimeni nu este veşnic artist mai mult, decât cel ce neobosit caută să desluşească chipul divinului în cele aşa zis lumeşti sau profane,Nimeni nu iubeşte natura-nconjurătoare mai mult, decât cel ce ferice se pierde pe sine-n adâncurile ei frumuseţi.Iubirea însăşi este o sabie cu două tăişuri, o monedă cu două feţe, ea poate degenera în gelozie şi ură sau poate atinge apoteoza prin deplina compasiune,Aşadar, totul în lume poartă amprenta dualităţiiTotul oglindeşte cât se poate de limpede chipul divinului Ianus preschimbat în chipul Abraxasului, Dumnezeu şi Diavol deopotrivă.Dualitatea pare să fie însăşi calitatea de bază a lui Celălalt, sau mai bine zis Modelul prin care acesta se manifestă vizibil în lumea celor cuprinse de finitudine

81

Iar în această lume duală îngrădită de spaţiu şi timpOmul este cel sortit să-şi ducă teribila-i povară – Libertatea plătită prin jertfă de sânge, Cunoaşterea izvorâtă din zbateri şi plângeri,El este cel chemat să-nţeleagă tot rostul, el joacă rolul eternului Parsifal, Dar şi al veşnicului Sisif, Prometeu înlănţuit de conştiinţa de sine, trăind cu speranţa că într-un târziu I se va dezvălui sensul acestor dramatici trăiri, Scopul minunii acestui infern numit Viaţă.Totul este devenire, pare să strige Omul bătând mânios cu pumnii la porţile infinitului, aproape de hotarele nevăzute ale dumnezeirii…Măcinat de îndoieli şi înspăimântat de propriu-i chipFrământat de chinuitoare întrebări, disperat în faţa morţii, dar mai ales deznădăjduit de caracterultrecător, înşelător al scurgerii clipelor, Omul încearcăÎncearcă mereu…Chiar însăşi Creatoru-i cuprins de îndoielnicegânduri, pare a-i aproba gesturile, încercările şi efemerele-i zbateri,Glasul Demiurgului se-aude de dincolo de timp, de spaţiu, de eternitate,Fredonând melodia spiritului, strania melodie a Absolutului :“ Nimeni nu poate cunoaşte nimic, fără să înţeleagă deplina suferinţă,Nimeni nu este liber cu-adevărat până ce nu-şi înţelege menirea…Omule, adânci taine zidit-am în sufletu-ţi divinNeasemuite mistere zac ascunse înlăuntrul fiinţei tale,Descoperă-mi calea ce duce-n spre mine

82

Dezvăluie-mi chipul ce se-oglindeşte în faptele-ţi nepieritoare,Caută să-ţi depăşeşti limitele impuse de propriile-ţi slăbiciuni, de propria-ţi ignoranţă, Căci altele nu-ţi sunt impuse…Şi chiar dacă pentru toate acestea şi încă multe altele va fi trebuind să mă ucizi Cu toate astea continuă-ţi Marşul triumfal spre imensitatea infinitului cosmic,Căci orişicum, spiritul va renaşte din nou, iarăşi şi iar la nesfârşit,Dar de fiecare dată va fi un altul, Nou, mai înţelept, mai bun, mai falnic şi mai revoltător…Întrebările tale vor fi pentru mine ample răspunsuri Îndoielile tale vor fi pentru mine trainici speranţe,Prin moartea ta eu voi renaşte, prin suferinţele tale voi cunoaşte ceea ce numai tu îmi poţi dărui,Viaţă eternă, trăire sublimă, visuri măreţe şi reverii.Eu sunt ca tu să poţi exista, tu eşti ca eu să mă pot bucura, Fără de tine nu-i sentiment, gândul devine pururi absent, Tu eşti lumină şi întuneric, spirit şi suflet, dublu eteric,Născut din haos, ordinea s-o reînfiinţezi, din ordine haosul să-l recreezi, Toate acestea în dar le-ai primit, fără de ele n-ai fi trăit, Însă prin asta eu însumi pe mine m-am descoperit.”

83

PANORAME DE DINCOLO…

Lumea văzută de dincolo pare mai ireală decât lumea Spirituală văzută de acolo unde sunteţi voi, dragii mei prieteni, chiar moartea pare un vis frumos pe lângă surogatul pe care nu demult îl împărtăşeam cu voi, Când aveam impresia celei mai Reale dintre lumile Posibile…iar acum realul se dovedeşte a fi cea mai Cruntă iluzie din câte există în întregul Univers.Poate o să vi se pară ciudată predica mea despre ceva cunoscut vouă, amarnic vă înşelaţi iubiţii mei colegi De suferinţă, nu ştiţi nimic despre infernul ce vă-nconjoară şi vă ademeneşte zilnic,Cât despre mine, puţin mai încolo, dacă veţi fi capabili de-nţelegere,Vă voi promite dezvăluirea unei lumi aparte, lumea celor pregătiţi pentru o nouă confruntare cu spasmele şi durerile renaşterii acolo în sânul iadului terestru, Înrolaţi pentru o nouă aventură a spiritului încătuşat de bună voie în materie, preţul plătit e inimaginabil de scump dar rezultatul obţinut depăşeşte puterea Noastră de înţelegere.Probabil vi se pare ciudată această înfrăţire a hoitului cu sufletul, dar altfel nu e posibilă regenerarea Divinităţii, sporirea energiei divine, chiar dacă pare de necrezut Dumnezeu are nevoie de Creaţie pentruA-şi putea lărgi orizontul energetic peste limita posibilităţilor entropice.

84

Prin Creaţie, prin trăirile spiritului încătuşat de materie, câmpul energetic al Creatorului devine la infinit putându-şi experimenta posibilele limitări.

De fapt, înainte de Creaţiune Dumnezeu cunoştea totul doar teoretic, după zămislirea Universului El devenea potenţial cunoscător al Totului dinperspectivă practică, aşadar Dumnezeu trăieşte în NoiŞi prin Noi El este astfel un Dumnezeu pe deplin Viu.În primul moment al apariţiei unui nou suflet prins în matricea materieiLumea primeşte un impuls special, iar ea la rândul ei răspunde printr-oReacţiune care învăluie fătul încă din primele momente ale conceperii sale,Depinde însă de factorii genetici dacă viitorul prunc va răspunde corect La mesajul codificat al lumii acesteia, o interpretare cât mai aproape deRealitatea mundană îi va permite noului născut să parcurgă mai uşorTreptele deveniri sale ca Om, ajungând un bun păstrător şi de asemenea Un valoros artefact cuantificator al energiei divine.Primul scâncet al copilului va însemna răspunsul spiritului la atingereaNucleului său energetic, impactul fiind aproape întotdeauna durerosExistă şi excepţii, datorită în primul rând factorului temporal scăzut scursDe la ultima moarte a individului la prima naştere ca nou apanaj al Creaţiei.Scufundarea aceasta în mocirla terestră seamănă cu un imens „Patinoar Spiritual”

85

În care se află căzute, alunecând pe gheţuşul spirtului, noile fărâme de energie

Erupte asemenea unor lave incandescente din vulcanul originar numit Dumnezeu.Un timp nedefinit, nimic nu pare a atenua căderea liberă a infinitezimalelor particule De energie, dar în cele din urmă zestrea genetică a fiecărui individ şi moştenireaVieţilor trecute desfăşurate odinioară sub diferite forme structurale, încep încetSă-şi lase amprenta, noul material informaţional va echilibra situaţia.Începe copilăria propriu-zisă a fiecărui individ, funcţie de diferiţi parametriEnergo-informaţionali şi de biocâmpul propriu fiecăruia în parte, are locCeea ce ar trebui să fie, şi pentru cei mai mulţi dintre noi este, deplina fericire.Adică, vârsta copilăriei, atunci când se formează caracterul uman şi se trezescDiferitele aptitudini, atunci când prind contur cele mai îndrăzneţe vise ale noastre.După starea febrilă iniţială, în timp ce acumularea energetică a cuprins fiinţaAre loc fenomenul uitării, care aduce cu sine liniştea dinaintea furtuniiSituaţia poate fi comparabilă cu legănarea unui Hamac, aşa şi este numită starea de atemporalitate a copilăriei după ieşirea din Patinoar, „Hamacul Spiritual”.Învăluit în propriul mister, spiritul pare că doarme legănat fără griji în sânul

86

Mânuit cu dibăcie de sentimentul pur al iubirii, acum intelectul pare că doarme.

Într-adevăr, după o perioadă de acalmie ce durează diferit la fiecare omÎn funcţie de nivelul său vibraţional, starea edenică a copilăriei se pierde cu timpulIntervine stadiul pubertăţii juvenile, când are loc transformarea fiinţeiAre loc trecerea prin „Tunelul Spiritual”, starea de linişte caracterizată prinUnduirea Hamacului se transformă la trecerea prin Tunel într-o furtunăUraganul dezlănţuit al intelectului părelnic adormit, Acum se definitivează ultimele trăsături ale caracterului şi se trasează drumul ce urmează a fi urmat,La fel ca toate celelalte, şi această perioadă variază de la individ la individ.Esenţial este ca spiritul să reuşească ieşirea din Tunel, altminteri va suferi enormEvident că şi omul va trece prin chinuri insuportabile, este perioada cea maiDificilă din întreaga aventură a încarcerării spiritului în materie, Tunelul trebuieTrecut şi depăşit, după care urmează devenirea propriu-zisă a individului.Indiferent de trăirile sale, căderile sau urcuşurile spirituale vor fi acut resimţite de Divinitate, acum Intervine Cristul Cosmic, care va trăi alături de persoana umanăToate bucuriile, nefericirile, durerile noastre, fără să intervină decât la cerere.

87

Spiritele elevate vor fi conduse de către El spre o nouă cale spirituală numită

„Puntea celor singuri Aleşi”, în funcţie de faptele şi gândurile candidaţilor aspiranţiLa această ierarhie spirituală, unii vor ajunge să cunoască încă din viaţa terestrăToate formele de manifestare a Unicului Divin din Univers şi vor conlucra împreunăCu Cristul Cosmic la modelarea nu numai a propriei lor fiinţe ci şi a altora careAu acceptat şi solicitat ajutorul ceresc.În cele din urmă vor recunoaşte că lumea în care trăiesc este o iluzie, o proiecţieAstrală a spiritului divin conţinut de propriile suflete, dar iluzia este necesarăŞi vălul odată scuturat vor înţelege rostul acestui periplu imaginar.De fapt prin iluzia numită viaţă realul sporeşte indefinit spre Absolut şi atunci Se dovedeşte că Iluzia Cosmică numită Maya este Puntea spre Cealaltă Realitate.Aşadar nu fiţi trişti, adevărul nu-i chiar aşa de înspăimântător precum păreaLa începutul povestirii mele, irealitatea acestei lumi naşte Adevărata RealitatePrin trăirile percepute în viaţa de zi cu zi, spiritul se hrăneşte cu EnergieImpulsurile trăirilor noastre se dovedesc deci a fi adevărate, dincolo de scenariileDerulate în fiecare caz în parte. Infernul numit viaţă terestră în fapt nu există

88

Doar trăirile noastre sunt reale, sentimentele, gândurile şi faptele noastre conduc

Spiritul spre ultimul stadiu spiritual numit „Miriştea” despre care însă nu pot Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu am cum să vă spun ceva, căci nimeniNu poate vorbi despre Mirişte decât Creatorul.Spiritele care nu reuşesc să perceapă Cristul Cosmic vor părăsi scena numită„Puntea celor singuri Aleşi” şi-şi vor continua periplu iniţiatic în funcţie de Acumulările energetice realizate, urmând alte noi cicluri de evoluţie la nesfârşitPână vor reuşi să se desprindă de Iluzia cosmică şi vor realiza că sunt părtaşiLa marea aventură a Spiritului Divin pribeag pe Cărările Absolutului Etern…

89

PURGATORIUL

Exisă o zonă strict delimitată de celelalte stări spirituale prinCaracterul special pe care-l îmbracă aici faptele, gândurile şi sentimenteleÎntreţinute de trecerea noastră prin diferitele dimensiuni spaţio-temporalePercepute de celelalte fiinţe ca fiind ambigue prin bagajul informaţional incoerentTransmis lor, sau resimţite prin prisma unei neplăcute balansări dintr-o parteÎn alta a „cântarului energetic”, aşadar vădind un caracter instabil dătător deNesiguranţă, o zonă crepusculară intermediară numită „Purgatoriul celor Nedecişi ”.Este practic o prelungire a trăirilor a căror impuls nu a putut fi convertit în Semnale energetice stabile, instabilitatea fiind cuvântul de ordine în acest locAsemănător în unele privinţe cu indecizia trăită în zona „Tunelului Spiritual ”.Purgatoriul este singura zonă intermediară care face legătura între lumea fizică

90

Şi lumea spirituală, nu există o lume a spiritelor damnate, nimeni nu este condamnatSingura pedeapsă fiind dată de propriile-ţi fapte, iar efectuarea pedepselor coincideCu formarea materialului informaţional prin care individul îşi construieşte singur

Propria-i soartă, acceptând să-şi încarcereze spiritul în materie, sufletul reprezentândÎn fapt, zestrea informaţională proprie fiecărui individ acumulată în diferitele peregrinăriPrin vieţile trăite atât pe pământ cât şi în alte sisteme solare din miriadele de roiuri galacticePrezente în imensitatea infinitului cosmic, Universul reprezintă deci scena în care se Derulează toate transformările energetice ale spiritelor create de bunul Demiurg.„Purgatoriul celor Nedecişi ” coincide cu Neantul, în liniştea sa siderală nimic nu se întâmplăNu are loc nici un schimb energetic cu exteriorul, este o linişte aparentă deoareceÎn interiorul acestui Hău Cosmic se produc evenimente care frizează absurdulTimpul curge în sens invers, şi totul este retrăit de la coadă la cap până în momentulDecis de entropia divină, când în urma unei uriaşe explozii spiritul simbolizatDe lumină reuşeşte să scape din braţele hoaţei găuri negre şi redevine apt pentruO nouă înrolare în marea aventură spirituală numită viaţa noastră cea de toate zilele.

91

„Purgatoriul celor Nedecişi ” se comportă asemenea unei gigantice găuri negreCare acumulează lumina spirituală şi o închide în sine însuşi în mod egoist într-oÎncercare disperată de a fura energia divină, ferecând-o de spaimă de însuşi CreatorulDar totul face parte din dreapta judecată a lui Dumnezeu, restul e simplă iluzie.

Aşadar, toţi cei care încearcă să se sustragă vieţii, încercând diferite metode de suprimareÎncepând cu sinucigaşii şi terminând cu propovăduitorii stării de Nirvana vor facePe pielea lor cum s-ar zice, cunoştinţă cu Neantul suprem, alături de ei vor fi prezenţiToţi acei „căldicei” cum îi numea Iisus, adică toţi cei indecişi, care stau în cumpănă.În concluzie, Purgatoriul nu este de dorit de către nici o fiinţă, trebuie să fii hotărâtCei care aleg o cale sau alta, indiferent care, vor continua în funcţie de alegerea făcută Unii vor perpetua jocul cosmic al renaşterilor în lumile fizice iar alţii vor participaAlături de Crist la o viaţă în Spirit, devenind modelatorii Universului fizic.Cei indecişi şi cei care au înfăptuit păcatul capital al sinuciderii, vor trăi stareaIndefinită, nerostuită, absurdă şi himerică a „Purgatoriului celor Nedecişi ”.

92

IMN ÎNCHINAT MAYEI

Speranţe se nasc şi mor la răspântie de veacuri, doar tu veşnic tânără, treci nepăsătoare pe lângă toate chipurile manifestate în devenire, jocul tău minunat pare sortit eternităţii, Prin feluritele măşti surprinzând divinul în toată splendoarea sa,Nălucirile tale întrec în frumuseţe orice închipuire, Realitatea pălind în faţa amăgirilor scornite de tainica-ţi fire.Tu cea fără de chip, căci toate-s topite prin farmecul tău, Luminează-mi calea spre cele nepieritoare şi veşnice, Nu mă lăsa cuprins de tainica-ţi chemare, mai bine alungă orice Imagine din mintea mea bolnavă din cauza închipuirile născocite de tine.Nu mă osândi asemeni zeilor, care-n nebunia lor se cred atotputerniciLasă-mi libertatea de alegere şi-ţi voi închina cântecul inimii mele.Topeşte-mă în braţele tale ce cuprind nemărginirea dar lasă-mă

93

Să respir suflul nemuririi ce se scurge printre degetele-ţi răsfirate,Cuprinde-mi sufletul prin atingerea pleoapelor mele firave dar lasă-măMăcar o clipă, să pot surprinde prin ochii tăi înlăcrimaţi eternitatea,Şi nu lăsa uitarea să-mi stingă dorul meu de Absolut.

Nu vreau să mă las prins de magicu-ţi dans, permite-mi doar să cântIar vocea-mi sugrumată de emoţie-ţi va cânta prin tăcerea ei, imnul Tainic al regăsiri fiinţei tale în sânul oceanului primordial, iar eu în noianul Învolburatelor tale ape mă voi pierde pentru a renaşte din nou.Prin glasul tău sidefat voi respira nemurirea, adormind la căpătâiul tăuVoi trezi spre un nou drum universul cel pierdut prin divinu-ţi jocUitându-mă pe mine însumi, îţi vei putea cunoaşte adevăratul chip.Suntem uniţi prin tainic legământ să hoinărim stingheri prin universuriJucând mereu acelaşi straniu joc, cântând mereu aceeaşi melodieVom reuşi o clipă să oprim din mers, eternitatea în fuga ei spre neagra veşnicieIluzia temporală fiind zdrobită, împreunaţi cu magica-ţi ispită vom sloboziiSpre Absolutul magic tot necuprinsul energiei veşnic schimbătoare,

94

Lumina-şi va sporii a ei intensitate şi noaptea va rămâne-n moarte o şoaptăCăci demonul răpus de nebunia nopţii urlând sfâşietor de dor, va fi înfrânt Iar Dumnezeu uimit de sine însuşi, va ridica un imn de slavă-n inimă şi-n gând.

II. ETERNUL ADAM

95

ETERNUL ADAM

Visurile s-au născut din lacrimi şi durere, din lupta cu sineOmul a născocit frumuseţi ispititoare, libertatea fiindu-i dreaptăCălăuză spre nemurire. Suntem pe veci îndatoraţi lui AdamPentru curajul nebun şi curiozitatea de care a dat dovadăAbia odată cu nesăbuita-i îndrăzneala s-a născut Omul,Iată aşadar tâlcul poveştilor bogomile, în care naşterea minunateiFăpturi-Omul, este pusă în seama lui Satana şi a bunului Dumnezeu.Câtă înţelepciune în judecata ciudatelor secte gnostice şi cât adevăr Dar fără înţelegerea deplină a acestor stranii semnificaţii, oricâtNe vom strădui, nu vom înţelege enigma sufletului omenesc

96

Şi dilema în care s-a aflat Creatorul în momentul creaţiei…Adam a ales pentru noi toţi, în numele nostru, dar a ales paradoxulCând putea să se mulţumească cu simplitatea şi inocenţaÎn detrimentul blândeţii copilăriei el a ales suferinţele maturităţii.

Copilăria pierdută va fi pe veci visul de aur al unei omeniri obositeHrănite destul cu iluziile unei libertăţi împovărătoare,Singura vină a nefericitului Adam, dacă o putem numi aşa, este visareaCutezanţa de-a privi nemurirea din lăuntrul fiinţei saleDorul şi visarea îi va purta paşii spre nemărginire, trecând prin abisÎmpleticindu-se în mocirla deznădejdii, purtându-şi cu semeţie poverileOmul se va înnobila în cele din urmă, iar universul întreg va cânta biruinţaSupremă, unica fiinţă eternizată în devenire, Omul-Dumnezeu…Mesajul Noului Adam, către eternul Adam acesta este: Fiţi voi înşivă !Şi veţi moşteni universul, odată cu răstignirea de pe GolgotaDumnezeu a înţeles ce înseamnă să fii Om, datoria noastră acumŞi pentru totdeauna, e să înţelegem Dumnezeirea în toată splendoarea sa

97

Să o recunoaştem în noi înşine şi-n jurul nostru, dincolo de dualitate…

RENUNŢARE

Am renunţat la zeii noştri din vechime şi-am pierdutNoţiunea libertăţii, am câştigat în schimb trufia de-a fi veşniciÎn moarte evident, căci neantul ne urmăreşte pas cu pasDincolo de orice încercare, Diavolul ne este singurul prietenDoar el ne mai poate răbda trecerea prin monstruoasa lume.Privirile noastre rătăcite nu mai suportă imaginile propriului eu Oglindit în apele tulburi şi urât mirositoare ale unui intelect devenit infect.Stafia din Iudeea ne poartă surâzătoare poverile, putregaiul şi veninul, iar noi, Zilnic coborâtori din neant, vom culege doar roadele semănate de alţii, căciFurtuna din suflete ne-a răscolit simţurile, devenite simple instrumente ale plăcerii.

98

Dar nu, nu recunoaştem ruşinea de-a fi devenit jalnice cadavre viiÎnchinători la zeu străin, pierduţi pe veci din urna timpuluiVom schimba libertatea pe nimic, pe oarbe şi palide-amăgiri.Din păcate, cel venit să ne-aducă suprema eliberare de sub jugul tiranicAl sorţii, nu şi-a onorat promisiunea, am fost aruncaţi în robia

Cea mai cruntă, în numele unei false iubiri, haosul şi anarhiaRezultate sunt noii idoli ai tragicei şi-odioasei noastre istorii.Cine îşi uită zeii, blestemaţi vor fi pentru totdeauna, indiferent de motivul invocat,Vor purta de-a pururi prin veacuri stigmatele trădării, căci fără milă fii-vorJertfiţi pe altarele ignoranţei, coborâtori din basmele uitării, ocnaşi indiferenţeiNăluci plăpânde tremurând de ancestrala frică, chipuri de stârvMustind de putregaiuri, într-un târziu vândute la loteria mântuirii de-un zeu nebun.Recolta cea bogată de suflete pierdute în numele celui viclean Se va dezvălui slutelor noastre făpturi rânjind sarcastic şi batjocoritorŞi-ncununaţi cu laurii solemnei admiraţii de sine vom silui chiar AdevărulSă poarte pecetea mândrei noastre reuşite, iar peste Universuri stăpână

99

Suprema minciună îşi va purta cu semeţie însemnele trudnicei renunţări.Adevărul devenit simplă iluzie, dreptatea oferită celor puterniciIată ce-am câştigat în schimbul oarbei credinţe,Spectrul înfiorător al iadului naşte ilaritate într-o lume devenită ea însăşi cel mai cumplit iad posibil, scena celor mai terifiante întâmplări.Adam în chingile lui Satan răsuflă de-acum uşurat

Misiunea sa a fost îndeplinită, iar rezultatul este cel care se vedeŞi din nefericire nu putem interveni, deoarece uscăciunea ne-a cuprins inimileFocul păcatului a stors până la completa epuizare ultima picătură de sufletPe care am păstrat-o pentru ultima încleştare cu demonul,Deveniţi hoituri fără vlagă vom putrezi în curând pe străzilePavate cu osârdie de truditori ai celui viclean, străinul din umbră.Lumina, prinsă cu străşnicie în laţul dibaci întins peste hotarele nemărginiriiDe către hainul întuneric al necunoaşterii noastre, asemenea unei găuri negreSchingiuită de vie, siluită să se închine umbrelor eternei nopţiVa aştepta o eternitate sămânţa demiurgică, ziditoare de spaţiiÎn speranţa clipei din urmă, clipa Cuvântului ieşit din baierele tăcerii.

100

Şi-atunci în chinurile facerii, născut din moarte, Noul Adam va rupe cerculIgnoranţei, astfel că intelectul domesticit prin lungi asceze va scormonii imensitateaIar miracolul şi straniul sentiment vor colinda din nou liberi aşteptândPână când va veni Eliberatorul, cel fără dorinţă şi fără de chipDar tocmai de aceea luptătorul neînfricat al ispitelor cereşti, Călătorul

Care va schimba faţa întregului Univers într-o temerară încercareDe zidire a unei lumi noi, asemenea unei pietre filosofale aţintite spre Cer.Cuprinşi de îndoială, îngerii, temători, vor deveni şi ei oameni, iar zeiiCântând voioşi ziua regăsirii, vor aduce şi ei prinos de recunoştinţă Triumfătorului Supremului eliberator al unei divinităţi căzute sub robia propriilor iluzii.Adio, vom spune fericirii veşnice, iluzia supremă de odinioarăAcum vom trăi libertatea de-a fi noi înşine, fără intervenţii străineDe cugetul nostru, vom trăi în sfârşit asemenea lui Dumnezeu.

101

DULCE ISPITĂ

Şi eu ca mulţi alţi ucenici ai neputinţei mi-am găsit pacea sufletuluiÎnchinând imnuri de slava zeului Bacchus, gustând din aromele ispititoareAlcătuite cu bun gust de zurbagiul zeu, plutind purtat de aburii alcooluluiDincolo de mine, acolo unde în mod obişnuit nu eram în stare să ajung.Beţia poate produce acea detaşare râvnită de sufletul doritor de a se hrăni din nemurire,Adormirea instinctelor primare şi trecerea noastră în pragul unei noi fiinţăriDesigur, pentru cei nepregătiţi spiritual, zeul bahic constituie o ameninţare pentruBietele lor făpturi, lăsându-se subjugaţi de iluziile născocitoare ale zeului pot decădeaÎn cele mai jalnice chipuri cu putinţă, există o adevărată artă a beţiei care trebuie însuşită, altfel

102

Vom cădea pradă mâniei, lipsiţi de înţelegerea realităţii vom ateriza în cel mai crud şi mai nefast Imperiu, imperiul dezlănţuirii poftelor trupeşti şi tuturor celorlalte patimi, care ne vor înlănţui sufletul Pentru o întreagă veşnicie, în chingile Iluziei,Pentru cei iniţiaţi în tainele bahice există o desfătare a simţurilor dincolo de Cuvinte, o pierdere a eului în Oceanul nesfârşit al eternităţii, cufundarea în Adâncurile Adevăratei realităţi, având totodată privilegiul cunoaşterii nemijlocite a divinului joc

Cosmic în toată plenitudinea şi splendoarea sa. Adevăraţii artişti şi mistici cunosc sentimentul pierderii eului lor lăuntric în zarea nemărginirii,Beţia extatică a redevenirii Noastre ca fiinţe plenare, Renaşterea din nou în sânul luminii celei veşnice a dumnezeirii….

103

ILUZIE ŞI AMĂGIRE

Multe sunt drogurile cu care ne hrănim iluziile, dornici de noi experienţeSuntem dispuşi la orice sacrificiu pentru alungarea adevăratei realităţiÎnsăşi singurătatea în care ne afundăm cu cerbicie nu este decât o dulce ispită.Prea obişnuiţi cu măştile scornite de firea noastră schimbătoareUităm care este eul nostru lăuntric, sub diferite chipuri înşelătoareStă ascunsă însăşi esenţa fiinţei noastre, care uneori răbufneşte când Ne aşteptăm mai puţin, dar chipul divinului din noi, sămânţa de luminăCelestă, trebuie ţinută sub obroc cu orice chip, ne este ruşine de adevărataÎnfăţişare, care diferă enorm de hidoasele măşti iluzorice cu care ne împănăm.

104

De unde oară această aplecare spre iluzie şi frica de realitatea fiinţei de lumină ?Cum e posibilă metamorfozarea eului nostru sub nenumărate şi stranii înfăţişări ?Există eterna scuză a instinctului de autoapărare, apărare în faţa cui ?Chipurile în faţa societăţii, suntem astfel cu toţii sihaştrii unei lumi de carton.Cu fiecare mască adăugată eului lăuntric, ne depărtăm tot mai mult de esenţă

De spiritul divin din noi, în fapt asemănarea cu acei călugări care fug de lumeÎn speranţa că vor găsi imaginea pierdută a Dumnezeului din noi în pustietate,Este izbitoare, la fel şi noi ne ascundem eul din faţa lumii şi credem în false chipuriPână la urmă cufundaţi în multitudinea iluzoricelor măşti vom uita care ne esteAdevăratul chip, nu vom mai putea distinge cu claritate originalul de falsurile joculuiAcesta primejdios al purtatului măştilor, devenit un hallowen înfiorător şi jalnic.Ascunderea în faţa realităţii, laşitatea de care dăm dovadă este o boală gravă carePe zi ce trece ne macină sufletele, şi asta începând cu izgonirea din rai când cuplulEdenic de după căderea în păcat se ruşina la vederea adevărului etern, încercândProbabil pentru prima oară în istoria umanităţii decăzute, să fugă de chipul Creatorului.Asumarea realităţii presupune curaj şi hotărâre, calităţi de care omul de ieri şi de azi

105

Se pare că duce o acută lipsă, fuga de responsabilitatea faptelor sale este adevăratul Şi singurul păcat de care se face vinovată stirpea umană odată cu Adam, restul esteFantezie născocită de minţi bolnave, slăbiciunea de care dă dovadă omul în faţaAmăgirii scornite de diavol aceasta este, aruncarea răspunderii pentru faptele saleÎn spatele unei divinităţii blânde şi iertătoare, sau învinuirea şarpelui pentru neputinţa

Propriei persoane, suntem mai perfizi decât orice diavol care ar putea exista. Însuşi Mântuitorul devine neputincios în faţa unor suflete meschine care trişează mereuPână când vom accepta să ne schilodim sufletul cu amăgiri efemere nu vom puteaSă devenim părtaşi la nunta spiritului, nu vom putea vibra în armonia comuniunii hristice, Vom putrezi asemenea trupului de carne, vom pieri ca nişte hoituri în neantul nefiinţei.De ce trebuie să alegem întunericul nefiinţei noastre, când o întreagă eternitate ne aşteaptăCu braţele deschise, pentru a ne adăpa la izvorul fericirii veşnice şi a ne scufunda în lumină ?

106

PLÂNGÂND PE SATAN

Peregrin pe abruptele cărări ale Absolutului, în mod inevitabilTe loveşti de cel care ne-a eliberat de ignoranţă, prinţul tenebrelorDuhul necurat al prăpăstioaselor noastre cugete, eterna întrebareSpiritul îndoielilor şi artizanul minciunilor, veşnicul neliniştit – Satan.Universul întreg îi simte răsuflarea, căci fără de el totul ar fi staticMişcarea există datorită prezenţei sale printre particulele elementareNeobosit călător, acest ins solitar pare un biet Sisif, veşnic condamnatSă-şi poarte povara, oamenii fiind singurele fiinţe care îi înţeleg zbuciumul.Însă el nu poate fi iubit, cel mult dorit, dar şi atunci condamnat la distrugere

107

Căci tot ce atinge cu fiinţa-i întunecată se transformă în praf şi pulbereToate descoperirile sale, toate misterele pier odată ce-au fost dezvăluiteŞi totul reîncepe din nou, iar şi iar la nesfârşit, dincolo de eternitate, Pentru el nu există iluzia numită timp, răstignit pe crucea tainică a ignoranţeiSatan pare o victimă a mândriei şi slavei deşarte, Transformat din călău în victimă

Pentru singura vină, singura sublimă dorinţă, de a fi propriul său călăuzitor.Artist desăvârşit în arta întrebărilor fără de răspuns, filosof al cruntei disperăriRăbdător ucenic al decăderii morale şi maestru în arta ratărilor, eternul revoltatNihilist până în măduva oaselor, se zbate între viaţă şi moarte fără să poată Aproba odată în viaţă, măcar cu un simplu gest, negându-se până şi pe sineDevine neant, cuprins de beţia propriei îndumnezeiri devine vidul supremIluzia supremă, lovit de daimonul nebuniei înlocuieşte pe Dumnezeu cu SineleŞi astfel devine fiinţa veşnic pierdută în propriile-i iluzii, dincolo de Purul Adevăr…Omul, această făptură plăpândă, zămislită din Împreunarea energiilor celor doi Demiurgi,Satana şi bunul Dumnezeu, trebuie să aleagă între cunoaştere şi inocenţă, între simplitate şi paradox, Între o fericire searbădă şi o tristeţe melancolică.

108

Plângându-şi soarta, Omul descoperă că nefericirea-i nu este singulară, că în tot Universul viaţa se zbate Între lumină şi întuneric, odihnindu-se pentru o clipăAdormit în tainicul vis al Creatorului, Omul, Plângând pe Satan realizează misterulCreaţiei, misterul dualităţii universale, Dumnezeu şi Satan sunt două chipuri ale uneia şi aceleaşi fiinţe, Abraxasul nemuririi noastre, infinitul finitudiniinoastre.

TRIUMFĂTORUL

Răsună jalnic şi crud glasul lui Zarathustra peste ninsele vremuriToţi zeii sunt căzuţi pradă iluziilor scornite de minţile lor bolnaveDoar umbra sfâşietoare a morţii tronează peste mormane de cadavreŞi doar cel ce cu puterea spiritului său a înfrânt spaimele ancestraleAle unei lumi decăzute, supremul biruitor al trecerii timpului rămâne Veşnic prezent, solitar printr-o lume căzută în uitare şi devenită fărâme El este singurul spirit capabil să ne trezească din amorţeală, singurulCare ne poate călăuzi paşii spre sublimul tăcut al eternului Spirit.Fii-va cineva să-i asculte glasul, vom avea înţelepciunea să-i desluşim spusele ?

109

Vom avea tăria să-i urmăm calea, curajul şi răbdarea de-ai asculta mesajul ?Sau ne vom pierde din nou în faţa luminii cea pure a eternităţii şi vieţiiŞi vom prefera întunericul cuibărit cu străşnicie în pătimaşul nostru suflet,Ca de atâtea ori vom refuza să ascultăm vocea caldă dar aspră a nemuririiGârboviţi de patimi, schimonosiţi de miriadele de chipuri ale trecătoarelor

Noastre măşti, vom renunţa la chipul divinului din noi pentru o clipă de linişteÎnşelătoare şi tragică linişte, căci spiritul înseamnă luptă şi nelinişte, căutareŞi veşnică transformare, restul este doar falsitate şi crudă amăgire.Oare când vom învăţa că adevărata eliberare înseamnă jertfă şi suferinţă Şi nu fuga din calea vieţii, ignoranţa şi laşitatea fiind singurii noştri vrăjmaşi ?Suntem liberi atâta timp cât vrem acest lucru, restul este doar iluzie altoităCu neruşinare peste vieţile noastre de către fiinţe mânate de meschine intereseOrbite de egoismul lor crud şi absurd în acelaşi timp, ei sunt cei care cu neruşinareNe-au furat libertatea ademenindu-ne cu legi scornite de minţile lor bolnave.Când vom învăţa să fim responsabili de faptele noastre vom înţelege pe deplinCe înseamnă să fim liberi cu-adevărat, şi atunci nimeni nu ne va putea ademeni

110

Cugetul cu palide iluzii, liberi pentru totdeauna vom fi stăpânii destinelor noastreTriumfători asupra nemiloaselor şi odioaselor noastre spaime vom deveni nemuritori.Vom avea curajul şi curăţenia unui suflet de copil, cunoaşterea şi înţelepciunea unui Bătrân, inima ne va fi veşnic tânără iar mintea deschisă spre nemărginirePătrunşi de lumina spiritului vom fi devenit noi înşine făclii ale speranţei

Aprinse pese întunericul din lume, luminând hăurile universului cu sufletele noastre.Dar cine este acest misterios peregrin spre Absolut care cu atingerea sa poate schimbaDestine, care prin glasul său hotărât poate mişca sufletele trezindu-le la viaţă ?Este însăşi spiritul lui Dumnezeu sădit în sânul fiinţei noastră încă de la naştereDar adormit de feluritele noastre obiceiuri şi metehne, el este acolo în fiecare din noiŞi aşteaptă din partea noastră doar o clipă de luciditate pentru a-şi face simţită prezenţaEl nu face altceva decât să vibreze în adâncul sufletului, ascultaţi aşadar glasul său duiosCare exprimă iubirea eternă şi cuvintele ziditoare de universuri : Fiţi voi înşivă !.

111

III. DACĂ TOTUL AR TĂCEA….

112

DACĂ TOTUL AR TĂCEA….

Dacă totul în jurul nostru ar tăcea atunci am fi cu toţii morţiÎngroziţi de singurătatea ce ne-ar cuprinde sufletele ne-am prăbuşiDisperaţi în ţărâna din care se spune c-am fi plămădiţi,Dar natura e plină de viaţă şi nicicând nu va putea fi redusă la tăcereChiar dacă sunt destui care-i pregătesc pieirea prin acte necugetate.Dacă am fi asemenea copiilor am asculta glasul naturii care ne-nconjoarăCu blândeţe, să ne reîntoarcem la sânul mamei noastre primordialeSă-i ascultăm muzica, să-i ştergem obrajii de lacrimi, să-i mângâiem coapseleSă ne purtăm cu tandreţe cu ea, căci natura are o fire foarte sensibilă.

113

Pentru cel care ştie să asculte, natura are uimitoare secrete, minuni indescriptibilePoveştile copilăriei noastre sunt reale, trebuie doar să credem cu tărie în eleŞi vom cunoaşte misterele lumii şi toate tainele ascunse în sânul naturii.Dacă poeţii nu ne-ar încânta sufletele cu tainica şi misterioasa lor artăCine ne-ar mai putea vorbi cu atâta har şi pasiune despre iubire şi frumos ?

Minunea creaţiei ar rămâne doar vorbă în vânt fără cuvintele poeţilorFără imnurile de slavă adresate spiritului etern de către trilurile păsărelelorÎngemănate într-o desăvârşită comuniune cu cântecele poeţilor cum am mai trăi ?Dacă nu am putea asculta muzica sferelor, dacă aştri nu ar lumina cerul cum ar fi ?Totul în jurul nostru cântă, vai de cei care nu pot auzi muzica divină a TotuluiŞi mai rău e când încercăm să distrugem armonia sunetelor divine din ignoranţăSau când vrem să înlocuim armonia cu propriile noastre partituri, zgomote infernaleŞi fără de sens, dar parcă tot mai rău e dacă totul ar tăcea, atunci ne-am risipi în neantTăcerea ar cuprinde lumea şi tot ce-i în ea s-ar transforma din fiinţă în nefiinţăAţi ascultat vreodată muzica tăcerii, aţi cunoscut vreodată abisurile neantului ?Atunci sunteţi fericiţi, căci sunteţi salvaţi, nimicul nu va cuprins sufletele topindu-le

114

În nemişcare, ascultaţi limbajul pământului şi muzica celestă, căci dacă totul ar tăcea…

CUVINTE UCISE

Dincolo de cuvinte este esenţa, atunci de ce să ne chinuim sufletele Cu zgomotele noastre infernale ?, şi totuşi limbajul este poarta spre ceilalţiCuvintele zidesc o lume necunoscută necuvântătoarelor, o lume problematicăNatura nu îşi este sieşi suficientă fără o minte care să o perceapă,Cuvintele sunt cele care exprimă frumuseţea lumii noastre înconjurătoareDar ele ucid în acelaşi Timp, pot sugruma sufletul lumii prin necuviinţă.Se dovedeşte că totul poartă în sine o eternă dualitate, fiinţa însăşiPare a fi androgină, complementaritatea contrariilor fiind esenţa sa.Există un limbaj sacru al naturii şi un limbaj propriu numai nouă oamenilor,

115

Atunci când cele două limbaje sunt în deplină armonie abia atunci se face auzitDumnezeu, muzica sferelor şi limbajul fiinţelor raţionale redau împreună Simfonia eternităţii, armonia universului fiind cântecul Fiinţei de Lumină.Atunci, încetaţi să ucideţi prin cuvinte fără rost, prin urlete care sfâşie divinul,Opriţi spectacolul decăderii noastre oglindit în limbajul desacralizat folosit de cei mai mulţi dintre

Noi, nu mai faceţi din zbieretele voastre o falsă muzică,Mai bine ucideţi cuvintele în voi înşivă, şi din Nerostirea lor faceţi o Taină,Ascunsă în sufletul vostru taina cea mare va da în cele din urmă rod, şi din cuvintele de ocară ucise Odinioară, se vor naşte vorbele pline de duh şi Înţelepciune ale unei vieţi viitoare.

116

ŞTIINŢĂ ŞI SPIRIT

Sincer să fiu detest toate religiile lumii în aceeaşi măsură în care le iubescDar ele nu fac altceva decât să fie o frână în calea deveniri noastre ca fiinţe raţionale,Iubesc în religie doar ceea ce a scăpat vigilenţei celor care le oficiază, acel ceva originarAcel spirit care nu poate fi distrus oricât ar încerca unii să-l reducă la tăcereUitând că spiritul este însăşi vocea lui Dumnezeu, cum pot ei stinge flacăra pururiArzătoare, cum ar putea nimici cu totul esenţa cunoaşterii divine când ea este înscrisăCu litere de sânge în scripturile primite de la acei înţelepţi ai antichităţii ?Detest gândirea închistată în chingile unei dogmatici lipsite de har, gândire oarbăŞi surdă la suferinţele şi zbaterile noastre,Doar cunoaşterea poate elibera spiritul

117

Din închisoarea creată de minţile diabolice ale acelor preoţi propovăduitori ai deznădejdii.Ştiinţa este cea chemată să ducă mai departe făclia cunoaşterii umane şi singuraÎn măsură să ne elibereze de ignoranţă, dar pentru aceasta este nevoie de mult curajDe perseverenţă şi pasiune, altă condiţie pentru succesul deplin al destinului umanităţiiEste unificarea tuturor ştiinţelor sub un singur stindard, indiferent dacă vorbim de

Ştiinţele exacte sau cele umaniste, spiritul nu va putea ieşi triumfător decât cu ajutorulŞtiinţei, pentru că ea şi numai ea reprezintă şansa noastră spre eliberare şi unirea cu Spiritul suprem, Unic şi Absolut, cu Energia Pură şi Limpede numită Dumnezeu.

118

ŞI DACĂ VISUL …

Dacă totul există doar în imaginaţia noastră şi nu facem altceva decât să trăim visul ?Dacă însuşi Dumnezeu este o simplă invenţie a minţii noastre răscolite de singurătate ?Poate chiar noi, suntem doar simple umbre efemere vorbind în şoaptăDe frică să nu ne trezim în mijlocul visului acesta absurd şi fascinant în acelaşi timp.Cine suntem cu-adevărat nu vom şti nicicând, şi asta ne macină sufleteleSchilodite de spaime şi speranţe izvorâte din necunoaştere şi nemărginire,Infinitatea ne cutremură fiinţa prin imensitatea ei inimaginabilă La fel cum nemicul ne atrage irezistibil la sânul său prin goliciunea sa.Şi uite aşa descoperim misterul vieţii, o eternă luptă între a fi şi a nu fi

119

Disputa acerbă a sufletului aflat la cumpăna dintre fiinţă şi nefiinţă,Astfel se dezvăluie înţelesul ascuns al lucrurilor şi faptul că noi suntem Chiar fără să o ştim, cei care dăm sens lumii întru eternitate.

MOARTEA CA ÎMPLINIRE

Moartea pare un sentiment străin de noi atâta timp cât nu ne atingeNu suntem conştienţi de prezenţa ei numai atunci când ea loveştePe cineva apropiat nouă, în rest ne prefacem că nu ştim de existenţa eiPoate că e mai bine aşa, să nu-i acordăm prea mare importanţă, satisfacţie.Să încercăm să o facem uitată, să alungăm sentimentul fricii provocate deTrecerea ei prin lume, chiar dacă suntem conştienţi de puterea magiei sale.Sau poate greşim atunci când nu o băgăm în seamă, când de fapt eaFace parte din viaţa fiecăruia dintre noi, este poate chiar împlinireaSau cine ştie ce este bine şi ce este rău, acum când suntem rupţi de vechile tradiţii.

120

Atunci în societăţile arhaice era prezent cultul morţilor, moartea avea un rolÎnsemnat, avea un sens bine stabilit, care nouă celor moderni ne scapă. Natura, omul, Dumnezeu, viaţa şi moartea erau văzute ca un întregTotul avea un sens bine determinat, odată ordinea distrusă consecinţeleErau dintre cele mai grave, poate că în multe privinţe suntem inferiori

Cu toată ştiinţa noastră, acelor oameni preistorici care trăiau în comuniuneCu sufletul lumii, poate că am avea destule de învăţat din antica istorie…Noi suntem rupţi de natură, departe de înţelesul vieţii şi al morţiiTrişăm cu nonşalanţă, ne minţim zilnic cu faptul că ne simţim în siguranţăCând de fapt îi simţim răsuflarea de gheaţă în spatele nostru, gârbovitDe spaima trecerii ei pe lângă sufletele îngrozite de spaimă.Departe de a-i înţelege semnificaţia, nu suntem conştienţi de necesitatea eiMoartea trebuie privită cu respect şi recunoştinţă şi nu cu ură sau dispreţTrebuie să-i ascultăm ticăitul ceasului său sideral, să-i cunoaştem putereaŞi să-i aducem prinos de recunoştinţă, să ne pregătim pentru primirea eiAşa cum se cuvine, la sânul nostru, fără frică ci cu sentimentul datoriei împlinite.

121

Există o adevărată artă a morţii, pe care ar trebui să ne-o însuşim încă din fragedăTinereţe, pentru ca moartea să nu ne surprindă nepregătiţi, să o cinstim cum se cuvine.Putem chiar să devenim nemuritori prin moartea noastră, căci cine ştie a muriAcela, cu siguranţă a cunoscut arta vieţii, a trăit cu folos, nu şi-a irosit timpul

Alergând după năluci efemere, ci a căutat esenţa dincolo de aparenţele lumii văzuteCel care ştie să moară acela devine nemuritor în moarte, iată arta morţii sublimeCea care transfigurează totul, este moartea trăită ca sentiment al împlinirii…

122

IV. CÂND ÎNTUNERICUL DEVINE LUMINĂ….

123

CÂND ÎNTUNERICUL DEVINE LUMINĂ....

Când sufletul pătruns de iubirea divină luminează întunericulFiinţei noastre, atunci totul devine noi iar noi devenim una cu TotulÎngemănaţi prin sacralitate, nedespărţiţi în nemărginireSuntem dincolo de înţelegere, dincolo de cuvinte şi dincolo de imaginaţie…Fericirea supremă a pătruns definitiv în conştiinţa noastrăPurtaţi în magicul zbor pe aripile fericirii vom călătorii dincolo de limiteNoi înşine vom fi limita, ne vom scălda fără să ne topim în oceanul infinitudiniiConţinut în fiecare dintre picăturile fiinţei noastre devenite universuri.Dualitatea dispare în neantul din care părelnic luase fiinţă pentru o clipă,

124

Spiritul etern fiind singurul care va lumina întunericul universurilorIubirea şi Intelectul unite pe veci în Sufletul roiurilor de galaxiiÎngemănate în dansul cosmic al lui Shiva vor spulbera iluzia Mayei,Între eternitate şi timp Dumnezeu pluteşte sideral căutându-şi veciniciaIar tăcerea va fii stăpână peste întreaga suflare, aşteptând o nouă naştere

În cele din urmă, Dumnezeu trezindu-se din visarea-i feerică şi magicăTotul va fi fiind reluat de la capăt, iarăşi şi iar la nesfârşit peste eoniSau poate acesta-i visul cosmic al divinităţii iar tot restul e imaginaţie… ?

125

MINUNEA LUI DUMNEZEU

Despărţirea de fiinţa supremă şi alunecarea în solitudinea lumii acesteiaSeamănă cu o fatală prăbuşire spre neant, dar ea poate fi şi chiar este altcevaDecât o simplă desţelenire din sânul divinului, este sămânţa aruncată pe un teren fertilŞi care odată cu cernerea timpului va da cu siguranţă în pârg, fructul nou născutFiind în fapt minunea lui Dumnezeu, omul este cu siguranţă darul divin oferit drept Ofrandă Universului, prin lupta sa lăuntrică această făptură plăpândă dă sens lumii,Mintea lui Dumnezeu gândindu-se pe sine devine suflare de viaţă pentru Om careVa duce mai departe făclia cunoaşterii până spre eternitate şi poate chiar dincolo de ea.Plânsetul său este aidoma revărsării apelor cereşti făcătoare de universuri iar râsul său

126

Seamănă cu acel curcubeu al păcii dăruit omului ca semn de preţuire şi împăcare eternăOmul devine el însuşi făcător de lucruri şi fiinţe, el remodelează lumea după chipul săuLibertatea fiindu-i straşnică călăuză, ideile eterne aflate în sânul divinităţii încep încetSă prindă contur şi formă materială, totul depinde de cugetul Omului care are dezlegareDe viaţă şi de moarte asupra tuturor lucrurilor şi făpturilor, atunci însă când devine despot şi tiran

Puterile sale slăbesc iar el devine o biată umbră a ceea ce ar fi trebuit să fie,Întunericul nu înseamnă însă pierzania sa definitivă ci doar pragul spre o nouăTemerară încercare, drumul spre lumina cea tainică a lui Dumnezeu fiind presărat Cu urcuşuri şi coborâri, căderi şi reveniri, căci doar cel ce a cunoscut spaimele Întunericului poate privi Drept în faţă strălucirea Adevăratei Lumini.

127

DARUL DIVIN

Cândva eram o fire orgolioasă, credeam că totul mi se cuvineCă sunt indispensabil, că lumea ar trebui să-mi mulţumeascăPentru simplul fapt că exist, într-un cuvânt eram buricul pământului.Curând însă aveam să-mi revin din starea de vis nebunesc în careCu neruşinare mă lăsasem purtat de ispita unui eu trufaş şi egoist.Aveam să constat cu oarecare surprindere că nu însemn nimic, dimpotrivă,Sunt un simplu oarecare aruncat pe valurile înspumate ale vieţii.De fapt, nu făcusem altceva decât să aştept cu braţele deschiseSă mi se ofere totul de-a gata, aşteptam să primesc daruri fără

128

Ca în schimb să pot oferi ceva în schimb, mai grav, fără să considerCă sunt dator a dărui şi eu la rândul meu lumii, lui Dumnezeu şi naturii,Cel puţin prinosul de recunoştinţă pentru minunea de a fiinţa în mijlocul lor.În fapt, mă mândream cu ceva care nu-mi aparţinea câtuşi de puţinTot ce aveam era rodul darurilor primite fie din partea divinităţii, fie din partea părinţilor, sau altor

Oameni de suflet care în bunătatea lor mi-au oferit ceea ce eu,Nu eram încă capabil să înţeleg şi să recunosc la adevărata valoare spirituală.În primul rând, bucuria de a fi, naşterea mea din braţele neantului în sânul Universului, suflarea de viaţă a lui Dumnezeu sădită în cugetul părinţilor mei trupeşti.Apoi căldura căminului părintesc, dragostea maternă oferită gingaşului meu sufletOcrotirea firavului meu trup, educaţia primilor ani, copilăria fericită şi fără griji sau lipsă Apoi toată energia investită cu încredere şi speranţă într-un viitor pe măsură.În schimbul tuturor acestor binefaceri cereşti oferite persoanei mele cu credinţăCu răbdare şi dragoste, nu am dăruit nimic, nici măcar nu m-am sinchisit a le răspundeÎn vreun fel, darămite să încerc să mulţumesc pentru darurile primite, aşadar lipsit deRecunoştinţă, fără bun simţ, am îndrăznit să cer în continuare, fără a da nimic în schimb.

129

Ce fiinţă josnică am putut fi, ce vierme scârbos, ce creatură hidoasă şi fără de suflet eramCât de mult mă afundasem în mlaştina trufiei, ce stârpitură crescuse natura la sânul eiDar totul avea să se săvârşească într-o bună zi, spre bucuria cerurilor şi pământuluiOdată cu renaşterea mea spirituală, parcă un întreg univers trepida de emoţie

Era emoţia regăsirii în spirit, dobândirea unităţii primordiale a fiinţei, magia învieriiDarul divin al Cristului Cosmic pentru o lume înlăcrimată de propriile-i neputinţe…

130

CRISTUL COSMIC

Lacrimile lui Dumnezeu prefăcute în aştri au luminat naşterea Cristului cosmicDin întunecimea necuprinsului s-a născut lumina vieţii şi sentimentul iubirii pureSuferinţa crescută peste nemărginire intrată în rezonanţă cu libertatea fiinţeiMuzica speranţelor universului întreg cântând imnul învierii a zămislit CuvântulDeznădejdea iluziei a fost sfărmată de realitatea întrupării Cuvântului în materie…Cristul Cosmic, energia necreată a lui Dumnezeu a cuprins infinitatea universuluiBucurie nemărginită, izvor nesecat de bunătate proslăvind şi încununând CreaţiaCristul Cosmic a eliberat energia divinităţii de sub obrocul dualităţii universaleRăstignit pe crucea libertăţii noastre Crist a distrus fantasma urzită de Maya.

131

Energia descătuşată de iubirea universală va pune în umbră toate impurităţileToată devenirea fiinţei va prelua acest fantastic impuls al renaşterii din moarteAstfel încât universul nu va mai fi niciodată la fel ca înainte iar viitorul se va fiPierdut undeva în lumina veşniciei alături de prea plinul fiinţei lui Dumnezeu.Eliberaţi prin iubire divină vom elibera la rândul nostru raţiunea din chingile

Ignoranţei şi vom redeveni fii ai lui Dumnezeu vibrând la unison cu Cristul Cosmic.Universul pulsând de fericire va umple pretutindeni spaţiul cosmic de viaţă Nu va mai exista moarte decât transformare perpetuă dinspre fiinţă spre DumnezeuŞi nu cum era înainte de sacrificiul înlăcrimatei divinităţi când unica devenireEra dinspre nefiinţă spre fiinţă şi invers.Când vom înţelege iubirea lui Dumnezeu abia atunci vom fi capabili de minuniMiracolul iubirii divine depăşeşte prin puterea sa de cuprindere orice lucruCunoscut sau imaginat vreodată de raţiunea noastră, se află chiar dincoloDe orice închipuire, este mai presus de întreaga cantitate de energie acumulatăDe întregul univers de-a lungul deveniri temporale.Rezonând cu iubirea divină vom sparge orice bariere spaţio-temporaleVom putea asemenea eroilor din basmele copilăriei noastre călătorii cu viteza

132

Gândului dincolo de orice hotare închipuite de mintea noastrăVisurile noastre vor prinde contur în sfera realului deoarece tot ce vom imaginaVa prinde viaţă şi duh, vom deveni aşadar creatori ai unor lumi noi, şi toate asteaŞi încă multe altele doar prin simpla dorinţă fiind însufleţiţi de cea mai mare Mai extraordinară, şi mai desăvârşită putere a universului – iubirea divină…

Dansul cosmic al energiei descătuşate de iubirea universală va amplifica propagareaVieţii spre cele mai îndepărtate colţuri ale universului Purtând astfel germenii Creaţiei acolo unde lumina N-a putut ajunge, căci acolo unde nici gândul nu poateSă ajungă, acolo unde nici Dumnezeu nu se încumetă să treacă acolo doar IubireaCel mai pur sentiment din câte există, poate să-şi facă simţită trecerea-i purificatoare.Tot ceea ce trebuie să facem este să acceptăm şi să înţelegem jertfa înfăptuită pe CruceDe Cristul Cosmic, altfel vom pierde esenţialul trecerii noastre prin lume şi întreagaNoastră existenţă devine o cumplită şi dureroasă deşertăciune.Poate părea paradoxal ca totul să depindă de libera noastră alegereDar Iubirea trebuie să fie liber consimţită, libertatea fiind sacră,Aşadar primiţi în sufletele voastre iubirea lui Crist şi deveniţi asemenea lui Dumnezeu

133

Chiar dacă pare greu de crezut asta este dorinţa supremă a Creatorului nostru.

FERICIREA SUPREMĂ

Eternizarea clipei numită fericire iată cea mai grea încercareLa care poate fi supus sufletul omului născut din tristeţi şi lacrimiÎnsuşi Dumnezeu înlăcrimat de potrivnica noastră soartăPoartă crucea lumii în spinarea-i gârbovită de greşelile noastreDar găseşte alinare tocmai în suferinţa pentru bietele făpturi.Fericirea supremă este să poţi accepta poverile altora ca şi cumAr fi rodul faptelor tale, să poţi iubi cu-adevărat asemenea Mântuitorului.Fuga de răspundere este ascunderea în faţa fericirii veşniceCum poţi sluji oamenii când tu însuţi fugi de imaginea lui Dumnezeu ?

134

Când pe tine cu nesaţ te dispreţuieşti cum ai putea să-ţi iubeşti semenii ?Unde crezi că poţi ascunde nefericirea-ţi, şi pentru cât timp ?Sihăstriile sunt pline de rataţi, de ucenici ai diavolului ascunşiSub falsul chip al unui Dumnezeu care ilustrează ipocrizia faptelor.Slujeşte oamenilor altfel cum vei putea să te înfăţişezi în faţa

Adevăratei lumini, tu care ai stat în întuneric, în bezna cea mai adâncă ?Suferinţa trebuie asumată până la capăt, ai ajuns iubite pelerin la limită ?Atunci înseamnă că eşti fericit, fericit în chinurile cele mai adânciÎn cea mai aspră suferinţă, eşti dincolo de tine însuţi, eşti una cu TotulCe fericire mai mare decât asta crezi că poate exista, decât fiinţa în sine însuşi ?Nici un nebun nu poate pretinde mai mult, şi ce este nebunia dacă nuSublimul nemărginirii trăite în mijlocul finitudinii numite simplu viaţă.Iată deci adevăratul înţeles al Iubirii Cristice, nebunia întru HristosÎnţelepciunea astei lumi la un loc nu poate atinge sublimul magicei nebunii…

135

VOLUMUL III

PARADOXUL DE A FI ROMÂN

136

PRIVILEGIUL MĂŞTILOR

Dacă m-ar întreba cineva care este principala caracteristicăA poporului român, aş răspunde fără ezitare :Ipocrizia de a purta mască, de a-şi ascunde propria-i faţăAdevăratu-i chip, adevăratele faţete ale propriei deveniri.Poate unii vor susţine că sunt răutăciosCă nu fac altceva decât să-mi denigrez propriul poporPropria-mi stirpe, că arunc cu pietre în loc să mă prefacIar alţii vor spune că sunt mult prea dur…Dar mă întreb, oare cum altfel aş putea să fiu ?Când îl iubesc atât de mult, nespus de multAceştia nu înţeleg că exigenţa mea vine tocmai din cauză că-mi iubesc la nebunie propriile-mi rădăciniÎnfipte adânc în pământul patriei străbune, în sfânta

137

Şi strămoşeasca-mi ţărână.Să nu mă înţelegeţi greşit iubiţi confraţiNu încape îndoială că şi eu sunt un netrebnicEu mai cu seamă decât mulţi dintre dumneavoastrăDa, am greşit, am păcătuit din prostie şi ignoranţăAm fost asemenea vouă, slab, laş, puturos şi putredAm purtat cu o crudă neruşinare nenumărate Şi neasemuite măşti, blestemate fie ele.Singura diferenţă între mine şi tine

Iubite cititor, stimabile cetăţean, e aceasta :M-am scuturat de viermi şi putregaiuriM-am lepădat de bube şi puroiŞi-am aruncat acele netrebnice măşti puturoaseCare-mi îngreunau sufletul umplându-l de duhoare.Desigur, trebuie să recunosc, datorez mult acelorHidoase măşti, dar ele odată înlăturateNu mai contează sau mai bine zisNu mai înseamnă nimic pentru mine.Acum sunt un alt om, n-aş putea spuneCu mâna pe inimă, că sunt mai curat caMulţi dintre voi, asta nu pot s-o afirm răspicatDoamne fereşte, să mă consider superior altoraSemenilor mei, căci aş cădea în păcatul trufiei,Un singur lucru pot însă să-l afirm cu tărieSunt liber cu-adevărat, pot să gândesc şi să simtLimpede ca lacrima, deoarece acum, din fericireNu mai pot să trişez, nu mai pot să mă mint.Dacă ar şti oamenii ce bine şi plăcut esteSă fi tu însuţi, să fi cu-adevărat şi pe deplin liberAtunci cu siguranţă şi-ar lepăda cu repeziciune

138

Toate miriadele de măşti pe care le poartă cu osârdie.Bineînţeles, le va fi greu să renunţe la multitudineaPrivilegiilor pe care le oferea gratuitPurtatul feluritelor şi alambicatelor măştiNici nu vreau să le amintesc căci m-ar apuca scârbaMi-ar fi silă de mine însumi amintindu-le.Este curios ca purtatul diferitelor măştiSă fie oglindit chiar şi în banalele sondaje de opinieŞi când spun asta, mă gândesc cu groază la încredereaPe care chipurile, oamenii noştri o au în Biserică,

Lesne de ghicit care-i adevăratul motiv ce se-ascundeCu oarecare dibăcie, în presupusa încredereBiserica fiind instituţia care a amplificat până la paroxismPurtatul măştilor, ba chiar a considerat necesară cultivarea,Acestui scârbos şi dizgraţios obicei.Dragii mei, nu vă lăsaţi amăgiţi, priviţi în magica oglindă,Oglinda sufletului care nu poate să mintăBiserica a murit demult, mai precis odată cu acceptarea împărăţiilor lumeşti, restul e de domeniul istoriei,Este dacă vreţi o panoramă a decăderii sale morale O istorie presărată cu sânge nevinovat, plină de Fărădelegi strigătoare la cer, de minciună şi teroareDe instituire a groazei, a fricii şi-a neputinţei.Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, nu vă hrăniţiDin pâinea ignoranţei şi nu v-adăpaţi din izvorulDătător de simple iluzii fantasmagorice.Ce bine ar fi dac-aţi avea tăria necesară

139

Curajul nebun de-a vă privi mai des în oglindăFaţă în faţă cu propriul Eu lăuntric,Nu mă întrebaţi, ştiu, e foarte greu, e cumplit de dureros,Poate tocmai de aceea nu veţi găsi în casa meaNici o oglindă, demult le-am spart pe toateNu suportam să-mi văd propria-mi decăderePreferam să cred în propriile-mi năluciri.

Da, e adevărat, am ucis chipul lui DumnezeuCel oglindit în suflarea dăruită odată cu naştereaSufletului meu, l-am ţinut ascuns privirilor,Chipului sfânt şi pur al divinităţii îl preferamPe cel diform şi trecător, dar mai comod al nefiinţei…Oameni buni, dragii mei, lepădaţi-vă măştileŞi veţi cunoaşte fericirea cea veşnică,Veţi putea iubi cu-adevărat tot ceea ce demultCândva aţi iubit, dar cu timpul acest sentiment A fost redus la tăcere, cu brutalitate demonicăDe către un Eu egoist şi rece, insensibil şi fadVeţi putea din nou să vă bucuraţi asemenea copiilorChiar dacă şi acest sentiment a fost stins de multăPrea multă minciună, imensă falsitate,Veţi putea redeveni copii ai lui Dumnezeu şi ceea ce Este şi mai important, veţi deveni voi înşivă.

140

METAMORFOZĂ DIABOLICĂ

Nu s-a schimbat nimic, desigur, s-a lucrat mult la imagineS-au făcut mici retuşuri, cum s-ar zice, pe ici pe acoloS-au modificat unele aspecte ţinând de cotidianDar în esenţă totul e la fel ca înainteSingura deosebire fiind aşa-zisa libertateA cuvântului, evident, că de restul…Dacă înainte, în perioada comunismului Se putea cunoaşte adevărata realitateDar nu ţi se îngăduia să ai opinii personaleDespre situaţia concretă, adică era un consens deplinSingura variantă acceptată fiind cea prezentată De către cadrele partidului…Acum în schimb eşti liber să-ţi exprimi părereaÎn orice problemă sau în orice domeniuŞi cam atât…În rest, ce să mai vorbim…Oricum nu vei fi luat în seamă de nimeni

141

Vei lătra singur la lună, cum zice o vorbă din poporŞi vei avea „plăcuta” surpriză să fi cel mult consideratDe către cei mai mulţi, drept un nebun de legat.Opiniile tale-ţi vor părea vorbe-n vântE ca şi cum într-un scenariu grotesc şi absurdÎn acelaşi timp, ai încerca să-ţi expui părerileÎn faţa unui auditoriu compus dintr-un amalgamEterogen format doar din surdo-muţi.La ce bun să vorbeşti pietrelor La ce ţi-ar folosi întreaga cunoaştereDac-ai fi conştient că eşti singurul supravieţuitor

Al unei lumi distruse, trecute în nefiinţăÎn urma unui cataclism, artificial sau naturalAsta are mai puţină importanţă,La ce bun să rosteşti opinii şi idei în faţa unei Lumi mute, tăcute şi necunoscătoare, la ce bun ?Fiecare dintre noi suntem atât de singuriParadoxal, tocmai acum când suntem liberiDar cum este posibil ?. Cum oare ?Cum poate fi libertatea prilej de izolare ?Pare absurd, dar cruda realitate a zilelor noastrePostdecembriste stă martoră unei asemenea monstruozităţi.Atunci, inerent şi inevitabil se naşte întrebarea :Suntem cu-adevărat liberi sau totul e o iluzieDiformă, o înşelătorie macabră şi dureroasă ?.Răspunsul vine şi el la fel de repedeLa fel de prompt şi la fel de dureros :Fără a înţelege sensul pe care-l areLibertatea nu-şi mai are rostulÎşi pierde chiar înţelesul, sensulŞi tot restul devine neant, ceea ce de altfel

142

Cu puţină chibzuinţă, se poate observa în zileleOrele şi minutele care se scurg fără de rost În epoca noastră ruptă de realitate.Pentru a fi stăpânii lumii de mâineTrebuie să învăţăm ce-nseamnă să fii liberTrebuie să înlăturăm din caracterul nostru ambiguuTot ceea ce ţine de comportamentul sclavilorDa, căci suntem încă sclavii propriilor iluziiDe aceea e imperios necesar să ne trezim din coşmarulCreat de propriile noastre slăbiciuni şiCeea ce este foarte important, să redevenim oameni,

Da, nu vă miraţi, comunismul are acest „merit”Şi anume, acela de a fi adus Omul în pragul dispariţiei.Ce jalnic sună, ce crud, ce sfâşietor, aşa şi esteDar cine se-aşteaptă ca Adevărul să fie altfelSă fie convins că se înşeală amarnic.Adevărul e întotdeauna dur, greu digerabilPentru bietele noastre făpturi,Este crud, nemilos, dar e clar şi limpedeEl nu acceptă jumătăţile de măsură iar Drumul spre El e presărat cu ghimpi,Pretutindeni sunt bariere ce trebuiesc trecuteAltfel drumul spre adevăr se înfundă şi nu mai esteDeloc posibil să ieşim la suprafaţă, din întuneric săRăzbatem spre lumina cea veşnică a nemărginirii şi eternităţii.Un singur gând mă chinuie mereuVom fi în stare să parcurgem acest dificil itinerariuPresărat cu capcane şi bariere ce pare de netrecut ?Suntem atât de puternici încât să putem trece pesteToate aceste metamorfoze diabolice cu chip de adevăr

143

Vom reuşi în cele din urmă, să facem deosebirea între Ce este bine şi ce este rău în desişul vremurilor de tranziţie ?Poate că da, poate că nu, cine poate şti…Însă de acest răspuns depinde soarta nu numai a meaCi şi a domniilor voastre, fie că vreţi sau nuDe el depinde chiar soarta întregii noastre naţiuni.

DEŞERTUL SPIRITUAL

Lumea în care trăim, sau în care mai corect spus, ne târâm zileleEste un adevărat deşert spiritual,În ziua de astăzi singurele condiţii acceptabileCare ni se par a ne fi rămas la dispoziţieSunt acelea de nebun sau de cadavru.Aşadar, nebunia ori moartea sunt singureleCăi posibile de-a fiinţa într-o lume moartăÎntr-o lume ce pare ireală, iluzorie şi de neînţeles.Decât moartea spirituală în care, din păcate pentru eiPrea mulţi se scaldă, îi este de preferat soluţia tragicăA nebuniei sau a morţii fizice, care orişicumMai devreme sau mai târziu, cu siguranţă va veniNechemată, nedorită şi nerostuită.Într-o lume în care eşti nevoit să-ţi îngropi talentulAsemenea unui pungaş ce-şi ascunde nevolnica-i faptăPentru a nu deranja mulţimile de rând, sau mai rău,

144

Deoarece la celălalt capăt al firului sună mai mereu ocupat, neavând loc de aşa-zişii „talentaţi” ai zileiMai bine zis, impostorii unei lumi de carton,Tot ceea ce-ţi rămâne de făcut e să mori, fizic vorbind evident, căci nebunia poate şi ea să deranjeze şi Necesită un efort mult prea mare în comparaţie cu efectul minor rezultat.Aşadar, dând dovadă de un randament inferior soluţiei ultime.Murind în cele din urmă, toţi cei din juru-ţi vor răsufla uşuraţi

Ştiindu-se scăpaţi de un personaj devenit incomod, Un personaj prea dureros de real, un om prea directO persoană sinceră, noncomformistă şi limpede în gândire.Căci orice s-ar zice nebunia ar fi prea mult pentru ei, ea estePrivită ca un soi de genialitate şi ar fi văzută drept un privilegiu,Prea însemnat pentru a-ţi permite o asemenea şansă.În concluzie, Noi oamenii, cei puţini câţi mai suntemVom trăi în cel mai bun caz înnebunind sau vom alegeSă renăştem într-un alt univers, diferit de acest mizerabil infernBineînţeles, numai dacă credem într-o ipotetică şansăSperanţa într-o lume mai bună fiind singura caleCe ne-a mai rămas, într-o lume stupidă şi cadavericăDevenită un imens Deşert Spiritual…

145

CIRCUL TRANZIŢIEI

E dureros când moare un popor dar mai mare durereEste atunci când ştii că n-ai făcut nimic să-l salveziCând eşti conştient că ai fi putu face ceva în folosul luiŞi totuşi nu ai făcut nimic, nici măcar un simplu gest.Chiar dacă soarta i-ar fi fost dinainte pecetluităTot ar fi trebuit încercată o cale, important este gestulFaptul că ai vrut, ai încercat din răsputeri să te opui crudei sorţiDe aceea când încă nu e prea târziu trebuie să încerci, trebuie…Întotdeauna mai există o şansă, tot ceea ce trebuie să faci, E să crezi şi să lupţi în şansa ta, indiferent de opiniile altora,Voinţa şi credinţa sunt cele două virtuţi necesare poporului nostruAcum în momentele de criză prin care trece, restul devine uşor

146

O joacă de copii, oricât de greu ar fi, nimic nu stă în calea lor.Nu putem sta cu mâna în sân şi să privim neputincioşi dezastrulMarea problema e că nu suntem uniţi, de fapt de aici ni se trage totulPrin egoismul acerb care ne macină sufletele am năruit o ţarăDin invidie şi răutate am transformat paradisul în cel mai cumplit iad.

Degeaba am fost dăruiţi de bunul Dumnezeu cu nenumărate talenteDacă în nemernicia noastră am cultivat impostura şi falsulMinciuna, înşelătoria şi prefăcătoria sunt noii zei cărora cu sârgLe aducem zi de zi tributul nostru mârşav, am închinat altareProstiei şi-am osândit inteligenţa devenită drept cea mai mare Necuviinţă, ba chiar neruşinare într-o lume de tembeli cu acte în regulă.Am schimbat odioasa tiranie cu jugul unei false libertăţi care A devenit pe zi ce trece mai insuportabilă decât cea mai cruntă dictatură.Am năruit speranţele mai multor generaţii, iar acum asistăm neputincioşiLa distrugerea fiinţei naţionale, fără a da semne de deşteptare.

147

Probabil suntem mai sadici decât orice alt popor, noi cei atât de blânzi odatăMai necredincioşi decât cei mai păcătoşi de pe faţa pământuluiNoi cei atât de dreptcredincioşi odinioară…Ce fel de popor e acela care-şi sugrumă istoria din prea multă slugărnicie ?Ce fel de naţiune este aceea care-şi dispreţuieşte eroii şi martiriiDe frică, ca nu cumva să fie luate drept exemple de noua generaţie ?

Minciuna este ridicată la rang de adevăr de către o clasă politicăFormată din lepădături şi trântori crescuţi asemenea unor căpuşe Ce sug la sânul bietei noastre ţări, devenită plăpândă şi fără vlagăDe-atâta supt, iar noi, gazdele acestor bacterii ucigaşe vom pierii După ce ne vor fi stors şi ultima picătură de sânge din noi. Cel mai grav este faptul că am început să ne obişnuim cu statutul de larvePână la urmă poate chiar vom supravieţui, între timp deveniţi fiareVom schimba arena de circ cu o biată grădina zoologică.

148

BLESTEMUL NAŢIONAL

Până când ne vom permite luxul de-a ne batjocoriiPropriile valori, valorile autentice ?Până când vom continua să ridicăm în slăviImpostura, falsul, escrocheria şi înşelăciunea ?Până când ?…Probabil până când vom fi redevenit noi înşineCei de dinainte de potopul comunist…Până când vom ucide cu bună ştiinţă avutul naţional ?Până când vom sugruma însăşi spiritul ?Până când vom atenta la fiinţa naţională ?Până când vom irosi viitorul copiilor noştri ?Până când ?…Până când vom purta în sânge blestemul egoismului,Viermele individualismului ce ne roade fiinţa lăuntricăDucându-ne la pierzanie, până când ?

149

Până când vom sărbătorii cu fast, chiar cu surle şi trâmbiţeFiecare înfrângere, fiecare cedare în faţa luptei vieţii Până când vom avea neruşinatul „curaj” să ne privimZâmbind în oglindă, în timp ce călcăm cu nonşalanţăPeste mii de cadavre, peste mii de suflete nevinovate ?Până când ?…Până când ne vom vinde sufletele pe un preţ de nimic Până când ne vom juca cu soarta întregii naţiuni ?Până când ne va mai răbda pământul strămoşesc ?Până când ?…Până când ne vom condamna eroii la moarte ?Până când ne vom falsifica cu nesimţire istoria ?

Până când vom nesocoti cu aroganţă tablele valorilor Până când vom permite şi vom toleraAbuzul, minciuna, trădarea, laşitatea, aranjamentele Până când ?…Până când ne va fi frică să recunoaştemSă înţelegem şi să ne simţim vina ?Vina de-a nu încerca să luptăm din răsputeriCu dihonia înspăimântătoare, ce-i drept, A necuratului, metamorfozat sub multiple chipuriCu „duhul necurăţiei şi-a spurcăciunii”.Până când vom continua să-l răstignim pe DumnezeuZi de zi, ceas de ceas, fără însă a-i da posibilitateaDe a învia, pentru noi cei care nici nu merităm ?Până când ?…Până când vom alunga sămânţa celestă din Trupurile noastre devenite jalnice cadavre vii ?Până când vom purta cu mândrie cumpliteleÎnsemne ale fiarei apocaliptice ?Până când ?…Când oare vom înţelege că libertatea înseamnă

150

În primul rând responsabilitate ?Când vom cunoaşte că fericirea nu poate fi Cu-adevărat deplină, decât împreună trăită ?Când vom simţii că viaţa adevărată, încărcatăDe sensuri, învăluită în mistere, nu poate prinde Contur decât prin compasiune ?Când oare ?. Când va fi prea târziu ?.Până când cu nemăsurat orgoliu vom fi Ridicat altare unor falşi zei ?Până când ne vom închina la slute chipuriÎn timp ce demolăm cu ură şi dispreţPilonii adevăratei credinţe ?

Până când asemenea unor tembeli nerecunoscătoriVom înălţa uriaşe temple în numele unui DumnezeuMort, gol şi putred ?Golit de prea plinul scârbavnicelor noastre faptePutrezit prin duhoarea păcătosului nostru sângeOmorât de ignoranţa, de nepăsarea şi laşitatea noastră.Până când vom continua să trişăm ?Până când ne vom fura singuri căciula ?Până când vom tolera prostia ridicată la rangDe aleasă însuşire ?Până când ne vom alunga geniile dincolo de hotarelePatriei străbune ?Pentru a putea face loc lichelelor, impostorilor,Până când vom perpetua becisnicia politicienilor ?Până când vom admira discursurile demagogice ?Până când ?…De unde această poftă sadică de-a ne ucide cu propriile Noastre mâini, de unde atâta cruzime ?

151

Cine este de vină pentru tot răul ce ne-a cuprins ?Cine este de vină pentru întreg haosul din jurul nostru Cine ?. Noi toţi, laolaltă, fără deosebire.Cu fiecare compromis făcut, cu fiecare înfrângereCu fiecare fugă din faţa realităţii şi evadarea Într-un univers iluzoriu, străin de cruda realitateCu fiecare slăbiciune a noastră, a tuturoraPunem umărul la moartea noastră spiritualăAducem un aport însemnat la continua erodareA însăşi fiinţei noastre naţionale.Şi toate acestea şi încă multe altele, pentru ceŞi pentru cine, până când, Doamne, până când ?

CONDAMNAŢI LA PIEIRE

Întotdeauna am fost, şi se pare că pentru încă multă vremeDe-acum înainte, vom fi maeştri ai resemnării, într-un cuvântArtizani ai neputinţei, de voie mai de nevoie împăcaţi cu soarta.Unii, în speţă feţele bisericeşti, consideră acest fapt ca fiindO aleasă însuşire a bravului nostru popor, adică drept o virtuteUn dar din partea bunului Dumnezeu. Nu degeaba sunt nenumăraţiApologeţi ai baladei populare Mioriţa, care ridică în slăvi resemnarea.Alţii, printre care şi umila mea persoană, sunt împotriva acestei odioase

152

Înscenări, şi consideră resemnarea drept cea mai mare calamitate careA lovit, şi încă mai face numeroase victime printre onorabilii noştri concetăţeni.Evident, resemnarea nu poate decât să fie pe placul celor care conducDestinele patriei, în acest fel ei pot fi scutiţi de grijile unei eventuale revolte populareBa chiar îşi pot continua liniştiţi fărădelegile, fără ca cineva să-i poată În vreun fel sau altul, trage la răspundere pentru mişeliile comise,

Aşadar, o situaţie deosebit de convenabilă pentru autorităţile noastre.Resemnarea, departe de a fi o virtute, este cel mai cumplit flagelCare a putut lovi România de-a lungul întregii sale zbuciumate istoriiEste cea mai perfidă armă de care poate dispune o şleahtă de bestii,Pusă pe tâlhării şi fărădelegi fără de seamăn la adăpostul acestei „virtuţi”Năpârci care nu fac altceva decât să sugă sângele din bietele noastre trupuriLăsându-ne fără vlagă şi fără vreo fărâmă de speranţă.„Lasă că încă e bine, poate fi şi mai rău” – iată o vorbă „de duh” care mă faceSă mă îngrozesc, de fiecare dată când o aud rostită, şi din păcate se face auzităDestul de des şi de destulă vreme încoace, încă de pe vremea răposatului.

153

Resemnarea nu poate fi decât „arma” laşului, cel care este mulţumit cu oriceNumai să trăiască, în rest nu mai contează, cum şi pentru ceAdică, o sperietoare de fiinţă devenită un fel de tragică fiarăPentru care nimic n-are rost în afară de scârbavnica-i viaţă.Resemnarea este folosită drept scut de apărare de către cei mai neisprăviţi inşi

Cei care-şi acceptă traiul mizerabil, crezând cu tărie în simulacrul de zi cu ziTrişori ai sorţii, fanatici propovăduitori ai ignoranţei, sfetnici de încredere ai gloatei.Ce fel de fiinţă poate fi aceea care se mulţumeşte cu orişice ?Nu pot să cred că Dumnezeu poate fi mulţumit cu asemenea pseudofiinţeAsemenea rebuturi, jalnice epave, nu cred că fac cinste creaţiei divineDimpotrivă, resemnaţii seamănă izbitor cu omul descris în pilda talanţilorCel care şi-a ascuns talantul crezând că astfel este pe placul lui DumnezeuCrezându-se cu ipocrizie dreptcredincios, la adăpostul conservării darului divin…Cel împăcat cu soarta, este considerat de unii a fi drept un mare înţeleptDacă aşa stau lucrurile, atunci prefer să fiu o maimuţă fără raţiune

154

Căci la ce mi-ar fi de folos o astfel de înţelepciune nătângă ?.Nu vreau să mă împac cu soarta asta crudă şi nedreaptă, nu vreau să măMulţumesc cu puţin, mai bine să redevin ţărână ca hoitu-mi să-ngraşe solulDin care să renască într-o altă viaţă o sămânţă de lumină şi speranţă.Vreau cât mai mult şi mai bine pentru mine şi semenii mei, ce-i rău în asta ?Aş vrea să ne trezim din aprigul somn al raţiunii şi să cerem puţin respect pentru noi

Prea ne-au călcat toţi în picioare, vrem să fim şi noi mândri de neamul nostruSunt convins că avem toate motivele să o facem, chiar dacă odioasa resemnare ne-a storsNe-a furat totul, dreptul la o viaţă mai bună şi mai dreaptă, ne-a sărăcit sufleteleGolindu-le de bunătate şi speranţă, vrem să umplem golul lăsat de grabnica-i trecere Treziţi-vă oameni buni, începeţi să trăiţi, aşa cum odinioară Iisus porunceaOrbului să deschidă ochii, mutului să vorbească şi ologului să umbleAşa vă îndemn şi eu : îndrăzniţi mai mult, căci fiţi siguri că meritaţiNu vă mulţumiţi cu puţin dacă nu vreţi să fiţi alungaţi din calea celui veşnic.Altfel vom continua să plângem unii pe umărul celorlalţi fără să facem nimicŞi în cele din urmă vom fi condamnaţi la pieire.

155

NE MERITĂM SOARTA

Atâta timp cât ne vom lăsa duşi de val, în speranţa că alţii vor faceCeea ce noi înşine avem de făcut, nu vom avea parte de o altă soartăVom fi mereu slugile altora, vom trăi o viaţă de Împrumut.Când nepăsarea atinge în zilele noastre cote alarmante, înspăimântătoareCum am putea crede că este loc de mai bine în sărmana noastră viaţă ? Vrem să aruncăm propriile noastre poveri pe umerii altora, darÎn acelaşi timp am fi bucuroşi să culegem roadele muncii lor,

156

Pe lângă faptul că nu avem nici cel mai elementar bun simţSuntem atât de inconştienţi încât ajungem să ne furăm singuri căciula.Ne îmbătăm zilnic cu apă rece, dăm vina pe alţii pentru nenorocirile Căzute asupra noastră, uitând că suntem prizonierii propriilor noastre iluzii.Atâta timp cât vom continua să ne amăgim cu cele două mii de aniDe rezistenţă eroică în faţa istoriei, ne vom înşela amarnic.Adevărul este că n-am făcut nimic, am stat cu braţele încrucişate

Timp de două milenii, aşteptând mila altora, judecata străinăAm rezistat ce-i drept cuceririlor, dar pentru simplul fapt că era mai rentabilSă nu fim cuceriţi, dacă tot plăteam tribut Înaltei Porţi, la ce bunSă-şi mai bată capul cu noi, mai convenabil era să muncim în folosul lor…De-a lungul glorioasei noastre istorii am schimbat un stăpânCu un altul, la fel procedăm şi acum, doar ne-am învăţat cu slujireaDupă ce-am lins dosul marelui imperiu sovietic, acum nu ştim cumSă facem să intrăm în graţiile colosului american, de restul au ei grijă…De ce să fim noi înşine când e mult mai uşor să te guduri pe lângă alţii

157

În speranţa că vom primi şi noi resturile aruncate de la masa cea bogatăNu avem pic de ruşine, nici o urmă de respect pentru noi înşineAtunci de ce-am aştepta să fim trataţi altfel decât suntemNe supărăm atunci când ne judecă străinii, dar cine poate aveaÎncredere în asemenea jalnice fiinţe care inspiră doar silă.Să recunoaştem, suntem trataţi ca fiind gunoiul EuropeiUn fel de râie de care se feresc toţi, o cangrenă pe harta lumii

Şi asta pe bună dreptate, atâta timp cât greaţa este cuvântulLa ordinea zilei în propria ţară, iar scârba şi regretul flutură pe toate buzele.Tinerii care-şi părăsesc ţara ar trebui să ne lase un gust amarCăci asta înseamnă că în scurt timp nu vom mai avea viitorDar cine să se ocupe de soarta ţării, guvernanţii sunt prea ocupaţiCu împărţirea ciolanului, ei nu văd decât în prezent, pentru ei doar Clipa contează, restul fie ce-o fi, de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.Problema e că avem de unde dar nu avem timp pentru lucruri serioaseDe fapt nu ne interesează decât propriul interes, ca buni creştini ce suntem.

158

După ce am dovedit că avem talent în arta resemnării am reuşit să devenimŞi specialişti în arta demolării, am distrus cu sârg tot avutul naţionalBa încă cu o furie oarbă, am vândut tot ce era de vândut pentru interese meschine.Suntem pe zi ce trece părtaşi la distrugerea noastră ca naţiune.Dureros este faptul că suntem proprii noştri călăi, fără măcar să ne dăm seamaNe-am condamnat singuri prin laşitatea şi egoismul de care-am dat dovadă,De fiecare dată ne-am vândut primului venit, chiar fără să ne-o ceară.

În concluzie, nu vom putea arunca vina în cârca altora, oricât ne-am străduiŞi asta deoarece suntem singurii vinovaţi pentru tot dezastrul pricinuit.Vom plăti cu vârf şi îndesat pentru oarba nepăsare, pentru dispreţul, uraŞi mai cu seamă minciuna de care-am uzat cu străşnicie în tot acest războiPurtat împotriva propriilor noştri semeni, împotriva propriului sângeVom purta mereu de-acum înainte însemnele „biruinţei” noastre !

159

PARADOXUL DE A FI ROMÂN

Săraci într-o ţară bogată, mediocri în genialitatea noastrăDestul de nebuni în a face haz de necaz, glumeţi cu propriileNeajunsuri şi metehne, dar neîndurători faţă de greşelile celorlalţiNostalgici ai vremurilor trecute, şi totuşi doritori de schimbări majoreCredincioşi în numele unor instituţii perimate, dar neîncrezătoriÎn forţele proprii, cuprinşi de îndoială când vine vorba de unitateSuntem campionii declaraţi ai individualismului.Paradoxul există în însăşi fiinţa noastră naţională

160

Prea orgolioşi pentru a fi fericiţi, prea strâmbi şi slugarniciPentru a stăpânii pământul strămoşesc, judecăm cu asprimeViciile semenilor noştri, dar suntem mult prea îngăduitoriCu propriile noastre netrebnicii, chipul nostru e şters şi putredChiar dacă pozăm în cele mai nobile făpturi pământeneSuntem ceea ce nu vrem să fim, şi nu suntem ceea ce ar trebui.Cu toate nenumăratele neajunsuri materiale nu ne vom fi însă pierdut spiritul

Chiar şi ultimul om, cel mai neînsemnat, mai neajutorat şi mai simpluPăstrează în adâncul inimii sale credinţa în bunul Dumnezeu.Poate trăsăturile acestea paradoxale ne apropie mult de spiritul IndieiAflaţi la răspântia marilor imperii, sfârtecaţi între Orient şi OccidentAm rămas în esenţa noastră cea mai orientală naţiune din EuropaSufletul nostru vibrează sensibil purtat pe valurile înspumate ale baladei Mioriţa.Poporul român trăieşte ancorat în veşnicul prezent, tocmai de aceea româniiNu au sentimentul şi cultul timpului, la noi totul e nerealizat, totul se află în stadiu De proiect, suntem cu toţii cufundaţi într-un mirific somn metafizic, în mod paradoxal

161

Lăuntric, sufleteşte, suntem dincolo de orice noţiune temporală, trăim în afara timpuluiPoate tocmai de aceea suntem atât de apropiaţi de sentimentul fiinţării în Absolut,Cum să nu iubeşti un popor fără istorie, fără cuceriri, dar cu sentimentul eternităţiiSuntem fără să o ştim naţia cu cel mai pronunţat caracter mesianic din bătrâna Europă.Orice încercare de altoire a unor caracteristici străine de esenţa noastră ca neam nu areNici un sorţi de izbândă, iată de ce modelele străine nu au prins la noi, sau dacă cu forţa se încearcă Impunerea lor, nu se va obţine decât un haos, globalizarea ar aduce cu sine

Sfârşitul nostru ca neam, pierderea esenţei ancestrale, Suntem sortiţi să fim singuriAcesta este paradoxul de a fi român, într-o Europă sfâşiată de contradicţii, de aceeaNu pot decât să aleg paradoxul, integrarea în haosul unei unităţi fictive ne-ar anihilaFiinţa naţională, pentru noi nesfârşita ispitire a omului de a se substitui divinităţii nu aÎnsemnat niciodată ceva, suntem prea plini de trăirea veşniciei din lăuntrul nostru.

162

ÎNTOARCEREA LA ORIGINI

Să ne întoarcem la origini şi acolo ne vom găsi adevărata identitateNoi nu avem nevoie de istorii confecţionate la cerere, noi suntem maiVechi decât orice istorie urzită vreodată de vreo minte omeneascăPrin vinele noastre curge sângele atlanţilor, preoţii noştri erau vechii rişiiAdevăraţii brahmani ai scripturilor hinduse, de ce să ne închinăm unor falşiZei, străini de neamul nostru, când aici era cândva ţara zeilor ?Ne-am uitat istoria, ne-am alungat eroii şi am înălţat altare unor zei străini

163

Până când vom trăi în uitare nu vom avea cale de scăpare, vom pierde totulÎnsăşi esenţa noastră ca neam, şi ne vom fi risipit de pe faţa pământului ca fumulPraf şi pulbere se va alege de neamul nostru dacă nu vom încerca aducerea aminte.Scrieţi aşadar adevărata istorie a poporului român, altfel blestemaţi veţi fi în veciRuşinea să vă îmbujoreze obrajii şi stigmatele trădării de neam să vă însemne pentruTotdeauna, voi cei care renunţaţi la epopeea daco-geţilor, şi acceptaţi varianta dementăA romanizării Daciei de către Traian, aşa cum bine spunea titlul unei cărţi inspirate

De duhul lui Zamolxe, de spiritul lui Apollo, Noi nu suntem urmaşii Romei.Avem o ţară binecuvântată de bunul Dumnezeu, avem bogăţii naturale nemăsurateAvem munţii noştri minunaţi, ape curgătoare nenumărate şi pământ roditorAm putea trăi în belşug şi bunăstare dacă nu ne-am pizmui între noi Dacă nu am fi atât de egoişti am putea moşteni averea incomensurabilă Pe care am primit-o în dar de la strămoşii noştri, sfânta ţărână a Geto-Daciei.Nu distrugeţi satele noastre româneşti, adevărată vatră de spiritualitate autenticăMergeţi din poartă în poartă şi închinaţi-vă în faţa înţelepciunii simple dar curateA ţăranului român, pentru care pământul rămâne piatra sa de hotar, singura

164

Şi minunata comoară de nepreţuit pe care a primit-o în mâinile sale harniceDrept zălog a credinţei nestrămutate în bunul Dumnezeu şi în viaţa veşnică.Alungaţi nălucile efemere ale încifratelor nume de zei străini de stirpea noastrăOricum nu vor prinde viaţă în Ţara adevăraţilor zei, noi rămânem credincioşiSuflului divin, nu ne încredem decât în puterea spiritului şi nu ne vom închinaUnor nume fără putere şi viaţă, demonul nu ne va atinge minţile căci noi suntem

Protejaţi de scutul energetic al Carpaţilor, credinţa noastră este mai tare ca stâncaNu avem nevoie de mântuirea voastră deoarece noi suntem nemuritori precum Universul, suntem aici dintotdeauna şi aici vom rămâne pentru o întreagă eternitate.

165

CUPRINS

Biografie între oglinzi paralele / 3

Vol.I - PEREGRIN SPRE ABSOLUT / 6

Cap.I Singur printre năluci / 7

Singur printre năluci / 8

166

Tristeţea-mi metafizică / 10

Destin / 12

Microcosmos / 13

Revolta / 14

Cocoşatul / 16

Toleranţa / 18

Blasfemie / 19

Cântecul Supraomului / 21

Cap. II Iubirea ca un infinit / 25

Iubirea ca un infinit / 26

Din al iubirii dor / 28

Sinceritate / 30

Minunea lumii / 32

Dă-mi rogu-te Iisuse / 34

Eternul vis / 36

Înviere / 38

Paradoxul iubirii / 40

167

Cap. III Peregrin spre Absolut / 42

Peregrin spre Absolut / 43

A fost odată sau nicicând / 45

Eu sunt / 48

Jocul cu măşti / 49

Simfonia naturii / 51

Recunoştinţă / 53

Dumnezeu e în cele ce sunt / 56

Cap. IV Dumnezeu în oglindă / 58

Dumnezeu în oglindă / 59

Celălalt / 61

Cuvântul şi tăcerea / 64

Chemarea spre Neant / 66

Mesagerul / 68

Pierzătorul / 71

168

Al treilea / 75

Vol. II – TRIUMFĂTORUL / 77

Cap. I Tâlharul şi Maya / 78

Tâlharul şi Maya / 79

Abraxas / 81

Panorame de dincolo / 84

Purgatoriul / 90

Imn închinat Mayei / 93

169

Cap. II Eternul Adam / 95

Eternul Adam / 96

Renunţare / 98

Dulce ispită / 102

Iluzie şi amăgire / 104

Plângând pe Satan / 107

Triumfătorul / 109

Cap. III Dacă totul ar tăcea … / 112

Dacă totul ar tăcea / 113

Cuvinte ucise / 115

Ştiinţă şi spirit / 117

Şi dacă visul … / 119

Moartea ca împlinire / 120

170

Cap. IV Când întunericul devine lumină / 123

Când întunericul devine lumină / 124

Minunea lui Dumnezeu / 126

Darul Divin / 128

Cristul Cosmic / 131

Fericirea supremă / 134

Vol. III - PARADOXUL DE A FI ROMÂN / 136

Privilegiul măştilor / 137

Metamorfoză diabolică / 141

Deşertul spiritual / 144

Circul tranziţiei / 146

Blestemul naţional / 149

Condamnaţi la pieire / 152

171

Ne merităm soarta / 156

Paradoxul de a fi român / 160

Întoarcerea la origini / 163

172