IN MEMORIAM…

ADRIAN PĂUNESCU

20 IULIE 1943 – 5 NOIEMBRIE 2010

„Un om care a iubit valorile”

Te salutTe salutăăm, maestre!m, maestre! ÎÎţi urăm ţi urăm „„lumină linălumină lină”” în drumul

spre îngeri!îngeri!

Te salut, generaţie în blugi!

Dacă sufletul tău înţelege De la rock pân-la imnuri şi rugi, Te salut, tineret în adidaşi, Te salut, generaţie-n blugi!

CUPRINSCUPRINS

„Adrian Păunescu este acel poet contemporan pe care – conform unei vorbe celebre – dacă nu l-am fi avut ar fi trebuit să-l inventăm. Păunescu este poetul pamfletar şi polemic al carui dialog cu societatea trebuie să se rezolve în actualitate, aici şi acum. Problemele lui poetice sunt <la ordinea zilei>. (...) Fiecare epocă are nevoie de impulsuri energetice care duc la abolirea apatiei lirice, proprie, de obicei, unora dintre poeţii contemporani. Un asemenea ferment, incomod în felul lui, este Adrian Păunescu. (...) Romantic prin temperament şi, în parte, şi prin formaţie, expresionist printr-o mare voinţă de a depăşi realitatea, prin poezie, sentimental, mai degrabă generos decât sceptic, cu obsesii moralizatoare, iubitor al formelor lirice elocvente, deschise către ceilalţi, cu nostalgia spaţiilor ermetice pe care le subminează, totuşi, Adrian Păunescu este unul dintre cei mai activi poeţi contemporani.” (George Alboiu, Un poet printre critici, Ed. Cartea Românească, 1979, p. 109-110).

„Adrian Păunescu este un poet de forum, al Cetăţii, exacerbat de gândul că s-ar putea atenta tocmai la luminile, la strălucirea ei. Că autorul are în cuvânt forţa şi dexteritatea magicianului electrizând mulţimile în agora, convocate spre a le împărtăşi întru poezie, o poezie scrisă parcă şi cu inimile ascultătorilor şi cititorilor lui, care au sentimentul de a-i fi co-autori. Aşa se şi explică imensa sa audienţă la public, un public ce îi devoră cărţile, făcându-le să dispară din librării concomitent cu aducerea lor acolo”. (Hristu Cândroveanu, Luceafărul, 18 august 1983)

Alături de

Constanţa Buzea, Andrei şi Ioana

„Poezie violent politică, acut cetăţenească, hrănindu-se, mereu şi necontenit cu seva actualităţii, lirica lui Păunescu descinde, în plan spiritual, din Declaraţia patetică a lui Miron Radu Paraschivescu . Poet tribun al cetăţii, Adrian Păunescu scrie o poezie care a trecut de veacul nostru, printr-un duş scoţian de contrarietăţi: adorată de un tineret entuziast, când e semnată Maiakovski, execrată, şi pe drept cuvânt când e fabricată de epigoni lipsiţi de onestitate estetică. (...)

Poezia lui Adrian Păunescu, surprinzătoare printr-o amplă deschidere spre un orizont spiritual de nelinişti, revolte mocnite şi neistovite, neîmpăcate, împotriviri la injustiţie, rutină, stupiditate, anchiloză, la toate formele de moarte prematură, este o poezie polemică, acută incandescentă, de o dezlănţuită, nestăpânită, elocvenţă, dar care, în pofida unei retorici manifeste, rămâne o poezie emoţionantă, străbătută de un subtil filon liric. Aici se iveşte paradoxul, derutant până la stupefacţie: oralitatea poeziei lui Păunescu uimeşte, tulbură, irită, dar în acelaşi timp, aceeaşi poezie, spadă ascuţită, agresivă şi incomodă, invită la o adâncă şi înfiorată meditaţie. Ne aflăm cu poezia lui Păunescu înaintea unei fericite enigme”. (Aurel Baranga, Poezie, deocamdată, România literară, 1977)

Alături de

Grigore Vieru

„Păunescu are o energie poetică stihinică, o lavă incandescentă ţâşneşte din versurile sale virile, izvorâte dintr-o natură în permanentă stare de alertă, pentru care inerţia comodă, producătoare de monstruozităţi mai ales în ordinea morală, este duşmanul principal pe care poetul îşi propune s-o urmărească, s-o provoace, s-o compromită prin invective de o rară agresivitate. Este vorba, altfel spus, de un poet revoluţionar născut, iar nu <programat>. (....)

Adrian Păunescu izbuteşte, ca nimeni altul, să fie un profet al epocii sale, căreia, vestindu-i racilele, îi oferă, implicit, un remediu terapeutic,o şansă. El nu-si neagă epoca, n-o blestemă, este un fiu al ei, iar înverşunarea sa este un act de solidaritate şi nu unul de contestare sau ignorare.” (Pompiliu Marcea, România literară, 1981)

„Păunescu nu este numai un personaj, ci o psihoză: biletele la spectacolele date de el se vând la suprapreţ şi nu ajung niciodată pentru toţi cei care vor să-l urmărească pe viu; cărţile lui se cumpără pe sub mână, deşi tirajele depăşesc cifrele de vis ce se acordă de obicei romanelor de aventuri”. ( Val. Condurache, Convorbiri literare, 2 februarie, 1983)

„Uimitor e mai ales faptul că că de câţiva ani buni încoace, dintre poeţii români de azi, Adrian Păunescu singur deţine atuul comunicării cu publicul – cu cel tânăr în special.” (Cornel Moraru, Semnele realului, Ed. Eminescu, 1981, p. 112)

Alături de

Victor Socaciu

„Era în urmă cu vreo 20 de ani, în redacţia revistei „Luceafărul”, când mi s-a înfăţişat în chip de tânără mlădiţă literară elevul de liceu Adrian Păunescu, despre care pot zice (ca şi acum) că mi s-a impus ca o apariţie de ecepţie, plină de farmec şi ... insuportabilă. Ştiam că pe mulţi va „popi” în poezia românească şi mai ştiam (nefiind nici eu de tot bătrân) că namila blondă gesticulând abundent şi recitând din sine şi din alţii, mii de versuri, urmează a fi berbecele izbind carapacea lirismului circumstanţial ce domnea în acei ani în literele noastre. Un hohot de viaţă exprimat cu sălbatică vigoare, o foame de noutate nicicând potolită, adolescent muşcându-şi coltucul de ... dinamită, aşa era junele cu debut anevoios instalat pe coridoarele redacţiilor, ca într-o Vlăsie ce-l ştia încă de pe atunci, de stăpân.” (Gheorghe Tomozei, Triumful unui poet, Informaţia Bucureştiului 1981)

Alături de

Nichita

Stănescu ŞiFănuş Neagu

„În mic, adică la nivelul poemului, al strofei, al imaginii, Adrian Păunescu are sarcasmul pamfletar al lui Bolintineanu, patosul vindicativ al lui Paraschivescu.. (....) În ansamblu, însă, harta rămâne mută, căci semănând cu atâţia, Păunescu este în esenţă inconfundabil.”

(Ioan Adam, Poezia în forme acute – Scânteia tineretului, 1981)

„Păunescu, în spiritul lui Eminescu cel tânăr şi al lui Goga, a înţeles că nu poţi face o literatură de durată dacă nu devii exponentul istoriei suferinţelor şi nădăjduirilor propriului tău popor”.

(Ioan Alexandru, Luceafărul, 7 martie 1981)

„Poezia lui Adrian Păunescu este necontenit expresia incendiului uneia din cele mai zbuciumate conştiinţe ale literaturii acestei vremi. Opera lui este asemeni unui rug uriaş aprins cu ambiţia de a lumina şi cutremura sufletele contemporanilor. Ar trebui să renunţăm, în sfârşit, la umilinţa şi modestia provincială pentru a recunoaşte că acest poet a izbutit să fie unul din marii noştri lirici ai sfârşitului de veac douăzeci.

Să spunem însă că poezia lui Adrian Păunescu este doar nucleul unei explozii sirituale singulare care a dat culturii române pe unul din marii ei gazetari, pe unul din cei mai de seamă creatori de reviste, pe unul din cei mai populari directori de opinie publică şi conştiinţă, în sfârşit pe creatorul unora din cei mai originale spectacole-fluviu care au cucerit după război tineretul chemat de poet, cu o putere de fascinaţie unică, în faptul major de cultură.”

(Dinu Săraru, 1986)

DIN POEZIA DE

DRAGOSTE

Ultima rocadUltima rocadăăRege de albRege de albRege de negruRege de negruSi zile se sting şi neguri se Si zile se sting şi neguri se

cerncernN-ai să învingiN-ai să învingiN-am să te biruiN-am să te biruiPierdem amândoiPierdem amândoiEste şah etern.Este şah etern.

Nimeni nu e singur pe pământ Nimeni nu e singur pe pământ,

Cineva în grija lui îl are,Nici cei singuri - singuri nu mai suntDacă are umbră fiecare.

Plopii fără el

Pe lîngă plopii fără soţTrec anii cu încetulŞi ei ar fi aproape toţi De n-ar lipsi poetul.

El nu a fost nici cînd era,Doar trecătoare copiiÎmprejmuiau absenţa saŞi fără soţ toţi plopii.

La locul lor toţi plopii sîntFoşnind cu tot firesculDar n-au nici sens şi nici cuvînt,Lipseşte Eminescu.

Aşa sîntem toţiDestinul ne-aratăDoar plop fără soţCu soţ niciodată.

PartajPartajCum toate se-mpart pe din douCum toate se-mpart pe din douăăDă-mi noaptea şi ia numai zi,Dă-mi noaptea şi ia numai zi,Dă-mi moartea şi tu ţine viaţa,Dă-mi moartea şi tu ţine viaţa,Partaj echitabil spre-a fi.Partaj echitabil spre-a fi.

Ia munţii şi lasă-mi prăpăstii,Ia munţii şi lasă-mi prăpăstii,Ia piscuri şi mie dă-mi văi.Ia piscuri şi mie dă-mi văi.Cu ce să mai văd ce-mi rămâneCu ce să mai văd ce-mi rămâneCând pierd pentru veci ochii Când pierd pentru veci ochii

tăi ?tăi ?

Ce simplu mi-ar fi dacă nu te-aş iubi

Altceva nu-i nimicSi mereu mă complicSi ce simplu mi-ar fi, Dacă nu te-aş iubi.

Eu sînt eu Vreau după acestea pe acest pămînt

Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sînt,Acum observ cît e de greu,Să vă arăt că eu sunt eu.

28/ 29 ianuarie 1987

Dor de Bacovia Acum, noi doi în focul revanşard

Acum, atât de singuri pe pământ, Să recităm Bacovia, plângînd.

Iertarile

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplăCă ochii mei sunt când senini, când verziCă port noroi sau port ninsori pe tâmplă Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi.

(…) Ai să ma ierţi că sunt labilitateCă trec peste extreme fulgerândAi să mă ierţi, prea blânda mea, de toate Eu sunt nemuritorul tău de rând.

Oameni de zăpadăNinge sfînt şi păgînNumai ochii ne rămîn

Despărţirea s-o mai vadăCă, în rest, noi ne-am stinsŞi-am ajuns de-atîta ninsNişte oameni de zăpadă.

Ninge fără milă, ninge şi ne doare,ninge cu fărîme albe de pian,ninge cu tristeţe şi cu felinareninge ca la moartea încă unui an.

Să ne iubim Dragostea e calea contra

morţiiDragostea e un atac sublimVă propun o nouă strategieSă ne iubim.Să ne iubim, să ne iubimSă terminăm al morţii haosSă ne iubim, să ne iubimÎndrăgostiţi pe loc repaos.

Singur, fără nimeni Ferească Dumnezeu, dacă mai poate,

Pe fiecare, de singurătate,acesta-mi pare lucrul cel mai greu,ferească-mă de mine Dumnezeu.

SingurătateaCât de dragă-mi eşti singurătateTu mi-eşti cea mai dragă dintre toateLacrima în ochiul dintre apeCăci nici umbra mea nu mai încape.

Tu singurătatea mea curatăTotu`ncepe cu a fost odatăCu durerea ta îmi este bineNu stiu ce m-aş face fără tine.

Totuşi iubirea peste blestem

Obsesia mea despre tineRenaşte, în mine, acumSi iarăşi e rău şi e bineSi toate se află pe drum.

O clasică dragoste veche,Transcrisă în versuri, cândva,Acum îşi găseşte perecheSi replica este a ta.

Poemele mele supreme,Trăite-ntre bine şi rău,Acum, s-au întors ca probleme,Le-aş trece pe numele tău.

Mereu, între viaţă şi moarte,Mi-a fost şi mi-e dat să mă zbat,Iar astăzi, când eşti prea departe,Abia te mai strig sugrumat.

Si nu mai dau lumii de ştireIdeea de care mă tem,Că nu mai există iubire,Aşa cum există blestem.

N-am cum să accept că, din toate,Rămâne doar zborul taratSi faptul că nu se mai poateIubi decât rău şi urât.

Vin versuri străvechi să-mi inspirePoemul cel nou ce îl chemSi totuşi există iubire,In veci, peste orice blestem.

Noaptea de adioNoaptea de adio

M-ai condamnat sM-ai condamnat săă nu mai nu mai şştiu de tinetiu de tineSi am primit umil sentinSi am primit umil sentinţţa taa taSi-acum, cSi-acum, câând nici o veste nu mai vine,nd nici o veste nu mai vine,MMăă tem de tot ce s-ar putea tem de tot ce s-ar putea îîntntââmpla.mpla.

AntiprimăvaraAntiprimăvara Ce dacă vine primăvaraCe dacă vine primăvara Atâta iarnAtâta iarnăă e în noi e în noi

CCăă martie se poate duce martie se poate duceCu toCu toţţi cocorii înapoi.i cocorii înapoi.

In noi e loc numai de iarnăIn noi e loc numai de iarnăVom îngheţa sub ultim gerVom îngheţa sub ultim ger

Orbecăind pe copci de gheaţăOrbecăind pe copci de gheaţăCa un stingher spre alt stingher.Ca un stingher spre alt stingher.

Primăvară, care-ai fost,Nu veni, n-ai nici un rostPoţi să pleci, suntem reci,Iarnă ni-i pe veci.

Si vin din patriile caldeCocorii toamnei ce trecuSi cuiburi şi-au făcut la streşiniSi lângă mine nu eşti tu

Desculţi prin zăpadăSi lumea să creadăSi ochii să vadă Această paradăDesculţi prin zăpadă.

Poetul

Aş sta, aşa, cu faţa-n sus,Lovit pieziş de vremeŞi-ncet ca un izvor supusŢi-aş murmura poeme.

De-a copilăriaCînd dulci colinde cadSimţim nevoia vieDe-o casă, de un

brad,Şi de copilărie.Şi de copilărie.

Afară-i iarnă grea,Ninsoarea e albastră,Iar noi ne vom juca De-a toată viaţa

noastră.

Pe geamuri mîini de sloiÎşi ţes în gheaţă ia,Noi ne jucăm de-a noiŞi de-a copilăria.

Ninsori pe case batŞi focul mai tresareŞi am adus un bradŞi i-am cerut iertare.

Amăgire

Şi iar a venit primăvaraŞi iar ne minţim că-i frumos

Şi frunzele iar urcă scaraŞi-i verde pămîntul pe jos.

Şi iar calendaru-nfloreşteŞi cîinii se aud de la stîni,Dar vai, tot acum, pe muteşteMor grabnic atîţia bătrîni.

Vin nopţile scurte de varăŞi păsări se-ntorc de la SudDar dacă e ultima oarăIluzia verdelui crud ?

Cu lanţuri legate de glezneOricît de lumină ar fi Noi mergem de-a pururi prin bezneMereu nelegitimi copii.

Mereu în aceeaşi clipităUrît şi frumos, mort şi viu,Ne paşte o soartă cumplităNimic nu-nţeleg cei ce ştiu.

Şi iar a venit o părereŞi iar va pleca înapoi,Prea mare impozit ne cereCă ninge în suflet la noi,

Dar bine-ai venit, amăgire,Mai stai, mai durează un pic,Această minţită iubireOricum e mai mult ca nimic.

Dacă tu ai dispărea

Dacă tu ai dispărea Intr-o noapte oarecare Dulcea mea, amara mea Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut Si-o spinare de nuiele Să te fac de la-nceput Cu puterea mâinii mele.

Lucru lung si monoton Să te înviez femeie Eu, bolnav Pygmallyon, Hai, şi umblă Galatee.

Dacă tu ai dispărea, Fi-ţi-ar moartea numai viaţă, Dulcea mea, amara mea Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci Să te-mbrac în promoroacă Si apoi să poţi să pleci Ori şi unde o să-ţi placă.

Si pe urmă voi pleca Umilit şi iluzoriu Unde este casa mea O mansardă-n purgatoriu.

De-ai cădea într-adevăr In momentul marii frângeri Aş veni la tine-ncet Să te recompun din îngeri.

Dacă tu ai dispărea Si din râsu-mi şi din plânsu-mi Te-aş găsi în sinea mea Te-aş zidi din mine însumi.

Fosta iubire

Nici amintirea nu te mai păstreazăDe-aş vrea să-ţi cânt m-aş poticni afonAi fost o nebunie şi o razăRămâi un numar vechi de telefon.

Aş vrea să te mai văd, dar nu se poateAm auzit că te-am văzut cândvaDar ca prin geam cu marginile matePriveam prin fostă dragă fiinţa ta.

Mai vine cineva şi mai îmi spuneCâte ceva de bine sau de rău,Dar noi n-avem nici amintiri comuneTe-ai dus luând tot ce era al tău.(…)Cândva te presimţeam pe-o fâlfâireŞtiam apropierea să ţi-o gust.Acum chiar să mă tai tot nu am ştireCă mi-e aproape pasul tău îngust.

A fost iubire? Sau minciună lungă?Te rog dă voie gândului curatDin depărtarea mea să te ajungăLa orice nume azi te-ai fi mutat.

Un telefon uitat şi o adresă...Aud că suferi şi trăieşti urâtŞi-ţi cureţi zilnic cuvenita lesăŞi tu, cu mâna ta, ţi-o pui la gât.

E greu să-ţi spun, dar viaţa împreunăOricât de scurtă, m-a trimis să-ţi spunUn adevăr mai grav ca o minciună,Mai trist, mai inflamabil, mai nebun.

Intre mine si ea

Intre mine şi ea S-au ivit dintr-o datăUn pârâu, o şosea Si o cale ferată.

(…) Semafor-semafor

Dar mai mult tragedie,Când traversele dorDespărţirea târzie.

Si în rest nu-i nimicDecât fluierul straniuDespre care toţi zicCă le trece prin craniu.

Intre mine si ea,Nu-i nimic niciodată:

Un pârâu, o şoseaSi un tren ce va staIntre mine şi ea Pe o cale ferată.

Lied vechi de dragoste M-ai uitat cu totul, nu te mai ţin minte,n-am avut răbdare, n-ai avut noroc,între noi, femeie, nu au loc cuvinte,felinarul nostru a fost pus pe foc.

Tu, îmblînzitoarea stărilor de lună,tu, zămislitoarea stărilor de gri,cum suporţi întreaga linişte comună,cînd erai născută spre a mă iubi.

Unul şi cu unu nu mai vor să facă,nu mai vor să facă niciodată doi,tabla adunării tremură săracă,s-a mutat întreaga lume între noi...

Umbre fără forme s-au urcat pe ringuri,vînturile iernii caută răspuns,unu minus unu fac doi oameni singuri,unu minus unu, asta am ajuns.

By By ABCABC

La adioNici nu pot nimic să-ţi spun,Pe curând sau rămas bun,Apăru numai NULa adio - TU.

(…)De ce să-ţi spun la revedere,N-aş mai avea nici un motiv.Adio drepturile-şi cere Că te-am pierdut definitiv.

Si de la mine pân-la tineCuvântul însuşi va-ngheţa,Nici să te strig nu ştiu prea bine,Iubita mea, pierduta mea.

Când te-am văzut ultima oarăStiai şi tu, plângeai şi tu Si ai plecat cu tot cu gară, Nici tren nu mai există, nu !

Eu m-am întors încă o dată,Vroiam să vin pe urma ta,Dar unde-i linia ferată ? Parc-a luat-o cineva.

Eu ţi-aş mai spune amănunte,Destinul de-aş putea să-l schimb,Iubita mea de peste munte,Iubita mea de peste timp.

Pe cea de-atunci n-o vei găsi-o Si eu acela am murit,Sub cinic nuclear adioNoi, bietul cuplu pârjolit.

Tăcerea Hai să tăcem în nici o altă limbă, Hai să tăcem, iubindu-ne, şi-atît, Oricare verb l-aş îndrepta spre

tine, In orice limbă-ar fi, tot e urît.

Drum în trecutE ora mirificei şoapteŞi-un clopot bizar a bătut,Să mergem, să mergem la noapteDeparte, departe-n trecut.

Îmi esti nevroză Pedeapsa mea va fi uitarea,îngenuncheat ţi-o pregătesc,

Va fi suprema mea jignire, faţă de tine, adorato, Silit să îmi retrag iubirea ce zi de zi ţi-am acordat-o, Iţi voi plăti şi aroganţa şi tot capriciul tău prostesc.

Ma pregătesc de lupta surdă, ce eu cu mine o voi da, Nu pot să mă comport cu tine, de parcă nu ai nici o vină, Când tu te joci de-a viaţa noastră şi-o calci în tălpi ca o străină, Cel mai cumplit o să te doară, când va veni uitarea mea.

Cu capu-n pumni, croiesc proiecte şi uit instantaneu proiecte, Mă otrăveşte amintirea şi mor cu fiecare doză, Acum, probabil, despărţirea iţi pare o paranteză roză Si toate-aceste insistenţe, tu le califici ca abjecte.

Eu dau poruncă minţii mele, să uite-aceste subiecte, Dar, vai, tu-mi eşti zidită-n creier, neiertător ca o nevroză.

By By ABCABC

Totuşi iubireaTotuşi iubirea Şi tu şi iubirea existăŞi tu şi iubirea există

Şi moartea există în eaŞi moartea există în eaÎmi place mai mult când Îmi place mai mult când eşti tristăeşti tristăTristeţea, de fapt, e a ta.Tristeţea, de fapt, e a ta.

By By ABCABC

Pozează-mi

Astă-seară, ultima noastră seară ; înainte de a ne despărţi, te-am rugat frumos te-am rugat respectuos să stai jos,pe un scaun, în faţa mesei la care scriu, ca să-mi pozezi.

Chiar dacă n-ai să mă mai iubeşti,chiar dacă ai să fii ocupatăcu copiii tăi, cu necazurile taie,cu examenele tale,eu te rog să-mi pozezica să te ţin minte.

Fac aici citeva schiţe, notez disperat,stenografiez albastru ochii tăi şi nu-mi iese, nu-mi iese ce vădeşti greu de scris, aşază-te, mai stai.

Lanţul se va rupe în cîteva ore,vreau să te ţin minte şi să te mai iubesc, vreau să nu te uit, măcar atît : să nu te uit.

Plopii fără el

Pe lîngă plopii fără soţTrec anii cu încetulŞi ei ar fi aproape toţi De n-ar lipsi poetul.

El nu a fost nici cînd era,Doar trecătoare copiiÎmprejmuiau absenţa saŞi fără soţ toţi plopii.

La locul lor toţi plopii sîntFoşnind cu tot firesculDar n-au nici sens şi nici cuvînt,Lipseşte Eminescu.

Aşa sîntem toţiDestinul ne-aratăDoar plop fără soţCu soţ niciodată.

Om stingher în drum spre om stingherNimeni nu e singur pan' la capăt.

Romanul vieţii meleŞi, dacă viaţa mea e un roman,Şi, dacă viaţa mea e un roman,Cum spune fiecare despre sine,Cum spune fiecare despre sine,Eu, personajul, cred că mult mai bineEu, personajul, cred că mult mai bineMi-ar sta într-un sonet Mi-ar sta într-un sonet

shakespearean.shakespearean.

Între coperţi mă-nchid c-un ultim gestÎntre coperţi mă-nchid c-un ultim gestSunt autorul cărţii ce dă vesteSunt autorul cărţii ce dă vesteCă personajul doar atâta, ESTECă personajul doar atâta, ESTEŞi că nimic nu i se-ntâmplă-n rest.Şi că nimic nu i se-ntâmplă-n rest.

Cum viaţa însăşi, toată, un conflict e,Cum viaţa însăşi, toată, un conflict e,De ce l-aş dezvolta pe-al meu cu ea?De ce l-aş dezvolta pe-al meu cu ea?În versurile mele va duraÎn versurile mele va duraStigmatul drag al libertăţii stricte.Stigmatul drag al libertăţii stricte.

Şi viaţa mea e un roman în careŞi viaţa mea e un roman în careSe naşte-un vers când personajul Se naşte-un vers când personajul

moare.moare.

Abia acumRănit la piept de crivăţul cîinesc,Ce-mi bandajează rănile cu luna,Abia acum încep să te iubescCînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.