Animalele şi-au dezvoltat simţurile cu milioane de ani în urmă ,pentru se orienta şi a repera obstacolele din calea lor.

Unele folosesc un complex de simţuri - mirosul, văzul, auzul, gustul, simţul tactil.

Altele şi-au dezvoltat senzori pentru infraroşu şi senzori ce detectează activitatea electrică din muşchii prăzii.

Lumea animalelor continuă să ne ofere surprize în faţa cărora rămânem de fiecare dată impresionaţi.

În Noua Zeenlandă trăieşte o pasăre ciudată numită kiwi-kiwi.Are dimensiunile unei găini şi un cioc lung, sensibil, care o ajută să scurme pământul în căutarea hranei.

Orificiile din vârful ciocului sunt legate de ţesuturi ce conţin la bază receptori olfactivi.Membrana sensibilă la miros este pliată ca interiorul nasului unui câine; lobii olfactivi de la nivelul creierului sunt mai mari decât la orice altă pasăre.

Astfel poate detecta viermi, limacşi şi gândaci.

Pasărea Kiwi-kiwi găseşte hrana asemenea unui mamifer insectivor şi o poate mirosi la 3 cm sub pământ.

În căutarea hranei, vulturii cu spinarea albă se bizuie pe un simţ al văzului extrem de bine dezvoltat.De la primele raze ale soarelui, se înalţă pe curenţii de aer cald pentru a cerceta teritoriul de unde îşi iau hrana : stârvuri, animale muribunde.

Când detectează stârvul, vulturul coboară în spirală pe pământ, unde nu este singur !

O ,,armată” de confraţi se reped asupra hranei, luptându-se pentru a dobândi un loc la ,,masă”.

Lupii cenuşii nord-americani au o sensibilitate olfactivă de 1000 de ori mai mare decât cea a omului.Nasul lupului cenuşiu are de aproape 50 de ori mai multe celule ce pot detecta diverse mirosuri de la distanţe mari.

Astfel, lupii pot adulmeca o mamă şi un pui de elan, aflaţi la peste 2,5 km depărtare.

Chiar şi atunci când bate vântul din faţă, lupul adulmecă prada nevăzută cu nasul lui fin şi umed; el schimbă direcţia cu vântul în spate, pentru a lua urma victimei după miros.

Lângă coasta estică a celor două Americi, trăieşte ciudatul pescăruş negru.Zboară de obicei în zori sau în amurg, deasupra apelor liniştite ale lacurilor şi râurilor molcome, aşteptând ca vântul să slăbească din intensitate.

Îşi deschide ciocul lung , străpungând suprafaţa apei cu partea inferioară, până ce ajunge la un peşte mic.

Atunci, ciocul se închide automat şi capul coboară, prinzând peştele lateral, în menghina ciocului.

Mandibula este mai lungă decât maxilarul, ceea ce îi permite pescăruşului negru să prindă hrana folosindu-şi simţul tactil.

Dacă pescăruşul loveşte un obiect ( o piatră ), aflat sub apă, capul lui se roteşte datorită unor muşchi speciali de la ceafă; astfel, este atenuat şocul impactului.

Cea mai mare şopârlă din lume, dragonul Komodo se hrăneşte mai ales cu leşuri, pe care le poate detecta la 400 m. În acest caz, nu se foloseşte de nas, aşa cum am fi înclinaţi să credem, ci de limbă.

Are o lungime a corpului de 3 m şi o limbă bifurcată, ce iese şi intră continuu în cavitatea bucală.Limba dragonului funcţionează ca organ gustativ şi olfactiv.

Când limba se retrage , e presată de un organ specializat, numit organul Jacobson, situat pe cerul gurii şopârlei, unde, o căptuşeală de celule sensibile la substanţe chimice îi permite şopârlei să decodifice mirosurile.

În sudul şi estul Africii trăieşte vulpea cu urechi de liliac.Ea se bazează pe sunet ca să-şi găsească hrana.

Coborându-şi urechile imense, ascultă insectele de sub pământ.Vânează numai noaptea în sezonul cald uscat, dar poate hoinări şi ziua, în iernile răcoroase.

Fiecare vulpe se opreşte din când în când cu nasul în jos şi urechile îndreptate în faţă: ascultă, pentru a recepta sunetele.

După ce localizează sunetele emise de păianjeni, miriapozi, termite sau viermi, vulpea sapă rapid cu labele din faţă şi le scoate la iveală.

Vânează în grupuri de 4- 6 indivizi sau solo.

De obicei este nocturnă.

Deoarece trăiesc în adâncul peşterilor, troglodiţii sau locuitorii cavernelor se bazează pe simţul tactil şi pe detestarea vibraţiilor pentru a găsi hrana.

Păianjenul vânător crem, care trăieşte în peşterile din Parcul Naţional Gunung Mulu, Sarawak, are doi ochi minusculi, incolori.Picioarele sale anterioare au devenit veritabile ,,mustăţi “care au rol în orientarea păianjenului.

Parcă ar avea un barometru în corp, aşa se comportă liliacul pipistrelle.Locuitor al peşterilor nord-americane, el simte dacă vremea de afară este favorabilă vânării insectelor zburătoare.

Liliacul prezintă un organ senzitiv poziţionat în urechea mijlocie, denumit organul Vitali, care detectează presiunea aerului.Când presiunea atmosferică este mare, liliecii rămân acasă, pentru că insectele preferate de ei nu zboară atunci.

Când presiunea atmosferică scade, prada e mai abundentă şi liliecii ies la vânătoare.Ei capturează 8-9 insecte pe minut.Un liliac poate aduna peste un gram de insecte într-o oră ( o cincime din greutatea corpului lor ).

Este unul din cei mai eficienţi lilieci vânători.

O stea de mare agresivă trăieşte în zona insulelor dintre fiordurile statului Chile.Ea terorizează fauna de pe fundul mării, mâncând aproape orice vieţuitoare pe care o prinde.Este Meyenaster gelatinosus.

Alunecând rapid pe fundul mării, ţinând prada cu unul din cele cinci braţe, mai prinde câte ceva cu celălalte braţe.

Steaua de mare îşi localizează prada prin ,,miros”, detectând chimicalele din apă şi urmând sursa lor .

Se hrănesc şi din cadavrele în descompunere ale crabilor de stâncă.

O micuţă primată insectivoră, ce tăieşte în insulele din sud-estul Asiei are doi ochi imenşi, fiecare cântărind mai mult decât creierul lui.Se numeşte tarsier şi este singura primată exclusiv carnivoră.

Tarsierul îşi localizează prada mai întâi cu ajutorul urechilor, apoi îşi foloseşte ochii pentru a-şi ghida mâinile.

Prinde furnici şi gândaci, alcătuind o ,,cuşcă “cu degetele sale lungi şi lichidând victima cu dinţii săi ascuţiţi.

Ochii s-au dezvoltat astfel pentru ca tarsierul să poată vâna în nopţile cele mai întunecate.

Rechinii pot să detecteze hrana pe distanţe mari.Ei sunt capabili să repereze prada total imobilă şi ascunsă sub sedimente.Un exemplu concludent este cel al rechinului ciocan.

El îşi leagănă capul dintr-o parte în alta deasupra fundului mării, ca un detector metalic, căutând mici curenţi electrici.În nasul lui se află nişte celule sensibile la electricitate care pot detecta o sarcină de o sută de milionime de volt pe centimetru; ceea ce înseamnă că pot recepta curenţii electrici produşi de bătăile inimii unui peşte sau contracţia musculară din coada lui.

Pe parcurs, rechinul ciocan poate localiza poziţia diverselor specii de calcan îngropate sub nisip.

A venit timpul să cunoaştem şi să înţelegem comportamentul animalelor!

Noi , oamenii, alături de animale şi de plante trebuie să reîntregim marea

familie a vieţuitoarelor Terrei !

Chiar şi cei mai mici dintre noi au încercat acest exerciţiu :