CAPITOLUL 1NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DEZVOLTAREA

REGIONALĂ

1.1. Conceptul, obiectivele şi principiile dezvoltării regionale

Fiecare ţară, indiferent de gradul de dezvoltare economică şi socială, se confruntă cu probleme în dezvoltarea economică echilibrată a teritoriului, determinate de o serie de factori obiective şi subiectivi care determină dezvoltarea inegală a zonelor economice. Inegalităţile dintre nivelurile de dezvoltare ale regiunilor unei ţări apar datorită, în principal, acţiunii următorilor factori :

a) modificarea condiţiilor economice prin dezvoltarea unor noi ramuri ale economiei sau intrarea unora vechi în declin;

b) concentrarea creşterii economice în anumite regiuni;c) existenţa unor regiuni slab populate sau cu producţie provenită, în mare

parte, din sectoarele primare;d) migraţia populaţiei către zonele dezvoltate.

Diferenţele de dezvoltare din interiorul fiecărei ţări au început să se simtă mai mult în momentul în care a apărut ideea creării unui spaţiu european unic, datorită implicaţiilor pe care le are realizarea a cestui deziderat, cum ar fi :

a) apariţia necesitatea elaborării şi implementării unei politici de dezvoltare regională pentru a promova dezvoltarea armonioasă a întregului spaţiu european unic;

b) UE va ţinti la reducerea diferenţelor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi creşterea regiunilor mai puţin favorizate.

Politica de dezvoltare regională îşi propune ameliorarea, pe termen lung, a condiţiilor economice regionale. Obiectivul principal al acestei politici îl reprezintă reducerea disparităţilor teritoriale şi realizarea unui echilibru relativ între nivelurile de dezvoltare economică şi socială a diferitelor zone sau asigurarea unei anumite echităţi interregionale.

Pornind de la obiectivul principal al politicii de dezvoltare regională, obiectivele fundamentale ale strategiei de dezvoltare regională vizează următoarele aspecte:

a) reducerea dezechilibrelor teritoriale prin încurajarea dezvoltării regiunilor care sunt în întârziere, crearea infrastructurilor în aceste zone şi controlul creşterii în regiunile care se dezvoltă în ritm rapid;b) ameliorarea calităţii vieţii prin crearea de locuri de muncă bine plătite şi dezvoltarea de activităţi de recreere;c) gestionarea resurselor naturale şi protecţia mediului;d) utilizarea raţională a teritoriului prin dezvoltarea echilibrată a zonelor urbane şi a celor rurale.Dezvoltarea regională reprezintă un proces complex de dezvoltare

armonioasă a tuturor zonelor unei ţări sau a spaţiului european unic, capabil să asigure reducerea disparităţilor teritoriale şi să realizeze un echilibru relativ între nivelurile de dezvoltare economică şi socială a diferitelor zone, ţinând cont de gestionarea durabilă a resurselor naturale şi de protecţia mediului natural.

Pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare rurală este nevoie de asigurarea sursei de finanţare. Astfel, obiectivele politicii de dezvoltare regională avute în vedere de statele

1

membre ale UE şi fondurile structurale utilizate pentru atingerea acestora sunt grupate în următoarele categorii :

A) Pentru perioada 1994- 1999 au fost vizate următoarele obiective (şase ) împreună cu fondurile necesare realizării acestora :a) promovarea ajustării structurale a dezvoltării regionale, finanţate prin Fondul

European de Dezvoltare Regională (FEDR) , Fondul Social European (FSE), Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă – orientare (FEOGA- orientare), Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP);

b) transformarea regiunilor, a regiunilor de frontieră sau a unor părţi ale regiunilor (inclusiv a zonelor aglomerate cu forţă de muncă şi a comunităţilor urbane) grav afectate de declinul industriei , finanţate prin FEDR, FSE;

c) combaterea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării în muncă a tinerilor şi a persoanelor expuse excluderii de pe piaţa forţei de muncă, finanţate prin FSE;

d) facilitarea adaptării muncitorilor de ambele sexe la schimbările industriale şi la schimbările din sistemele de producţie , finanţate prin FSE ;

e) promovarea dezvoltării rurale prin două măsuri principale :- accelerarea ajustării structurilor din agricultură în cadrul reformei politicii comune pentru agricultură , finanţate prin FEOGA - orientare şi IFOP;- facilitarea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor rurale , finanţate prin FEOGA orientare şi IFOP;

f) promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor cu o densitate a populaţiei extrem de redusă , finanţate prin FEDR, FSE, FEOGA- orientare şi IFOP.

B) Schimbările care au avut loc de-a lungul timpului în spaţiul european s-au produs şi se vor produce pe trei axe principale, care vizează : realităţile specifice regiunilor; cadrul interregional, naţional şi internaţional şi condiţiile conjuncturale. Aceste schimbări au făcut ca, pentru perioada 2000 – 2006, să fie vizate trei obiective, împreună cu fondurile necesare susţinerii acestora, şi anume :a) promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor subdezvoltate ( cu un

PIB inferior cotei de75% din media UE) , finanţate prin FEDR, FSE, FEOGA – orientare şi IFOP;

b) sprijinirea transformării economice şi sociale a zonelor care se confruntă cu dificultăţi structurale ( restructurări, adaptarea la un nou sistem de producţie, la utilizarea unei noi tehnologii etc ), finanţate prin FEDR, FSE şi IFOP;

c) sprijinirea adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de educaţie, pregătire şi încadrare în muncă , finanţate prin FSE.Pentru realizarea acestor trei obiective, pe perioada 2000- 2006, bugetul alocat de

către Uniunea Europeană pentru dezvoltarea regională şi rurală (UE) se ridică la 245 mld euro ( 46% din PIB UE), distribuiţi astfel : - 184 mld. euro pentru fonduri structurale;- 18 mld. euro pentru fondul de coeziune, pentru ţările care au aderat recent la UE;- 43 mld euro pentru alocaţii către ţările candidate la aderarea la UE, inclusiv cele

care au aderat în anul 2004.În cadrul reformei politicii de dezvoltare regională, au fost stabilite cinci principii

de bază care stau la baza alocării şi gestionării sprijinului financiar destinat dezvoltării regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economico-social:concentrarea, programarea, parteneriatul, adiţionalitatea şi monitorizarea.

2

Principiul concentrării reprezintă principiul central al reformei fondurilor structurale promovate de UE la finele secolului trecut care se bazează pe următoarele trei aspecte principale :

a) Concentrarea geografică asupra unui număr limitat de obiective. Astfel , în perioada 1994-1999 au fost definite şase obiective principale de dezvoltare regională asupra cărora trebuia concentrat ajutorul, dintre care trei şi jumătate din cel de-al patrulea erau de orientare regională, ceea ce implică faptul că ele presupuneau măsuri limitate la anumite regiuni sau părţi ale unor regiuni eligibile, în timp ce celelalte obiective se refereau la problemele orizontale.

b) Concentrarea geografică asupra anumitor zone eligibile, are în vedere repartizarea uniformă a unităţilor teritoriale, conform obiectivelor stabilite de Biroul de Statistică al Comisiei Eoropene, EUROSTAT, care a alcătuit Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică ( NUTS), conform căruia fiecare stat este împărţit în zone administrative în funcţie de numărul populaţiei din respectivele zone. În funcţie de acest criteriu, nivelurile NUTS recunoscute în prezent sunt :

- nivelul I – 4,2 mil. locuitori;- nivelul II – 1,8 mil. locuitori;- nivelul III – 400 mii locuitori;- nivelul IV – nu este întotdeauna definit;- nivelul V – 4000 locuitori.

c) Concentrarea resurselor financiare disponibile, vizează alocarea cu precădere a fondurilor către cele mai sărace dintre regiunile ţărilor candidate.

Principiul programării, este unul dintre principiile de bază la care Comisia Europeană (CE) ţine foarte mult. CE are obligaţia de a prezenta public scenariul financiar, iar statele beneficiare au obligaţia de a prezenta planurile de dezvoltare regionale defalcate pe obiective. Aceste planuri trebuie să cuprindă, obligatoriu, următoarele capitole :

- analiza situaţiei socio- economică;- sursele de finanţare ce vor fi folosite pentru dezvoltarea

regională;- principalele rezultate realizate în urma desfăşurării de

operaţiunilor structurale anterioare;- strategia de dezvoltare naţională (inclusiv cea regională) şi

obiectivele acesteia;- evaluarea impactului strategiei asupra mediului, în vederea

unei dezvoltări durabile a regiunilor şi a tărilor beneficiare de fonduri europene.

Comisia Europeană urmăreşte ca planurile de dezvoltare regionale să fie respectate cu stricteţe , începând, chiar, de la elaborarea acestora. Astfel, etapele programării de care trebuie să ţină cont fiecare stat potenţial beneficiar de fonduri europene sunt următoarele :

- evaluarea internă a planului de dezvoltare regională ;- evaluarea ex-ante, de către experţi ai CE, a planurilor de

dezvoltare regionale;- negocieri între CE şi statul potenţial beneficiar de fonduri

europene;

3

- adoptarea unui Cadru de sprijin financiar comunitar pe fiecare obiectiv propus în cadrul planului de dezvoltare regională;

- prezentarea, de către statele beneficiare, a programelor operaţionale precum şi a unei cereri de asistenţă financiară;

- elaborarea şi predarea, spre informarea CE, a unor programe anexe de către statele beneficiare, care să identifice aranjamentele detaliate realizate pentru implementarea strategiei şi a priorităţilor asistenţei financiare.

Principiul parteneriatului, care prevede, conform regulamentului în vigoare , parteneriatul între CE, statul beneficiar, împreună cu autorităţile şi cu organismele desemnate de statul membru în contextul regulilor naţionale şi/sau practicilor sale curente, precum şi alţi actori sociali implicaţi în elaborarea sau implementarea programelor de dezvoltare regională ( în primul rând cu contribuţia substanţială a structurilor administrative locale şi regionale).

Principiul adiţionalităţii, reprezintă un principiu foarte vechi al fondurilor structurale care are drept scop prevenirea folosirii acestor fonduri ca înlocuitor pentru schemele de ajutor naţional.

Datorită problemelor care au apărut în decursul timpului, s-a trecut la stabilirea unor cote minime şi maxime ale cofinanţării :

- în cazul regiunilor eligibile pentru Obiectivul 1 , care urmăreşte promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă (cu un produs intern brut inferior cotei de 75% din media UE) şi a regiunilor îndepărtate, cofinanţarea comunitară nu poate depăşi 75% din costurile totale eligibile ale proiectului, în caz excepţional se poate merge până la 80% (insulele periferice ale Greciei au beneficiat de 85%) ;- pentru celelalte obiective, plafonul pentru sprijinul din fondurilor structurale este stabilit la 50% din costurile totale, minim 25% din cheltuielile eligibile fiind efectuate pentru această măsură.Principiul monitorizării , constă în efectuarea unei verificări regulate privind

implementarea fondurilor structurale şi impactul acesteia din punct de vedere al obiectivelor propuse ( examinarea rezultatelor programelor ). Monitorizarea este efectuată de un Comitet de Monitorizare şi este de structurată pe două categorii :

- monitorizarea operaţională, care urmăreşte realizarea acţiunilor prin folosirea diferitelor mijloace şi resurse, pentru care este necesară crearea de indicatori care să măsoare rezultatele şi impactul obţinut comparativ cu cele planificate precum şi cu costurile implicate; - monitorizarea contextului general prin care se analizează, cu regularitate, schimbările de situaţii în privinţa dezechilibrelor regionale şi diferenţelor de dezvoltare. Dintre indicatorii monitorizaţi cel mai important este PIB pe loc.

Este foarte important să se cunoască că monitorizarea este diferită de evaluare, deoarece monitorizarea este o modalitate de a arăta ce se întâmplă, în timp ce evaluarea arată ce impact s-a realizat, adică ceea ce s-a întâmplat.

În concluzie se poate spune că, din anul 1993 şi până în prezent, prin modificările aduse în regulamentul fondurilor structurale , Comisia Europeană a urmărit să definească clar cele cinci principii, dar mai ales să le aplice cu multă rigurozitate. Această abordare are menirea de a ajuta statele beneficiare să-si clarifice priorităţile care trebuie cuprinse în strategiile de dezvoltare regională.

4

În acest fel, statele candidate la aderarea la UE care beneficiază de sprijin financiar sub forma fondurilor comunitare de tip structural trebuie să beneficieze de experienţa statelor membre, fără a copia modul în care acestea au realizat obiectivele de dezvoltare regională, deoarece fiecare stat dispune de condiţii economice, sociale, politice şi geografice specifice, diferite de la o ţară la alta.

1.2. Structuri teritorial-administrative necesare gestionării dezvoltării regionale în România

Dezvoltarea regională reprezintă, pentru ţara noastră, un concept mai nou, care a început să prindă contur în anul 1998, odată cu apariţia primei legi referitoare al acest fenomen. Procesul economico-social de dezvoltare regională a demaret destul de greoi, determinat fiind de centralizarea excesivă, caracteristică aparatului administrativ din România.

Pentru a pregăti descentralizarea deciziilor de la nivel central în România au luat fiinţă, prin asociere voluntară, opt regiuni de dezvoltare (NUTS 2) entităţi teritoriale specifice, fără statut administrative, care au următoarele caracteristici :

- sunt structuri asemanatoare cu cele ale Uniunii Europene şi care au aparut in anul 1999, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 151/1998 privind dezvoltarea regionala in Romania;

- în conformitate cu legislatia nationala in vigoare, structuri regionale se bazeaza pe existenta unui parteneriat institutional (public-privat), conform caruia Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională este structura publica, iar cele opt agentii pentru dezvoltare regionala sunt structuri private. De asemenea, cele opt regiuni s-au constituit prin cooperarea voluntara a judetelor, fara statut legal si nu sunt unitati administrativ - teritoriale.

In consecinta, flexibilitatea constituirii si functionarii acestor structuri, ca si lipsa experientei practice in managementul acestor programe specifice (primul program regional incepand in toamna anului 1999), au determinat ca sa se procedeze la un sistem mixt de gestionare a proceselor de dezvoltare regională, concretizat în practicarea unei soluţii de compromis de genul urmator:

- pastrarea, pentru o perioada limitata de timp a procesului de programare si decizie la nivelul anterior adoptarii Legii 151/1998;

- implicarea noilor structuri regionale in procesul programarii si al deciziei numai cu rol consultativ.

Regiunea reprezita în cadrul politicii de dezvoltare regională a UE, elementul fundamental in demersurile teoretice si practice pentru fundamentarea strategiilor si politicilor de dezvoltare economica si sociala in plan teritorial, neimplicarea acestora în elaborarea programele de dezvoltare duce la îngreunarea procesului de implementare a acestora . De aceea a fost necesară înfiinţarea regiunilor de dezvoltare în România şi implicarea acestora în elaborarea documentelor dfe programare. Structurarea teritoriului ţării noastre pe regiuni este redată în tabelul 1.1.

5

Tabelul 1.1.

Repartizarea teritorială a României pe regiuni

Regiunile geografice

Judetele Suprafata (kmp.)

Populatia (mii loc.)

Densitate

(loc./kmp.)

1. Nord-Est Bacău,Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava, Botoşsani

36.850 3.743 101,6

2. Sud-Est Constanţa, Tulcea,Brăila Buzău,Vrancea, Galaţi

35.762 2.868 80,2

3. Sud Teleorman, Giurgiu,Călăraşi, Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Argeş

34.453 3.375 98,0

4. Sud-Vest Olt, Dolj, Gorj, Mehedinţi,Vâlcea

29.212 2.341 80,1

5. Vest Caraş-Severin, Hunedoara,Timiş,Arad

32.034 1.955 61,0

6. Nord-Vest Cluj, Sălaj, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Maramureş,Satu Mare

34.159 2.766 80,7

7. Centru Braşov,Covasna, Sibiu,Alba, Harghita,Mureş

34.100 2.547 78,7

8. Bucuresti Bucureşti, Ilfov 1.821 2.210 1213,8

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica “Anuarul statistic al Romaniei” 2003.

Aşa cum rezultă din datele tabelului 1.1., cea mai importantă regiune de dezvoltare a României este cea de Nord-Est, cu o suprafaţă de cca 36, 8 mii kmp şi o populaţie de peste 3,7 milioane de locuitori, alcătuită din judeţele : Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava şi Botoşani. Aceasta este urmată de regiunea de Sud-Est care are aproximativ 35,7 mii kmp şi o populaţie de peste 2,8 milioane de locuitori, formată din judeţele . Constanţa, Tulcea, Brăila, Buzău, Vrancea şi Galaţi.

Pentru o evaluare realistă a nivelului de dezvoltare regională a României este util a se compara situaţia din ţara noastră cu cea din ţările membre ale UE, de care trebuie să ne apropiem ca nivel de dezvoltare economico-socială. Principalii indicatori privind dezvoltarea regională a ţării noastre comparativ cu cei din ţările membre ale UE sunt prezentaţi în tabelul 1.2.

6

Tabelul 1.2.Principalii indicatori privind dezvoltarea regională a României comparativ cu UE,

în anul 2002

Romania Uniunea EuropenaPopulatia totală Mil.loc. 21,8 376,5 Suprafata totală Km 238391 3 191 000Densitatea populatiei loc/ km² 91,4 118Dinamica populatiei in 2002/2001 % 95,0 103,0*Ponderea populatie rurale % 46,7 17,5*Structura populatiei pe grupe de varsta % 100 100 0-14 ani % 17,3 17,4 15-64 ani % 68,6 67,0 60 de ani si peste % 14,1 15,6PIB/loc.(ppc) Euro/ loc. 5.700 24.238Structura populatiei ocupate % 100 100 Agricultura % 36,2 4,5 industrie, constructii % 39,0 29,3 servicii % 34,8 66,2Rata somajului % 8,4 9,2Natalitate %o 10,5 -Durata medie de viaţă: barbati ani 67,6 74,6 femei ani 74,9 80,9*Numai populatia din localitatile cu densitate demografica sub 100 loc./kmp. Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica “Anuarul statistic al Romaniei” 2003.

Regiunile administrative din România sunt reprezentate de "judet", structură administrativă similară cu NUTS 3. Acestea au fost infiintate prin Legea 2/1968 privind organizarea administrativa a Romaniei. In prezent, România are 41 de judete, la care se adaugă Municipiul Bucuresti.La acest nivel teritorial toata administratia publica centrala are propriile servicii descentralizate. Aceasta situatie explica de ce documentele de programare si finantare de la bugetul de stat, care apartin administratiei publice centrale, au ca unitati locale de referinta judetele (NUTS 3) si respectiv comunele (NUTS 5).

Spatiul rural din România este format, in prezent, din suprafata administrativa a celor 2698 de comune existente pe întreg teritoriul tarii, care reunesc populatia rurala a tarii, conform Legii 2/1968 de organizare administrativ-teritoriala. Comunele sunt formate din unu sau mai multe sate, existand in total 13.089 de sate in spatiul rural.

Spatiul rural este constituit din toate comunele din Romania si este definit in articolul 5 al Legii 2/1968: “ comuna este unitatea administrativ teritoriala ce cuprinde populatia rurala unita prin interese comune si traditii. O comuna este formata din unul sau mai multe sate dupa conditii economice, sociale, culturale, geografice si demografice. Organizarea comunei asigura dezvoltarea economica, administrativa culturala si sociala a localitatilor rurale".

O nouă definere a spaţiului rural a fost stipulată prin Ordinul comun nr. 173/160/93 din martie 2004, al Ministerului Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale, Ministerului Administratiei si Internelor si Ministerului Integrarii Europene. Actul normativ, respectind principiile Cartei Europene a Spatiului Rural, defineste notiunea de spatiu rural prin componenta teritoriala, raportand zona geografica la structura fondului funciar şi la caracteristici dominante, referitoare la populatia si natura activitatilor

7

desfasurate de aceasta in respectivele zone geografice, diferite de cele ale populatiei urbane.

Definirea in acest fel a notiunii de spatiul rural, lărgeşte aria de acoperire geografica a Programului SAPARD, prin cuprinderea in interiorul cofinantarii eligibile a proiectelor de dezvoltare rurala, din inca 659 localitati rurale.

Suprafata spatiului rural, astfel delimitat, insumeaza 212,7 mii kmp, reprezentand peste 89% din suprafata tarii. Populatia care traieste pe acest teritoriu numără 10,19 milioane locuitori (la 1.01.2003) si reprezinta 46,7% din populatia tarii, rezultand o densitate relativ slaba, de sub 47,9 locuitori/kmp.

Spatiul rural , ca suprafata si populatie , nu are o pondere la fel de mare in toate cele opt regiuni de dezvoltare. Cel mai intins spatiu rural este in regiunea Nord-Est (94,0% din suprafata), iar cea mai numeroasa populatie rurala este in regiunea Sud (55,7% din populatie). Un caz particular il reprezinta regiunea Bucuresti, in cuprinsul careia se gaseste si municipiul Bucuresti, capitala Romaniei. Aceasta cocentreaza 88,8% din intreaga populatie a regiunii. Populatia rurala din jurul Capitalei nu reprezinta decat 11,2% din populatia regiunii.

Comuna este unitatea administrativa de baza pe teritoriul careia se implementeaza politica rurala. Autoritatile comunale sunt partenerii locali ai autoritatilor judetene si regionale in realizarea politicii rurale. Numarul partenerilor locali variaza de la 266 comune in cazul regiunii Vest, la 492 in cazul regiunii Sud. Exceptie face regiunea Bucuresti, care are numai 37 de comune. Populatia medie a unei comune este de 3775 locuitori, dar exista o mare varietate a comunelor din Romania sub aspectul dimensiunilor demografice . O comuna este formata din mai multe sate. In medie, revin 4,9 sate pe o comuna. Peste jumatate din comune (55,4%) sunt formate din 1- 4 sate, iar 6,2% din comune au mai mult de 10 sate.

Satele prezinta o mare diversitate sub aspectul numarului de locuitori. Dimensiunea satelor variaza, de la cele care au doar cativa locuitori, pana la sate cu peste 7000-9000 locuitori. Predomina insa satele cu putini locuitori, numarul mediu de locuitori ai unui sat fiind de cca. 800.

8

CAPITOLUL II.DEZVOLATAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

2.1. Problemele dezvoltării regionale in România

Ţările lumii sunt caracterizate ca entităţi geografice, economice şi sociale care se confruntă cu aceleaşi probleme globale, dar şi cu specificul fiecăreia determinat de potenţialul economic şi social şi de capacitatea de utiliza, în condiţii de raţionalitate, respectivul potenţial. Practic, din analizele efectuate de specialiştii în domeniu, a rezultat că nu există stat, indiferent de nivelul de dezvoltare econoimică, care să nu se confrunte cu o serie de probleme la nivel local, regional sau chiar naţional (la modă fiind dezechilibrele ecologice determinate de utilizarea neraţională a resurselor narurale).

2.1.1. Gradul de dezvoltare economică

Problemele generale de dezvoltare existente în toate regiunile de dezvoltare ale României sunt asemănătoare cu cele ale regiunilor europene cu nivel mai redus de dezvoltare, în care se aplică politici structurale sub Obiectivul 1 al fondurilor structurale, care urmăreşte promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă (cu un produs intern brut inferior cotei de 75% din media UE). Astfel, întreaga ţară este eligibilă pentru implementarea fondurilor structurale specifice Obiectivului 1.

Caracterizarea nivelului de dezvoltare a regiunilor, se realizează printr-o analiză cu ajutorul unui indice complex de dezvoltare economică şi socială, calculat pe baza datelor disponibile la nivel sub-regional (judeţean) pentru o serie de indicatori relevanţi cum sunt: speranţa de viaţă, gradul de urbanizare, ponderea populaţiei ocupate în activităţi neagricole, ponderea resurselor de muncă în populaţia totală, ponderea drumurilor modernizate, numărul de IMM-uri la 1000 de locuitori, ponderea veniturilor din export în veniturilor realizate de IMM-uri.

Agregarea acestor indicatori se realizeaza prin metoda analizei factoriale. Indicele corespunde unui scor factorial unidimensional şi se corelează semnificativ cu indicatori sociali cum sunt: mortalitatea infantilă, valoarea medie a capitalului străin subscris/locuitor, gradul de dezvoltare al reţelelor de canalizare etc.

Ca urmare a unei astfel de analize, la nivelul tarii noastre se poate distinge incadrarea judetelor functie de gradul de gravitate a problemelor cu care se confruntă regiunile de dezvoltare, structura judeţelor în funcţie de acest criteriu este următoarea :

- 14 judete cu grad foarte mare de gravitate a problemelor,- 10 judete cu grad mare de gravitate a problemelor,- 9 judete cu grad mediu de gravitate a problemelor,- 9 (din care unul este Municipiul Bucuresti), cu grad redus de gravitate a problemelor.Din punct de vedere al analizei pe cele opt regiuni de dezvoltare existente în

prezent în România , o situatie critica se remarca in Regiunea 1 Nord – Est, urmată de Regiunea 3 Sud Muntenia si de Regiunea 4 Sud Vest Oltenia. Reprezentarea grafică a judeţelor în funcţie de gradul de gravitate al problemelor regionale sunt prezentate în Figura 2.1.

9

Figura 2.1. Reprezentarea grafică a judeţelor în funcţie de gradul de gravitate al problemelor regionale

2.1.2. Gradul de manifestare a problemelor privind ocuparea forţei de muncă

Problemele de ocupare a forţei de muncă se manifestă atât în ariile subdezvoltate economic care nu realizează suficiente investiţii productive şi nu au capacitate de a crea un număr satisfăcător de noi locuri de muncă, cât şi în ariile puternic industrializate, aflate în proces de restructurare a industriilor dominante (prelucrătoare şi extractivă) prin care se pierde un număr important de locuri de muncă. Deosebit de afectate au fost unele zone industrializate relativ recent, care nu mai au resurse şi pieţe de desfacere pe plan local, dar şi zonele tradiţional industrializate, dominate de industrii perimate, care nu mai fac faţă concurenţei actuale de pe piaţă şi, cu atât mai mult celei viitoare de pe piaţa unică europeană.

O situaţie deosebita o prezintă agricultura prin existenta unui număr ridicat al fermelor de subzistenţă (gospodării familiale care produc pentru autoconsum) si prin caracterul sezonier al activităţilor agricole care conduce la o utilizare parţială a timpului de lucru.

2.2. Dezvoltarea economică la nivelul regiunilor

Structura ţării pe regiuni de dezvoltare oferă o imagine mult mai omogenă în ce priveşte nivelurile de dezvoltare decât structura pe judeţe, estompând diferenţele interne între judeţele din cadrul aceleiaşi regiuni de dezvoltare. Nivelul mediu de dezvoltare a regiunilor ascunde existenţa decalajelor între judeţele aflate în poziţiile extreme, oferind o imagine mai favorabilă asupra decalajelor de dezvoltare. Chiar dacă aceste decalaje sunt ascunse ele nu trebuie neglijate deoarece pot contribui crearea unor diferenţe din ce în ce mai mari atât în ceea ce privesc indicatorii demografici, cât si cei economici şi sociali, care cu greu vor putea fi eliminate .

10

FOARTE MARE

MARE

MEDIU-REDUS

REDUS

GRADUL DE GRAVITATE

AL PROBLEMELOR:

2.2.1 Aspecte demografice

Există diferenţe între cele opt regiuni în ceea ce priveşte numărul de locuitori. Regiunea Nord-Est are cea mai numeroasă populaţie, cu 87% mai mult decât regiunea cu cea mai mică populaţie (Vest).

Sub aspectul densităţii populaţiei există, de asemenea, diferenţe între regiuni de dezvoltare ale ţării noastre, astfel:

- Regiunea Bucureşti-Ilfov care are 1213,8 locuitori/Km2 - ca urmare a prezenţei aglomeraţiei urbane a Capitalei;

- Regiunea Nord-Est (circa 101,6 locuitori/ Km2), regiunea care are cel mai mare dinamism demografic din ţară;

- cea mai scăzută densitate este în Regiunea Vest (61,0 locuitori/ Km2).

2.2.2 Gradul de urbanizare

Gradul de urbanizare al regiunilor este şi el relativ diferit. Cu excepţia Regiunii Bucureşti, cele mai urbanizate regiuni sunt Regiunea Vest şi Centru, care au peste 60% populaţie urbană. În schimb, în partea de est a ţării (Regiunea Nord-Est) şi în toată partea de sud a ţării (Regiunea Sud şi Sud-Vest) predomină încă populaţia rurală, acestea fiind zone cu întinse suprafeţe de câmpie, unde activităţile agricole sunt predominante.

Indicatorii demografici care au o relevanţă sintetică, respectiv rata mortalităţii infantile şi speranţa de viaţă la naştere, exprimă existenţa unor condiţii de viaţă cu caracteristici uşor diferite între regiunile de dezvoltare. Se disting două zone care favorizează menţinerea unui nivel mai scăzut al mortalităţii infantile şi o speranţă de viaţă mai mare. Aceste zone au şi un grad ridicat de urbanizare şi sunt situate astfel: o zonă în vecinătatea Capitalei, respectiv regiunea Bucureşti-Ilfov, şi o zonă în partea centrală a ţării, Regiunea Centru.

Zonele în care se combină condiţii socio-economice de nivel scăzut - speranţă de viaţă la naştere mai redusă, mortalitate infantilă ridicată şi, în unele cazuri, şi un grad ridicat de ruralitate – sunt: Regiunea Nord-Est (în special judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi), Regiunea Sud (a cărei parte de sud are un grad de ruralitate ridicată, îmbătrânire demografică accentuată şi mortalitate infantilă peste medie) şi Regiunea Sud-Est (în special în judeţele Tulcea, Constanţa).

După ce decenii întregi numărul de locuitori din oraşe a fost în creştere semnificativă, în perioada de după 1990, populaţia urbană a înregistrat o descreştere continuă în toate regiunile de dezvoltare. Descreşterea populaţiei urbane a avut loc în ciuda faptului că numărul total al oraşelor a crescut, ca urmare a transformării, prin lege, a statutului de unitate administrativă rurală în unitate administrativă urbană în cazul mai multor comune, cu populaţii între 4000 şi 7000 de locuitori.

Descreşterile înregistrate în rândul populaţiei din mediul oraşelor au avut uneori cauze demografice, dar mai ales au fost efectul declinului economic, în urma căruia o parte din locuitori au părăsit oraşele în care au rămas fără locuri de muncă. Ca urmare a acestor evoluţii, s-a schimbat uşor structura reţelei de localităţi: s-a înmulţit numărul de oraşe mici şi a scăzut numărul oraşelor mari, aceasta fiind, de fapt, o tendinţă contrară cu cea înregistrată în ţările membre ale UE.

Relevantă din acest punct de vedere este situaţia comparativă a numărului de oraşe în anul 2002 faţă de anul 1991, prezentată în tabelul 2.1.

11

Tabelul 2.1.Evoluţia numărului de oraşe pe categorii de mărime

Grupa de mărime a oraşelor Număr de oraşe1991 2002

Total ţară 260 268Sub 20.000 locuitori 149 162Între 20.000 şi 49.999 locuitori 63 59Între 50.000 şi 99.999 locuitori 22 23Între 100.000 locuitori şi peste 26 24

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică, date prelucrate din anul 2002

2.2.3. Produsul Intern Brut

In perioada 1998-2002, regiunile de dezvoltare au contribuit relativ uniform la formarea PIB naţional, neînregistrându-se decalaje majore. Cele mai scăzute contribuţii le-au avut regiunile Sud – Vest şi Vest, acestea fiind datorate în principal nivelurilor scăzute ale valorilor adăugate brute generate atât de industrie (regiunea Vest ocupând în fiecare an ultimul loc, iar regiunea Sud-Vest penultimul), cât şi de agricultură. La polul opus se situează regiunea Bucureşti – Ilfov, care înregistrează valori deosebit de ridicate ale valorilor adăugate brute generate de sectoarele neagricole (în special servicii).

Tabelul 2.2. şi Figura 2.2. ilustrează evoluţia mărimii PIB/locuitor în perioada 1998-2001, în fiecare regiune. Acestea arată că, pe de o parte, există unele diferenţe între regiuni şi ele se menţin şi, pe de altă parte, că diferenţele, în termeni relativi, s-au accentuat în ultimii ani. În valori absolute însă, nivelul PIB/locuitor al României este scăzut, ceea ce face ca diferenţele dintre nivelurile înregistrate de regiuni să fie mai puţin relevante.

Nivelurile scăzute ale PIB regional se asociază, în mare parte, cu predominanţa mediului rural. Astfel, regiunile cu cel mai scăzut PIB sunt cele care au cea mai mare pondere a populaţiei rurale deoarece populaţia rurală este ocupată predominant în agricultură - o activitate cu productivitate mult mai scăzută decât celelalte activităţi.

Tabelul 2.2.Ponderea PIB regional în PIB naţional

-%-Regiunea de dezvoltare 1998 1999 2000 2001

Total 100,0 100,0 100,0 100,0

Regiunea Nord-Est 12,9 12,6 12,0 12,3

Regiunea Sud-Est 13,1 12,1 11,6 11,3Regiunea Sud-Muntenia 13,3 12,9 12,2 12,3Regiunea Sud-Vest 9,6 9,6 9,3 9,0Regiunea de Vest 9,6 10,5 9,4 9,6Regiunea Nord-Vest 12,0 12,2 11,8 11,7Regiunea Centru 12,7 12,6 12,7 12,3Regiunea Bucureşti-Ilfov 16,6 17,4 21,0 21,5

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică - Anuarul Statistic al României, 1997 şi 2003

12

Figura 2.2. Evoluţia PIB regional/locuitor comparativ cu media naţională

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică

2.2.4.Infrastructura

Indicatorii pentru caracterizarea infrastructurii de la nivel regional, mai ales pe categorii de infrastructură, sunt insuficienţi în sistemul statistic actual. Folosind un număr restrâns de indicatori pentru analiza din infrastructura de transport rutier şi edilitară (alimentarea cu apă potabilă şi reţeaua de canalizare), se constată că nu există regiuni care să aibă toate tipurile de infrastructură dezvoltată şi altele în care toate tipurile de infrastructură să fie slab dezvoltate.

Toate regiunile au nevoie să dezvolte infrastructura, deficienţele actuale fiind determinate fie de relieful dificil (de munte, de deltă), fie de poziţia periferică faţă de centrele de dezvoltare, fie de gradul de dezvoltare economică sau de mărimea spaţiului rural (care este foarte deficitar sub aspectul infrastructurii edilitare).

2.2.5.Resursele de muncă şi ocuparea

Pe piaţa muncii din regiunile de dezvoltare, se află un volum destul de semnificativ de resurse de muncă (forţa de muncă disponibilă pentru a desfăşura o activitate economică), reprezentând între 34,9% şi 41,7% din populaţia totală, patru regiuni (Vest, Nord-Vest, Centru şi Bucureşti), înregistrând valori peste media naţională (38%).

In ceea ce priveşte ocuparea în ansamblul sectoarelor economice, se constată decalaje semnificative între regiunile aflate în parţile vestică şi centrală ale ţării şi cele situate în parţile sudică şi estică. Deşi restructurarea economică (în special industrială) a afectat o mare parte a populaţiei României, regiunile Vest, Nord-Vest, şi Bucureşti-Ilfov au reuşit să integreze în piaţa muncii un număr sporit de persoane disponibilizate comparativ cu celelalte regiuni. Acest fapt se datorează ritmului ami mare al investiţiilor realizate în zonele dezvoltate şi creşterii numărului angajaţilor în din domeniul turismului şi serviciilor.

Ca urmare a restructurărilor din economie, începand cu 1990, populaţia ocupată s-a redus cu peste 2 milioane de persoane. În mod complementar, şomajul a cunoscut o

13

creştere de 3,8 ori, de la 3,0% în 1991 la 8,4% la sfârşitul anului 2002, dar a inregistrat o descreştere faţă de anul 2000 când a fost 10,5%.

Fenomenul şomajului a fost exploziv în Regiunile Nord Est (10,8%) si Sud Est (10,0%), unde rata şomajului a crescut de cca. 5 ori. Cele mai reduse rate ale şomajului s-au înregistrat în Regiunile Bucureşti (3,3%) şi Vest (6,6%). In restul regiunilor rata şomajului a fost mai mare decât media naţională la sfârşitul anului 2002.

Cea mai înaltă rată medie a şomajului se înregistrează însă în Regiunea Nord-Est de 10,8%, dar în scădere faţă de anul 2000 când a fost de 13,2%, datorată a două condiţii realizate simultan: existenţa unor judeţe cu industrie recentă, fără tradiţie, care nu au rezistat noilor condiţii economice de pe piaţă, cât şi excedentului de resurse de muncă tinere, care intră pe piaţa muncii.

2.2.6.Întreprinderi mici şi mijlocii

Prezenţa IMM-urilor în economia regiunilor este relativ asemănătoare şi relativ scăzută, astfel că numărul de IMM-uri raportat la 1000 de locuitori este între 12,0 şi 18,7. În Regiunea Bucureşti, (de fapt în Municipiul Bucureşti) prezenţa lor este mult mai numeroasă, numărul fiind dublu faţă de restul ţării (34,4). Regiunea Centru se distinge prin faptul că are un număr relativ mare de IMM-uri comparativ cu alte regiuni, deţinând aproape trei sferturi din totalul întreprinderilor.

Structura pe ramuri a IMM-urilor active relevă o concentrare mare a acestora în sectorul serviciilor, în principal în comerţ, atât la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, cât şi la nivel naţional (84,1% din total IMM care au depus bilanţ contabil în anul 2000 activează în sectorul serviciilor, din care 65,7% în comerţ). Cele mai mari valori se înregistrează în regiunile Sud-Vest (88,2% din total IMM), Sud-Est (87,0%) şi Bucureşti-Ilfov (86,9%), acestora corespunzându-le, de asemenea, şi ponderi ridicate ale IMM-ruilor ce activează în comerţ în total IMM (între 62,3 şi 77,2%).

In anul 2002, în industrie activează aproximativ 11% din totalul IMM-urilor active, în special în regiunile situate în parţile vestică, nordică şi centrală ale României – Centru (15,5% din total IMM din regiune care au depus bilanţ contabil), Nord-Vest (14,6%), Vest (12,9%) şi Nord-Est (12,8%). Această situaţie este datorată preponderenţei agriculturii în regiunile sudice, sectorul industrial nedispunând de condiţiile necesare desfăşurării activităţii cu eficienţă maximă (în principal, materii prime).

Sectoarele agricultură şi construcţii nu sunt suficient de atractive pentru domeniul IMM, mai puţin de 5 % din totalul IMM activând în aceste sectoare. La nivel regional, distribuţia IMM-urilor este relativ uniformă. In agricultură şi construcţii activează (cu excepţia Regiunii Bucureşti-Ilfov) între 1,4 şi 2,2% din totalul IMM-urilor regionale, respectiv între 2,1 şi 3,5%. Regiunea Bucureşti-Ilfov, capitala ţării, dispune de o repartiţie a IMM-urilor din aceste sectoare diferită (0,5% în agricultură şi 3,7% în construcţii), explicabilă prin structura sa aparte, caracteristică aglomerărilor urbane.

Pe ansamblul ţării, în funcţie de criteriul „număr de salariaţi” se constată o distribuţie puternic asimetrică a firmelor, cu o concentrare a acestora pe segmentul „0-9 salariaţi” – microîntreprinderi. În numărul total de IMM create, predomină categoric microîntreprinderile, printr-o pondere de 94,45% şi, în special, firmele fără nici un salariat, care reprezintă 68,1% din totalul unităţilor înregistrate.

Faţă de situaţia de ansamblu a creării de IMM la sate, analiza dinamică a acestora este în măsură să evidenţieze o serie de tendinţe şi contexte privind evoluţia nu numai a acestor întreprinderi mici şi mijlocii, ci şi a stării economico-sociale a satelor în general. Există două perioade distincte în procesul de creare a IMM-urilor la sate. O primă perioadă este marcată de apariţia a numeroase IMM-uri în anii 1991-1994. Din 1996,

14

procesul de creare de IMM la sate scade constant, pentru că în anul 2001 să înceapă o nouă etapă de revigorare a iniţiativelor la sate privitoare la înfiinţarea de noi IMM (vezi Figura 2.3.).

Figura 2.3. Evoluţia ponderii IMM-urilor din mediul rural, în total IMM-uri pe ţară, după anul înfiinţării lor

Analiza asupra IMM înregistrate în mediul rural până în 2002, evidenţiază capacitatea relativ redusă a acestora de a răspunde exigenţelor referitoare la furnizarea de locuri de muncă pentru populaţia sătească, atât datorită numărului mic, cât şi a structurii de clase de mărime, respectiv, pe număr de angajaţi.

Pe ansamblul ţării, în funcţie de criteriul „număr de salariaţi” se constată o distribuţie puternic asimetrică a firmelor, cu o concentrare a acestora pe segmentul „0-9 salariaţi” – microîntreprinderi. În numărul total de IMM create, predomină categoric microîntreprinderile, printr-o pondere de 94,45% şi, în special, firmele fără nici un salariat, care reprezintă 68,1% din totalul unităţilor înregistrate. Întreprinderile care, teoretic, au un potenţial mai mare de oferte de muncă, cele de talie mică şi mijlocie, sunt în număr redus, reprezentând numai 4,6%, în cazul firmelor clasificate drept „mici”, (cu 10 până la 49 de salariaţi), şi respectiv, 0,9% în cazul „firmelor mijlocii” (cu peste 50 de salariaţi, dar nu mai mult de 249), aşa cum rezultă din Figura 2.4.

Figura 2.4. Stuctura IMM – urilor înregistrate în mediul rural, după număr de salariaţi

15

9.31

12.61

10.8

13.91

7.11 6.81

5.61 5.91

4.5 4.95.51

8.71

4.5

0

2

4

6

8

10

12

14

16

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

23%

3%

68%

5%

1%

1-5 salariati 6-9 salariati 10-49 salariati50-249 salariati 0 salariati

La nivelul celor opt regiuni de dezvoltare se întâlneşte acelaşi profil structural al întreprinderilor mici şi mijlocii, pe clase de mărime. Regiunile cu cele mai multe locuri de muncă (rezultate din numărul mai mare de firme de talie mijlocie şi mică) faţă de media pe ţară sunt: Vest, Nord-Vest, Centru şi Municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov. În celelalte regiuni, structura este mai deficitară sub raportul locurilor de muncă, majoritatea firmelor fiind grupate în zona „micro”.

Distribuţia microfirmelor fără salariaţi, pe tipuri de activităţi, arată faptul că aproape jumătate din ele activează în domeniul comerţului care comercializează la sat mărfuri alimentare şi de consum gospodăresc uzual, de valoare mică dar cu un rulaj relativ constant şi rapid.

Ca formă de înregistrare ele figurează că „asociaţii familiale” ori „societăţi comerciale” fără angajaţi sau se înscriu prin formula „întreprinzător – persoană fizică autorizată”. În practică, de cele mai multe ori, în microîntreprinderile sau unităţile fără salariaţi sunt folosite, fără plată, resurse materiale şi umane din gospodărie, ca o prelungire a funcţiilor economice ale familiei rurale. În felul acesta, întreprinzătorul poate gestiona şi organiza direct propria afacere, limitând pe cât posibil, imixtiunea persoanelor străine sau a instituţiilor statului. Obligaţiile contractuale faţă de eventualii angajaţi nu intră în logica întreprinzătorului rural, marcat încă de mentalitatea gospodăriei familiale de tip autarhic.

Acest tip de unitate economică nu se constituie, încă, într-o soluţie pentru rezolvarea gradului de subocupare a populaţiei apte de muncă din rural, dar poate avea o semnificaţie socială pozitivă, că răspuns de început în faţa unei provocări de inovare socială.

Conform datelor de care dispunem, până în 2003, au fost înfiinţate în mediul rural un număr de 91444 de întreprinderi mici şi mijlocii. Din această perspectivă, se poate constata că nu există diferenţe „spectaculoase” de la o regiune de dezvoltare la alta, şi aceasta pentru că în fiecare din cele 8 regiuni există şi judeţe care „trag în sus” prin numărul mare de întreprinderi mici şi mijlocii, precum şi judeţe care „trag în jos” prin numărul mic de unităţi înregistrate.

Analizând modul în care sunt repartizate la nivelul întregii ţări satele cu peste 100 de IMM-uri, se constată că în judeţul Prahova există 11 astfel de localităţi. De altfel, în acest judeţ se află şi satul cu cele mai multe IMM-uri din ţară (266) şi anume Filipeştii de Pădure. De altfel, pe ţară, dintre primele 5 sate cu cele mai multe IMM-uri, două sunt din judeţul Prahova: Filipeştii de Pădure (266) şi Blejoi (218), două se află în judeţul Cluj: Floreşti (241) şi Gilău (215), iar unul în judeţul Argeş: Bascov (211).

Pe parcursul anilor, cele mai multe IMM-uri au fost create în rural în domeniul comerţului (48,6%), urmând industria prelucrătoare (19,6%), iar pe ultimul loc se plasează în mod explicabil, industria extractivă (0,2%- vezi Figura 2.5. şi Tabelul 2.3.).

Figura 2.5. Gruparea iniţiativelor de creare a IMM în mediul rural, pe domenii de activitate

16

49%

7% 6% 5% 0%

20%

10% 3%

comert turism transporturi servicii ind.extractiva ind.prelucratoare agricultra constructii

Tabelul 2.3.Repartizarea IMM-urilor din mediul rural, pe domenii de activitate

Domenii de activitate

1 2 3 4 5 6 7 8 Total

Număr 230 17971 8924 3041 44477 6570 5354 4873 91444Pondere 0.25 19.65 9.76 3.33 48.64 7.18 5.85 5.33 100.00Număr la 100 de locuitori

0.02 1.75 0.87 0.30 4.33 0.64 0.52 0.47

Notă :1- ind. extrativa, 2- ind. prelucratoare, 3- agricultura, 4- constructii, 5- comert, 6- turism, 7 -transporturi, 8- servicii

Din punct de vedere al structurii IMM-urile create până în 2003 în mediul rural pe domenii de activitate la nivelul regiunilor de dezvoltare ale ţării, ponderea cea mai mare o au firmele de comerţ, apoi cele din industria prelucrătore, urmate la distanţă mare de celelalte domenii, pe ultimul loc situându-se industria extractivă, aşa cum rezultă din Tabelul 2.4..

Tabelul 2.4.Structura IMM-urilor create în perioada 1990-2003 în mediul rural,

pe grupe de activităţi, pe regiuni de dezvoltare

Regiune de dezvoltare

Domenii de activitate (număr şi pondere) TOTAL1 2 3 4 5 6 7 8

Nord-Est 27 3419 1365 306 6337 956 689 471 13570

0.20 25.20 10.06 2.25 46.70 7.04 5.08 3.47 100.00

Sud-Est18 1759 1187 245 6332 976 684 586 11787

0.15 14.92 10.07 2.08 53.73 8.28 5.80 4.97 100.00Sud-Muntenia

29 2746 1530 584 9846 1092 892 799 175180.17 15.68 8.73 3.33 56.21 6.23 5.09 4.56 100.00

Sud Vest21 1504 851 221 4773 938 441 375 9124

0.23 16.48 9.33 2.42 52.31 10.28 4.83 4.11 100.00

Vest 38 1720 1033 304 3558 706 456 534 83490.46 20.60 12.37 3.64 42.62 8.46 5.46 6.40 100.00

Nord-Vest60 3235 1559 648 5264 934 1134 750 13858

0.44 23.81 11.48 4.77 38.75 6.88 8.35 5.52 100.00

Centru30 2571 1190 428 3988 773 673 578 10234

0.29 25.12 11.63 4.18 38.97 7.55 6.58 5.65 100.00

Bucuresti Ilfov

7 1017 209 305 4379 195 385 780 7277

0.10 13.98 2.87 4.19 60.18 2.68 5.2910.7

2100.00

Total domeniu

230 17971 8924304

14447

76570 5354 4873 91444

0.25 19.65 9.76 3.33 48.64 7.18 5.85 5.33 100.00Notă :1 -ind. extrativa, 2 -ind. prelucratoare, 3- agricultura, 4- constructii, 5- comert, 6 -turism, 7 -transporturi, 8- servicii

17

În ceea ce priveşte densitatea IMM-urilor create în perioada analizată pe regiuni economice se constată că tot sectorul comerţ rămâne cel mai bine reprezentat, la polul opus aflându-se tot industria extractivă. Diferenţele între regiunile economice nu sunt semnificative, regiunea Bucureşti făcând excepţie datorită numărului redus al populaţiei din zona rurală a regiunii (vezi Tabelul 2.5.).

Tabelul 2.5.Densitatea IMM-urilor create în mediul rural la 1000 de locuitori (1998-2003)

Regiune de dezvoltare

Domenii de activitateTotal

1 2 3 4 5 6 7 8Nord-Est 0.01 1.56 0.62 0.14 2.89 0.44 0.31 0.22 2189780

Sud-Est 0.01 1.36 0.92 0.19 4.89 0.75 0.53 0.45 1294124Sud-Muntenia 0.01 1.35 0.75 0.29 4.83 0.54 0.44 0.39 2039786Sud Vest 0.02 1.15 0.65 0.17 3.64 0.72 0.34 0.29 1311166Vest 0.05 2.25 1.35 0.40 4.65 0.92 0.60 0.70 765526Nord Vest 0.04 2.41 1.16 0.48 3.93 0.70 0.85 0.56 1341068Centru 0.03 2.45 1.13 0.41 3.80 0.74 0.64 0.55 1050434Bucuresti 0.03 3.77 0.78 1.13 16.24 0.72 1.43 2.89 269561Notă :1 -ind. extrativa, 2- ind. prelucratoare, 3- agricultura, 4 -constructii, 5- comert, 6- turism, 7 -transporturi, -8 servicii

Iniţiativele de creare a IMM-uri se orientează în special spre comerţ. Explicaţia este simplă, comerţul presupunând resurse mai reduse, perioade mai scurte de recuperare a investiţiilor, experienţă de organizare şi conducere mai redusă etc.

Volumul mare al forţei de muncă în căutare de lucru nu se constituie în factor declanşator al comportamentului anteprenorial. Pentru înţelegerea acestui comportament mai relevante decât indicatorul cantitativ enunţat mai sus sunt elementele definitorii ale capitalului uman: instrucţia şcolară şi profesională a populaţiei apte de muncă, dar mai ales, experienţa să în mediul de viaţă urban.

Un rol important revine persoanelor întoarse din urban în rural cu un grad general de instrucţie mai înalt fiind totodată calificate în foarte multe meserii din sfera industrială, dar care pot fi profesate sau adaptate la meserii de interes pentru funcţionarea comunităţii rurale în parametrii modernităţii. Ei aduc în lumea satului competenţe profesionale noi, dar şi competenţe sociale noi derivate dintr-o cunoaştere nemijlocită a realităţilor citadine şi o mai corectă imagine sau evaluarea a aşteptărilor sociale legate de evoluţia comunităţilor rurale, raportate la posibilităţile reale ale acestui mediu.

2.2.7.Investiţiile străine

În perioada decembrie 1990 – decembrie 1999, valoarea capitalului social străin investit în România s-a ridicat la peste 4,3 miliarde dolari SUA, cea mai ridicată valoare a acestuia înregistrându-se în anul 1994.

Distribuţia acestor investiţii între Regiunile de Dezvoltare şi judeţele ţării nu a fost uniformă. Aproape 70% din numărul total al societăţilor comerciale cu participare străină de capital şi cu cifră de afaceri de peste 100 miliarde lei s-au concentrat în Regiunea Bucureşti-Ilfov. Statisticile arată că investiţiile străine au avut tendinţa de a se orienta îndeosebi spre municipiile reşedinţă de judeţ, dar nu lipsesc şi unele investiţii străine în oraşe şi chiar comune.

18

Ierarhizarea judeţelor după valoarea capitalului social subscris în valută indică investiţii substanţiale în perioada decembrie 1990 – decembrie 1999 în Municipiul Bucureşti, de peste 2300 milioane dolari, judeţul Prahova (Regiunea Sud-Muntenia) – peste 260 milioane dolari, judeţul Timiş (Regiunea Vest) – peste 250 milioane dolari, judeţul Dolj (Regiunea Sud-Vest) – peste 180 milioane dolari, judeţul Ilfov (Regiunea Bucureşti-Ilfov) – aproape 140 milioane dolari.

2.2.8.Restructurare industrială / privatizare / lichidare

Restructurarea economică, şi în special industrială, demarată în România după 1990 a afectat grav forţa de muncă ocupată în acest sector economic. Acest proces a atins toate regiunile, ca urmare a prezenţei unităţilor industriale în aproape toate oraşele, indiferent de mărime. Cele mai vulnerabile zone au fost cele profilate exclusiv pe minerit şi mai ales cele în care au fost amplasate mari combinate din industriile metalurgică, chimică şi constructoare de maşini, aflate acum în regres.

În perioada 1992 – 2000 au fost privatizate 7.245 societăţi comerciale al căror capital social vândut a însumat 54,8% din valoarea capitalului social total de privatizat. La nivel regional, cele mai multe societăţi comerciale au fost privatizate în regiunile Nord-Est (1164 societăţi comerciale), Sud-Est (1062 societăţi comerciale) şi Centru (989 societăţi comerciale), la polul opus aflându-se regiunea Sud-Vest (577 societăţi comerciale).

In ceea ce priveşte ponderea capitalului social vândut în capitalul social total de privatizat se remarcă o distribuţie relativ diferită comparativ cu situaţia anterioară, datorată, în principal, repartiţiei societăţilor comerciale pe clase de mărime. Astfel, cu niveluri de la 59,8% la 70,5%, numai regiunile Sud-Est, Nord-Vest şi Bucureşti-Ilfov depăşesc valoarea medie naţională, celelalte regiuni înregistrând ponderi reduse (între 45,4% şi 53,5%) şi chiar foarte reduse (25,9% în regiunea Sud-Vest).

2.2.9. Programe de sustinere a agriculturii

Sprijinul bugetar total acordat agriculturii între anii 1998-2003 în preţurile (constante) anului 2003 a avut următoarea evoluţie: 425.534 mii Euro în 1998, a scăzut la 211.061 mii Euro în 2000, s-a dublat în 2001 faţă de anul 2000, iar în anul 2003 nivelul sprijinului bugetar pentru agricultura era de 127,23 % faţă de 2002. În anul 2004 creşterea sprijinului bugetar pentru agricultură este substanţială, ajungând la aprox. 760 mil. Euro, ceea ce relevă faptul că a fost conştientizată importanţa acestui sector de activitate pentru România. Evoluţia sprijinului financiar acordat agriculturii, în perioada 1998-2003, este prezentat în tabelul 2.6.

Tabelul 2.6.

Evoluţia sprijinului bugetar acordat agriculturii în perioada 1998-2003, în preţurile anul 2003

-mii euro-1998 1999 2000 2001 2002 2003

Sprijinul bugetar (preţurile anului 2003)

425.53 260.76 211.06 376.37 279.09 355.10

Sursa: Bugetul de Stat al României; ediţiile 1992-2003, inclusiv rectificările bugetare

19

Structura Bugetului de Stat al MAPDR arata direcţionarea sumelor către programele de sprijinire a producătorilor agricoli, mare parte revenind şi în prezent gospodăriilor ţărăneşti individuale (vezi tabelul 2.7.).

Tabelul 2.7.Ponderea cheltuielilor bugetare pentru sprijinirea agriculturii în PIB,

în perioada 1998-2003 Tabelul 2.4.

-%-1998 1999 2000 2001 2002 2003*

PIB agricol în PIB total 14,38 13,34 11,07 13,38 11,31 11,69Ponderea cheltuielilor bugetare pentru sprijinirea agriculturii în PIB total 1,10 0,69 0,94 0,81 0,65 0,79Ponderea cheltuielilor bugetare pentru sprijinirea agriculturii în PIB agricol 7,65 5,15 8,47 6,06 5,76 6,71Ponderea cheltuielilor pentru sprijinirea agriculturii în bugetul de stat 4,65 4,01 5,25 4,87 4,15 5,10

* Date provizoriiSursa: Calculaţii după Anuarele Statistice 1992-2003 şi Bugetul de Stat al României 1992-2003, inclusiv rectificările bugetare

Impactul mecanismelor de politica agricolă şi a sprijinului bugetar asupra sectorului agricol sunt prezentate în tabelul 2.8., generând următoarele aspecte :

Ponderea PIB agricol în PIB total s-a redus, treptat, pe măsura reducerii ponderii cheltuielilor bugetare pentru sprijinirea agriculturii în PIB total şi în PIB agricol. Ponderea cheltuielilor bugetare pentru sprijinirea agriculturii în Bugetul de Stat al României a reprezentat, în 1998, 4,65 % faţă de 14,38 % cât era ponderea PIB agricol în PIB total, iar în 2003 era de 5,10 % faţă de 11,69 %.

Sprijinul bugetar acordat agriculturii, estimat la hectarul cultivat, a scăzut de la 45,90 Euro în 1998 la 27,27 Euro în 1999, creste la 44,46 Euro în anul 2000, şi îşi reia creşterea abia din 2003, ajungând la peste 100 Euro, în anul 2004. În ţările UE15 nivelul sprijinului bugetar acordat la un hectar suprafaţa agricola utilizata era, în 1997, de circa 440 de Euro (decalajul de sprijin al agriculturii României faţă de sprijinul acordat din bugetul comunitar statelor membre este de circa 1:6).

Tabelul 2.8.Sprijinul bugetar acordat agriculturii şi PIB agricol ce revine la un hectar cultivat şi

pe o persoana ocupata în agricultura, în perioada 1998-2004 -ecu sau euro/ha-

euro1998 1999 2000 2001 2002 2003

Sprijinul bugetar la un hectar arabil cultivat 45,90 27,27 44,46 40,59 35,04 43,92Sprijin bugetar la un hectar ce revine exploataţiilor care deţin peste 1 ha arabil*** 58,83 32,86 53,99 51,93 45,06 56,46

PIB agricol la un hectar 582,50 529,54 524,61 669,88 608,06 653,84

20

arabil cultivatPIB agricol pe o persoana ocupata 1585,71

1306,25

1265,70

1735,75

1630,47

1752,92

* Date provizoriiSursa: Calculaţii după Anuarele Statistice 1994-2003 şi Bugetul de Stat al

României 1999-2004 inclusiv rectificările bugetareDin analiza datelor prezentate în tabelul 2.8. rezultă următoarele concluzii

generale mai importante : PIB-ul agricol la hectarul arabil cultivat are tendinţa de creştere, din anul 2001.

PIB-ul agricol pe o persoana ocupata are acelaşi trend. Anul 2002, în ambele cazuri, înregistrează indicatori inferiori anilor 2001, 2003 şi 2004 (cel mai bun an agricol), dar superiori perioadei 1998-2000.

Subvenţiile acordate producătorilor agricoli din Bugetul de Stat al Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, au reprezentat în perioada 1998-2004 ponderi cuprinse între 70-75%, diferenţiate pe categorii de producători agricoli şi pe programe de dezvoltare.

2.3. Metodologii de calcul ale decalajelor regionale

2.3.1 Considerţii generale privind creşterea regională

Pe lângă gruparea regiunilor în funcţie de structura administrativ-teritorială, în lume au mai apărut şi anumite grupări tipologice bazate pe caracteristici de dezvoltare economico-sociale, menite să reducă mozaicul de regiuni ce compun teritoriul naţional, având un rol important in fundamentarea politicilor regionale adecvate acestor categorii reprezentative de regiuni.

Pe plan internaţional s-au conturat grupări tipologice cu grade diferite de detaliere, in cadrul carora se pot distinge regiunile agricole aflate în dificultate, regiunile industriale aflate în declin sau « abandonate » şi regiunile care suportă « presiunea » unei creşteri rapide. Aceste regiuni se situează în centrul politicilor regionale din diverse ţări.

Abordarea problemei decalajelor regionale este legată de discuţiile privind modalităţile de definire a modelelor creşterilor regionale, care se poate exprima printr-o serie de indicatori cum ar fi : producţia totală (bruta) a unei regiuni sau produsul intern brut/net al regiunii pe locuitor. Modul de definire al creşterii regionale este deosebit de important pentru ca, în funcţie de aceasta, se pot formula concluzii diferite referitoare la situaţia economică a unei regiuni.

Gasirea modului adecvat de măsurare a creşterii regionale în funcţie şi de scopul pentru care se face măsurarea fenomenului este foarte important. De asemenea, prezintă o importanţă asemănătoare în stabilirea decalajelor regionale şi viziunea pe termen mediu şi lung asupra acestiu fenomen, inclusiv consecinţele creşterii regionale.

2.3.2 Metode de evaluare a creşterii regionale

Cuantificarea creşterilor regionale este un proces complex fără de care nu pot fi elaborate politicile de dezvoltare naţionale, regionale şi rurale. Pentru determinarea nivelurilor de creştere la nivelul regiunilor pot fi utilizate modele neoclasice .

Modelele neoclasice sunt grupate în modelul unisectorial şi cel bisectorial, iar la rândul lui modelul unisectorial se clasifică în model fără progres tehnic şi în modelul

21

unisectorial cu luarea în calcul a progresului tehnic. Prin intermediul primului model unisectorial (cel fără progres tehnic), output-ul regional (rezultatul economic al regiunii) este determinat in intregime de input-urile de capital si forta de munca, relaţia de calcul fiind o funcţie care are ca factori determinanţi capitalul fix şi forţa de muncă din regiune :

Yt = f (Kt, Lt), in care :

Yt = output-ul (rezultatul);

Kt= capitalul fix;

Lt= forţa de muncă;

t= perioada de timp pentru care se face calculul.

Modelul neoclasic unisectorial cu luarea în calcul a progresului tehnic, ia în considerare, în mod explicit, influenta progresului tehnic asupra output-ului regional (ca element separat), relaţia de calcul pentru determinarea rezultatului economic fiind următoarea:

Yt = Ae gt x Kt α x Lt 1-α , unde g este impactul progresului tehnic pe perioada

(0,t)

Prin aplicarea acestui model, pot fi cuatificate cauzele care au determinat, pe anumite perioade de timp, apariţia decalajului intre regiuni geografice, decalaje care se pot datora următorilor factori:

- variaţiei influienţei progresului tehnic de la o regiune la alta ;

- variaţia capitalului fix de la o regiune la alta ;

- variaţia forţei de munca de la o regiune la alta.

Modelul neoclasic bisectorial compensează neajunsurile modelului unisectorial putand să ia în calcul mai mult de un sector sau o marfă. Accentul se va muta, de această dată, pe importanţa potenţială a sectorului de export care va determina şi creşterea output-ului regional. Pentru aplicarea modelelor de calcul prezentate mai sus este necesară o baza de date statistice la nivel regional.

2.3.3 Metodologia de calcul a decalajelor regionale

In cadrul Programului Phare pentru politica de dezvoltare regională (1996-1998) a fost elaborat un set de principii fundamentale pentru dezvoltare regională prezentat în Carta Verde . Pentru determinarea decalajelor regionale s-au utilizat o serie de indicatori statistici in cadrul unor analize sectoriale şi globale. In general categoriile de indicatori utilizaţi pentru determinarea decalajelor între regiuni privesc atât fenomenele de natura economică, cât şi aspectele vieţii sociale.

Pentru determinarea decalajelor regionale se calculează indicele global al dezvoltării pe baza căruia s-au putut ierarhiza regiunile utilizând un număr important de indicatori agregaţi ai dezvoltării regionale, care au la bază următoarele categorii de indicatori :

22

- produsul intern brut pe locuitor şi rata şomajului;

– densitatea drumurilor publice la 100 km ²;

– densitatea căilor ferate la 1000 km ²;

– cantitatea de apa potabilă distribuită pe o persoană pe zi şi procentul locuinţelor racordate la sistemele centralizate de distribuţie a apei din total locuinţe;

- numărul de abonamente telefonice la 1000 locuitori;

– numărul de paturi din spitale la 1000 locuitori;

– procentul de elevi înscrişi la licee din totalul grupei de vârstă cuprinsă între 15-18 ani;

– indicele presiunii umane, rata migraţiei nete, indicele vitalităţii demografice, migraţia extra-judeţeană, rata mortalităţii infantile;

- numărul de autoturisme proprietate personală la 1000 locuitori, procentul populatiei de 12 ani şi peste această vârstă, cu mai mult decât educaţia primară, procentul populaţiei urbane în total populaţie a unei tării.

Alături de aceste categorii de indicatori se mai pot determina şi alţi indicatori agregaţi pentru calculul indicelui global al dezvoltării, cum ar fi :

– nivelul producţiei industriale pe locuitor şi numărul de salariaţi la 1000 locuitori;

- cantitatea de apă potabilă distribuită în sistem centralizat pe locuitor;

- numărul de medici la 1000 locuitori;

– numărul de profesori la 100 de elevi de gimnaziu si de liceu;

– numărul de sosiri din alte judeţe la 1000 locuitori,

- numărul de plecări spre alte judeţe la 1000 locuitori;

- rata mortalităţii infantile la 1000 de noi-născuţi;

- numărul de abonamente TV la 1000 locuitori.

Este de menţionat faptul că, în statisticele internaţionale, unul dintre cei mai utilizaţi indicatori pentru evaluarea decalajelor regionale este PIB pe locuitor. În comparaţie cu situaţia din alte tări vest-europene sau chiar cu voevodatele poloneze, decalajele regionale din ţară noastră nu sunt nici mai mari, nici mai mici ca în unele din aceste tări.

Agricultura nu poate sa fie scoasa din contextul spatiului rural si analizata separat, deoarece pentru ţara noastră această ramură economică este, şi va mai rămâne o lungă perioadă de timp,o componenta primordiala a economiei rurale. De asemenea, agricultura este dependentă de condiţiile fizico-geografice precum şi de elementele de infrastructură, de cele demografice etc specifice zonelor rurale (spaţiul rural fiind cadrul prielnic pentru desfăşurarea de activităţi agricole).

Schimbările structurale ale perioadei de tranziţie în România au avut impacte şi efecte diferite asupra populaţiei ( mai ales asupra celei din mediul rural ) în funcţie de mediul în care trăiesc. Pentru realizarea comparaţiilor regionale şi evidenţierea decalajelor se pot calcula următorii indicatori : -Produsul Intern Brut al regiunii k în sectorul j în anul t; -Forţa de muncă ocupată a regiunii k în sectorul j în anul t;

23

-Produsul Intern Brut pe o persoană ocupată în regiunea k în sectorul j în anul t, aplicand urmatoarea formula de calcul:

,

unde (k=0 pentru nivelul naţional şi k=1,2,..., 8), j=n, a, i, s (j=n pentru total economie, j=a pentru agricultură, j=i pentru undustrie, j=s pentru servicii)

Pentru a compara nivelul regional al indicatorilor (W, PIB, E) cu media pe ţară se pot folosi indicatori economici sub forma rapoartelor, după cum urmează :

- pentru Produsul Intern Brut pe o persoană :

;

- pentru Produsul Intern Brut la regiunii:

;

- pentru gradul de ocupare al forţei de muncă:

;

Totodată, se folosesc o serie de indicatori care să scoată în evidenţă influenţa structurii activităţi economice din regiunile de dezvoltare, dintre care cei mai importanţi sunt următorii:

- evaluarea influenţei structurii activităţilor economice asupra Produsului Intern Brut pe o persoană, cu ajutorul releţiei de calcul:

;

- evaluarea influenţei structurii activităţilor economice asupra Produsului Intern Brut total (global), cu ajutorul releţiei de calcul:

;

- evaluarea influenţei structurii activităţilor economice asupra gradului de ocupare a forţei de muncă, cu ajutorul releţiei de calcul:

; (j=a, i, s);

Totodată, la toate nivelele şi pentru toţi indicatorii menţionaţi în prezentul subcapitol, se calculeaza indicele cu bază fixă, utilizând următoarele releţii de calcul:

; şi .

Pornind de la ideea că, în procesul de producţie, calitatea resurselor umane antrenate în activităţile economice poate influenţa, în mod decisiv, rezultatele prezente şi viitoare ale unei ramuri sau zone, este interesanta evoluţia structurii forţei de muncă, subliniind diferenţele care există în România între mediul urban şi rural din acest punct de vedere, atât pe ansamblul României, cât şi pe regiunile de dezvoltare, aratând, în acelaşi

24

timp, şi diferenţele între regiunile de dezvoltare ale ţării noastre în ce priveşte ocuparea forţei de muncă pe medii. În cadrul analizei structurii forţei de muncă se vor avea in vedere câţiva factori care o influenţează, precum: vârsta, nivelul de educaţie şi sectorul de activitate. Astfel, ponderea populatiei ocupate în regiunile de dezvoltare se calculează cu ajutorul următoarei releţii de calcul:

, în care:

Prsvme – populaţia ocupată în regiunea r, sectorul s, în grupa de vârstă v, în mediul m, cu nivel de educaţie e, (r0= total România, r1= Regiunea Nord-Est, r2= Regiunea Sud-Est, r3= Regiunea Sud, r4= Regiunea Sud-Vest, r5= Regiunea Vest, r6= Regiunea Nord-Vest, r7= Regiunea Centru, r8= Regiunea Bucuresti),

(s0= total sectoare, s1= agricultură, s2= industrie, s3= servicii),

(v0= toate grupele de vârstă, v1= între 15-24 ani, v2= între 25-34 de ani, v3= între 35-49 de ani, v4= între 50-64 ani, v5= 65 ani şi peste 65 de ani),

(m0= nivel naţional, m1= mediu urban, m2= mediu rural)

, (e0= toate nivele de educaţie, e1= studii superioare, e2= postliceale şi de maiştrii, e3= liceu, e4= profesionale şi de ucenici, e5= gimnaziu, e6= primare sau fără studii)

Indicatorul care sintetizează nivelul decajelor regionale în ceea ce priveşte populaţia ocupată este abaterea ponderii populaţiei ocupate într-o anumită regiune faţă de ponderea populaţiei ocupate în alte regiuni sau faţă de total ţară, utilizându-se următoarea relaţie de calcul :

Pe baza ultimilor doi indicatori se realizeaza comparatii ale structurii forţei de muncă din mediului rural şi cel urban pe ansamblul României,din punct de vedere al următoarelor aspecte mai importante:

- migraţiei între rural şi urban;- structura forţei de muncă pe medii;- structura forţei de muncă pe grupe de vârstă- structura forţei de muncă pe nivele de educatie

Se efectueaza apoi o analiză comparativă a calităţii forţei de muncă ocupate în mediul rural şi urban în cele opt regiuni de dezvoltare ale României, pornind de la nivelul de educaţie al populaţiei ocupate pentru stabilirea diferenţelor regionale.

Toate informaţiile obţinute în urma determinării decalajelor economice dintre regiuni stau la baza elaborării unui program de dezvoltare regională a României, care să cuprindă inclusiv sursele financiare ce trebuie alocate pentru diminuarea, în prima etapă, şi eliminarea, în final, a acestor decalaje (atâr dintre regiunile din ţara noastră , cât şi dintre regiunile României şi cele ale ţărilor membre ale UE).

25

O abordare metodologică logică şi concretă privind evaluarea decalajelor de dezvoltare regională a agriculturii în România este prezentată în teza de doctorat intitulată “Decalajele agricole şi dezvoltarea regională în Româniaa”, elaborată de economistul Constantin Ilie APRODU, în anul 2006, abordare pe care o prezentăm în prezentul subcapitol.

“Studiind diferitele procese şi fenomene din agricultura românească nu puţine au fost momentele în care s-a resimţit nevoia unor evaluări mai complete ale stadiului de dezvoltare, cunoaşterii decalajelor dintre regiunile de dezvoltare. Este adevărat că procesul de pregătire pentru aderarea României la Uniunea Europeană este de natură a asigura ţării noastre o largă deschidere procesului de reformă. În acelaşi timp, aceasta impune formularea unor programe profesionale, care să reflecte experienţa şi învăţămintele acumulate.

Se ştie că elaborarea unor programe profesionale şi viabile care să poată fi parte componentă a unor viitoare strategii de dezvoltare pe termen mediu a României nu se poate materializa fără o cât mai bună cunoaştere a stării actuale a domeniului de referinţă. Totodată, pregătirea pentru aderare a statelor Central şi Est Europene şi în cazul de faţă a României creează premisele unei mai realiste ierarhizări şi etapizări a obiectivelor urmărite, deschizându-se noi oportunităţi de evaluare a impactului deciziilor luate.

Experienţa de până acum în managementul tranziţiei şi al proceselor de pre-aderare la Uniunea Europeană au relevat cu acuitate necesitatea introducerii unor schimbări în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile de analiză. În acest context ne-am propus analiza stadiului de dezvoltare a agriculturii fiecărei regiuni a României comparativ cu un nivel de referinţă – media regională - propunând pentru aceasta o variantă îmbunătăţită a metodei analizei multicriteriale. Metoda adoptată permite cuantificarea stării unui proces economic în funcţie de parametrii săi reali de manifestare, care sunt exprimaţi printr-o mulţime de indicatori tehnico-economici specifici, dublaţi de date şi informaţii de natură calitativă.

Menţionăm că metoda analizei multicriteriale pune accent pe următoarele aspecte:- caracterizarea nivelului de dezvoltare a agriculturii regionale a României prin

agregarea unor grupe de indicatori ce vor fi denumite în continuare şi grupe de criterii;

- realizarea pe baza indicatorilor selectaţi şi respectiv a grupelor de indicatori a unor ierarhizări şi comparări între unităţile de referinţă, respectiv între regiunile de dezvoltare;

- estimarea coeficienţilor de importanţă aferenţi fiecărui indicator, respectiv grupe de criterii;

- determinarea unei note agregat pentru caracterizarea fiecărui criteriu şi care la rândul lor să permită diferite comparaţii;

- stabilirea decalajelor ce se manifestă între grupele de indicatori, respectiv de grupele de criterii avute în analiză.

Ceea ce prezintă un interes deosebit în metodologia de analiză multicriterială adoptată este posibilitatea determinării „estimatorului global de eficacitate regională a sectorului agricol”. Acesta este un indicator complex ce permite agregarea criteriilor – respectiv a grupelor de indicatori, grupelor de criterii avute în analiză – şi care au fost stabilite pe nivelele anterioare ale analizei.

Apreciem că utilizarea unei atare metode sporeşte gradul de relevanţă al deciziilor asigurând noi rezolvări şi noi abordări ale transformărilor economice posibile la nivel de ramură sau subramură.

Totodată, metodologia propusă ar putea fi utilizată atât pentru evaluarea globală a rezultatelor oferite de diferite proiecţii privind dezvoltarea viitoare a ramurii cât şi pentru

26

analize ale avantajelor comparative regionale globale în cazul înlocuirii mărimilor medii aferente regiunilor cu noi indicatori specifici şi a reevaluării coeficienţilor de importanţă alocaţi.

Metodologia de analiză comparativă a stadiului de dezvoltare regională a agriculturii impune o cât mai realistă cunoaştere a nivelului de competitivitate a fiecărei activităţi din sectorul economic analizat şi este de natură a asigura premise nu numai pentru o mai evaluare, dar şi pentru o mai profundă conştientizare a decidenţilor în legătură cu:

- obiectivele incluse în strategiile, programele, proiectele de dezvoltare promovate;

- asemănările şi deosebirile structurale existente (structuri de proprietate, de management, de producţie şi informaţionale);

- gradul de maturizare; - etapizarea procesului de dezvoltare prin modelul de ierarhizare a obiectivelor

dezvoltării.Structura modelului de analiză multicriterială utilizat este de tip euristic, deoarece

instrumentul pe care ne propunem să-l utilizăm se bazează pe „exploatarea incrementală”, care presupune realizarea unei succesiuni de paşi ascendenţi pentru cuantificarea relevanţei unor dimensiuni relativ cunoscute. Fiecare indicator primar inclus în studiile de analiză comparativă sunt indicatori frecvent utilizaţi şi reflectă doar o parte a procesului ce prezintă interes pentru decident.

Prin evaluări şi reevaluări succesive, în funcţie de calitatea sau relevanţa indicatorilor selectaţi, se obţine o caracterizare parţială şi apoi globală a procesului supus analizei – în cazul de faţa decalajele regionale în dezvoltarea agriculturii.

Metoda diagnosticării multicriteriale are în vedere următoarele etape:a) Asigurarea, normalizarea şi prelucrarea datelor şi a informaţiilor primare

privind agricultura României.b) Identificarea şi determinarea conţinutului principalilor indicatori ce se vor

utiliza pentru cuantificarea stadiului dezvoltării agriculturii într-un anumit moment de timp. Menţionăm că acestei etape analistul trebuie să îi acorde o atenţie maximă deoarece sistemul de indicatori propus pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare a ramurii şi a gradului de competitivitate sunt de natură a reflecta modalitatea în care este abordat sectorul (din interior spre exterior sau invers), gradul de profunzime a analizei, direcţia de interes, etc. Totodată nu trebuie neglijat faptul că în procesul de analiză comparativă, agricultura poate fi tratată fie ca ramură de bază a economiei în asigurarea procesului dezvoltării fie ca activitate complementară, atitudine ce impune abordări diferite în structura indicatorilor şi în circumscrierea acestora pe diferite direcţii de analiză care să susţină scopul propus. Totodată precizăm că utilizarea metodei atribuie fiecărui indicator şi respectiv fiecărei grupări de indicatori rolul şi funcţionalitatea unui criteriu.

c) Gruparea indicatorilor pe criterii/grupe de analiză. În acest stadiu se urmăreşte caracterizarea obiectivelor analizei, respectiv a criteriilor precizate mai sus. Indicatorii complecşi propuşi pentru evaluarea criteriilor selectate permit caracterizarea nivelului de dezvoltare comparativă. Totodată menţionăm că direcţiile de analiză stabilite au un caracter flexibil, motiv pentru care dintr-un acelaşi set de indicatori primari se pot structura diferite grupări în funcţie de obiectivele analizei şi de ce nu, în funcţie de abilitatea celui care urmează să realizeze analiza. Grupările (tipologiile) realizate influenţează într-o măsură însemnată obiectivele finale ale analizei. Trebuie precizat că metoda permite

27

ca în funcţie de obiectivul final pe care şi-l propune un decident să se realizeze modificări fie ale tipologiilor fie ale scărilor de evaluare iniţiale.

d) Analizarea nivelului secvenţial şi respectiv global al stadiului dezvoltării ramurii în fiecare din regiunile de dezvoltare.

e) Formularea unor sugestii şi propuneri pentru strategia de dezvoltare viitoare a ramurii.

Caracterizarea nivelului de dezvoltarea a agriculturii regionale a României a avut în vedere peste 600 indicatori. Aceştia ar putea fi asimilaţi unor tot atâtea „criterii” după care un decident urmăreşte să stabilească gradul de dezvoltare a ramurii dat şi poziţia stadiului dezvoltării agriculturii la nivel regional în România comparativ cu media.

Pentru utilizarea în analiza dezvoltării regionale a agriculturii a metodei diagnosticării multicriteriale indicatorii disponibili au fost ordonaţi în 12 grupe sau tipologii sau direcţii de analiză după cum urmează:

- modul de folosinţă a terenului (MFT);- structura principalelor culturi practicate (SC);- nivelul producţiilor agricole vegetale obţinute (PATV);- randamentele aferente producţiei vegetale (RPV);- efectivele de animale (EA);- densitatea animalelor la 100 hectare (DAN);- randamentele în producţie animalieră obţinute (RPA);- parcul de tractoare şi maşini agricole (PTMA);- disponibilul de resurse umane din agricultură (RU);- principalii indicatori macroeconomici (IMACRO);- valoarea producţiei vegetale totale (VPAT);- zone defavorizate (ZDF).

Fiecare din aceste grupe reprezintă, în fond, indicatori agregaţi pentru evaluarea comparativă a stadiului de dezvoltare a ramurii necesare analizei nivelului de competitivitate a agriculturii regionale. Menţionăm că în funcţie de obiective, decidentul poate realiza atât diferite structurări ale criteriilor (indicatori) primare cât şi adăugarea unora noi.

Pentru fiecare indicator (criteriu) au fost identificate, într-o primă etapă, elemente primare cu caracter relativ menite să permită comparaţiile după cum urmează:

a) Stabilirea locului, respectiv a rangului fiecărei regiuni de dezvoltare faţă de fiecare din regiunile luate în analiză; pentru ierarhizare s-au acordat, în ordine crescătoare, note de la 1 la 9 (incluzând cele 8 regiuni de dezvoltare şi media aferentă fiecărui indicator). Prin acest procedeu de determinare a rangului (locului) fiecărei regiuni de dezvoltare, în funcţie de un anumit indicator se permite şi identificarea „priorităţilor” pe criteriu, element necesar în orice studiu de analiză. De asemenea, prezintă interes şi determinarea variaţiei rangului pentru fiecare din indicatorii aparţinând unei anumite tipologii. Astfel, pentru fiecare criteriu (tipologie) primele trei variaţii de rang reprezintă şi priorităţile analizei pe care urmează să o realizăm. Totodată, considerăm că nu este lipsit de importanţă ca în analiza variaţiei rangului decidentul să aibă în vedere şi un alt parametru şi anume „gradul de stabilitate”, respectiv influenţa pe care o poate induce fiecare din indicatorii analizaţi într-o strategie şi respectiv într-un program de dezvoltare ce urmează a fi proiectat folosind datele şi informaţiile astfel prelucrate.

b) Fiecărei grupe de indicatori i-a fost ataşată o notă agregată (rang agregat). Aceasta se poate determina fie ca medie aritmetică a rangurilor criteriilor, fie corelând locul (rangul) deţinut cu importanţa sau rolul care a fost convenit

28

pentru fiecare din indicatorii aparţinând unei grupe de caracterizare a nivelului general de dezvoltare a ramurii.

Pentru determinarea importanţei indicatorilor aflaţi în componenţa unei grupe s-a folosit metoda notaţiei crescătoare după cum urmează:

a) punctaj maxim pentru indicatorii foarte importanţi, care în cazul nerealizării ar avea consecinţe extrem de grave la nivelul ramurii sau chiar al economiei;

b) punctaj mediu pentru indicatorii consideraţi de analist a fi de importanţă majoră şi care în cazul nerealizării ar avea consecinţe grave la nivelul ramurii, dar mai ales asupra unor activităţi din cadrul acesteia;

c) punctaj minim pentru cazurile în care gradul de importanţă al indicatorilor este apreciat ca fiind secundar, dat fiind influenţa relativ scăzută exercitată atât asupra ramurii în ansamblu cât şi asupra diferitelor activităţi.

Practic, pentru fiecare indicator dintr-o grupă există posibilitatea ca un decident să îi ataşeze acestuia ceea ce s-ar putea numi „un coeficient de importanţă”, care luând valori diferite permite reevaluarea unor decizii de dezvoltare şi reorientarea acţiunii umane.

Scara de variaţie a acestora este mai mică sau mai mare în funcţie de conţinutul, gradul de omogenitate şi relevanţa seriilor de indicatori utilizaţi. În studiul de faţă scara de variaţie este cuprinsă între 1 şi 12.

Tabelul nr.2.9.Scara principalilor coeficienţi de importanţă atribuiţi indicatorilor ce

reflectă nivelul de dezvoltare

Gradul de importanţă al indicatorului (criteriului)

Consecinţele neîndeplinirii criteriului

Valoarea coeficientului de importanţă

Foarte important Extrem de grave la nivelul ramurii şi deci şi al economiei regiunii

12-11

Major Grave însă numai la nivelul ramurii sau al unor activităţi din cadrul acesteia

10-05

Secundar Efecte cu influenţă mai scăzută, uneori chiar efecte izolate

04-01

Precizăm că în acest studiu coeficienţii de importanţă acordaţi au fost apreciaţi ca fiind specifici agriculturii regionale. Relaţia de calcul pentru determinarea notei agregate (rang agregat) aferente fiecărei grupe de criterii (grupe de indicatori) ce permite cuantificarea locului agriculturii dintr-o regiune comparativ cu altele este următoarea:

unde:

Nag - nota agregată pentru caracterizarea unei grupe de indicatoride determinare a nivelului de dezvoltare; aceasta are rolul unui

indicator complex la nivel de grupă/creiteriu;l - numărul de grupe de indicatori folosite pentru evaluarea nivelului

de dezvoltare care în acest stadiu este 12;

29

Ri - rangul indicatorului (criteriului) sau locul fiecărei regiuni comparativ cu celelalte în funcţie de mărimea indicatorului luat în considerare; deci pentru fiecare regiune luată în comparaţie, fiecărui criteriu (indicator) îi va corespunde un anumit rang;

ki - coeficientul de importanţă atribuit fiecărui indicator (criteriu) de evaluare a studiului de dezvoltare;i - scara de valori a coeficienţilor de importanţă; în cazul de

faţă această scară a valorii este de la 1 la 12.Decalajul dintre notele agregate ale rangurilor aferente fiecărei grupe de indicatori

şi regiuni indică raportul în care se află unităţile de referinţă analizate între ele. Mărimea decalajului ce se determină pe fiecare criteriu/grup de indicatori regionali definit adoptat reprezintă un alt element de ierarhizare a elementelor de analiză comparativă, permiţând totodată şi formularea unor măsuri punctuale.

Determinarea estimatorului/indicatorului global de performanţă a entităţii ce urmează a se compara se bazează pe corelarea notelor (rangurilor) agregate sau a notelor medii aferente fiecărui criteriu cu greutatea specifică atribuită fiecărui criteriu adoptat.

Relaţia de calcul pentru stabilirea mărimii indicatorului sau a estimatorului global de performanţă a agriculturii regionale este următoarea

şi unde:

EstGL - estimatorul global de performanţă al agriculturii regionale;Nagl - nota agregată pentru fiecare grupă de indicatori complecşi;Gsl - greutatea specifică pentru fiecare din grupele de indicatori

complecşi care caracterizează procesul supus analizei comparative.

Pentru determinarea estimatorului global al dezvoltării regionale a agriculturii României pentru lucrarea de faţă s-au adoptat următorii coeficienţi de importanţă/greutăţi specifice pe criterii.

Tabelul nr. 2. 10Coeficienţi de importanţă/greutăţi specifice pe criterii pentru calculul estimatorului global al dezvoltării regionale a agriculturii

  Greutate specificăPIB, miliarde lei preţuri curente 0,15Populata 0,08Suprafaţa cultivată 0,10Modul de folosita a teren 0,09Valoarea prod agricola 0,04Prod veg tot 0,05Randamente in prod veg 0,15Nr, de animale 0,06Densitate anim 0,06Prod medie 0,08Parcul de tract, si maşini agric, 0,08Zone defavorizate 0,06

Total 1,00

30

Menţionăm că deşi metoda diagnosticării multicriteriale conţine elemente de natură subiectivă, totuşi prin evaluări şi reevaluări succesive se realizează cuantificări semnificative de natură calitativă ale mărimii indicatorilor utilizaţi pentru a crea atât o imagine „agregată” a stadiului de dezvoltare a unei ramuri cât şi a aprecia nivelul de competitivitate a acesteia faţă de o altă unitate de referinţă (care poate fi o altă ramură a economiei naţionale sau o aceeaşi ramură dintr-o altă ţară, etc.)

Cele 12 grupe de indicatori sau criterii utilizaţi în analiza dezvoltării regionale a agriculturii au fost ordonaţi în după cum urmează:

a) modul de folosinţă a terenului (MFT) – în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Suprafaţa totală Din care:

- Suprafaţa agricolă; - Arabilă; - Păşuni; - Fâneţe; - Vii şi pepiniere viticole; - Livezi şi pepiniere pomicole;

b) structura principalelor culturi practicate (SC) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Suprafaţa cultivată;Cereale pentru boabe;Grâu şi secară;Orz şi orzoaică;Porumb;Plante uleioase; - Floarea soarelui;Sfeclă de zahăr;Cartofi;Legume;

c) nivelul producţiilor agricole vegetale totale obţinute (PATV) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Cereale boabe; -Grâu şi secară; -Orz şi orzoaică; -Porumb boabe;Floarea soarelui;Sfeclă de zahăr;Cartofi;Struguri;Fructe;

d) randamentele aferente producţiei vegetale (RPV) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Cereale boabe; -Grâu şi secară; -Orz şi orzoaică; -Porumb boabe;

31

Floarea soarelui;Sfeclă de zahăr;Cartofi;

e) efectivele de animale (EA) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Bovine – Total; -Vaci, bivoliţe şi juninci;Porcine –Total; -Scroafe de prăsilă;Ovine –Total;

f) densitatea animalelor la 100 hectare (DAN) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Bovine; -Vaci, bivoliţe şi juninci;Porcine; -Scroafe de prăsilă;Ovine şi caprine; - Oi, mioare şi capre;

g) randamentele în producţie animalieră obţinute (RPA) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Lapte de vacă şi bivoliţă; Lapte de oaie; Lână; Ouă;

h) parcul de tractoare şi maşini agricole (PTMA) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Tractoare agricole fizice Pluguri pentru tractor Semănători mecanice Combine autopropulsate pentru recoltat: cereale păioase, porumb şi furajeNumăr de hectare/tractor

i) disponibilul de resurse umane din agricultură (RU) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Populaţia totală - Populaţia ruralăDensitatea populaţiei - locuitori / km2

j) principalii indicatori macroeconomici (IMACRO) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Produsul intern brut (PIB), preţuri curenteAgricultură, vânătoare şi silviculturăValoarea adăugată brută regională (VABR)Produs intern brut regional pe locuitor

32

k) valoarea producţiei vegetale totale (VPAT) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Valoarea producţiei agricole – total - Valoarea producţiei agricole vegetale - Valoarea producţiei agricole animale - Servicii agricole

l) zone defavorizate (ZDF) - în această grupă/criteriu se includ următorii indicatori:

Populaţia din zonele defavorizate Suprafaţa din zonele defavorizate

Ceea ce diferenţiază acest demers de cele practicate până acum nu este atât luarea în considerare a unui număr sporit de criterii de evaluare a stadiului de dezvoltare a unei ramuri (criterii susţinute la rândul lor prin diferiţi indicatori tehnico-economici) în două situaţii diferite, cât mai ales modul în care acestea sunt agregate şi analizate aceste criterii. Prin urmare, acest tip de analiză multicriterială comparativă poate fi aplicat nu numai prezentului ci şi viitorului. În aceste condiţii, prin recalcularea indicatorilor privind decalajele regionale ale agriculturii faţă de media regională se poate obţine o nouă imagine a „eficienţei” unei strategii de dezvoltare propuse la un moment dat.

Includerea în analizele economice comparative a unor elemente de natură subiectivă şi proiectarea mărimii indicatorului complex „estimatorul global de performanţă” a unei ramuri sau activităţi încearcă, în fond, să susţină nevoia de ierarhizare şi etapizare a obiectivelor dezvoltării şi evaluarea variantelor de dezvoltare proiectate pentru diferite condiţii.

Pe baza notelor agregate determinate pentru fiecare din grupele de indicatori/criterii ce caracterizează regiunile de dezvoltare ale României, precum şi a coeficienţilor de importanţă/greutăţi specifice atribuite pe criterii s-a putut determina estimatorul global al dezvoltării regionale a agriculturii pe fiecare regiune, inclusiv pentru media regională.

Tabelul nr.2.11.Decalajele faţă de media regională a estimatorului global

al dezvoltării regionale a agriculturii

Estimator global regional

Decalaje faţă de medie

Media1. Nord-Est2. Sud-Est3. Sud4. Sud-Vest5. Vest6. Nord-Vest7. Centru8. Bucureşti

5,0105,8804,8475,5733,7144,9506,3055,4503,388

1,001,170,971,110,740,991,261,090,68

Din compararea nivelului estimatorului global al dezvoltării regionale a agriculturii a rezultat că pe primele 3 locuri cu cele mai bune rezultate se situează sectorul agricol din Regiunea Nord-Vest (6,305), Nord-Est (5,880) şi Regiunea Sud (5,573).

33

Totodată, cele mai slabe rezultate în activitatea agricolă au avut Regiunea Sud-Est (4,847), Regiunea Sud-Vest (3,714) şi Regiunea Bucureşti (3,388).

În ceea ce priveşte decalajele sectorului agricol al regiunilor de dezvoltare în funcţie de media regională menţionăm următoarele:

Peste media regională s-au situat Regiunea Centru (cu un decalaj de la 1 la 1,09), Regiunea Sud (cu un decalaj de la 1 la 1,11), Regiunea Nord-Est (cu un decalaj de la 1 la 1,17), Regiunea Nord-Vest (cu un decalaj de la 1 la 1.26);

În celelalte regiuni sectorul agricol, pe ansamblu, are un nivel al estimatorului global al dezvoltării regionale a agriculturii situat sub media regională; în această categorie menţionăm că, în cazul Regiunii Vest şi al Regiunii Sud-Est mărimea estimatorului global al dezvoltării a fost apropiată de media regională (cu un decalaj de la 1 la 0,99 şi respectiv de la 1 la 0,97); pentru celelalte două regiuni (Regiunea Sud-Vest şi Regiunea Bucureşti) decalajul de dezvoltare faţă de medie a fost substanţial (1 la 0,74 şi respectiv 1 la 0,68).Având în vedere decalajele de dezvoltare ale sectorului agricol, rezultă că pe viitor

va trebui ca prin strategiile de dezvoltare şi prin resursele alocate să se acorde o atenţie deosebită sectoarelor agricole din Regiunea Sud-Vest şi Regiunea Bucureşti, Regiunea Vest şi Regiunea Sud-Est.”

34

CAP. III. AJUSTAREA DEZVOLTĂRII ECONOMICE REGIONALE LA CERINŢELE UNIUNEA EUROPEANĂ

3.2. Elemente de programare şi modalităţi de tratare a acestora de către statele membre ale Uniunii Europene

Pentru a putea realiza o imagine cât mai detaliată asupra modului de elaborare a unui Plan de Dezvoltare Regională vom încerca să prezentăm elementele de programare şi modul în care au fost ele tratate în diferitele documente de programare elaborate de o serie de ţări reprezentative din UE, cum ar fi: Marea Britanie, Spania, Franţa si Italia. Principalele elemente de programare luate în calcul la elaborarea Planului de Dezvoltare Regională sunt următoarele : dezvoltarea socio-economică generală; prezentarea generală a întreprinderilor şi structura economică sectorială.

3.2.1. Dezvoltarea socio-economică generală

Pentru a putea furniza o imagine globală a dezvoltării economice şi sociale a unei regiuni, trebuie avute în vedere şi analizate următoarele patru secţiuni principale: contextul economic regional în care se desfăşoară activităţi lucrative; comparaţii privind PIB-ul pe locuitor; defalcarea sectorială a PIB-ului regional; productivitatea factorilor de producţie angrenaţi în dezvoltarea regională.

3.2.1.1. Contextul economic regional

Această secţiune trebuie să conţină o scurta descriere a evoluţiilor înregistrate de economia regională în linii generale, într-o perioadă de peste 10 ani. Vor fi scoase în evidenţa perioadele de recesiune sau de creştere economică la nivel regional şi, legătura, în cazul în care există, cu evoluţiile înregistrate la nivel naţional. Un element important îl constituie disponibilitatea datelor privind PIB-ul la nivel regional şi naţional, care trebuie utilizate pentru calcularea procentelor de creştere sau descreştere pe parcursul anilor luaţi în calcul. Pot fi, de asemenea, incluse în cadrul descrierii efectuate reprezentări grafice care să prezinte schimbările în rata PIB-ului, atât la nivel naţional, cât şi la cel regional de-a lungul perioadei de timp, impactul evoluţiei economice asupra principalelor sectoare de activitate ale economiei regionale şi asupra pieţei capitalului uman.

Prezentarea pe scurt a ceea ce s-a întamplat în economia naţională şi cea regională într-o perioadă de mai mult de zece ani, constituie baza pentru analiza economică a unei regiuni. Utilizarea datelor legate de PIB este importantă deoarece asigură comensurarea activităţii economice, atât prin datele referitoare la remunerarea angajaţilor (în esenţă salariile), cât şi prin includerea datelor referitoare la venitul brut din exploatare/venituri mixte (profituri). Chiar mai mult, creşterile şi scăderile înregistrate de către PIB, exprimate în procente, dau o imagine clară a performanţei economiei regionale, putându-se face cu uşurinţă legături între aceasta evoluţie şi impactul asupra ocupării forţei de muncă în diferitele sectoare economice.

Un exemplu ilustrativ asupra modului în care a fost descris contextul economic regional îl găsim în Documentului Unic de Programare al Regiunii West Midlands (Marea Britanie), Obiectivul 2, pentru perioada 2000–2006. Un prim paragraf din acest document evidenţiază recesiunea naţională din anii ’80, impactul acesteia asupra regiunii

35

West Midlands, în ceea ce priveşte pierderile de locuri de muncă şi schimbarea produsă în transferurile de locuri de muncă între sectoarele economice (creşterea numărului locurilor de muncă oferite de sectorul serviciilor, ca urmare a evoluţiei înregistrate la nivel naţional).

Un al doilea paragraf explică faptul că orientarea către export a revigorat economia Marii Britanii de la începutul anilor ’90 şi a generat beneficii în favoarea sectorului manufacturier (de prelucrare) al regiunii, fară să inducă însă o creştere a locurilor de muncă datorită creşterii productivităţii.

Un al treilea paragraf face referire la evoluţia negativă, determinată de recesiunea înregistrată începând din 1989, care s-a resimţit în sectorul manufacturier şi care a înregistrat, la nivelul regiunii, trei trimestre consecutive de creştere negativă.

3.2.1.2 Comparaţii privind Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor

Datele referitoare la PIB/locuitor reprezintă un element cheie în elaborarea analizei economice a unei regiuni. PIB/locuitor la nivel regional poate fi obţinut prin împărţirea rezultatelor total PIB regional la numărul populaţiei rezidente. Prin urmare, se calculează PIB-ul regional pe locuitor ca procent din media naţională şi se compară rezultatul obţinut cu acelaşi tip de date provenite din alte regiuni, în acelaşi an de raportare statistică. Ca rezultat, poate fi pusă în evidenţă poziţia regiunii faţa de alte regiuni şi faţă de media naţională. O altă modalitate de a elabora acest sistem de comparaţie se bazează pe creşterile şi descreşterile procentuale înregistrate de către PIB/locuitor, la nivel naţional şi regional, pe parcursul a mai mulţi ani.

Utilizarea PIB-ului regional pe locuitor, calculat ca procent a mediei naţionale, prezintă marele avantaj de a nu fi influenţat de mărimea populaţiei înregistrate de către diferitele regiuni şi permite compararea bunăstării unei regiuni cu cea a altor regiuni într-un mod facil. Pe de alta parte, utilizarea PIB/locuitor în procente, calculat pentru o anumită perioadă de timp poate ilustra în mod clar evoluţiile care afectează creşterea performanţei regiunii analizate.

Principalul obiectiv în cazul utilizării PIB/locuitor la nivelul unei regiuni este acela de a verifica existenţa unei breşe între performanţa regiunii comparativ cu a celorlalte regiuni sau, faţa de nivelul economiei naţionale şi măsura în care există anumite evoluţii particulare care influenţează aceasta diferenţa. Odată ce a fost certificată existenţa unei breşe, trebuie identificate cauzele sale. Pe de altă parte, analiza PIB/locuitor pe o perioadă de timp poate releva existenţa unei tendinţe de polarizare a celor mai prospere şi a celor mai puţin dezvoltate regiuni. Acest fenomen poate fi înregistrat în condiţiile în care regiunile cu un nivel înalt al PIB/locuitor înregistrează o creştere economică superioară mediei, în timp ce regiunile mai puţin dezvoltate sunt lasate în urmă. Dacă se înregistrează o tendinţa de polarizare, este important să se compare regiunea în cauză cu grupul celor mai performante regiuni şi de asemenea, cu cel al regiunilor rămase în urma.

Comparaţiile PIB/locuitor atât ca indicatori cât şi ca metode de analiză, au ca scop sintetizarea performanţelor economice ale regiunilor şi realizarea unei clasificări în funcţie de variaţiile PIB/locuitor. O analiza mai completă (utilizată frecvent în studiile regionale) constă în reprezentarea într-un grafic combinat, atât a PIB/locuitor pentru un an determinat (de exemplu 1990),cât şi a schimbărilor de-a lungul unei perioade (de exemplu 1990-2001) ale PIB/locuitor. Metoda permite ierarhizarea regiunilor în funcţie de performanţa economică dar şi definirea diferitelor tipuri de comportament regional prin relaţiile dintre tendinţele de evoluţie specifice faţa de valoarea iniţială a PIB-ului. O poziţionare mai bună a unei regiuni, având în vedere PIB/locuitor la nivelul anului 1990,

36

poate fi asociată cu o evoluţie mai dificilă, ajutând la întelegerea mai profundă a cauzelor structurale ale dinamicii recente.

Un exemplu, chiar şi în acest caz, pentru a ilustra într-un mod relevant această situaţie, poate fi prezentat Documentului Unic de Programare al Regiunii West Midlands (Marea Britanie), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 – 2006. Într-adevăr, utilizarea PIB-ului regional pe locuitor ca un procent al mediei naţionale a permis plasarea regiunii West Midlands pe locul 7 din cele 12 regiuni, luând în considerare PIB-ul pe locuitor din 1998. Acest an este luat în consideraţie având în vedere că cele mai recente date în ceea ce priveşte PIB-ul regional pe locuitor din Marea Britanie reprezintă cifre provizorii, facând referinţă la 1998 şi sunt calculate în funcţie de Sistemul European de Conturi.

Creşterile procentuale ale PIB-ul pe locuitor înregistrat în regiunile Marii Britanii, în perioada 1989 – 1998, indică dezvoltarea unui important fenomen de polarizare între un grup de regiuni care au depăşit media naţională şi un alt grup a carei performanţă a fost mai scăzută. Regiunea West Midlands, deşi a înregistrat o rată de creştere care este apropiată mediei naţionale în prima perioadă a anilor ’90, a înregistrat însă în ultimii trei ani o scădere. Acest rezultat, prin comparaţie cu a altor regiuni din Marea Britanie a condus ca, de pe locul al 6-lea în topul conform PIB-ului regional pe locuitor (înregistrând 93,2% din media naţională în 1989) să cadă pe locul 7 - înregistrând 91,2% din media naţională în 1998.

În consecinţă s-a inregistrat o diferenţa faţă de performanţa altor regiuni din Marea Britanie, scăzând implicit şi media naţională. Principala cauză a acestei situaţii se datorează faptului că în mare măsura regiunea West Midlands depinde de sectorul manufacturier ca principal element ce contribuie la formarea PIB-ului regional.

3.2.1.3 Analiza sectorială a Produsului Intern Brut (PIB) regional

Compoziţia PIB-ului regional poate fi evidenţiată prin indicarea procentului deţinut de către fiecare sector al economiei într-o perioadă de timp. Principalele sectoare de activitate reprezentate la nivel regional sunt: agricultura, industria de prelucrare, sectorul construcţiilor, serviciile publice si private. La rândul lor serviciile pot fi clasificate în: servicii financiare şi de afaceri, administraţie publică, apărare, educaţie, sectorul sanitar şi servicii de asistenţă socială. Celelalte sectoare mai includ mineritul, extracţia petrolului, utilităţile publice, comercializarea prin reţeaua en-gross şi en-detail, transporturile şi comunicaţiile. Cotele procentuale deţinute de către diferitele sectoare economice care contribuie la formarea PIB-ului regional pot fi utilizate pentru comparaţii între diferiţi ani, sau cu nivel naţional.

În primul caz, compararea datelor la nivelul a mai multor ani poate evidenţia eventualele schimbări înregistrate de un sector prin raportare la un altul. De exemplu, sectorul serviciilor poate creşte în detrimentul sectorului manufacturier, iar aceasta evoluţie poate fi usor pus în evidenţă prin compararea cotei deţinute de sectoarele analizate în PIB-ul regional pe parcursul a mai multor ani. Această comparaţie poate releva de asemenea, măsura în care această tendinţă se înregistrează şi la nivelul întregii ţări, sau dacă este doar un caz singular. De exemplu, sectorul agriculturii la nivelul regiunii poate creşte cu o rată mai înaltă decât creşterea înregistrată la nivel naţional, ceea ce ar putea fi demonstrat prin compararea celor doua cote procentuale de contribuţie la formarea PIB-ului în doi ani diferiţi.Exemplul cel mai bun este Planul de Reconversie Socio-economica al Regiunii Aragon (Spania), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 – 2006 care face referire la modalităţile de constituire a PIB-ului şi astfel sunt facute comentarii, pe baza unui tabel care cuprinde ponderile deţinute de activităţile sectoriale în formarea PIB-ului regional.

37

Prezentarea este împărţită între sectoarele economiei regionale (agricultură, industrie, construcţii şi servicii) pe o perspectivă de timp diferită (1991, 1994, 1997). Din datele cuprinse în document, se evidenţiază faptul că industria prelucrătoare şi serviciile constituie principalele sectoare ale economiei. Se observă de asemenea, că nu a existat nici o modificare importantă în ponderea diferitelor sectoare în economia regională. In al doilea rând, se face compararea diferitelor sectoare economice în perioada 1986 –1997, la nivel naţional şi regional.

Regiunea Aragon este caracterizată de o structură a economiei locale şi o compoziţie a PIB-ului regional similare situaţiei existente la nivel naţional. Agricultura şi construcţiile înregistrează o rată de creştere mai scazută la nivel regional decât rata de creştere înregistrată la nivel naţional, însă diferenţa este minimă. Industria la nivel regional înregistrează o rată de creştere mai rapidă decât cea înregistrată la nivel naţional, serviciile situându-se cam la acelaşi nivel, în ciuda faptului că sectorul servicii contribuie la PIB-ul regional într-o proporţie mai redusă decât cea înregistrată la nivel naţional.

3.2.1.4 Productivitatea muncii

Datele referitoare la productivitatea muncii sunt furnizate pentru toate sectoarele de activitate economică la nivel regional: agricultură, industria prelucrătoare, construcţiile, serviciile publice şi private, toate contribuind la formarea PIB-ului regional. Pot fi adăugate în cadrul analizei şi alte sub-sectoare economice, în condiţiile în care există informaţii disponibile, precum: servicii financiare şi pentru comunitatea de afaceri, administraţia publică, educaţie, sănătate, asistenţă socială, mineritul şi extracţia petrolului, utilităţile publice, comerţul en-gross şi en-detail, transportul şi comunicaţiile.

Datele referitoare la productivitatea muncii se calculează prin împărţirea cifrei corespunzatoarea valorii brute adăugate din fiecare sector la numărul de angajaţi din fiecare sector analizat într-un anumit an. Datele referitoare la productivitatea muncii vor trebui să ia in considerare numărul de ore lucrate efectiv, după care calculul să fie ajustat. Această necesitate a apărut în urma unor studii elaborate la nivel internaţional prin care se compară productivitatea muncii în sectorul manufacturier, reieşind la o primă analiză că, Marea Britanie are o performanţă mult mai scazută comparativ cu majoritatea competitorilor săi, deoarece în conformitate cu datele OECD, valoarea adăugată pe lucrător este cu 30% mai mare în Germania şi Franţa decât în Marea Britanie. Principalul motiv al acestei situaţii îl constituie faptul că muncitorii din Marea Britanie au tendinţa de a lucra mai multe ore decât corespondenţii lor din alte ţări. Iată de ce a aparut nevoia de a ajusta datele referitoare la productivitatea muncii cu numarul de ore lucrate.

Înainte de a analiza productivitatea muncii defalcată pe sectoare, este util de realizat o imagine generală asupra performanţei competitivităţii, având în vedere relaţiile dintre tendinţa productivităţii şi raportul dintre forţa de muncă ocupată şi numărul de şomeri existent la un momemt dat.

Productivitatea muncii constituie o măsura importantă pentru a certifica competitivitatea regiunii într-un anumit sector al economiei. Ne putem confrunta cu situaţia în care sectorul manufacturier al regiunii, sau unul din sub-sectoarele sale (de exemplu sectorul alimentar şi de băuturi, textile şi confecţii, prelucrarea lemnului, produse metalice, etc) să nu atingă nivelul de productivitate care corespunde mediei naţionale, punând astfel în evidenţă performanţa scăzută a acestui sector sau sub-sector.

Pentru o imagine mai clară a diferenţei de productivitate este preferabil să se calculeze productivitatea muncii la nivel regional luând în considerare un sector particular ca procent din media înregistrată de acel sector la nivel naţional. Odată ce cifrele care corespund productivităţii au fost transformate în procente, acestea vor fi utilizate pentru

38

efectuarea comparaţiei cu sectoarele din alte regiuni şi cu nivelul naţional, pentru a se sesiza eventualele diferenţe importante între sectoare la nivelul economiei regionale. Având la bază datele corespunzatoare unei anumite perioade de timp se pot evidenţia, de asemenea, şi eventualele tendinţe.

Exempul cel mai concludent este Programul Operativ al Regiunii Basilicata (Italia), aferent Cadrului Comunitar de Sprijin pentru Zonele Obiectivului 1, pentru perioada 2000 – 2006. Aceste ia în considerare datele referitoare la productivitatea muncii care permit emiterea unor concluzii în ceea ce priveşte economia regională. Productivitatea a crescut în general, în ciuda diferenţelor sectoriale care au rămas, de exemplu în agricultură, ceea ce a permis Basilicatei să-şi îmbunătăţească poziţia de performanţă în ultimii ani, ajungând să o plaseze la acelaşi nivel cu alte regiuni din sudul Italiei, înregistrându-se ajustări structurale care au redus distanţa care o mai separa, de productivitatea medie înregistrată la nivel naţional.

3.2.2 Prezentarea generală a întreprinderilor

Pentru a analiza nivelul de dezvoltare economică şi socială a unei regiuni, o componentă principală este dată de obţinerea informaţiilor referitoare la numărul de întreprinderi din cadrul regiunii. Societăţile comerciale şi agenţii economici pot fi clasificaţi în funcţie de numărul de anagajaţi: micro-întreprinderi (0-9 angajaţi), întreprinderi mici (10-49 angajaţi), întreprinderi medii (50-249 angajaţi) şi întreprinderi mari (peste 250 de angajaţi). Trebuie elaborată o clasificare în funcţie de tipologia întreprinderilor, atât la nivel naţional cât şi regional pentru un anumit an. La nivel regional situaţia se poate prezenta pe diferite subsectoare şi chiar intr-o clasificare sub-regionala.

Performanţa în afaceri a întreprinderilor şi activitatea lor poate fi subliniată luând în considerare tendinţele înregistrate de evoluţia cifrei de afaceri, profitul şi ocuparea forţei de muncă. În acest scop se pot efectua anumite sondaje, chestionarele cuprinzând date referitoare la evoluţia cifrei de afaceri, a profitului şi a ocuparii forţei de muncă într-o anumită perioadă. Sondajele au de asemenea scopul de a afla care sunt ameninţările şi constrângerile la care sunt supuse firmele, respectiv birocraţia, legislaţia neclară, probleme de trafic şi comunicaţii, ratele mari ale dobânzilor la împrumuturi, lipsa necesarului de personal calificat, furnizori care practică preţuri prea mari, insuficienţa viabilităţii premizelor expansiunii, sprijin pentru afaceri inadecvat, echipamente IT depăşite sau inexistente, acces limitat la finanţare etc. Imaginea va fi completată de o descriere a pieţelor de desfacere pentru produse şi servicii realizate de agenţii economici din respectiva regiune de dezvoltare.

Densitatea societăţilor dintr-o regiune poate fi exprimată prin numărul de societăţi înregistrate raportat la 1000 de locuitori cu vârste ce depăşesc 16 ani, pentru anul de referinţa. Informaţiile referitoare la gradul de reprezentare a societăţilor la nivelul regiunii pot fi obţinute prin verificarea numărului societăţilor înregistrate într-o anumită perioadă de timp. O metodă, chiar mai eficientă, este aceea de a calcula numărul de noi întreprinderi înregistrate într-o anumită perioadă de timp prin raportare la numărul total, la nivelul regiunii. Ratele de supravieţuire a întreprinderilor sunt calculate în baza numărului întreprinderilor care au fost şterse din evidenţe, din cauza închiderii societăţii sau fiindcă întrunesc toate caracteristicile unei situaţii de faliment.

Utilizarea datelor privind numărul de societăţi specializate, clasificate în funcţie de dimensiunea lor, va permite compararea tendinţelor înregistrate la nivel naţional şi regional într-o anumită perioadă de timp. Diferenţierea subregională a informaţiilor va permite efectuarea de analize asupra diferenţelor dintre zonele urbane şi rurale, în timp ce

39

compoziţia sectorială a firmelor va pune în lumină care sunt sectoarele seminificative dintr-o regiune. Aceste două criterii pot fi folosite simultan pentru a stabili, cu certitudine, sectoarele cele mai importante din punctul de vedere al numărului societăţilor ce operează la nivel subregional, putându-se identifica tendinţele care reflectă ocuparea forţei de muncă, modelele ce caracterizează zone determinante.

Tendinţele înregistrate de numărul de societăţi din diferite subregiuni pot fi comparate cu cele înregistrate la nivel naţional şi regional. Chiar mai mult, restrângerea numărului de societăţi la nivel subregional poate, de exemplu, să explice creşterea şomajului. Analiza densităţii societăţilor poate permite comparaţii între diferite nivele. O densitate scăzută este un indicator al unei relative slăbiciuni a economiei într-o anumită zonă. Informaţiile referitoare la noile întreprinderi pot ajuta la stabilirea nivelului antreprenorial al unei regiuni, în timp ce variaţiile înregistrate în numărul total al întreprinderilor poate refleacta o tendinţa macro-economică sau o modificare la nivelul economiei naţionale.

Un instrument util pentru a demonstra specializarea regională în diferite sectoare de activitate se bazează pe coeficienţii de specializare. Dacă avem i regiuni şi j sectoare, iar numărul de anagajaţi îl reprezentăm cu N, coeficientul de specializare va fi determinat după cum urmează:

în care: - Si j reprezintă coeficientul de specializare al regiunnii;- Nij reprezintă numărul de angajaţi din regiunea i şi din sectorul j;

Numărul de angajaţi dintr-o regiune trebuie împărţit la numărul de angajaţi din regiunea i calculat în toate sectoarele j. Numărătorul releţiei de calcul de mai sus reprezintă poderea sectorului j în regiunea i, bazat pe numărul total al angajaţilor, iar numitorul reprezintă acelaşi indicator însă calculat la nivelul întregii ţări.

Rezultatele obţinute în urma aplicării relaţiei de calcul prezentate mai sus, pot fi interpretate astfel :

- dacă Sij este mai mare decât 1, regiunea i este mai specializată în sectorul j în comparaţie cu restul ţării;

- dacă Sij este mai mic decât 1, restul ţării este mai specializat decât regiunea i în sectorul j;

- dacă Sij este egal cu 1, regiunea prezintă acelaşi nivel de specializare ca şi restul ţării;

Dacă sunt disponibile datele privind ocuparea forţei de muncă la nivel regional, coeficientul nu este greu de calculat, este nevoie doar de o matrice a regiunilor şi a sectoarelor cu numărul relativ de angajaţi în diferite sectoare, la nivelul fiecărei regiuni. Este necesar să fie focalizate regiunile specializate, însă nu trebuie pierdute din vedere schimbările înregistrate de diferiţii coeficienţi. Dacă o regiune depinde în mod semnificativ de un sector, în acelaşi timp poate fi cosiderată şi o regiune bine specializată în acel sector, chiar în condiţiile în care acel sector trece printr-o perioadă de criză.

40

Coeficienţii de specializare reprezintă un instrument util pentru a compara regiunile, însă este nevoie de informaţii suplimentare pentru a întelege rezultatele unor asemenea comparaţii. În absenţa informaţiilor privitoare la numărul de angajaţi, uneori se foloseşte numărul societăţilor. Numărul de întreprinderi poate reprezenta o bună aproximare pentru coeficientul de specializare în condiţiile în care numărul de angajaţi este scăzut şi constant între regiuni şi sectoare.

Împreună cu coeficientul de specializare, pot fi utilizaţi şi alţi indicatori pentru a descrie relaţiile ce caracterizează raporturile între întreprinderile dintr-o regiune şi mediul de afaceri în ansamblul său, din acea regiune. Din punct de vedere statistic, aceasta s-ar putea exprima prin identificarea de caracteristici comune şi definirea sistemelor locale (districte de exemplu). Ideea unor “sisteme locale de întreprinderi” este legată pe de o parte de atitudinea întregului teritoriu de a exporta către alte ţări, iar pe de altă parte de tendinţa întreprinderilor locale de a se integra vertical.

O evidenţă de natură empirică a acestor atitudini poate fi obţinută prin intermediul unor sondaje efectuate în rândul societăţilor. În linii generale, sondajele pot fi de mare ajutor, mai ales acelea care privesc constrângerile sau dificultăţile care pot afecta potenţialul întreprinderilor. Într-adevar, aceste sondaje pot oferi informaţii în ceea ce priveşte calitatea întreprinderilor care formează mediul local de afaceri, contextul în care ele operează, infrastructura fizică, serviciile de suport pentu afaceri, oferta de manoperă şi baza tehnologică. Clasificarea în raport cu piaţa a întreprinderilor ar trebui efectuată pentru a obţine numărul societăţilor dependente de vânzări în cadrul regiunii, a ţării, a Uniunii Europene, sau la nivel mondial. Se vor putea evidenţia activităţile de export prin prezentarea valorii exporturilor şi evoluţia lor intr-o anumită perioadă de timp.

În Italia, în cadrul planificării regionale a fost utilizat un studiu asupra sistemului local de societăţi şi un studiu al Biroului Naţional de Statistică (ISTAT) asupra sistemelor locale de muncă. În cadrul Programului Operativ al Regiunii Calabria, Obiectivul 1, pentru perioada 2000 - 2006, a fost utilizat coeficientul de specializare pentru a demonstra că specializarea la nivel regional este exclusiv concentrată în sectoare care sunt practic închise pieţelor străine şi focalizate către pieţele locale. Doar 2,2% din societăţile calabreze aparţin unui sistem local de societăţi (în timp ce la nivel naţional procentul se ridică la 39%), acest procent descrie o economie în cadrul căreia punctele forte locale nu produc efecte externe, în restul regiunilor.

Un exemplu în ceea ce priveşte modalitatea de descriere generală a întreprinderilor este furnizat de către Documentul Unic de Programare al Regiunii West Midlands (Marea Britanie), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 - 2006. În baza datelor privind numărul de întreprinderi, s-a observat că societăţile mici şi mai ales micro- întreprinderile (1-4 anagajaţi) domină zona Obiectivului 2 din regiunea West Midlands. În acelaşi timp s-a observat o diferenţă între zonele rurale şi cele urbane. În cadrul zonelor rurale s-a observat o prezenţă importantă a întreprinderilor cu foarte puţini angajaţi (ceea ce reflecta preponderenţa ocupării forţei de muncă în activităţi agricole şi în sectorul turistic), în timp ce în zonele urbane se inregistrează un număr mai mare de afaceri cu un număr mai mare de angajaţi.

3.2.3 Structura economică sectorială

Acest subcapitol trebuie să furnizeze o analiză detaliată a principalelor sectoare de activitate ale regiunii: agricultură, industria şi serviciile. Din această analiză, trebuie să

41

rezulte, clar, care sunt sectoarele ce înregistrează un declin, sectoarele care sunt în creştere şi cele care nu mai au nici o posibilitate de recuperare. Aceste informaţii sunt foarte utile pentru luarea deciziei de alocare a surselor financiare în cadrul procesului de dezvoltare regională şi rurală.

3.2. 3.1 Agricultura

Descrierea acestui sector al economiei regionale trebuie să furnizeze în primul rând informaţii referitoare la producţia agricolă prin valoarea totală raportată, atât la nivel regional, cât şi subregional. Efectuarea unei comparaţii cu alte regiuni va putea clasifica regiunea analizată, la nivel national. Productia agricolă regională poate fi analizată din punct de vedere al structurii de-a lungul unei anumite perioade de timp, prin ponderile pe care le prezintă producţia animală şi respectiv cea vegetală în perioada analizată. O analiză detaliată poate indica structura producţiei animaliere (lapte, carne suină, carne bovina si carne de pasăre) şi a producţiei vegetale (legume, cereale, fructe si producţia viticola). Vor trebui analizate datele referitoare la suprafeţele agricole ale regiunii şi ale nivelurilor sub-regionale, procentele de acoperire din suprafaţa totală şi evoluţia înregistrată în ultimii ani.

De asemenea, trebuie avute în vedere proporţiile de împărţire între terenurile agricole private şi publice la nivel regional şi subregional. Suprafeele agricole vor fi analizate şi din punct de vedere al clasificării lor în suprafeţe arabile, păsuni, livezi şi suprafete viticole. Vor fi avute în vedere terenurile împădurite existente la nivel regional şi măsura în care sunt exploatate de întreprinderi de prelucrare a lemnului, precum volumul de masă lemnoasă exploatată. Imaginea va fi completată cu informaţii în ceea ce priveşte ocuparea forţei de munca în agricultură şi veniturile obţinute din activităţile agricole.

Scopul acestor analize este acela de a evalua situaţia agriculturii regionale. Evoluţia valorii totale a producţiei agricole la nivel regional va permite înţelegerea unei eventuale crize a acestui sector, dacă se află în declin sau dacă se găseşte la acelaşi nivel cu evoluţia înregistrată la nivel naţional, prin comparaţie cu alte regiuni. Declinul va putea fi reflectat de o scădere a veniturilor din activităţile agricole şi prin eventuala diminuare înregistrată de forţa de lucru în domeniul agricol. O analiză detaliată a producţiei agricole va permite efectuarea de comentarii în ceea ce priveşte evoluţia anumitor subsectoare în ultimii ani şi se va putea cuantifica contribuţia procentuală a regiunii la nivel naţional, în produsul fiecărui subsector analizat. Datele referitoare la suprafeţele agricole vor permite evidenţierea schimbării destinaţiei terenurilor, a evoluţiei structurii culturilor agricole.

Aceste date pot fi completate cu informaţii cu privire la practicile inovative ca de exemplu bioagricultura şi cu anumite informaţii referitoare la instituţiile de cercetare sau/şi consultanţă de specialitate din domeniul agricol, existente în regiune.

Schimbările stucturale înregistrate de agricultura regională datorită statutului juridic al terenurilor şi al transformărilor în dreptul de proprietate vor reieşi din analiza creşterii ponderii deţinute de privaţi din totalul suprafeţei agricole.

Cel mai relevant studiu de caz privind descrierea sectorului agricol poate fi regăsit în Documentul Unic de Programare al Regiunii Pays de la Loire (Franta), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 - 2006. Partea dedicată descrierii condiţiilor agriculturii regionale este foarte detaliată. Valoarea totală a producţiei agricole, plasează regiunea pe al doilea loc la nivel naţional, după Bretagne. Suprafaţa agricolă este împarţită în trei părţi aproximativ egale: o treime o reprezintă viile, o treime culturile agricole şi o treime păşunile. Zootehnia reprezintă o caracteristică principală a regiunii,

42

plasând-o pe primul loc la nivel naţional în ceea ce priveşte carnea de bovină, al doilea loc pentru producţia de lapte, de carne de pui şi de porc.

În ceea ce privesc culturile agricole, regiunea este specializată în viticultură, ocupă locul doi pentru producţia de cartofi şi primul loc în horticultură. În cadrul unui grafic sunt prezentate datele referitoare la suprafeţele agricole şi ponderile producţiilor de cereale, horticole, viticole şi culturilor organice. Sunt prezentate de asemenea, datele referitoare la şeptel, suine, bovine şi avicultura, împreună cu numărul angajaţilor din sectorul agricol.

3.2.3.2. Industria

Sectorul de activitate considerat secundar (industria) ar trebui descris prin prezentarea datelor în ceea ce priveşte producţia industrială, ca total al valorii adăugate, permiţând astfel clasificarea regiunii la nivel naţional. Este necesară analiza producţiei industriale din sectorul public şi privat în diferite momente din timp pentru a putea aprecia viteza, intensitatea şi eficienţa procesului de privatizare. De asemenea, este importantă şi clasificarea întreprinderilor din sectorul industrial după tipul de proprietate.

Evolutia numerica a IMM-urilor, dinamica regionala a mediului economic şi structura sectorială a acestora sunt utile pentru a identifica unde se grupează noile întreprinderi sau noi specializări, sau unde se înregistrează o întărire a celor existente. Aceste date ar trebui completate cu cele privind numărul total de angajaţi în sector în ultimii ani, împreună cu datele ocupării forţei de muncă pe o întreagă perioadă, pentru o mai bună vizualizare se poate întocmi un grafic tabel care să prezinte ponderea fiecărui subsector ca număr de întreprinderi, număr de angajaţi şi totalul valorii adăugate.

De asemenea, sunt utile informaţiile privind investiţiile străine în acest sector. Investiţiile străine în sectorul industrial sunt importante, în termeni de capital sau număr de unitati, dar şi în funcţie de tipul de activitate, putându-se oferi astfel o idee cu privire la posibilele relaţii între unităţile externe şi cele din regiune, impactul acestora asupra dinamicilor locale şi regionale şi rolul acestora asupra procesului tehnologic sau de difuzare a cunoştinţelor.

Subsectoarele de activitate pot fi clasificate în diferite moduri. Prima variantă de clasificare ar fi aceea bazată pe împărţirea în activităţi de minerit, prelucrare şi industria construcţiilor, iar într-o a doua categorie ar trebui incluse industria constructiilor de maşini, electrotehnică, electronica, industria mobilei, industria usoară (textile, confecţii) industria alimentară şi industria de autovehicule. Ar trebui intepretate datele referitoare la fiecare subsector, precizându-se creşterea sau declinul înregistrat în ultimii ani şi efectuarea unor comparaţii cu situaţia existentă la nivel naţional.

De asemenea, se pot analiza principalele întreprinderi cheie prezente la nivel regional într-un anumit an, specificându-se pentru fiecare judeţ numele, localitatea, tipul de activitate şi cifra de afaceri, număr de angajaţi (daca e posibil în timp, în cazul în care, s-au făcut disponibilizări importante în anii precedenţi).

Principalul scop al acestei secţiuni ar trebui să fie furnizarea informaţiilor necesare pentru verificarea eventualei dependenţe a structurii economiei regionale de industria de prelucare, ca generator de locuri de muncă şi bunăstare economică. Informaţiile referitoare la totalul valorii adăugate din producţie şi numărul total de angajaţi din industria prelucratoare vor permite clasificarea regiunii la nivel naţional, în timp ce analizarea acestor date într-o perioadă determinată de timp va putea releva situaţia sectorului de creştere sau declin.

Informaţiile referitoare la valoarea adăugata sunt relevante, în special dacă sunt completate şi de activităţile industriale cu valoare adaugată mare folosită ca şi indicator

43

pentru capacitatea regiunii de a atrage investiţii mari. Analiza la nivel subsectorial va furniza o imagine a fiecarui sector, arătând care dintre ele este mai puternic şi care înregistrează situaţii de criză, relevând eventualele probleme întâmpinate.

Performanţa la nivel regional poate fi considerată în funcţie de comportamentul şi dinamica anumitor intreprinderi şi industrii cheie. Ar putea fi folositoare utilizarea “abordarii tip reţea” prin descrierea relaţiilor existente între aceste societăţi, enumerând doar principalii furnizori şi clienţi. În funcţie de aceasta, se identifică două tipuri diferite de sisteme industriale: sistem industrial bazat pe reţea regională şi sistem industrial bazat pe societăţi independente. Regiunile pot fi de asemenea: autarhice, orientate spre interior sau spre exterior, sau regiuni descentralizate.

Relaţiile de tip vertical ale întreprinderilor cheie pun în evidenţă gradele diferite de dependenţa dintre ele, le definesc pe cele caracterizate prin organizări ierarhice şi legături standardizate cu furnizorii, evidenţiază posibilele impacte negative asupra performanţei economice a regiunii.

Un exemplu pozitiv în acest sens a fost elaborat în cadrul Documentul Unic de Programare al Regiunii Pays de la Loire (Franta), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 – 2006. În cadrul documentului este realizată o scurtă prezentare a industriei din regiune. În funcţie de numărul de angajaţi, Pays de la Loire ocupă locul 4 printre regiunile industriale franceze. Având în vedere că in perioada 1997 si 1998 s-a înregistrat un număr de 8.000 noi angajaţi, se poate afirma că la nivel regional, situaţia se prezenta mult mai bine decât la nivel naţional în anii ’90.

În documentul de programare este prezentată situaţia înregistrată în diferitele subsectoare tradiţionale (şantiere navale, industria de armament, textile şi încălţăminte), care au înregistrat un declin în favoarea altor sectoare, precum prelucrarea materialelor plasitice şi industria alimentară şi, mai ales în favoarea dinamicului sector al IMM-urilor. Prezentarea este urmată de o analiza detaliată a următoarele sectoare: industria constructoare de maşini, industria alimentară, moda, industria electronică, IT, sectorul energetic, prelucrarea maselor plastice, industria mobilei, şantierele navale şi industria de automobile.

De exemplu, industria constructoare de maşini este analizată prin compararea numărului de angajaţi, ponderea acestora la nivel regional, cu nivelul naţional. În întreprinderile din Maine-et-Loire si Lore-Atlantique, sunt concentraţi un număr mare de angajaţi (19.000 corespunzând cu 60% din numărul total al acestui sector la nivelul regiunii). Din analiză a reeşit evoluţia industriei constructoare de maşini, ponderea acestui sector crescând cu 12,2% în perioada 1995-1997, din punct de vedere al valorii adăugate. Sunt prezentate în document şi aspectele negative, referitoare la nivelul investiţiilor şi al exporturilor care se situează sub media naţională.

3.2.3.3. Serviciile

Analiza sectorului terţiar trebuie să ia în considerare, în primul rând, totalul valorii adăugate generate de către acest sector. Pe baza aceluiaşi tip de informaţii furnizate de celelalte regiuni se va putea clasifica regiunea în analiza la nivel naţional. Trebuie precizat, de asemenea, numărul total de angajaţi în acest sector şi perioada care să cuprindă ultimii ani. Compararea acestor date cu situaţia ocupării forţei de muncă la nivel regional va putea genera cadrul efectuării anumitor observaţii.

Se va analiza de asemenea, ponderea fiecărui subsector, în functie de numarul total de unitati furnizoare de servicii, in functie de nivelul de angajati si de totalul valorii adăugate. Subsectoarele analizate trebuie să includă sectorul turistic, căruia trebuie să i se acorde o atenţie deosebită (prin rezumarea elementelor cheie şi descrierea lor detaliată în

44

cadrul secţiunii dedicate). Va urma o descriere a fiecărui sub-sector şi analiza situaţiei relative, respectiv creşterea sau declinul înregistrat în anii precedenţi şi efectuarea comparaţiilor cu datele înregistrate la nivel naţional.

3.2.3.4 Turismul

Turismul în regiune ar trebui descris separat, în termeni de cerere şi ofertă. Oferta se materializează în numărul total de unităţi de cazare, cu subdiviziuni: hoteluri, moteluri, vile, camping, vile de vacanţă, campusuri de tineret, pensiuni şi agro-tourism. Toate aceste date trebuie exprimate în număr de unităţi ce revin unui locuitor (rata funcţiei turismului), pentru a putea face o comparaţie între regiuni.

Nivelul calitativ al unităţilor de cazare trebuie sa facă parte din analiză. Sub-divizarea unităţilor de cazare, a hotelurilor, pe număr de stele, este cel mai bun mijloc de identificare a nivelului calitativ. Alt indicator indirect este dat de dimensiunea hotelului. Hotelurile de mici dimensiuni sunt de obicei firme modeste, care oferă servicii de o calitate scăzută. Hotelurile de mari dimensiuni exploatează economiile la un nivel mai ridicat. Dar aceasta nu este o regula în ceea ce priveşte turismul rural, hotelurile de mici dimensiuni sunt probabil mai eficiente, iar descrierea situaţiei trebuie sa fie completată cu informaţii referitoare la poziţionarea acestor unităţi.

Pe lângă datele referitoare la numărul de unităţi de cazare mai trebuie adăugate şi alte informaţii despre servicii (parcare, aer condiţionat, telefon, duşuri, servicii Internet, etc) care ar putea fi utile în identificarea nivelului efectiv de calitate.

O analiză importantă se referă la evoluţia numărului de turişti pe diferiţi ani. Este important să facem distincţia între numărul de sosiri, care reprezintă numărul persoanelor sosite într-un spaţiu turistic într-o unitate de timp şi numărul de cazări, care se referă la numărul de persoane care dorm într-un hotel cel puţin o noapte. Pornind de la aceste doua repere, este posibil să obţinem durata medie de ocupare, prin divizarea numărului cazărilor la totalul sosirilor, pe un an. Acest calcul este util deoarece permite determinarea ratei de utilizare a sistemului turistic, care este cel de al treilea punct al oricărei analize şi se calculează prin multiplicarea numărului de unităţi de cazare cu 365 de zile (rata brută) sau, dacă ne referim la un hotel, cu numărul de zile în care este deschis pe an (rata netă). Apoi, totalul cazărilor este împărţit la capacitatea potenţială pentru a calcula rata de utilizare.

Pentru a rezuma analiza la nivelul activităţii de turism, patru sunt indicatorii care ar putea fi utili în estimarea potenţialului turistic al unei zone, şi anume: rata funcţiei turistice, rata densităţii turistice, durata medie de ocupare, rata de utilizare brută şi netă a capacităţii de cazare.

Potenţialul turistic nu ar trebui să se refere numai la facilităţile de cazare existente, succesul turismului fiind dependent şi de alte atracţii. Astfel, se vor reliefa principalele atracţii turistice, care se clasifică în funcţie de tipul de turism existent în regiune (fiecărui tip de turism i se dedică un capitol separat): turism istoric şi cultural, turism religios, turism balnear, turism sportiv, turism de afaceri, turism în parcuri naturale.

În secţiunile de turism istoric şi cultural se individualizează: muzee, case memoriale, cetăţi, palate, monumente istorice şi alte locuri specifice din regiune, cu referinţa istorică. Turismul religios pune în evidenţă lăcaşele de cult, ca de exemlu mânăstirile şi bisericile. Turismul balnear şi de relaxare este descris în legătura cu staţiunile balneare, care oferă servicii ca: terapie respiratorie, bai calde, tratament cu ape minerale, hidroterapie şi electroterapie. Turismul sportiv de sezon se analizează din punct de vedere al staţiunilor pentru sporturi de iarna si de vara, precum şi a serviciilor oferite. Pentru turismul de afaceri sunt descrise facilităţile oferite, la nivelul regiunii, pentru

45

congrese, seminarii, simpozioane. În final, secţiunea care se referă la turism în zone naturale, cum sunt parcurile şi rezervaţiile naturale, va cuprinde descrierea zonelor protejate din regiune, detaliind tipurile de specii şi particularităţile florei şi faunei.

În al treilea rând, trebuie descrise serviciile acordate turiştilor. Această analiză poate fi realizată la nivel de subzone, care pot fi interesante în conformitate cu anumite criterii de mai sus. Odată ce se defineste o zonă, se cer a fi descrise serviciile publice, transportul, comerţul, serviciile de agrement. Uneori, studiile analitice asupra potenţialului turistic al sub-zonelor se referă la “resurse localizate”. O matrice a “resurselor localizate” poate oferi date referitoare la cele mai importante servicii cerute de clienţi. Un turist se plimbă în interiorul regiunii (transport public, inchiriere de maşini, căi feroviare şi aeroporturi etc.), cumpără din zonele comerciale (centre comerciale, zone comerciale etc.), se distrează (restaurante, săli de sport, cinematografe, teatre, etc.) şi poate avea nevoie de un serviciu public sau privat (spitale, poliţie, oficii poştale, bănci etc).

Localizarea sistemului de atracţii este un aspect important în dezvoltarea turismului. Poate fi definit în special în zonele rurale, ca în Programul Operativ al Regiunii Calabria (Italia) Obiectivul 1, pentru perioada 2000-2006. Toate aceste zone dispun de facilităţi de cazare, resurse culturale şi naturale, activităţi de productie specifice (artizanat şi agroindustrie) şi infrastructură de turism. Acest sistem turistic oferă un pachet de servicii complet potenţialului turist şi nu doar cazare, sau locuri culturale sau orice altceva: toate resursele sunt legate între ele într-un sistem.

Gradul de legătura dintre elementele sistemului sunt estimate printr-o analiza calitativă. Acest capitol oferă informaţii suficiente pentru a determina statutul şi importanţa sectorului turistic în regiune. Descrierea tuturor punctelor de atracţie scoate în evidenţă bogăţia regiunii din punct de vedere natural, istoric şi cultural. Informaţiile asupra facilităţilor turistice şi capacităţilor de cazare sunt comparate cu ale altor regiuni şi sunt sesizate punctele de intervenţie necesare.

Documentul Unic de Programare al Regiunii Auvergne (Franta) Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006 reprezintă, de asemenea, un bun exemplu referitor la modul în care trebuie abordat sectorul turistic. Turismul este descris pe larg, tinându-se cont de tipurile diferite de puncte de atracţie. Turismul balnear prezintă un potenţial de îmbunătăţire şi de creştere datorită faptului că regiunea are o tradiţie în cure balneare.

Declinul numărului de vizitatori (perioada curentă 90.000, comparativ cu 130.000 în 1966-67) este datorat ieşirii din uz a facilităţilor termale ceea ce face dificilă diversificarea serviciilor oferite clienţilor. Turismul sportiv, de sezon rece, constituie o alta activitate importantă pentru regiune. Sunt prezentate corespunzator facilităţile pentru activităţile sportive (ski), tipurile de clienţi, numărul de hoteluri şi cifra de afaceri rezultată din acest tip de turism. Se consideră ca turismul de afaceri şi cultural au cel mai mare potenţial de creştere şi datorită diferitelor festivaluri şi evenimente culturale organizate în regiune. In final, sunt analizate capacitatea de cazare, cifra de afaceri pe an şi numarul de angajaţi din sectorul turistic.

3.2.3.5. Situaţia şi potenţialul infrastructurii

Punerea la dispoziţie a unei infrastructuri fizice reprezintă premiza oricărei dezvoltări economice sustenibile. Pentru evaluarea situaţiei existente şi a potenţialului infrastructurii regionale vor trebui analizate patru domenii importante: infrastructura de transport, utilităţile, infrastructura din educaţie şi din domeniul sanitar, precum şi infrastructura din domeniul cercetării, transferului tehnologic şi al societăţii informatice.

46

Infrastructura de transport

Această sectiune va trebui elaborată ţinând seama de principalele modalităţi de transport din regiune: căi ferate, transport rutier, aerian şi naval. Descrierea reţelei feroviare la nivel regional va tebui sa ia în considerare numărul total de kilometri de cale ferată, densitatea căilor ferate (număr km la 1000 km pătraţi), ponderea tronsoanelor electrificate, date care pot fi comparate cu cele de la nivel naţional. Trebuie furnizate informaţii referitoare la numărul de staţii, eventualele facilităţi pentru transportul de mărfuri, principalele magistrale de cale ferată şi oraşele care sunt astfel conectate, principalele noduri feroviare şi legăturile internaţionale.

Reţeaua de drumuri trebuie analizată din punct de vedere al numarului total de km de drumuri nationale, judeţene sau comunale din cadrul regiunii. Este interesant să se prezinte ponderi ale drumurilor asfaltate şi a celor nemodernizate, precum şi densitatea drumurilor (numar km la 100 de km pătraţi), prin compararea atât cu nivelul celorlalte regiuni, cât şi cu cel naţional.

Partea de analiză dedicată transportului aerian trebuie să descrie aeroporturile existente în regiune, dotările tehnice, numărul de linii naţionale şi internaţionale deservite, informaţii în ceea ce priveşte traficul de pasageri anual şi cantitatea (în tone) traficului de mărfuri (pentru terminale cargo).

Transportul naval trebuie analizat din punct de vedere al principalelor fluvii navigabile sau cu potenţial navigabil, al porturilor comerciale sau industriale, precizandu-se dotările şi conexiunile la reţeaua de cale ferată, drumuri sau dotarea cu spaţii de depozitare.

Pentru a furniza un sprijin eficient competitivităţii afacerilor şi pentru a reduce izolarea populaţiei din zonele rurale, este esenţial accesul facil şi economic la pieţe şi la servicii. Având în vedere aceste consideraţii, trebuie descrise condiţiile în care se găseşte fiecare tip de infrastructura de transport, în vederea evidenţierii eventualelor probleme şi a potenţialului. De exemplu, reţeaua de transporturi feroviare ar putea fi afectată de o viteză redusă de trafic a trenurilor, întârzieri sau condiţiile proaste în care se găsesc elementele rulante, reducându-se în consecinţă contribuţia acestui tip de transport la economia regională.

Printre problemele întampinate de reţeaua de drumuri ar putea fi lipsa autostrăzilor, capacităţi scazute de acces a mijloacelor de transport grele, calitatea scăzuta a sistemului de iluminare şi de marcare stradal (cu consecinte deosebite aupra siguranţei circulaţiei). În ceea ce priveşte transportul aerian, problemele întâmpinate pot fi legate de lipsa de dotari specifice necesare aterizării chiar în condiţii speciale, sau faptul că serviciile de intreţinere nu sunt la nivel internaţional.

În final se va analiza modul de conectare al principalelor centre urbane prin drumuri sau prin cale ferata şi măsura în care zonele rurale sunt deservite de infrastructura de transport. În cazul în care, în urma analizei rezultă că zonele rurale sunt prost deservite sau că durata conexiunilor este foarte lungă şi accesul către punctele de comunicaţie este dificil, aceste elemente ar putea avea implicaţii deosebite în ceea ce priveşte dezvoltarea mediului de afaceri în comunităţile rurale. Poate fi pus in evidenţa potenţialul de dezvoltare al fiecărui tip de transport si modalitatile de interconexiune, de exemplu căile ferate ar putea prelua o mai mare parte din traficul de mărfuri, degrevând în consecinţă traficul rutier.

Infrastructura de transport este foarte bine prezentată în Programul Operativ Integrat al Regiunii Castilla y Leon (Spania), Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006. În primul rând, lungimea totală şi densitatea reţelei drumurilor regionale sunt comparate cu datele de la nivel naţional. Sunt furnizate informaţii în ceea ce privesc categoriile de

47

drumuri naţionale, regionale şi provinciale. De exemplu, drumurile aparţinând reţelei regionale (în sensul că administrarea este efectuată de către autoritatea publica din Castilla y Leon) totalizează 11.300 km reprezentând 34% din totalul regiunii.

Sunt evidenţiate, de asemenea, şi o serie de probleme care privesc în principal drumurile provinciale, cu nivele scăzute de întreţinere, chiar dacă se reaminteşte că acest sistem este cel mai extins, având 16.738 km şi este supus unor îmbunătăţiri semnificative. Reţeaua de căi ferate are o lungime totală de 1.976 km (reprezentând 15,7 % din reţeaua naţională), din care 603 km cu şine duble şi 963 km electrificaţi.

Alte informaţii importante se referă la numărul de oraşe şi de persoane deservite de reţeaua feroviară în regiune şi procentul călătoriilor efectuate în regiunea Castilla y Leon. În final, sunt identificate principalele deficienţe ale reţelei de cale ferată care au cauzat un declin al transportului de mărfuri feroviar: lipsa facilităţilor logistice, conexiune insuficientă cu alte modalităţi de transport.

Infrastructura pentru utilităţi

Infrastructura pentru utilităţi include serviciile de furnizare a apei, sistemul de canalizare, reţelele de distribuţie a gazului, sistemele de termoficare/încălzire, reţeaua electrică. Furnizarea apei trebuie analizată din punct de vedere al numărului localităţilor (municipii, oraşe şi comune) deservite, lungimea reţelei exprimate în km, cantitatea de apă potabilă distribuită exprimată în metri cubi şi cantitatea de apă pentru uz gospodăresc (în metri cubi) pe fiecare an.

Pentru efectuarea unor comparaţii, se vor avea în vedere datele existente la nivel judeţean şi naţional. Vor fi de asemenea precizate sursele de alimentare cu apă potabilă, ce pot fi din ape de suprafată tratate, sau din pânza freatică. Vor fi analizate condiţiile în care se găseşte sistemul de conducte şi sistemele de tratare. În ceea ce priveşte sistemul public de canalizare, documentul trebuie să menţioneze numărul localităţilor deservite şi lungimea totală. Ponderile de acoperire ale sistemului de canalizare vor trebui comparate cu existentul la nivel naţional.

Sistemul de distribuţie a gazului va trebui analizat prin prisma numărului de localităţi conectate la reţeaua de distribuţie, lungimea totală a conductelor, volumul total de gaz consumat şi cantitatea pentru consum domestic la nivel regional. Energia termică furnizată prin intermediul centralelor termice va fi măsurată prin prisma localităţilor deservite. Va fi prezentat sistemul de furnizare a energiei electrice incluzând procentul de populaţie care are acces la electricitate la nivel regional. Trebuie precizate zonele în care utilizatorii domestici nu au acces la reţea sau accesul este foarte dificil.

Analiza utilităţilor publice din regiune are scopul de a scoate în evidenţă atât aspectele pozitive cât şi deficienţele. Ţinând cont de importanţa, din motive sanitare uşor de înţeles, a furnizării apei potabile, a calităţii acesteia şi a existenţei unui sistem de canalizare funcţional, informaţiile privind reţeaua de furnizare a apei şi sistemul de canalizare vor trebui să evidenţieze la nivel regional şi localităţi (sisteme de tratare, conducte) punctele unde sunt necesare intervenţii.

Analiza reţelei de distribuţie a gazului are scopul de a evalua extinderea consumului de gaz pentru utilizare domestică, având un efect important asupra utilizatorilor domestici şi indirect asupra vieţii oamenilor, atât prin prisma preparării alimentelor, cât şi prin prisma sistemului de încălzire centralizat sau individual. Analiza sistemului de furnizare a energiei electrice va putea indica în care zone ale regiunii este nevoie să se contruiască noi staţii de producere a energiei electrice sau, care sunt zonele de locuit izolate care trebuie conectate la reţea.

48

Documentul Unic de Programare al Regiunii Sud Scotia (Marea Britanie) Obiectivul 2, pentru perioada 2000 - 2006, argumentează necesitatea utilităţilor publice, accentuând secţiunile dedicate furnizării apei şi a serviciilor de canalizare din regiune. În cadrul unei scurte introduceri se explică care sunt principalele surse de apă (bazine de acumulare/rezervoare, ape de suprafaţă curgătoare, pânza freatică de diferite adâncimi) şi care sunt autorităţile care gestionează aceste servicii.

În cadrul aceluiaşi capitol, sunt descrise utilităţile din doua principale zone ale regiunii: Dumfries& Galloway si Scottish Borders. În prima zonă, creşterea consumului de apă a generat probleme care au agravat situaţia furnizării, impunând în lunile estivale restricţii şi raţionalizare. În consecinţă s-au pus în aplicare programe pentru a descoperi şi pune în valoare alte surse de apă subterane şi pentru a îmbunătăţi calitatea apei.

Este de asemenea subliniat că în Dumfries&Galloway apele subterane au un potenţial considerabil şi pot prezenta un interes deosebit pentru industria alimentară, furnizând o cantitate de apa constantă, continuă şi la un cost scăzut. În ceea ce priveşte sistemul de canalizare, se subliniază că au fost depuse eforturi semnificative pentru a îmbunătăţii staţiile de tratare şi reţeaua de canalizare situată pe coaste. În ciuda acestui lucru, în multe astfel de staţii din Dumfries&Galloway, lucrările nu au reuşit să atingă standardele impuse sau, au existat cazuri în care o parte din apele reziduale netratate au cauzat probleme de mediu înconjurator.

Infrastructuri de educaţie şi sanitare

Analiza infrastructurii de educaţie trebuie să înceapă prin furnizarea numărului de instituţii de educaţie prezente în regiune: grădiniţe, şcoli elementare, gimnazii, licee, şcoli profesionale, şcoli post-liceale, şcoli tehnice şi universităţi. Trebuie, de asemenea, furnizate date referitoare la numărul de elevi/studenţi înregistraţi în ultimii ani şcolari, preferabil prin intermediul unui grafic. Este important să se furnizeze date privind condiţiile în care se găsesc clădirile şi dotările cu infrastructură electronică (computere), laboratoarele, facilităţile pentru sport şi bibliotecile. O atenţie specială va trebui acordată universităţilor (atât publice, cât şi private) localizate în cadrul regiunii, descriindu-se facultăţile şi specializările aferente.

Furnizarea informaţiilor privind instituţiile de educaţie va permite evaluarea acestui tip de infrastructură. Datele privind numărul instituţiilor vor permite efectuarea de comparaţii atât la nivel naţional cât şi între diferite regiuni. Descrierea stării în care se află infrastructura de învaţământ şi dotările vor permite evidenţierea principalelor probleme cu care acestea se confruntă.

În ceea ce priveşte infrastructura sanitară, vor trebui furnizate date privind numărul de spitale, policlinici, dispensare medicale, farmacii, laboratoare de analize, cabinete stomatologice, sanatorii, numărul personalului sanitar (medici şi personal cu pregătire medie) şi capacitatea spitalelor (numărul de paturi raportate la 1000 de locuitori), datele fiind furnizate pentru fiecare localitate şi pentru regiune. Principalul scop al analizei infrastructurii sanitare este de a evalua calitatea acesteia, în raport permanent cu standardele cerute de nivelul calitativ al serviciilor medicale. Paragraful dedicat “Învăţământului superior/Învăţământ avansat şi Infrastructurilor de Formare” din cadrul Documentului Unic de Programare al Regiunii West Midlands (Marea Britanie), Obiectivul 2, pentru perioada 2000 – 2006 constituie un bun exemplu în ceea ce priveşte modul de abordare a infrastructurii de educaţie.

În primul rând, printr-o prezentare generală se furnizează informaţii în ceea ce priveşte numărul instituţiilor de educaţie şi tipologia acestora. De exemplu, se arată ca există 12 instituţii de învăţământ superior (dintre care unele de renume internaţional

49

precum colegiul agricol, renumit ca fiind cel mai important din ţară), din care trei au facultăţi de afaceri importante, în timp ce sistemul de educaţie superioară cuprinde 56 de colegii. În continuare sunt prezentate cele trei scheme de învăţământ din regiune, care cuprind 57 de programe şi 78 de asociaţi.

Documentul descrie, apoi, sistemul de învăţământ superior prin prezentarea numărului de studenţi care urmează studiile universitare în regiune, comentarii asupra evoluţiei acestuia. Sunt de asemenea evidenţiate şi dificultăţile cu care se confruntă sistemul, precum faptul că în zonele rurale specializarea superioară este limitată la un număr restrâns de materii şi discipline şi parţial acestea sunt constituite din cursuri de practică. Este prezentat de asemenea numărul studenţilor care urmează cursuri după terminarea şcolarizării obligatorii. În ceea ce priveşte formarea profesională, paragraful subliniază care sunt furnizorii de cursuri bazate pe activitate practică, majoritatea fiind Asociatii Grup de Formare, precum şi o serie de organizaţii comunitare şi voluntare care organizează acest tip de cursuri.

Programul Operativ Integrat pentru Regiunea Castilla y Leon (Spania), Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006, furnizează un exemplu în ceea ce priveşte modul în care trebuie analizate infrastructurile sanitare. Astfel, în cadrul regiunii sunt înregistrate 57 de spitale, din care 25 private, iar restul se află sub responsabilitatea unor autorităţii publice precum INSALUD, Comunidad Autonoma, Disputaciones şi Ministerul Apararii. Există în cadrul documentului informaţii privind numărul medicilor generalişti, pediatri şi numărul de locuri din spitale (număr de paturi la 1000 de locuitori ) şi comparaţii ale acestora cu media la nivel naţional.

Cercetare, transfer tehnologic şi infrastructură informatică

Institutele de cercetare existente la nivelul unei regiunii ar trebui prezentate prin descrierea numărului total, domeniul de activitate (precum inginerie, alimentaţie şi agricultură, mediul înconjurător, biotehnologi, cultură, telecomunicatii, etc.) şi numărul de angajaţi. Evidenţierea existenţei în regiune a unor parcuri tehnologice care cuprind centre de cercetare dezvoltare şi întreprinderi high-tech (inclusiv toate informaţiile referitoare la localizarea acestora, sectoarele în cadrul cărora operează întreprinderile, numărul de angajaţi şi legăturile existente cu alte întreprinderi). Imaginea acestui sector va trebui completată prin includerea datelor privind totalul general al investiţiilor direcţionate către acest sector, numărul personalului angajat (în procente din populaţia activă) atât la nivel regional cît şi naţional.

Societatea informatică este bazată pe Tehnologii de Informaţie şi Comunicaţii (ICT). Numărul de societăţi operante în sectorul ICT şi numărul de angajaţi în sector poate măsura importanţa sectorului ICT în regiune. Societăţile din acest sector pot fi clasificate în funcţie de tipul activităţilor desfăşurate: consultanţă şi furnizare de hardware/software, producţia de computere şi elemente de birotică, activităţi de colectare şi elaborare de bănci de date, procesare de date, telecomunicaţii şi fabricarea echipamentelor de transmitere/recepţie TV/radio. Trebuie de asemenea, inclusă o analiză a gradului de dotare şi a modului de utilizare a ICT în afaceri. Informaţiile privind aceste aspecte trebuie obţinute prin intermediul unui sondaj in rândul întreprinderilor, chestionarele cuprinzând întrebări referitoare la modul de dotare cu computere şi măsura în care acestea sunt utilizate (CD-uri, modemuri, conectări internet şi e-mail). Poate fi realizat un sondaj şi pentru firmele care oferă servicii de internet şi clienţii lor: număr abonaţi la e-mail şi servicii internet, număr ore conectare client la internet etc.

În ceea ce priveşte dotarea şi utilizarea domestică a echipamentelor de calcul, va trebui efectuat un sondaj prin care să se certifice utilizarea PC-ruilor, a internet-ului sau

50

modem/ fax la domiciliu. ICT au un rol foarte important în instruire. În consecinţă, trebuie evaluată prezenţa acestora în şcoli prin intermediul unor sondaje prin care să se evidenţieze numărul de computere în cadrul fiecărei instituţii de învăţământ, numărul de elevi corespunzator posibilitaţii de utilizare, procentul şcolilor conectate la internet. De asemenea, trebuie evaluată extinderea reţelei de comunicaţii pe baza densităţii conectărilor telefonice (numărul de linii de telefon la 100 de locuitori). Se va analiza evoluţia înregistrării utilizatorilor de linii telefonice şi de telefoane mobile de-a lungul unei perioade de câţiva ani, iar tendinţele acestei evoluţii vor trebui comparate cu cele înregistrate la nivel naţional.

Furnizarea informaţiilor referitoare la institutiţiile de cercetare dezvoltare vapermite efectuarea unei evaluări a activităţii acestora şi influenţa pe care o au în ceea ce priveşte transferul tehnologic către întreprinderi. Reamintim, că deficienţele înregistrate în dezvoltarea tehnologică constituie un important factor de involuţie pentru întreprinderi, mai ales în cazul IMM-urilor care nu au resurse suficiente pe care să le dedice inovaţiei.

Trecerea în revistă a ICT este esenţială pentru a determina rata cu care se dezvoltă societatea informatică în cadrul regiunii. Difuzarea informaţiilor şi a tehnologiilor de comunicare este considerată un element de avangardă a noii revoluţii industriale care va crea noua economie, purtătoarea unui nou val de cunoştinte, revoluţie în cadrul căreia, informaţia reprezintă resursă critică şi baza pentru competiţie.

În lumina acestor tendinţe globale, este deci necesar să se vadă, la nivelul regiunii, modul în care sectorul afacerilor utilizează ICT, la nivel individual şi în instruire. Analiza reţelei de telecomunicaţii va face posbilă identificarea disparităţilor dintre diferite zone din regiune şi evidenţierea problemelor precum şi, a incovenientelor care derivă din utilizarea sistemelor telefonice manuale.

Programul Operativ Naţional Italian pentru regiunile din Obiectivul 1 – Cercetare Ştiinţifică, Dezvoltare Tehnologică, Educaţia Superioară, pentru perioada 2000 – 2006 reprezintă un bun exemplu de caz pentru analizarea cercetării şi transferului tehnologic la nivel regional. Într-adevar, în cadrul documentului sunt evidenţiate caracteristicile instituţiilor de cercetare din sudul Italiei, într-o prezentare detaliată.

În ceea ce priveşte, de exemplu, regiunea Campania, sunt efectuate comentarii în baza unui grafic în care este prezentat numărul instituţiilor aparţinând diferitelor ministere, precum Agricultura, Industria şi Sanatatea, numărul diferitelor agenţii de stat (Centrul Naţional de Cercetări, Institutul Naţional pentru Energii Alternative, etc.) sau numărul de universităţi, totalul resurselor angajate de către fiecare instituţie, numărul cercetătorilor şi a personalului tehnic. Aceste informaţii au făcut posibilă clasificarea regiunii ca principalul pol de cercetare din sudul Italiei având înregistrate 5.000 persoane anagajate în cercetare (31,4% din totalul Italiei de sud) şi o cheltuială publică aferentă de 33,2 % din totalul Italiei de sud.

În final sunt prezentaţi doi indicatori care permit compararea cu media echivalentă sudului Italiei: cheltuiala publică (pentru acest sector) pe locuitor şi angajaţii, în sectorul public, raportaţi la 1000 de locuitori.

Documentul Unic de Programare al Regiunii South Yorkshire (Marea Britanie) Obiectivul 1, pentru perioada 2000 - 2006 furnizează o imagine completă a societăţii informatice. Este analizat în detaliu sectorul ICT în baza informaţiilor colectate prin intermediul sondajelor. Sondajele au permis evaluare numărului de locuri de muncă create de acest sector şi a întreprinderilor specializate, utilizarea ICT în cadrul afacerilor şi la nivel individual, şi prezenţa ICT în sistemul de instruire şi formare. Din anul 1997 au fost înregistrate ca operând în sectorul ICT 1.090 de societăţi (dintre care jumătate în domeniul consultanţei software şi furnizare software) având 6.900 de angajaţi, reprezentând 1,5% din totalul locurilor de muncă la nivelul regiunii South Yorkshire.

51

În ceea ce priveşte utilizarea computerului pentru afaceri, sondajul a relevat că doar 69% din societăţile din regiune foloseau computere în 1998, o cifra mult mai scăzută decât cea înregistrată la nivel naţional (94%). Au fost analizate şi cauzele pentru care nu erau utilizate computerele: nu sunt cunoscute îndeajuns, hardware/software sunt prea scumpe, nu există suficient personal calificat pentru a le putea utiliza sau costul de formare este prea ridicat. Sondajele domestice în ceea ce priveşte accesul la ICT au formulat întrebări referitoare la utilizarea PC-ului la locul de muncă sau acasă.

Referitor la instruirea şi formarea în domeniul ICT, au fost efectuate o serie de sondaje în cadrul şcolilor (primare, gimnazii şi şcoli speciale) fiind obţinute informaţii privind numărul de computere/şcoala, numărul de elevi/şcoală, procentul de computere mai vechi de trei ani şi procentul de acces la internet.

3.2.3.6 Zonele industriale

Descrierea zonelor industriale trebuie să se bazeze pe analiza disponibilităţii lor, localizarea lor, terenul neocupat şi cel părăsit, capacitatea halelor industriale, valoarea de capital şi nivelul chiriilor practicate. Trebuie să se cunoască cifrele corespunzătoare (în hectare) a spaţiului ocupat de către noile întreprinderi, de extinderea sau reamplasarea celor existente.

Trecerea în revistă a tuturor aspectelor privind zonele industriale trebui să permită evidenţierea tuturor aspectelor necesare analizei. Informaţiile referitoare la terenul disponibil pentru zonele industriale va furniza o idee în ceea ce priveşte terenul care este pregătit pentru amplasarea unităţilor productive şi cel care necesită alte investiţii pentru infrastructură. Distribuţia între diferitele amplasamente va scoate în evidenţa eventuala lipsa a terenului destinat realizării infrastructurii.

Competitivitatea economiei regionale este influenţata în mod esenţial de existenţa unor spaţii adecvate pentru unităţile industriale. Aceste spaţii sunt necesare pentru sprijinirea aspiraţiilor de creştere a întreprinderilor existente, pentru a putea realiza noile întreprinderi, dar şi pentru a atrage investiţii străine. Informaţiile în ceea ce priveşte ocuparea terenurilor industriale pot oferi datele necesare pentru a comenta indicatorii de dezvoltare a zonelor industriale. In cazul unei ocupari parţiale, acest fenomen se poate explica prin faptul ca serviciile oferite de către zonele industriale nu sunt adecvate.

Privitor la terenurile părăsite sau neocupate, este interesant să se analizeze schimbările în distribuţia acestora de-a lungul timpului. Informaţiile privind disponibilitatea spaţiilor industriale vor permite confirmarea indicatorilor de ocupare a proprietăţilor existente, în timp ce datele privind valoarea de capital sau de închiriere vor permite compararea costului de dezvoltare a zonelor industriale cu realităţile existente în alte regiuni din ţară.

Documentul Unic de Programare al Regiunii Sudul Scotiei (Marea Britanie) Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006, in cadrul capitolului dedicat infrastructurii face un studiu de caz relevant pentru zonele industriale. Diferite paragrafe sunt dedicate ocupării zonelor industriale, terenurilor neocupate şi părăsite, disponibilităţii spaţiului industrial, valorii de capital şi de închiriere, falimentului pieţei imobiliare şi a investiţiilor domestice.

Din analiza informatiilor, rezultă o serie de aspecte şi implicaţii asupra dezvoltării regionale. Totalul terenului industrial comercial este de 168,7 hectare din care doar 65,5 hectare sunt părăsite şi disponibile. Apare, deci, problema lipsei spaţiului care va putea fi utilizat pentru anumite amplasari. Informaţiile privitoare la gradul de ocupare permit evidenţierea unei activităţi destul de limitate de dezvoltare a acestor terenuri, începand cu

52

1991 aceste activităţi au fost desfăşurate doar pe câteva amplasamente. Terenurile neocupate şi părăsite sunt prea extinse şi va fi greu să fie dezvoltate ulterior.

Asistenţa din partea sectorului public reprezintă un factor esenţial în dezvoltarea sectorului industrial. Din analiza pieţei imobiliare rezultă că regiunea Sudul Scotiei prezintă un caz de faliment datorat valorilor scăzute al chiriilor şi al vânzărilor, combinat cu lipsurile sistemului de informaţie şi cu perceperea unui grad relativ înalt de risc. În ceea ce priveşte evoluţia invesţiilor domestice, poate fi considerată a fi favorabilă. În consecinţă va trebui acordată prioritate capitalizării, prin creşterea numărului de investiţii realizate, în comparaţie cu situaţia înregistrată în trecut.

3.2.3.7 Populaţia, resursele umane şi piaţa forţei de muncă

Evoluţia populaţiei şi resursele umane

Populaţia regiunii trebuie revăzută luând în considerare situaţia actuală, densitatea, tendinţele, proiecţiile pe termen scurt, speranţa de viaţa, structura pe sexe şi segmente de vârsta. Densitatea populaţiei la nivel regional trebuie calculată având în vedere diferitele zone. Tendinţele în evoluţia populaţiei se pot evidenţia pe baza populaţiei totale, în diferiţi ani şi în diferite zone ale regiunii. Trebuie incluse şi schimbările procentuale din perioada luată în calcul. Structura populaţiei poate fi descrisă luând în calcul ponderea femei/bărbaţi şi ponderile pe segmente de vârsta, atât pentru populaţia din mediul urban, cât şi pentru cea din rural. Trebuie subliniată împreună cu tendinţa de creştere şi informaţia referitoare la speranţa de viaţă.

Un indicator util, în acest context, este rata persoanelor tinere (15 ani sau altă vârstă pană la care nu există drept de muncă) plus cea a persoanelor pensionate (peste 65 ani) comparativ cu populaţia activă. Aceşti indicatori sunt semnificativi atunci când condiţiile pe piaţa muncii şi ale schemelor de pensii sunt tratate împreună, dar în orice context, aceşti indicatori oferă o masură a presiunii populaţiei non-active asupra populaţiei active.

Un alt indicator important este dat de rata de substituţie calculată prin folosirea ratei populaţiei cu vârsta cuprinsă între 15-24 ani (posibili intraţi pe piaţa de muncă) împărţită la totalul populaţiei cu vârsta cuprinsă între 55-65 ani (funcţie de prevederile legii asupra vârsta de pensionare) care este posibil să parasească piaţa muncii. Aceşti indicatori trebuie sa fie interpretaţi ca o presiune demografică pe piaţa muncii, deci sunt interesanţi chiar dacă exista un nivel înalt al şomajului.

Scopul acestei secţiuni ar fi acela de a sublinia situaţia şi evoluţia populaţiei regiunii. Informaţiile asupra tendinţelor vor face posibilă comentarea cauzelor care stau în spatele schimbărilor. O mică parte din creşterea naturală poate fi atribuita, de exempu, unei schimbări economice interne datorate slabei fertilităţi, mortalităţii ridicate plus o balanţa negativă a migraţiei. Prin informaţiile asupra distribuţiei şi densităţii populaţiei se poate concluziona dacă există o reţea articulată de oraşe de mici dimensiuni şi dacă este sezizată o migrare la nivel urban şi/sau rural, subliniind potenţialul de dezvoltare al zonelor implicate. Speranţa de viaţă, structura pe sexe şi pe segmente de vârstă contribuie la completarea imaginii populaţiei si resurselor umane a regiunii.

Programul Operativ Integrat Castilia y Leon (Spania), Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006 tratează capitolul populaţie şi resurse umane în mod corespunzator. În primul paragraf sunt rezumate principalele aspecte care rezultă din analizele de mai jos: total număr locuitori în regiune, număr de oraşe şi populatie, procente ale orşelor clasificate în funcţie de numărul de locuitori ( mai puţin de 5.000, mai puţin de 300, mai puţin de 100). Documentul cuprinde datele în extensie, altitudinea, totalul populaţiei,

53

densitatea populaţiei pe fiecare oraş şi district în parte. Tendinţele de creştere a populaţiei sunt analizate ţinându-se cont de diferenţele dintre zonele urbane şi rurale. De asemenea sunt cuprinse date referitoare la populaţia urbană şi ponderea populaţiei urbane din totalul populaţiei.

Rezultă că populaţia urbană este în creştere, în timp ce rata de creştere a populaţiei regiunii este negativă. Acest declin poate fi atribuit fenomenului de migrare din ultimii ani şi ratei scăzute a fertilităţi. Se înregistrează o creştere pe segmentul de vârstă peste medie – creştere datorată căsătoriilor şi integrării progresive a femeilor pe piaţa muncii. Datele referitoare la speranţa de viaţă a populaţiei din Castilia y Leon sunt prezentate împreună cu datele referitoare la împărţirea populaţiei pe segmente de vârstă şi pe sexe.

Concluziile finale arată că cele 2,5 milioane persoane din regiune reprezintă resursa principală de dezvoltare, că există o concentrare puternică a populaţiei în zonele urbane reprezentate printr-o reţea articulată de oraşe de dimensiune medie.

Analiza structurală a pieţei muncii şi posibilităţile de angajare

Această secţiune ar trebui să ofere date referitoare la populaţia activa, populatia angajata şi cea fără loc de muncă din regiune, ca întreg şi la nivelul fiecărui judeţ. Ar trebui analizată ponderea femeilor din totalul populaţiei active şi angajate, împreună cu ponderea populaţiei angajate în agricultură, industrie, servicii publice şi private. Analiza ar trebui să conţină procentajul populaţiei angajate pe grupe de vârstă (peste 24 ani, 25-34 ani, 35-49 ani, 50-64 ani) şi condiţiile de angajare pentru grupurile dezavantajate (persoanele cu handicap, un singur părinte, fără casă, refugiaţi, lucrători în vârstă, foşti dizidenţi, alţii) şi pentru minorităţile etnice.

O analiză derulată în conformitate cu punctele mai sus menţionate, permite formularea concluziilor referitoare la piaţa muncii. Tendinţele în evoluţia numărului şomerilor se pot explica prin restructurările sau dezvoltările economice. Distribuţia celor angajaţi şi a şomerilor la nivel de judeţ va permite comentarea diferenţelor dintre judeţe. Informaţiile catalogate pe sexe sau pe segmente de vârstă vor permite determinarea celor mai afectate persoane. Prin distribuţia sectorială a celor angajaţi este posibilă analizarea sectoarelor care angajează forţă de muncă şi a sectoarelor care au probleme. Informaţiile referitoare la condiţiile de angajare sau posibilităţile pe care le au grupurile dezavantajate şi minorităţile etnice vor completa imaginea pieţei muncii la nivel regional.

O buna descriere a pieţei muncii se află în Documentul Unic de Programare al Regiunii Sudul Scoţiei (Marea Britanie) Obiectivul 2, pentru perioada 2000 - 2006. Documentul se referă la totalul angajaţilor în 1997 şi la tendinţele înregistrate în perioada 1993-1997. Pe baza descreşterii la nivel sub-regional s-au făcut comentarii şi analize comparative.

Documentul de programare prezintă şi numărul celor care lucrează pe cont propriu şi care se adaugă la numărul de angajaţi. Angajaţii sunt analizaţi pe sexe şi tip de angajare (normă întreagă sau jumătate de normă), pe categorii de ocupaţii (management şi administraţie, liber profesionişti, cler, secretariat, meserii şi servicii conexe, vânzări, muncitori mecanici şi agricoli) pe sectoare (industrial, minier şi extractiv, construcţii, utilităţi, vânzări en-gros şi en-detail, hotelier, transport şi comunicaţii, financiar şi servicii de afaceri, administraţie publică/apărare, educaţie, sănătate şi servicii sociale). Trendurile pe tipuri de locuri de muncă pe sectoare sunt prezentate pentru aceeaşi perioadă, 1993-1997.

Din aceste date se poate concluziona faptul că, în ciuda unei perioade lungi de declin, industria ramâne cel mai important angajator cu unul din patru angajaţi, cu o proporţie mai mare decât a Scoţiei sau a Marii Britanii în întregul său.

54

3.2.3.8. Situaţia mediului

Acest capitol ar trebui să furnizeze o imagine a mediului înconjurător al regiunii analizând condiţiile de calitate a aerului, solului, apei, florei şi faunei. Calitatea aerului trebuie analizată ţinând cont de principalii poluanţi: dioxidul de sulf, dioxidul de nitrogen, amoniac, hidrogen sulfarat, cloruri, pulberi depozitabile şi aeriforme. Analiza menita să măsoare aceşti poluanţi trebuie realizată pe zone industriale specifice şi trebuie menţionată apariţia ploilor acide, procentual, pe baza frecvenţei lor de apariţie.

Situaţia apelor trebuie analizată pe categoriile: ape de subsol şi ape de suprafaţă. Primele pot fi afectate de poluanţi ca amoniac, nitrai, nitriţi şi substanţe organice, al doilea tip de ape putând fi afectate de aceeaşi poluanţi şi, în plus, de deşeuri de metale grele şi uraniu, fenoli, produse petrolifere şi pesticide.

În ceea ce priveşte solul, cauzele principale de degradare trebuie să fie menţionate sub formă de informaţii referitoare la inundaţii, eroziune, exces de umiditate, salinitate, alcalinitate, aciditate, deşeuri menajere, poluare chimică cu produse petrolifere, metale grele şi pesticide. Trebuie, de asemenea, prezentată concentraţia de fertilizanţi şi pesticide în sol la nivel regional în comparaţie cu nivelurile naţionale. Pentru secţiunea floră şi faună se vor menţiona parcurile şi rezervaţiile naturale existente în regiune şi, în plus, speciile de floră şi faună care sunt în descreştere sau pe cale de dispariţie, fondul silvic şi problemele legate de acesta.

Menţinerea şi protecţia capitalului de mediu al regiunii reprezintă un obiectiv major al unei dezvoltări sustenibile, care implică menţinerea unui echilibru optim între creşterea economică şi protecţia mediului pentru asigurarea unei dezvoltări durabile, capabile să respecte cerinţele prezente şi viitoare. Având în vedere aceste lucruri, aceasta secţiune ar trebui să pună în evidenţa situaţia mediului la nivel regional pentru toate componentele sale, trecând printr-o analiza a calităţii aerului, solului, florei şi faunei. Odată obţinute informaţiile asupra condiţiilor aerului, solului, florei şi faunei, pot fi analizate problemele principale. La finalul acestei secţiuni ar trebui prezentate problemele de mediu şi cauzele acestora, care pot fi: lipsa normelor legislative şi/sau lipsa resurselor financiare necesare pentru dotarea capacităţilor existenţe cu tehnologie ecologică.

Documentul Unic de Programare al Regiunii Languedoc Roussillon (Franţa), Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006 prezintă un capitol bine structurat despre mediu la nivel regional. Este prezentată situaţia exploatărilor de apă fiind luată în considerare şi calitatea apei. Cum apele de suprafaţă sunt subiectul unui echilibru natural neregulat s-au facut eforturi pentru construirea de diguri şi canale. Apele de subsol sunt exploatate pentru alimentarea localităţilor şi pentru irigaţii. Calitatea apei este depreciată de poluanţi deversaţi din vinificaţie şi de nitraţi. Au fost analizate riscurile naturale, alunecările de teren şi eroziunea costieră.

Gestionarea deşeurilor menajere este tratată în detaliu cu date referitoare la reciclarea deşeurilor, depozitarea şi incinerarea acestora, în comparaţie cu situaţia existentă la nivel naţional. Sunt tratate pe larg deşeurile provenite din agricultură şi industrie. Au fost incluse informaţii referitoare la cantităţile de deşeuri, din industria agroalimentară şi a lemnului, precum şi cele referitoare la cantităţile de deşeuri miniere, industriale, deşeuri toxice şi reziduuri de uleiuri. Calitatea aerului este analizată separat evidenţiind principalii poluanţi din transport.

3.2.3.9 Spaţiul rural

55

În cadrul analizei regionale este necesară distincţia între zonele rurale şi cele urbane. Pentru a face distincţia unei zone este util de ales o “clasificare a caracteristicilor rurale”. Această clasificare care nu este deloc facilă, ar putea ţine seama de o serie de indicatori, cum ar fi: numărul angajaţilor din sectorul agricol, densitatea populaţiei rurale, distanţa (în timp şi spaţiu) faţă de oraşele cu peste un anumit număr de locuitori, ponderea terenului folosit pentru activităţile agricole, ponderea veniturilor rezultate din activităţi agricole, ponderile infrastructurilor (transport, comunicaţii, etc.), alte caracteristici calitative ale teritoriului (servicii, utilităţi publice etc.).

Poate fi adoptată o normă calitativă în locul indicatorului cantitativ şi, în acest fel se poate realiza o descriere a caracteristicilor tuturor zonelor. Unele zone urbane îsi extind aria de influenţă asupra unor zone rurale iar în alte cazuri aceste zone de influenţă deţin câteva particularităţi în termeni de caracteristici rurale.

O strategie de dezvoltare rurală ar fi aceea care ia în considerare diferenţele dintre zone şi nu exclude nimic a priori. Acesta este un exerciţiu menit să scoată în evidenţă diferenţele infraregionale. Cum în PIB sectorul agricol ocupă un loc important aceasta reprezintă o cale simplă de studiere a diferitelor zone ale ţării.

În orice regiune pot exista trei sau patru zone cu caracteristici rurale diferite. Fiecare dintre acestea ar trebui descrisă ţinându-se cont de numărul de locuitori, distribuţia populaţiei rurale pe judeţe, procentul relativ al acesteia în total populaţie pe judeţ, condiţia infrastructurii fizice (furnizarea cu apă şi gaz, şosele, telefonie), servicii sociale, utilităţi publice şi condiţii de locuit.

Trebuie descrise şi activităţile economice desfăţurate în zonele rurale. Ţinând cont de faptul că agricultura reprezintă o activitate majoră, ar trebui să-i fie acordată multă atenţie analizându-se suprafaţa totală cultivată, tipurile de culturi, producţiile realizate şi industriile agroalimentare.

Descrierea trebuie organizată ca un Plan de Dezvoltare Sectorial cu sublinierea problemelor şi cuprinzând referiri legate de următoarele aspecte mai importante:

Reforma agrară şi folosirea pamântului în cadrul căreia accentul se pune pe următoarele aspecte: descrierea pe scurt a situaţiei dreptului de proprietate şi prezentarea informaţiilor referitoare la micii fermieri şi marii fermieri (de exemplu restructurarea şi privatizarea marilor întreprinderi agricole de stat), procentul din terenuri deţinut de sectorul public, care este stadiul reformei etc.

Sectoare cheie ale dezvoltării zonelor rurale. De obicei, o zona rurală este caracterizată de sectoare cheie (producţia agricolă vegetală, creşterea animalelor, exploatarea lemnului etc.), sectoare care trebuie descrise complet ca număr de firme, angajaţi, indicatori ai productivităţii (comparat cu restul ţării) pentru a releva masura excelenţei zonei faţa de restul ţării.

Populaţia şi forţa de muncă din mediul rural. Structura populaţiei pe segmente de vârstă ar putea ajuta la înţelegerea potenţialului de dezvoltare a unei zone rurale. În acest sens, trebui descrise tendinţa spre migrare şi capacitatea de atragere a resurselor umane. Analiza trebuie completată cu o descriere simplă a nivelului de educaţie, cu referire la potenţialul zonei (de exemplu: dacă sunt tineri implicaţi în programe de educaţie legate într-un fel de agricultură şi de alte activităţi rurale).

Disponibilitatea capitalului public şi al servicilor din mediul rural. Estimarea disponibilităţii stocului de capital public poate fi determinată prin indicatori fizici pentru infrastructuri de trasport, spitale, şcoli, etc. Serviciile publice sunt de obicei puţine în zonele rurale: o estimare a paturilor de spital pe locuitor, oficii poştale la 1000 locuitori, număr telefoane pe locuitor etc. ar fi utile pentru descrierea zonei;

Disponibilitatea capitalului privat în mediul rural. Trebuie prezentate date referitoare capitalul disponibil. La nivel micro nu este dificil de evaluat cantitatea şi

56

calitatea stocului de capital investit în activităţi rurale (echipamente şi utilaje), aceasta realizându-se printr-o evaluare credibilă a stocului de capital pentru un număr de firme reprezentative. Ar fi de asemenea, important de determinat schimbările de capital (investiţii), sectorul rural fiind caracterizat prin tehnologii simple, atractive;

Situaţia spaţiului locativ este o problemă importantă a zonelor rurale, determinările trebuind sa fie calitative şi cantitative;

Distribuţia veniturilor în mediul rural. În zonele rurale este influenţată de nivelul scăzut de producţie al activităţilor agricole, rata scazută de ocupaţie şi distribuţia de fonduri trimise de cei care au migrat pentru un loc de muncă. Date asupra acestor probleme pot fi culese doar de pe teren (sondaje) la nivel local. Pot fi utilizate câteva proceduri folosind datele existente asupra producţiei agricole sau încercând să estimăm, de exemplu, cum este divizat venitul total din activităţile rurale între proprietarii de teren şi muncitorii agricoli;

Legături cu oraşe şi alte regiuni. O zona rurală este atrasă de unul sau mai mulţi poli urbani, alte regiuni sau alte sectoare. Există o mobilitate zilnică (sau saptămânală) de persoane, la muncă sau la studii. Mobilitatea poate fi estimată folosind date extrase de la întreprinderile de transport sau estimând mobilitatea autovehiculelor.

Legături cu alte sectoare se masoară prin individualizarea relaţiilor firmelor cu sectorul comercial şi cel agroalimentar. Aceste legaturi pot fi descrise luând în considerare date de bază care arată felul în care sunt comercializate produsele de către întreprinzătorii locali (analiza trebuie să se limiteze doar la sectoarele cheie): numărul pieţelor locale din interiorul zonei rurale, numărul pieţelor din oraşele în care se comercializează produsele en-gros, sistemul de transport al produselor spre pieţele principale etc;

Fondul silvic şi patrimoniul natural al zonei este una dintre cele mai importante surse potenţiale de bunastare pentru o zonă rurală. O analiză completă a patrimoniului ecologic ar trebui să cuprindă: fondul silvic, apa, flora, fauna şi alte bunuri ecologice. Ar fi interesante estimările privind scăderea/dispariţia capitalului, de exemplu: în cazul în care se reduce în mod nejustificat fondul forestier al unei regiuni;

Patrimoniul cultural şi arhitectonic. Numeroase zone rurale sunt interesante prin tradiţiile religioase şi istorice, deci, atractive pentru turişti. Sunt importante datele fizice referitoare la biserici, mânăstiri, castele, reşedinte importante, focalizate în special în zone cunoscute, dar şi cele mai puţin cunoscute dar care prezintă potenţial de exploatare;

Potentialul turistic al spaţiului rural. Succesul în turism este rezultatul punerii la dispoziţia potenţialilor turişti a resurselor teritoriale prezentate într-o manieră adecvată. Turismul reprezintă una dintre cele mai importante strategii de dezvoltare. Daca o parte din caracteristicile de mai sus sunt bine dezvoltate într-o zonă rurală atunci acestea reprezintă un potenţial de dezvoltare turistică. Date referitoare la potenţialul turistic se obţin din oferta hotelurilor şi locaţiilor agroturistice.

Acest subcapitol ar trebui să pună in evidenţă principalele probleme care afectează zonele rurale precum şi cele care apar în urma declinului economic, a tendinţelor demografice negative, deficienţelor tehnice ale bunurilor, standardelor reduse de viaţa, slabei calităţi a mediului şi insuficienţei infrastructurii sociale. Ar trebui subliniat deficitul de locuri de muncă, slaba diversificare a activităţilor economice şi a resurselor potenţiale.

Un bun exemplu, în legătura cu prezentarea zonelor şi a activităţilor rurale poate fi găsit în Documentul Unic de Programare al Regiunii West Midlands (Marea Britanie) Obiectivul 2, pentru perioada 2000-2006. Sunt subliniate cele mai importante probleme cu care se confruntă spaţiul rural, analizându-se un număr de sectoare agricole cheie, în special cel de creştere a animalelor, închiderea unui număr mare de firme de pe piaţa

57

urbană, persistenţa nivelului redus al salariilor şi fenomenul de migraţie al tinerilor în căutare de locuri de muncă şi pentru pregătire teoretică.

Subregiunile sunt descrise în baza dependenţei lor de agricultură şi sunt făcute comparaţii cu nivelul naţional. Tipurile de ferme (vaci de lapte, cornute de deal şi oi, cornute de vale şi oi, cereale, culturi generale, porci şi pasări, mixte) constituie baza în determinarea venitului net al fermei pe diferiţi ani (1997/1998, 1998/1999 si 1999/2000). Sectorul agricol predominant este cel al cornutelor de câmpie determinat în baza numărului de deţinători. Datele referitoare la gradul de ocupaţie în agricultură sunt prezentate cu comentarii referitoare la distribuţia între diferitele zone şi tendinţele acestora.

În final, este descrisă economia rurala în ansamblul său incluzând şi alte zone de activitate rurală ca: sistemul hotelier şi organizarea de evenimente, transport şi comunicaţii, servicii financiare, de producţie, comerţ en-gros şi en-detail.

Un alt exemplu de program integrat pentru zone rurale este Programul Operativ al Regiunii Calabria (Italia) Obiectivul 1, pentru perioada 2000-2006. Au fost alese câteva linii strategice în scopul creşterii productivităţii şi competitivităţii zonelor rurale, a creşterii valorii localităţilor rurale şi a spaţiului rural ca întreg. Se remarcă astfel că inovaţia în producţie şi comerţ, dar şi organizarea internă a firmelor rurale ar trebui completate de creşterea calităţii resurselor naturale. Ar trebui stopat fenomenul de migraţie a capitalului privat şi public disponibil în zona, în vederea creşterii calităţii vieţii în zonele rurale ale regiunii Calabria.

3.2.3.10 Disparităţi infra-regionale şi iniţiative de dezvoltare în zonele protejate

Disparităţile infra-regionale ar putea fi definite în diferite moduri. Când discutăm de problemele zonelor rurale, ar trebui ca studierea disparităţilor infra-regionale să fie legată de caracteristicile fizice ale zonei analizate, din moment ce aceasta este una dintre principalele surse de inegalitate.

Cauzele principale de disparităţi sunt şomajul şi valoarea redusă a salariilor. Orice fenomen de criză şi cele mai numeroase stimulente mobilizate au ca şi cauză una din cele două alternative. Pot exista şi alte cauze ale pauperităţii, ca de exemplu problema accesului la alimente sau problemele de sănătate, dar toate acestea sunt subclasate de şomaj şi de valoarea redusă a salarizării.

Orice analiză regională trebuie să includă factorii care pot evalua disparităţile în sub-regiuni. Anumite zone pot prezenta diferenţe semnificative în distribuţia venitului dintr-o regiune şi trebuie să fie alese pe baza analizei istorice a dezvoltării economice, care trebuie să includă date de tipul: venit/locuitor, rata şomajului, număr de persoane cu venituri sub nivelul minim agreat. Se va organiza un tip specific de urmărire a numărului de persoane care traiesc în condiţii de sărăcie, iar în absenţa oricărui tip de urmărire vor fi utilizaţi indicatori indirecţi. Datele pot fi colectate prin intemediul instituţiilor locale şi organizaţiilor de caritate. În acest caz, însa, vor fi monitorizaţi doar autohtonii. Pauperitatea este legată de cele mai multe ori de declinul industrial şi de migraţia forţei de muncă, iar în zonele rurale de descreşterea veniturilor ţăranilor. Bineînţeles că disparităţile pot fi măsurate cu ajutorul multor variabile, de exemplu disponibilitatea de servicii sociale şi de infrastructură. Din aceste considerente, măsurile de intervenţie publice ar putea fi divizate teoretic în doua categorii: măsuri care au în vedere cauzele declinului şi măsuri care au in vedere consecinţele declinului.

Pentru a elimina cauzele declinului este necesar un program economic îndreptat spre reducerea diferenţelor ratei de creştere dintre diferitele zone, de exemplu prin reorientarea resurselor financiare dinspre zonele mai dezvoltate spre cele mai puţin

58

dezvoltate. Analiza disparităţilor infra-regionale trebuie să ajute la evidenţierea cauzelor declinului industrial, care s-ar putea datora tehnologiilor depăşite, managementului neperformant, mentalităţilor învechite, atitudinii faţă de muncă, practicilor ilicite, menţinerii sectorului public.

Rolul sectorului public este destul de important în explicarea crizelor: în primul rând, pentru că sectorul public este cel care ar trebui să echilibreze crizele din sectorul privat. Dar acest lucru nu se poate întotdeauna realiza prin constrângeri financiare. Atunci, rolul instituţiilor publice ar putea fi îndreptat spre pregătirea condiţiilor generale de stimulare a investiţiilor private, prin implementarea unor politici în sectorul educaţiei şi prin creşterea disponibilităţii de infrastructura materială şi non-materială.

Analiza disparităţilor ar trebui să se focalizeze atât pe consecinţe, cât şi pe aplicarea unor politici adecvate îndreptate spre cei afectaţi de sărăcia indusă de criza economică. În acest caz, este dorinţa de a oferi unei singure persoane sau unui grup ţinta (sau o sub-zonă a unei regiuni) instrumente specifice pentru a travesa starea curentă: substitut de venit, alimente şi suport sanitar, training vocaţional individual, politici active de muncă etc. Politicile aplicate sunt selective şi ele trebuie să scoată în evidenţă, menţionand în mod explicit: grupul de persoane şi indicatorul ales de evaluare a impactului politicii (de exemplu : nivelul lunar al venitului, numărul de calorii, numărul de persoane reintroduse pe piaţa muncii).

Un mijloc util pentru obţinerea unor date privind distribuţia venitului şi sărăciei este reprezentată de ancheta de teren. O asemenea cale permite obţinerea unui număr mare de informaţii despre variabile relevante. Tehnica pliantelor permite reducerea costurilor financiare ale cercetării şi alegerea grupurilor reprezentative pentru întreaga populaţie. Variabilele care sunt examinate în cadrul cercetării sunt: total venit şi diferitele surse de venit total consum în termeni de bunuri şi servicii, situaţia bunăstării pe categorii (financiar, domestic, firme etc.), nivelul educaţional, situaţia ocupatională, decizia de a economisi etc.

Ancheta de teren permite, la nivel regional, evaluarea impactului social al politicilor cu un nivel de acurateţe ridicat şi un cost financiar redus. Prin ancheta de teren şi folosind sondajele asupra firmelor este posibilă construirea unei matrici de gestiune socială, care este reprezentarea standard a întregului circuit de venituri în economie, utilizată cu preponderenţă în ţările slab dezvoltate. Este util de introdus o asemenea matrice regională în cadrul unei matrici naţionale printr-o abordare constructivă de la bază spre vârf a matricii la nivelul întregii ţări.

Programul Operativ al Regiunii Basilicata (Italia) Obiectivul 1, pentru perioada 2000-2006 oferă o imagine completă a disparităţilor infra-regionale într-un paragraf special. Principalele concluzii în ceea ce priveşte acest subiect arată că în Basilicata disparităţile s-au adâncit. Datorită slabei infrastructuri s-au dezvoltat doar zonele situate în depresiuni şi de-a lungul marginilor teritoriale ale regiunii. Aceste zone dinamice şi-au îmbunătăţit şi mai mult performanţele datorită noului proces de integrare cu sistemele de producţie ale zonelor învecinate. În text se analizează apoi fiecare zonă în parte.

De exemplu, în zona Vulture-Alto Bradano, situaţia socio-economică este prezentată printr-o tendinţă demografică pozitivă şi prin existenţa unor mari centre urbane. Sectorul productiv din zona a fost puternic influenţat de noile zone industriale care au dublat gradul de ocupaţie şi de noile întreprinderi din sectorul terţiar. Se remarcă lipsa infrastructurii adecvate cu autostrăzii de legătură dintre Potenza-Melfi-Candela. O posibilă dezvoltare a zonei urmează să apară după ce va fi completat sistemul de alimentare cu apă programat.

59

3.2.3.11 Oportunităţi egale pentru sexe Egalitatea şanselor între sexe este analizată datorită reprezentării inegale a

acestora pe piaţa muncii, în nivelul venitului, a participării educaţionale şi finalizarea studiilor, în celula familială şi tipul de responsabilităţi asumate. Breşa creată între sexe în participarea pe piaţa muncii poate fi masurată pe baza ratei de activitate (forţa de muncă feminină/total populaţie feminină cu vârsta de angajare) şi rata de ocupare (total femei angajate/total populaţie feminină). Aceşti indicatori oferă mai multe informaţii decât alţii pentru că scot mai bine în evidenţă “efectul de descurajare a angajatului” datorită probabilităţii mici de a găsi un loc de muncă în contextul unei pieţe de muncă slab dezvoltate. Aceşti doi indicatori pot fi consideraţi ca variabile fundamentale şi trebuie ţinuţi sub control direct, în perioada de planificare.

Pentru a surprinde mai bine breşa creată pe piaţa muncii între femei şi bărbaţi trebuie analizate: rata şomajului feminin, tipul de angajare (normă întreagă, normă redusă), distribuţia ocupaţională şi sectorială a acestora. Breşa veniturilor poate fi subliniată luând în calcul procentul de lucrători pe sexe, ale aşa numitelor “salarii mici”, câştigurile medii orare pe sexe şi câştigurile săptămânale şi orele lucrate. Cât pentru breşa participării educaţională şi finalizării studiilor, informaţiile se obţin prin compararea totalului populaţiei feminine cu totalul populaţiei masculine care deţine o diplomă universitară, o diplomă de bacalaureat sau un atestat.

O altă problemă importantă se referă la participarea femeilor în cadrul proceselor decizionale. Mai întâi în domeniul antreprenorial indicatorul de bază este dat de : numărul de femei care conduc sau crează firme (în special firme de mici dimensiuni)/numărul total de firme. Aceeaşi analiză poate fi realizată pe sectore şi în funcţie de mărimea firmelor. O altă informaţie importantă este cea referitoare la numărul de firme fondate de femei într-o perioadă de timp. Participarea la procesul decizional poate determina prezenţa cantitativă şi calitativă a femeilor în sectorul public (incluzând instituţile politice şi administrative), dar şi în marile firme.

Breşa în celula familială şi tipul de responsabilitate este analizată prin numărul de locuri de muncă deţinut în asitenţa socială (excluzând surorile medicale, profesorii, dar incluzând asistentele şi persoanele care supraveghează copiii) pe sexe şi trenduri relative. Această analiză se poate realiza prin urmărirea grupurilor locative şi poate fi inclusă în cadrul evaluării disparităţilor infra-regionale.

Paradigma Uniunii Europene pentru relizarea unor oportunităţi egale pune în evidenţă importanţa echităţii între sexe “printr-o cale comună”. Aceasta, ca politică de dezvoltare în domeniul oportunităţilor egale admite că echitatea depinde de responsabilitatea fiecărei persoane. Regiunea poate realiza paşi importanţi în ceea ce priveşte egalitatea oportunităţilor dacă poate dezvolta responsabilităţi specifice pentru realităţile proprii. Analiza breşei în participarea pe piaţa muncii permite înţelegerea cauzelor: continua şi marcanta segregare ocupaţionala pe sexe, semnificaţia diferită pentru bărbaţi şi femei a orelor de muncă, slaba reprezentare a femeilor în dezvoltarea propriei afaceri.

Documentul Unic de Programare pentru Regiunea South Yorkshire (Marea Britanie Obiectivul 1, pentru perioada 2000-2006 vorbeşte despre oportunităţile egale într-o secţiune specifică inclusă în capitolul “Profilul oportunităţilor egale”. Sunt explicate tendinţele de dezvoltare la nivel naţional şi sunt comparate cu cele de la nivel regional. Creşterea ratei populaţiei feminine în activităţile economice din Marea Britanie şi declinul ratei masculine demonstrează împreună diferenţele de ocupaţie şi statut de angajare existente între cele două sexe. Cu aceeaşi situatie s-a confruntat şi regiunea South Yorkshire, însă, într-o manieră mai particulară.

60

Trebuie menţionat faptul că Marea Britanie a adoptat paradigma Uniunii Europene în ceea ce priveşte oportunităţile egale. În capitol se continuă prezentarea situaţiei South Yorkshire şi a breşelor în participarea pe piaţa muncii, în remuneraţii, în participarea educaţionala şi finalizarea studiilor, în celula familială şi în responsabilităţile asumate. În legatură cu participarea pe piaţa muncii datele arată că după breşa dintre femei şi bărbaţi relevată de rata activităţii economice mai scăzută după anii 90, din moment ce rata activităţii feminine este în staţionare mai ales în relaţia cu indicatorii naţionali, este necesară o acţiune de revigorare.

Distribuţia sectorială a muncii pe sexe este analizată pentru fiecare sector în parte. Concluzia a fost aceea ca femeile sunt slab reprezentate pe piaţa industrială (excluzând industria textilă) şi foarte bine reprezentate pe piaţa serviciilor. Analiza breşelor în remuneraţii permite aprecierea ca breşa în economii este mai mare decât cea a întregii Marii Britanii. În ceea ce priveste breşa în educaţie South Yorkshire este considerata ca un centru de slabă performanţă raportat la rezultatele medii ale Marii Britanii. În celula familială şi responsabilităţi se remarcă o creştere a numărului de locuri de muncă în sectorul de asistenţă, puternic feminizat şi relativ slab remunerat.

61

CAP.IV. PROGRESE ÎNREGISTRATE ÎN AJUSTAREA STRUCTURALĂ A DEZVOLTĂRII REGIONALE ÎN ROMÂNIA

4.1. Politici de ajustare structurală

Dezvoltarea regională a României este concepută în conformitate cu direcţiile strategice, obiectivele de dezvoltare şi previziunile economice promovate prin Strategia Naţională de Dezvoltare Economică pe termen mediu.

Planul Naţional de Dezvoltare este expresia angajamentului politic al Guvernului de a finaliza reformele necesare pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Contextul macroeconomic în care se vor realiza obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare are la bază Programul Economic de Preaderare care stă la baza prognozei evoluţiei economiei româneşti în perioada 2007-2013, în care sunt estimaţi principalii indicatori macroeconomici şi în care, dezvoltarea economică şi socială a României este bazată pe cinci piloni: politici macroeconomice, politici de ajustare structurală, politici sociale şi ale resurselor umane, politici de protecţie a mediului, politica regională.

Ajustarea dezvoltarii economice la cerinţele integrării europene poate fi analizată prin studierea detaliată, în intercondiţionalitate a tuturor elementelor şi factorilor care contribuie direct sau indirect la aceasta. Numai o analiză de ansamblu poate conduce la evaluarea corectă a situaţiei şi la găsirea celor mai optime soluţii de rezolvare a acestora.

4.1.1. Politicile macroeconomice

Ţinând seama de evaluările şi criteriile Uniunii Europene cu privire la afirmarea unei economii de piaţă funcţionale, principalul obiectiv al politicilor macroeconomice, stabilit prin Programul Economic de Preaderare, a fost stabilizarea economiei şi aşezarea ei pe o traiectorie de creştere durabilă, cu scopul final de creştere a standardului de viaţă şi de reducere, în continuare, a decalajului care separă România de standardele medii ale Uniunii Europene. Creşterea economică va asigura, în acelaşi timp, condiţii favorabile pentru accelerarea reformei structurale a economiei, prin privatizare şi prin reducerea costurilor sociale antrenate de aceste procese.

Opţiunile strategice care au stat la baza configurării politicii macroeconomice pentru perioada următoare (aşa cum au fost prezentate şi în Programul Economic de Preaderare) au fost următoarele:

asigurarea creşterii economice; realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor progrese

semnificative în cadrul reformei structurale şi în domeniul disciplinei financiare; îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri pe baza asigurării unui cadru

economico-financiar şi legal corespunzător; accelerarea şi aprofundarea, în mod coerent, a reformei fiscale – prin reducerea

gradului de fiscalitate, îmbunătăţirea controlului cheltuielilor bugetare, sporirea eficienţei colectării impozitelor şi taxelor ;

accelerarea procesului de privatizare şi restructurare, pe baza principiului “privatizare pentru relansare”, astfel încât transferul de proprietate să se concretizeze în capitalizare, modernizare, investiţii;

62

promovarea unor politici coerente, compatibile cu cele ale Uniunii Europene vizând: restructurarea selectivă a economiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea industriilor cu potenţial competitiv, dezvoltarea unei agriculturi în concordanţă cu potenţialul natural, economic şi uman de care dispune România, sprijinirea activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei, dezvoltarea turismului, diversificarea sectorului terţiar, astfel încât, în momentul aderării, România să fie capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale din cadrul Uniunii Europene.

Structurarea politicilor de dezvoltare ale Românei se bazează pe următoarele principii mai importante: promovarea sectorului privat, ca o acţiune de forţă majoră, în procesul de creare a

unei cât mai depline ocupări a populaţiei apte de muncă şi a unei economii a bunăstării;

stabilirea unui cadru democratic şi transparent pentru luarea deciziilor; promovarea dezvoltării durabile şi protejarea mediului, în toate domeniile activităţii

economice; dezvoltarea procesului de învăţământ, în general, şi a formării continue în special, cu

promovarea mijloacelor necesare pentru realizarea sistemului de învăţare pe tot parcursul vieţii;

promovarea oportunităţilor şi tratamentului egal pentru toţi membrii societăţii.Având în vedere opţiunile strategice pe termen mediu ale României, politicile

macroeconomice propuse pentru perioada 2001-2005 au pus accentul pe desăvârşirea reformei fiscale, pe creşterea gradului de compatibilitate a politicii monetare cu economia de piaţă, pe aplicarea unei politici a veniturilor care să coreleze mai bine dinamica veniturilor reale cu creşterea productivităţii, precum şi pe accelerarea reformelor structurale, astfel încât evoluţia economiei reale să favorizeze implementarea acestor politici.

Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiară va fi astfel orientată încât să contribuie la stimularea economisirii şi a investiţiilor, să răspundă rigorilor stabilităţii macroeconomice. Principalele caracteristici ale politicii fiscal - bugetare în perioada 2001-2005 au fost subordonate obiectivelor de relansare economică şi de reducere a ratei inflaţiei. In acest sens, priorităţile au fost următoarele: controlul deficitului bugetului consolidat, reducerea deficitului fiscal şi cvasi-fiscal, limitarea deficitului de cont curent şi susţinerea, într-un mod mai eficient, a eforturilor de reducere a inflaţiei, exercitarea unei guvernări corporatiste mai eficiente şi creşterea veniturilor colectate la buget, armonizarea legislaţiei fiscale cu normele Uniunii Europene, creşterea eficienţei administraţiei fiscale, asigurarea transparenţei în cheltuirea banului public.

Înscrierea României într-un proces de creştere economică va impune, în perioada următoare, o politică bugetară uşor mai restrictivă, care va trebui să respecte următoarele coordonate: fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor bugetare în funcţie de veniturile certe, restructurarea cheltuielilor bugetare, în funcţie de ierarhizarea realistă a priorităţilor (ceea ce va face posibilă trecerea de la un “buget de mijloace” la un buget orientat spre politici economice “bugetul pe programe”), creşterea autonomiei financiare a autorităţilor locale.

Taxa pe valoarea adăugată, accizele şi contribuţiile la asigurările sociale vor constitui pilonii fundamentali ai sistemului românesc de impozite. Reforma sistemului de impozite va fi consolidată pe baza cerinţelor de lărgire a bazei de impozitare şi de raţionalizare a ratelor marginale de impozitare.

Prin politica veniturilor salariale, munca trebuie să redevină o valoare socială. În acest sens se vor lua măsuri pentru ierarhizarea salariilor în funcţie de importanţa

63

domeniului şi, mai ales, pentru corelarea evoluţiei veniturilor salariale cu performanţele agenţilor economici.

În cadrul politicii monetare şi a cursului de schimb, scăderea susţinută a inflaţiei va constitui unul din obiectivele principale ale programelor economice româneşti. Această evoluţie ţine seama de strategia de politică monetară, precum şi de principalele măsuri ce urmează a fi implementate pentru creşterea disciplinei financiare, reducerea arieratelor şi accelerarea reformelor structurale.

4.1.2. Politicile de ajustare structurală

Restructurarea este un element important al ajustării structurale, menit, în principal, să pregătească societăţile pentru privatizare şi de a le eficientiza, în perioada post-privatizare. În acest sens, se au în vedere criterii de performanţă pentru echipele de management ale întreprinderilor proprietate de stat, prin care se urmăreşte: închiderea capacităţilor de producţie ineficiente, realizarea de analize de piaţă şi strategice ale companiilor pentru a identifica segmentele viabile ale acestora şi a decide eliminarea secţiilor sau capacităţilor neviabile, disponibilizarea personalului (după ce s-au rezolvat problemele sociale), îmbunătăţirea echipamentelor şi tehnologiilor în unităţile viabile, utilizarea altor surse de finanţare pentru diminuarea costurilor de funcţionare.

Acţiunile de ajustare structurală vor urmări, prioritar, sporirea productivităţii, a eficienţei şi calităţii produselor şi serviciilor. Procesul de restructurare a economiei româneşti are în vedere implementarea unui pachet de politici care să asigure compatibilizarea structurilor intra-sectoriale cu cele existente şi de perspectivă din ţările Uniunii Europene, ajustarea şi consolidarea structurilor economice pentru apropierea progresivă de nivelurile de competitivitate din economia ţărilor comunitare, inclusiv pentru imbunătăţirea condiţiilor de acces pe piaţa Uniunii Europene a produselor româneşti.

Procesul de ajustare sectorială va cuprinde, pe de o parte, modernizarea şi dezvoltarea agenţilor economici cu potenţial de competitivitate şi, pe de altă parte, reorientarea, redimensionarea, închiderea parţială sau totală a unor unităţi de producţie fără perspective de a face faţă pieţei interne şi celei externe, acţiuni ce vor fi precedate de rezolvarea problemelor sociale.

Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării şi, în final finalizării privatizării. Transferul proprietăţii sectorului de stat către sectorul privat va asigura creşterea competitivităţii şi adaptarea ofertei la cerinţele pieţei interne şi externe, ţinând seama, totodată, de obligaţiile asumate în cadrul acordurilor cu organismele internaţionale. Accelerarea procesului de privatizare va pune accent pe aspectul calităţii procesului, pe atragerea investitorilor care au potenţial financiar şi tehnic şi o poziţie competitivă pe piaţă, capabili să asigure transformarea întreprinderilor preluate în operatori economici viabili si performanţi.

Un loc important îl are şi îmbunătăţirea substanţiala a mediului de afaceri, prin care se afirmă rolul fundamental pe care îl are sectorul privat pentru dezvoltarea economică şi socială susţinută, pentru relansarea economiei naţionale.

Autorităţile statului trebuie să fie decise pentru promovarea unui mediu stabil, neutru şi eficient pentru afaceri, urmărind asigurarea unui cadru economico-financiar şi legal corespunzător, printr-un complex de măsuri, cum ar fi: dezvoltarea competiţiei de piaţă, calmarea inflaţiei şi continuarea procesului de liberalizare a preţurilor, extinderea şi diversificarea instrumentelor bancare şi fluidizarea fluxurilor financiare, revizuirea şi simplificarea sistemului de impozite şi de colectare a acestora, combaterea evaziunii

64

fiscale şi vamale, stimularea investiţiilor de capital românesc şi străin, creşterea fluxului de capital străin şi a colaborării economice internaţionale, dezvoltarea capacităţii de absorbţie a inovării în mediul economic.

O pârghie hotărâtoare pentru restructurarea şi dezvoltarea economiei de piaţă este politica în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Politica în acest domeniu urmăreşte valorificarea potenţialului IMM-urilor şi a sectorului cooperatist de a contribui semnificativ la creşterea economică durabilă, la crearea de noi locuri de muncă, sprijinirea inovării şi a progresului tehnic şi tehnologic şi dezvoltarea clasei de mijloc, cea care asigură stabilitatea economică şi socială a unei ţări. Pentru perioada 2001-2004, principalul obiectiv a fost simplificarea şi îmbunătăţirea cadrului legislativ şi administrativ, susţinerea organizaţiilor de reprezentare a sectorului, îmbunătăţirea accesului IMM-urilor la finanţare şi îmbunătăţirea ofertei de servicii pentru acest domeniu.

Susţinerea în continuare a dezvoltării IMM-urilor se va realiza folosind pârghii economice, astfel încât intervenţia publică să fie limitată, transparentă şi corespunzătoare cu necesităţile întreprinderilor mici şi mijlocii, iar măsurile de sprijin să nu distorsioneze funcţionarea mecanismelor pieţei. Administrarea şi aplicarea măsurilor de sprijin va fi descentralizată către autorităţile locale sau contractată cu bănci comerciale, organizaţii neguvernamentale şi centre de servicii pentru IMM-uri.

Modificările structurale din sistemul financiar-bancar au în vedere, cu deosebire, dezvoltarea sistemului, a instituţiilor de credit şi bursiere concomitent cu creşterea eficienţei şi disciplinei financiar-bancare. Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiar-bancară va armoniza rigorile stabilităţii macroeconomice cu obiectivul creşterii sustenabile şi de durată. Politica financiar-bancară va contribui la stimularea economisirii şi a investiţiilor.

În prezent, deşi sistemul este stabil, există încă vulnerabilităţi şi slăbiciuni la nivel individual care necesită asigurarea stabilităţii de după finalizarea procesului de privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat. De asemenea, se are în vedere creşterea exigenţei în procesul de autorizare a băncilor, precum şi îmbunătăţirea reglementărilor privind verificarea şi sancţionarea băncilor sau conducătorilor care nu asigură respectarea cerinţelor prudenţiale. Se va întări cooperarea cu alte autorităţi de supraveghere, naţionale şi străine, prin încheierea unor acorduri de cooperare în domeniul supravegherii bancare. Va continua procesul de armonizare a reglementărilor prudenţiale cu cerinţele Uniunii Europene şi cu recomandările Comitetului de la Basel.

Condiţiile existente în societatea românească impun ca administraţia publică centrală şi locală să fie supusă unui proces de schimbare, reforma administraţiei realizându-se concomitent: în plan strategic (redefinirea rolulului statului, în sensul delimitării rolului statului de cel al organizaţiilor private), în plan legislativ (urmărindu-se diminuarea densităţii reglementărilor, o utilizare mai mare a legilor cadru, lăsând o marjă de manevră ridicată autorităţilor executive), în plan organizaţional (orientarea către reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor şi supleţea posibilităţilor de acţiune, în sensul creşterii puterii de a delega execuţia sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administraţie) şi în planul mentalităţii profesionale (schimbarea modurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor, dar şi a cetăţenilor).

Reforma administraţiei publice este un obiectiv central, pentru care se propun o serie de măsuri care au ca scop creşterea eficienţei sectorului public prin training intensiv, simplificarea structurilor de management public şi creşterea utilizării tehnologiei informaţiei.

Dezvoltarea agriculturii şi dezvoltarea rurală constituie cei doi piloni ai politicii de dezvoltare integrată durabilă a spaţiului rural, pentru care se prevede promovarea unui

65

amplu program de dezvoltare rurală în toate zonele ţării, în cadrul unui concept de dezvoltare rurală integrată, economică şi socială, a satului românesc. Se urmăreşte, de asemenea, asigurarea unui mediu mai favorabil pentru atragerea capitalului străin, în vederea susţinerii programelor investiţionale şi de dezvoltare a producţiei agricole în România precum şi în vederea diversificării economiei rurale.

Obiectivul principal al dezvoltării agriculturii pe termen scurt şi mediu îl constituie creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, în vederea asigurării securităţii alimentare a populaţiei, creşterea contribuţiei acestei ramuri în schimburile economice externe, în condiţiile respectării cerinţelor protejării şi ameliorării mediului înconjurător. Obiectivele propuse urmăresc atingerea parametrilor minimali de performanţă în vederea integrării în Uniunea Europeană.

Realizarea obiectivelor politicii agricole şi de dezvoltare rurală au în vedere efectele implementării unui amplu pachet legislativ cu privire la crearea unor exploataţii agricole eficiente, sprijinirea agricultorilor prin credite avantajoase destinate creşterii gradului de mecanizare, de fertilizare şi de irigare a culturilor agricole precum şi punerea în valoare a potenţialului din zonele rurale şi creşterea bunăstării locuitorilor acestor zone.

România a elaborat, până în prezent, două documente complete de programare sub forma planurilor de dezvoltare :

- Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR) 2000-2006, care a fost aprobat de Comisia Europeană în 12.12.2000 şi care fundamentează necesarul de fonduri de preaderare alocate de către Uniunea Europeana prin Programul SAPARD, ca instrument de preaderare (pre-FEOGA) dedicat sprijinirii agriculturii şi dezvoltării rurale. Strategia acestuia, contribuie la pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi la consolidarea agriculturii româneşti, pentru a putea face faţă presiunii exercitate de competiţia de pe piaţa comunitară şi, în egală măsură, pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale locuitorilor din zonele rurale.

- Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR) 2007-2013, care este înaintat Comisiei Europene spre analiză şi aprobare şi care fundamentează necesarul surse de finanţare pentru agricultura şi dezvoltarea rurală de după aderarea României la Uniunea Europeană din FEADR.

Începutul reformei structurale în agricultură l-a constituit clarificarea şi restabilirea dreptului de proprietate şi finalizarea privatizării societăţilor agricole din mediul rural, care contribuie la consolidarea exploataţilor agricole, iar adâncirea reformelor structurale presupune perfecţionarea cadrului legal şi instituţional pentru funcţionarea eficientă a pieţelor agricole şi rurale (piaţa produselor, a materiilor şi serviciilor pentru agricultură, piaţa creditului rural şi cea funciară).

Înţelegând că utilizarea intensivă a informaţiilor sporeşte spectaculos eficienţa şi productivitatea activităţilor economice şi sociale, şi în acord cu iniţiativa “Europa +”, s-a pus un accent deosebit pe dezvoltarea societăţii informaţionale. Sunt avute în vedere mai multe proiecte pentru a spori accesul pe Internet, pentru a organiza şi dezvolta comerţul electronic, precum şi pentru a furniza populaţiei servicii electronice publice. În domeniul telecomunicaţiilor, şi nu numai, cele mai multe servicii au fost deja privatizate, creându-se sectorul privat capabil să asigure performanţe pe piaţă..

66

4.1.3. Politicile sociale şi ale resurselor umane

În procesul de ajustare structurală un loc important îl constituie creşterea gradului de ocupare a populaţiei şi armonizarea legislaţiei interne privind piaţa muncii cu acquis-ul comunitar. Politica în acest sector va trece treptat de la măsuri pasive la măsuri active, punându-se mai puţin accent pe asigurarea cu mijloace financiare a şomerilor şi mai mult pe recalificarea lor şi pe crearea de locuri de muncă. Structura stimulentelor se va schimba urmărindu-se reformarea sistemului ajutoarelor de şomaj şi stimularea creierii de noi locuri de muncă.

Politicile sociale şi cele privind resursele umane sunt construite în baza prevederilor Cartei Sociale Europene revizuite şi a Codului Social European. Ele vor reflecta practicile instituite de Uniunea Europeană şi dezvoltate de modelul social european. Principalele obiective în domeniul resurselor umane şi al politicii sociale urmăresc, de asemenea, implementarea reformei în domeniul muncii, educaţiei, culturii, sănătăţii şi sistemului social.

Educaţia şi formarea continuă este o prioritate naţională care va fi concentrată pe dezvoltarea unor factori decisivi: asigurarea educaţiei de bază pentru toţi, capacitatea de autoperfecţionare a sistemului educaţional, învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică, formarea continuă în contextul societăţii educaţionale.

Politica în domeniul culturii se bazeaza pe o strategie modernă, compatibilă cu modelele europene, reflectând principiile de bază ale Comunităţii Europene şi asigurând condiţiile pentru satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor culturale ale cetăţenilor, atât la nivel local cât şi naţional. Cultura este tratată ca un factor major pentru realizarea coeziunii sociale, fiind recunoscută ca o resursă importantă de dezvoltare, reforma culturală recunoscând valoarea moştenirii naţionale în contextul culturii mondiale.

Politica socială vizează diferitele categorii de populaţie care întâmpină dificultăţi în procesul de tranziţie economică (persoane cu handicap, persoane în vârstă sărace etc.) şi se referă la îmbunătăţirea sistemului de pensii, axarea pe măsuri active în domeniul ocupării populaţiei şi protecţiei şomerilor, armonizarea legislaţiei cu normele Uniunii Europene, lupta împotriva sărăciei şi continuarea reformelor sistemului de ocrotire a copiilor.

În noul context economic al României, populaţia tânără este o categorie vulnerabilă. În cursul acestui an a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru Tineret, care asigură şi o viziune, din perspectiva regiunii balcanice, asupra rolului tineretului în asigurarea stabilităţii în această zonă.

România a făcut progrese evidente în ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei rrome. In anul 2003 a fost adoptată “Strategia pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei rrome din România”. România promovează în mod activ o politică pozitivă pentru protejarea minorităţilor. Identităţile culturale şi lingvistice sunt apărate prin intermediul sistemului educaţional.

4.1.4. Politicile de protecţie a mediului

România a aderat la majoritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind mediul şi protecţia naturii. Prevederile acestor documente sunt preluate în legislaţia românească, în conformitate cu prevederile Constituţiei. După participarea la Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, România şi-a sporit semnificativ măsurile de soluţionare a

67

problemelor de mediu. Acordul de Asociere între România şi Uniunea Europeană prevede că politicile de dezvoltare în România trebuie să fie bazate pe principiul dezvoltării durabile şi că acestea trebuie să ia în considerare potenţialele efecte asupra mediului.

Politica de protecţie a mediului este concepută ca parte integrantă a programului de dezvoltare şi restructurare economică şi are ca scop armonizarea politicii şi practicii româneşti în domeniul mediului cu directivele Uniunii Europene în domeniu. Politica în domeniul mediului se referă nu numai la măsurile şi acţiunile de refacere a zonelor afectate, ci şi la cele de prevenire a producerii altor dezastre.

În cadrul Planului Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar de Mediu, România va asigura transpunerea legislativă a acquis-ului comunitar de mediu, în special, în domeniile evaluării impactului asupra mediului (calitatea aerului, a apei, managementul deşeurilor, controlul poluării industriale, a substanţelor chimice şi a zgomotului), dar va asigura şi întărirea capacităţii instituţionale specifice.

Prin Bugetul de stat, vor fi asigurate cu prioritate fonduri pentru co-finanţarea proiectelor incluse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM), a căror principală sursă de finanţare o reprezintă fondurile alocate de Uniunea Europeana prin instrumentul de preaderare ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de pre-Aderare), care vor continua cu alocarea fondurilor structurale, începând cu anul 2007.

4.1.5. Politica regională

Cadrul legal al politicii şi dezvoltării regionale este asigurat, în principal, de Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul instituţional, competenţele şi instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare regională în România.

Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referă la diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate, prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării interregionale interne şi internaţionale care contribuie la progresul economic şi social.

Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează: promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în vederea

îmbunătăţirii competitivităţii şi realizării unei creşteri economice permanente; promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase şi a reţelei de localităţi; creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine propriul proces de dezvoltare; crearea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul la informare, cercetare-dezvoltare

tehnologică, educaţie şi formare continuă a populaţiei din zonele periferice; promovarea unor politici diferenţiate, conform unor particularităţi zonale; reducerea decalajelor de dezvoltare dintre judeţe, dintre mediul urban şi rural,

dintre zonele centrale şi periferice; prevenirea apariţiei unor zone probleme.

Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat şi etapizat, prin implementarea Planului Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR), care este parte integrantă a Planului Naţional de Dezvoltare. Prin PNDR sunt stabilite şi fundamentate priorităţile naţionale de dezvoltare regională, identificate măsurile şi programele prin care se pot realiza, este asigurat cadrul instituţional pentru implementarea acestora. Măsurile, programele şi proiectele regionale sunt finanţate din resurse interne, concentrate în Fondul Naţional de Dezvoltare Regională şi resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar acordat României de către Uniunea Europeana în cadrul Programului Phare - componenta coeziune economică şi socială.

68

PNDR se realizează în cadrul unui larg parteneriat între instituţiile administraţiei centrale şi locale, agenţiile de dezvoltare regională, alte instituţii neguvernamentale, numeroase alte autoritati şi organisme cu activitate relevantă pentru dezvoltarea ţării, precum şi parteneri economici şi sociali.

Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al cooperării transfrontaliere este promovarea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor de graniţă prin identificarea şi valorificarea oportunităţilor de cooperare.

Obiectivul general al Planului National de Dezvoltare (PND) este orientarea şi stimularea dezvoltării economice şi sociale a ţării pentru obţinerea unei creşteri economice durabile şi crearea de locuri de muncă stabile. Un rol important în realizarea acestui obiectiv îl are stabilirea axelor naţionale prioritare de dezvoltare, pe baza cărora se vor elabora şi implementa măsuri, programe şi proiecte care să concretizeze aceste priorităţi.

Un bun exemplu de document de programare este Planul Naţional de Dezvoltare (PND) pentru perioada 2004-2006, elaborat la solicitarea Comisiei Europene începând cu anul 2000. Ca particularitate, faţă de versiunile anterioare, PND 2004 -2006 cuprinde perioada până la aderare, iar modul de elaborare precum şi conţinutul acestui document este in concordanţă cu metodologia Uniunii Europene şi respecta principiile fundamentale ale Uniunii Europene de alocare a fondurilor structurale: concentrarea, programarea, parteneriatul, adiţionalitatea, subsidiaritatea. Prin Memorandumul privind elaborarea PND 2004-2006, promovat în şedinţa de Guvern din data de 20 februarie 2003, s-au lansat în mod oficial lucrările pentru noua perioadă de programare, subliniindu-se importanţa documentului pentru procesul de integrare a României în Uniunea Europeana. Etapele elaborării PND au fost prezentate in Planul de Lucru pentru elaborarea documentelor de planificare pentru PND 2004-2006, ataşat Memorandumului privind elaborarea PND 2004-2006, prin care s-au reactualizat orientările metodologice pentru pregătirea planului.

Pentru constituirea grupurilor de lucru în vederea elaborarii analizelor sectoriale, a propriilor strategii şi, după caz, a Programelor Operaţionale Sectoriale, precum şi pentru desemnarea reprezentanţilor în cadrul structurii parteneriale naţionale – Comitetul Interministerial pentru elaborarea PND, au fost elaborate de catre fostul Minister al Dezvoltării şi Prognozei, în baza Hotararii Guvernului nr. 1323/2002 privind elaborarea în parteneriat a PND, îndrumări metodologice, adresate ministerelor şi celorlalte instituţii şi organizaţii la nivel naţional.

De asemenea, au fost elaborate îndrumări metodologice menite să stabilească contribuţia nivelului regional şi naţional la elaborarea PND, precizând baza comună de informaţii pe care Planurile de Dezvoltare Regională trebuie să le ofere nivelului naţional, pentru fundamentarea PND

A fost intocmit un plan de lucru marcând reperele calendaristice pentru procesul de elaborare a PND 2004-2006, menţionând atât termenele pentru activităţile desfăşurate de Agenţiile de Dezvoltare Regionala (ADR), cât şi cele desfăşurate de nivelul central, în scopul corelării etapelor de elaborare a acestui document de importanţă naţională.

Procesul de elaborare a unui PND se desfăşoară pe două nivele, şi anume: nivelul naţional, unde sunt clarificate politicile sectoriale (unele, cu un puternic

impact teritorial, cum sunt transportul, cercetarea, mediul, industria, dezvoltarea rurală, ocuparea forţei de munca) şi importanţa acestor politici pentru implementarea strategiei naţionale de dezvoltare regională şi reducerea disparităţilor teritoriale interne. De asemenea, la acest nivel este stabilită strategia privind orientarea şi coordonarea acelor investiţii la nivel naţional şi regional care au efect asupra

69

dezvoltării economice şi sociale regionale echilibrate. Tot la acest nivel se realizează programarea financiară a obiectivelor prioritare de dezvoltare şi a măsurilor din PND, pe baza unor programe financiare multianuale elaborate în strânsă corelare cu prevederile bugetului de stat pe anii viitori. Pe măsura elaborării documentului se realizează şi o evaluare ex-ante, conform reglementărilor Comisiei Europene, cu experţi străini.

nivelul regional unde au fost create şi organizate, pe baza specificului regional, parteneriatele proprii pentru elaborarea PDR-urilor. La acest nivel se întocmesc analizele economice şi sociale la nivel regional şi în baza lor analizele diagnostic care ajută la identificarea problemelor regionale cheie. Elaborarea documentelor la nivel regional beneficiază de sprijinul programelor de twinning (înfrăţire) regionale.

4.2 Armonizarea legislaţiei şi crearea structurilor instituţionale pentru gestionarea fondurilor structurale

Datorită complexităţii şi implicaţiilor majore ale angajamentelor privind armonizarea cadrului legislativ, privind dezvoltarea structurii instituţionale şi aplicarea principiilor şi mecanismelor specifice gestionării asistenţei acordate de către Comisia Europeană, au fost elaborate acte normative care constituie bazele pregătirii instituţionale pentru implementarea asistenţei comunitare şi sunt în curs analize pentru definirea relaţiilor şi mecanismelor necesare pentru asigurarea concordanţei cu cerinţele Regulamentelor comunitare.

Pentru consolidarea gestionării eficiente a fondurilor nerambursabile acordate de Uniunea Europeana prin programele Phare, ISPA şi SAPARD a fost adoptată Legea nr. 231/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 6/24.01.2002 privind modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.63/1999 (aprobata prin Legea nr. 22/2000) referitoare la gestionarea fondurilor nerambursabile alocate României de către Comunitatea Europeană, precum şi a fondurilor de co-finanţare aferente acestora. Ordonanţa prevede organizarea şi exercitarea auditului public intern şi a controlului financiar preventiv în toate structurile de implementare. Prin acest act normativ, Ministerul Finanţelor Publice este abilitat să avizeze normele metodologice specifice privind organizarea şi exercitarea auditului public intern pentru operaţiunile finanţate din contribuţia financiară a Comunităţii Europene, să evalueze la toate structurile de implementare modul de aplicare a acestor norme, precum şi să efectueze inspecţii la toate structurile de implementare.

În Hotărârea Guvernului nr. 1010/2002 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului interministerial pentru programe şi obiective de investiţii de mare importanţă, sunt create premizele accelerării procesului de modernizare economico-socială a României. Comitetul interministerial are sarcina de a elabora un program de investiţii de interes naţional pe termen mediu şi lung, în concordanţa cu cerinţele Planului Naţional de Dezvoltare pentru perioada 2002-2005, respectiv ale Programului Economic de Preaderare la Uniunea Europeană.

Pentru a îndeplini angajamentele asumate prin Documentul de poziţie privind Capitolul 21 «Politica Regională şi Coordonarea Instrumentelor Structurale» şi pentru a pregăti premisele creării, până la data aderării, a unui cadru instituţional operaţional, prin Hotărârea Guvernului nr. 1555/2002, au fost desemnate instituţiile şi organismele responsabile cu coordonarea, implementarea şi gestionarea asistenţei financiare comunitare prin Instrumentele Structurale. Acest act normativ crează cadrul legislativ necesar pentru ca instituţiile implicate în managementul şi implementarea viitoarelor programe structurale să-şi poată defini responsabilităţile şi atribuţiile, precum şi măsurile

70

necesare pentru dezvoltarea capacităţii instituţionale şi administrative adecvate, corespunzător regulamentelor Uniunii Europene.

Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională a fost modificată şi completată, într-o primă etapă, prin Ordonanţa Guvernului nr. 27/2003. Prin acest act normativ se stabileşte obligativitatea avizării statutului de organizare şi funcţionare a fiecarui ADR de către autoritatea centrală şi se introduce responsabilitatea consiliilor judeţene, a celor locale, inclusiv a municipiului Bucureşti, de a adopta hotărâri în vederea aplicării deciziilor Consiliilor pentru Dezvoltare Regională, în termen de 30 de zile de la data comunicării lor. Potrivit atribuţiilor care îi revin în utilizarea fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru dezvoltarea regională, precum şi a calităţii sale de Agenţie de Implementare a Programului Phare – „Coeziune economică şi socială”, totodată, autorităţii centrale, Ministerului Integrării Europene, i se conferă rolul de auditor al gestionării de către ADR a fondurilor care constituie Fondul pentru Dezvoltare Regională. În etapa următoare, Legea nr. 151/1998 urmează a fi modificată şi completată, astfel încât să ofere cadrul general adecvat, legal şi instituţional pentru implementarea Instrumentelor Structurale.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1323/2002 privind elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare, au fost reglementate rolul şi atribuţiile partenerilor implicaţi în elaborarea PND, precum şi structurile parteneriale create la nivel naţional şi regional pentru analiza şi punerea de acord asupra priorităţilor naţionale de dezvoltare regională ce vor fi incluse în PND 2004 -2006. Hotărârea stabileşte, de asemenea, cu mai multă claritate, rolul ministerelor, al Agenţiilor de Dezvoltare Regională şi al altor instituţii implicate în elaborarea PND. Intrarea acesteia în vigoare, a accelerat procesul de realizare a parteneriatelor naţionale şi regionale, care erau deja în curs de organizare: grupurile de lucru create atât la nivel regional/judeţean, cât şi la nivel naţional, în cadrul ministerelor sau între acestea. Structurile parteneriale nou create pentru elaborarea PND sunt: Comitetul Interinstitutional pentru elaborarea PND (CIP), care include reprezentanţi

ai ministerelor, ADR-urilor, altor instituţii publice centrale, institute de cercetări şi instituţii de învaţământ superior, precum şi reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali, care prin reprezentarea nivelului regional, nu este numai un organism de coordonare interministerială, ci interinstituţională, ceea ce face posibilă corelarea, în cadrul acestei structuri, a obiectivelor de dezvoltare sectorială cu cele regionale.

Comitetele Regionale pentru elaborarea Planurilor de Dezvoltare Regionale (CRP) includ reprezentanţi ai ADR–urilor, reprezentanţi ai Prefecturilor, Consiliilor Judeţene, serviciilor descentralizate ale instituţiilor publice centrale, instituţii de învăţământ superior şi institute de cercetări, precum şi reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali. CRP-urile sunt reprezentate în CIP de coordonatorii lor, având posibilitatea nu numai de a prezenta şi susţine obiectivele prioritare de dezvoltare ale regiunilor, ci de a participa direct, efectiv, la analiza si dezbaterea priorităţilor sectoriale de dezvoltare şi la armonizarea obiectivelor regionale cu cele sectoriale, precum şi la întreg procesul de realizare a consensului, între partenerii implicaţi, asupra priorităţilor de dezvoltare stabilite în PND.

Legea auditului public intern nr. 672/2002 aduce noi reglementări în legătură cu organizarea şi desfăşurarea auditului public intern în România, astfel aceasta defineşte modul de desfăşurare a auditului public intern şi crează organisme noi cu atribuţii foarte clare, cum ar fi: Comitetul de Audit Public Intern (CAPI), cu rol consultativ, acţionand pentru

definirea strategiei şi îmbunătăţirea activităţii de audit public intern, în sectorul public;

71

Unitatea Centrala de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI), ce are ca obiectiv, printre altele elaborarea, conducerea şi aplicarea unei strategii unitare în domeniul auditului public intern, precum şi monitorizarea la nivel naţional a acestei activităţi;

Compartimentele de audit public intern din entităţile publice.Au fost emise normele de aplicare a Legii auditului public intern nr. 672/2002,

aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 38/2003 şi de asemenea, prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 880/2002 a fost aprobat Codul privind conduita etică a auditorului intern.

Acest context legislativ a permis elaborarea pistelor de audit public intern pentru auditarea programelor comunitare PHARE, ISPA şi SAPARD, care au fost aprobate prin ordine ale ministrului finanţelor publice (Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1778/2002 - ISPA Fondul Naţional; nr. 1781/2002 - ISPA ; nr. 1777/2002 - Phare ; nr. 1779/2002 - Phare Fondul Naţional; nr. 1780/2002 - SAPARD).

Au fost elaborate normele metodologice privind auditarea programelor Phare, ISPA si SAPARD, aprobate de asemenea prin ordine ale ministrului finanţelor publice (Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1706/2002 - ISPA ; nr. 881/2002 - ISPA; Fondul Naţional nr. 867/2002 - SAPARD)

Referitor la controlul financiar preventiv , a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 267/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, prin care, în realizarea obiectului său de activitate stabilit de legislaţia în vigoare, Ministerul Finanţelor Publice reglementează controlul financiar preventiv şi exercitarea controlului financiar preventiv delegat în scopul constituirii şi utilizării legale şi eficiente a fondurilor publice.

Corelarea textelor legale privind controlul financiar preventiv cu prevederile strategiei în domeniul controlului financiar public intern din Documentul de poziţie al României în cadrul negocierilor România - Uniunea Europeană, Capitolului 28 Controlul financiar, s-a realizat prin adoptarea Legii nr. 84/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv. În aplicarea prevederilor acestei legi, se vor desemna, de către ordonatorii principali de credite, inclusiv pentru agenţiile de implementare şi plată, de Fondul Naţional de Preaderare, persoanele care vor exercita controlul preventiv propriu şi care vor primi acordul Ministerului Finanţelor Publice.

Ministerul Finanţelor Publice, prin atribuţiile ce-i revin, va exercita controlul financiar preventiv delegat la ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului oricărui fond special, la entităţile publice cu risc ridicat, dar şi la operaţiunile ce se derulează din fondurile europene (de pre-aderare), urmând ca, după data aderării României la Uniunea Europeană, controlul financiar preventiv să fie integrat în sfera răspunderii manageriale. În aceste condiţii, fondurile structurale şi de coeziune vor fi supuse procedurilor de control financiar preventiv, în perspectiva, în care această formă de control va fi integrată în totalitate în sfera răspunderii manageriale.

Ministerul Finanţelor Publice va asigura îndrumarea metodologică şi va coordona pregătirea profesională, inclusiv prin programele de twinning, a persoanelor desemnate să exercite funcţia de control financiar preventiv propriu, cu atribuţiile prevăzute de lege.

Prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 522/2003 au fost aprobate Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv. În baza acestor norme se vor întocmi, de către ordonatorii principali de credite, inclusiv de către agenţiile de implementare şi plată, norme metodologice specifice privind exercitarea controlului financiar preventiv propriu, inclusiv asupra tuturor fondurilor

72

europene. Potrivit prevederilor legii menţionate, normele metodologice specifice vor fi supuse avizului Ministerului Finanţelor Publice, ca organism de coordonare şi îndrumare metodologică în domeniul controlului financiar preventiv.

4.3 Instituţiile şi organismele responsabile cu coordonarea, implementarea şi gestionarea fondurilor structurale

Instituţiile desemnate prin Hotărârea Guvernului nr. 1555/2002, cu modificările ulterioare, pentru a îndeplini rolul de autorităţi de management şi de plata în gestionarea Fondurilor Structurale sunt următoarele:a) Ministerul Integrării Europene desemnat iniţial ca Autoritate de Management pentru

Cadrul de Sprijin Comunitar, cu rolul de a asigura coordonarea implementării asistenţei financiare comunitare din Fondurile Structurale, rol care începând cu anul 2004 a fost preluat de Ministerului Finanţelor Publice. Se asigură astfel, continuitatea actualelor responsabilităţi privind coordonarea naţionala a fondurilor de pre-aderare şi postaderare, beneficiind de experienţa acumulată şi de un personal pregătit.

b) Pentru gestionarea financiară a Fondurilor Structurale a fost stabilit un organism unic -Agenţia Naţională de Plăţi, în cadrul Ministerului Finanţelor Publice. Prin desemnarea unei Agenţii Naţionale de Plăţi, unice, s-a urmărit simplificarea fluxului financiar prin concentrarea activităţilor într-o singură instituţie responsabilă, o coordonare mai rapidă şi nebirocratică şi implicarea unui personal specializat.

c) Pentru fiecare Program Operaţional sunt desemnate Autorităţi de Implementare, respectiv:

- Agenţiile pentru Dezvoltare Regionala (ADR) pentru implementarea sub-programelor regionale;

- Centrul Naţional de Management Programe pentru implementarea Programului Operaţional Sectorial pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovare;

- Agenţia Naţionala pentru Ocuparea Forţei de Muncă pentru implementarea Programului Operaţional Sectorial pentru politica socială şi de ocupare a forţei de muncă;

- Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru implementarea Programului Operaţional Sectorial pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit (pentru fondurile de preaderare);

- Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (pentru fondurile structurale de după aderare);

- Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit- fostul SAPARD (pentru fondurile structurale de după aderare);

Sunt de asemenea precizate atribuţii specifice, în concordanţă cu dispoziţiile regulamentelor comunitare, pentru Autoritatea de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar, pentru Autorităţile de Management pentru Programele Operaţionale, precum si pentru Autorităţile de Implementare.

Pentru implementarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1555/2002 şi dezvoltarea capacităţii administrative adecvate, toate ministerele desemnate, au elaborat planuri de acţiune şi măsuri concrete având în vedere următoarele aspecte:

- definirea clară a rolului, responsabilităţilor şi funcţiilor fiecărei autorităţi desemnate, atât la nivel naţional cât şi la nivel regional, precum şi a relaţiilor dintre acestea şi celelalte organisme implicate în asigurarea funcţionalităţii sistemului de gestionare a Fondurilor Structurale;

73

- precizarea modalităţilor de transformare/integrare a actualelor structuri create pentru utilizarea fondurilor de pre-aderare în structuri specifice Fondurilor Structurale;

- stabilirea calendarului precis privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestor structuri în cadrul instituţiilor şi organismelor desemnate;

- identificarea şi evaluarea resurselor (materiale şi umane) necesare funcţionării eficiente a acestor structuri ;

- definirea strategiei de pregătire a personalului implicat în gestionarea şi implementarea Fondurilor Structurale;

- identificarea măsurilor concrete de dezvoltare a capacităţii administrative şi stabilirea calendarului realizării acestora;

- precizarea mecanismelor de cooperare inter-institutională, la nivel naţional şi regional, a modalităţilor de transferare a atribuţiilor între Autorităţile de Management şi organismele de implementare şi între Agenţia Naţională de Plăţi şi organismele de implementare;

- precizarea calendarului şi a modalităţii de organizare a procesului de programare, rolul şi sarcinile instituţiilor implicate la nivel naţional şi regional în diferite faze ale programării, finanţării, evaluării şi monitorizării asistenţei prin Fondurile Structurale;

- dezvoltarea sistemelor şi procedurilor prin care se va asigura aplicarea principiilor fundamentale ale Fondurilor Structurale: concentrarea, programarea, parteneriatul, subsidiaritatea, adiţionalitatea;

- precizarea legislaţiei şi procedurilor prevăzute a fi adoptate, precum şi modificările care sunt necesare asupra cadrului legislativ existent pentru a asigura conformitatea cu acquis-ul comunitar şi implementarea efectivă a Fondurilor Structurale şi precizarea calendarului de adoptare a acestei legislaţii.

4.4. Formarea şi pregătirea profesională a personalului implicat în implementarea şi gestionarea fondurilor structurale

În vederea creşterii capacităţii instituţionale şi a întăririi capacităţii administrative pentru implementarea instrumentelor structurale, se continuă derularea programelor de formare şi pregătire profesională a personalului implicat în implementarea instrumentelor de preaderare, instruirea acestuia fiind focalizată pe pregătirea pentru Fondurile Structurale.

În cadrul proiectului naţional de twinning “Sprijin pentru implementarea Planului naţional de dezvoltare”, angajaţii fostului Minister al Dezvoltării şi Prognozei (preluaţi de Ministerul Integrăii Europene) au beneficiat de cursuri în domeniul Fondurilor Structurale, politicii de dezvoltare regională şi extinderea Uniunii Europene, control financiar şi audit intern, strategia dezvoltării resurselor umane şi managementul acestora, cursuri susţinute de experţi britanici. În paralel, Institutul Naţional de Administraţie a furnizat cursuri de pregătire pentru o parte din funcţionarii publici.

A continuat derularea Programului de Training pentru Dezvoltare Regională 2001-2005, elaborat în cadrul proiectului de twinning RO98/IB/SPP/01, actualizat prin proiectul de twinning din cadrul Phare 2000. La nivel regional, prin cele opt proiecte de twinning, cu state membre partenere, din cadrul Phare 2000 , au fost elaborate strategiile regionale de training. De asemenea, a fost creată o baza unică de date privind pregătirea profesională a personalului implicat în programele de dezvoltare regională, pentru perioada 2001-2003.

74

Agentia SAPARD şi Directia Dezvoltare Rurală, precum şi întregul personal din cadul Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului au derulat programe de instruire a personalului în vederea creşterii capacităţii instituţionale atât pentru Programul SAPARD, cât şi pentru implementarea fondurilor structurale (Phare 2000/IB/AG 01-02 componenta de pregătire profesională).

Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului a beneficiat de asistenţă tehnică angajată pentru progarmul de pre-aderare ISPA. Consultantul a ajutat la definirea clară a rolurilor, funcţiilor şi responsabilităţilor instituţiilor şi persoanelor responsabile în prezent cu managementul şi monitorizarea fondurilor prestructurale şi care vor prelua gestiunea fondurilor acordate din Fondul de Coeziune

Prin programul de twinning "Întărirea capacităţii instituţionale privind auditul intern şi controlul financiar" Ministerul Finanţelor Publice furnizează cursuri de pregătire pentru auditorii interni. De asemenea, cu sprijinul asistenţei tehnice asigurată prin programul RO 006.06.01 Europe Aid/113655/D/SV/RO şi Deloitte&Touche, auditorii publici interni din România beneficiază de pregătire pentru obţinerea certificatului IIA.

În cadrul proiectelor de twinning „Implementarea Planului Naţional de Dezvoltare” – şi „Întărirea Auditului Intern şi a Controlului Financiar”, au avut loc întâlniri între specialiştii fostului Minister al Dezvoltării şi Prognozei (preluaţi de Ministerul Integrării Europene) şi ai Ministerului Finanţelor Publice (inclusiv Fondul Naţional de Pre-Aderare), privind elaborarea unui Îndrumar pentru analiza conformităţii legislaţiei autohtone financiare în vigoare cu reglementările financiare ale Fondurilor Structurale.

Extinderea descentralizării în managementul fondurilor de pre-aderare (EDIS) constituie una din preocupările majore la toate nivelurile instituţionale, un mare număr de activităţi fiind focalizate pentru realizarea, în timp util, a tuturor etapelor necesare acreditării EDIS. În prezent este în derulare proiectul de asistenţă tehnică ”Sprijin pentru monitorizarea şi evaluarea proiectelor de dezvoltare regională” pentru iniţierea pregătirii specialiştilor cu procedurile EDIS.

În acest context, în vederea unei evaluări reale a capacităţii administrative a ADR-urilor în scopul trecerii la EDIS, pe lângă activităţile specifice derulate prin proiectele de twinning regionale, o componentă de asistenţă tehnică a Programului Phare 2000 a fost dedicată nivelului regional şi are printre obiective evaluarea stadiului dezvoltării capacităţii administrative a ADR-urilor, inclusiv propuneri pentru asigurarea unei structuri minime şi unitare la nivelul acestora, care să fie în măsură să asigure îndeplinirea atribuţiilor de către autorităţile de implementare.

Proiectul de asistenţă tehnică menţionat a urmărit sprijinirea ADR-urilor în întărirea capacităţii lor de a gestiona programe de dezvoltare regională prin implementarea unor proceduri de monitorizare, evaluare şi control adecvate, în conformitate cu cerinţele EDIS şi cu responsabilităţile care le sunt delegate. S-a avut în vedere asigurarea unui management şi control adecvat al programelor de dezvoltare regională prin integrarea sistemului informatic de monitorizare de la nivelul fiecărui ADR cu sistemul informatic de monitorizare de la nivel central, intr-o aplicatie integrată.

75

CAPITOLUL V

DECALAJE AGRICOLE ŞI DEZVOLTAREA REGIONALĂ

ÎN ROMÂNIA

5.2. Programele de preaderare promovate de Uniunea Europeană în România

Politica de solidaritate a Uniunii Europene este complexă, nu se limitează numai la nevoile actualelor state membre ci, în concordanţă cu strategia de extindere a Uniunii, are în vedere şi ţările în curs de aderare. Pentru acestea au fost create instrumente financiare specifice, ce au rolul de a reduce decalajele de dezvoltare dintre ţările în curs de aderare şi statele comunitare şi de a le pregăti din punct de vedere instituţional şi al managementului, încă înainte de aderare, pentru utilizarea fondurilor structurale.

Ţările candidate la aderare, în decursul timpului, au fost clasificate în două mari categorii : ţările Europei Centrale şi de Est (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Bulgaria, România, Estonia, Letonia şi Lituania) şi ţările Europei Mediteraniene (Cipru, Malta şi Turcia). Pentru dezvoltarea acestor ţări, alături de „parteneriatele de aderare” au fost create instrumente financiare şi aranjamente specifice pentru a răspunde nevoilor acute din domeniile : infrastructură, industrie, servicii, întreprinderi mici şi mijlocii, agricultură şi protecţia mediului. Din perspectiva politicii regionale, începând cu anul 2000, UE sprijină statele candidate din Europa Centrală şi de Est în eforturile acestora de pregătire pentru aderare prin trei instrumente financiare : PHARE, ISPA şi SAPARD.

5.2.1. Programul PHARE

Scopul şi obiectivele programului PHARE în România

PHARE este primul instrument financiar nerambursabil conceput de Uniunea Europeană în 1989, prin Reglementarea Comisiei Europene nr.3906/1989, pentru a sprijini ţările din Europa Centrală şi de Est în evoluţia lor către o societate democrată şi economie de piaţă. Destinat iniţial Poloniei şi Ungariei ( denumirea completă a programului PHARE fiind „Pologne et Hongrie - Aide a la Restructuration Economique”), programul s-a extins treptat şi la alte ţări din Europa Centrală şi de Est (România, Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia şi Slovacia), oferind, totodată, asistenţă tehnică şi economică şi altor ţări din regiune (Albania, Bosnia-Herţegovina, Macedonia).

Prin hotărârea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, PHARE a devenit instrument financiar al strategiei de preaderare la Uniunea Europeană. Programul PHARE se concentrează asupra următoarelor trei obiective principale, fiecare beneficiind de aproximativ o treime din fondurile alocate:

Dezvoltarea instituţionalăSprijinul pentru dezvoltarea instituţională se acordă pentru susţinerea guvernelor

ţărilor candidate în implementarea legislaţiei comunitare.Un instrument de mare

76

importanţă în domeniul dezvoltării instituţionale este înfrăţirea instituţională (twinning), care implică detaşarea unor funcţionari publici ai Uniunii Europene în ţările candiate pentru a conlucra efectiv cu funcţionarii publici din ţara candidată.

Procesul se desfăşoară astfel: Comisia Europeană identifică lacunele din administraţia ţărilor candidate, ţara candidată elaborează un proiect de reformă a administraţiei, după care Comisia solicită statelor membre să mobilizeze o echipă de experţi, condusă de un lider de proiect şi un consilier pe probleme de preaderare, care să sprijine ţara candidată în reformarea propriei administraţii. Această metodă pragmatică, de abordare, caz cu caz, a reformei administraţiei publice s-a dovedit a fi utilă.

Alături de înfrăţirea instituţională există şi alte mecanisme importante pentru susţinerea dezvoltării instituţionale, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

- furnizarea expertizei în domeniul acquis-ului prin TAIEX;- reforma administraţiei publice şi a organismelor de reglementare prin

programul SIGMA;- proiecte de asistenţă tehnică elaborate de către firmele de consultanţă selectate

prin licitaţie (exemplu: proiectul lansat în domeniul proprietăţii intelectuale). Sprijinirea implementării acquis-ului comunitar în diverse sectoare de activitateSprijinul investiţional se acordă pentru susţinerea ţărilor candidate în efortul de a-

şi alinia activităţile industriale şi infrastructura de bază la standardele UE, prin mobilizarea de fonduri necesare în următoarele domenii: concurenţa, energia, legislaţia socială şi cea a muncii, normele veterinare şi fito-sanitare, legislaţia produselor industriale, protecţia consumatorilor, comerţul, justiţia şi afacerile interne.

Coeziune economică şi socialăFondurile alocate coeziunii economice şi sociale au ca scop dezvoltarea unei

economii de piaţă funcţionale şi a capacităţii de a face faţă presiunilor concurenţiale caracteristice pieţei unice.

Aşa cum se poate desprinde din obiectivele programului, finanţarea prin PHARE urmăreşte atingerea următoarele aspecte principale: creşterea activităţii sectorului productiv; dezvoltarea resurselor umane şi îmbunătăţirea mediului de afaceri.

Programul PHARE pentru România (2002) a avut componenta de bază coeziunea economică şi socială , căruia i s-au alocat aproximativ 107 milioane Euro , care a vizat următoarele domenii principale :

- consolidarea instituţională pentru a adopta o viziune interministerială a Programelor de Coeziune Economică şi Socială;

- investiţii pentru reabilitarea sistemului de instruire tehnică şi profesională (TVET) şi pentru dezvoltarea sectorului de resurse umane;

- infrastructura regională pentru a identifica, dezvolta şi implementa proiecte de infrastructură care corespund priorităţilor dezvoltării regionale.

În cadrul programului PHARE pentru România (2003), contribuţia UE pentru coeziunea economică şi socială a fost de aproximativ 112 milioane Euro , iar în anul 2004 suma totală alocată, pe cele trei componente, a fost de cca 405 milioane Euro .

Scenariul financiar pentru programul PHARE în perioada 2000-2006

În perioada 2000-2006, Comunitatea Europeană oferă asistenţă financiară ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est prin intermediul a trei instrumente: Programul PHARE (Reglementarea Consiliului nr.3906/1989), ISPA (Reglementarea Consiliului nr.1267/1999) şi SAPARD (Reglementarea Consiliului nr.1268/1999).

77

Ca urmare a creării celor două noi instrumente: ISPA şi SAPARD, sprijinul investiţional acordat prin programul PHARE a trebuit să fie reorientat, astfel încât să se evite orice suprapunere de susţinere financiară. Asistenţa oferită prin fiecare dintre aceste instrumente este coordonată în conformitate cu Reglementarea Consiliului nr.1266/1999 şi este acordată în cadrul general creat de Acordurile de asociere încheiate între Uniunea Europeană şi ţările candidate, ţinând cont de obiectivele Parteneriatelor pentru Aderare (PA), ale Programelor Naţionale pentru Adoptarea Acquis-ului comunitar (PNAA), ale Planurilor Naţionale de Dezvoltare (PND), etc. Structura fondurilor alocate, pentru zece ţări, prin programul PHARE, pentru perioada 1995 – 2006, este prezentată în tabelul 5. 2.

Tabelul nr.5.2.Structura fondurilor alocate prin programul PHARE

pentru perioada 1995 - 2006

Ţara Alocarea medie anuală PHARE

1995-1999(mil. Euro)

Alocarea medie anuala PHARE

2000-2006(mil. Euro)

Bulgaria 83 100Cehia 69 79

Estonia 24 24Ungaria 96 96Letonia 30 30Lituania 42 42Polonia 203 398

România 110 250Slovacia 48 49Slovenia 25 25

Total 730 1093Sursa : date furnizate de Ministerul Integrării Europene

Din analiza structurii pe ţări a alocărilor comunitare rezultă că Polonia este principala benefiară a programului PHARE, acestei ţări fiindu-i alocate anual, în medie, 203 mil. Euro în perioada 1995-1999 (27,8 % din total), respectiv 398 mil. Euro în perioada 2000-2006 ( 36,4 % din total).

România este considerată ca a doua beneficiară a Programului PHARE din punct de vedere a fondurilor alocate la nivel de ţară, suma anuală fiind de 110 mil. Euro, în perioada 1995-1999 (15,1 % din totalul sumei alocate), respectiv 250 mil. Euro în perioada 2000-2006 (22,9 % din total).

Alocările din fondurile PHARE pentru Polonia şi România reflectă locul ocupat de cele două ţări în suprafeţele totale şi în polulaţiile totale ale celor zece ţări.

Etapele derulării unui program PHAREProgramele comunitare sunt prezentate sub forma unui set de programe, pentru o

perioadă de mai mulţi ani, în scopul promovării cooperării între statele membre în diferite domenii de activitate. Destinate, în principiu, exclusiv statelor membre, aceste programe au fost deschise treptat participării ţărilor candidate pentru pregătirea în vederea aderării.

Programele europene sunt caracterizate printr-un grad redus de risc în ce priveşte realizarea proiectelor finanţate, datorită rigurozităţii cu care se desfăşoară procedurile de

78

atribuire şi realizare a acestor proiecte . Etapele derulării unui program PHARE sunt : programarea, implementarea şi monitorizarea (analiza şi evaluarea) .

Programarea PHARE

Programarea este un proces în care sunt implicate cele două părţi : Comisia Europeană şi guvernele ţărilor partenere, la nivel politic şi administrativ, în care se stabilesc domeniile prioritare pentru finanţările PHARE şi se discută programele anuale sectoriale specifice.

După ce părţile – Comisia şi guvernele ţărilor partenere – ajung la un acord cu privire la ceea ce urmează a se finanţa, se elaborează un Memorandum de Finanţare (MF), care după ce este aprobat de către Comitetul de Management al programului PHARE (format din reprezentanţi ai statelor membre) este semnat de către reprezentanţi ai Comisiei şi respectiv ai Guvernului statului candidat.

Direcţia Generală Extindere a Comisiei Europene, după negocieri cu ţările candidate, elaborează un program naţional anual PHARE pentru fiecare ţară, precum şi programe multi-anuale şi orizontale care includ proiectele ce vor fi realizate, supuse, în prealabil, aprobării Comitetului de administrare PHARE, compus din reprezentanţi ai statelor membre. În cazul României, negocierile s-au purtat de către Ministerul Integrării Europene, în calitate de Coordonator Naţional al Asistenţei.

În cadrul Memorandumului de Finanţare, agreat de ambele părţi (Comisia Europeană şi ţara parteneră în programul PHARE, la nivel ministerial – prin Ministerul Integrării Europene), este stabilită asistenţa financiară pentru programele specifice. Memorandumurile de finanţare sunt publicate în Monitorul Oficial.

Programarea PHARE este desfăşurată în parteneriat de către Comisia Europeană şi fiecare ţară candidată în parte (prin Ministerul Integrării Europene, care primeşte, în prealabil, nevoile de finanţare de la ministere) şi reprezintă procesul de selectare a sectoarelor prioritare care vor primi sprijin PHARE şi de alocare a bugetelor pentru proiectele selectate.

Programarea PHARE este coordonată cu : Parteneriatul pentru Aderare; Programul Naţional pentru Adoptarea Acquis-ului; Raportul periodic al Comisiei Europene privind progresele înregistrate de fiecare ţară candidată în procesul de pregătire a aderării la Uniunea Europeană; Planul de Dezvoltare; Programul Economic de Preaderare.

Parametrii exerciţiului de Programare PHARE sunt următorii : alocarea financiară indicativă prin care se stabilesc alocări anuale pentru finanţarea sectoarelor prioritare; priorităţile ţării candidate privind reforma economică şi procesul de aderare; orientările specifice incluse în comentariile Comisiei Europene privind bugetele, concluziile Consiliului, ghidul oficial PHARE şi diverse documente strategice sectoriale PHARE; constrângerile impuse de bugetul şi reglementările care guvernează programul PHARE.

Implementarea programelor PHAREImplementarea este un proces prin care are loc contractarea şi executarea

serviciilor, bunurilor şi lucrărilor necesare pentru derularea programelor administrate de autorităţi naţionale şi rezultate din Memorandumul de Finanţare. Ciclul complet de implementare a programelor PHARE este redat în fig. 5. 1.

Minister x1 Programare

Minister x2 PNAA1

79

1. Evaluarea aprobată de AC2. Evaluarea aprobată de DCE

Ministerul Integrării Europene – MIECoordonator Naţional al Asistenţei (NAC)

Direcţia Generală Extindere, inclusiv Delagaţia Comisiei Europene (DCE)

PROPUNERE FINANCIARĂ

Comitetul de management PHARE

MEMORANDUM DE FINANŢAREPerioada de contractare: 2 ani Perioada de plată: 3 ani

Pregătirea detaliilor de implementareAutorităţi de implementare (AI)

LANSAREA LICITAŢIILORAutorităţi de Contractare (AC)(OPCP3, MIE4)

EVALUAREA OFERTELORFăcut de un Comitet de Evaluare numit de AC

SEMNAREA CONTRACTULUI+ Anunţarea publică Autorităţi de Contractare

IMPLEMENTAREA CONTRACTELOR AI/ACBeneficiari finali (granturi)

- AI- DCE- MIE

MO

NIT

OR

IZA

RE

A

CO

NT

RO

L (

EX

– A

NT

E 5 /

E

X-P

OS

T 6 )

/ AU

DIT

- Organisme de control al Guvernului RO- Comisia Europeană (inclusiv DCE)- Curtea Europeană de Audit- Companii Independente de Audit

man

agem

entu

l fin

anci

ar

FO

ND

UL

NA

ŢIO

NA

L

(sau 3 ani – în cazuri particulare)(sau 4 ani – în cazuri particulare

(format din reprezentanţi ai Statelor Membre)

Aprobare

Minister xn PA2

1 – Planul Naţional pentru Adoptarea Acquis.ului 4 – Ministerul Integrării Europene2 – Parteneriatul de Aderare 5 – Înainte de contractare3 – Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE 6 – După contractare

Fig. 5. 1.Ciclul de implementare a programelor PHARE

În România, în perioada 2001- 2004, Ministerul Integrării Europene a îndeplinit rolul de Coordonator Naţional al Asistenţei nerambursabile în relaţia cu Uniunea Europeană în ceea ce priveşte programarea fondurilor şi monitorizarea programelor de asistenţă financiară nerambursabilă. Începând cu anul 2005, Guvernului României a

80

înfiinţat un minister care se ocupă cu gestionarea fondurilor europene, cu sarcini precise în monitorizarea modului de derulare a progarmelor externe ( Ministerul pentru Coordonarea Programelor Comnunitare).

Implementarea programelor PHARE cuprinde două componente principale: implementarea financiară, care se realizează prin intermediul

Agenţiilor de Implementare (sau Autorităţi Contractante). În prezent, în România există două Agenţii de Implementare a programelor PHARE:- Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE (OPCP) din Ministerul Finanţelor Publice;- Ministerul Integrării Europene (MIE), pentru componenta Coeziune Economică şi Socială.

Agenţiile de Implementare sunt responsabile pentru organizarea licitaţiilor, încheierea contractelor şi efectuarea plăţilor.

Eligibilitatea, excluderea şi acordarea contractelor sunt reglementate prin Ghidul practic pentru PHARE, ISPA şi SAPARD , elaborat de către Comisia Europeană în decembrie 2000 şi modificat în 2003.

În funcţie de obiectul lor, contractele încheiat în cadrul proiectelor PHARE sunt de trei tipuri:

- contracte de serviciui, care oferă asistenţă tehnică, studii, know-how, instruire etc.;- contracte de furnizare de bunuri, care implică proiectarea, producerea, livrarea, asamblarea şi comandarea de bunuri;- contracte de lucrări, care presupun finanţarea lucrărilor de construcţie (infrastructură, construcţia de structuri etc.). implementarea tehnică, care se realizează la nivelul diferitelor instituţii

ale administraţiei româneşti, ministere, agenţii, comisii, institute (numite Autorităţi de Implementare – HG nr. 1011/1999), prin intermediul unor structuri specializate numite unităţi de implementare a proiectelor (UIP). Pentru componenta Coeziune Economică şi Socială, implementarea tehnică se realizează prin Agenţiile de Dezvoltare Regională.

Monitorizarea, analiza şi evaluarea programelor PHARE

Monitorizarea, analiza şi evaluarea este un proces în care sunt implicate Comisia Europeană şi ţările partenere şi care funcţionează pe principiul „lecţiei învăţate”, experienţa acumulată în timpul derulării programelor reprezentând baza pentru exerciţiile ulterioare de planificare atât la nivel de program, cât şi la nivel de proiect.

În iulie 2000 a început pregătirea procesului de monitorizare şi evaluare a programelor PHARE, în conformitate cu cerinţele Comisiei Europene şi în concordanţă cu prevederile HG nr.1011/1999, prin care s-au aprobat Memorandumul de înţelegere privind înfiinţarea Oficiului de Plăţi şi Contractare PHARE (OPCP), semnat la 16 iulie 1998, şi Memorandumul de înţelegere privind înfiinţarea Fondului Naţional (în cadrul Ministerului Finanţelor Publice), semnat la 20 octombrie 1998.

Monitorizarea programelor se realizează, efectiv, începând din luna septembrie 2000, prin intermediul unui Comitet Comun de Monitorizare a Programelor PHARE şi a 8 sub-comitete sectoriale de monitorizare.

Comitetul Comun de Monitorizare este format din reprezentanţi ai Comisiei Europene şi reprezentanţi ai ţării candidate (NAC – National Aid Coodinator, reprezentat de Ministerul Integrării Europene şi NAO – National Authorising Officer, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice). Comitetul are reuniuni anuale în cadrul cărora se dezbat

81

probleme generale privind derularea Programelor PHARE şi se analizează aspecte specifice ale implementării unor programe (analiza unor domenii prioritare).

Subcomitetele sectoriale de monitorizare sunt formate din reprezentanţi ai Delegaţiei Comisiei Europene şi ai ţării candidate (NAC, NAO şi PAO – Programme Authorising Officer, reprezentat de conducătorul Agenţiei de Implementare care efectuează plăţile în cadrul unui program). Fiecare sub-comitet are câte două reuniuni pe an, în cadrul cărora se analizează programele/ proiectele din sectorul respectiv, aflate în derulare. În cadrul reuniunilor subcomitetelor de monitorizare se analizează, împreună cu reprezentanţii autorităţilor de implementare, stadiul implementării fiecărui proiect, se fac recomandări pentru eventualele modificări ale fişelor de proiect, în vederea atingerii obiectivelor prevăzute.

Proiecte PHARE pentru adaptarea agriculturii româneşti la cerinţele Uniunii Europene

Programul PHARE vizează pregătirea tuturor sectoarelor de activitate din România la cerinţele UE, inclusiv cel al agriculturii şi industriei alimentare. Este de menţionat că, proiectele PHARE au fost repartizate, cu precădere, în prima etapă (până în anul 2004) pentru armonizarea legislativă şi construcţia instituţională, iar în cea de- a doua etapă ( perioada 2004-2006) pentru investiţii şi consolidarea instituţiilor necesare integrării României în UE.

În cadrul primei etape de derulare a programelor PHARE, desfăşurate în perioada 2001-2003, a fost alocată suma de 36,4 milioane Euro pentru proiectele destinate agriculturii româneşti, pe următoarele direcţii principale :

Politica agricolă şi de dezvoltare rurală la nivel naţional şi regional – 4 milioane de Euro.

Întărirea capacităţii administrative în sectorul fitosanitar – 12,75 milioane de Euro, utilizaţi pentru următoarele acţiuni :

- adoptarea şi implementarea acquis-ului comunitar;- protecţia împotriva organismelor dăunătoare;- dotarea cu echipamente de laborator la standardele UE;- dotarea cu echipamente a punctelor de inspecţie la frontiere;- reambalarea, colectarea şi eliminarea deşeurilor de pesticide de pe teritoriul României. Consolidarea sistemelor de control a calităţii produselor

agroalimentare – 2,55 milioane Euro , utilizaţi pentru următoarele acţiuni :

- asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea siguranţei alimentare;- pregătirea laboratoarelor de verificare a calităţii alimentelor pentru acreditarea de către organismele abilitate;- armonizarea legislaţiei din domeniu.

Dezvoltarea şi consolidarea sectorului sanitar- veterinar – 13,6 milioane Euro, folosiţi pentru următoarele acţiuni :

- dezvoltarea şi implementarea unui sistem naţional de identificare şi înregistrare a bovinelor;- consolidarea şi dezvoltarea capacităţii administrative de preluare a acquis-ului comunitar în domeniul nutriţiei animalelor;- dotarea cu echipamente a laboratoarelor de control şi a punctelor de inspecţie la frontieră;- crearea unei zone de înaltă bio-securitate.

82

Întărirea capacităţii instituţionale a sectorului piscicol – 1,5 milioane Euro.

Armonizarea legislaţiei şi consolidarea capacităţii de administrare a acquis-ului în domeniul vinului – 2 milioane Euro, utilizaţi pentru următoarele acţiuni :

- dotarea cu echipamente moderne a laboratoarelor de verificare a calităţii vinurilor (trei laboratoare – Valea Călugărească, Odobeşti şi Blaj) ;- organizarea de structuri instituţionale noi, conforme cu cele din UE;- armonizarea legislaţiei în domeniul viei şi vinului.În cea de-a doua etape de derulare a proiectelor PHARE pentru

agricultură, România beneficiază de un buget de 75 milioane Euro, din care : 24 milioane Euro pentru anul 2004, 26 milioane Euro pentru anul 2005 şi 27 milioane Euro pentru anul 2006. Sumele alocate în această perioadă sunt structurate pe trei direcţii principale : investiţii (45 % din fonduri), consolidarea instituţiilor deja create (31 % din fonduri ) şi armonizare legislativă (25 %).

Pentru această perioadă au fost stabilite patru priorităţi de alocare a fondurilor PHARE , după cum urmează :

Analiza economică a sectorului agroalimentar şi orientarea acestuia în funcţie de politica şi legislaţia din UE, care cuprinde următoarele proiecte mai importante :

- consolidarea structurilor administrative, dezvoltarea capacităţii pentru analiză economică, politică şi armonizarea legislativă în vederea alinierii la noile evoluţii ale Politicii Agricole Comune ;- consolidarea sistemului legislativ, a cadrului instituţional şi a infrastructurii pentru determinarea calităţii în sectorul legumelor şi fructelor;- consolidarea sistemului legislativ şi instituţional al subsectorului vitivinicol;- consolidarea pieţei produselor piscicole şi de acvacultură;- consolidarea sistemului legislativ şi instituţional din domeniul forestier.

Crearea instituţiilor şi sistemelor necesare pentru accesarea fondurilor europene postaderare , care cuprinde următoarele proiecte mai importante :

- consolidarea şi dezvoltarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură ;- consolidarea Sistemului de Informaţii în Agricultură şi armonizarea legislaţiei în acest domeniu;- consolidarea şi dezvoltarea Reţelei de Informaţii Contabile în Agricultură

(RICA);- consolidarea şi dezvoltarea Sistemului Integrat de Administrare şi Control

(IACS). Dezvoltarea rurală, care cuprinde următoarele proiecte mai

importante :- consolidarea şi dezvoltarea Agenţiei SAPARD şi pregătirea pentru implementarea noilor măsuri de dezvoltare rurală aplicate după aderare;- preluarea acquis-ului comunitar în domeniul dezvoltării rurale;- consolidarea şi dezvoltarea zonelor defavorizate pentru accesarea fondurilor structurale.

Asigurarea siguranţei alimentare, a cerinţelor veterinare şi fitosanitare, care cuprinde următoarele proiecte mai importante :

- consolidarea şi dezvoltarea sistemului pentru asigurarea siguranţei alimentare (Autoritatea Naţională Sanitar – Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentară);- consolidarea şi dezvoltarea sectorului satinar – veterinar;

83

- consolidarea şi dezvoltarea sectorului fitosanitar.Programele PHARE promovate de UE în România au contribuit şi contribuie, în

continuare, la pregătirea agriculturii, industriei alimentare şi a spaţiului rural pentru a face faţă cerinţelor impuse de integrarea ţării noastre în structurile europene.

5.2.2. Programul ISPA

Prezentarea generală a programului ISPA

Prin Reglementarea Consiliului Uniunii Europene nr.1267/ din 21 iunie 1999, s-a constituit Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare – ISPA, prin intermediul căruia Uniunea Europeană acordă asistenţă financiară nerambursabilă pentru pregătirea aderării ţărilor candidate.

Asistenţa acordată de Uniunea Europeană prin programul ISPA are ca scop atingerea obiectivelor stabilite în Parteneriatul de Aderare pentru fiecare ţară beneficiară şi realizarea programelor naţionale de îmbunătăţire a infrastructurii în domeniul mediului şi al transporturilor.

Programul ISPA, a cărui implementare a demarat la 1 ianuarie 2000 (implementarea urmând a se derula pe o perioadă de şapte ani ), are următoarele obiective principale :

- sprijinirea ţărilor beneficiare în vedere alinierii standardelor lor de mediu la cele ale Uniunii Europene;- extinderea şi conectarea reţelelor de transport naţionale la cele trans-europene;- familiarizarea ţărilor beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate pentru accesarea Fondurilor Structurale şi de Coeziune ale Uniunii Europene.

România este a doua ţară după Polonia, în ceea ce priveşte dimensiunea resurselor alocate (aproximativ 240 milioane euro anual) repartizate aproximativ egal între proiectele de infrastructură de transport şi cele de mediu.

În urma deciziei Consiliului European de la Copenhaga ( 2002), finanţarea anuală pentru România va creşte anual, până în 2006, cu 20% pentru anul 2004, cu 30% pentru anul 2005 şi cu 40% pentru anul 2006.

După aderarea României la Uniunea Europeană, asistenţa financiară prin ISPA va fi înlocuită de finanţarea din Fondul de Coeziune. Sprijin financiar va creşte substanţial (de 7-8 ori mai mult decât pachetul ISPA), responsabilitatea autorităţilor române constând în pregătirea şi consolidarea structurilor administrative şi de coordonare adecvate, în vederea creşterii capacităţii de absorbţie a fondurilor.

Domeniile beneficiare de asistenţă financiară nerambursabilă prin programele ISPA

Proiectele promovate trebuie să fie în deplină concordanţă cu obiectivele specifice asumate în cadrul documentelor strategice ale României (Parteneriatul pentru Aderare, Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană, Programul Naţional de Dezvoltare) şi se referă, cu prioritate, la următoarele domenii de activitate :

În domeniul mediului înconjurător, proiectele promovate prin ISPA au drept scop alinierea standardelor de mediu ale ţărilor candidate la cele ale UE. Ţările candidate vor trebui să aloce fonduri substanţiale pentru a putea fi capabile să implementeze legislaţia UE şi să atingă standardele comunitare în domeniul mediului. Proiectele ISPA se concentrează pe

84

investiţiile legate de directivele UE cu privire la mediul înconjurător a căror implementare solicită costuri foarte mari. Principalele obiective de investiţii vizate sunt următoarele :

- protecţia calităţii apei potabile, alimentarea cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate;

- managementul deşeurilor prin înfiinţarea de rampe ecologice de deşeuri, a sistemelor de colectare selectivă, respectiv reciclarea şi valorificarea deşeurilor;

- protecţia calităţii aerului, creşterea eficienţei energetice şi reducerea emisiilor de poluanţi.

În domeniul transporturilor, construirea şi reabilitarea infrastructurii în ţările candidate şi legarea la reţelele de transport ale UE reprezintă un obiectiv important pentru acestea. Acest obiectiv este un element cheie al strategiilor de dezvoltare economică în ţările candidate şi va fi, de asemenea, crucial pentru integrarea cu succes a acestor ţări în cerinţele pieţei comunitare şi pentru promovarea eficacităţii şi eficienţei pe această piaţă.

Proiectele promovate prin programul ISPA în acest domeniu se concentrează pe dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport prin alocarea de fonduri pentru următoarele obiective:- lărgirea drumurilor naţionale;- constituirea de variante ocolitoare;- construirea de autostrăzi;- reabilitarea de căi ferate;- îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe Dunăre.

Asistenţă tehnică pentru pregătirea proiectelor ce urmează să fie finanţate. Bugetul ISPA poate fi folosit şi pentru finanţarea de studii şi asistenţă tehnică pentru pregătirea proiectelor de lucrări care urmează a fi finanţate. În acest sens, trebuie să existe o legătură clară între aceste măsuri şi investiţiile finanţate prin ISPA.

Asistenţa tehnică va fi foarte importantă pentru asigurarea unui nivel ridicat al calităţii programelor propuse, în ceea ce priveşte pregătirea, managementul şi impactul acestora.

Particularităţile derulării programului ISPA în RomâniaMinisterul Mediului şi Gospodăririi Apelor şi Ministerul Transporturilor,

Construcţiilor şi Turismului sunt responsabile de elaborarea strategiilor naţionale ISPA în domeniul mediului, respectiv in domeniul transporturilor, stabilind, în funcţie de anumite criterii de natura tehnica, financiară, socială, precum şi criterii legate de atingerea standardelor europene în aceste domenii, precum şi de proiectele prioritare avute în vedere pentru a fi realizate cu asistenţă financiară din partea Uniunii Europene.

În cursul anului 2003, cele două strategii naţionale ISPA au fost revizuite de către ministerele de resort şi transmise Comisiei Europene spre aprobare, acestea fiind, de fapt, strategiile care sunt aplicate, în prezent, de ţara noastră .

Structurile administrative responsabile pentru implementarea programului ISPA în România sunt următoarele:

Coordonatorul naţional al programului ISPA a fost, până-n anul 2004, Ministerul Integrării Europene, iar începând cu anul 2005 aceste sarcini au fost preluate şi de către un minister nou înfiinţat care se ocupă cu monitorizarea tuturor programelor comunitare .

85

Fondul Naţional din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, este considerat drept Responsabil Naţional cu Autorizarea Finanţării şi are ca sarcină administrarea fondurilor Uniunii Europene, în relaţie directă cu Agenţiile de Implementare.

Autorităţile de Implementare sunt reprezentate de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi de Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor (în fiecare minister există unităţi speciale de coordonare ISPA).

La nivelul fiecărui minister de resort s-au constituit Agenţii de implementare responsabile cu inplementarea programului ISPA. Astfel, pentru ambele sectoare (transport şi mediu), au fost constituite Agenţiile de Implementare ale programului, având ca responsabilităţi lansarea apelurilor pentru licitaţie, desfăşurarea licitaţiilor semnarea contractelor şi monitorizarea proiectelor. Comisia Europeană exercită, în momentul de faţă, rolul de control ex- ante, ceea ce înseamnă că, pentru fiecare pas din procesul finanţării, Agenţia de Implementare trebuie să primească aprobarea Delegaţiei Comisiei Europene înainte de a trece la etapa următoare. Pentru proiectele în derulare există patru Agenţii de Implementare:

- una pentru mediu reprezentată de Oficiul de Plăţi şi Contracte PHARE (OPCP), din cadrul Ministerului Finanţelor Publice;- trei pentru transport reprezentate de Administraţia Naţională a Drumurilor (AND), Compania Naţională de Cale Ferată (CFR), Agenţia de Implementare a Proiectului de Asistenţă Tehnică privind îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe Dunăre (înfiinţată în cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului).

Beneficiarii programului ISPA pot fi autorităţile locale şi centrale (ministerele de resort, consiliile judeţene, primăriile), regiile autonome şi companiile naţionale care sunt capabile să dezvolte proiecte de infrastructură de amploare, cum ar fi Administraţia Naţională a Drumurilor, Compania Naţională de Cale Ferată, Agenţia de implementare pentru proiecte de reabilitare a navigaţiei pe Dunăre.

Pentru ca porenţialii beneficiari să aibă acces la fondurile derulate prin programul ISPA trebuie parcurse următoarele etape ( fig. 5. 2):

- beneficiarii vor depune cererile de finanţare pentru evaluare la ministerele de resort (Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor);- ministerele de resort verifică proiectele şi concordanţa lor cu strategiile de elaborare şi completează cererea de finanţare ISPA;- proiectele eligibile vor fi trimise prin Ministerul Integrării Europene la Comisia Europeană – Direcţia Generală Politică Regională;- cererile de finanţare sunt examinate de către serviciile Comisiei Europene şi, atunci când este necesar, sunt discutate cu ţara care a solicitat finanţare. Comisia transmite proiectele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi acceptate Comitetului de Management ISPA (compus din reprezentanţi ai ţărilor membre ale Uniunii Europene);- după primirea opiniei favorabile din partea Comitetului de Management ISPA;- după primirea opiniei favorabile din partea Comitetului de Management, Comisia Europeană adoptă proiectele şi trimite Memorandumul de Finanţe ţării beneficiare pentru semnare.

86

Până la 6 ianuarie 2004, România a semnat Memorandumuri de Finanţare pentru un număr de 32 de proiecte şi a primit opinie favorabilă pentru alte 6 proiecte . Valoarea totală a proiectelor pentru care au fost semnate Memorandumuri de Finanţare se ridică la aproximativ 1,6 miliarde Euro, din care finanţarea ISPA reprezintă circa 1,2 miliarde Euro (74,4%), iar a proiectelor ce au primit opinie favorabilă se cifrează la cca 317 milioane Euro (din care contribuţia ISPA este de 237 milioane Euro).

În baza Memorandumurilor de finanţare, până în prezent, au fost încheiate 66 contracte în ambele sectoare (mediu şi transporturi), valoarea totală a acestora fiind de 494,6 milioane Euro. Structura bugetului programului ISPA pentru România, pe ani şi pe categorii de fonduri, este prezentată în tabelul 5.3.

Fig. 5. 2.Ciclul de implementare pentru proiectele ISPA

Tabelul 5.3.Structura bugetului programului ISPA în România

- mil. Euro- Realizat 2000

Realizat 2001

Realizat 2002

Realizat 2003

Realizat 2004

Estimat 2005

Persp.2006

Total

Buget pentru mediu, din care:

119 122 127 130 158 171 184 1011

- fonduri 120 122 132 131 14 56 72 647

87

Direcţia Generală Reglementare,

Evaluare Proiecte

Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului

Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor

Documente şi strategiceMinisterul Integrării Europene - MIE

PROPUNERE PROIECT Ispa

Comitetul de Management Ispa

MEMORANDUM DE FINANŢARE

Desfăşurare licitaţiiSemnare contracte

IMPLEMENTAREA CONTRACTELORAgenţii de Implementare Ispa (AI)

(OPCP, AND, CFR SA, AI pentru proiectele Dunării)

Beneficiari finali – Unităţi de Implementare Ispa la nivel local(exemplu – Direcţia Judeţeană Apele Române )

FO

ND

UL

NA

ŢIO

NA

Lm

anag

emen

tul f

un

anci

ar

alocate- fonduri care urmează să fie alocate

0 0 0 0 0 115 112 227

Buget pentru transporturi, din care :

119 122 127 130 159 171 184 1012

- fonduri alocate

118 122 124 129 81 66 101 741

- fonduri ce urmează a fi alocate

0 0 0 0 0 105 83 188

Total alocări

238 244 254 260 317 342 368 2023

Fonduri totale care urmează să fie alocate

0 0 0 0 0 220 195

Sursa : date prelucrate după www.infoeuropa.ro, 2005

Proiectele depuse pentru aprobare în cadrul programului ISPA trebuie să aibă un buget minim de 5 milioane euro, din care maximum 75% poate fi finanţat din fondul ISPA. În vederea aprobării de către Comitetul de Management, asigurarea unei cofinanţări de minimum 25% din partea beneficiarului este o condiţie obligatorie pentru orice proiect ISPA.

Principalele surse de cofinanţare pentru proiectele ISPA sunt următoarele : bugetul statului, în special pentru proiectele ISPA în domeniul transporturilor; bugetele autorităţilor locale sau a beneficiarilor finali; donatori bilaterali; instituţii financiare internaţionale.

În paralel cu pregătirea proiectelor, s-au făcut paşi importanţi pentru a implica instituţii financiare internaţionale (IFI) în proiectele ISPA pentru România. Au răspuns deja pozitiv : Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ( BERD) şi Banca Europeană pentru Investiţii.

Conducerea BERD a aprobat Facilitatea de Creditare pentru Mediul Urban, în valoare de 80 milioane Euro pentru România, menită să ofere municipalităţilor selectate cofinanţări pentru granturile ISPA, fără garanţie suverană. Consiliul BERD a aprobat împrumuturi pentru Constanţa, Arad, Iaşi şi Braşov şi sunt în pregătire cele pentru Oradea, Târgu Mureş şi Sibiu.

Banca Europeană pentru Investiţii, care a creat „Municipal Water Infrastructure Scheme”, o Facilitate de Împrumut Orizontală pentru a cofinanţa proiecte de mediu cu garanţie suverană. Primul acord de împrumut pentru cofinanţarea proiectelor de mediu a fost semnat cu Guvernul României pentru următoarele oraşe: Cluj Napoca, Craiova, Brăila, Paşcani, Focşani, Timişoara. În noiembrie 2002, a început procedura pentru negocierea acordului de împrumut cu Banca Europeană de Investiţii pentru noi proiecte în Satu Mare, Buzău şi Piatra Neamţ.

5.2.3. Programul SAPARD

88

Prezentare generală a programului SAPARD

Programul SAPARD (Program Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) a fost iniţiat în baza Reglementării nr.1268/1999 a Consiliului , privind sprijinul pentru măsurile de preaderare în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale, în ţările candidate din centrul şi estul Europei. Condiţiile de aplicare a prevederilor acestei reglementări, precum şi regulile de gestiune financiară a programului SAPARD, sunt prevăzute în Reglementarea nr.2222/2000 a Comisiei Europene, cu modificările şi completările ulterioare.

Programul SAPARD urmăreşte să sprijine ţările aflate în perioada de preaderare (inclusiv România) în pregătirea pentru participarea la Politica Agricolă Comună , obiectivele operaţionale în acest sens fiind următoarele :

- îmbunătăţirea vieţii comunităţilor rurale;- crearea de locuri de muncă în mediul rural şi asigurarea unor venituri adecvate locuitorilor din această zonă;- îmbunătăţirea standardelor de calitate ale produselor agricole şi piscicole, ale procesului de producţie şi de comercializare a acestora şi aducerea lor la standardele practicate în Uniunea Europeană;- asigurarea unei dezvoltări durabile a spaţiului rural;- sprijinirea ţărilor candidate în implementarea legislaţiei Uniunii Europene corespunzătoare acestui sector.

Începând cu anul 2000, UE a pus în aplicare acest program special de asistenţă financiară nerambursabilă pentru sprijinirea agriculturii şi dezvoltării rurale din 10 state din centrul şi estul Europei, candidate la aderare : Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia. Acest program, cunoscut sub denumirea de SAPARD, este proiectat sub forma programelor multianuale, care acoperă, în cazul României şi Bulgariei, o perioadă de şapte ani ( 1 ianuarie 2000- 31 decembrie 2006). Prin intermediul acestui program, orientat în special către sprijinirea investiţiilor, UE susţine statele candidate la aderare în efortul deosebit pe care îl presupune armonizarea legislativă şi instituţională şi însuşirea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricolă Comună privind piaţa şi dezvoltarea rurală.

Programul SAPARD reprezintă o oportunitate şi o miză considerabilă pentru statele candidate în efortul lor de a ajusta structurile agrare, de a revitaliza spaţiul rural şi de a dinamiza investiţiile în sectoare cu mare capacitate de absorbţie de capital, cum sunt agricultura, industria alimentară şi infrastructura rurală. În acelaşi timp, autorităţile comunitare au declarat că programul SAPARD nu trebuie considerat de către statele candidate ca fiind singurul instrument prin care să se realizeze acţiuni de genul celor finanţate prin program, cu atât mai mult cu cât proiectele SAPARD nu acoperă nici pe departe toate necesităţile de modernizare şi de investiţii în domeniile vizate.

Statele candidate vor trebui să depună, în continuare, eforturi considerabile pentru adoptarea acquis-ului comunitar specific şi pentru consolidarea instituţiilor necesare transpunerii în practică a obligaţiilor asumate prin documentele oficiale bilaterale convenite cu UE .

Cele mai importante elemente pe care trebuie să le cunoască un solicitant al unui ajutor financiar nerambursabil pentru un proiect SAPARD sunt condiţiile obligatorii care trebuie respectate pentru ca cererea de finanţare să fie considerată, în urma evaluării efectuate de experţii verificatori, ca fiind potenţială pentru a primi ajutorul financiar.

Condiţiile obligatorii care trebuie respectate sunt criteriile care se referă la aspectele de formă, denumite criterii de conformitate şi cele referitoare la aspectele de fond, de natură tehnică, economico-financiară, juridică etc, denumite criterii de

89

eligibilitate. Numai dacă respectă cerinţele de conformitate se va accepta , de către Agenţia SAPARD, depunerea şi înregistrarea oficială a cererii de finanţare. În etapa următoare, dacă cererea de finanţare respectă criteriile de eligibilitate, va fi considerată potenţială pentru a primi ajutorul financiar, respectiv va fi declarată eligibilă.

Cererile de finanţare eligibile se califică pentru etapa următoare, cea de evaluare a criteriilor de selecţie, în urma căreia fiecare proiect obţine un anumit punctaj (maxim 100 de puncte poate întruni un proiect), rezultat din cumularea punctelor obţinute pentru fiecare criteriu de selecţie îndeplinit.

Cadrul instituţional pentru implementarea programului SAPARD

Obiectivul prioritar al Programului SAPARD este asigurarea cadrului necesar implementării unei politici agricole menite să creeze o agricultură performantă şi dezvoltarea durabilă a zonelor rurale în ţările candidate. Programul SAPARD urmăreşte adoptarea progresivă a mecanismelor Politicii Agricole Comune.

Implementarea programului SAPARD în România a demarat în baza aprobării, prin Decizia Comisiei Europene C(200) 3742 Final/12.12.2000, a Programului Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR).

Pentru definirea condiţiilor privind managementul financiar şi tehnic, regulile de gestiune şi control, precum şi cadrul general administrativ pentru implementarea programului SAPARD, a fost semnat, la 2 februarie 2001, Acordul Multianual de Finanţare SAPARD între Guvernul României şi Comisia Europeană, ratificat prin Legea nr.316/2001. Acordul reprezintă documentul oficial prin care s-a decis alocarea unei contribuţii financiare nerambursabile României, în valoare de 1142,5 milioane Euro, angajată pe perioada 2000-2006, în vederea implementării programului SAPARD, la care se adaugă contribuţia Guvernului României (379,4 milioane Euro) şi contribuţia privată (862,2 milioane Euro). Repartizarea sumelor alocate pe măsurile componente ale programului SAPARD şi sursele de finanţare sunt prezentate în tabelul 5.4.

Având în vedere sumele importante alocate agriculturii şi dezvoltării rurale prin intermediul programului SAPARD, pentru gestionarea eficientă a acestuia Comisia Europeană a solicitat României, ca de altfel şi celorlalte state care au derulat acest program, crearea de instituţii capabile să gestioneze acest program . Instituţiile abilitate de către UE pentru gestionarea fondurilor SAPARD, în România sunt următoarele :

Agenţia SAPARDÎn comparaţie cu instrumentele PHARE şi ISPA, programul SAPARD acordă

statelor candidate responsabilităţi depline în ceea ce priveşte gestionarea proiectelor de investiţii, începând cu etapa de selectare şi până la efectuarea plăţilor, în vederea acumulării de experienţă în implementarea normelor şi practicilor UE şi în gestionarea, în viitor, a fondurilor structurale.

Tabelul 5.4.Alocaţia financiară pe surse de finanţare şi obiectivele de dezvoltare

ale programului SAPARD în România- mil.Euro-

Obiective de dezvoltare Total program

Surse de finanţareContribuţie UE

Contribuţie Guvernul României

Contribuţie privată

1.1. Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingul produselor agricole şi

676,8 243,7 77,9 355,2

90

piscicole1.2. Îmbunătăţirea structurilor pentru calitate, controlul veterinar şi fitosanitar şi al calităţii produselor

48,0 30,7 17,3 0

2.1. Dezvoltarea infrastructurii rurale

514,3 386,2 128,1 0

2.2. Managementul resurselor de apă

20,0 15,0 5,0 0

3.1. Investiţii în exploataţii agricole

496,5 195,5 65,4 235,6

3.2. Constituirea grupurilor de producători

12,9 9.6 3,3 0

3.3. Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul înconjurător şi să menţină peisajul rural

38,7 29,8 8,9 0

3.4. Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru generarea de venituri şi activităţi multiple

300,3 112,5 37,1 150,7

3.5. Silvicultura 247,9 96,2 31,0 120,74.1. Îmbunătăţirea pregătirii profesionale

20,9 15,6 5,3 0

4.2. Asistenţă tehnică 7,9 7,7 0,2 0TOTAL 2384,2 1142,5 379,4 862,2Sursa : date preluate de la MAPDR, Agenţia SAPARD

Instituţia responsabilă cu implementarea tehnică şi financiară a programului în România este Agenţia SAPARD (înfiinţată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.142/2000 cu modificările şi completările ulterioare), instituţie publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor, şi Dezvoltării Rurale. Agenţia SAPARD are în structură o unitate centrală, situată în municipiul Bucureşti şi opt Birouri regionale de implementare a programului SAPARD (regiunile sunt definite conform normelor metodologice de aplicare a Legii nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România).

Autoritatea CompetentăResponsabilitatea pentru managementul financiar al fondurilor SAPARD revine

Responsabilului Naţional cu Autorizarea Finanţării (NAO), conform prevederilor Legii nr.316/2001 pentru ratificarea Acordului Multianual de Finanţare. Fondul Naţional din cadrul Ministerului Finanţelor Publice acţionează în calitate de Autoritate Competentă, având rolul de a emite, monitoriza şi retrage acreditarea Agenţiei SAPARD şi de a numit Organismul de Certificare.

Autoritatea de Management Autoritatea de Management pentru programul SAPARD este constituită în

cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR), în cadrul departamentului de Dezvoltare Rurală şi este responsabilă pentru eficienţa şi

91

corectitudinea coordonării şi raportării rezultatelor monitorizării şi evaluării programului SAPARD.

Aceasta autoritate asigură monitorizarea efectivă a derulării programului şi raportează Comitetului de Monitorizare pentru programul SAPARD progresele înregistrate în implementarea măsurilor şi dacă este cazul, ale submăsurilor din cadrul programului.

Organismul de CertificareRolul de Organism de Certificare pentru programul SAPARD este îndeplinit de

Curtea de Conturi a României. Principalele atribuţii ale acestui Organism constă în exercitarea auditului extern şi certificarea conturilor anuale ale Agenţiei SAPARD.

Comitetul de MonitorizareComitetul de Monitorizare pentru programul SAPARD are rolul de a asigura

supervizarea, eficienţa şi calitatea implementării programului, în vederea atingerii obiectivelor specifice. Principalele atribuţii ale Comitetului de Monitorizare se referă la examinarea Raportului de evaluare intermediară, aprobarea Rapoartelor anuale de implementare şi a Raportului final, precum şi la aprobarea propunerilor privind amendare/revizuirea programului.

Comitetul de Monitorizare are în componenţă, reprezentanţi ai organismelor guvernamentale cu responsabilităţi în domeniu, parteneri sociali şi observatori din partea Comisiei Europene. Începând cu anul 2004, preşedintele Comitetului de Monitorizare este Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

Organismele delegateAgenţia SAPARD poate delega îndeplinirea unor funcţii de implementare

tehnică (cu excepţia funcţiilor de executare a plăţilor şi de contabilizare a angajamentelor şi plăţilor), către instituţii specializate. Astfel, au fost încheiate protocoale de delegare cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi MAPDR, care stabilesc cadrul juridic, administrativ şi tehnic conform căruia Agenţia SAPARD deleagă Serviciilor Tehnice Delegate (STD) din cadrul ministerelor respective, o serie de atribuţii pentru implementarea Măsurii 2.1. „Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale” şi respectiv Măsurii 1.1. „Prelucrarea şi comercializarea produselor agricole şi piscicole”.

De asemenea, pentru asigurarea certificării conformităţii proiectelor cu standardele UE de mediu, sanitar şi sanitar-veterinare, Agenţia SAPARD a încheiat protocoale cu MAPDR, Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Agenţia Naţională Sanitar-Veterinară. Un rol important în diseminarea informaţiilor către beneficiari îl deţine Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă (ANCA), cu care Agenţia SAPARD a încheiat un protocol de colaborare în acest sens.

Condiţii de finanţare ale programului SAPARD

În conformitate cu prevederile Legii nr.316/2001, pentru ratificarea Acordului Multianual de Finanţare SAPARD, angajamentul financiar al Comunităţii, precum şi perioada de valabilitate a acestui angajament, sunt stabilite anual, în Acordurile anuale de finanţare. Până în prezent, au fost încheiate între Guvernul României şi Comisia Europeană şi ratificate de către Parlamentul României, Acordurile anuale de finanţare aferente anilor 2000-2006.

Activităţile eligibile, respectiv regulile de cofinanţare din programul SAPARD pentru România, au fost stabilite împreună cu Comisia Europeană, fiind recunoscute ca activităţi care determină cheltuieli eligibile. În ceea ce priveşte regulile de cofinanţare, acestea sunt diferite pentru beneficiarii privaţi şi, respectiv, cei publici.

92

În urma negocierilor cu UE, României i-au fost aprobate finanţarea, în perioada 2000-2006, a unsprezece măsuri de dezvoltare a agriculturii, industriei alimentare şi a spaţiului rural, structurate pe patru priorităţi, astfel:

Axa 1: Îmbunătăţirea accesului la pieţe şi a competitivităţii produselor agricole şi piscicole prelucrate, care cuprinde următoarele măsuri:

1.1. Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole;1.2. Îmbunătăţirea structurilor în vederea realizării controlului de calitate,

veterinar şi fitosanitar, pentru calitatea produselor alimentare şi pentru protecţia consumatorilor;

Axa 2: Îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltarea rurală şi agricultură, care cuprinde următoarele măsuri:2.1. Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale;2.2. Managementul resurselor de apă pentru agricultură.Axa 3: Dezvoltarea economiei rurale, care cuprinde următoarele măsuri:3.1. Investiţii în exploataţii agricole;3.2. Constituirea grupurilor de producători;3.3. Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul şi să menţină peisajul rural (agro-mediu);3.4. Dezvoltarea şi diversificarea activităţii economice pentru generarea de activităţi multiple şi venituri alternative;3.5. Silvicultură.Axa 4: Dezvoltarea resurselor umane, care cuprinde următoarele măsuri:4.1. Îmbunătăţirea pregătirii profesionale;4.2. Asistenţa tehnică.„Măsura” reprezintă termenul utilizat în PNADR pentru a defini domeniile largi

în care sunt clasificate tipurile de proiecte care sunt cofinanţate. Unei măsuri i se alocă o contribuţie comunitară şi alta naţională (de la bugetul naţional şi din partea beneficiarilor). Este stabilit un set de criterii şi condiţii specifice, care trebuie respectate. Măsurile sunt structurate pe submăsuri.

Pentru a beneficia de fondurile programului SAPARD, agenţii economici potenţiali , care au forma de proprietate privată sau mixtă (minim 75% capital privat), trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe de bază :

- solicitantul sau angajaţii acestuia, responsabili tehnici cu proiectul, trebuie să-şi dovedească cu documente experienţa profesională relevanţa pentru respectivul proiect;- proiectele trebuie să corespundă standardelor UE şi naţionale privind protecţia mediului înconjurător;- beneficiarii nu trebuie să fi înregistrat pierderi financiare (conform ultimului exerciţiu financiar) sau să aibă datorii către bugetul de stat sau cel al asigurărilor sociale.

Criteriile de eligibilitate generale şi specifice, criteriile de selecţie aferente, precum şi documentele componente ale fiecărui dosar de cerere de finanţare, se regăsesc în Fişele măsurilor din Programul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, versiunea revizuită PNADR/27 mai 2003 ( pentru măsurile 1.1., 2.1. şi 4.2.) şi versiunea revizuită PNADR/1 august 2003 ( pentru măsurile 3.1., 3.4 şi 4.1.), precum şi PNADR revizuit în anul 2005 ( pentru măsurile 1.2., 3.2., 3.3. şi 3.5.).

În luna iunie a anului 2002, au fost acreditate, de către Comisia Europeană două măsuri de investiţii (1.1. şi 2.1.) şi una de asistenţă tehnică (4.2.), potenţialii beneficiari şi tipurile de investiţii fiind următoarele :

93

Pentru Măsura 1.1. „Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole”, potenţialii beneficiari sunt următoarele categorii de agenţi economici:

- asociaţii şi grupuri de producători (cu personalitate juridică);- societăţi comerciale cu capital 100% privat sau majoritar privat (minim 75 % capital privat);- în sectorul vinificaţie sunt sprijinite: asociaţiile, grupurile de producători şi societăţile comerciale private care procesează numai soiuri nobile de struguri.

Tipurile de investiţii ce pot fi efectuate prin fondurile SAPARD destinate acestei măsuri sunt următoarele:

- îmbunătăţirea şi optimizarea fluxurilor de producţie, prelucrare şi marketing al produselor agricole şi piscicole;- crearea sau modernizarea reţelelor locale de colectare, a capacităţilor de recepţionare, depozitare, condiţionare, sortare şi ambalare a produselor agricole şi piscicole.

Aceste investiţii vor contribui la accelerarea ameliorării standardelor naţionale prin adaptarea progresivă la standardele comunitare în sectoarele: lapte şi produse lactate; carne (taurine, suine, ovine, păsări) şi ouă; legume, fructe şi cartofi; prelucrarea strugurilor – soiuri nobile pentru vin; peşte şi acvacultură şi produse de ostreicultură (stridii şi midii); cereale; seminţe oleaginoase; zahăr, plante textile (in şi cânepă).

În cadrul acestei măsuri au fost finanţate, până-n anul 2004, proiecte a căror valoare totală eligibilă este cuprinsă între 30.000 şi 2 milioane Euro. Începând cu anul 2005, valoarea totală a proiectelor a crescut la 4 milioane Euro, cu condiţia ca proiectele eligibile să cuprindă efectuarea de investiţii în asigurarea condiţiilor de mediu. În cadrul acestor proiecte, finanţarea se realizează , atât din fonduri bugetare ( UE şi Guvernul României ), cât şi din fonduri private (ale beneficiarului de proiect), în proporţie de 50 %/ 50% din valoarea eligibilă a proiectului.

Pentru Măsura 2.1. „Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale”, potenţialii beneficiari sunt următorii :

- Consiliile locale comunale;- Asociaţii de tip partenerial, cu statut juridic, între consiliile locale comunale.

Tipurile de investiţii ce pot fi efectuate prin fondurile SAPARD destinate acestei măsuri sunt următoarele:

- construirea sau modernizarea de drumuri în zonele rurale;- investiţii în sisteme de alimentare cu apă în sistem centralizat în zonele rurale;- investiţii în reţele de canalizări în sistem centralizat în zonele rurale.

În cadrul acestei măsuri sunt finanţate proiecte a căror valoare totală eligibilă este cuprinsă între 100.000 euro şi 2 milioane Euro, întreaga valoare a proiectelor fiind finanţată din fonduri bugetare ( 75 % din bugetul UE şi 25 % din bugetul Guvernului României).

Pentru Măsura 4.2. „Asistenţa tehnică”, potenţialii beneficiari se reduc la MAPDR şi Agenţia SAPARD, întreaga valoare a proiectelor fiind finanţată din fonduri bugetare ( 75 % din bugetul UE şi 25 % din bugetul Guvernului României).

În cadrul acestei măsuri, următoarele activităţi sunt eligibile, cu condiţia ca ele să fie aprobate de preşedintele Comitetului de Monitorizare:

- cheltuieli ocazionate de întâlnirile Comitetului de Monitorizare;

94

- alte cheltuieli necesare pentru îndeplinirea responsabilităţilor Comitetului de Monitorizare;- cheltuieli cu campaniile de informare şi publicitate;- cheltuieli cu traduceri şi interpretări furnizate ca răspuns la cererile Comisiei;- cheltuieli asociate vizitelor şi seminariilor;- cheltuieli asociate pregătirii măsurilor de program pentru a asigura eficacitatea acestora;- cheltuieli pentru evaluarea pe termen mediu.

În luna decembrie a anului 2003, Comisia Europeană a emis Decizia nr.2003/846/CE de acreditare pentru încă trei măsuri, după cum urmează:

Măsura 3.1. „Investiţii în exploataţiile agricole”, care reprezintă cea mai importantă componentă a programului SAPARD pentru agricultură. Potenţialii beneficiari ai acestei măsuri sunt următorele categorii de agenţi economici:- producătorii agricoli individuali, cu condiţia autorizării de instituţiile abilitate;- asociaţii agricole familiale- societăţi agricole private/asociaţii agricole cu personalitate juridică, prevăzute în Legea nr.36/1991;- societăţile comerciale agricole cu capital integral privat sau majoritar privat ( cel puţin 75% capital privat), constituite în baza Legii nr.31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr.15/1990, cu modificările şi completările ulterioare.

Fondurile destinate acestei măsuri sunt alocate pentru proiecte de investiţii în ferme de producţie vegetală şi ferme de creştere a animalelor şi păsărilor, subsectoarele: culturi de câmp, horticultură, viticultură, pomicultură, sere, ferme de vaci, bivoliţe, oi, capre, porci, păsări, berbecuţi şi taurine.

În cadrul acestei măsuri au fost finanţate, până-n anul 2004, proiecte a căror valoare totală eligibilă este cuprinsă între 10.000-500.000 Euro, iar începând cu anul 2005 pot fi finanţate proiecte de până la 1 milion Euro , cu condiţia ca investiţia (ferma agricolă) să fie adaptată , în totalitate la cerinţele UE (inclusiv din punct de vedere al condiţiilor de mediu şi al asigurării bunăstării animalelor).

Pentru Măsura 3.4. „Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice care să genereze activităţi multiple şi venituri alternative”, potenţialii beneficiari, sunt următoarele categorii de agenţi economici :- agricultori şi/sau silvicultori şi/sau acvacultori persoane fizice (producători individuali de bunuri şi/sau servicii);- asociaţii familiale înregistrate, asociaţii şi grupuri de producători;- O.N.G.-urile ;- societăţi comerciale şi agricole private sau cu capital majoritar privat (minim 75 % capital privat).

Fondurile sunt alocate pentru proiecte de investiţii în domeniile: servicii agricole, agroturism, alte tipuri de activităţi de turism în spaţiul rural, activităţi meşteşugăreşti, acvacultură, alte activităţi complementare agriculturii: silvicultura, apicultura, melci şi broaşte, cultivarea şi procesarea ciupercilor. Valoarea totală eligibilă a unui proiect este cuprinsă între 5000 Euro ( în cazul proiectelor mici) şi 200.000 Euro (în cazul proiectelor de agroturism).

Măsura 4.1. „ Îmbunătăţirea pregătirii profesionale”. Conform Programului Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală al României

95

(PNADR), prin intermediul programului SAPARD vor fi implementate diverse activităţi de formare profesională.

Prin această măsură sunt eligibili furnizorii de formare profesională, persoane juridice de drept public sau privat (experţi independenţi şi persoane juridice, române/străine sau cu capital mixt).

Cursurile de pregătire profesională sunt destinate următoarelor categorii de persoane care desfăşoară activităţi în domeniul agricol, al industriei alimentare şi al dezvoltării rurale:

- responsabililor tehnici ai proiectelor finanţate prin programul SAPARD;- producătorilor privaţi agricoli, silvici, piscicoli, acvacultori;- procesatorilor produselor agro-alimentare; - proprietarilor privaţi de pădure sau exploataţii agricole şi silvice;- crescătorilor de animale;- fermierilor; meşteşugarilor şi apicultorilor;- micilor întreprinzător implicaţi în activităţi agricole, piscicole, forestiere, turism rural, mecanizare agricolă şi alte ocupaţii din spaţiul rural, precum şi conversia acestora către activităţi non-agricole.

Această măsură se aplică în scopul pregătirii profesionale a producătorilor agricoli, silvici, piscicoli, acvacultorilor, a angajaţilor unităţilor de procesare a produselor agricole şi piscicole şi a altor activităţi de diversificare care-şi desfăşoară activitatea pregătirii profesionale a producătorilor agricoli, piscicoli şi silvici, ca şi a şefilor de fermă în managementul producţiei, marketingul produselor, aplicarea de tehnologii competitive nepoluante şi respectarea standardelor sanitar-veterinare, fito-sanitare, de sănătate, de protecţia mediului şi de calitatea produselor.

Având în vedere faptul că pregătirea profesională este considerată o măsură publică, întreaga valoare a proiectelor este finanţată din fonduri bugetare ( 75 % din bugetul UE şi 25% din bugetul Guvernului României).

În toamna anului 2004 au fost demarate procedurile de acreditare a ultimelor patru măsuri din programul SAPARD, convenite cu Comisia Europeană ( Măsura 2.2. „Managementul resurselor de apă „ nu a mai fost acreditată, suma fiind redistribuită către Măsura 2.1. „ Dezvoltarea infrastructurii rurale” ), acestea fiind acreditate în luna ianuarie 2006, după cum urmează :

- Măsura 1.2. „Îmbunătăţirea structurilor în vederea realizării controlului de calitate, veterinar şi fitosanitar, pentru calitatea produselor alimentare şi pentru protecţia consumatorilor”;

- Măsura 3.2. „Constituirea grupurilor de producători”;- Măsura 3.3. „Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul şi să menţină peisajul rural (agro-mediu)”;- Măsura 3.5. „Silvicultură”.Una dintre cele mai mari dificultăţi pe care au avut-o şi, încă, o mai au statele

aflate în curs de aderare (inclusiv ţara noastră) este cea a capacităţii de accesare a fondurilor alocate prin programul SAPARD. Acest aspect este relevat de gradele reduse de absorbţie ale fondurilor europene , prezentate în tabelele 5.5. şi 5.6 şi în Anexa nr. 1.

Tabelul 5.5.Evaluarea gradului de absorbţie a fondurilor SAPARD în România,

la 31 martie 2006- mil. Euro-

Obiective de dezvoltare

Sumele Alocate

Sume angajate

Grad de angajare (%)

Sume plătite

Grad de absobţie (%)

96

1.1. Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingul produselor agricole şi piscicole

676,8 385,6 56,97 175,5 25,93

1.2. Îmbunătăţirea structurilor pentru calitate, controlul veterinar şi fitosanitar al calităţii produselor

48,0 0 0 0 0*

2.1. Dezvoltarea infrastructurilor rurale

534,3 480,8 89,98 378,3 70,8

3.1. Investiţii în exploataţii agricole

496,5 162,5 32,72 86,1 17,33

3.2. Constituirea grupurilor de producători

12,9 0 0 0 0*

3.3. Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul înconjurător şi să menţină peisajul rural

38,7 0 0 0 0*

3.4. Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru generarea de venituri şi acivităţi multiple

300,3 69,8 23,25 18,9 6.28

3.5. Silvicultura 247,9 0 0 0 0*4.1. Îmbunătăţirea pregătirii profesionale

20,9 6,1 29,36 0 0

4.2. Asistenţă tehnică 7,9 2,5 31,92 1,5 18,36TOTAL 2384,2 1107,3 46,44 660,3 27,7

Sursa : date preluate de la Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării RuraleTabelul 5.6.

Situaţia comparativă a gradului de accesare a fondurilor alocate prin programul SAPARD, pentru perioada 2000 - 2003

Ţara Suma alocată(mil. Euro)

Suma plătită(mil. Euro)

Grad de accesare(%)

Bulgaria* 332,8 203,5 61,1Cehia 96,6 106,4 110,1

Estonia 51,3 49,7 96,9Ungaria 159,8 57,1 35,7

97

Letonia 90,7 66,7 73,5Lituania 125,2 105,2 84,0Polonia 708,2 305,2 43,1

România* 1142,5 532,4 46,6Slovacia 76,8 48,7 63,4Slovenia 26,6 15,3 57,5

Total 2810,5 1490,2 53,0

Sursa : date furnizate de Ministerul Integrării Europene Raportul Comisiei Europene privind implementarea Programului SAPARD- 2004 Date înregistrate la 31.03.2006

Impactul aplicării Programului SAPARD în România este concretizat într-o serie de indicatori tehnico-economici care caracterizează nivelul de dezvoltare a mediului rural, dintre care cei mai importanţi sunt următorii :

- crearea sau modernizarea a 490 de abatoare de prelucrare a cărnii şi a 480 de unităţi de prelucrare a laptelui la standardele comunitare, ceea ce contribuie la creşterea cu 10 % a numărului de unităţi procesatoare de produse agricole competitive şi la crearea a 19 mii de noi locuri de muncă ;

- crearea de condiţii de viaţă mai bună pentru populaţia din mediul rural prin reabilitarea drumurilor comunale pentru 450 de comune (1800 de km de drumuri ), crearea de reţele de apă potabilă pentru 320 de comune ( realizarea a 2700 km de reţea de apă potabilă ), realizarea de reţele de canalizare pentru 130 comune ( 1300 km de reţea de canalizare);

- utilizarea durabilă a factorilor de producţie din exploataţiile agricole prin realizarea de investiţii în 11.000 de exploataţii agricole (din care 600 în zona montană), atragerea a 2400 de tineri în mediul rural şi creşterea veniturilor fermierilor care investesc prin Programul SAPARD;

- diversificarea şi reorientarea activităţilor din mediul rural în vederea creşterii veniturilor locuitorilor acestora prin crearea de 21 de mii de noi locuri de muncă şi prin menţinerea şi încurajarea activităţilor care să asigure tradiţia şi diversitatea în mediul rural.

În concluzie, se poate spune că programele de preaderare promovate de Uniunea Europeană pentru dezvoltarea agriculturii şi mediului rural au contribuit la creşterea competitivităţii produselor agroalimentare pe piaţă şi la creşterea nivelului de trai al locuitorilor din mediul rural. Însă, România, pentru a recupera decalajele faţă de ţările membre ale UE, nu trebuie să se limiteze doar la utilizarea banilor europeni, ci trebuie să aloce fonduri complementare din bugetul naţional.

5.3. Căi şi mijloace de atenuare a decalajelor agricole

Aşa cum s-a mai arătat în prezenta lucrare, în prezent , în România există diferenţe mari între nivelele de dezvoltare a mediului rural comparativ cu mediul urban, precum şi dintre regiunile de dezvoltare. Aceste decalaje se manifestă atât la nivel global ( pe total dezvoltare economică ), cât şi la nivel de ramură (exemplul ramura agricolă). Atenuarea decalajelor din mediul rural si in special a celor agricole se poate realiza actionand simultan in doua directii principale:

98

- adaptarea, modernizarea şi dezvoltarea economiei rurale într-o viziune coerentă integrată, promovând exploataţii agricole viabile şi intreprinderi negricole cu o puternică participare a investitorilor din ţară şi din străinătate;

- promovarea unor programe de dezvoltare rurală care să asigure aplicarea unor criterii de selecţie în acord cu strategia naţionala de dezvoltare durabilă a spaţiului rural şi compatibile cu cele ale ţărilor membre ale UE.

Pentru realizarea unor acţiuni coerente este necesară, în primul rând, o analiză socio-economică aprofundată a resurselor existente, indentificarea decalajelor, a cauzelor şi conjuncturilor care le-au generat. De asemenea, este foarte importantă evaluarea acestor decalaje şi a timpului de când acestea durează. De remarcat că şi unele din statele membre (Marea Britanie, Franţa, Spania, Italia, etc.) s-au confruntat cu o serie de crize la nivel regional, iar ieşirea din aceste situaţii a fost posibilă numai printr-o politică de dezvoltare coerentă şi printr-o orientare corectă, echilibrată a eforturilor investitionale.

De remarcat este faptul că, deşi efectele unor astfel de măsuri încep sa fie vizibile după o perioadă relativ scurtă de timp, impactul lor asupra populaţiei din zona respectivă, se realizează într-un timp mult mai indelungat.

Adaptarea, modernizarea şi dezvoltarea economiei rurale într-o viziune coerentă integrată, prin promovarea dezvoltării intreprinderilor rurale neagricole şi o puternică participare a tuturor agenţilor economici şi instituţiilor interesate în acest proces complex, reprezintă o opţiune demnă de luat în calcul. Aceasta implică, de asemenea, reducerea sau corectarea efectelor negative ale procesului de adaptare a zonelor rurale, prin conservarea şi menţinerea tradiţiilor societăţii rurale. Priorităţile care trebuie avute în vedere pentru dezvoltarea economiei rurale sunt:

a) Construirea capacităţii comunitare de a dezvolta activităţi în mediul rural si a avea acces la resurse pentru care sunt necesare următoarele acţiuni: realizarea unor structuri de coordonare pentru dezvoltarea rurală; formularea unui program al intreprinderii rurale care să asigure ajutor pentru

proiecte care promovează adaptarea, modernizarea şi dezvoltarea zonelor rurale; înfiinţarea de grupuri de lucru locale pentru formularea strategiilor socio-

economice ; iniţierea de programe de instruire pentru personalul administraţiilor locale ; înfiintarea centrelor de informare în principalele domenii de interes în fiecare

municipalitate pe lânga primarii, scoli sau case de cultura; înfiintarea de agentii intermediare pentru ocuparea forţei de muncă; sporirea finanţării pentru programele socio-economice; derularea de programe de instruire pentru crearea de locuri de muncă.

Rezultatele şi impactul aşteptate de la fiecare măsură menită să contribuie la construirea capacităţii de a dezvolta spaţiul rural românesc sunt prezentate în Anexa 2.b) Dezvoltarea de mici intreprinderi si activitati economice la nivel local, prin practicarea următoarelor măsuri :

investitii in dezvoltarea, modernizarea, imbunatatirea infrastructurii rutiere; extinderea si modernizarea infrastructurii de comunicatii; crearea de facilitati (juridice, financiare) pentru infiintarea de intreprinderi locale

pentru producerea de produse specifice/traditionale (industrializare, produse forestiere si nelemnoase) ;

extinderea centrelor de consultata pentru intreprinderile mici si mijlocii si furnizori de servicii;

plasarea unui reprezentant al IMM-urilor la nivel de consiliu local ;

99

instruirea persoanelor locale, si optimizarea conditiilor de parteneriat pentru dezvoltarea activitatilor mestesugaresti.

Rezultatele şi impactul aşteptate de la fiecare măsură menită să contribuie la construirea capacităţii de a dezvolta spaţiul rural românesc sunt prezentate în Anexa 3.

c) Imbunatatirea imaginii locale si crearea de noi identitati ale regiunilor favorabile dezvoltarii intreprinderilor turistice si serviciilor prin adoptarea următoarelor măsuri:

crearea la nivel local a unui centru cultural care sa promoveze produsele traditionale ;

sprijinirea activitatilor culturale si a programelor traditionale si coordonarea lor la nivel regional;

conservarea culturii locale si a traditiilor; asigurarea de facilitati pentru dezvoltarea turismului rural (turism ecologic,

forestier); finantarea unui studiu de marketing turistic; imbunatatirea calitatii serviciilor turistice ; imbunatatirea participarii comunitatilor locale la dezvoltarea turismului.

Rezultatele şi impactul aşteptate de la fiecare măsură menită să contribuie la construirea capacităţii de a dezvolta spaţiul rural românesc sunt prezentate în Anexa 4.

Dezvoltarea prin programe de investitii constituie una din cele mai importante acţiuni, iar România a beneficiat şi beneficiază în prezent, de o serie de programe cu sprijin comunitar nerambursabil cum sunt: Phare, ISPA si SAPARD. Daca Phare este orientat, în special, pentru asistenţă tehnică şi construcţie instituţională, iar ISPA pentru căi de comunicaţie la nivel naţional şi pentru acţiuni de protecţie a mediului, nu acelaşi lucru se poate spune şi de Programul SAPARD.

Programul SAPARD are ca arie de aplicabilitate spaţiul rural sau în cazul măsurii de procesare şi marketing al produselor agricole şi piscicole, modernizările realizate pentru unităţile de procesare amplasate în oraşe vizează materia primă produsă în zona rurală adiacentă. Programul vizează şi populaţia rurală, în masura în care participă cu proiecte în cadrul său, prin măsura de îmbunătăţire a formării profesionale.

Important în aplicarea acestor programe de investiţii, este elaborarea şi aplicarea unor criterii de selecţie în acord cu strategia naţională de dezvoltare rurală, dar şi cu strategiile regionale de dezvoltare economico-socială.

De exemplu, în cadrul Programului SAPARD, sunt o serie de criterii de selecţie care ar permite intinerirea sefilor de exploataţii agricole, promovarea cu precadere a grupurilor de producători, promovarea femeiilor tinere pentru activităţi neagricole, amplasarea obiectivelor de investiţii în zone cu potenţial ridicat etc. Din păcate, până în prezent, necesitatea absorbirii fondurilor a primat în faţa necesităţii de amplasare judiciaoasă şi echilibrată a investiţiilor. Acest fapt poate conduce la o situaţie mai puţin plăcută, când într-o localitate rurală sunt amplasate două obiective de acelaşi fel, iar sursa de materie primă nu asigură functionarea decât a unui singur obiectiv. Această situaţie se poate crea în vecinătatea a două judeţe sau regiuni, dar şi în zonele transfrontaliere.

Pentru evitarea acestor situaţii şi pentru evitarea efectuării unui efort investiţional inutil, este necesară aplicarea unor criterii de selecţie coerenţi şi fără posibilitatea de a fi interpretaţi diferit. În perioada ramasă până la fianlizarea Programului SAPARD, ar fi oportună aplicarea acestor criterii de selecţie.

Aplicarea unor criterii de selecţie ar fi necesară şi pentru programele de coeziune economică şi dezvoltare regională (în prezent acestea desfăşurându- se cu finanţare în cadrul Programului Phare). Aceste criterii ar putea avea la bază existenţa investiţiilor

100

realizate prin programele de dezvoltare rurală, gradul de ocupare a populaţiei rurale, asigurarea resurselor materiale etc.

CAPITOLUL VI POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

6.4. Dezvoltarea rurală – al doilea pilon al PAC

6.4..1. Evoluţia politicii de dezvoltare rurală, în perioada 2000-2005

Componenta de dezvoltare rurală a PAC a căpătat o atenţie sporită după elaborarea de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000, devenind astfel al doilea pilon al PAC. Sunt două raţiuni majore care justifică necesitatea unei abordări în această direcţie: prima, este dată de proporţia foarte mare – 80% - pe care o deţin suprafeţele agricole relativ la suprafaţa Uniunii Europene. A doua este cea a obiectivului primordial de coeziune economică şi socială al Uniunii Europene, a cărui realizare ar deveni utopică fără acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării armonioase a zonelor rurale.

Obiectivele politicii de dezvoltare rurală, definite în Regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală, sunt următoarele :

- ameliorarea exploataţiilor agricole;- garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole;- asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;- protecţia mediului;- dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de

muncă, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole şi a întări substanţa economică şi socială a zonelor rurale;

- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale şi promovarea şanselor egale.

Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală, definite în acelaşi regulament, sunt următoarele:

- principiul multifuncţionalităţii agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi acordate activităţilor agricole, în plus faţă de rolul tradiţional de furnizor de produse agricole;

- principiul abordării multisectoriale şi integrate a economiei rurale, în sensul diversificării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit şi ocupare şi prezervării patrimoniului rural;

- principiul flexibilităţii financiare în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul descentralizării deciziei, subsidiarităţii, şi implicării partenerilor locali;

- principiul transparenţei în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pe implificarea legislaţiei

Măsurile de politică de dezvoltare rurală promovate în prima etapă implementare a acestei politici au fost structurate în două categorii importante, şi anume:

a) Primele, sunt măsurile însoţitoare, din cadrul cărora fac parte următoarele :- Pensionarea anticipată, care consta în acordarea sprijinului financiar pentru

fermierii şi lucrătorii agricoli, în vârstă de peste 55 de ani, care se retrag din activităţile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta legală de pensionare. Sprijinul este condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe de vechime în muncă şi/sau participare la o schemă de asigurări sociale. Un fermier poate primi, conform acestei măsuri, un sprijin de până la 150 000 Euro, în tranşe anuale de cel mult 15 000 Euro până

101

la vârsta de 75 de ani, iar un lucrător agricol, până la 35 000 Euro, în tranşe anuale a câte 3500 Euro, pe perioada rămasă până la vârsta pensionării.

- Agricultura ecologică, care constă în acordarea sprijinului financiar pentru promovarea metodelor de producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea patrimoniului rural. Ajutorul se acordă fermierilor care, timp de cel puţin 5 ani, au practicat metode agro-ecologice, în limita a 600 Euro/ha pentru recoltele anuale, 900 Euro/ha pentru recolte perene, şi 450 Euro/ha pentru alte recolte.

- Exploatarea zonelor defavorizate, care constă în acordarea sprijinului financiar pentru fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu probleme specifice de mediu, pentru a se asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de viaţă echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant, şi protejarea mediului. Plăţile variază între 25 şi 200 Euro/ha şi se acordă numai în condiţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor de producţie ecologice etc.

b) A doua categorie a măsurilor de dezvoltare rurală sunt cele de modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole, din cadrul cărora fac parte următoarele forme de sprijin financiar:- Sprijin financiar pentru investiţiile în exploataţiile agricole (spre exemplu,

echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea producţiei, diversificarea acesteia, îmbunătăţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde de igienă şi sănătate, protejarea mediului, sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor. Ajutorul financiar (comunitar şi naţional, cumulate) se acorda în limita a 50% din valoarea investiţiei, excepţie făcând zonele defavorizate (60%) şi fermierii tineri care primesc un sprijin de 55%, dacă efectuează investiţii în orice zonă, cu excepţia zonelor defavorizate (pentru care sprijinul este de 65% din totalul cheltuielilor eligibile). Sprijinul se acordă numai pentru fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă, şi de bunăstare a animalelor.

- Sprijin financiar pentru investiţii în ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor agricole, în scopul creşterii competitivităţii şi valorii adăugate a producţiei agricole. Contribuţia Comunităţii este de maximum 50% din valoarea proiectului.

- Instalarea fermierilor tineri, care constă în acordarea sprijinului financiar pentru înfiinţarea de ferme de către persoanele în vârstă de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o fermă agricolă anterior. Ajutorul se acordă fie sub forma unei prime de până la 25.000 euro, fie prin subvenţionarea dobânzii unui împrumut bancar pentru achiziţionarea de pământ sau utilaje agricole. Sunt eligibile numai fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă, şi de bunăstare a animalelor.

- Activităţi de formare profesională a producătorilor agricoli, sprijinul fiind acordat , în special, pentru pregătirea specialiştilor în domeniile calităţii produselor agroalimentare şi protejării mediului .

- Conservarea şi protejarea pădurilor, care constă în acordarea sprijinului financiar persoanelor fizice, asociaţiilor sau autorităţilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier, incluzând activităţi de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea şi comercializarea produselor forestiere, ş.a. În cazul împăduririlor suprafeţelor cu destinaţie agricolă, în plus faţă de ajutorul propriu-zis pentru împădurire, se acordă şi compensări anuale de până la 725 Euro/ha pentru asociaţii şi autorităţi locale şi de până la 185 Euro/ha pentru persoanele fizice, pentru o perioadă de până la 25 de ani.

- Sprijin pentru alte activităţi menite să contribuie la buna desfăşurare a activităţilor agricole şi nonagricole din mediul rural, cum ar fi : reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor meşteşugăreşti, etc.

102

6.4.2. Noua politica comună de dezvoltare rurală

În contextul unei Europe extinse, cu 27 state membre în care diferenţele în dezvoltare sunt majore, precum şi din raţiuni care justifica necesitatea unei abordări a politicii de dezvoltare rurală, prima fiind data de proporţia foarte mare – 80% - pe care o deţin suprafeţele agricole relativ la suprafaţa Uniunii Europene şi cea de a doua fiind realizarea obiectivului primordial de coeziune economică şi socială al Uniunii Europene, a cărui atingere necesita acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării armonioase a zonelor rurale, Comisia Europeana a considerat anul 2004 momentul cheie pentru lansarea noii configuraţii privind finanţarea unei noi Politici de Dezvoltare Rurală.

Ilustrând momentele cheie ale evoluţiei implementării politicii de dezvoltare rurală Agenda 2000, când dezvoltarea rurală a devenit al doilea pilon al PAC Iulie 2003 - mijlocul perioadei de aplicare a reformei PAC l – Reforma lui Fischler, prin care s-a urmărit promovarea unei politici de dezvoltare rurală aprofundată, începând cu anul 2005, cu suplimentarea fondurilor şi caracterizată prin măsuri destinate promovării protecţiei mediului, a calităţii şi a bunăstării animale, măsuri esenţiale în perspectiva unei reforme globale a PAC, oferind agricultorilor noi surse de venit, precum şi de un sistem de reducere a plăţilor directe (« modulare ») acordate fermelor mari (transfer de fonduri de la « pilonul I al PAC  către pilonul II »). Astfel, pentru fermele care beneficiază de plăţi directe superioare a 5000 euro/fermă, modularea se va realiza astfel: 3% în anul 2005, 4% în anul 2006, 5% în anul 2007 şi 5% în perioada 2008-2013. La acestea se adaugă concluziile conferinţei de la Salzburg, de la sfârşitul anului 2003, şi orientările strategice ale Consiliilor Europene de la Lisabona şi Goteburg referitoare la creşterea susţinerii economice pentru masurile de dezvoltare rurală, menite sa contribuie la protejarea mediului şi creşterea calităţii vieţii în mediul rurală. Principalul obiectiv al Uniunii Europene în reforma fundamentala a primului „pilon” al Politicii Agricole Comune din anul 2003 şi anul 2004, a vizat în primul rând dezvoltarea rurală.

Comisia Europeana a adoptat în data de 14 iulie 2005, propunerea de modificare a politicii de dezvoltare rurală a Uniunii Europene, vizând consolidarea şi simplificarea actualului sistem de acordare a fondurilor pentru perioada 2007-2013, prin crearea Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR). Noul fond urmează a înlocui Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), având rolul de a răspunde exigentelor impuse de o Uniune Europeana lărgita, cu o serie de decalaje majore privind spaţiul rural şi populaţia rurală.

Raţiunile tehnice care au determinat aceasta modificare se referă, în principal, la numărul mare de programe, sisteme de programare şi diferite sisteme de management financiar şi de control care exista în perioada curentă de programare şi care a dus la creşterea semnificativă a sarcinii administrative a Statelor Membre şi a Comisiei Europene şi la reducerea coerenţei, transparenţei şi evidenţei politicii de dezvoltare rurală.

Astfel un prim pas, absolut imperativ, pentru asigurarea cadrului optim în dezvoltarea viitoare a Politicii Agricole Comune (PAC), l-a constituit aducerea dezvoltării rurale într-un singur cadru de finanţare şi programare şi integrarea Obiectivului 1 în acest fond unic.

103

Noua politica de dezvoltare rurală a Uniunii Europene reflecta într-o mai mare măsura cerinţele cetăţenilor europeni care pun un accent deosebit pe problemele de mediu, siguranţa alimentaţiei şi pe aspecte de calitate.

Conform propunerii, finanţarea pentru dezvoltarea rurală aferentă perioadei 2007-2013 va cunoaşte o creştere de până la 96 miliarde Euro, constituite din 56 de miliarde Euro din FEOGA-Secţiunea Garantare, 33 de miliarde Euro din FEOGA-Secţiunea Orientare, 7 miliarde Euro rezultate din ajustarea plaţilor directe.

Din acest total, 31,3 miliarde euro vor fi disponibili pentru proiectele din zonele de convergenţă , considerate ca fiind zonele acoperite de actualul Obiectiv 1, zone cu dezvoltare întârziată, în care PIB-ul este sub 75% din media PIB-lui european aşa cum este el definit în Regulamentul 1260/1999.

Obiectivele noii politici comune de dezvoltare rurală, promovate odată ce Comisia Europeana a adoptat, în data de 14 iulie 2005, propunerea de modificare a politicii de dezvoltare rurală a Uniunii Europene, vizează următoarele aspecte mai importante:

creşterea competitivităţii agriculturii şi silviculturii prin acordarea de sprijin pentru restructurare;

îmbunătăţirea mediului şi a zonelor rurale prin acordarea de sprijin pentru managementul terenurilor agricole;

îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi încurajarea diversificării activităţilor economice prin sprijinirea celor care activează în mediul rural.

Modificări principale care vor surveni prin aplicarea noii politici de dezvoltare rurală, sunt următoarele:

gruparea tuturor masurilor existente într-un instrument unic de finanţare şi programare;

necesitatea adoptării unei strategii europene pentru dezvoltarea rurală ce va sta la baza elaborării strategiilor naţionale;

acordarea unei mai mari libertăţi statelor membre în ceea ce priveşte modalitatea de implementare a programelor, prin reducerea numărului de reguli detaliate şi a condiţiilor de eligibilitate;

orientarea mai accentuată a programelor de dezvoltare rurală către nevoile mediului rural;

definirea mai clară a responsabilităţilor ce revin statelor membre şi Comisiei.

Modificările privind masurile vizează modul de definire a zonelor defavorizate, ca urmare a unui raport al Curţii Europene de Conturi referitor la modul foarte diferit de definire a zonelor defavorizate de către statele membre. Acesta se referă la criteriile socio-economice utilizate pentru delimitarea zonelor intermediare care au fost modificate. De asemenea, pentru a se menţine un echilibru la nivelul compensărilor, acestea din urmă au fost reduse de la 200 euro/hectar la 150 euro/hectar. În ceea ce priveşte delimitarea zonelor defavorizate din regiunile montane, nu au intervenit modificări.

Referitor la măsura de pensionare anticipată, nivelul maxim al finanţării a crescut de la 15.000 euro/an, la 18.000 euro/an pentru fermierii care cedează fermele, iar pentru lucrătorii agricoli din ferme, de la 3.500 euro/an la 4.000 euro/an.

În ceea ce priveşte sprijinul acordat pentru stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural, acesta a crescut de la 25.000 euro la 40.000 euro, urmând a fi acordata ca prima unica. Totodată nu vor mai fi subvenţionate dobânzile la creditele necesare acoperirii costurilor ocazionate de stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural.

104

Pentru fermele de semi-subzistenta, sprijinul acordat a crescut de la 1.000 euro/an/ferma la 1.500 euro/an/ferma, în scopul măririi şanselor pe care acestea le au de a deveni viabile economic.

Pentru măsurile de agro-mediu, nivelul finanţării rămâne neschimbat şi se propune introducerea sprijinului financiar pentru protejarea raselor locale pe cale de dispariţie (200 euro/an/cap de animal) şi pentru bunăstare animalelor (500 euro/an/cap de animal). Aceste sume ar putea creşte în cazuri excepţionale, ţinând cont de situaţiile specifice, ce vor fi argumentate corespunzător în programul de dezvoltare rurală.

Domeniul forestier devine prioritar prin introducerea mai multor masuri, însă s-a redus nivelul de finanţare pentru o serie de masuri existente. De exemplu, în cazul compensaţiilor acordate fermierilor şi asociaţiilor pentru pierderile financiare datorate împăduririi, finanţările au scăzut de la 725 euro/hectar la 500 euro/hectar, iar pentru persoanele fizice, de la 185 euro/hectar la 150 euro/hectar).

Masurile eligibile pentru finanţare, cuprinse în noul document de programare pentru dezvoltare rurală a României, sunt grupate pe următoarele 3 axe principale:

Axa prioritara 1 - Îmbunătăţirea competitivităţii agriculturii şi silviculturii, care deţine minim 15% din fondurile alocate dezvoltării rurale pe perioada 2007-2013, cuprinde masuri pentru:

îmbunătăţirea potenţialului uman;

acţiuni de informare şi pregătire profesională a persoanelor implicate în sectoarele agricol şi forestier;

instalarea tinerilor fermieri în mediul rural; pensionarea anticipată a fermierilor şi a lucrătorilor agricoli; utilizarea serviciilor de consultanţă de către fermieri şi proprietarii de păduri; crearea serviciilor de management al fermei, de consultanta agricolă precum

şi de consultanta în domeniul forestier; sprijinirea şi restructurarea potenţialului fizic agricol şi forestier; modernizarea exploataţiilor agricole; creşterea valorii economice a pădurilor; creşterea valorii adăugate pentru principala producţie agricolă şi forestiera; îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii pentru dezvoltarea şi adaptarea

agriculturii şi silviculturii; refacerea potenţialului producţiei agricole afectate de catastrofe naturale şi

introducerea unor masuri adecvate de prevenire a acestora. îmbunătăţirea calităţii producţiei agricole; sprijin pentru agricultori în vederea adaptării la standardele comunitare; susţinerea fermierilor care participa la schemele de calitate; sprijinirea grupelor de producători în activităţile de informare şi promovare a

produselor obţinute conform schemelor de calitate a alimentelor.Tranzitorii pentru noile state membre, cele 10 care au aderat în anul 2004 şi

pentru România şi Bulgaria, sunt următoarele măsuri : sprijin pentru fermele de semi-subzistenta care se afla în proces de

restructurare; sprijin pentru înfiinţarea grupelor de producători.

105

Axa prioritara 2 - Managementul terenurilor agricole , care reprezintă minim 25% din fondurilea locate dezvoltării rural), cuprinde masuri pentru:

utilizarea durabilă a terenului agricol; compensaţii acordate fermierilor din zonele montane cu handicapuri

naturale; compensaţii acordate fermierilor din zonele cu handicapuri naturale, altele

decât zonele montane; sprijin financiar pentru programul Natura 2000; sprijin financiar pentru agro-mediu şi bunăstare animala; sprijin pentru investiţiile neproductive. utilizarea durabilă a terenului forestier: înfiinţarea plantaţiilor pe terenuri agricole; înfiinţarea sistemelor agro-forestiere pe terenuri agricole; înfiinţarea plantaţiilor pe terenuri neagricole; sprijin financiar pentru programul Natura 2000; sprijin financiar pentru silvicultura; refacerea potenţialului de producţie forestier şi introducerea unor acţiuni de

prevenire a degradării; sprijin pentru investiţiile neproductive (drumuri forestiere, întreţinerea

fondului forestier, etc.).Sprijin financiar pentru programul Natura 2000. Proiectul PHARE ACCESS

”NATURA 2000 in România îşi propune ca printr-un parteneriat ce oferă reprezentativitate la nivel naţional sa contribuie la implementarea acquis-ului comunitar prin sprijinul pentru dezvoltarea in România a Reţelei Ecologice Europene NATURA 2000 bazat pe întărirea capacităţii ONG-urilor de mediu de a se implica in mod activ in procesul de identificare a siturilor ce vor fi propuse in cadrul reţelei si facilitarea activităţilor de conştientizare si participare publica.

Peste 100 de specialişti din ONG-uri de mediu sunt pregătiţi să ajute autorităţile române la elaborarea listei de propuneri de arii protejate Natura 2000, solicitată de Uniunea Europeană pentru finalizarea negocierilor de aderare. Specialiştii, membri ai unor organizaţii de protecţie a naturii din întreaga ţară au fost instruiţi în cadrul unei serii de cursuri organizate de Federaţia Română de Speologie, Clubul Ecologic UNESCO Pronatura şi Societatea Ornitologică Română, cu sprijinul WWF România, la Gilău, în judeţul Cluj, la Bucureşti, şi la Tulcea în perioada martie-aprilie 2004. Cursurile au cuprins prezentări de bază pentru declararea siturilor Natura 2000, cum ar fi directivele Păsări şi Habitate ale UE, precum şi elemente practice de comunicare.

Lista Natura 2000 cuprinde propuneri documentate ştiinţific făcute de fiecare ţară membră sau candidată la UE în vederea declarării unei reţele de arii naturale protejate de interes comunitar. Aflată încă în stadiu incipient în ţara noastră, ea va trebui definitivată de către autorităţi în foarte scurt timp, înainte de începutul anului 2007, data estimată de intrare în UE.

Potrivit lui Emilian Burduşel, directorul UNESCO Pronatura, ONG-urile româneşti ar putea fi extrem de utile autorităţilor în ducerea la bun sfârşit a acestei sarcini. Sarcina este cu atât mai dificilă, atrage atenţia Burduşel, cu cât între statele membre UE şi candidate, ţara noastră dispune de o biodiversitate remarcabilă, fiind singura care cuprinde 5 regiuni biogeografice distincte.

Proiectul “Rolul ONG-urilor de mediu în sprijinul implementării reţelei Natura 2000 în România”, finanţat prin programul Phare Acces al UE, va continua cu alte activităţi, între care o conferinţă naţională, şi o serie de campanii pilot de conştientizare a unor comunităţi locale.

106

Axa prioritara 3 - Diversificarea economiei rurale şi calitatea vieţii în zonele rurale care reprezintă minim 15% din totalul fondurilor alocate dezvoltării rurale, cuprinde masuri pentru:

diversificarea activităţilor economice în mediul rural; promovarea activităţilor non-agricole; sprijin pentru crearea şi dezvoltarea micro-întreprinderilor; încurajarea turismului; protejarea şi creşterea potenţialului natural care sa contribuie la

dezvoltarea economică durabilă. îmbunătăţirea calităţii vieţii în mediul rural: dezvoltarea serviciilor de baza pentru populaţia din sectoarele

economic şi agricol; renovarea şi dezvoltarea satelor, conservarea şi refacerea

patrimoniului rural; pregătirea profesionala a persoanelor implicate în activităţile

economice din zonele acoperite de axa 3; îmbunătăţirea competentelor privitoare la managementul şi

implementarea strategiilor locale de dezvoltare.Axa Leader are ca principiu elaborarea strategiilor locale de dezvoltare printr-o

abordare verticala “de jos în sus”. Aceste strategii sunt finanţate în prezent prin Iniţiativa comunitară Leader. Comisia Europeană prevede ca finalizarea şi adoptarea cadrului legislativ necesar sa fie realizată de Consiliu în vara anului 2005, urmând sa între în vigoare la 1 ianuarie 2007.

zootehnica reprezinta principalul beneficiar al rezultatelor din cadrul sectorului vegetal, de aceasta depinzand valorificarea eficienta a productiei vegetale, mai ales a culturilor furajere. In aceste conditii consideram ca politicile de sustinere a agriculturii practicate dupa 1990 nu au fost corespunzatoare, deoarece majoritatea covarsitoare a resurselor bugetare au fost orientate catre productia vegetala si nu catre productia zootehnica sau cele de procesare a produselor agricole (cea mai mare pondere din resursele bugetare alocate agriculturii si destinate sustinerii productiei zootehnice a fost de 25 %, in anul 2004).

107

108

109

CAPITOLUL VIIIOBIECTIVE ŞI PRIORITĂŢI PENTRU DEZVOLTAREA

RURALĂ ÎN ROMÂNIA

Strategia generală de dezvoltare rurală în perioada 2007-2013

Analiza situaţiei curente a sectorului agricol din România prezentata in capitolul anterior indică necesitatea accelerării proceselor de restructurare şi modernizare din spaţiul rural, având în vedere importanţa economică şi socială a acestora pentru asigurarea unei dezvoltări economice integrate şi durabile a spaţiului rural.

Luând în considerare necesitatea adaptării sectorului agro-alimentar românesc la cerinţele UE, în vederea pregătirii pentru aderare, prin promovarea unui sector eficient şi viabil din punct de vedere economic şi social în contextul perioadei ulterioare aderării, strategia stabileşte direcţiile principale pentru dezvoltarea sectorului agricultura si silvicultura.

Astfel, aşa cum rezulta din evaluarea sociala, economica si de mediu, problemele cheie cu care se confruntă spaţiul rural românesc în general sunt:

- Numărul mare de ferme de subzistenţă şi semi-subzistenţă, care nu sunt viabile, cu o suprafaţă medie a exploataţiei de numai 1,7 ha.- Slaba productivitate şi calitate a producţiei agricole, determinată de lipsa resurselor financiare, utilizarea insuficientă şi ineficientă a resurselor disponibile, lipsa personalului instruit pentru practicarea unei agriculturi moderne, lipsa sau insuficienţa cunoştinţelor manageriale şi de marketing, precum şi de infrastructura tehnică inadecvată.- Decalajul important între importurile de produse agricole şi exportul acestora (în principal se înregistrează exporturi de produse cu valoare adăugată scăzută).- Inexistenţa unei reţele de piaţă organizate, producătorii agricoli fiind nevoiţi să-şi vândă singuri produsele sau să le vândă unor « intermediari » la preţuri foarte mici, ducând astfel la un decalaj foarte mare între preţurile produselor agricole brute vândute de fermieri procesatorilor şi preţul produselor finite.- Starea precară a infrastructurii de bază.- Existenţa unor suprafeţe semnificative de teren (cca 1/5) afectate grav de factori de risc natural: inundaţii, alunecări de teren, seismicitate ridicată, deşertificare, resurse reduse de apă etc.Strategia propusă are în vedere aplicarea unui model multifuncţional de dezvoltare

agricolă şi rurală. Principiul de bază în aplicarea acestui model constă în promovarea dezvoltării funcţiilor agricole ale zonelor rurale însoţite de promovarea în egală măsură a funcţiilor non-agricole ale acestor zone. Acest model este compatibil cu politica economică şi socială a Uniunii Europene, al cărei obiectiv principal constă în reducerea disparităţilor de dezvoltare între regiunile UE şi, implicit, în diminuarea decalajelor de dezvoltare între rural şi urban.

110

Strateg ia pentru dezvoltare rurala se bazează pe analiza SWOT a sectorului agricol şi rural şi îşi propune adoptarea acelor măsuri care să rezolve pe de o parte problema infrastructurii rurale, dar şi problemele structurale ale agriculturii. pe de altă parte.

Aceste deziderate se vor realiza prin reducerea numărului de persoane care îşi câştigă traiul din activitatea agricolă, un efect direct al acestor acţiuni fiind eliberarea unor terenuri, fapt ce va genera comasarea şi consolidarea fermelor viabile. Acestea vor duce la creşterea eficienţei agriculturii româneşti, la promovarea abilităţilor manageriale ale fermierilor şi orientarea activităţilor agricole către investiţii profitabile, inclusiv proiecte integrate.

Dată fiind situaţia curentă a sectorului agricol şi rural şi fondurile limitate avute la dispoziţie, se impune necesitatea utilizării raţionale şi eficiente a acestora printr-o distribuire corectă a fondurilor pentru dezvoltare rurală şi piscicultură, către priorităţi şi acţiuni atent selectate.

În acest sens, s-au identificat următoarele obiective generale:- Dezvoltarea unui sector agricol şi forestier competitiv bazat pe cunoaştere şi iniţiativă privată, capabil să se adapteze schimbărilor pe termen lung, care ia în considerare regulile comunitare, conservă mediul înconjurător şi consolidează sectorul de procesare.- Menţinerea calităţii şi a diversificării spaţiului rural şi forestier în vederea obţinerii unui echilibru între activităţile umane şi conservarea resurselor naturale.- Îmbunătăţirea standardelor de viaţă în vederea asigurării unei ocupări durabile a zonelor rurale şi a contribuirii la un echilibru teritorial atât din punct de vedere economic cît şi social.- Implementarea unui program pilot LEADER.Un rol important în redresarea unora dintre aceste probleme îl are implementarea unor

politici si programe nationale, dar si a programelor europene, ca de exemplu Programul SAPARD, ale cărui obiective generale constau în implementarea acquis-ului comunitar privind Politica Agricolă Comună şi politicile conexe, precum şi rezolvarea problemelor prioritare specifice pentru dezvoltarea durabilă a sectorului agricol şi a zonelor rurale din România.

Prin politici si programe nationale, autorităţile publice din România urmăreşte realizarea următoarelor obiective importante:

- Finalizarea reformei proprietăţii funciare – se propune încheierea procesului de retrocedare a proprietăţilor funciare sau justă despăgubire în cazurile obiective în care retrocedarea nu se poate efectua în natură.- Stimularea transformării gospodăriilor ţărăneşti în ferme agricole familiale cu carácter comercial, formarea clasei de mijloc în spaţiul rural. Programul Fermierul, reprezintă un mod de a se încerca rezolvarea problemelor

majore ale agriculturii ţării noastre , cum ar fi dimensiunile mici ale exploataţiilor agricole (fărămiţarea terenurilor). Prin acest program se asigură creditele de investiţii pentru modernizarea exploataţiilor agricole şi a unităţilor de procesare a produselor agro-alimentare. Aceste credite se acorda pe durata de 10 ani cu o perioada de gratie de 1-5 ani , in functie de natura obiectivelor de investitii, plafonul maxim al creditelor pentru fiecare tip de investitii vor fi stabilite anual.

O alta componenta a programului national de investitii este asigurarea cofinantarii proiectelor, din sursa rambursabila acordata din bugetul MAPDR si pusa la dispozitia bancior comerciale si/sau institutii financiare, pentru acordarea de credite pentru investitii private in cadrul Programului SAPARD. Acest mecanism este sprjinit si sistemul de acordare de garantii de catre cele doua fonduri (FGCR si FIMM), prin mentinerea unui nivel prudential de expunere.

111

Renta viageră, reprezintă o măsură de dezvoltare rurală tranzitorie, până la aderarea României la UE, care poatr asigura premisele comasarii terenurilor, prin sprijin financiar care se acorda persoanelor de peste 62 de ani care deţin în proprietate până la 10 ha de teren agricol; reprezintă echivalentul a 100 euro/an pentru fiecare hectar înstrinat şi de 50 euro/an pentru fiecare hectar arendat.

Pentru a permanentiza acţiunile defăşurate în cadrul SAPARD 2000-2006, măsurile care corespund următoarelor obiective vor fi reluate prin FEADR :

− Dezvoltarea durabila a unui sector agro-alimentar competitiv prin modernizarea şi îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole, în vederea atât a creşterii valorii adăugate a materiilor prime de natură agricolă, cât şi a creării unor noi reţele de distribuţie locală în spaţiul rural cu un impact pozitiv asupra venitului persoanelor care activează în acest sector. Se acordă prioritate măsurilor de îmbunătăţire a eficienţei pieţelor, a standardelor de calitate şi sănătate.− Ddezvoltarea economiei rurale prin înfiinţarea şi modernizarea fondurilor fixe din exploataţiile agricole şi forestiere private, dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice din spaţiul rural, în vederea menţinerii şi/sau creării de locuri de muncă şi a unor venituri alternative în cadrul gospodăriilor ţărăneşti.− Dezvoltarea resurselor umane prin îmbunătăţirea instruirii profesionale a producătorilor agricoli şi deţinătorilor de terenuri forestiere, construirea şi consolidarea capacităţii instituţionale de implementare a programului SAPARD în România.− Creşterea standardului de viaţă în spaţiul rural prin îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurilor sociale şi a celor necesare planificării unei agriculturi durabile.Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit va implementa tehnic şi financiar

Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) şi Fondul European pentru Pescuit (FEP) după aderarea României la Uniunea Europeană.

Cu experienţă în derularea fondurilor europene, respectiv Programul SAPARD, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit va fi mult mai aproape de solicitanţii de fonduri nerambursabile FEADR prin 8 Centre Regionale de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi 42 de Oficii Judeţene de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, care vor primi cererile de finanţare.

Măsurile finanţate din FEADR, în perioada 2007-2013 sunt destul de generoase din punct de vedere al fondurilor alocate şi al numărului de măsuri şi proiecte, ele putând fi grupate astfel (descrierea pe larg a acestora este prezentată în Anexa nr. 5) :

Măsuri incluse în AXA I "Îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi silvic"sunt următoarele:1. Acţiuni de pregătire profesională şi informare, incluzând difuzarea de cunoştinţe ştiinţifice. şi practici inovatoare persoanelor angrenate în sectoarele agricol, alimentar şi silvic.2. Stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural.3. Pensionarea timpurie a fermierilor şi a muncitorilor agricoli.4. Utilizarea serviciilor de consultanţă de către fermieri şi deţinătorii de păduri.5. Modernizarea exploataţiilor agricole.6. Creşterea valorii economice a pădurilor.7. Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi silvice.8. Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi silviculturii.9. Sprijinirea exploataţiilor agricole de semisubzistenţă.10. Sprijinirea înfiinţării grupurilor de producători.

112

Măsuri incluse în AXA III "Calitatea vieţii în spaţiul rural şi diversificarea economiei rurale"1. Diversificarea activităţilor nonagricole.2. Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea microîntreprinderilor cu scopul de a promova spiritul întreprinzător.3. Încurajarea activităţilor turistice.4. Servicii de bază pentru economia şi populaţia rurală.5. Renovarea şi dezvoltarea satelor.6. Conservarea şi îmbunătăţirea moştenirii rurale.7. Pregătire şi informare.8. Animare şi dobândire de aptitudini profesionale.AXA IV LEADER

Sprijinul acoradet agriculturii şi dezvoltării rurale prin FEADR, respectiv potenţilalii beneficiari şi tipurile de investiţii sunt următoarele :

Masura 121 - Modernizarea exploataţiilor agricole

Sprijinul prevazut pentru modernizarea exploatatiilor agricole, va fi acordat pentru investitii tangibile si/sau intangibile din sectorul vegetal (culturi de câmp, legumicultura, floricultură, viticultură, pomicultură, sere, culturi bionenergetice, plante medicinale si aromatice, ciuperci, alte culturi) si din sectorul de creştere a animalelor (taurine, porcine, ovine si caprine, alte specii) si pasarilor, care: îmbunatatesc performanta generala a exploatatiilor agricole respecta standardele Comunitatii aplicabile investitiilor respective.

Potenţialii beneficiari- Producători agricoli - persoane fizice şi juridice, constituite în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil - Ajutorul public (comunitar si national) acordat in cadrul acestei masuri nu va depasi 50% din totalul cheltuielilor eligibile.- Ajutorul public (comunitar si national) acordat in cadrul acestei masuri nu va depasi 60% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru tinerii agricultori din zonele prevăzute în art. 36 (a), punctele (i) - zona montană, (ii)- alte zone cu handicap natural decât zona montană şi (iii) - arii protejate Natura 2000.

Pentru fermele de productie vegetala acţiunile susţinute sunt următoarele : Achizitia de echipament necesar pentru modernizarea exploatatiilor din sectorul vegetal

prin dotarea acestora cu : tractoare, combine, utilaje, masini, instalatii si echipamente agricole inclusiv pentru calibrarea, sortarea, conditionarea si depozitarea produselor agricole obtinute si prelucrate in cadrul fermei, instalatii de irigat, echipamente pentru procesarea resturilor vegetale;

Reabilitarea plantatiilor pomicole, prin achizitionarea de material saditor, infiintare de pepiniere pomicole, precum si lucrari executate de terti pentru destelenire, pregatirea solului, plantare si replantare, cu exceptia investiţiilor prevăzute că se pot realiza în conformitate cu Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2200/1996 privind organizarea comună a pieţelor fructelor şi legumelor;

Reabilitarea plantatiilor viticole pe suprafetele existente, prin achizitionarea de material saditor, infiintarea pepinierelor viticole, precum si lucrari pentru destelenirea, pregatirea

113

solului, plantare si replantare cu exceptia investiţiilor prevăzute în cap III al Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1493/1999 privind organizarea comună a pieţei vitivinicole;

Construcţii noi şi/sau modernizarea cladirilor (birouri, spatii de sortare si depozitare, depozite de combustibil, remize pentru utilaje, imprejmuire, etc.) si utilitatilor (alimentare cu apa, energie electrica, energie termica, evacuarea deseurilor, canalizare, etc.) în fermele vegetale;

Construirea si/sau modernizarea serelor, inclusiv a centralelor termice si instalatiilor de irigat, asigurarea utilitatilor în vederea respectării conditiilor de protectie a mediului inconjurator;

Costuri reprezentand plata arhitectilor, inginerilor si consultantilor, taxelor legale a studiilor de fezabilitate, achizitionarea de licente si patente, pentru pregatirea si/sau implementarea proiectului, direct legate de masura care nu depasesc 12% din costul total eligibil al proiectului.

Achizitionarea de mijloace de transport noi, specializate necesare ca rezultat al identificarii lor in baza studiului de fezabilitate;

Costuri privind achizitionarea de teren pentru constructii specifice, inclusiv sediu, in situatia stramutarii exploatatiei agricole, dar nu mai mult de 10% din valoarea proiectului;

Soft-uri pentru computer, inclusiv costurile de instalare si montaj; Costuri reprezentand plata arhitectilor, inginerilor si consultantilor, taxelor legale a

studiilor de fezabilitate, achizitionarea de licente si patente, pentru pregatirea si/sau implementarea proiectului, direct legate de masura care nu depasesc 12% din costul total eligibil al proiectului.

Pentru ferme de cresterea animalelor si pasarilor acţiunile susţinute sunt următoarele: Achizitionarea de animale (reproducatori - masculi) cu inalt potential genetic, cu

mentionarea originii (pedigree), precum si achizitionarea de material seminal de calitate; Dotarea cu tractoare, utilaje, masini, instalatii si echipamente pentru efectuarea

activitatilor din fermele de crestere a animalelor; Investiţii care promovează producerea de biogaz din gunoiul de grajd, obţinut din ferme

proprii sau colectat de la alte ferme; Construcţii noi şi/sau modernizarea cladirilor în fermele de crestere a animalelor si

pasarilor, completarea cu alte constructii si utilitati: padocuri, fanare, fose septice, bazine de purin, platforme de dejectii, statii de epurare, instalatii pentru producerea si dozarea furajelor complexe, sali de muls si de colectare a laptelui, centrale termice, depozite de combustibil, instalatii de alimentare cu apa, retele de canalizare, instalatii electrice, imprejmuire, etc;

Achizitionarea de mijloace de transport noi, specializate necesare ca rezultat al identificarii lor in baza studiului de fezabilitate;

Costuri privind achizitionarea de teren pentru constructii specifice, inclusiv sediu, in situatia stramutarii exploatatiei agricole;

Soft-uri pentru computer, inclusiv costurile de instalare si montaj; Costuri reprezentand plata arhitectilor, inginerilor si consultantilor, taxelor legale a

studiilor de fezabilitate, achizitionarea de licente si patente, pentru pregatirea si/sau implementarea proiectului, direct legate de masura care nu depasesc 12% din costul total eligibil al proiectului.

Masura 123 - Cresterea valorii adaugate a produselor agricole şi forestiere

Potenţialii beneficiari

114

- Persoane juridice autorizate, conform legislaţiei în vigoare, din domeniul prelucrarii primare a produselor agricole si forestiere.

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil - Ajutorul public (comunitar si national) acordat in cadrul acestei masuri nu va depasi 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru microîntreprinderile, întreprinderile mici şi mijlocii definite conform Recomandării CE nr. 361/2003.- Perioada de tranzitie pentru atingerea standardelor comunitare este de trei ani de la data aderării.

Investiţiile susţinute în cadrul acestei măsuri sunt următoarele :- pentru agricultură : constructii, instalatii, masini si echipamente noi si/sau modernizarea si retehnologizarea

capacitatilor existente pentru procesarea: (prelucrarea) produselor agricole, a centrelor de colectare, receptionare, racire si stocare, sortarea, conditionarea, refrigerarea, congelarea, ambalarea, imbutelierea si marketingul produselor agricole;

achizitionarea de mijloace de transport noi, specializate (autoizoterme, autofrigorifice, vehicule pentru produse lichide sau pulverulente, vehicule pentru transportul animalelor, etc.) necesare ca rezultat al identificarii lor in baza studiului de fezabilitate;

construcţii şi/sau echipamente pentru imbunatatirea sistemului de monitorizare si control a lantului de receptie, colectare, abatorizare, prelucrare si marketing a produselor agricole sub aspect cantitativ si calitativ;

construcţii şi/sau echipamente pentru cresterea valorii adaugate a subproduselor rezultate in procesul abatorizarii animalelor si procesarea produselor agricole in cadrul unitatilor de procesare si marketing;

achizitia de tehnologii noi si inovatii pentru etichetarea si ambalarea produselor de larg cosum, conform noilor cerinte de piata, precum si in domeniul logisticii;

construcţii şi/sau echipamente pentru protectia mediului (tratarea, reciclarea si eliminarea produsilor reziduali si deseurilor nocive, reducerea emisiilor de zgomot, de praf, economisirea energiei, re-dotarea instalatiilor frigorifice prin utilizarea de agenti frigorifici ecologici,

statii pentru epurarea apelor reziduale, depozitarea deseurilor); construcţii şi/sau echipamente pentru respectarea standardelor de mediu, igiena si calitate,

precum si pentru rationalizarea si cresterea eficientei in prelucrare; construcţii şi/sau echipamente pentru obtinerea de produse noi, inclusiv a denumirii si

deschiderii produselor precum si costurile de lansare a produsului pe piata (ex. degustari) sau consolidarea in domenii de produse cu conexiuni calitative in agricultura (ex. prin controlul furajelor);

construcţii şi/sau echipamente pentru producerea de bio- combustibil; construcţii şi/sau echipamente pentru adaptarea capacitatilor de prelucrare, precum si

imbunatatirea tehnologiei pentru producerea de produse inovative; construcţii şi/sau echipamente pentru producerea si comercializarea de produse auxiliare

inovatoare sau pentru diversificarea gamei de oferta; construcţii şi/sau echipamente pentru imbunatatirea controlului intern a calitatii materiei

prime, semifabricatelor, produselor si subproduselor obtinute in cadrul unitatilor de procesare si marketing (constructii si modernizarea spatiilor pentru laboratoare de analize si achizitionarea echipamentelor de laborator);

soft-uri pentru computer, inclusiv costurile de instalare si montaj; acea parte a costurilor reprezentand plata arhitectilor, inginerilor si consultantilor, taxe

legale, studiilor de fezabilitate, achizitionarea de patent si licente, pentru pregatirea si/sau implementarea proiectului, direct legate de masura, care nu depasesc 12% din costul total eligibil al proiectului.

115

- pentru silvicultură:- constructia si/sau modernizarea cladirilor operationale pentru procesare si a birourilor;- masini, utilaje, echipamente, instalatii pentru: prelucrarea, depozitarea si marketingul

produselor forestiere precum si utilizarea/procesarea deseurilor lemnoase;- realizarea lucrărilor pentru protecţia mediului (reducerea emisiilor de zgomot, de praf,

economisirea energiei etc.);- investiţii in dezvoltarea de noi tehnologii de prelucrare;- software pentru prelucrarea si valorificarea datelor, inclusiv costurile de instalare si

montaj;- achizitionarea de terenuri ce costa mai putin de 10% din cheltuielile eligibile pentru

operatiunea respectiva;- acea parte a costurilor reprezentand plata arhitectilor, inginerilor si consultantilor,

taxe legale, studiilor de fezabilitate, achizitionarea de patent si licente, pentru pregatirea si/sau implementarea proiectului, direct legate de masura, care nu depasesc 12% din costul total eligibil al proiectului.

Masura 125 - Imbunatatirea si dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea si adaptarea agriculturii şi silviculturii

Sprijinul prevazut in cadrul acestei masuri, va fi acordat pentru operaţiuni tehnice şi juridice privind comasarea terenurilor agricole, pentru investiţii in infrastructură în vederea asigurarii accesului nerestrictionat la exploatatiile agricole şi forestiere, precum şi pentru îmbunatatiri funciare, reţele de alimentare cu energie electrică, reţele de canalizare şi staţii de epurare şi pentru prevenirea şi protecţia împotriva inundaţiilor.

Potenţialii beneficiari- Producători agricoli - persoane fizice şi juridice constituite în conformitate cu legislaţia în

vigoare;- Persoane fizice şi juridice de drept privat şi public detinatoare de păduri;- Unităţi administrativ teritoriale şi asociaţii ale acestora detinatoare de teren agricol şi/sau

paduri;- Structurile de administrare a pădurilor.

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil- Construirea si/sau modernizarea drumurilor agricole de utilitate publică şi/sau privată,

inclusiv realizarea sistemelor de marcare, semnalizare si avertizare, orizontale si verticale ;

- Construirea si/sau modernizarea sistemelor de irigaţii şi desecare, asigurarea surselor de apă şi de energie electrică;

- Construirea si/sau modernizarea reţelelor de alimentare cu energie electrică a exploataţiilor agricole;

- Construirea si/sau modernizarea lucrarilor de protectie a terenurilor agricole impotriva inundatiilor (bazine de atenuare a viiturilor, diguri longitudinale pe cursul raurilor );

- Construirea si/sau modernizarea reţelelor de canalizare si a statiilor de epurare;- Construirea si/sau modernizarea drumurilor forestiere, de utilitate privată, care sunt

utilizate pentru: gospodărirea pădurilor, intervenţiile în caz de incendii, calamităţi sau dezastre, administrarea ariilor naturale protejate.

- Construirea şi/sau consolidarea malurilor şi digurilor pâraielor din zonele cu risc la inundaţii şi afectate de inundaţii, inclusiv realizarea polderelor de mici dimensiuni;

116

- Construirea si/sau modernizarea torenţilor din cadrul exploataţiilor agricole şi forestiere, inclusiv realizarea de lucrări hidrotehnice aferente.

- transport prevăzute de Normativele de proiectare;- Drumurile forestiere finanţate în cadrul măsurii sunt închise circulaţiei publice cu excepţia

activităţilor sportive, de recreere şi turism ecologic care se pot practica numai cu acordul proprietarului, iar în cazul pădurilor proprietate publică a statului, cu acordul administratorului acestora;

- Prezentarea studiilor hidrologice sau hidrogeologice care să confirme existenţa sursei de apă în cantitatea suficientă pentru investiţii noi şi extinderea sistemelor de irigaţii;

- Prezentarea studiilor hidrologice sau hidrogeologice pentru proiectele privind zonele cu risc la inundaţii şi afectate de inundaţii;

Ajutorul public (comunitar si national) acordat in cadrul acestei masuri este de 100% din totalul cheltuielilor eligibile.

Masura 142 - Sprijinirea infiintarii grupurilor de producatoriCondiţii pentru acordarea ajutorului Grupul de producători este eligibil pentru acordarea ajutorului doar dacă a fost recunoscut

de către MAPDR înainte de 31 decembrie 2013; La data solicitării ajutorului şi pe toată durata acordării acestuia, grupul de producători

respectă condiţiile de recunoaştereSprijinul va fi acordat in rate anuale in primii 5 ani de la data la care grupul de

producatori a fost oficial recunoscut, pentru susţinerea financiară a activităţii administrative de înfiinţare şi funcţionare, conform anexei la Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005.

Sprijinul va fi determinat anual, pentru fiecare grup de producători, pe baza producţiei anuale comercializate astfel:

a) pentru valoarea producţiei comercializate de până la 1.000. 000 de Euro/an pentru primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea an sprijinul va fi de 5%, 5%, 4%, 3% şi 2% din valoarea acesteia;

b) pentru valoarea producţiei comercializate ce depăşeşte 1.000. 000 de Euro/an pentru primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea an sprijinul va fi de 2.5%, 2.5%, 2%,1.5% şi 1.5% din valoarea acesteia. Sprijinul nu va putea depăşi plafonul maxim de:

- anul I - 100 000 Euro ;- anul II - 100 000 Euro;- anul III - 80 000 Euro;- anul IV - 60 000 Euro;- anul V - 50 000 Euro.

Plata primei rate va fi făcută la un an după data semnării contractului pentru sprijinul financiar.

Masura 311 - Diversificarea către activităţile non-agricolePotenţialii beneficiari

- Producătorii agricoli/membri gospodăriei

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil promovarea şi dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti, de artizanat si a produselor

locale

117

Construirea, modernizarea şi dotarea cu echipamente specifice a atelierelor meşteşugăreşti şi de artizanat (de prelucrarea lemnului, fierului, lânii, pielărie, olărit, broderie, croitorie, instrumente muzicale traditionale, etc.)

Construcţii speciale pentru utilităţi. Depozitarea materiilor prime şi a uneltelor; Echipamente şi instrumente noi specifice activităţilor meşteşugăreşti, incluzând

echipamente şi dispozitive pentru utilităţi; Articole de mobilier, unelte şi dispozitive, inclusiv hardware şi produse software,

inclusiv montaj pentru prelucrarea şi marketingul produselor meşteşugăreşti. investiţii în procesarea şi marketing-ul primar pentru produsele ce nu constituie

obiectul Anexei 1 din Tratat activităţi de comerţ ca de exemplu crearea unui magazin ataşat de ferma unde pot fi

vândute propriile produsele obţinute cheltuieli pentru pregătirea/implementarea proiectului reprezentând plată arhitecţilor,

inginerilor şi consultanţilor, taxelor legale, a studiilor de fezabilitate, achiziţionarea de patente şi licenţe pentru pregătirea , implementarea proiectului, direct legate de măsură, care nu depăşesc 12 % din costul total eligibil al proiectului, cu excepţia acelor proiecte care nu prevăd construcţii, caz în care nu depăşesc 5%;

contribuţia în natură, conform Articolului 47a din Reg. e aplicare a Reg. CE 1698/2005 cu:

materii prime locale ce vor fi evaluate de către agenţiile de plăţi care vor stabili preţurile de referinţă ale acestora

terenuri şi proprietăţi imobiliare a căror valoare să fie certificată de către un expert sau un organism autorizat

Plafonul minim este de 1.000 euro/proiect iar plafonul maxim este de 150.000 euro/proiect/3 ani conform regulei de minimis.

Ajutorul public (comunitar şi naţional) raportat la totalul cheltuielilor eligibile va fi acordat astfel:

- 60% in cazul in care beneficiarul este tânăr sub 40 de ani;- 60% in cazul in care beneficiarul este de sex feminin ;- 50% pentru celelalte categorii de beneficiari.

Masura 312 - Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea micro–intreprinderilor în scopul de a promova spiritul intreprinzătorPotenţialii beneficiari

- Microintreprinderile din mediul rural aşa cum sunt definite în Recomandarea Comisiei 361/2003 si Ordonanta nr 27 din 26 ianuarie 2006 privind infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii( până la 9 angajaţi, până la 2,0 milioane Euro cifră de afaceri )

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabilAjutorul public (comunitar şi naţional) acordat în cadrul acestei măsuri este de 50%

din totalul cheltuielilor eligibile. Plafon minim 5.000 euro/proiect Plafon maxim 150.000 euro/proiect/3 ani conform regulei de minimis. Ajutorul public (comunitar şi naţional) raportat la totalul cheltuielilor eligibile va fi acordat astfel:

- 60% in cazul in care beneficiarul este tânăr sub 40 de ani- 60% in cazul in care beneficiarul este de sex feminin - 50% pentru celelalte categorii de beneficiari

118

Construcţia si modernizarea de micro-intreprinderi şi achiziţia de echipament specific pentru următoarele obiective:- dezvoltarea sistemelor pentru producerea de energie regenerabilă (biomasa, biogaz,

solară, eoliană, hidraulică, rumeguş) ; - dezvoltarea de servicii şi servicii anexe agriculturii pentru populaţia locală ca de

exemplu:▪întreţinerea şi repararea maşinilor şi utilajelor ▪servicii de reparare articole personale şi gospodăreşti,▪întreţinerea şi repararea echipamentelor electrice diverse▪servicii de deratizare, dezinfectie, dezinsecţie, ▪servicii de coafură, frizerie, ▪ servicii de construcţii▪ servicii de transport ( microbuze)▪ servicii de arhitectură peisageră ▪alte servicii necesare pentru populaţia din spaţiul rural▪servicii de aprovizionare unelte agricole, seminţe, îngrăşăminte, substanţe pentru tratamente pentru exploataţiile agricole, furaje combinate pentru animale, etc.

Masura 313 - Încurajarea activităţilor turisticePrin această măsură vor fi sprijinite activităţii turistice si agro-turistice care au ca scop

creşterea atractivităţii zonei, crearea de noi locuri de muncă, dezvoltarea, marketing-ul serviciilor şi a infrastructurii turistice la scară mică. Potenţialii beneficiari

- pentru agro-turism producătorii agricoli/membri gospodăriei;- pentru turism rural persoane fizice şi juridice care doresc să realizeze investiţii în activităţile turistice în spaţiul rural definit conform legislaţiei.

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil- Construcţia, modernizarea, extinderea si dotarea clădirilor şi a utilităţilor conexe pentru prcticarea turismului rural; si a agro-turismului :

cazare, cu respectarea limitelor de cazare stabilite prin fişa măsurii; echipamente electrocasnice, mobilier şi facilităţi de servire publică; infrastructura de recreere şi divertisment ( campare, terenuri de sport amenajari de

trasee turistice, parcuri de vanatoare, tabere tematice,etc)Achizitie echipamente telecomunicaţii, software şi hardware; echipament audio-video

pentru divertisment- Promovare si informare turistica ( pliante, panouri, organizare de evenimente si actiuni de

promovare- Crearea si dezvoltarea serviciilor turistice

construcţii speciale pentru utilităţi ( centrale termice, echipamente filtrare purificare, aductiune apa, canalizare, etc)

asigurare mijloce de transport pentru turisti capacitate definită conform legislaţiei în vigoare), bărci şi bărci cu motor

centre de echitatie hrănirea, adăpostirea şi îngrijirea animalelor, padocuri si imprejmuiri pentru animale; adăposturi pentru vehicule şi unelte.

119

- Plafon minim 5.000 euro/proiect.- Plafon maxim 150.000 euro/proiect/3 ani conform regulei de minimis.Ajutorul public ( comunitar şi naţional) va fi de :- 60% din totalul cheltuielilor eligibile in cazul in care beneficiarul este tânăr sub 40 de

ani sau de sex feminin;- 60% din totalul cheltuielilor eligibile pentru beneficiarii din zonele cu handicap

natural ( zone montane, alte zone specifice cu handicap natural );- 65 % din totalul cheltuielilor eligibile in cazul in care beneficiarul îndeplineşte

cumulat punctele A si B ( este tânăr sub 40 de ani si isi propune investiţia în zone cu handicap natural);

- 55% din totalul cheltuielilor eligibile in cazul in care beneficiarul aplica pentru agro-turism;

- 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru alte categorii de beneficiari înafara celor care se încadrează in punctele A- D.

Masura 322 - Renovarea, dezvoltarea satelor, conservarea şi îmbunătăţirea moştenirii rurale

Potenţialii beneficiari- Consilii locale şi/sau asociaţii cu statut juridic între consiliile locale din mediul rural.

Tipuri de investiţii si ajutorul financiar nerambursabil- Ajutorul public ( comunitar şi naţional) acordat în cadrul acestei măsuri nu va depăşi 100% din totalul cheltuielilor eligibile.

Îmbunătăţirea infrastructurii rurale prin investiţii cu caracter public, ca de exemplu, are ca principale obiective:

- construcţia si modernizarea drumurilor comunale, a străzilor, a drumurilor ce fac legătura cu unele zone de interes turistic;

- construirea si modernizarea sistemelor de aprovizionare cu apa potabila;- construirea si modernizarea sistemelor de canalizare a apei si investiţii pentru

staţiile de epurare a ape.Amenajarea centrului civic al localităţii prin investiţii cu caracter public ca de

exemplu, are ca principale obiective:- realizarea de alei pietonale;- construirea şi amenajarea de pieţe comerciale, târguri, parcuri şi locuri de parcare pentru

mijloacele de transport;- renovarea construcţiilor cu valoare arhitecturală , culturală şi istorică (ca de exemplu

cele cu acoperiş de şindrilă , a căminelor culturale, bibliotecilor, bisericilor, grădiniţelor, caselor memoriale, muzeelor, altor obiective cultural – istorice de interes) ;

- construirea şi amenajarea locurilor de recreere (ca de exemplu terenuri de sport , locuri de joacă pentru copii) ;

- amenajare indicatoare şi panouri turistice;- servicii ale bibliotecilor şi muzeelor;- investiţii în servicii culturale ( echipament specific activităţii culturale desfăşurate,

instrumente muzicale tradiţionale, etc.) - construirea, amenajarea şi dotarea centrelor locale de informare turistica - realizarea, achiziţionarea şi distribuţia materialelor de promovare şi informare turistică

120

Măsurile propuse pentru a fi finanţate prin Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală nu pot să asigure decât în proporţie de 25 - 30% rezolvarea problemelor cu care se confruntă spaţiul rural românesc cum sunt: lipsa unor exploataţii viabile, unităţi de procesare ce trebuie modernizate, lipsa infrastructurii rurale, insuficienta dezvoltare a serviciilor, populaţia rurală îmbătrânită, o migraţie accentuată a tinerilor şi a femeilor către urban etc.

În aceste condiţii este oportună continuarea prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 - 2013 a unor măsuri cum sunt cele privind : modernizarea exploataţiilor agricole (masura 3.1), creşterea valorii adăugate a produselor agricole (masura 1.1) şi silvice (măsura 3.5), formarea profesională a fermierilor (măsura 4.1), sprijinirea grupurilor de producători (măsura 3.2), agromediu (măsura 3.3), diversificarea activitatilor nonagricole (masura 3.4), încurajarea activităţilor turistice (masura 3.4), prima impadurire a terenului agricol (măsura 3.5).

8.5. Măsuri de dezvoltare rurală pretabile României, pentru perioada 2007/2009

Politica de dezvoltare rurală are rădăcini în primele etape ale aplicării PAC. Încă de la crearea CEE zonele rurale au fost cuprinse de mari schimbări, în special ca urmare a diminuării numărului de agricultori. Aceste evoluţii au făcut ca dezvoltarea rurală să constituie o preocupare politică tot mai presantă. Politica de dezvoltare rurală trebuie să restabilească conexiunile dintre agricultură şi natură, să menţină şi să antreneze păstrarea unui mediu curat, să promoveze stabilizarea populaţiei în aceste zone.

Schimbările apărute în luna iulie a anului 2003 ( mijlocul perioadei de aplicare a reformei PAC l – Reforma lui Fischler ), prin care s-a urmărit promovarea unei politici de dezvoltare rurală aprofundată, începând cu anul 2005, cu suplimentarea fondurilor şi caracterizată prin măsuri destinate promovării protecţiei mediului, a calităţii şi a bunăstării animale, sunt concretizate într-o serie de măsuri care au ca perspectivă reforma globală a PAC. Aceste modificări au ca efect oferirea de noi surse de venit agricultorilor, precum şi utilizarea unui sistem de reducere a plăţilor directe (« modulare ») acordate fermelor mari (transfer de fonduri de la « pilonul I al PAC  către pilonul II »). Astfel, pentru fermele care beneficiază de plăţi directe superioare în cuantum de 5000 euro/fermă, modularea se realizează astfel: 3% în 2005, 4% în 2006, 5% în 2007 şi 5% în perioada 2008-2013.

Principalul obiectiv al Uniunii Europene în reformarea fundamentală a primului „pilon” al Politicii Agricole Comune din 2003 şi 2004, a vizat în primul rând dezvoltarea rurală. Astfel, Comisia Europeană a adoptat, în data de 14 iulie 2004, propunerea de modificare a politicii de dezvoltare rurală a Uniunii Europene, vizând consolidarea şi simplificarea actualului sistem de acordare a fondurilor, pentru perioada 2007-2013, prin crearea Fondului Agricol European pentru Dezvoltare Rurală (FAEDR). Acesta urmează a înlocui Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), având rolul de a răspunde exigentelor impuse de o Uniune Europeana lărgita, cu o serie de decalaje majore privind spaţiul rural şi nivelul de trai al populaţiei rurale.

Raţiunile tehnice care au determinat această modificare se referă, în principal, la numărul mare de programe, sisteme de programare şi diferite sisteme de management financiar şi de control care există în perioada curentă de programare şi care a dus la creşterea semnificativă a sarcinii administrative a Statelor Membre şi a Comisiei Europene şi la reducerea coerenţei, transparenţei şi monitorizării politicii de dezvoltare rurală.

Conform propunerii Comisiei Europene, finanţarea pentru dezvoltarea rurală aferentă perioadei 2007-2013 va cunoaşte o creştere de până la 96 miliarde Euro, constituită din 56 de miliarde Euro din FEOGA-Secţiunea Garantare, 33 de miliarde Euro din FEOGA-Secţiunea Orientare, 7 miliarde Euro rezultate din ajustarea plaţilor directe. Din totalul sumelor alocate, 31,3 miliarde euro vor fi disponibili pentru proiectele din zonele de convergenţă (zonele acoperite de actualul Obiectiv 1, zone cu dezvoltare întârziată, în care PIB-ul este sub 75% din media PIB-lui european aşa cum este el definit în Regulamentul 1260/1999).

121

Modificări principale care sunt avute în vedere de către noua politica de dezvoltare rurală sunt orientate către următoarele domenii: gruparea tuturor masurilor existente într-un instrument unic de finanţare şi programare; necesitatea adoptării unei strategii europene pentru dezvoltarea rurală ce va sta la baza elaborării strategiilor naţionale; acordarea unei mai mari libertăţi statelor membre în ceea ce priveşte modalitatea de implementare a programelor, prin reducerea numărului de reguli detaliate şi a condiţiilor de eligibilitate; orientarea, cu precădere, a programelor de dezvoltare rurală către nevoile reale ale mediului rural; definirea mai clară a responsabilităţilor ce revin statelor membre şi Comisiei Europene.

Modificările pe care le realizează noua politică de dezvoltare rurală cu privire la măsurile de dezvoltare rurală, vizează următoarele aspecte :

Definirea zonelor defavorizate, ca urmare a unui raport al Curţii Europene de Conturi referitor la modul foarte diferit de definire a zonelor defavorizate de către statele membre. Acesta se referă la criteriile socio-economice utilizate pentru delimitarea acestor zone care au fost modificate, în sensul uniformizării lor.

De asemenea, pentru a se menţine un echilibru la nivelul compensărilor, acestea din urmă au fost reduse de la 200 euro/hectar la 150 euro/hectar. În ceea ce priveşte delimitarea zonelor defavorizate din regiunile montane, nu au intervenit modificări.

Pentru pensionarea anticipată, nivelul maxim al finanţării a crescut de la 15.000 euro/an la 18.000 euro/an pentru fermierii care cedează folosinţa fermele, iar pentru lucrătorii agricoli din ferme, de la 3.500 euro/an la 4.000 euro/an.

Sprijinul acordat pentru stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural a crescut de la 25.000 euro la 40.000 euro, urmând a fi acordata ca prima unica. Totodată nu vor mai fi subvenţionate dobânzile la creditele necesare acoperirii costurilor ocazionate de stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural.

Pentru fermele de semi-subzistenta, sprijinul acordat a crescut de la 1.000 euro/an/ferma la 1.500 euro/an/ferma, în scopul măririi şanselor pe care acestea le au de a deveni viabile economic.

Pentru masurile de agro-mediu, nivelul finanţării rămâne neschimbat şi se propune introducerea sprijinului financiar pentru protejarea raselor locale pe cale de dispariţie (200 euro/an/cap de animal) şi pentru bunăstare animalelor (500 euro/an/cap de animal). Aceste sume ar putea creşte în cazuri excepţionale, ţinând cont de situaţiile specifice, ce vor fi argumentate corespunzător în programul de dezvoltare rurală.

Domeniul forestier devine prioritar prin introducerea mai multor masuri, însă s-a redus nivelul de finanţare pentru o serie de masuri existente . Astfel, compensaţiile acordate fermierilor şi asociaţiilor pentru pierderile financiare datorate împădurii au scăzut de la 725 euro/hectar la 500 euro/hectar, iar pentru persoanele fizice, de la 185 euro/hectar la 150 euro/hectar.

Politica comunitară de dezvoltare a zonelor rurale, desi autonomă, este abordată într-un concept de dezvoltare globală integrată care cuprinde toate componentele vieţii economice şi sociale din aceste spaţii. Treptat, politica de dezvoltare rurală a încceput să aacopere nu numai zonele defavorizate, ci întregul spaţiu rural european. Aşa cum este cunoscut, ţările membre ale Uniunii Europene au libertate deplină în a-şi alege politicile de dezvoltare rurală pretabile condiţiilor economico-sociale existente în aceste ţări, politici care sunt în concordanţă cu Politica Agricolă Comună. Din acest punct de vedere este de aşteptat ca şi România şi Bulgaria să-şi aleagă măsurile de dezvoltare rurală corespunzătoare pentru dezvoltarea echilibrată şi durabilă a spaţiului rural, măsuri care sunt finanţate din Fondul Agricol European pentru Dezvoltare Rurală (FAEDR).

Având în vedere actuala situaţie economico-socială a spaţiului rural autohton, precum şi potenţialul tehnico-economic de care dispune mediul rural, considerăm că, pentru România, sunt pretabile finanţarea, atât din fondurile europene, cât şi din cele ale bugetului naţional, a următoarelor măsuri de dezvoltare rurală :

1. Instalarea tinerilor fermieri Obiective:

122

o stabilirea tinerilor în mediul rural;o asigurarea continuităţii activităţilor agricole;o creşterea competitivităţii fermelor;o ajustarea structurală a exploataţiilor.

Condiţii de eligibilitate:o agricultorul are vârsta sub 40 ani;o agricultorul dispune de o pregătire şi o competenţă profesională corespunzătoare;o agricultorul se stabileşte la o exploataţie agricolă pentru prima dată.

Sprijin financiaro prima de instalare pentru tinerii fermieri – 40.000 Euro/fermă.

2. Investiţii în exploataţiile agricoleObiective:

o reducerea costurilor de producţie;o ameliorarea şi reorganizarea producţiei;o creşterea calităţii produselor;o conservarea şi îmbunătăţirea mediului natural, a condiţiilor de igienă a standardelor de

bunăstare a animalelor, promovarea diversificării activităţilor din exploataţie.Condiţii de eligibilitate

o fermierii trebuie să demonstreze viabilitatea economică;o fermele funcţionează în conformitate cu standardele de mediu, igiena şi bunăstarea

animală;o fermierii au pregătire profesională specială.

Sprijinul acordat:o este exprimat ca procent din volumul de investiţii eligibile;o tipologia şi nivelul de sprijin cuprinde:

o 50% din total cost eligibil;o 60% din total cost eligibil pentru fermierii din zonele defavorizate;o 55% din total cost eligibil pentru fermierii tineri;o 65% din total cost eligibil pentru fermierii tineri din zonele defavorizate.

3.Procesarea şi marketingul produselor agricoleObiective:

o orientarea producţiei în funcţie de tendinţele previzibile ale pieţei;o îmbunătăţirea sau raţionalizarea canalelor de distribuţie sau a procedeelor de comercializare;o îmbunătăţirea procesării produselor agricole şi prezentării produselor agroalimentare;o aplicarea de noi tehnologii.

Condiţii de eligibilitate:o fermierii trebuie să demonstreze viabilitatea economică;o investiţiile să fie în conformitate cu standardele de mediu, igiena şi bunăstarea animală.

Sprijin acordat: sprijinul este limitat la 50% din investiţia totală eligibilă în zonele de Obiectiv 1*(al căror PIB/cap de locuitor nu depăşeşte 75% din media comunitară).

4. Pensionare anticipată ( timpurie )Obiective:

o asigurarea unui venit pentru agricultorii în vârstă care decid să-şi înceteze activitatea agricolă;o încurajarea înlocuirii unor astfel de agricultori în vârstă cu agricultori capabili de a

îmbunătăţii, acolo unde este necesar, viabilitatea economică a exploataţiilor agricole;o redistribuirea terenului agricol pentru a fi folosit în scopuri neagricole acolo unde nu poate fi

cultivat în condiţii satisfăcătoare de viabilitate economică.Condiţii de eligibilitate:

*

123

Cel care cedează o exploataţie are următoarele obligaţii :o încetează definitiv orice activitate agricolă efectuată în scopuri comerciale; aceasta poate,

totuşi, să continue activităţile agricole care nu au un caracter comercial şi să folosească în continuare clădirile;

o are vârsta peste 55 de ani, dar nu are încă vârsta legală de pensionare în momentul cedării;o a desfăşurat activităţi agricole timp de 10 ani înainte de a ceda ferma.

Cel care preia o exploataţie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:o succede persoanei care cedează exploataţia ca şef al acesteia, sau preia terenul integral sau

parţial;o deţine competenţe profesionale corespunzătoare;o se obligă să desfăşoare activitatea de agricultor în exploataţia agricolă cel puţin 5 ani;o asigură viabilitatea exploataţiei agricole.

Lucrătorul agricol trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:o încetează definitiv orice activitate agricolă;o are cel puţin 55 de ani, dar nu are încă vârsta legală de pensionare;o a dedicat cel puţin jumătate din timpul său de lucru ca ajutor în gospodărie sau ca lucrător în

exploataţie în ultimii 5 ani dinaintea cedării;o a lucrat în exploataţia care urmează a fi cedată cel puţin o perioadă de timp echivalentă cu doi

ani de activitate permanentă, pe parcursul celor 4 ani precedenţi pensionării persoanei care cedează exploataţia;

o este afiliat unui sistem de asigurare socială.Durata de acordare a ajutorului pentru pensionare anticipată nu poate depăşi o perioadă totală

de 15 ani pentru agricultorul care cedează exploataţia şi de 10 ani pentru lucrătorul agricol. Ajutorul nu poate fi acordat după împlinirea de 75 de ani de către persoana care cedează exploataţia şi nici după împlinirea vârstei normale de pensionare de către lucrătorul agricol.

În cazul în care unei persoane care cedează o exploataţie i se plăteşte o pensie normală de către statul membru, ajutorul pentru pensionarea anticipată este acordat ca supliment, luându-se în considerare valoarea pensiei medie naţionale.Ajutorul acordat în UE (Euro):

o 18.000/an pe persoană care transferă ferma; 180.000/10 ani suma totală pentru o persoană care transferă ferma;

o 4.000/an pe muncitor; 40.000/10 ani suma totală pentru un muncitor.

5. Sprijin pentru zonele defavorizateSunt considerate zone defavorizate următoarele : zonele montane, alte zone defavorizate ( ex. Deltei Dunării), zonele afectate de handicapuri specifice (sunt acele zone afectate de deşertificare, sărături etc.), şi care prezintă următoarele caracteristici:

prezenţa unui sol cu productivitate scăzută, cultivare dificilă şi cu un potenţial limitat care nu poate fi ameliorat decât cu costuri foarte mari;

producţia rezultată din productivitatea slabă a mediului natural şi care este, în mod considerabil, mai scăzută decât media producţiilor agricole;

populaţie scăzută sau în scădere, dependentă în cea mai mare parte de activitate agricolă .

Obiective:o asigurarea utilizării continue a terenului agricol şi contribuirea prin aceasta la menţinerea unei

comunităţi rurale viabile;o conservarea spaţiului rural;o conservarea şi promovarea unor sisteme de exploatare agricolă durabilă;o asigurarea respectării normelor privind mediul înconjurător şi protejarea agriculturii în zonele

cu restricţii ecologice.Condiţii de eligibilitate:Fermierii din zonele defavorizate pot fi sprijiniţi prin acordarea unor sume compensatorii pentru fiecare hectar, care:

o practică agricultura pe o suprafaţă minimă care trebuie stabilită prin act normativ;

124

o se obligă să continue activitatea agricolă într-o zonă defavorizată timp de cel puţin 5 ani din momentul primei plăţi a unei astfel de sume compensatorii;

o aplică bune practici agricole, compatibile cu nevoia de a proteja mediul şi de a conserva spaţiul natural, în special prin practici agricole viabile.

Ajutor acordat în UE (Euro):Sumele compensatorii se diferenţiază, în mod corespunzător, în funcţie de următorii factori: situaţia şi obiectivele de dezvoltare specifice unei regiuni; gravitatea handicapului natural permanent care afectează activităţile agricole; problemele de mediu specifice care trebuie rezolvate, acolo unde este cazul; tipul de producţie şi, acolo unde este cazul, structura economică a fermei.Sumă compensatorie minimă 25 Euro* la hectar în zonele exploatate agricol.Sumă compensatorie maximă 200 la hectar în zonele exploatate agricol.

6. Agromediu şi bunăstarea animalăAceastă măsură promovează:

o forme de exploatare a terenurilor agricole, compatibile cu protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului, a peisajului şi a caracteristicilor sale, a resurselor naturale, a solului şi a diversităţii genetice;

o reducerea exploatării agricole favorabilă mediului şi gestionarea sistemelor de păşuni de mică intensitate;

o conservarea spaţiilor cultivate şi de o înaltă valoare naturală care sunt ameninţate;o întreţinerea peisajului şi a caracteristicilor tradiţionale ale terenului agricol;o utilizarea planificării ecologice în practicile agricole.

Condiţii de eligibilitate:o ajutorul acordat este dat fermierilor care îşi asumă obligaţii cu caracter agroecologic pentru o

perioadă de cel puţin 5 ani. Acolo unde este necesar, se stabileşte o perioadă mai lungă de timp pentru anumite tipuri de obligaţii în funcţie de efectele lor asupra mediului;

o obligaţiile privind agromediul nu implică numai aplicarea bunelor practici agricole obişnuite.Ajutor acordat în UE :Ajutorul pentru obligaţiile referitoare la agromediu se acordă anual şi se calculează pe baza:

o pierderilor din venit;o costurilor adiţionale rezultate din obligaţia asumată, şi o nevoia de a furniza un stimulent financiar.

Recolte anuale – 600 Euro la hectarRecolte perene de specialitate – 900 Euro la hectarAlte utilizări ale terenului – 450 Euro la hectar

7. Sprijin pentru gospodariile de semi-subzistenţăMăsura are drept obiectiv, sprijinul exploataţiilor din noile state membre în vederea

restructurării şi orientării acesteia către economia de piaţă (vânzarea unei părţi din producţie sau a întregii producţii pe piaţă).Cerinţe pentru acordarea acestui tip de sprijin:

o stabilirea mărimii minime şi/sau maxime a cantităţilor de produse comercializate, respectiv proporţia producţiei comercializate şi/sau nivelul venitului fermei eligibile;

o fermierul trebuie să demonstreze, printr-un plan de afaceri, viabilitatea economică a exploataţiei agricole;

Ajutor acordat în UE :o stabilirea nivelului de sprijin (în UE sprijin anual de până la 1.500 Euro pe exploataţie);o ajutorul se acordă pe o perioadă de maximum 5 ani.

8. Sprijin pentru crearea grupurilor de producătoriObiective:

* Această sumă se poate reduce în funcţie de situaţia geografică specială sau structura economică a exploataţiilor în anumite teritorii

125

o adaptarea producţiei agroalimentare la cerinţele pieţei;o încurajarea asocierii în vederea plasării mai facile a bunurilor pe piaţă.

Sprijinul acordat de UE :Sprijinul destinat grupurilor de producători va fi acordat în funcţie de costurile de constituire şi

funcţionare a grupului, în rate fixe. Sprijinul va fi determinat pentru fiecare an, pentru fiecare grup de producători, pe baza producţiei anuale comercializate, astfel :

pentru primul şi al doilea an – 5% din valoarea producţiei valorificată pe piaţă de până la 200.000 Euro/an, la care se adaugă 2,5% din valoarea producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 de Euro;

pentru al treilea an – 4% din valoarea producţiei valorificată pe piaţă de până la 200.000 Euro/an, la care se adaugă 2% din valoarea producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 de Euro;

pentru al patrulea an – 3% din valoarea producţiei valorificată pe piaţă de până la 200.000 Euro/an, la care se adaugă 1,5% din valoarea producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 de Euro;

pentru al cincilea an – 2% din valoarea producţiei valorificată pe piaţă de până la 200.000 Euro/an, la care se adaugă 1,5% din valoarea producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 de Euro;

Sprijinul va fi plătit în rate anuale pentru fiecare grup de producători şi va avea un plafon maxim de : 20.000 Euro pentru primul şi al doilea an; 16.000 Euro pentru al treilea an; 12.000 Euro pentru al patrulea an; 10.000 Euro pentru al cincilea an. Plata primei rate va fi făcută la un an după data semnării contractului pentru sprijinul financiar.

Alocaţiile bugetare previzionate a fi destinate ţării noastre pentru dezvoltarea rurală ( în sumă de 2,308 miliarde Euro pentru perioada 2007-2009, din fonduri bugetare europene şi naţionale ), la care se adaugă cofinanţarea privată a unor proiecte de investiţii în producerea şi procesarea produselor agricole şi piscicole ( de peste 220 milioane de Euro pe an ), asigură un buget anual destinat dezvoltării rurale în România de aproximativ 1 miliard de Euro. Pornind de la aceste aspecte şi luând în calcul necesitatea dezvoltării echilibrate a spatiului rural din ţara noastră, considerăm că două pot fi scenariile financiare privind susţinerea măsurilor de dezvoltare rurale, în perioada 2007-2009, sinteza acestora fiind prezentată în tabelul nr. 1 .

Tabelul nr. 8.1.Scenariul financiar privind susţinerea măsurilor de dezvoltare rurală,

în perioada 2007-2009 - mil. RON-

NR. CRT.

MĂSURA DE DEZVOLTARE RURALĂ

SUME PREVIZIONATE

2007 2008 2009

V.I V.II V.I V.II V.I V.II1 Instalarea tinerilor fermieri în mediul rural 500 500 750 750 750 7502 Pensionarea anticipată a fermierilor şi lucrătorilor

agricoli1680 175

945210

1680 175

1575210

1680 175

1890210

3 Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole

400 400 400 300 400 300

4 Investiţii în exploataţiile agricole 200 400 200 400 200 4005 Diversificarea activităţilor economice în mediul rural 200 200 200 200 200 2006 Sprijin pentru fermele de semi-subzistenţă 525 184 525 262 525 5257 Crearea de forme asociative în mediul rural 90 90 90 90 90 908 Asigurarea serviciilor de consultanţă în mediul rural 300 100 300 200 300 3009 Sprijin pentru dezvoltarea durabilă a zonelor

defavorizate 102 102 102 102 102 102

10 TOTAL 4172 3131 4422 4089 4422 4767

126

Formele de sprijin efectiv acordat pentru susţinerea măsurilor de dezvoltare rurală a ţării noastre , în perioada 2007-2009, care stau la baza structurării scenariilor financiare şi care reprezintă baza de fundamentare a datelor din tabelul nr.1, sunt următoarele :

- acordarea, în ambele variante ale scenariilor financiare, de prime în valoare de 100.000 RON/fermă (28.000 de Euro) pentru înfiinţarea, de către tinerii în vârstă de până la 40 de ani, a 5000 de ferme noi în anul 2007, respectiv de 7500 de ferme/ an în anii 2008 şi 2009;- acordarea unui supliment financiar pentru pensionarea a circa 200.000 de „fermieri” (proprietari de terenuri agricole) şi lucrători agricoli, astfel :

11200 RON/an pentru întreaga perioadă de prognoză (în varianta I), respectiv sume crescătoare de la 6300 RON (pentru anul 2007), la 10500 RON (pentru anul 2008) şi 12600 RON (pentru anul 2009), pentru 150.000 de fermieri, cu condiţia să cedeze folosinţa terenului unor ferme viabile ( de preferat către tinerii fermieri );

3500 RON/an (în varianta I) şi 4200 RON/an (în variante II), pentru 50.000 de lucrători agricoli;

- sprijin acordat pentru realizarea proiectelor de îmbunătăţire a prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole, prin suportarea a 50% din valoarea totală eligibilă a investiţiei; suma bugetară alocată este de 400 milioane RON pe an (în variante I), respectiv 400 milioane RON pentru anul 2007 şi 300 milioane RON pentru 2008 şi 2009 (în varianta a II- a) ;- acordarea de sprijin financiar nerambursabil pentru investiţii în exploataţiile agricole şi pentru diversificarea activităţilor economice din mediul rural, difernţiat, după cum urmează : 50% din total cost eligibil; 60% din total cost eligibil pentru fermierii din zonele defavorizate; 55% din total cost eligibil pentru fermierii tineri; 65% din total cost eligibil pentru fermierii tineri din zonele defavorizate. Suma totală alocată este de 400 milioane RON/an , câte 200 mil. RON pentru fiecare măsură (în varianta I) şi 600 milioane RON, din care 400 milioane RON/an pentru “ Investiţii în exploataţii agricole”, respectiv 200 milioane RON/an pentru “Diversificarea activităţilor economice în mediul rural” (în varianta II) .- acordarea unei sume fixe de 5250 de RON/an/gospodărie, pentru circa 100.000 de beneficiari (în varianta I), respectiv 35.000 de beneficiari pentru anul 2007, 50.000 de beneficiari pentru anul 2008 şi 100.000 de beneficiari pentru anul 2009 (în varianta II), cu condiţia ca aceştia să-şi orienteze producţia către piaţă;- acordarea de sprijin financiar de 60.000 RON/ an/grup de producători, pe o perioadă de 5 ani, pentru susţinerea cheltuielilor de înfiinţare şi funcţionare a 1500 de astfel de forme asociative (în ambele variante);- acordarea de sprijin financiar , în valoare de 5.000 RON/proiect, pentru susţinerea serviciilor de consultanţă pentru îmbunătăţirea eficienţei exploataţiilor agricole prin adaptarea standardelor europene, pentru un număr de 60.000 de beneficiari (în varianta I), respectiv 20.000 de beneficiari pentru anul 2007, 40.000 de beneficiari pentru anul 2008 şi 60.000 de beneficiari pentru anul 2009 8în varianta II);- compensaţii financiare pentru unele gospodării din zonele montane, în valoare de 300 RON/ an/ha, pentru o suprafaţă de 300.000 hectare şi în valoare de 400 RON/an /ha, pentru alte zone defavorizate ( cum ar fi Delta Dunării ), pentru o suprafaţă de 30.000 ha.Fără a avea pretenţia că scenariile financiare propuse în prezenta lucrare sunt singurele viabile

pentru situaţia economico- socială din spaţiul rural românesc, acestea reprezintă, totusi, un modele realiste de susţinere financiară a dezvoltării complexe a mediului rural. Totodată, modelul propus în varianta a II-a pentru aplicarea măsurilor de dezvoltare rurală are acoperire totală din punct de vedere al surselor de finanţare, care sunt destul de consistente ( peste 1 miliard de Euro pe an, în perioada 2007-2009).

Totuşi nu este de neglijat scenariul financiar propus în varianta I care este, după părerea autorilor , mult mai acoperitor din punct de vedere al satisfacerii nevoilor reale existente în mediul rural românesc, chiar dacă pentru implementarea acestuia România trebuie să contribuie din bugetul naţional cu peste 200 milioane EURO, suplimentar faţă de finanţarea negociată iniţial cu UE. Considerăm că acest efort financiar este absolut necesar pentru a diminua decalajele mari care există în prezent între satul românesc şi cel european.

127