DANIEL R. HYDE

IISUS IUBEȘTE

COPILAȘII De ce botezăm copiii?

1

Originally published in the U.S.A. under the title Jesus Loves the Little

Children

Copyright © 2006

Translation copyright © 2013 Daniel R. Hyde

Translated by Lidia Corcea

Published by permission of Reformed Fellowship, Inc.

www.reformedfellowship.net

Publicat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii cu titlul Jesus

Loves the Little Children

Copyright © 2006

Copyright traducere © 2013 Daniel R. Hyde

Tradus de Lidia Corcea

Publicat cu permisiunea Reformed Fellowship, Inc.

www.reformedfellowship.net

O publicație www.evanghelicreformat.org

2

Iisus iubește copilașii

De ce botezăm copiii?

Daniel R. Hyde

București 2013

3

Dedicată lui Cyprian,

fie ca apa botezului să-ți amintească mereu

să privești înapoi către Marea Roșie a noastră

care este sângele scump al Fiului lui Dumnezeu

și înainte spre

Canaanul duhovnicesc

4

CUPRINS

Mulțumiri 5

Introducere 6

Aspecte introductive 8

Definirea termenilor 14

Circumcizia și botezul 21

Legământul și botezul 33

Botezul sau binecuvântarea copiilor? 51

Botezul: prin imersiune, turnare sau stropire? 56

O scurtă istorie a practicii botezului copiilor 65

Cuvânt pentru părinți 75

Concluzie 82

Anexa 1 Mărturisirile reformate despre botez 83

Anexa 2 Botezul copiilor: Numeri 1 90

5

MULȚUMIRI

Fiindcă niciunul dintre noi nu trăiește izolat de ceilalți, aș dori să le

mulțumesc tuturor celor care și-au adus contribuția pentru ca această

carte să poată fi publicată. Doresc să le mulțumesc lui Robert Strimple și

lui Meredith Kline, profesorii care au avut cea mai mare influență asupra

mea cu privire la acest subiect al botezului, care au luat un tânăr creștin

impertinent și i-au arătat frumusețea unității Scripturii și semnificația

botezului meu. De asemenea, doresc să le mulțumesc tuturor bărbaților,

femeilor și tinerilor a căror participare la orele de pregătire pentru a

deveni membri în biserica Oceanside United Reformed Church, mi-a

dezvoltat abilitatea de a prezenta materialul acestei cărți. Aș dori să le

mulțumesc prezbiterilor și diaconilor care mi-au dat posibilitatea să am

o pauză de la sarcinile curente pentru termina această carte, lui Debby

Rau și Leigh Breckinridge pentru perspectivele lor teologice și editoriale

care au făcut ca această carte să fie o scriere care poate fi citită. Sunt

recunoscător consiliului organizației Reformed Fellowship, fie ca

bunăvoința lor de a publica această carte să contribuie la îmbogățirea

credinței credincioșilor. Îi mulțumesc tovarășei mele de viață, Karajean,

care îmi este soție, cel mai bun prieten, partener de discuție și cel mai

sincer critic al meu, fără de care abilitățile mele nu ar fi decât potențiale.

In nomine Patris, et Fili, et Spiritus Sancti. Amin.

Ianuarie 2006

6

INTRODUCERE

„Iisus iubește copilașii,

Toți copiii lumii întregi

Roșii, galbeni, albi și negri

Sunt scumpi în ochii Săi

Iisus iubește copilașii

Lumii întregi”

Încă îmi amintesc cum cântam aceste versuri atunci când eram

copil, crescut fiind într-o familie oarecum creștină, cu toate că era o

familie lipsită de armonie. Oricărei persoane care a trăit chiar și într-o

familie de creștini nominali și care a auzit aceste cuvinte, îi izvorăsc în

minte sentimente puternice de dragoste pentru Domnul și încredere în

grija Lui providențială atunci când le aud din nou.

Ei bine, ce-ar fi dacă v-aș spune că prin faptul că credeți și cântați

acest refren, afirmați de asemenea o credință în botezul copiilor? Sau ce-

ar fi dacă v-aș spune că dacă credeți în binecuvântarea copiilor, atunci

credeți și în botezul copiilor, doar că nu sunteți conștienți de asta? Dacă

v-aș întreba aceste lucruri probabil v-ați îndoi de sănătatea mea. Poate

vă gândiți că, până la urmă, Biblia nu folosește cuvintele „botezul

copiilor”, dar folosește cuvântul „binecuvântare”. Sau poate vă gândiți:

„Copiii nu pot crede în Iisus și de aceea nu ar trebui să fie botezați.”

Dintre toate doctrinele și practicile bisericilor creștine istorice, fie

ortodoxe răsăritene, romano-catolice, luterane sau reformate, botezul

copiilor poate fi una dintre învățăturile care sunt cel mai dificil acceptat

de către cei care au crescut în bisericile evanghelice care nu practică

botezul copiilor. Ca păstor reformat, am experimentat această luptă

împreună cu mulți dintre enoriașii mei și împreună cu cei care doreau să

devină membrii, care au crescut fie în diverse biserici non-

denominaționale, fie s-au convertit într-o astfel de biserică înainte de a

ajunge să fie parte a bisericii reformate. Mulți dintre ei au avut de

îndurat critici din partea familiilor și prietenilor atunci când au devenit

7

„calviniști”, însă cel puțin erau considerați ca fiind încă creștini. Dar

atunci când acești enoriași și-au invitat familiile și prietenii să fie martori

la slujba de botez a copiilor lor, familiile au început să pună la îndoială

credința lor și să se întrebe dacă bisericile reformate nu sunt doar niște

biserici romano-catolice sub o altă formă. Din păcate lucrul acesta se

întâmplă foarte des. În ce privește botezul copiilor abundă lipsa de

înțelegere și presupozițiile false.

Mulți oameni din vremea de astăzi preferă să fie de acord cu

marele „Prinț al Predicatorilor”, Charles Haddon Spurgeon, care a spus

odată că practica botezării copiilor mici ”nu este decât catolicism”.1

Remarca lui implică faptul că botezul copiilor nu este decât o doctrină

inventată de biserica romano-catolică și astfel, toți cei care o practică

sunt vinovați de asocierea lor cu Papa – deși se denumesc „protestanți.”

Care este părerea ta? Crezi că practica botezării copiilor este

nebiblică? Este adevărat că a fost inventată de către biserica romano-

catolică? Scopul acestei cărți este de a fi un ghid clar și concis al doctrinei

și practicii botezului copiilor, scris într-o manieră conversațională.

Făcând astfel, doresc să-ți demonstrez faptul că botezul copiilor este o

practică biblică care nu este și nu ar fi trebuit făcută din motivații ce țin

de „obicei și superstiție.”2 Pe măsură ce vorbim despre această problemă

controversată, vom privi în primul rând la Scriptură, ca sursa noastră

supremă de autoritate. Vom privi, de asemenea, la câteva principii

teologice și biblice de bază, la mărturia istoriei bisericii, iar în final la

câteva aspecte practice pentru a da răspuns întrebării referitoare la

motivul pentru care bisericile reformate botează copiii credincioșilor –

copiii pe care Iisus îi iubește.

1 Metropolitan Tabernacle Pulpit (Pasadena, Texas: Pilgrim Publications), 19:556. 2 Aceste cuvinte sunt adresate părinților chiar înainte de botezul copiilor în cadrul liturghiei de botez reformate tradiționale din psaltirea lui Petrus Dathenus, publicată întâia dată în anul 1566. Liturghia completă se poate găsi în „Baptism of infants: Form Number 1” în oricare din edițiilee 1934, 1959 sau 1976 ale Psalter Himnal (Grand Rapids: Christian Reformed Church) și ca „Baptism of Children” în ediția din anul 1987. Vezi „Anexa 2” pentru textul complet.

8

ASPECTE INTRODUCTIVE

Presupoziții biblice

Înainte de a atinge acest subiect controversat al botezului copiilor,

permiteți-mi să „netezesc drumul,” ca sa zic așa, prin a examina câteva

dintre presupozițiile creștine și protestante de bază. „Presupozițiile” sunt

premise pe care le asumăm mai înainte (de aici „pre”) de a ne gândi la un

anumit subiect. În mintea noastră, acestea sunt „un dat”.

În timpul acelei perioade mărețe din istoria bisericii pe care o

numim reforma protestantă, le-au fost date, din nou, Sfintelor Scripturi

ale Noului și Vechiului Testament locul central în viața bisericii.

Reformatorii au protestat împotriva bisericii Romei și împotriva

doctrinei sale care susținea faptul că tradiția bisericii avea aceiași

autoritate precum Scriptura, proclamând doctrina Sola Scriptura. Sola

Scriptura înseamnă că scripturile inspirate ale Vechiului și Noului

Testament sunt sigura regulă suficientă și clară, singurul ghid și normă a

practicii și a doctrinei bisericii, iar acestea reprezintă teologia și trăirea

sa.

Fiind moștenitorii acestei reforme, două dintre presupozițiile de

bază comune tuturor protestanților care cred ceea ce spune Biblia, fie

membrii ai bisericilor istorice protestante sau ai bisericilor moderne

non-denominaționale, sunt doctrinele suficienței și clarității Scripturii.

Suficiența Scripturii

Mulți astăzi spun lucruri precum: „Biblia nu ne-a învățat niciodată

despre botezul copiilor. De fapt, aceste cuvinte nici nu se află în Biblie.”

Deși este adevărat faptul că termenul de „botezul copiilor” sau o

istorisire despre vreun părinte care să-și fi adus copilul înaintea bisericii

pentru a fi botezat nu se găsește în mod explicit într-un anumit capitol

sau verset care să spună: „botezați-vă copiii”, aceasta nu înseamnă că

botezul copiilor este o doctrină nebiblică. Botezul copiilor este o doctrină

biblică pentru că poate fi „dedus(ă) în mod necesar și logic” din întreaga

învățătură a Scripturii. Aceasta înseamnă că Scripturile uneori se

9

aseamănă cu un puzzle. O singură piesă nu oferă imaginea de ansamblu a

întregului puzzle, cu toate că atunci când mai multe piese sunt puse

alături una de cealaltă dau contur unor doctrine.

„Am crezut că susții faptul că Biblia este suficientă…” Este

important să înțelegem ce înseamnă acest termen. Atunci când

reformatorii protestanți au vorbit despre Scripturi ca fiind „suficiente”, ei

au intenționat să spună că ei învățau din Scriptură tot ce avem nevoie

pentru a crede și a trăi creștini fiind în această lume, fie că este vorba de

o doctrină despre care Biblia vorbește într-un mod lipsit de ambiguitate

și explicit, fie despre o doctrină pe care o deducem din anumite texte și

doctrine creștine fundamentale. Marele teolog reformat Francis Turretin

a reflectat această învățătură atunci când a spus: „recunoaștem faptul că

sunt multe lucruri care trebuie să fie deduse printr-un raționament

legitim și considerate ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.”3 Pentru că o

învățătură este „dedus(ă) în mod necesar și logic” nu face ca aceasta să

fie mai puțin adevărată decât dacă ar fi fost menționată într-un mod

explicit. Cel mai bun exemplu este doctrina despre trinitate. Deși nu este

nici un verset în Scriptură care spune: „Dumnezeu este Trinitar și există

ca un singur Dumnezeu în trei Persoane”, o putem deduce din textele

care spun despre Dumnezeu că este Unul sau din alte texte care spun că

Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și că Duhul Sfânt este

Dumnezeu. Un alt exemplu ar fi practicarea închinării în ziua de

duminică. Nu există nici o poruncă explicită în Noul Testament care să ne

poruncească să ne închinăm duminica și cu toate acestea facem lucru

acesta pentru că deducem în mod necesar și logic din Scriptură că

trebuie să facem astfel (ex 1 Cor. 16:2, Apoc. 1:10), fiind și practica

bisericii din cartea Faptele Apostolilor.

Protestantismul istoric definește cum nu se putea mai bine

această doctrină a suficienței Scripturii prin cuvintele Mărturisirii de

Credință de la Westminster, scrisă în anul 1647 de către slujitorii

reformați și teologii din Marea Britanie. Această Mărturisire de Credință

spune:

3 Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, trad. George Musgrave Giger, Ed. James T Dennison, 3 volume (Philippsburg: P&R, 1997), I:135.

10

Tot planul lui Dumnezeu, referitor la toate lucrurile necesare

pentru gloria Sa, pentru mântuirea omului, pentru credinţă şi viaţă,

este fie clar proclamat în Scriptură, fie poate fi dedus, în mod necesar

şi logic, din Scriptură. Căreia nimic niciodată nu-i poate fi adăugat,

nici prin noi revelaţii de la Duhul Sfânt, nici prin tradiţii omeneşti.

Cu toate acestea, recunoaştem că iluminarea lăuntrică făcută de

Duhul lui Dumnezeu este necesară pentru o înţelegere mântuitoare

a lucrurilor revelate în Cuvânt şi că există anumite aspecte

referitoare la închinarea faţă de Dumnezeu şi la administrarea

bisericii, comune activităţilor şi societăţilor omeneşti, care trebuie

organizate după inteligenţa naturală şi înţelepciunea creştină, în

acord cu normele generale ale Cuvântului, care trebuie întotdeauna

respectate. (I. 6; subliniere adăugată)4

Mai succint, articolul 7 din Mărturisirea de Credință Belgiană,

scrisă în anul 1561 de Guido de Brès, spune: „Noi credem că aceste Sfinte

Scripturi conţin toată plinătatea voii lui Dumnezeu, şi că tot ce trebuie să

creadă omul pentru a fi mântuit este cuprins în învăţătura lor.”5

Fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia este suficientă pentru

învățătura și practica botezului, în mod special al copiilor, datorită a ceea

ce aceasta spune atât explicit, cât și implicit.

Claritatea Scripturii

Cea de-a doua presupoziție a reformei protestante pe care o

susținem cu toții este claritatea Scripturii. Din nou, Mărturisirea de la

Westminster spune:

Nu toate lucrurile din Scriptură sunt la fel de limpezi în ele însele şi

nu la fel de clare pentru toţi. Totuşi, acele lucruri care trebuie

cunoscute, crezute şi urmate în vederea mântuirii, sunt atât de clar

expuse şi dezvăluite într-un loc sau altul din Scriptură, încât nu

numai cei învăţaţi, ci şi cei neînvăţaţi, folosind cum se cuvine

4 The Creeds of Christendom, ed. Philip Schaff, rev. David S Schaff, 3 volume (retipărit; Grand Rapids: Baker, 1996), III: 603. Dacă nu sunt notate altfel, toate referințele la mărturisirile și catehismele reformate sunt din acest volum. 5 Idem, III:387-8

11

mijloace obişnuite, pot dobândi o înţelegere suficientă a acestora

(1:7).6

Claritatea Scripturii înseamnă că aceasta vorbesc într-un mod cât

se poate de clar în ce privește mântuirea: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi

mântuit” (Fapte 16:31). Cu toate acestea, nu fiecare text biblic sau

doctrină a Scripturii sunt la fel de clare, ci presupun un studiu mai

aprofundat, exegeză și răbdare pentru a fi înțelese. De la începutul

acestei broșuri, menționăm că o astfel de doctrină este cea a botezului

copiilor-totuși sper să vă arăt faptul că nu este atât de „neclară” sau

misterioasă ca doctrină, precum cea a Trinității, sau așa cum sunt cărțile

Bibliei, Ezechiel și Apocalipsa.

Așadar, mărturisim împreună suficiența Scripturii și totodată

claritatea Scripturii. Poate că ai observat faptul că înțelegerea acestor

presupoziții așa cum au fost înțelese de reformatori, nu cum sunt

explicate ele în mod popular, arată faptul că noi nu avem o religie de

genul „singur cu Scriptura”. Deși noi credem sola scriptura – doar

Scriptura – pasajele Bibliei necesită un studiu serios, răbdare și de

asemenea învățători înzestrați care să explice multe dintre ele. Aceasta

înseamnă că noi nu abordăm Cuvântul lui Dumnezeu de parcă am fi

primii care îl citesc și îl interpretează. Noi privim la cei 2000 de ani de

studii, exegeză, meditație și interpretare care mărturisesc adevărurile

Scripturii. Astfel istoria bisericii este o unealtă prețioasă pentru noi, la

care să apelăm atunci când căutăm o confirmare a studiului biblic sau

atunci când dorim ca interpretarea pe care o facem scripturilor să nu

devieze de la consensul istoric al bisericilor, a păstorilor învățați, a

învățătorilor și a teologilor.

Dragostea creștină

Ultima chestiune pe care trebuie să o atingem este cea a

comunicării. Este nevoie să comunicăm într-un mod adecvat unii cu

ceilalți, nu să discutăm despre subiecte diferite crezând că vorbim

despre același subiect. Trebuie să ținem cont de lucrul acesta nu doar

pentru că așa este civilizat să vorbim ca oameni, dar și ca creștini. Pe

6 Ibid., III:604.

12

măsură ce discutăm despre botezul copiilor, trebuie să fim conștienți de

faptul că responsabilitatea noastră de creștini este să „căutăm să

păstrăm unirea Duhului, prin legătura păcii” (Ef. 4:3). Pacea care ne-a

fost dată de Dumnezeu trebuie să ne-o transmitem unii altora. Remarcă

modul în care Pavel continuă să explice această unitate și pace atunci

când spune:

Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi

la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o

singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată

al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi

care este în toţi. (Ef. 4:4-6)

Este „un singur botez” care îi unește pe membri bisericii lui

Hristos, iar noi trebuie să „căutăm” să-l înțelegem și să-l aplicăm în

viețile noastre.

Așadar, cum ne luptăm pentru unitatea creștină cu privire la acest

subiect? Pavel, în alt loc, vorbește despre faptul că biserica are o singură

gură și un singur glas. În Romani 15:5-6 el se roagă pentru creștinii din

Roma astfel:

Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi

simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca

toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl

Domnului nostru Isus Hristos.

Spunând aceste cuvinte Pavel se bazează pe același mod de

gândire, pe armonia dintre creștini care are ca fundament îndelunga

răbdare a lui Dumnezeu. El este răbdător; de aceea și noi trebuie să fim

răbdători unii cu alții.

În altă parte Pavel pledează cu râvnă pentru această unitate în

gândire a creștinilor, spunând:

Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo

mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este

vreo milostivire şi vreo îndurare faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o

13

simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. Nu faceţi nimic din duh de

ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe

altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la

foloasele lui, ci şi la foloasele altora. (Fil. 2:1-4)

Ca oameni care am fost încurajați în Hristos, mângâiați de

dragostea Lui pentru noi și de dragostea familiei lui Dumnezeu fiind uniți

pentru veșnicie de același Duh, trebuie să ținem cont și de ceilalți pe

măsură ce împlinim ceea ce l-a făcut pe Pavel să fie bucuros și anume, de

a avea aceleași gânduri și simțiri.

Prin această carte noi căutăm să împlinim tocmai ce ne-a chemat

să facem Cuvântul lui Dumnezeu - să fim uniți. Nu încercăm să arătăm

înspre cine are dreptate și cine greșește doar pentru a câștiga o

dezbatere sau o argumentare, ci noi încercăm ca prin puterea Duhului

Sfânt să căutăm să devenim una în Hristos și să exprimăm acest lucru în

mod vizibil prin actul biblic al unității care este botezul.

14

DEFINIREA TERMENILOR

Fiind creștini care căutăm să înțelegem adevărul Cuvântului lui

Dumnezeu împreună dintr-o dragoste autentică care ne unește, având

aceiași inimă, voință și voce, să începem să facem acest lucru prin a

ajunge la un consens cu privire la anumite cuvinte și denumiri care vor fi

folosite în această carte. Este imperios necesar să facem acest lucru dacă

dorim să evităm posibilele neînțelegeri care pot apărea într-o astfel de

discuție despre botez. Pentru a fi capabili să discutăm despre botezul

copiilor și tot ceea ce el cuprinde, trebuie să vorbim aceeași limbă.

Botezul

Primul și cel mai evident termen pe care trebuie să-l definim și să-

l înțelegem cu toții este chiar tema acestei cărți, „botezul.” Din punct de

vedere istoric, creștinii și reformații protestanți au înțeles faptul că

botezul reprezintă inițierea vizibilă în cadrul bisericii lui Iisus Hristos

prin intermediul semnului exterior al apei.

Iisus a instituit botezul după învierea Sa și chiar înainte de

înălțarea la cer din Matei 28. Alături de învățarea tuturor oamenilor din

orice neam, botezul a fost un ordin cu caracter perpetuu, Iisus promițând

să fie cu biserica Sa „până la sfârșitul veacului” (Mat. 28:20). A fost dat

pentru binele poporului noului legământ al Său, la fel cum circumcizia a

fost dată poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Gen. 17).

Asemenea circumciziei, botezul este semnul vizibil al inițierii într-o

relație bazată pe legământ cu Domnul. Observăm acest lucru din Matei

28:19 cum facerea de ucenici este explicată prin două verbe „botezându-

i” și „învățați-i”. O persoană devine ucenic, adică urmaș al lui Hristos,

prin botez și instruire.7 Pavel vorbește despre faptul că prin botez

suntem uniți cu trupul lui Hristos, biserica, atunci când spune:

7 Acest aspect a fost subliniat de reformatorul din Zurich, Suedia, Ulrich Zwingli, în anul 1525 în tratatul său, Of Baptism. Zwingli and Bullinger, ed. G. W. Bromiley, Library of Christian Classics (Philadelphia: Westminster 1953), 143-4.

15

Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum

toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur

trup, tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de

un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie

robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh (1 Cor.

12:12-13).

Așadar, botezul a fost înțeles ca ritualul (act ceremonial exterior8)

prin care copiii lui Dumnezeu sunt distinși de lumea necredincioasă prin

adăugarea lor în comunitatea legământului lui Hristos, datorită îndurării

lui Dumnezeu. De aceea articolul 34 din Mărturisirea de Credință

Belgiană menționată mai înainte, spune că prin botez suntem „despărţiţi

de toate celelalte popoare şi de toate religiile străine, pentru a-I fi pe

deplin dedicaţi Domnului, purtând marca şi însemnul Lui.”9

Botezul în apă, așadar, este mijlocul prin care Dumnezeu „face o

distincţie vizibilă între cei care aparţin Bisericii şi restul lumii”

(Mărturisirea de Credință de la Westminster, 27:1).

Sacramentele

Botezul, asemenea Cinei Domnului, a fost numit de către biserica

creștină istorică drept „sacrament”. Înainte de a te gândi că aceasta este o

denumire romano-catolică, ascultă cum este explicat acest cuvânt în

Catehismul de la Heidelberg.10 Acest catehism a fost publicat în anul

1563, în regiunea protestantă a Germaniei cunoscută sub numele de

Palatinat, cu scopul de a explica credința creștină într-o vreme de haos

8 Cea de-a doua Mărturisire Helvetică, scrisă în anul 1566 de către Heinrich Bullinger, numește sacramentele „simboluri mistice sau ritualuri sfinte sau acte sfinte” (cap. 19:1). În The Creeds of Christendom, III:884, Peter J. Leithart vorbește despre botez ca fiind „un ritual de intrare care exprimă caracterul bisericii-care este o comunitate în care diviziunile de natură rasială, economică și sexuală sunt dizolvate (1 cor. 12:12-13, Gal. 3:27-29).” Calvin Theological Journal 40:1 (Aprilie 2005):18. 9 The Creeds of Chritendom, III:425, cf. Second Helvetic Confession, cap. 19>1, care spune că sacramentele au fost hotărâte de Dumnezeu „prin care ne separă de toate celelalte popoare și religii”. The Creeds of Christendom, III:884. 10 Cuvântul „catehism” provine din cuvântul grecesc katecheo, care înseamnă pur și simplu „învățare/instruire orală”. De la biserica antică și până acum, poporul lui Dumnezeu au fost intruiți în credință prin modalitatea întrebărilor și a răspunsurilor (Ex. 12:26-27, 13:14-16, Iosua 4:21-24, Luca 1:4)

16

politic și teologic. Răspunsul la întrebarea referitoare la ceea ce sunt

sacramentele este următorul:

Sunt semne sfinte vizibile şi peceţi instituite de către Dumnezeu

pentru a ne face să înţelegem mai bine şi a pecetlui în noi

promisiunea Evangheliei, anume că ne aduce prin har iertarea

păcatelor şi viaţa veşnică datorită jertfei unice a lui Hristos de pe

cruce (66).11

Utilizarea originală a termenului latin sacramentum reprezenta un

jurământ de loialitate făcut de soldații romani. Ceea ce face ca răspunsul

de mai sus să fie nemaipomenit este faptul că explică jurământul ca

promisiune pe care Dumnezeu ne-o face nouă: „pentru a ne face să

înţelegem mai bine şi a pecetlui în noi promisiunea Evangheliei.” Așadar,

cele două sacramente ale botezului și Cinei Domnului12 sunt semne

vizibile prin care Dumnezeu ne arată harul Său într-un mod tangibil.

Acestea sunt și peceți, adică ștampila oficială a promisiunii lui Dumnezeu

prin care ne promite că El este Dumnezeul nostru, iar noi suntem

poporul Său. Acest limbaj al „semnului” și „peceții” ca jurământ făcut de

Dumnezeu provine direct din descrierea circumciziei pe care Pavel o

explică în Romani 4:11, unde vorbește despre semnul tăierii împrejur ca

fiind „o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase (Avraam) prin

credință.” Dumnezeu a dat ca această imagine exterioară ca o confirmare

a ceea ce Avraam avea prin credință-neprihănirea lui Iisus Hristos.

De asemenea, sacramentele sunt semne vizibile ale unei realități

invizibile. Mărturisirea Belgiană, în articolul 33, definește sacramentele

astfel: „acestea sunt nişte semne exterioare şi nişte peceţi vizibile ale

lucrării divine lăuntrice şi invizibile.”13 Sacramentele implică un „semn”

și „o realitate semnificată”.14 Prin definirea sacramentelor în acest fel,

tradiția reformată urmează definiția sfântului Augustin (354-430 d. Hr.)

care a numit sacramentele „cuvinte vizibile.”15

11 The Creeds of Christendom, III:328, cf. Westminster Confession of Faith, 27. 1. 12 Catehismul de la Heidelberg, 68, Mărturisirea de Credință Belgiană, art. 33; Mărturisirea de Credință de la Westminster, 27.4. 13 The Creeds of Christendom, III:424. 14 Mărturisirea de Credință de la Westminster, 27:1, Idem, III:660-1. 15 Reply to Faustus the Manichaean, cap. 19; Tractates on John, LXXX. 3.

17

Gândește-te la dragoste ca o ilustrație pentru acest lucru. Poți să o

atingi, să o guști sau să o vezi? Nu, dar mirele îi dă soției sale un inel ca

semn vizibil care arată înspre faptul că el o iubește și îi este dedicat.

Acest simbolism se aplică și la doctrina botezului. Aceasta este realitatea

invizibilă sau adevărul. Semnul exterior al botezului arată în mod vizibil

faptul că realitatea invizibilă este adevărată.

Deși atunci când mulți dintre noi auzim cuvântul „sacrament”, ne

gândim imediat la romano-catolicism, nu este „catolic” să crezi în

existența sacramentelor. Romano-catolicismul învață faptul că botezul

spală păcatul originar și actual, oferind harul sfințitor al justificării care îi

dă putere celui care este botezat să creadă și să trăiască o viață prin

Duhul Sfânt.16 Acest lucru se realizează ex opere operato; adică, prin

simplul fapt că este făcut acest act, lucrarea de spălare a păcatelor este

împlinită. Noi, ca protestanți, respingem această învățătură pentru că noi

credem că suntem justificați doar prin credință, doar prin harul lui

Dumnezeu și doar prin lucrarea lui Hristos. Botezul copiilor, asemenea

botezului adulților, nu spală păcatele și nici nu justifică pe cineva.

Catehismul de la Heidelberg vorbește despre acest lucru atunci când

spune:

Prin ea însăşi apa botezului este spălare de păcate?

Nu, ci numai sângele lui Hristos şi Duhul Sfânt ne curăţă de toate

păcatele (72).17

Fiind un sacrament, botezul semnifică în mod vizibil și

pecetluiește promisiunea Evangheliei care trebuie primită prin credință.

Așadar, noi vorbim despre predicarea Evangheliei și despre sacramente

ca fiind „mijloace ale harului”. Prin aceste mijloace Duhul Sfânt ne

comunică harul lui Dumnezeu pentru crearea (predicarea Evangheliei) și

confirmarea (sacramente) credinței noastre. 18

16 Catehism of the Catholic Church (New York: Deoubleday, 1994), 353-4. 17 The Creeds of Chritendom, III:330; cf. Mărturisirii de Credință de la Westminster, 27. 4. 18 Vezi Catehismul de la Heidelberg, 65.

18

Har

Dacă botezul este un sacrament care portretizează și promite

harul în mod vizibil, atunci ce este harul? Harul lui Dumnezeu este

atitudinea Lui de îndurare față de păcătoși, în ciuda faptului că aceștia nu

au făcut nimic să îl câștige (dar nemeritat) și în ciuda faptului că au făcut

tot ce le stă în putință pentru a nu avea parte de el (dar de-meritat). De

aceea, Pavel spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi” (Ef. 2:8). Noi nu am

făcut nimic să ne câștigăm mântuirea, fiindcă aceasta „nu (este) prin

fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2:8), ci în schimb, am făcut tot ce ne

stătea în putință pentru a nu avea parte de ea, urmând „mersul lumii

acesteia” și pe „domnul puterii văzduhului”, trăind „în poftele firii

noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor

noastre” (Ef. 2:2-3).

Așadar, putem spune că harul se aseamănă cu dragostea pe care o

arătăm copiilor noștri. Noi îi iubim din momentul în care aflăm că au fost

concepuți, deși în acel moment nu au făcut nimic pentru a ne merita și

câștiga dragostea. Pe măsură ce aceștia cresc, pot fi neascultători și își

pot pierde orice drept de a fi iubiți, dar în ciuda acestor lucruri, noi îi

iubim.

Legământ

Totuși noi nu primim acest har al lui Dumnezeu din senin. Avem

parte de el într-un anumit context. Acest context este ceea ce noi numim

relație bazată pe legământ. Pavel spune că cei care făceau parte dintre

neamuri erau „străini de legămintele făgăduinţei” (Ef. 2:12). A fi într-o

astfel de stare însemna să nu ai parte de dragostea lui Dumnezeu și să fii

în afara harului Său. Să privim la ceea ce înseamnă cuvântul „legământ”.

Legământul este o legătură solemnă inițiată de o anumită parte cu

o alta. De exemplu, gândește-te la modul în care președintele promite

sau încuviințează în mod solemn să mărească fondurile pentru școlile

publice. El face această înțelegere (legământ) și apoi pentru a dovedi că

va împlini ceea ce spune, semnează proiectul de lege și îl confirmă prin

marcarea lui cu ștampila oficială a funcției de președinte (sacrament).

Această ștampilă oficială (sacrament) arată tuturor celor care citesc

acest acord că președintele s-a angajat să facă ceea ce este prevăzut în el

(a făcut un legământ). În legământul încheiat de Dumnezeu, El hotărăște

19

să îi mântuiască pe toți aceia care cred în Domnul Iisus Hristos. El

confirmă acest lucru prin însemnele Sale oficiale - sacramentele.

Un legământ este o legătură sau o promisiune. Dumnezeu a

încheiat un legământ cu Avraam prin care îi promite că descendenții lui

vor fi ca nisipul mării și ca stelele de pe cer (Gen. 15:5). Așadar, semnul

legământului circumciziei (sacramentul) arăta faptul că ceea ce i-a spus

Dumnezeu este adevărat.

Legământul harului

Credincioșii din toate veacurile au primit acest har și drept

urmare sunt membri ai „legământului harului”. Amintește-ți că am spus

faptul că legământul este o legătură solemnă încheiată între două părți și

că harul este atitudinea pe care o are Dumnezeu față de păcătoși, în ciuda

faptului că ei nu au făcut nimic să o merite (dar nemeritat) și în ciuda

faptului că au făcut tot ce le stătea în putință să nu aibă parte de el (dar

de-meritat). „Legământul harului”, așadar, este harul lui Dumnezeu, pe

care a început să-l descopere poporului său din Grădina Eden și va

continue să-l descopere până în zorii noii creații, a unui cer și a unui

pământ nou. Planul de mântuire a lui Dumnezeu, „legământul” Său, este

revelat progresiv prin mai multe acte individuale de încheiere a

legământului. Pe toate acestea le numim „legământul harului”.

Acest legământ a început în Grădina Eden și va continua până la

revenirea Domnului. Dumnezeul nostru îndurător a încheiat pentru

prima dată acest legământ al harului cu părinții noștri căzuți atunci când

le-a vorbit despre promisiunea unei „semințe”. Dumnezeu le-a spus lui

Adam și Evei: „Vrăjmăşie voi pune între tine (șarpe) şi femeie, între

sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi

călcâiul” (Gen. 3:15). Mai târziu, El a detaliat acest legământ sub forma

legământului cu Noe, apoi a legământului încheiat cu patriarhii Avraam,

Isaac și Iacov, apoi cu Moise și tot poporul până la venirea lui Iisus

Hristos. Într-o anumită măsură, putem vorbi despre legăminte sau

despre legământul atotcuprinzător al harului, ca fiind procesul prin care

Domnul a udat promisiunea „sămânță” până a devenit o plantă matură în

Noul Legământ încheiat prin Iisus Hristos.

Catehismul nostru de la Heidelberg, în întrebarea și răspunsul 19,

rezumă istoria legământului harului spunând că Dumnezeu

20

….a revelat-o, mai întâi, în Paradis, a vestit-o, apoi, prin sfinţii

patriarhi şi prooroci şi a reprezentat-o prin jertfele şi prin celelalte

ceremonii ale Legii, şi pe care, în cele din urmă, a împlinit-o prin

unicul şi preaiubitul Său Fiu.19

Mărturisirea de Credință de la Westminster rezumă în felul

următor această istorie a răscumpărării:

Deşi lucrarea de răscumpărare nu a fost înfăptuită de Cristos decât

după întruparea Sa, cu toate acestea, puterea, eficacitatea şi

beneficiile care decurgeau din ea au fost comunicate celor aleşi din

toate veacurile, în mod succesiv de la începutul lumii, prin acele

promisiuni, prototipuri şi jertfe prin care L-au revelat şi semnificat

pe El ca fiind Sămânţa femeii, care va zdrobi capul şarpelui şi Mielul

junghiat de la întemeierea lumii. El este Acelaşi ieri, azi şi în veci.

(VIII. 6).20

Așadar, atunci când abordăm tema biblică a botezului, trebuie să

folosim același limbaj. Vorbim având același glas atunci când înțelegem și

spunem că botezul este semnul sacramental și pecetea harului

legământului minunat al lui Dumnezeu, prin care Tatăl nostru iubitor L-a

revelat pe Fiul, poporului Său.

19 The Creeds of Christendom, III:313. 20 Idem, III:621-2

21

CIRCUMCIZIA SI BOTEZUL

Am nădejdea că acum gândim în același fel. Împreună credem că

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu și că acest Cuvânt ne vorbește cu

autoritate privitor la ceea ce trebuie să credem pentru a fi mântuiți și

cum trebuie să trăim cu înțelepciune pentru că suntem creștini. Dorim să

comunicăm într-un mod evlavios care urmărește și promovează unitatea

trupului lui Hristos. De asemenea, avem aceiași apreciere față de termeni

precum „sacrament” și „legământul harului”. Tot ce ne mai rămâne de

făcut este să cădem de acord cu privire la răspunsul la întrebarea: „De ce

bisericile reformate botează copiii credincioșilor?”

Semnificația circumciziei din Vechiul Testament

Așa cum am menționat deja în treacăt, semnul Noului Legământ al

inițierii în poporul legământului lui Dumnezeu, botezul, corespunde

circumciziei din Vechiul Testament, Aceasta este menționată, deoarece o

înțelegere corectă a botezului depinde de modul în care înțelegem

circumcizia.

Circumcizia era atât un jurământ care aducea cu sine un blestem,

o binecuvântare „Eu voi fi Dumnezeul tău”, cât și semnul consacrării față

de Domnul legământului harului: „Tu vei fi poporul Meu.”

Semnul blestemului

Circumcizia era un jurământ exterior care implica un blestem. Era

o judecată simbolică de care toți bărbații legământului trebuiau să aibă

parte. Jurământul lui Dumnezeu: „Eu voi fi Dumnezeul Tău” a fost

ratificat și aplicat prin tăierea prepuțului organului reproductiv al

bărbatului. Semnul acesta simboliza faptul că partea implicată în

legământ care își va încălca jurământul, va fi înlăturată din poporul său și

supusă blestemului (Gen. 17:14). Acest semn se aplica asupra organului

reproductiv deoarece în cazul în care o persoană din popor încălca

legământul, urmașul său va avea parte de aceiași pedeapsă. De aceea,

mai devreme, în Geneza 15, Avram a avut vedenia neobișnuită în care

22

Dumnezeu trecea printre stârvurile animalelor despicate. Dumnezeu

făcea jurământul prin care spunea că dacă nu-Și va împlini promisiunea

față de poporul Său, El va fi tăiat asemenea animalelor. De aceea era un

lucru grav ca cineva să nu primească semnul circumciziei, însemna că

acea persoană încălca legământul (Gen. 17:14) și de aceea a fost poruncit

în repetate rânduri pe parcursul istoriei răscumpărării (Ex. 4:24-26;

Iosua 5:2).

Semnul consacrării

Circumcizia includea, de asemenea, și aspectul binecuvântării lui

Dumnezeu, semnificând loialitatea poporului față de împăratul lor.

Atunci când Isaac, fiul promis, a fost născut, Avraam l-a circumcis în cea

de-a opta zi întocmai cum a poruncit Dumnezeu (Gen 21:4). Mai târziu

însă Avraam a fost chemat să îl jertfească pe Isaac (Gen. 22). Dumnezeu a

spus că Isaac trebuia să fie adus ca „ardere de tot” (Gen. 22:2), tipul de

jertfă care exprima consacrarea deplină. Astfel, Avraam a fost confruntat

cu dilema consacrării simbolizată prin circumcizie, deoarece putea fi

consacrat lui Dumnezeu doar prin a experimenta judecata a ceea ce

simboliza circumcizia.21

Semnul legământului

Circumcizia a fost dată lui Avraam în contextul unui legământ. În

Orientul Apropiat din antichitate, legămintele erau ratificate atunci când

împăratul și supușii lui făceau jurăminte sfinte și le simbolizau într-un

mod dramatic prin ritualuri solemne folosind cuțitul (Gen. 15, 17).22

Circumcizia urma tiparul legămintelor care erau încheiate în Orientul

Apropiat antic. Tiparul de bază era după cum urmează: preambulul

istoric, în care regele (suzeranul) făcea o cronică referitoare la cine este

el pentru supușii Săi (vasalii). Remarcăm acest aspect prin următoarele

cuvinte: „Eu sunt Domnul care te-am scos din Ur, din Haldeea…Eu sunt

Dumnezeul cel Atotputernic” (Gen. 15:7, 17:1). Apoi, împăratul făcea

stipulările relației încheiate prin legământ, în care promitea să facă

anumite lucruri, în timp ce supușilor le erau prezentate obligațiile pe

21 Meredith G. Kline, By Oath Consigned (reprinted; Eugene: Wipf &Stock, 1998), 44-5. 22 Meredith G. Kline, „Genesis”, The New Bible Commentary (Grand Rapids: Eerdmans, 1970), 96.

23

care le aveau. Prin circumcizie Dumnezeu promitea să fie „Dumnezeul

tău şi al seminţei tale după tine” (Gen. 17:7), în timp ce poporul Său avea

următoarea obligație: „Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană” (Gen.

17:1). La final, împăratul enumera sancțiunile legământului: dacă

supușii lui erau ascultători, el îi binecuvânta, dar dacă erau neascultători,

îi blestema. Acest lucru se poate observa în aspectul circumciziei a

blestemului/consacrării, menționat mai sus.

Așadar, circumcizia era „semnul legământului” (Gen. 17:11), de

natură exterioară, stabilit în cadrul legământului dintre DOMNUL și

poporul Său. Este important să înțelegem acest lucru pentru că

circumcizia nu a fost un semn care avea în vedere doar binecuvântările

temporare și naționale. Adesea, există o lipsă de înțelegere cu privire la

acest lucru. Totodată, circumcizia nu era doar o modalitate exterioară de

distingere a poporului Israel de celelalte popoare din jurul său, din punct

de vedere etnic. Semnificația circumciziei nu se oprea doar la aceste

lucruri atunci când un băiat evreu era circumcis în cea de-a opta zi sau

când o persoană de altă naționalitate se convertea la credința în

DOMNUL poporului Israel.

Circumcizia nu era doar un act fizic, ci avea un profund caracter

religios și spiritual. Aspectul binecuvântării/consacrării este evidențiat

peste tot în Scriptură. De exemplu, în Romani 2:28-29 Pavel spune faptul

că circumcizia nu este „aceea care este pe din afară, în carne”, ci „este

aceea a inimii, în duh, nu în slovă”. În consecință este semnul exterior a

celor mai importante binecuvântări spirituale pe care le primeau aceia

care își puneau încrederea doar în Domnul Iisus Hristos. De aceea în

textul pe care l-am menționat mai înainte, Romani 4:11, Pavel spune că

Avraam „a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei

neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă.” Pentru evrei circumcizia

era semnul binecuvântărilor pe care Dumnezeul nostru îndurător le

oferă păcătoșilor nevrednici: regenerarea (Rom. 2:29) și justificarea

(Rom. 4:11).23

Întorcându-ne la pasajele Vechiului Testament, este clar că

circumcizia avea o semnificație profund spirituală. Profetul Ieremia l-a

mustrat aspru pe fiul DOMNULUI, pe Israel (Ex. 4:22), arătând poporului

23 Vezi Sf. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, 16:27.

24

că primirea semnului exterior al circumciziei, nu era scopul acesteia.

Datorită atitudinii și necredinței lor, ei au devenit necircumciși spiritual

și considerați ca făcând parte din categoria neamurilor necurate-în ciuda

circumciziei lor exterioare:

Iată, vin zilele, zice Domnul, când voi pedepsi pe toţi cei tăiaţi

împrejur, care nu sunt tăiaţi împrejur cu inima, pe egipteni, pe

iudei, pe edomiţi, pe amoniţi, pe moabiţi, pe toţi cei ce îşi rad

colţurile bărbii, pe cei ce locuiesc în pustiu; căci toate neamurile

sunt netăiate împrejur, şi toată casa lui Israel are inima netăiată

împrejur (Ier. 9:25-26).

Remarcă modul în care următoarele pasaje din Vechiul Testament

descriu circumcizia. În primul rând, circumcizia era un semn al inimii

care mărturisea păcatul și necurăția acesteia (Lev. 26:40-42); în al doilea

rând, era un semn al unei inimi circumcise/sfinte (Deut. 10:16) și în al

treilea rând era un semn al lucrării harului lui Dumnezeu în inima acelor

păcătoși pe care DOMNUL îi va scoate și îi va strânge din exilul datorat

neascultării lor (Deut. 30:6). Observă modul în care această promisiune

de strângere din nou a poporului în țara promisă coincide nașterii

spirituale, conform explicației pe care o dă Ezechiel mai târziu:

Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi

vă voi aduce iarăşi în ţara voastră. Vă voi stropi cu apă curată, şi

veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de

toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh

nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o

inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi

poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele (Ezec. 36:24-

27).

În final Vechiul Testament descrie circumcizia chiar ca semn pe

care Pavel îl va descrie în Noul Testament ca fiind dezbrăcarea de omul

vechi și îmbrăcarea cu omul nou (Ier. 4:4, 9:26, Ezec. 44:7cf. Ef. 4:22-24,

Col. 3:5-14).

25

„Circumcizia creștină”

De ce este important să înțelegem faptul că circumcizia semnifica

mult mai mult decât doar un act fizic, având o însemnătate spirituală

profundă? Este important să înțelegem acest lucru pentru că în acest fel

putem vedea că semnificația circumciziei era, în fond, aceiași cu cea a

botezului.24 Astfel, fiind biserici reformate, învățăm faptul că circumcizia

și botezul sunt echivalate în Scriptură.

Semnul Vechiului Testament și ritualul inițierii în comunitatea

legământului, circumcizia, avea în vedere aceleași binecuvântări ca

semnul Noului Legământ și ritualul botezului. Marea diferență este faptul

că în Noul Legământ, semnul exterior sângeros din Vechiul Legământ a

fost schimbat cu un semn care nu mai este sângeros. Hristos pe cruce

este circumcizia noastră, fiind tăiat în două pe cruce, să zicem așa,

asemenea animalelor tăiate în ceremoniile antice ale legământului (Isa.

52:13-53:12, Dan. 9:25-27, Col. 2:11). Drept urmare, pentru creștin

circumcizia nu mai este de folos (Gal. 5:1-15).25

Asemenea circumciziei, botezul este descris în Noul Testament ca

fiind semnul celor mai mărețe binecuvântări spirituale pe care

Dumnezeu le oferă păcătoșilor. În primul rând, botezul este, în general,

semnul lucrării de mântuire a lui Dumnezeu (Fapte 16:30 și versetele

următoare); în al doilea rând, botezul este, din punct de vedere specific,

semnul iertării de păcate (Fapte 2:38); în al treilea rând, este semnul

spălării păcatelor noastre nenumărate (Fapte 22:16); în al patrulea rând,

semnifică reînnoirea de care avem parte în Hristos (Gal. 3:28); în al

cincilea rând, îmbrăcarea noastră cu Hristos (Gal. 3:28); în al șaselea

rând spălarea nașterii din nou și a reînnoirii (Tit 3:5,26 Ef. 5:23) și în al

optulea rând, înseamnă unirea credinciosului cu Hristos, a fi îmbrăcat cu

24 Mărturisirea de Credință de la Westminster 27:5 ne învață lucrul acesta spunând: „În ce priveşte realităţile spirituale semnificate şi manifestate, sacramentele Vechiului Testament erau, în esenţă, acelaşi cu cele din Noul Testament.” The Creeds of Christendom, III:661. 25 Vezi Mărturisirea Belgiană, articolul 34, care spune: „ 26 Aici Pavel corelează semnul (spălării, adică botezul) cu ceea ce el semnifică (regenerarea, reînnoirea) și clarifică faptul că Cel care realizează lucrarea de regenerare și înnoire este Duhul Sfânt, care este turnat prin Iisus Hristos. Cf. John Calvin Commentaries on the Epistle to Titus, trad. William Prigle, Calvin ´s Commentaries, 22 vol. (Grand Rapids: Baker, retipărit în 1996), XXI:382-3.

26

Hristos, a avea pace cu Dumnezeu, a fi sămânța lui Avraam și a fi

moștenitori ai promisiunilor lui Dumnezeu (Gal. 3:26).

Asemenea circumciziei, botezul nu a fost lăsat pentru a fi doar un

semn exterior, ci a fost lăsat pentru a arăta înspre anumite realități mult

mai mărețe: spre faptul că Dumnezeu oferă viața cea nouă; că Dumnezeu

este Cel care justifică; El ne mântuiește! Aceste semne ceremoniale, în ele

însele, nu ne mântuiesc, ci ne învață să ne alipim de harul lui Dumnezeu

care se găsește în Iisus Hristos.

Astfel, ajungem la Coloseni 2:11-12 în care Pavel nu doar că

echivalează circumcizia cu botezul, dar arată faptul că botezul a înlocuit

circumcizia în epoca Noului Legământ 27 atunci când spune:

În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână,

ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul

poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El,

prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea

lui Dumnezeu care L-a înviat din morţi (Col. 2:11-12).

Pavel ne învață faptul că creștinul are totul deplin în Hristos,

neavând nevoie de nimic care să-l facă să devină mai spiritual (Col. 2:9-

10). Ne învață că am fost circumciși, dar nu de mâini omenești. Aici el

vorbește despre realitatea spirituală de care avem parte, despre care se

vorbește în Vechiul Testament privitor la circumcizie. Realitatea

spirituală era „dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre”, care

înseamnă nașterea din nou. Trupul firii noastre este natura păcătoasă

care ne-a înrobit și ne-a distrus. A fi dezbrăcat de această fire înseamnă

că acesta nu ne mai domină. Acest trup al firii a fost omorât, iar noi am

fost înviați. Pavel numește toate acestea „tăierea împrejur a lui Hristos”.

Întrebarea este la care „circumcizie” se referă Pavel? Există două

modalități de interpretare a gramaticii cuvintelor „tăierea împrejur a lui

Hristos”. Pot fi înțelese ca circumcizia lui Hristos, adică răstignirea Lui,

fiind „tăiat” în ritualul pe care l-am menționat mai sus în Geneza 15 și 17.

Un alt mod de a înțelege ceea ce a spus Pavel este circumcizia „făcută de

Hristos” poporului Său. Este vorba de tăierea împrejur a creștinului,

27 Vezi de asemenea Catehismul de la Heidelberg, 74 și Mărturisirea Belgiană, articolul 34.

27

adică, identificarea lui cu Hristos răstignit. Este important să remarcăm

faptul că această înțelegere nu exclude prima interpretare, pentru că

tăierea noastră împrejur prin botez reprezintă identificarea noastră cu

circumciderea lui Hristos pe cruce, unde a purtat blestemul încălcării

legământului de către noi, fiind astfel „șters” pentru ca încălcările

noastre de lege să fie iertate și anulate (Col. 2:13-14) și pentru ca noi să

putem fi eliberați de puterea diavolului și a armatelor sale (Col. 2:15).

Așadar, când am fost tăiați împrejur de Hristos? Versetul 12 oferă

explicația spunând în esență: „ați fost circumciși atunci când ați fost

botezați.”28 De aceea noi nu mai trebuie să trecem prin ritualul

circumciziei pentru a deveni mădulare ale lui Hristos sau a bisericii Sale.

Din acest motiv este considerat că semnul Noului Testament a înlocuit

semnul Vechiului Testament, circumcizia. De aceea Pavel putea să spună

în Filipeni 3:3: „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi care slujim lui

Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu.” Ceea ce spune Pavel aici este

faptul că biserica Noului Testament, ca întreg, este formată din oamenii

care au avut parte de adevărata circumcizie. Conform cuvintelor sale din

Coloseni 2:11-12, a fi circumcis înseamnă să fii botezat.

Botezul ca semn al blestemului și al consacrării

Având în minte faptul că circumcizia este corelată cu botezul, este

interesant faptul că botezul este, de asemenea, un semn al

blestemului/consacrării. Pentru aceia care cred în ceea ce semnifică

botezul, este un semn și o pecete a binecuvântării lor în Hristos, însă

pentru aceia care resping ceea ce semnifică botezul, este un semn și o

pecete a judecății lor ca cei care au încălcat legământul.

Așadar putem vorbi atât despre circumcizie, cât și despre botez ca

semne vizibile și peceți a poporului legământului. De asemenea am văzut

că acestea semnifică sau reprezintă, același lucru. Mai mult, pentru că

botezul înlocuiește circumcizia, în Noul Legământ copiii credincioșilor

trebuie să fie botezați, la fel cum erau circumciși în Vechiul Legământ.

Din ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 10:2 observăm faptul că El

a considerat circumcizia și blestemul ca fiind, în esență, același lucru. În

28 Iustin Martirul a arătat acest lucru în Dialog cu Trifo evreul”, cap 18 spunând: „Așadar spală-te, fii curat și părăsește fărădelegea din sufletul tău, precum Dumnezeu te invită fii spălat în acest baptistier, fiind circumcis cu adevărata circumcizie.”

28

pasajul care cuprinde acest verset Pavel a vorbit despre „părinții” noștri

zicând: „toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise”. Am putea

spune că acesta este textul doveditor care vorbește despre botezul

copiilor! Aceia care au fost circumciși și au trecut prin mare (Ex. 12:37)

au fost „botezați”, la fel cum noi cei care am fost botezați, am fost

circumciși. Contextul acestei afirmații este paralela pe care o face Pavel

între poporul Israel, în vremea Exodului când au fost scăpați din robia

egipteană și au rătăcit în pustie, și poporul Noului Legământ al lui

Dumnezeu, care trebuie să-i aibă ca pildă pe părinții lor în credință (în

limba greacă tupoi,„antetip”). Ceea ce dorește Pavel să spună este faptul

că există o relație de analogie atât de strânsă între experiența poporului

Israel și cea a bisericii, încât apostolul poate vorbi despre neamul aflat

sub conducerea lui Moise ca participând la semnele și pecețile

corespunzătoare sacramentelor bisericii, a botezului și a Cinei

Domnului.29 Astfel biserica este o continuare a poporului Israel, fiind

poporul legământului lui Dumnezeu, iar ca popor al lui Dumnezeu,

aceștia trebuie să primească semnul legământului

Asemenea circumciziei, trecerea lui Israel prin Marea Roșie a fost

o „ordalie” a binecuvântării și a blestemului: Egiptul a fost blestemat, iar

poporul Israel a fost binecuvântat.30 La fel vorbește și Pavel despre

această trecere prin Marea Roșie ca fiind „botez”, deși s-a petrecut în

Vechiul Testament. Totodată trecerea Mării Roșii a fost un botez pentru

că asemenea bisericii, „botezul” lui Israel avea o natură colectivă. Botezul

„pentru Moise” însemna că poporul împărtășea același destin al

mijlocitorului legământului, Moise, prin participarea în eliberarea sa din

Egipt, prin apele Mării Roșii, pe când botezul în Hristos (cf. Rom. 6:3),

Mijlocitorul legământului care a purtat blestemul în locul poporului Său,

semnifică împărtășirea noastră cu destinul Său de eliberare din

blestemul morții și din a fi despărțiți de Dumnezeu, prin învierea Lui

glorioasă. 31

Prin compararea botezului cu Potopul, Petru ne arată faptul că

botezul este, de asemenea, un semn al blestemului și al consacrării (1

29 Kline, By Oath Consigned, 67-8. 30 Despre acest lucru vorbesc părinții bisericii Tertullian, în Despre botez, cap. 9 și Ambrozie, în De mysteriis, cap. 3.12. 31 C. K. Barrett, The First Epistle to the Corinthians (San Francisco: Harper, 1968), 221.

29

Petru 3:20-22).32 În acest pasaj, botezul creștin este denumit în mod

explicit „icoană” (gr. Antiupon; v. 21) a apelor judecății potopului.

Este important să remarcăm faptul că traducerea Bibliei NIV a

cuvântului icoană ca „această apă simbolizează botezul care vă

mântuiește pe voi acum” nu este atât de precisă precum traducerile

NASB sau ESV care spun: „și asemenea acestuia, botezul care vă

mântuiește pe voi acum”, respectiv „botezul care este potrivit acestuia”.

Petru dorește să arate faptul că apele potopului erau o anticipare a

apelor botezului. Așa cum Noe a fost scăpat de judecata apelor potopului,

tot așa și noi suntem scăpați de judecata lui Dumnezeu, prin apele

botezului, deși, precum Petru spune în următoarea afirmație, nu semnul

în sine (spălarea cu apă) este cel care mântuiește, ci realitatea

semnificată prin semnul judecății, al spălării cu apă. Așadar botezul

mântuiește pentru că este corelat cu învierea lui Hristos (v. 21) și o

conștiință curată înaintea lui Dumnezeu (v. 21). Aici se au în vedere atât

semnul, cât și semnificația lui. Despre acest verset Calvin a scris:

Totuși semnificația nu este neclară, faptul că Noe scăpat din ape, a

avut parte de un fel de botez. Apostolul menționează acest lucru

pentru a marca asemănarea dintre el și noi…Așa cum Noe a

dobândit viața prin moarte, atunci când în arcă a fost păzit

împreună cu mica lui familie, fiind închis ca într-un mormânt, în

timp ce întreaga lume pierea; tot așa acum, moartea care este ne

arătată prin botez reprezintă intrarea în viață, iar noi nici nu putem

spera să fim mântuiți, decât dacă suntem separați de lume…Trebuie

să recunoaștem în botez spălarea spirituală, să îmbrățișăm prin el

mărturia iertării păcatelor și garanția restaurării noastre, în așa fel

încât Hristos să fie onorat și Duhul Sfânt; pentru ca nici o fărâmă

din mântuirea noastră să nu poată fi atribuită semnului.33

32 Vezi Tertullian, Despre Botez, cap. 8. Este interesant de asemenea modul în care aspectul binecuvântării al apei este prezentat de Tertulian (Despre botez, cap. 3) și Ambrozie (De mysteriis, cap. 3.9) prin considerarea apelor creației a unui tip de botez, care au adus viață. 33 John Calvin, Commentaries on the Epistle of Paul the Apostle to the Hebrews, trad. John Owen, Calvin's Commentaries, 22 vol. (Grand Rapids: Baker, retipărit 1996), XXII:116, 117, 118.

30

Așadar, este important să remarcăm faptul că judecata prin apă

indică binecuvântarea sau blestemul pentru cel care trece prin această

apă. Binecuvântarea vine peste cei care sunt justificați doar prin har și

care îmbrățișează promisiunea botezului doar prin credință. Creștinii

intră în apele nimicirii crezând că Dumnezeu îi va elibera pe ei și pe

copiii lor prin același element care va fi folosit pentru a aduce judecata

peste necredincioși. De aceea, Petru poate face referire la Noe și familia

lui, a căror suflete au fost „scăpate prin apă”. Blestemul, pe de altă parte,

vine asupra celor care intră în apă fără a avea credință, care sunt înghițiți

și nimiciți de apele judecății, casa leviatanului și a dragonului.

Exemplul lui Avraam

În acest moment trebuie să ne oprim și să medităm la semnificația

acestui lucru. Atunci când realizăm că circumcizia și botezul sunt

semnele Vechiului și Noului Testament, că acestea, semnifică, în esență

același lucru și că botezul înlocuiește circumcizia, trebuie să constatăm

faptul că fiecare argument adus împotriva botezului copiilor din Noul

Testament este și împotriva circumciziei copiilor din Vechiul

Testament.34

Deoarece botezul este un semn al harului mântuitor al lui

Dumnezeu, botezul nu urmează neapărat cronologic după ce un păcătos

este mântuit, precum afirmă și Mărturisirea de Credinți de la

Westminster în capitolul 28:6: „Eficacitatea botezului nu este legată de

momentul în care este administrat.”35 Din moment ce botezul reprezintă

experimentarea în manieră tangibilă a harului și a milei lui Dumnezeu în

Hristos, poate fi un aspect încărcat de emoții a vieții noastre de creștin.

Mulți dintre aceia cărora le este destinată această broșură au fost

botezați public fiind adulți. Eu împărtășesc, de asemenea, aceiași

experiență. Cu toate acestea, nu trebuie să ne gândim că experiența

mărturisirii harului lui Dumnezeu înaintea multor credincioși este testul

pentru teologia pe care o susține cineva cu privire la botez. În vreme ce

34 Acest lucru a fost enunțat de asemenea de John Calvin, Institutes of the Christian REligion, ed. John T. Mc. Neil, trad. Ford Lewis Battles, Library of Christian Classics, 2 vol (Philadelphia: The Westminster Press, 1960), 4:16:9, 29. 35 The Creeds of Christendom, III:663; Cornelis P. Venema, „SAcraments an Baptism in the REformed Confessions.” Mid-America Journal of Theology 11 (2000): 82.

31

botezul poate fi o experiență care mișcă din punct de vedere emoțional,

asta nu înseamnă că botezul adulților este cel mai bun mod sau singurul

mod prin care Dumnezeu intenționează ca acest sacrament să fie

administrat. Botezul și harul lui Dumnezeu nu sunt mai lipsite de

importanță sau de putere atunci când sunt aplicate unui copil în prezența

părinților, bunicilor, a fraților și surorilor în Hristos sau în viața unui

copil care crește într-o familie creștină și nu cunoaște precis o zi în care

să nu fi avut parte de prezența și harul Domnului Iisus Hristos.

Amintește-ți de Timotei, despre care Pavel spune în 2 Timotei 3:15: „din

pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care

duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus.”

Acestea fiind spuse, Noul Testament nu ne învață că există

neapărat o relație cronologică simultană între primirea sacramentelor și

binecuvântările spirituale. Gândește-te la faptul că o persoană poate auzi

Cuvântul predicat de sute de ori, înainte de a primi binecuvântările

despre care vorbește Cuvântul. Eu am crescut într-o familie creștină, am

auzit istorisirile biblice, am frecventat școala duminicală, m-am rugat

împreună cu familia mea, am auzit citite Scripturile, însă, în mod

conștient, nu am crezut decât după vârsta de 17 ani. Trebuie oare să

ajungem la concluzia că toată lumea trebuie să treacă întâi prin mai mulți

ani de auzire a Cuvântului și doar apoi să devină credincios? Răspunsul

este nu. Experiența personală a unui om, nu devine doctrina bisericii.

Acesta este lucrul care s-a întâmplat în privința botezului. Convertirea și

botezul meu au fost două experiențe pline de emoție, însă doar pentru că

mie mi s-a întâmplat așa, nu înseamnă că așa trebuie să i se întâmple și

altuia. Tot așa cum cuvântul Evangheliei poate fi predicat cuiva la un

moment dat, iar binecuvântarea mântuirii să vină mai târziu, la fel este și

în cazul botezului. Poate trece o perioadă lungă de timp între momentul

în care copilul primește botezul și momentul în care Dumnezeu îi dă

copilului cunoștința mântuitoare a adevărului reprezentat prin botez.

Atunci când spunem că botezul este un semn al cuiva care este

deja mântuit, uităm ceva ce este foarte surprinzător cu privire la ceea ce

ni se spune despre Avraam. În Romani scrie că tăierea împrejur a lui

Avraam a fost o pecete a neprihănirii care vine prin credință. Avraam

deja era credincios. Așa cum este scris în Geneza 15:6: „Avram a crezut

pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” El a fost

32

circumcis după ce a crezut. Dar ce i-a poruncit Dumnezeu lui Avraam să

facă în Geneza 17? I-a fost poruncit să administreze semnul circumciziei

urmașului său.36 Pe măsură ce istorisirea continuă, Avraam îl ia pe fiul

său Ismael, pe toți copiii născuți în casa lui și în casa slujitorilor lui și îi

taie împrejur. Mai târziu, după ce a fost născut Isaac, Avraam îl

circumcide, deși nu are decât opt zile și nu a dat nici un semn că era deja

credincios. Așadar, Avraam îi circumcidea pe oameni înainte să-și

mărturisească credința în DOMNUL. Circumcizia avea aceiași

semnificație a neprihănirii care vine prin credință, însă din moment ce

între semn și semnificație nu era o relație simultană, semnul putea fi

aplicat primul, iar apoi Isaac putea primi în viața sa binecuvântarea

semnului, neprihănirea prin credință. Noi, fiind copii ai lui Avraam (Gal

3:7), trebuie să urmăm exemplul Său. Deși, poate nu înțelegem cum

bebelușul nostru poate fi botezat acum și mai târziu să devină credincios,

acesta este modul prin care Dumnezeu a lucrat pe parcursul istoriei. A

făcut asta atunci și o poate face și acum – și chiar face asta!

Astfel, semnul legământului lui Dumnezeu trebuie să fie aplicat

copiilor credincioșilor pentru că a înlocuit circumcizia. Aceiași „sămânță”

sau urmași ai lui Avraam care au fost circumciși în Vechiul Testament

sunt „sămânța” care este acum botezată. Așa cum am văzut mai devreme

în corelarea circumciziei cu botezul: „Esența semnului nu a fost niciodată

anulată, însă forma sa a fost.”37 Aceasta înseamnă că harul lui Dumnezeu

este același în toate legămintele, deși semnul diferă: circumcizia a fost

înainte, iar acum este botezul.

36 Augustin a arătat deja acest lucru în Despre botez, contra donatiștilor, IV:461-2. 37 Herman Hoeksema, The biblical Ground for the Baptism of Infants (First Protestant Reformad Church: Grand Rapids, reprinted 1990), 21, cf. B. B. Warfield, „Christian Baptism”. Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, ed. John E. Meeter, 2 Vol. (Philipsburg: P&R, 1970), I:326-7.

33

LEGĂMÂNTUL ȘI BOTEZUL

Doresc să repet faptul că Dumnezeul care se revelează pe Sine în

Biblie este un Dumnezeu care încheie legăminte și care a intrat într-o

relație cu poporul Său în baza legământului. În trecut El a făcut legăminte

și va face acest lucru și în continuare. De fiecare dată când Dumnezeu

face un legământ între El și popor, El hotărăște un semn al acestui

legământ. De exemplu în Grădina Eden, El a lăsat pomul vieții (Gen. 2:9);

lui Noe și întregului pământ a lăsat curcubeul (Gen. 9:13); lui Avraam i-a

dat circumcizia (Gen. 17:10; poporului Israel i-a dat Sabatul (Ex. 13:13)

și Paștele (Ex. 12), printre altele; iar bisericii i-a dat botezul (Mat. 28:19)

și Cina Domnului (Mat. 26:26-29). Aceste sacramente erau lăsate pentru

a avea o semnificație vizibilă și pentru a pecetlui lăuntric, adică pentru a

confirma binecuvântările pe care le oferă Dumnezeu.

De prea multe ori în discuțiile despre botez și despre botezul

copiilor, pierdem din vedere imaginea de ansamblu a Scripturii.

Folosirea unor argumente pe baza unor versete scoase din context nu

este o soluție. De aceea, continuăm cu o discuție despre „imaginea de

ansamblu” a Scripturii. Botezul nu este izolat de ceea ce se întâmplă în

desfășurarea planului de răscumpărare a lui Dumnezeu, ci este strâns

legat de contextul atotcuprinzător a relației bazate pe legământ dintre

Dumnezeu și poporul Său. Separat de acest context a Vechiului și al

Noului Testament, este aproape imposibil să avem o discuție clară

despre botez.

Unitatea poporului lui Dumnezeu în Vechiul și Noul Testament

Imaginea de ansamblu a circumciziei și a botezului este unitatea

relațiilor bazate pe legământul cu Dumnezeu din Vechiul și Noul

Testament. Există o unitate fundamentală a legământului harului, acesta

descoperindu-se progresiv pe parcursul Scripturii, din Geneza 3:15 până

în punctul culminant al venirii lui Hristos la „împlinirea vremii” (Gal.

4:4). Ca să exprim acest lucru în termeni care sunt legați de subiectul

botezului: după ce poporul lui Dumnezeu a aplicat semnul legământului

34

timp de 2000 de ani, trebuia menționată o revocare explicită a acestei

practici, dacă aceasta s-a sfârșit.38 Continuitatea între Vechiul și Noul

Testament există până când Noul Testament afirmă că aceasta a încetat

prin revocarea unei practici. Aceia care neagă botezul copiilor au

etichetat acest lucru ca fiind „argumentul tăcerii”. Tăcerea însă este

asurzitoare! Argumentele tăcerii nu sunt argumente slabe atunci când

poate fi demonstrat faptul că motivul tăcerii este un adevăr asumat.

Realitatea este că Noul Testament asumă din Vechiul Testament

învățătura biblică care spune că Dumnezeu a administrat în același mod

relația Sa bazată pe legământul cu poporul Său. Forma în care

legământul a fost administrat s-a schimbat din Vechiul în Noul

Testament, totuși esența promisiunii legământului rămâne aceiași. De

aceea spunem că este și a fost un singur popor al lui Dumnezeu în toate

veacurile, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Iată modul în care

Mărturisirea de Credință de la Westminster a formulat acest lucru într-o

manieră biblică, în capitolele VII. 5, 6:

5. Legământul acesta a fost administrat în mod diferit în vremea

Legii şi în vremea Evangheliei. Sub Lege a fost administrat prin

promisiuni, profeţii, jertfe, circumcizie, mielul pascal şi alte

rânduieli date poporului evreu. Toate acestea arătau mai dinainte

venirea lui Cristos şi erau, pentru vremea aceea, suficiente şi

eficace prin lucrarea Duhului, pentru învăţarea şi edificarea celor

aleşi în credinţa în Mesia cel promis, prin care aveau iertarea

deplină a păcatelor şi mântuirea eternă; şi acesta se numeşte

Vechiul Testament.

6. Sub dispensaţia Evangheliei, când S-a arătat Cristos – adevărul –

slujbele prin care este acordat acest legământ sunt predicarea

Cuvântului şi administrarea sacramentelor botezului şi Cinei

Domnului. Deşi mai puţine la număr şi administrate cu mai multă

38 Martin Bucer (1491-1551) învăța de asemenea acest lucru în comentariul său din anul 1536 pe Romani, spunând: „din moment ce a fost practica și ritualul bisericii de cât biserica a fost pe pământ, nu era nici un motiv pentru care Domnul să formuleze instrucțiuni speciale despre aceasta atunci când a venit ziua unei proclamări mai îmbelșugate și a prezentării mai depline a harului.” Common Places of Martin Bucer, trad. Și ed. D.F. Wright, The Courtenay Library of Reformation Classics 4 (Appleford: Sutton Courtenay, 1972), 306.

35

simplitate şi mai puţină slavă exterioară, cu toate acestea, în ele

[legământul] este înfăţişat într-o mai mare plinătate, claritate şi

eficacitate spirituală, tuturor popoarelor, atât iudeilor, cât şi

neamurilor şi este numit Noul Testament. Nu există deci două

legăminte ale harului, diferite ca substanţă, ci unul şi acelaşi, dar în

dispensaţii diferite.39

Așadar, vedem că Noul Testament ne învață în mod clar despre

această unitate. În Romani apostolul Pavel ne învață că poporul Israel nu

ar trebuie să fie echivalat cu adevărata sămânță a lui Avraam; adică, el a

respins faptul că descendenții fizici ai lui Avraam erau poporul spiritual

al Domnului. În schimb, ne învață că „Israelul”, sămânța lui Avraam, sunt

doar copiii promisiunii, aceia care își pun credința în Domnul. De aceea,

Pavel îl numește pe Avraam „tatăl tuturor celor care cred” (Rom. 4:11),

nu a tuturor celor care sunt descendenți ai lui din punct de vedere fizic

sau al naționalității. Suntem învățați acest lucru, de exemplu, în Romani

9:6-8, care spune:

Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui

Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel; şi,

măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci

este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele.”

Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu;

ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă.

„Israel”, adică toți evreii etnici, niciodată nu au fost toți „din

Israel”, adică parte a adevăratului Israel spiritual. Acesta a fost răspunsul

problemei și dezamăgirii pe care o avea Pavel de a nu vedea convertiri

uimitoare la Hristos atunci când predica Evanghelia poporului evreu.

Poporul lui Dumnezeu sunt cei care au credință. Atunci când Pavel

spune în Romani 4:11 că Avraam este „tatăl tuturor celor care cred”, atât

a neamurilor netăiate împrejur, cât și a evreilor tăiați împrejur, el spune

și faptul că promisiunea făcută lui Avraam că va „moșteni lumea” nu a

fost rezultatul performanței lui de păzire a legii, ci este făcută „pe temeiul

39 Creds of Christendom, III:617-8.

36

acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă” (4:13). Apoi adaugă:

„Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică,

şi făgăduinţa este nimicită” (4:14).

De asemenea amintește-ți de Romani 2:28-29. Vorbind despre

importanța pe care o dădeau evreii circumciziei, apostolul spune:

Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere

împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. Ci iudeu este

acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a

inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de

la oameni, ci de la Dumnezeu.

De aceea în Romani 11 Pavel vorbește despre „măslinul

legământului”. Rădăcina este sfântă și la fel sunt și ramurile (11:6) - dar

ramurile nu sunt formate doar din Israelul etnic, ci din evreii și

neamurile care au credință (11:20). El dorește să arate faptul că

neamurile, ramurile sălbatice ale măslinului (11:17), sunt altoite în

măslinul deja existent și sunt hrănite de acesta. Așadar biserica, nu este

un popor separat, ci este parte a unui singur popor al lui Dumnezeu.

Pavel repetă acest mesaj al său în Galateni 3:7 atunci când spune:

„Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă.” Întreg

contextul din 3:1-9, 16-19, 26-29 și 4:1-7 confirmă această perspectivă.

Primim Duhul Sfânt prin „auzirea credinţei” (3:5), asemenea lui Avraam

care „a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca

neprihănire.” (3:6 cf. Gen. 15:6). Atunci când Dumnezeu a promis să

binecuvânteze toate popoarele lumii prin Avraam, în Geneza 12:3, El îi

predica mai de dinainte Evanghelia harului. Aceste versete au o

semnificație foarte clară: Dumnezeu l-a mântuit pe Avraam prin credință,

prin predicarea aceleiași Evanghelii pe care noi o auzim acum; astfel, noi

suntem copiii lui spirituali, membri ai familiei lui Dumnezeu. De aceea,

cartea Evrei spune: „Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor” (Ev.

4:2). El mai spune că Hristos, practic, este adevăratul Israel, singurul

Israelit adevărat, „Sămânța” promisă lui Avraam (3:16) și cei care sunt

„în Hristos Iisus” sunt „fii ai lui Dumnezeu” (3:26) - „Şi, dacă sunteţi ai lui

Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”

(3:29).

37

Astfel, adevăratul popor al lui Dumnezeu din Vechiul Testament,

format din urmașii lui Avraam, este pus laolaltă ca popor al lui

Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos. Totodată Iisus Hristos este

„Sămânța” și puntea dintre Vechiul și Noul Testament, dintre iudei și

neamuri. Nu este decât o singură promisiune de care se alipește unicul

popor al lui Dumnezeu (nu mai multe) pentru a primi mântuire: Iisus

Hristos, „Sămânța” promisă tuturor generațiilor, familiilor, triburilor și

națiunilor din Geneza 3:15 până la cea de-a doua revenire glorioasă a Sa.

Despre această continuitate și unitate esențială a poporului lui

Dumnezeu pe care îl vedem atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, a

fost profețit în Osea 1:10-11, unde citim:

Totuşi numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării care nu se

poate nici măsura, nici număra; şi de unde li se zicea: „Nu sunteţi

poporul Meu”, li se va zice: „Copiii Dumnezeului celui Viu”! Atunci

copiii lui Iuda şi copiii lui Israel se vor strânge la un loc, îşi vor pune

o singură căpetenie şi vor ieşi din ţară; căci mare va fi ziua lui

Izreel.

Atât Pavel, cât și Petru ne oferă o interpretare inspirată, care are

autoritate a acestei profeții. În primul rând, în Romani 9:24-25 Pavel

citează acest pasaj spunând că Dumnezeu nu i-a chemat doar pe evrei, ci

și le-a chemat și pe neamuri. Acest pasaj nu se referă la Iuda și la Israelul

fizic, ci, așa cum a demonstrat în Romani, la acei care sunt evrei din punct

de vedere spiritual (2:29). Petru citează acest pasaj în 1 Petru 2:9-10

unde atribuie denumirile Israelului din Deuteronom 7:6 și Exod 19:5-6

bisericii, asemenea profeției lui Osea, spunând: „pe voi, care odinioară

nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care

nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.”

O altă profeție despre unitatea dintre Vechiul și Noul Testament

este minunata profeție a „Noului Legământ” din Ieremia 31:31-34. În

acest text DOMNUL vorbește prin Ieremia Israelului și lui Iuda, însă

autorul epistolei către Evrei spune că profeția este împlinită în Biserică

(Ev. 8:6-13), prin Iisus Hristos care este Mijlocitorul unui legământ mai

bun (Ev. 8:6).

38

Proorocul Amos a vorbit despre acest lucru în Amos 9:11-15.

Cuvintele sale au fost interpretate, mai apoi de Iacov la primul conciliu al

bisericii din Fapte 15:13-17. Înălțarea din nou a cortului lui David despre

care a profețit Amos, a fost împlinită conform lui Iacov în Biserică. Cum

așa? Hristos este adevăratul cort al lui David, adevăratul templu (Ioan

2:18-22), care deține „cheia casei lui David” (Isa. 22:22) în mâinile Sale

(Apoc. 3:7).

Unitatea dintre promisiunile legământului lui Dumnezeu, făcute

pe parcursul istoriei răscumpărării, și a poporului lui Dumnezeu atât din

Vechiul, cât din Noul Testament, indică o continuitate între Vechiul și

Noul Testament. Unele aspecte ale sistemului religios din Vechiul

Testament sunt abolite, în timp ce multe altele sunt interpretate într-un

cu totul alt mod decât ne-am fi așteptat. De exemplu, în Noul Legământ

noi încă ne închinăm pe Muntele Sion, însă acum acesta este un munte

ceresc, un loc ceresc (Ev. 12:22, Gal. 4:25-26, Apoc. 3:12, 21:2, 10).

Biserica încă se închină într-un templu, dar datorită lucrării de

răscumpărare a lui Hristos care a fost făcută odată pentru totdeauna, noi

ca biserică a lui Iisus Hristos suntem templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3:16,

2 Cor. 6:16, Ef. 2:18-22, Apoc. 3:12). Noi încă avem un altar al jertfelor pe

care Domnul Iisus Hristos a fost jertfit, însă acesta este un altar ceresc

(Ev. 9:1-12, 21-24). Sfânta Sfintelor în care doar preotul avea voie să

intre odată pe an în Vechiul Legământ, este acum un loc ceresc unde toți

cei răscumpărați pot intra cu îndrăzneală, deoarece Hristos este Marele

nostru Preot (Ev. 10:19-21).

În ultimul rând, în Efeseni 2:11-22 Pavel vorbește despre punerea

împreună a evreilor („aceia…tăiați împrejur”) cu neamurile („numiți

netăiați împrejur”). A fost o vreme în care neamurile erau „fără drept de

cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei” (2:12), dar acum,

deoarece Hristos „din doi a făcut unul” (2:14), acestea au devenit poporul

lui Dumnezeu. Hristos a unit evreii și neamurile într-un singur popor al

lui Dumnezeu prin abolirea rânduielilor exterioare, ceremoniale ale legii

Vechiului Testament. Ca urmare, El a creat în „El însuşi un singur om

nou” (2:15) în așa fel încât „şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un

Duh” (2:18). Ce bucurie este să știm că noi „nu mai suntem nici străini,

nici oaspeţi ai casei, ci suntem împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din

39

casa lui Dumnezeu” (2:19), că suntem un „Templu sfânt în Domnul”

(2:21) și „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (2:22).

Astfel, Scripturile ne învață faptul că Dumnezeu a făcut o singură

promisiune de mântuire și că toți cei care cred în această promisiune fac

parte din poporul său. Aceasta înseamnă cu nu sunt două popoare a lui

Dumnezeu, ci unul singur!

Promisiune și împlinire

Atunci când înțelegem unitatea poporului lui Dumnezeu din

Vechiul și din Noul Testament, ajungem la concluzia că această unitate

este bazată pe faptul că între legământul încheiat cu Avraam (Gen. 12, 15,

17) și noul legământ în Hristos este o relație caracterizată de

promisiunea făcută de Dumnezeu și împlinirea acesteia. Practic, Noul

Testament ne învață că noul legământ este, de fapt, legământul avraamic

ajuns la maturitate.

Vedem această relație în multe pasaje din Scriptură. De exemplu,

în cântecul minunat al Mariei, Magnificat, ea îl laudă pe Dumnezeu

pentru că a ales-o pentru a-I da naștere lui Mesia. Maria Spune: „A venit

în ajutorul robului său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa - cum

făgăduise părinţilor noştri – faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac” (Luca

1:54-55). Luca înregistrează această relație a promisiunii/împlinirii și în

cuvintele cântării lui Zaharia, Benedictus:

Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a

cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mântuire

puternică în casa robului Său David, - cum vestise prin gura

sfinţilor Săi proroci care au fost din vechime…Astfel Îşi arată El

îndurarea faţă de părinţii noştri şi Îşi aduce aminte de legământul

Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui

nostru Avraam (Luca 1:68-70, 72-73).

Aceste două cântece frumoase ne învață faptul că Iisus Hristos,

Mijlocitorul noului legământ, este împlinirea promisiunii legământului

pe care Dumnezeu a făcut-o slujitorului Său Avraam.

Luca continuă această temă a promisiunii/ împlinirii în cartea

Faptele Apostolilor 2:14-40, unde Duhul Sfânt a fost turnat asupra

40

ucenicilor. Petru, în cuvântul său de apărare împotriva celor care ziceau

că ucenicii erau beți (2:15), a spus: „Ci aceasta este ce a fost spus prin

prorocul Ioel” (2:16). În continuare el citează din Ioel 2:28.-32 pentru a

arăta faptul că aceasta este promisiunea Duhului Sfânt și împlinirea ei

chiar înaintea ochilor lor. La fel vorbește despre învierea lui Hristos

(2:24-32) și despre înălțarea Sa (2:33-36).

În Fapte 13:32-33 Pavel folosește chiar cuvintele „promisiune” și

„împlinire” în contextul cuvântării sale despre Hristos și învierea Sa,

spunând: „Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută

părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe

Isus…”

Atunci când Pavel a stat înaintea lui Agripa, în Fapte 26, folosește

același limbaj zicând:

Şi acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a

făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri…Dar scoală-te şi stai în

picioare; căci M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al

lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei

vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din

mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se

întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la

Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate

şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi (26:6, 16-18).

Este interesant să-l vezi pe Pavel vorbind despre promisiunea

făcută părinților evrei și apoi, despre faptul că aceasta este împlinită în

lucrarea pe care el o are printre neamuri. Aici el face aluzie la profeția lui

Isaia (35:5, 42:7, 16), prin care a fost promis că ochii orbi ai evreilor vor

fi deschiși, spunând că această promisiune a fost împlinită acum prin

convertirea popoarelor! Adevărata împlinire a promisiunii este

adevăratul Israel, toți aceia care cred și nu toți cei care sunt născuți evrei

în mod fizic.

În ultimul rând, acest principiu care vorbește despre faptul că

biserica noului legământ este împlinirea legământului Avraamic, învățat

de Pavel în Galateni unde scrie că Evanghelia predicată lui Avraam, a

promisiunii adăugării neamurilor între urmașii lui Avraam, este împlinită

41

în noi. Apoi el spune în Galateni 3:13-14 că Hristos a fost răstignit pentru

ca binecuvântarea lui Avraam (promisiunea) să poată fi dată neamurilor

(împlinirea).

„Copiii legământului”

Înainte de a da un răspuns la obiecția „dacă adevărata sămânță a

lui Avraam sunt doar aceia care cred, atunci ar trebui să nu-i botezăm pe

copiii noștri decât atunci când au o credință adevărată”, trebuie să ținem

cont de faptul că atât Vechiul, cât și Noul Testament ne învață despre

copiii credincioșilor că sunt parte a comunității legământului.

Continuitatea dintre Vechiul și Noul Testament are două aspecte: aceasta

este atât între cei care sunt adevărata sămânță a lui Avraam datorită

credinței lor, cât și între poporul Vechiului Testament în întregime, ca

popor ales al lui Dumnezeu, și poporul Noului Testament al lui

Dumnezeu.

Totuși unii creștini nu cred în botezul copiilor deoarece ei nu cred

că aceștia sunt parte a familiei legământului lui Dumnezeu. De aceea

dorim să studiem ce spune Scriptura referitor la apartenența copiilor

credincioșilor în familia legământului împreună cu părinții lor.

Amintește-ți ce am spus la începutul acestei cărți. Aproape toți

creștinii cântă „Iisus iubește copilașii” sau „Iisus mă iubește” la slujbele

de „binecuvântare” a copiilor, promițând să le ofere acestora o educație

creștină. Fie că o persoană crede în botezul copiilor sau nu, există în

creștin un simțământ inerent al faptului că există o deosebire între copiii

săi și copiii necredincioșilor, și de aceea îi tratăm diferit.

Odinioară, Dumnezeu a procedat așa în toate relațiile cu poporul

Său, iar ceea ce a fost valabil atunci, este și acum la fel de valabil. În

scrierile Noului Testament nu citim niciodată despre Iisus sau despre

apostoli că au revocat învățătura despre apartenența copiilor

credincioșilor în poporului legământului lui Dumnezeu. Niciodată nu ni

se spune că ar trebui să fie tratați altfel copiii în Noul Testament.

Totodată nu ni se spune niciodată că aceștia se află în afara comunității

legământului lui Hristos, deoarece copiii poporului Israel au fost tratați

ca parte a comunității legământului.

Nu era ceva dificil să fie menționate aceste lucruri. Până la urmă,

Noul Testament înregistrează schimbările care au avut loc odată cu

42

venirea lui Hristos. Acum, cei dintre neamuri care se convertesc nu

trebuie să se mai circumcidă (Gal. 5); în schimb, atât iudeii, cât și

neamurile care își pun încrederea în Iisus Hristos trebuie să fie botezați

(Fapte 2). A fost pus capăt jertfelor animale datorită jertfei finale a lui

Iisus (Ev. 10). Legile alimentare kosher nu se mai aplicau membrilor

bisericii pentru că Iisus îi curăță pe oamenii din orice neam, limbă și

popor și a declarat că toată mâncarea este bună (Marcu 7, Fapte 10:11, 1

Tim. 4). Templul din Ierusalim nu mai este locul de întâlnire dintre

Dumnezeu și poporul Său, ci a fost înlocuit de un „templu sfânt” făcut din

oameni (Ef. 2, 1 Petru 2).

Ceea ce vedem pe parcursul Scripturilor este faptul că Dumnezeu

lucrează prin linii genealogice ca familii ale legământului. Nu trebuie

citită decât cartea Geneza pentru a vedea faptul că cei mici sunt

considerați copiii ai familiei legământului. Începem cu „promisiunea

mamă”40 din Geneza 3:15 care spune: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi

femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.” Mai târziu Dumnezeu a încheiat

un legământ cu Noe și cu familia lui. În Geneza 9:9 citim: „Iată, Eu fac un

legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi” (subliniere

adăugată). Atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să fie un vas al

harului în această lume asuprită de păcat, a continuat să-i spună

următoarele cuvinte în legământul Său încheiat cu el și familia: „Voi pune

legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în

neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi

Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine” (Gen. 17:7, subliniere

adăugată). Spre sfârșitul epocii Vechiului Testament, profetul Isaia a

anticipat epoca Noului Testament în care „Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai

Domnului, şi mare va fi propăşirea fiilor tăi” (Isa. 54:13).

Această idee a legământului care include atât adulții, cât și copiii

lor, totuși nu este doar o învățătură a Vechiului Testament. Citim despre

promisiunea măreață a harului lui Dumnezeu la începutul noului

legământ din Faptele Apostolilor 2:39: „Căci făgăduinţa aceasta este

pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în

oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”

40 Herman Bavinck, Our Reasonable Faith, trad. Henry Zylstra (Grand Rapids: Eerdmans, 1956), 271.

43

În Noul Testament, copiii sunt considerați a fi parte a

legământului.41 În scrierile apostolului Pavel se poate vedea clar acest

lucru. În Efeseni 6:1-4 și Coloseni 3:20, Pavel dă indicații cu privire la

responsabilitatea pe care o au copiii față de părinții lor de a asculta și la

responsabilitatea părinților de a-i crește. Remarcă modul în care copiii

trebuie să asculte de părinții lor: „în Domnul” (Ef. 6:1), iar în Coloseni

3:20 scrie: „lucrul acesta place Domnului”. Probabil că am citit de foarte

multe ori aceste pasaje și poate că am trecut cu vederea aceste cuvinte.

În acest caz vorba „lucrurile bune vin în pachete mici” este adevărată. În

Efeseni 6:1 Pavel folosește prepoziția neînsemnată „în”, pe care o

folosește în multe alte locuri în cartea Efeseni. În această epistolă este

folosită alături de următoarele cuvinte: „Hristos” (1:3, 10, 12, 20, 4:32),

„sângele lui Hristos” (2:13), „Hristos Iisus” (1:1, 2:6, 7, 10, 13, 3:6, 21),

„Iisus” (4:21), „Domnul Iisus” (1:15), „Domnul Iisus Hristos” (3:11),

„Domnul” (2:21, 4:17, 5:8, 6:10, 21), „El” (1:4, 9, 10, 2:15, 3:13, 4:20),

„Preaiubitul Lui” (1:6) și „care” (1:7, 11, 13-de două ori, 2:21, 22, 3:12).

El folosește aceste locuțiuni prepoziționale pentru a descrie relația

bazată pe legământ dintre Hristos și poporul Său. Ceea ce dorește să

spună Pavel este faptul că noi îi aparținem și suntem parte a trupului

Său, biserica.

„În…” este un mod de a spune pe scurt faptul că suntem parte a

legământul harului. De exemplu Pavel spune că noi suntem binecuvântați

în El (1:3), aleși în El (1:4), primiți prin El (1:6), răscumpărați prin El

(1:7), că avem o moștenire în El (1:11), în El suntem pecetluiți de Duhul

Sfânt (1:14) și am fost înviați împreună cu El (2:6). Toate acestea sunt

elemente a ceea ce înseamnă să fii parte a legământul harului. Astfel,

atunci când Efeseni 6:1 spune: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii

voştri” nu spune un lucru neînsemnat. Porunca de ascultare se bazează

pe faptul că aceștia se află în același legământ împreună cu părinții lor.

Așa cum copiii din Vechiul Testament se aflau în același legământ cu

părinții lor, Pavel spune că și acum aceștia sunt parte a legământului. De

41A fi „parte a legământului” înseamnă pur și simplu că Dumnezeu are o relație cu credincioșii și cu copiii lor, care , de asemenea, primesc binecuvântările ce vin de pe urma acestei relații precum predicarea, sacramentele și disciplina bisericească. Acesta lucru nu se deosebește de modul în care, în familie, copilul primește dragoste, adăpost și îndrumare, deși la un moment dat el se poate răzvrăti și părăsi familia.

44

aceea, Pavel citează cea de-a cincea poruncă: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi

pe mama ta” și spune că aceasta se aplică și în noul legământ. Aceiași

poruncă valabilă în vechiul legământ pentru poporul care făcea parte din

legământ, rămâne valabilă și pentru poporul legământului de acum.

Acest lucru devine și mai clar atunci când Pavel spune că acei

copiii care își ascultă părinții sunt plăcuți Domnului (Col. 3:20). Acum

putem pune pur și simplu întrebarea: „Cum poate fi adevărat lucrul

acesta privitor la copiii credincioșilor, dacă sunt necredincioși și în afara

familiei lui Dumnezeu?” Pavel spune că oamenii care sunt „pământești”,

adică lumea neregenerată, nu pot fi pe plac Domnului (Rom. 8:8).

Singurul mod în care poate cineva să-i fie pe plac Domnului este prin a se

afla într-o relație cu Dumnezeu bazată pe legământ. Așadar, apostolul

Pavel ne învață în acest pasaj faptul că fiii noștri se află în același

legământ cu noi. Un autor spune că atunci când privim Efeseni 6:1-4 și

Coloseni 3:20 în lumina pasajelor din Efeseni 1:1 și Coloseni 1:1-2, este

clar faptul că poporul legământului lui Dumnezeu îi include și pe copii,

altfel de ce Pavel s-ar fi abătut de la învățătura lui pentru a se adresa

copiilor congregației, dacă nu erau parte din ea?42

Pavel reia acest aspect din nou în 1 Corinteni 7:14 în contextul

căsătoriei dintre un credincios și un necredincios spunând:

Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă, şi

nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altminteri, copiii

voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi.

Pavel dorește să arate faptul că familia este „sfințită” chiar dacă

doar soțul sau soția sunt credincioși. Astfel, concluzia lui Pavel este că și

copiii sunt sfinți. El nu vorbește despre „sfințire” sau despre „sfințenie”

așa cum o face de obicei, adică în sensul conformării progresive cu chipul

lui Iisus Hristos (ex. Rom. 8:29), ci în sensul obișnuit al Vechiului

Testament, în care aceste tipuri de familii împărțite sunt totuși parte a

familiilor legământului, deși între membri este lipsă de unitate,.43

42 M. J. Bosma, Exposition of Reformed Doctrine (4th edition; Grand Rapids: Smitter Book Company, 1927), 266. 43 Kline, By Oath Consigned, 91-2.

45

În ce privește copiii, acest text ne reorientează mentalitatea

individualistă pe care o avem, înspre o mentalitate care are în vedere

legământului. Scriptura precizează clar faptul că Dumnezeu este un

Dumnezeu care stabilește legăminte și că acestea îi includ și pe copii. În

acest fel, concepțiile noastre individualiste conform cărora „Îl facem pe

Iisus Domnul și Mântuitorul nostru personal” și avem „o relație personală

cu Iisus”, trebuie completate. În vreme ce noi și copiii noștri trebuie să

credem promisiunile lui Dumnezeu, rămâne valabil faptul că Dumnezeu

alege să lucreze prin familii. Astfel 1 Corinteni 7:14 ne învață despre

copiii credincioșilor sau chiar a familiilor în care singur părinte

credincios, că aceștia sunt „sfinți” înaintea Domnului. La fel cum copiii

poporului Israel erau numiți o „sămânță sfântă” (Ezra 9:2, Isa. 6:13), tot

așa și copiii credincioșilor, în noului legământ, sunt numiți „sfinți”.

În ultimul rând, vedem că Domnului Iisus i-a considerat pe acești

copii parte a comunității legământului, fiind „copiii legământului”. El a

spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia

cerurilor este a celor ca ei” (Mat. 19:14 cf. 18:1-6, Marcu 10:14-16, Luca

18:15-17). Conform Domnului nostru, copiii aparțin Împărăției Cerurilor.

Atunci când Iisus a spus acest lucru, urmărea să disciplineze aroganța

ucenicilor care venea din faptul că sunt adulți și care încercau să-i

oprească pe copiii „neimportanți” (așa cum îi considerau ei în mintea lor)

să vină la El. Domnul Iisus a spus că atunci când primim un copil în

numele lui Hristos, Îl primim pe Domnul (Marcu 9:36-37). Ce înseamnă

„în Numele Meu”? În versetul 41 evanghelistul explică faptul că a primi

ceva în Numele lui Iisus înseamnă că acel lucru „Îi aparține lui Hristos”.

Astfel, Iisus spune că acești copii ai legământului erau ai Săi și prin

urmare, ucenicii care erau adulți, pentru a intra în Împărăția lui

Dumnezeu, trebuiau să devină precum aceștia: lipsiți de importanță, fără

nici o valoare în ochii lumii și fără vreo vrednicie în ei înșiși. Francis

Turretin, unul dintre cei mai mari teologi reformați, a spus următoarele

cuvinte referitor la acest episod despre Iisus și copilașii:

De vreme ce era un lucru bun să fie aduși copiii la Hristos, de ce să

nu fie admiși pentru a primi botezul, care este simbolul comuniunii

noastre cu Hristos? De ce nu ar trebuie ca biserica să primească în

sânul ei pe aceia pe care Hristos i-a primit la sânul Său? Cât de

46

nedrepți trebuie să fim, să-i dăm la o parte pe cei pe care Hristos i-a

primit cu bunăvoință.44

Așadar, de ce este important să marcăm acest lucru? În primul

rând, ne învață faptul că promisiunile legământului lui Dumnezeu sunt

neschimbătoare. El a promis să-i includă pe copiii credincioșilor în

legământ în Vechiul Testament, iar pentru că El nu se schimbă și această

promisiune rămâne neclintită.

În al doilea rând, Scripturile atât a Vechiului, cât și a Noului

Testament clarifică faptul că urmașii credincioșilor sunt incluși în familia

legământului lui Dumnezeu. Dacă negăm acest lucru înseamnă că negăm

claritatea și autoritatea Scripturilor asupra gândirii și a vieților noastre.

În al treilea rând, dacă acești copii sunt parte a legământului și

dacă toți cei care fac parte din el primesc semnul legământului, atunci a-i

împiedica pe copii să primească semnul botezului, înseamnă a nega

faptul că aceștia se află în legământ. A-i priva de acest sacrament

înseamnă a nu-i trata pe copiii credincioșilor diferit de copiii celor

necredincioși, în ciuda faptului că Pavel îi numește „sfinți”. De asemenea,

mângâierea enormă pe care o au părinții de a ști că și cei mici sunt parte

a bisericii și că beneficiază de pe urma promisiunilor lui Dumnezeu, le

este luată.45

Așadar, Noul Testament nu menționează niciodată faptul că

relația dintre copiii credincioșilor și legământ s-a schimbat. În concluzie,

deoarece copiii credincioșilor din Noul Testament sunt membrii ai

comunității legământului, precum în Vechiul Testament, aceștia trebuie

să primească semnul membralității în această comunitate, tot așa cum au

primit și copiii comunității din Vechiul Testament.

44 Turretin, Institutes, III:417. 45 Acest lucru atinge și subiectul legat de ceea ce ar trebui să spunem părinților creștini care și-au pierdut un copil. Părinții noștri reformați au aplicat această învățătură a teologiei legământului acestei întrebări, în Canoanele din Dort, I, 17, care spune: „Şi pentru că trebuie să judecăm voia lui Dumnezeu, numai în lumina Cuvântului Lui, care mărturiseşte despre copiii credincioşilor că sunt sfinţi, desigur nu prin naştere, ci prin binecuvântarea legământului harului în care ei au fost incluşi odată cu tatăl şi mama lor, taţii şi mamele care se tem de Dumnezeu nu trebuie să se îndoiască deloc cu privire la alegerea şi mântuirea copiilor lor, cărora Dumnezeu le curmă firul vieţii pe când sunt încă mici” (sublinierea autorului).

47

Botezarea familiilor

Tot ceea ce am menționat despre legământ și despre locul copiilor

în cadrul acestuia poate fi remarcat în mod clar în istorisirile despre

botezul întregii case a unui convertit, din Noul Testament. Acest lucru a

fost numit „formula oikos”.46 Acest cuvânt grecesc „Oikos” este tradus

„casă”. Oikos includea pater familias sau „tatăl familiei”, soția, toți copiii

indiferent de vârstă și toți slujitorii casei împreună cu familiile lor (la fel

ca în Noul Testament). Problema nu este dacă în acele familii erau copii

sau slujitori care aveau copiii, ci faptul că aceste case sunt menționate

împreună cu persoana centrală care avea autoritate; iar pentru ca cineva

să aibă o casă, în mod necesar trebuie să existe câțiva membri (soție,

copii, slujitori și familiile slujitorilor).47 Astfel mai jos vom vedea faptul

că există un principiu al autorității legământului în familie în tot Vechiul

Testament, în mod special în cazul lui Avraam.

Noul Testament înregistrează unsprezece botezuri. Dintre

acestea, cinci sunt botezul unor familii întregi (oikos), trei sunt botezul

unor grupuri de oameni, apoi este botezul celor trei mii la Cincizecime,

botezul samaritenilor (Fapte 8:12), botezul ucenicilor lui Ioan

botezătorul (Fapte 19:1-5) și trei sunt relatări a botezului unor persoane

distincte: a Domnului nostru (Mat. 3:13-17), care împlinea toată

neprihănirea necesară pentru a ne fi Mijlocitor, a lui Saul (Fapte 9: 1-18)

și a famenului etiopian (Fapte 8:27-38). Așadar putem spune faptul că

botezul întregii familii este o regulă, nu o excepție!

În continuare doresc să enumăr cele cinci botezuri ale caselor din

Noul Testament. În primul rând, Cornelius a crezut, a fost botezat și apoi

a fost botezată toată casa lui. În Fapte 10:2 Cornelius și familia lui sunt

descriși ca fiind oameni temători de Dumnezeu. Versetele 47-48 vorbesc

despre botezul lor. În Fapte 11:14 citim mesajul îngerului către Cornelius

în legătură cu Petru: „Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru,

care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta.”

În al doilea rând, în Fapte 16:14-15 citim despre faptul că Lidia a

crezut în Domnul, a fost botezată și apoi a fost botezată întreaga ei casă.

46 Joachim Jeremias, Infant Baptism in the First Four Centuries, trad. David Cairns (London: SCM Press, 1960), 20-4). 47 Kline, by Oath consigned, 97.

48

În al treilea rând, citim în Fapte 16:30-34 despre „temnicerul din

Filipi” care a crezut și apoi a fost botezat împreună cu toți ai săi. Este

important să acordăm atenție gramaticii folosite în text, care însă nu

reiese în urma traducerii în limba engleză. În Fapte 16:34 Luca, autorul

Faptelor Apostolilor, folosește un verb la singular atunci când vorbește

despre credința temnicerului, iar apoi menționează că întreaga lui casă a

fost botezată. Nu se poate spune: „Ei bine, el a crezut, apoi și casa lui a

crezut, apoi au fost botezați” pentru că textul spune că doar temnicerul a

crezut și datorită credinței lui, întreaga lui casă a fost botezată!

În al patrulea rând, citim în Fapte 18:8 despre credința lui Crisp și

despre botezul întregii lui case.

În al cincilea rând Pavel spune în 1 Corinteni 1:16 faptul că el a

botezat casa lui Stefana.

Acum poate te întrebi: „Dar totuși cele 3000 de botezuri din ziua

Cincizecimii nu ne fac să constatăm că doar credincioșii au fost botezați?”

Cu siguranță că lucrul acesta arată faptul că oamenii întâi trebuie să

creadă și apoi să fie botezați. Făcând abstracție de ceea ce tocmai am

văzut, ziua Cincizecimii înregistrează un eveniment nemaipomenit al

răscumpărării. Această sărbătoare a fost una dintre cele trei sărbători

obligatorii pentru toți bărbații evrei (Ex: 23:14 până la sfârșitul

pasajului). Să nu uitați faptul că exemplele convertirilor la Hristos din

cartea Fapte au fost scrise într-un context misionar. Evanghelia

Domnului nostru intra pentru prima dată în viețile oamenilor, a

familiilor și a comunităților, așadar se înțelege de la sine motivul pentru

care în Noul Testament este accentuată ascultarea Cuvântului de către

adulți, încrederea în acest Cuvânt și botezul acestora.48

De asemenea, cu privire la acest eveniment, deși nu ni se spune

explicit faptul că familiile au fost botezate în ziua Cincizecimii, în Fapte

2:39 Petru afirmă faptul că promisiunea mântuirii era „pentru voi, pentru

copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum”. Este un mod de a

spune „pentru voi evreii convertiți, pentru copiii voștri (asemenea

promisiunii făcute lui Avraam), și acum și pentru neamuri.” Cuvintele

48 „Relatările Noului testament ne oferă o istorie a unei perioade de misiune, iar într-o astfel de perioadă, când biserica a fost lărgită cuprinzându-i pe cei care înainte nu erau parte din ea, este firesc ca aceentul să cadă asupra botezului adulților.” M. J. bosma, Exposition of Reformed Doctrine, 263; Turretin, Institutes, III: 415.

49

„pentru toți cei care sunt departe acum” sunt din Isaia 57:19 și se referă

la neamuri în Fapte 22:21, în Efeseni 2:13 și 2:17.

Observăm această „învățătură a familiilor legământului” peste tot

în Noul Testament. Iisus îi putea spune lui Zacheu: „Astăzi a intrat

mântuirea în casa aceasta” (Luca 19:9). În Ioan 4:52 atunci când Iisus a

vindecat fiul unui funcționar, întreaga lui casă a crezut. În 2 Timotei 1:16

Pavel se roagă pentru ca Dumnezeu să-Și verse îndurarea peste întreaga

casă a lui Onisifor. În Evrei 11:7-9 (cf. Gen. 7:1; 1 Petru 3:20-21) Noe și

familia lui a intrat în arcă pentru că Dumnezeu l-a găsit pe Noe un om

neprihănit și toți au fost scăpați datorită credinței lui (1 Petru 3:20-21).

În Matei 10:12-14, ucenicii au fost învățați să binecuvânteze sau să

blesteme întreaga casă unde se opreau. Acestea sunt în concordanță cu

teologia Vechiului Testament. În Exod 20:5 (până la sfârșit), Domnul

pedepsește copii pentru păcatele părinților până la cea de-a treia și a

patra generație a celor care Îl urăsc, și Își arată îndurarea până la a mia

generație față de cei care Îl iubesc și păzesc poruncile Sale. În ziua

Paștelui copiii au luat parte la masă și au fost scăpați (Ex. 12). Rahav și

familia ei au fost scăpați datorită credinței sale (Ios. 2:13, 18, 6:23-25),

iar Iosua vorbește despre întreaga lui casă ca fiind în slujba Domnului

(Ios. 24:15)

Așadar, vedem faptul că botezul familiilor era un lucru obișnuit în

Noul Testament și că se administra atunci când un membru al familiei se

convertea. Astfel, botezul nu are loc separat de credință, așa cum mulți

presupun că este cazul învățăturii despre botezul copiilor. Noi botezăm

casa acelor care își mărturisesc credința în Iisus Hristos și care promit

să-și crească membrii familiilor în această credință. Nu îi botezăm pe

copiii părinților care nu sunt creștini.

Este foarte grăitor faptul că Noul Testament înregistrează

botezuri ale „caselor”, dar nu există nici o relatare despre un adult sau

despre un copil mai mare crescut într-o familie de creștini, care să nu fie

încă botezat și despre care să se spună că a fost botezat după ce și-a

mărturisit credința în Iisus.

Universalitatea harului în noul legământ

Pe măsură ce încheiem această secțiune a studiului nostru, să

medităm asupra unei învățături clare a Scripturii și a modului în care

50

acesta ne afectează perspectiva asupra botezului. Cartea Evrei ne învață

că Iisus Hristos este Mijlocitorul și Chezașul unui legământ mai bun care

se bazează pe promisiuni mai bune (Ev. 7:22, 8:6, 13). Aici autorul

compară noul legământ al lui Iisus cu cel mozaic, pe care îl numește

Vechiul legământ. Trebuie să ne punem întrebarea dacă noi credem că

legământul vechi (învechit) cu poporul Israel, se baza pe un har universal

mai incluziv.49 Ceea ce vreau să spun este următorul lucru: dacă harul lui

Dumnezeu includea copiii israeliților, casele slujitorilor și copiii lor în

poporul legământului, de ce am crede că urmașii credincioșilor nu

trebuie incluși în legământul cel nou, care este mai bun, care are un

Mijlocitor mai bun și este fundamentat pe promisiuni mai bune?

Gândește-te pentru un moment la această întrebare din următorul

punct de vedere. Vechiul legământ a fost încheiat cu israeliții; noul

legământ a fost încheiat cu evreii și cu neamurile, așadar cu întreaga

lume. Vechiul legământ era mai restrâns, cel nou este universal.

Circumcizia în vechiul legământ a fost un semn care se aplica doar

bebelușilor care erau băieți; botezul în noul legământ este un semn atât

pentru bebelușii care erau băieți, cât și pentru bebelușii care erau fete

(Gal. 3:28, Col. 3:11). Scopul este ca botezul să ne arate în mod vizibil

măreția și nemărginirea harului lui Dumnezeu.

Am vorbit despre faptul că circumcizia și botezul sunt echivalate

în Scriptură în ceea ce privește semnificația lor. Botezul ca semn al

Noului Legământ, înlocuiește circumcizia. De aceea trebuie să fie

administrat tuturor celor care sunt parte a familiei legământului-fie că

sunt adulți sau copii. Acest lucru este evidențiat în relatările botezului

caselor din Noul Testament. Toate acestea ne arată că în ciuda faptului că

nu găsim versete care să spună: „Pavel a botezat copilul…”, botezul

copiilor credincioșilor este o învățătură bună și necesară dedusă din

Scriptură. Fiecare piesă a puzzle-ului biblic începe să se distingă clar.

Botezul legământului este fără îndoială biblic și nu „catolicism”.

49 Acceastă întrebarea fost discutată și respinsă de Calvin, Institutes, 4:16:6. Cf. John Murray, Christian Baptism (Philipsburg: P&R, 1980), 48-9.

51

BOTEZ SAU BINECUVANTARE

Acum că am studiat motivele principale pentru botezul copiilor

legământului, să ne oprim pentru un moment și să răspundem unei

întrebări la care poate vă gândiți: „cum rămâne cu binecuvântarea

copiilor?” Este important să vorbim despre acest lucru, deoarece pentru

unii aceasta poate părea o practică mai biblică decât botezul copiilor și

este prevalentă în ziua de astăzi.50 De asemenea, trebuie să menționăm

ca un fel de prefață faptul că deși serviciile de binecuvântare sunt astăzi

atât de răspândite, este o practică recentă în bisericile protestante, lucru

care ar trebui să ne facă să ne oprim și să medităm asupra lui cu

seriozitate.

Deși am menționat acest lucru anterior, merită să repet faptul

practica binecuvântării copiilor dovedește că mulți creștini cred că

pruncii lor sunt diferiți decât cei ai părinților care sunt necredincioși. Noi

îi botezăm pe copiii noștri pentru că îi considerăm membri ai

legământului. De ce creștinii își binecuvântează copii? Dacă nu cred că

aceștia sunt în legământ cu ei, atunci nu ar trebui să-i binecuvânteze. De

asemenea, nu este nici un fundament pentru exercitarea unei autorități

spirituale asupra copiilor din moment ce copiii trebuie priviți ca niște

micuți necredincioși care se află în afara legământului cu Dumnezeu și

„în lume”. Pe de altă parte, dacă aceia care cred în practica

binecuvântării copiilor, cred și faptul că cei mici se află în legământ cu ei,

ar trebui să cunoască mai multe despre botezul copiilor, să devină

coerenți în gândirea lor și să-i boteze.

50 Un exemplu al acestei practici între bisericile evanghelice moderne este Harvest Christian Fellowship, păstorită de Greg Laurie, predicator în cadrul Harvest Crusades, foarte popular în California de Sud. Pe pagina web a acestei biserici este descrisă binecuvântarea, care citează aceleași texte pe care bisericile reformate le citează cu privire la apartenența copiilor în cadrul legământului și necesitatea administrării botezului și acestora: http://www.harvest.org/knowgod/index.php/6/23.html

52

Binecuvântarea în Biblie

Argumentul biblic pentru această practică este cu mult mai slab

decât cel al botezului copiilor legământului. Deși, sunt câteva exemple în

Biblie de copii care au fost binecuvântați atât în Vechiul, cât și în Noul

Testament, totuși nu ni se spune că această practică este normativă, un

tipar continuu pentru evrei sau pentru copiii creștini în Vechiul sau în

Noul Testament. Să privim pentru un moment la aceste exemple.

Samuel

În primul rând, avem exemplul binecuvântării lui Samuel de către

mama lui Ana (1 Sam. 1:11, 24-28). Observă faptul că el a fost dedicat

Domnului pentru a face o slujbă preoțească în casa DOMNULUI. Ea l-a

pus deoparte pentru a fi „nazireu” de la naștere, a cărui păr netăiat

semnifica consacrarea specială a copilului pentru a fi un slujitor al lui

Dumnezeu (Num. 6:1-21). Consacrarea copilului nu a înlocuit

circumcizia, semnul legământului, așa cum se întâmplă astăzi în cazul

binecuvântării copiilor. În concluzie, cu greu poate fi considerat acesta

un model pentru binecuvântarea copiilor, din moment ce nici un detaliu

din text nu este urmat în serviciile de binecuvântare de astăzi.

Samson și Ioan Botezătorul

În al doilea rând avem exemplele lui Samson și a lui Ioan

Botezătorul. Asemenea lui Samuel, de la nașterea lor, acești copii au fost

dedicați de părinții lor Domnului. De fapt, au fost puși de-o parte de

Dumnezeu pentru a fi nazirei, iar nu de părinții lor, cu scopul specific de a

fi judecători sau profeți, avându-se în vedere răscumpărarea (Judecători

13:3-5, Luca 1:13-17).

Până acum binecuvântarea lui Samuel, marele profet al lui Israel,

a lui Samson, ultimul judecător al lui Israel și a lui Ioan, ultimul profet, nu

sunt o dovadă solidă pentru practica binecuvântării copiilor.

Iisus

În ultimul rând, avem „binecuvântarea” lui Iisus atunci când a

împlinit 41 de zile (Luca 2:22-24). El a fost circumcis la 8 zile, iar 33 de

zile mai târziu Maria putea fi „curățită”, conform Levitic 12. Este, oare,

acesta un model biblic pentru binecuvântarea copiilor? Din nou, trebuie

53

spus faptul că folosind acest lucru ca „dovadă” pentru binecuvântarea

copiilor, trebuie să urmăm și celelalte detalii pe care le găsim în text.

Aici vedem că binecuvântarea lui Iisus a implicat și ritualul

curățirii Mariei, o lege a Vechiului Legământ care nu mai este valabilă

astăzi, deoarece Iisus a pus capăt acestor ceremonii! De asemenea în

această relatarea găsim aspecte ale Paștelui, în care întâii născuți ai

israeliților trebuiau să fie răscumpărați prin jertfirea unui animal (Ex.

13:2, 15). Aducerea lui Iisus la templu a fost o împlinire profetică a

mielului de paște, El încă din copilăria lui a fost pus deoparte de Domnul

ca jertfa sfântă finală (Ex. 13:12) și ca împlinitor al neprihănirii cerute de

legea lui Moise, pentru poporul Său.

Ceea ce este interesant cu privire la ceremonia de curățire este

faptul că Mărturisirea Belgiană o citează ca dovadă pentru botezul

copiilor. După ce precizează că cei mici trebuie să primească botezul ca

semn al legământului, mărturisirea continuă spunând:

Şi fără îndoială că Domnul Isus Cristos Şi-a vărsat sângele, în egală

măsură, pentru a spăla păcatele copiilor credincioşilor ca şi pe

acelea ale adulţilor. De aceea trebuie ca ei să primească semnul şi

Sacramentul a ceea ce Cristos a făcut pentru ei, tot aşa cum Domnul

poruncise, prin Legea lui Moise, să li se transmită Sacramentul

suferinţelor şi morţii lui Cristos pruncilor nou-născuţi, oferind

pentru ei un miel care era simbolul jertfei lui Isus Cristos.51

Serviciile creștine de „binecuvântare”, care aduc ca dovadă

versetele de mai sus, nu urmează modelul biblic, care cuprindea și

curățirea ritualică a mamei copilului după naștere. Mai mult decât atât,

serviciile de binecuvântare nu implică jertfe de mulțumire așa cum ne

învață aceste „exemple”, deoarece doar jertfa lui Iisus de pe cruce poate

face acest lucru.

51 Creeds of Christendom, III:427. Venema face o remarcă faptul că acest argument „este specific Mărturisirii Belgiene în comparație cu celelalte mărturisiri reformate.” „Sacraments and baptism in the Reformed Confessions” 44, f. n. 26.

54

Botezul și păcatul originar

Un alt motiv pentru care binecuvântarea nu corespunde motivului

pentru care noi îi botezăm pe copiii noștri este doctrina fundamentală a

„păcatului originar”. Deși aceasta nu este o dovadă pentru botezul

copiilor, se aseamănă cu unul dintre picioarele unei mese fără de care

aceasta ar cădea. Botezul copiilor este o mărturie a faptului că noi

credem că aceștia sunt născuți în păcat, fiind copii ai lui Adam (Ps.

51:5).52

În cadrul serviciului tradițional al botezului legământului din

bisericile reformate, slujitorul spune congregației:

Deși copiii noștri nu înțeleg aceste lucruri (adică tot ce înseamnă

botezul), nu ar trebui să nu-i botezăm, din moment ce ei nu cunosc

nici faptul că sunt părtași ai condamnării în Adam.53

La fel cum bebelușii nu înțeleg ce înseamnă să fii păcătos, să-ți pui

încrederea în Hristos și să trăiești o viață evlavioasă, aceștia nu au nevoie

să înțeleagă în acest moment ce înseamnă botezul. Mai precis, nu trebuie

să știm ce înseamnă a fi păcătos pentru a fi păcătoși. Pe de altă parte, ei

sunt primiți în harul poporului legământului lui Hristos, chiar înainte de

a ști ce înseamnă acest lucru.

Botezul copiilor, așadar, este o mărturie a suveranității harului lui

Dumnezeu, care ne arată că El ne-a iubit înainte ca noi să-L iubim (1 Ioan

4:10).54 Pe de altă parte, binecuvântarea este o mărturie a părinților că

își vor crește copilul. Prin botez vedem faptul că Dumnezeu întotdeauna

inițiază harul! El „a venit” întâi la noi din veșnicie prin planul de

răscumpărare al său prin care ne-a ales; El vine la noi în puterea Duhului

Sfânt, aducându-ne de la moarte la viață; El se apropie de noi chiar

înainte de a fi capabili să credem în El, dându-ne darul credinței pentru a

fi justificați. Tot așa în botez El se apropie de noi întâi, deși suntem niște

copiii neajutorați, făcându-ne o promisiune a harului.

52 Acest argument a fost folosit de Sf. Augustin împotriva lui Pelagius la începutul secolului 5. 53 „Baptism of Infants: form Number 1.” Psalter Hymnal, 124. 54 „Baptism of Infants: Form Number 1.” Psalter Hymnal, 124.

55

Botezul și justificarea

Astfel, în serviciile de „binecuvântare” atenția este concentrată pe

acțiunea părinților. Botezul copiilor, pe de altă parte, ne concentrează

atenția și inimile asupra a ceea ce face Dumnezeu, lucruri pe care le

primim din mâna Lui doar prin credinți. Botezul copiilor ne învață faptul

că bebelușii noștri sunt păcătoși și că aceștia, împreună cu întreaga

congregație, trebuie să se încreadă doar în Hristos pentru curățirea

păcatelor lor pentru a fi justificați. În timp ce prin binecuvântare privim

înapoi și spunem: „Te-am consacrat Domnului”, prin botezul privim

înapoi spunând: ”Domnul s-a dat pe Sine Însuși pentru tine promițând sp

îți spele păcatele.” În timp ce privind înapoi la binecuvântare spunem:

„Te vom crește în așa fel încât să-ți pui încrederea în Domnul”, privind

înapoi la botez spunem: „Duhul Sfânt te va învia din morți la viață pentru

a sluji Domnului.” Botezul copiilor legământului este cel mai potrivit

serviciu de binecuvântare posibil, deoarece Dumnezeu este Cel care

promite să se apropie de copiii noștri.

56

BOTEZUL: PRIN IMERSIUNE, TURNARE SAU

STROPIRE?

Un alt aspect general și practic legat de botez care necesită o

tratare separată este cel al modalității botezului. Cum trebuie

administrată apa botezului celor convertiți și copiilor credincioșilor?

Este adevărat că singurul mod de administrare a apei botezului este

scufundarea? Este adevărat că de vreme ce o persoană nu este botezată

prin imersiune, atunci nu a avut parte de un botez adevărat?

Am vorbit despre câteva detalii legate de semnificația botezului în

Scriptură, iar acum dorim să ne punem întrebarea dacă este o anumită

modalitate de administrare biblică a botezului. Pe măsură ce abordăm

acest subiect, cuvintele marelui teolog de la Seminarul Princeton, B. B.

Warfield, ne sunt de folos:

(Noul Testament) …nu poruncește decât ca ucenicii lui Hristos să

fie inițiați în noua comunitate din care fac parte, prin ritualul

botezului; indică în mod incidental faptul că elementul cu care

urmează a fi administrat este apa și limitându-se la semnificația

etică și spirituala a ritualului, modalitatea botezării este lăsată

deoparte.55

Trei modalități biblice

Botezul este administrat în mod corect prin oricare dintre cele

trei modalități: imersiunea, stropirea sau turnarea. Aceasta a fost

raționamentul mărturisirilor reformate,56 a marilor teologi reformați,57și

55 B. B. Warfield, „How Shall We Baptize?” Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, ed. John E Meeter, 2 Vol. (Philipsburg: P&R, 1973), II:329-30. 56 De asemenea, aceasta este concluzia Mărturisirii de Credință de la Westminster, 28:3, care spune: „Cufundarea în apă nu este necesară, ci botezul este corect administrat prin turnarea sau stropirea apei peste acea persoană.” În the Creeds of Christendon, III:662. David Wright spune faptul că Adunarea de la Westminster a păstrat tăcerea referitor la instituirea de către Hristos a vreunei forme a botezului. ”Baptism at the Westminster

57

de asemenea a teologilor reformați mai recenți.58 Putem spune acest

lucru pentru că botezul semnifică nu doar moartea, îngroparea și

învierea noastră cu Hristos (Lev. 14:7, Num. 8:7, Ezec. 36:25, Ev. 9:13-14,

19-22, 10:22, 1 Petru 1:2), ci și primirea darului Duhului Sfânt care a fost

turnat peste noi (Ioel 2:28, Fapte 1:5, 2:17-18, 33).59

Ceea ce este important să înțelegem este distincția clasică dintre

semnul și semnificația sacramentelor. Semnul este elementul exterior, în

timp ce semnificația este realitatea spirituală care este ilustrată prin

acesta. Așadar, care este semnul în cazul botezului? Ceea ce dorim să

întrebăm, de fapt, este dacă semnul botezului este apa sau este

modalitatea în care este aplicată apa. Putem răspunde la această

întrebare, punând altă întrebând: ce are de spus Domnul nostru Iisus

Hristos cu privire la modul în care se administrează botezul în Matei

29:19, la instituirea sacramentului botezului? Iisus nu spune nimic cu

privire la aceasta. Semnul botezului este apa, iar nu modul în care

aceasta se administrează.

Lumină din trecut

Aceasta a fost opinia bisericii creștine istorice. În cel mai vechi

îndrumar referitor la practica bisericii, Didache, scris undeva anii între

Assembly” the Westminster Confession in Current Thought, ed. John H. Leith, Calvin Studies VIII (Davidson: The Colloquium on Calvin Studies, 1996), 86-7. 57 Huges Oliphant Old, the Shaping of the REformed Baptismal Rite in the Sixteenth Century (Grand RApids:Eerdmans, 1992), 264-82; Geoffrey W. Bromiley: „Baptism in the Reformed Confessions and Catechismns”, Baptism, in the New Testament and the Church, eds. Stanley E Porter și anthony R Cross, Journal for the Study of the New Testament, Supplement Series 171 (Scheffield: Sheffield Academic Press, 1999), 480; Sacramental Teaching and Practice in the Reformation Churches (Grand Rapids: Eerdmans, 1957), 35. 58 Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, retipărit 1994), 614; Venema, „Sacraments and Baptism in the Reformed Confessions”, 70, 78; J. Van Bruggen, the Church SAys Amen: An Exposition of the Belgic Confession, trad, Johanna VanderPlas (Neerlandia: Inheritance, 2003), 193; C. G. Bos, Believe and Confess (London, Ontario: Inter-League Publication Board, 2004). II:124-5. 59 Este important să remarcăm referitor la botezul prin turnare (numit uneori afuziune), că ceea ce spune Iisus : „veți fi botezați cu Duhul Sfânt” (Fapte 1:5) este descris ca Duhul care „Se va coborî” (Fapte 1:8), „s-a coborât” (Fapte 10:44, 11:15) și în Fapte 2:17 (citând Ioel 2:28 cf Is. 32:15, Ezec. 36:25-7) „a turnat” (cf. Fapte 2:33, Tit 3:5-6).

58

80-120 A. D., sunt enumerate următoarele lucruri cu privire la modul de

administrare a botezului:

1. În ce privește botezul, așa să botezați: după ce au fost spuse cele

de dinainte, botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt,

în apă vie (adică în apă curgătoare).

2. Dacă nu aveți apă vie (adică curgătoare), botezați în altfel de apă;

și dacă nu puteți folosi rece, în apă caldă.

3. Dacă nu aveți de niciun fel, turnați apă de trei ori pe cap în

numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt (cap. 7).

Putem remarca faptul că modul în care se administrează botezul

este un aspect indiferent. În acest document era preferat botezul într-un

râu cu apă rece, pentru a urma exemplul Domnului nostru (dar observă

faptul că nu spune ca oamenii să fie scufundați în râu); totuși, dacă nu era

posibil botezul în râu, turnarea apei asupra unei persoane în alt loc decât

în râu, reprezenta un botez valid. De fapt, turnarea era modul obișnuit de

a boteza având în vedere practica bisericii timpurii.60 Cu un secol mai

târziu, Ciprian din Cartagina i-a scris fiului său despre cei care erau prea

bolnavi și slabi să fie botezați în alt fel decât prin stropire.61

Așadar, Noul Testament alături de mărturia istoriei bisericii, ne

face să ajungem la concluzia că modalitatea botezului este adiaphora,

adică ceva indiferent. Oricare dintre aceste modalități sunt valide, din

moment ce fiecare este susținută de un raționament biblic și pentru că

fiecare arată înspre un anumit aspect al realității spirituale ale semnului.

Această învățătură este parte a tradiției noastre, fapt evidențiat și de M. J.

Bosma, unul dintre primii slujitori creștini reformați care a scris în

engleză. În lucrarea sa Exposition of Reformed Doctrine a scris:

Este, oare, un singur mod în care poate fi administrat botezul? Nu.

Botezul poate fi administrat prin imersiune, prin stropire sau prin

turnarea apei. Adevărul care trebuie reprezentat este curățirea.

60 Warfield afirmă: „Afuziunea asupra capului celui care urmează să fie botezat care stă în apă mică, este modalitatea obișnuită a botezului înfățișată în însemnele din catacombele romane.” „How shall We Baptize?” 337. 61 Cyprian, Epistle 69:12.

59

Câtă apă este folosită și cum este aplicată sunt aspecte de mică

însemnătate.62

Din cuvintele câtorva reformatori se poate observa faptul că nu are

importanță modalitatea în care este administrat botezul. Despre acest

lucru a vorbit și Calvin atunci când a scris:

Fie că persoana botezată urmează să fie afundată în totalitate în

apă, o dată sau de trei ori sau fie că va fi doar stropită cu apă, nu are

o importanță atât de mare: bisericile ar trebui să aibă libertatea să

adopte oricare dintre modalități, în funcție de climatul în care se

află…63

Johannes Wollebius a spus: „noi folosim stropirea într-un climat

mai rece (ex. Basel, Suedia), dintr-un motiv bine întemeiat: datorită

slăbiciunii copiilor.”64 În final, marele teolog reformat din Geneva,

Francis Turretin, a spus că „botezul depinde nu de cantitatea, ci de

calitatea apei.”65, iar Warfield a afirmat: „nu este vorba despre cantitatea

apei pe care o folosim, ci despre scopul pentru care o folosim.”66

Modul în care se administrează botezul este o problemă ce ține de

libertatea creștină. Nici un creștin nu ar trebui să insiste asupra vreunei

modalități ca singură modalitate adecvat pentru ca botezul să fie valid. A

face acest lucru înseamnă să dai o importanță mai mare tradițiilor

omenești, decât poruncilor lui Dumnezeu și încărcarea nejustificată a

conștiințelor acelora pentru care a murit Hristos. A face din modalitatea

administrării botezului un lucru necesar care contribuie la mântuire sau

la membralitatea în biserica lui Iisus Hristos „este contrar naturii

Evangheliei. Înseamnă să faci creștinismul mai iudaic decât iudaismul.”67

62 Bosma, Exposition of Reformed Doctrine, 159. Vezi și marele teolog de la Princeton Charles Hodge, Systematic Theology, 3 vol. (Retipărit; Grand Rapids: Eerdmans, 1995), III:526. 63 Calvin, Institutes of the Christian Religion, 4. 15. 19 64 Johannes Wolebius, Compendium Theologiae Christianae in Reformed Dogmatics, ed. și trad. John W. Beardslee III (Grand Rapids: Baker, retipărit 1977), 130; Turretin , Institutes, III:381. 65 Turretin, Ibid, III:381. 66 Warfield, „Christian Baptism”, 329. 67 Hodge, Systematic Theology, III:526.

60

Afirmând acest lucru împreună cu cei mai mari teologi reformați,

nu dorim să minimalizăm sau să respingem practica botezului copiilor,

datorită faptului că am spus că botezul prin imersiune este valid. O

biserică poate practica acest tip de botez și să fie complet diferită în ce

privește teologia și practica baptiștilor. Un exemplu poate fi practica

părinților bisericii, practica bisericii anglicane de la început și practica

bisericii ortodoxe răsăritene care îi botează pe copii prin imersiune.

O privire asupra textelor folosite pentru a demonstra că botezul se

administrează doar prin imersiune

Așadar, ce avem de spus despre textele din Noul Testament

despre care se spune că susțin botezul prin imersiune? De exemplu, în

Matei 3:6 și Marcu 1:5 este scris că Ioan boteza „în râul Iordan”. Remarcă

însă faptul că acest versete nu ne spun nimic despre modul în care el

boteza. Dacă primim un răspuns care spune că Ioan boteza acolo unde

era multă apă pentru a-i putea boteza pe oameni prin imersiune (Ioan 3:

23), putem răspunde pur și simplu că în acea vreme rezervele de apă

erau prețioase, iar Ioan nu s-ar fi dus într-un loc fără multă apă, într-un

oraș, unde i-ar fi pus pe oameni în dificultate. În plus, pentru că oamenii

călătoreau pentru a-l auzi pe Ioan și pentru a fi botezați de el, aveau

nevoie de apă pentru a supraviețui, atât ei, cât și animalele lor.

Câteva texte mai „convingătoare” par să fie Matei 3:16, unde Iisus

„ieșea din apă” (cf. Marcu 1:10) sau Fapte 8:38, în care Filip și Famenul

Etiopian „au coborât amândoi în apă…” și „…au ieșit afară din apă”.

Totuși, aceste versete nu spun că aceștia au fost botezați prin scufundare,

ci lucru acest este doar asumat. Nu uita că aceia care sunt împotriva

botezului copiilor se pot folosi de același argument pentru a discredita

botezul familiilor din Noul Testament („Nu scrie că acolo se aflau copii”).

Nu este nevoie totuși să mergem atât de departe. Până la urmă, trebuie

doar să citim aceste texte pentru a ajunge la concluzia că cei care au fost

botezați s-au dus de la malul râului „în apă” pentru ca aceasta să fie

turnată peste ei; apoi putem spune că au ieșit din apă, îndreptându-se

spre mal. Mai specific, în Fapte 8:38 propoziția „s-au coborât amândoi în

apă” înseamnă pur și simplu că ei s-au dat jos din car pentru a intra în

râu. De asemenea, Fapte 8:38 spune că atât Filip, cât și famenul „au

coborât în apă”. Din aceste cuvinte nu putem deduce botezul prin

61

scufundare, altfel ceea ce înțelegem este că Filip a botezat famenul și apoi

s-a botezat și el. Urmând acest exemplu, înseamnă că atunci când este

botezat cineva trebuie să se scufunde în apă atât cel botezat, cât și

persoana care botează.

Cum rămâne cu pasajul din 1 Corinteni 10? Acolo este scris că

israeliții „au trecut prin mare” (v. 1). În mod evident că ei nu au fost

scufundați deoarece este scris că au trecut ca pe uscat (Ex. 14:22). Totuși

se aflau sub nivelul mării și aveau de-o parte și de alta apă, nu-i așa? Este

adevărat, dar aceasta ar însemna că oamenii care se află sub nivelul mării

și care nu se udă sunt botezați.68

Cele mai obișnuite texte folosite pentru a „dovedi” botezul prin

imersiune sunt Romani 6:3-4 și Coloseni 2:12, care vorbesc despre a fi

îngropat cu Hristos prin botez. Din nou, acest texte nu ne spun că cei

botezați au fost botezați prin imersiune, ci acest lucru este dedus.

În Romani 6 Pavel dorește să arate că păcătoșii justificați (Rom.

5:1) nu trebuie să continue să păcătuiască pentru ca harul să se

înmulțească (Rom. 6:1). Acest lucru se datorează faptului că am „murit

față de păcat”; adică Hristos a îndepărtat de la noi vina noastră. Astfel,

noi nu mai putem trăi în păcat, datorită lucrării pe care Hristos a

împlinit-o pentru noi (Rom. 6:2). În acest context Pavel include discuția

despre botez.

În ce-l privește pe Pavel, botezul explică și dă sens remarcilor pe

care le-a făcut anterior despre păcătoșii justificați care au murit față de

păcat. Creștinii sunt oameni care au fost răstigniți cu Hristos (Rom. 6:6,

Gal. 2:20), au murit odată cu El (2 Tim. 2:11) și au fost îngropați

împreună cu El (Col. 2:12), iar botezul evidențiază această moarte. Prin

urmare, a fi botezat înseamnă să fii botezat în Iisus, adică în moartea Lui

(Rom. 6:3), El purtând blestemul legii pentru aceia care au încălcat-o.

Aceasta nu e tot, pentru că noi suntem botezați, de asemenea, în

învierea Lui. Suntem oameni care am fost aduși la viață împreună cu

Hristos (Ef. 2:5, Col. 2:13), am fost înviați împreună cu El și așezați în

locurile cerești (Ef. 2:6), suntem moștenitori împreună cu El (Rom. 8:17)

și vom domni împreună cu El (2 Tim. 2:12).

68 Murray, Christian Baptism, 22.

62

Conform Romani 6:5, dacă am fost uniți cu Hristos în moartea și

îngroparea Sa, vom fi uniți cu El și în învierea Lui. Astfel, a intra în apele

botezului înseamnă a fi unit cu Hristos în blestemul pe care l-a purtat pe

cruce. Ironia este faptul că, fiind poporului lui Dumnezeu, intrăm prin

credință în apele botezului, crezând că Însuși Domnul legământului ne va

elibera pe noi și pe copiii noștri de nenorocirea elementului care

reprezintă blestemul, și anume apa care a înghițit armatele lui Faraon, în

timp ce poporul lui Dumnezeu a trecut prin mare în siguranță (1 Cor. 10)

și care a nimicit lumea plină de răutate din vremea lui Noe, în timp ce el

împreună cu familia sa au fost scăpați (1 Petru 3:20-21). Cei care se

încred în Hristos și copiii lor, intră în apele judecății, prin credință,

crezând că la fel cum a murit Hristos, a fost îngropat și a înviat

triumfător, tot așa și ei vor scăpa de blestemul lui Dumnezeu, trecând cu

Hristos prin această judecată.

Așadar, aceste texte vorbesc despre faptul că aceia care au intrat

în apele botezului, au fost botezați în moartea și învierea lui Hristos.

Acesta este „limbajul sacramental” clasic. Botezul este semnul vizibil, iar

moartea și învierea lui Hristos sunt realitatea invizibilă semnificată. De

aceea, în Romani 6:5 Pavel spune despre semnul vizibil al botezului că ne

unește cu moartea și învierea lui Hristos. Botezul ne unește cu realitatea

semnificată: cu moartea și învierea lui Hristos.

Totuși cuvântul din limba greacă pentru „botez” (baptizo) nu

înseamnă „a afunda” sau „a scufunda”? Este adevărat, rădăcina

cuvântului din limba greacă antică se referă la „afundare”. Sunt scriitori

greci antici care atunci când au vorbit despre vapoare scufundate și

marinari înecați au folosit cuvântul „botezat”. Cu toate acestea folosirea

cuvântului grecesc baptizein („a boteza”) a fost folosit de iudei pentru a

exprima acțiunea de „a purifica” și de „a curăța”. De aceea, Evrei 9:10

vorbește despre „felurite spălături” (literal „botezuri”) ale Vechiului

Testament, așa cum găsim, de exemplu, în Exod (19:14, 24:8), Levitic

(8:6, 30, 14:4-7, 16, 49-53, 16-19) și Numeri (8:5-7, 19:18, 19). De

asemenea, observă modul în care este folosit acest cuvânt în Marcu 7:3-4

și Luca 11:38 pentru „spălarea” („botezarea”) mâinilor.

63

Două întrebări

Pentru a rezuma cele de mai sus, să medităm la două întrebări.

Prima: dacă imersiunea este obligatorie pentru ca botezul să fie valid,

conform părerilor care spun că așa suntem învățați în Romani 6 și

Coloseni 2, atunci de ce nu este necesară schimbarea hainelor la ieșirea

din apă? Până la urmă, Pavel spune în Galateni 3:27: „Toţi care aţi fost

botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos.” În acest verset Hristos

este comparat cu o haină care învelește creștinul, simbolizând noua lui

existență spirituală. Această metaforă vine din Vechiul Testament unde

schimbarea hainelor reprezenta o schimbare spirituală lăuntrică(cf. Isa.

61:10, Zah. 3:3).69 Mai mult decât atât, în Romani 6, Pavel nu vorbește

doar despre unirea creștinului cu Hristos în îngroparea și învierea Sa, ci

și despre răstignirea Lui (Rom. 6:6). Cum este arătat acest lucru prin

imersiune? Ceea ce doresc să arăt este faptul că botezul semnifică mult

mai mult decât doar îngroparea și învierea noastră cu Hristos, iar a privi

doar la două dintre imaginile din Romani și Coloseni este un lucru

arbitrar.70

Nu ar trebui să fim coerenți și să urmăm tot ce presupunem că

spun aceste texte?

În al doilea rând, dacă imersiunea este un element atât de

important al botezului, atunci de ce nu este la fel și în cazul celuilalt

sacrament al noului legământ, Cina Domnului? Iisus a instituit Cina în

ziua Paștelui (Matei 26:17), prin urmare, nu ar trebui să luăm parte la

Cină o singură dată pe an, în ziua de Paște? El instituie cina noaptea

(Matei 26:20). Aceasta ar însemna scopul fiecărei prime duminici din

fiecare lună ar fi practicarea comuniunii. Iisus a dat sfânta cină ucenicilor

Săi în timp ce era așezat la masă (Mat. 26:20). Oare ar trebui să

renunțăm la amvoane? Cina a fost luată într-o cameră care se afla sus

(Marcu 14:15). Asta înseamnă că biserica noastră trebuie să aibă cel

puțin un etaj? Iisus a băut împreună cu ucenicii din același pahar (Matei

26:27). Este acesta sfârșitul paharelor individuale de plastic? De

69 Roland Fung, the Epistle to the Galatians (NICNT; Grand Rapids: Eerdmans), 172. 70 Murray, Christian Baptism, 27-8 cf. Collected Writings of John Murray, 4 vol (Edinburgh: Banner of Truth, 1977), II:372-3. Despre acest lucru vorbește, de exemplu ș fostul profesor de la Dallas Theological Seminary și Wheaton Graduate School Henry C. Thiessen: Lectures in Systematic Theology, rev. Vernon D. Doerksen (Grand Rapids: Eerdmans, 1979), 325.

64

asemenea, este foarte probabil ca Iisus şi ucenicii Lui să fi băut vin și să fi

mâncat pâinea nedospită așa cum se obișnuia în ziua Paștelui.

Acestea sunt aspecte pe care ar trebui să le avem în vedere pentru

a nu crea diviziuni care nu-și au rostul, legate de forma precisă de

administrare a sacramentelor. O importanţă mai mare este ceea ce

semnifică sacramentele referitor la Hristos, la relația Lui cu noi și la

relația noastră cu trupul Său, biserica.

65

O SCURTĂ ISTORIE A BOTEZULUI COPIILOR

Apropiindu-ne de finalul studiului nostru, dorim să reafirmăm

faptul că doar Scriptura este mina din care extragem bogățiile revelaţiei

lui Dumnezeu. Pe măsură ce studiem și încercăm să interpretăm corect

învățătura Scripturii în ce privește botezul copiilor, putem totodată să

spicuim multe lucruri de la oameni înțelepți şi studioși care au trăit

înaintea noastră în istorie. Această doctrină va deveni mai clară pe

măsură ce vedem modul în care au înțeles-o alți oameni evlavioși de-a

lungul secolelor.

Mulți oameni astăzi spun că botezul copiilor a apărut în biserica

romano catolică și de aceea o dezaprobă. Noi însă nu practicăm această

doctrină fiindcă îl urmăm pe papă, ci pentru că este în conformitate cu

Scriptura așa cum a fost ea înțeleasă de biserică. Nu considerăm că

învățăturile altora de-a lungul istoriei sunt un standard pentru doctrina

noastră, ci acestea sunt testimonia veritas, adică „mărturii ale

adevărului”.

În 1834, Samuel Miller, profesor de istoria bisericii și conducerea

bisericii la Princeton Theological Seminary, a spus:

Pot să vă asigur, dragi prieteni, cu cea mai mare candoare (sic) și

încredere, după o investigație atentă a subiectului, faptul că, pentru

mai mult de 1500 de ani după nașterea lui Hristos, nu a fost nici o

comunitate de creștini pe pământ care s-au opus botezului copiilor

pentru motivele care îi disting pe frații noștri baptiști din

modernitate.71

Așadar, iată o scurtă trecere în revistă a părinților bisericii antice,

care au trăit în anii 100-400 d. Hr. Facem acest lucru pentru a privi la

mărturia adeveritore a celor care au trăit aproape de vremea apostolilor

71 Infant Baptism Scriptural and Reasonable (Philadelphia: Presbyterian Board of Publication, 1834).

66

și a Domnului. Următoarele citate vă vor permite să citiți chiar cuvintele

părinților bisericii.

Irenaeus (120-202)

În primul rând, vom privi la un scurt paragraf scris de Irenaeus

din Lion, care a trăit între anii 120-202 și a fost ucenic al lui Policarp,

episcop în Smirna și ucenic al lui Ioan. Mărturia lui Irenaeus cu privire la

botezul copiilor legământului se găsește în următoarele cuvinte:

Căci El a venit să mântuiască pe toţi oamenii întru Sine, pe toţi,

după cum am mai spus, pe cei care S-au născut prin El din

Dumnezeu, adică pe prunci, pe copii, pe tineri şi pe oamenii în

vârstă. De aceea a trecut El prin toate vârstele, devenind un Prunc

pentru prunci: pentru ca să-i sfinţească pe prunci. A devenit un

Copil pentru copii, pentru ca să-i sfinţească pe toţi care au această

vârstă. El S-a făcut pentru toţi un exemplu de cucernicie, de

curăţie şi de ascultare. A fost un Tânăr pentru tineri, devenind un

exemplu al lor şi prin acesta El i-a sfinţit şi pe ei.72

Aceste cuvinte arată înțelegerea pe care o avea biserica antică cu privire

la copiii creștinilor care erau considerați creștini, iar nu mici

necredincioși aflați în afara poporului legământului.

Tertulian (160-230)

Următorul învățător la care privim este Tertulian, care a trăit în

orașul Cartagina din Nordul Africii. El este citat adesea de baptiști ca

primul creștin care a vorbit împotriva botezului copiilor. Deși este

adevărat că mai târziu a învățat acest lucru, Tertullian a recunoscut că

botezul copiilor a fost practica bisericilor și continua să încurajeze ca

botezul să fie administrat copiilor când încă erau bebeluși. Ceea ce

îndemna mai târziu în slujirea lui, era ca botezul să fie amânat pentru

mai târziu în viață. De ce a spus acest lucru? Fiindcă în vremea aceea, în

nordul Africii era populară credința conform căreia botezul spăla

păcatele săvârșite până în acel moment, iar nu și pe cele viitoare. Din

72 Against Heresies, 2. 22. 4.

67

această cauză, mulți așteptau până când ajungeau pe patul de moarte

pentru a fi botezați; de exemplu Împăratul Constantin Cel mare.

Tertulian nu a respins niciodată botezul copiilor, însă datorită teologiei

sale, a preferat ca acest să fie amânat.73

Hipolit (185-254)

Un alt învățător care mărturisește botezul copiilor este Hipolit din

Roma, care a arătat o înțelegerea clară, dreaptă a botezului copiilor

atunci când a afirmat: „Întâi botezați-i pe cei micuți; iar dacă pot vorbi

pentru ei înșiși, să vorbească; dacă nu, să vorbească în locul lor părinții

sau o altă rudă.”74

Origen (185-254)

Următorul la care privim este Origen, care a trăit în Alexandria

(Egipt) și mai târziu în Palestina. El a scris în „Comentariu la Epistola

către Romani” despre legătura dintre păcatul originar și botez, spunând:

Dar ce este păcatul? Ar putea, oare, un copil care tocmai ce a fost

născut să păcătuiască? Totuși, el are păcat pentru care este

poruncit părinților să fie adusă jertfă, așa cum este scris în Iov 14:4

(până la sfârșit) și Psalmul 51:5-7. Din acest motiv, biserica a primit

de la apostoli tradiția administrării botezului copiilor, deoarece

oamenii cărora le-au fost încredințate tainele misterelor divine,

știau că în lăuntrul fiecăruia era o adevărată murdărie a păcatului

(sic) care trebuia să fie spălată cu apă și cu Duhul Sfânt.75

Într-o altă scriere a sa, „Omilii și adnotări la Levitic”, Origen a

afirmat: „Conform practicii bisericii, botezul este dat chiar și pruncilor;

dacă nu ar fi fost nimic în prunci care să aibă nevoie de iertare și milă,

harul botezului s-ar fi părut a fi inutil.”76

Observă ceea ce am spus înainte despre legătura dintre păcatul

originar și botez, în urătorul citat în care Origen demonstrează că nevoia

73 On Baptism, 18. 74 Apostolic Tradition, 21. 3-5. 75 Citat în Robert G. Rayburn 76 Homil, VII in Levit Ch. 12.

68

iertării iertat de păcat este motivul pentru care cineva este botezat și

care mărturisește, de fapt, nevoia noastră de un Mântuitor. Astfel în

„Omilii la cartea Luca”, Origen a făcut următorul raționament:

Copiii sunt botezați pentru iertarea păcatelor. Care păcate? Sau mai

bine zis când au păcătuit aceștia? Există vreun motiv pentru a fi

aduși la baptisteriu, altul decât sensului cuvintelor menționate mai

sus, adică: a faptului că nimeni nu este scutit de murdărie, deși nu a

trăit decât o zi pe acest pământ? Însă, pentru că prin botez

murdăria de la naștere este luată, de aceea sunt botezați copiii.77

Indiferent ce înțelegem noi legat de teologia acestor citate privitor

la relația dintre iertarea păcatelor și botez, vedem că botezul copiilor se

practica cu mult timp înainte în biserică și, de asemenea, că acesta era

logic necesar datorită păcatului nostru originar.

Ciprian (200-258)

Ciprian, episcopul Cartaginei, a fost martirizat în anul 258.

Scrisoarea 58 era adresată unui păstor numit Fidus, în care a apelat la

înțelepciunea a șaizeci și șase de episcopi din Cartagina pentru a discuta

întrebarea lui Fidus referitoare la amânarea botezului copiilor până în la

a opta zi după naștere, în loc de cea de-a doua sau de-a treia zi, așa cum

era obiceiul să fie botezați copiii. Decizia lor unanimă a sprijinit practica

universal acceptată a botezului copiilor pe care au urmat-o dintotdeauna.

În această scrisoare au fost punctate următoarele aspecte cu privire la

botezul copiilor:

1. Deoarece Dumnezeu nu este părtinitor și harul Său este dat

tuturor oamenilor de toate felurile, botezul trebuie să fie

administrat atât adulților, cât și copiilor.

2. Pentru că Dumnezeu nu este părtinitor și pentru că harul Său

este dat tuturor oamenilor de toate felurile, botezul trebuie

administrat atât adulților, cât și copiilor la orice vârstă.

77 Homil. in Luc. 14.

69

3. Fiindcă harul lui Dumnezeu este dat acelora care îl primesc, în

aceiași măsură, botezul trebuie administrat atât adulților, cât și

copiilor.

4. Din moment ce circumcizia a fost abolită odată cu venirea lui

Hristos, acum ne este făcută o „circumcizie spirituală”.

5. Pentru că Dumnezeu nu este părtinitor și pentru că harul Său

este dat tuturor oamenilor de toate felurile, botezul ar trebui să fie

administrat atât iudeilor, cât și neamurilor: „circumcizia spirituală

nu ar trebui să fie împiedicată de circumcizia în carne.”

6. Dacă harul și botezul este dat acelora care comit păcate odioase,

„cu cât mai mult, ar trebui să nu împiedicăm copilul născut de

curând, care nu a păcătuit, decât că, fiind născut în fire după Adam,

a căpătat molipsirea de la naștere cu vechea moarte.”

Mai târziu, conducătorii bisericii s-au întâlnit în anul 418 în orașul

Cartagina pentru cel de-al șaisprezecelea Conciliu al Cartaginei. Conciliul

a prevenit neînțelegerea pe care o aveau unii episcopi din mediul rural,

afirmând: „Dacă orice om spune că nou născuții nu trebuie botezați…să

fie anatema.”

Policarp (69-155)

Acum vom privi la trei dovezi interesante ale bisericii antice

pentru a arăta faptul că botezul copiilor a fost o practică obișnuită.

Policarp a fost un ucenic al lui Ioan și episcopul Smirnei. În 155 el a fost

martirizat pentru credința pe care o avea în Hristos. Relatarea

martirajului său este emoționantă:

Pe măsură ce Policarp intra pe stadion…s-a făcut o mare zarvă când

au auzit că Policarp a fost luat. Când s-a apropiat, proconsulul l-a

întrebat dacă el este Policarp. După ce a mărturisit cine era,

(proconsulul) a căutat să-l convingă să se lepede (de Hristos)

spunând: „ai respect față de vârsta ta înaintată”…„Jură pe averea lui

Cezar; regretă și spune: «Gata cu ateii.»” Policarp, însă, s-a uitat

lung, cu o privire gravă, la toată mulțimea de păgâni nelegiuiți care

se aflau acolo pe stadion și apoi, în timp ce privea cerul suspinând,

mișcându-și mâna înspre ei, a spus: „Gata cu ateii” Proconsulul,

70

apoi l-a îndemnat și a zis iar: „Jură și te voi elibera, negă-l pe

Hristos!”, dar Policarp i-a răspuns: „L-am slujit optzeci și șase de

ani şi nu mi-a făcut nici un rău. De ce ar trebui să-l trădez acum pe

Împăratul şi Mântuitorul meu?”78

Este interesant pentru că Policarp a spus că L-a slujit pe Hristos

timp de 86 de ani, același număr de ani cât a trăit, fiind născut în jurul

anului 69. Joachim Jeremias, în cartea „The Origins of Infant Baptism”, a

constatat următoarele:

Acest lucru arată, în orice caz, că părinții săi erau deja creștini, sau

că au fost convertiți nu cu mult după nașterea lui. Dacă părinții săi

erau păgâni atunci când a fost născut, ar fi fost botezat împreună cu

toată „casa” când aceștia s-ar fi convertit. Chiar dacă părinții lui au

fost creștini, cuvintele „L-am slujit optzeci și șase de ani” susțin, mai

degrabă, un botez imediat după naștere decât unul administrat

când era „copil mai mare”…referitor la acest lucru nefiind nici o

dovadă.

Policrat (130-196)

Alte cuvinte asemănătoare sunt scrise de Policrat din Efes. În 190,

când a scris Romei referitor la disputa cu privire la data Paștelui, el a

spus că era de „șaizeci și cinci de ani în Domnul”. A avut vârsta de șaizeci

și cinci de ani când a scris scrisoarea și a fost „în Domnul” tot atât timp.

Ceea ce ne arată aceste mărturii, este faptul că „ziua de naștere

spirituală”, să zicem așa, a început odată cu botezul lor când erau copii

mici.

Iustin Martirul (100-165)

O altă dovadă similară provine de la Iustin Martirul, un filozof din

Palestina care a fost convertit la Hristos. El a vorbit despre botezul

copiilor afirmând, așa cum am văzut și înainte: „Mulți care au fost

78 The Martirdom of Policarp, cap. 9.

71

ucenicii lui Hristos din copilărie, atât bărbați, cât și femei, au rămas

curați până la vârsta de șaizeci sau șaptezeci de ani.”79

Augustin (354-430)

Sfântul Augustin, marele teolog și episcop în Hipona din nordul

Africii, a vorbit într-un mod cât se poate de firesc despre botezul copiilor,

spunând: „deoarece nu este nimeni oprit de la botez, de la copilul nou

născut până la cel bătrân încărcat de ani, nu este nimeni care prin botez

să nu moară față de păcat.”80

Augustin a făcut cele mai importante mărturisiri despre botezul

copiilor în dezbaterile sale cu Pelagius. Așa cum am menționat mai sus,

Pelagius nega păcatul originar, adică faptul că nou născuții sunt născuți

în păcat. Cu toate acestea, el practica botezul copiilor. Referitor la acest

lucru, Augustin a contestat incoerența practicii sale fiindcă, până la urmă,

de ce ar trebui botezați copiii dacă nu sunt păcătoși? 81

Aceasta este tradiția bisericii universale în ce privește botezul

copiilor, care sunt, bineînțeles, incapabili să „creadă cu inima

pentru a primi neprihănirea și să facă cu gura o mărturisire de

credință pentru mântuire,” așa cum ar putea face un tâlhar; ba mai

mult, ei chiar prin plânsul și murmurul lor atunci când li este

administrează taina, își ridică vocile împotriva cuvintelor tainei și

totuși nici un creștin nu va spune că ei sunt botezați fără rost. Iar

dacă cineva caută autoritate divină în această chestiune, totuși ceea

ce este susținut de întreaga biserică, nefiind instituit de concilii, ci o

chestiune ce ține de un obicei neschimbat; pe bună dreptate este

susținut faptul că ne-a fost încredințat nouă prin autoritatea

apostolică…82

79 First Apology, ch. 15. 80 Enchiridion, cap. 43. 81 On the Grace of Christ, and on Original Sin, 2. 44; On the Merits and Forgiveness of Sins, and on the Baptism of Infants, 1. 25, 3. 2. Acest Argument este dolosit și de Ieronim în scrierea sa Împotriva pelagienilor. 82 On Baptism, Against the Donatists, ed. Philip Schaff, trad. J. R. King, rev. Chester D. Hartranft în Nicene and Post-Nicene FApthers: Series 1 (retipărit; Preaboy: Hendrickson , 2004), IV:461. În alte scrieri ale sale, On the Literal Interpretation of Genesis 10:39, spune: „Obiceiul bisericii mamă a botezării copiilor nu trebuie…socotit zadarnic, nici nu trebuie privit ca altceva decât tradiția apostolilor.” Vezi și Scrisoarea 98.

72

Ioan Crisostom (347-407)

Ioan Crisostom din Antiohia, în cea de-a patruzecea predică din

Geneza, a făcut următoarele comentarii despre circumcizie:

Însă, circumcizia noastră, adică harul botezului, ne oferă un leac

fără durere, ne aduce mii de binecuvântări și ne umple cu harul

Duhului. Lucrul acesta nu se petrece într-un anumit moment

determinat, precum circumcizia; orice om care este chiar la

începutul vieții sale, care este la mijlocul ei sau care este vârstnic

poate primi circumcizia care nu este făcută de mâini omenești; în

care omul nu trebuie să îndure suferința, ci trebuie să-și arunce

povara de păcate și să primească iertarea pentru toate păcatele

vechi.”

Astfel, biserica antică mărturisește că botezul a fost administrați

convertiților adulți și copiilor lor. Fie că suntem de acord cu botezul

copiilor sau nu, trebuie să fim de acord cu faptul că aceasta a fost

practica bisericilor de după apostoli, care credea că le-a fost încredințată

de aceștia și că niciodată nu a fost respinsă.

Inscripții

Alte dovezi ale practicării botezului copiilor în biserica antică sunt

numeroasele inscripții din catacombe (cimitire subterane) și mormintele

copiilor care au fost botezați. Everett Ferguson a spus:

Inscripțiile creștine timpurii, care în mare număr provin din

vecinătatea Romei, sunt dovada unor exemple concrete de botezuri

a copiilor din secolul al treilea…Aproape toate inscripțiile creștine

timpurii sunt epitafuri. Un număr considerabil dintre acestea

aparțin mormintelor unor copii. Majoritatea nu oferă nici o dovadă

dacă nou-născuții au fost botezați sau nu…De fapt cuvântul „botez”

este folosit rareori. Această idee este exprimată prin cuvinte

73

precum: „harul primit”, „făcut credincios” sau „neofit” (expresia

„plantat de curând” era folosită în loc de „botezat de curând”).83

O astfel de inscripție din anul 260 d. Hr.(aproximativ) din Africa

de Nord indică faptul că un copil care a murit la nouă ore după nașterea

sa a fost botezat, iar altcineva numește un copil Dei Servus, care

înseamnă „robul lui Dumnezeu”.

De asemenea, pe pietrele mormintelor copiilor care au murit

găsim simboluri creștine, precum simbolul Chi Rho (primele două litere a

numelui „Hristos”), care era o abreviere a numelui lui Hristos, și cuvântul

grec ichtus, care a fost reprezentat prin „simbolul peștelui”. Aceasta era o

aliterație care însemna „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”.

Aceste cuvinte și simboluri se găsesc pe mormintele copiilor care au trăit

doar câteva zile.

O inscripție din anul 200 de pe mormântul unui copil spune: „eu

Zosimus, un credincios dintre credincioși, zac aici trăind doi ani, o lună și

25 de zile” (subliniere adăugată).

Grupurile sectante

Ca o ultimă remarcă, este interesant faptul că în timpul perioadei

cunoscută ca „biserica antică” (100-400 d. Hr.) au fost numeroase

grupări eretice, sectante și neortodoxe precum ebioniții, novațienii,

arienii, donatiștii, montaniștii și pelagienii care au negat păcatul originar.

Totuși, niciuna dintre aceste grupări cunoscute în literatura antică, nu au

respins practica botezului copiilor și nici nu i-au criticat pe cei care îl

practicau. Ba chiar, este menționat faptul că pelagienii îl practicau, deși

Augustin a spus că acest lucru nu este în concordanță cu teologia lor.

Dacă botezul copiilor ar fi fost o practică instituită după moartea

apostolilor, cu siguranță că ar fi fost vreo controversă sau o dezbatere

între biserici. Totuși, așa cum am văzut, singura controversă din biserică

legată de botezul copiilor a fost privitoare la momentul administrării

acestuia de la naștere.

83 Everett Ferguson, Early christians Speak: Faith and Life in the First Three Centuries (rev. Ed.; Abilene: Acu Press, 1984) citat în http://www.orlutheran.com/html/baptevid.html.

74

Înainte de a respinge o practică care a fost folosită în biserici creștine

credincioase, de către cei mai mari teologi și păstori ai lumii, timp de

2000 de ani, e nevoie să medităm mult și profund ce înseamnă acest

lucru pentru credința noastră individuală și colectivă.

75

CUVÂNT PENTRU PĂRINȚI

Am studiat fundamentele, dovezile biblice, teologice și istorice ale

practicii botezului copiilor care sunt parte a familiilor legământului și, de

asemenea, câteva întrebări de natură practică privitoare la situația

contemporană. Ultimul lucru pe care dorim să îl facem este să vă

adresăm câteva cuvinte pentru a vă pregăti să deveniți părinți ai

legământului și pentru a vă îndemna să vă aduceți copiii la Hristos,

botezându-i. Pentru aceasta voi folosi „Formula de adresare pentru

părinți” din liturghia reformată antică, folosită pentru slujba de botez.84

Această rânduială a serviciului de botez a fost scrisă de Petrus Dathenus

în anul 1566 și a fost adăugată în Psaltirea olandeză pentru a fi folosită

de către refugiații olandezi din orașul german Frankenthal. Aceasta este

o compilație între slujba din biserica din Geneva a lui John Calvin, slujba

lui Johannes à Lasco pentru refugiații flamanzi din Londra, slujba din

bisericile din regiunea germană a Palatinatului a cărei capitală a fost

Heidelberg, care poate fi merge înapoi până la Luther și mai departe.85

Tiparul clasic al acestei formule liturgice este: învățătura,

invocarea, jurămintele, administrarea botezului și în final rugăciunea de

mulțumire. Învățătura cuprinde o expunere făcută de către slujitor

despre semnificația botezului, care ne arată vina noastră, harul

Dumnezeului Triunic și răspunsul recunoștinței noastre pe care trebuie

să o avem întreaga viață pentru acest har,86 iar apoi explică motivul

pentru care sunt botezați copiii credincioșilor. După îndemnul părinților

urmează rugăciunea de invocare.87 În această rugăciune, slujitorul se

roagă ca Dumnezeul care a judecat lumea prin potop și armatele lui

84 Baptism of Infants: Form Number 1. „Psalter Hymnal, 124-5; vezi „Anexa 2” din această carte. 85 Psalter Hymnal HAndbook, Emily R. Brink and Bert Polman (Grnad Rapids: CRC Publications, 1998), 831-2. 86 Vezi Catehismul de la Heidelberg, 2. 87 Această rugăciune cunoscută sub numele de „Rugăciunea Marelui Potop” (în Germană Sindtflugebet), a fost scrisă de Martin Luther în 1523 pentru liturghia de botez. Vezi, The Shaping of the Reformed Baptismal Rite in the Sixteenth Century, 37-8, 227-33.

76

Faraon prin Marea Roșie, salvându-l pe poporul Său prin aceleași ape

(amintiți-vă de discuția de mai sus despre circumcizie și botez ca

reprezentând atât botezul, cât și consacrarea), să-l unească pe copilul

care urmează să fie botezat cu moartea lui Hristos și să-l învie prin

înnoirea învierii lui Hristos. După aceasta urmează „Formula de adresare

pentru părinți” care începe cu o scurtă prefață care spune:

Preaiubiți în Hristos Domnul, ați auzit că botezul este o rânduială a

lui Dumnezeu de pecetluire a legământului Său asupra noastră și a

seminței noastre; de aceea trebuie făcut în acest scop, iar nu din

obișnuință sau superstiție. Pentru a arăta că sunteți conștienți de

acest lucru, trebuie să răspundeți sincer la următoarele întrebări.

Nu din obișnuință sau superstiție

Botezul este o „rânduială a lui Dumnezeu”, adică, ceva ce

Creatorul și Răscumpărătorul nostru a hotărât și instituit, nu omul. Ca

rânduială, a fost hotărâtă pentru a semnifica și a pecetlui legământul

harului asupra noastră și a copiilor noștri.

Din acest motiv, botezul nu este doar un obicei care îți oferă

oportunitatea de a-ți îmbrăca bebelușul în alb, de a râde și să zâmbi pe

măsură pe se află înaintea congregației și de a face fotografii; nici doar un

simplu moment de reuniune a familiei. Amintiți-vă bine cuvintele din

Ieremia 9:25-26. Și noi putem risca să avem o atitudine neevlavioasă și

să privim botezul doar ca un ritual exterior, devenind astfel oameni „care

nu sunt tăiați împrejur cu inima”.

De asemenea, botezul nu trebuie făcut dintr-o credință

superstițioasă prin care considerăm că apa spală păcatele, îl duce pe

copil în cer și îi garantează mântuirea. După mențiunea că botezul

portretizează într-un mod dramatic spălarea sufletelor de păcate,

articolul 34 din Mărturisirea Belgiană spune:

Fără îndoială că nu apa materială face lucrul acesta, ci spălarea cu

scumpul sânge al Fiului lui Dumnezeu, care constituie pentru noi

Marea Roşie prin care trebuie să trecem, pentru a ieşi de sub

tirania lui Faraon, în cazul nostru Diavolul, şi a intra în Canaanul

duhovnicesc.

77

Botezul, așa cum am spus de atâtea ori, ne arată înspre Iisus

Hristos. Noi suntem păcătoși, El este sfânt; noi suntem neascultători, El a

fost ascultător; noi suntem lipsiți de credință, El este credincios. Pe

măsură ce te pregătești pentru botezul copilului tău, ia seama la acest

lucruri și roagă-L pe Domnul să te păzească de formalism pentru a putea

vedea adevărata semnificație și scopul botezului.

Jurămintele

După această prefață, slujitorul adresează trei întrebări părinților.

Acestea sunt jurăminte sfinte care nu trebuie făcute cu ușurătate.

Promisiunile sunt făcute înaintea lui Dumnezeu și a bisericii Sale, atunci

când părintele își aduce cu copilul pentru a fi botezat.

Primul jurământ

Primul jurământ are scopul recunoașterii adevărurilor esențiale care

stau la baza botezului copiilor:

Primul: Recunoașteți că acești copii ai noștri, care deși sunt

concepuți în păcat, supuși oricărui fel de fărădelege și mai mult

decât atât, supuși condamnării, sunt sfințiți în Hristos și fiind

membri ai bisericii Sale aceștia trebuie botezați?

Copiii noștri sunt copii ai lui Adam și copii ai lui Hristos. Fiind

copii ai lui Adam ei sunt născuți în păcat (Ps. 51:5) și merită să fie

pedepsiți (Gal. 3:10). Mărturisirea Belgiană în articolul 15 vorbește astfel

despre „păcatul originar” spunând:

Noi credem că, prin neascultarea lui Adam, păcatul originar a trecut

asupra întregii omeniri; el (păcatul) reprezintă, pe de o parte,

degradarea totală a naturii omeneşti, iar pe de alta un viciu ereditar

de care sunt întinaţi oamenii încă pe când se află în pântecele

mamei lor, o rădăcină ai cărei lăstari sunt tot felul de păcate; de

aceea, păcatul este atât de murdar în ochii lui Dumnezeu şi El îl

consideră o asemenea enormitate, încât constituie o probă

suficienta pentru condamnarea neamului omenesc; păcatul originar

nu este desfiinţat sau dezrădăcinat pe deplin nici chiar prin botez,

78

deoarece valurile sale spumegânde caută să iasă mereu la iveală ca

apa unui izvor murdar; cu toate acestea, el nu li se impută, spre

condamnare, copiilor lui Dumnezeu, ci le este iertat prin harul şi

mila divină, iar aceasta nu cu scopul ca ei să stea nepăsători, ci

pentru ca sentimentul acestei degradări morale să le producă

credincioşilor numeroase gemete şi să aprindă în ei dorinţa de a fi

izbăviţi de acest trup de moarte. În acest context, noi respingem

erezia pelagienilor care susţin că păcatul originar nu ar fi decât o

imitaţie.

Deși copiii noștri sunt născuți în păcat datorită lui Adam, pentru

că sunt născuți în familiile legământului ei sunt sfințiți, adică puși

deoparte din această lume pentru Hristos. Acest lucru este adevărat doar

dacă unul dintre părinți este credincios (1 Cor. 7:14), așa cum spune și

Pavel. În concluzie, fiind copii care sunt sfinți, aceștia primesc semnul

sfințirii lor, botezul. De aceea Canoanele din Dort, I, 17 spun: „… copiii

credincioşilor că sunt sfinţi, desigur nu prin naştere, ci prin

binecuvântarea legământului harului în care ei au fost incluşi odată cu

tatăl şi mama lor.”

Al doilea jurământ

Cel de-al doilea jurământ are scopul exprimării credinței teologice

de baza, întrebând:

Doi: Recunoașteți doctrina care este cuprinsă în Vechiul și în Noul

Testament și în articolele credinței creștine și pe care o predicăm

noi aici, în această biserică creștină, ca fiind adevărata doctrina

completă pentru mântuire?

Așa cum am spus mai înainte, noi nu botezăm fiecare copil al

oricărui adult. Pentru ca un copil să fie adus înaintea bisericii pentru

botez, părinții trebuie să creadă adevărurile esențiale. În primul rând,

trebuie să recunoști ceea ce învață Biblia. În pregătirea pentru botez

citește Mărturisirea Belgiană, articolele 2-7, care explică ceea ce credem

despre Cuvântul lui Dumnezeu, acesta fiind modul în care Dumnezeu s-a

revelat nouă, un Cuvânt inspirat, canonic, cu autoritate și suficient. În al

79

doilea rând, trebuie să mărturisești doctrina Cuvântului lui Dumnezeu,

care este rezumată în „articolele credinței noastre creștine”. Acesta este

modul în care Catehismul de la Heidelberg, întrebarea 22, numește

Crezul Apostolic. De asemenea, trebuie să afirmi doctrina Cuvântului așa

cum este „învățată aici, în această biserică creștină”. Asigură-te că ești

familiar cu Catehismul de la Heidelberg, Mărturisirea Belgiană și cu

Canoanele din Dort.

Răspunzând cu „da”, recunoști înaintea lui Dumnezeu și a

poporului Său că nu îți aduci copii pentru a fi botezați din obișnuință, și

că nu ești doar un membru nominal. În schimb, mărturisești că ești un

„membru viu” al bisericii (Catehismul de la Heidelberg, 54) care

mărturisește împreună cu întreg trupul lui Hristos adevărul Cuvântului

lui Dumnezeu într-o lume întunecată.

Al treilea jurământ

Cel de-al treilea și ultimul jurământ are scopul de a te face

responsabil de educarea copilului tău după botez, întrebând:

Trei: Promiteți și doriți să-i învățați pe acești copii doctrina

menționată mai sus, cu toată puterea voastră, imediat ce sunt

capabili să înțeleagă, pentru a fi crescuți în această învățătură?

Acesta este „momentul adevărului” pentru părinții creștini.

Botezul nu este sfârșitul poveștii, ci doar începutul, atât pentru tine, cât

și pentru copilul tău, începând o întreagă viață de ucenicie.

Fiind părinți creștini, este datoria ta binecuvântată să vorbești cu

copiii tăi despre botez, tot la fel cum părinții israeliți le vorbeau copiilor

despre circumcizie. Hughes Oliphant Old rezumă cuvintele

reformatorului Henrich Bullinger, astfel:

Copiii erau învățați ce înseamnă circumcizia după ce aceasta era

administrată. Tot așa în Noul Legământ suntem responsabili să-i

80

învățăm pe copiii noștri semnificația acestui semn și să-i inițiem în

cunoașterea adevăratei Evanghelii.88

Vorbiți cu ei despre modul în care botezul mărturisește despre

păcatul lor, despre nevoia lor de curățire și despre incapabilitatea lor de

a se curăța singuri. Vorbiți-le despre cum botezul portretizează spălarea

pe care doar Hristos, prin puterea Duhului Sfânt o poate face. Vorbiți-le

faptul că această spălare este primită doar prin credință. Vorbiți-le

despre faptul că botezul este o chemare la o viață nouă, o dezbrăcare

zilnică de păcat, o răstignire zilnică a cărnii și urmarea zilnică a

Domnului. Vorbiți-le despre faptul că botezul le-a fost dat pentru a le da

putere să-L asculte pe Domnul, să-și iubească aproapele și să se aducă

înaintea Domnului ca jertfe vii (Rom. 12:1-2). Toate acestea sunt

ilustrate într-un mod minunat în „Rugăciunea tăierii împrejur a lui

Hristos” din Book of Common Prayer din anul 1552, care spune:

Doamne Atotputernic, care ai făcut ca Fiul Tău binecuvântat să fie

circumcis și ascultător de lege pentru oameni; dă-ne adevărata

circumcizie a Duhului; pentru ca toate inimile și toate mădularele

noastre, fiind omorâte în fața poftelor lumești și carnale, să

ascultăm în toate lucrurile de voia Ta cea sfântă; prin Același Fiu al

Tău Iisus Hristos Domnul nostru. Amin.

Așadar, observi că te așteaptă multă muncă, dar este o muncă

sfântă, de transmitere a credinței din generație în generație (Ps. 78), pe

care o faci atunci când te trezești și când te așezi în pat (Deut. 6), căutând

să-ți crești copiii în „mustrarea şi învăţătura Domnului” (Ef. 6:4). De

aceea învățătura istorică protestantă a evidențiat faptul că botezul nu

este doar un ritual care este făcut o dată în viață, nici un obicei sau o

superstiție, ci o imagine a vieții creștine. Mărturisirea Belgiană vorbește

despre acest aspect continuu al botezului: „Şi totuşi, acest botez nu ne

foloseşte doar în momentul când suntem în apă, ci pe tot parcursul vieţii

noastre” (art. 34). Botezul este începutul călătoriei vieții de creștin, din

88 Așa cum este sumarizat în Old, The Shaping of the REformed Baptismal Rite in the Sixtenth CEntury, 132-3.

81

credință în credință, din slavă în slavă. De aceea Martin Luther a spus în

Catehismul său Lung:

„De aceea fiecare creștin are destule lucruri de învățat și de

practicat în viața lui în ce privește botezul…Nu este un alt lucru mai

prețios decât botezul pentru împodobirea trupului și a sufletului

nostru, deoarece prin el devenim sfinți și mântuiți deplin, ceva ce

altfel în nici un chip, prin nici un efort, în această viață, nu putem

atinge.”

Așadar bucurați-vă plini de evlavie (Ps. 2:11) pentru că Dumnezeu v-a

binecuvântat cu copii ai legământului și pentru că vă folosește pe voi

pentru a-Și îndeplini planurile veșniciei în viețile lor.

82

CONCLUZIE

Așadar, Iisus iubește copilașii, pentru că „Biblia-mi spune așa”. Această

dragoste a fost arătată prin faptul că El în harul Său i-a inclus pe copiii

neajutorați ai credincioșilor Săi în familia legământului de mii de

generații, peste tot în Vechiul și în Noul Testament. El ne arată nouă și lor

acest adevăr în mod exterior, tangibil, prin slujitorii Săi care le

administrează apa botezului. Făcând astfel, Dumnezeu mărturisește că,

deși acești micuți sunt născuți păcătoși (Ps. 51:5), neajutorați din punct

de vedere spiritual, El îi acceptă ca membri ai casei Sale și îi înconjoară

cu toată promisiunea și providența Lui.

Cei micuți Îi aparțin

Ei sunt slabi, dar El e tare.

83

Anexa 1

MĂRTURISIRILE REFORMATE DESPRE BOTEZ

Mărturisirea de credință franceză, art. 35 (1559)

Noi mărturisim că în biserică sunt doar două sacramente comune

întregii biserici, din care primul, botezul este dat ca o garanție a adoptării

noastre; deoarece prin ea suntem adăugați trupului lui Hristos, pentru a

fi spălați și curățați prin sângele Său, iar apoi înnoiți la o viață nouă prin

Duhul Sfânt. De asemenea susținem că, deși suntem botezați o singură

dată, totuși câștigul pe care îl simbolizează ne atinge întreaga viață până

la moarte, având astfel o mărturie tare că Iisus Hristos va fi pentru

totdeauna justificarea și sfințirea noastră. Deși este un sacrament al

credinței și a pocăinței, totuși din moment ce Dumnezeu îi primește pe

copilași în biserică împreună cu părinții lor, spunem, cu autoritatea lui

Iisus Hristos, că acești copii trebuie să fie botezați.

Mărturisirea belgiană, articolul 34, „Despre botez” (1561)

Noi credem şi mărturisim că Isus Cristos, Care este sfârşitul Legii,

prin vărsarea sângelui Său pe crucea Golgotei, a pus capăt oricărei alte

vărsări de sânge care s-ar putea sau s-ar dori a fi făcută pentru ispăşirea

păcatelor, şi a desfiinţat tăierea împrejur, care era însoţită de vărsare de

sânge, instituind în locul ei Sacramentul Botezului prin care suntem

primiţi în Biserica lui Dumnezeu şi despărţiţi de toate celelalte popoare

şi de toate religiile străine, pentru a-I fi pe deplin dedicaţi Domnului,

purtând marca şi însemnul Lui, şi ne serveşte ca mărturie că El va fi

pentru totdeauna Dumnezeul şi Tatăl nostru milostiv. El ne-a poruncit

să-i botezăm pe toţi cei ce sunt ai Lui, în apă curată, „în Numele Tatălui şi

al Fiului şi al Sfântului Duh," ceea ce semnifică faptul că, după cum apa

spală şi înlătura necurăţiile trupului nostru, când este turnată asupra

noastră - apă care, de asemenea, este văzută udând trupul celui ce se

botează - tot aşa sângele lui Cristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, spală

inima sa, curăţindu-i lăuntrul de păcatele sale şi transformându-l, prin

naşterea din nou, dintr-un copil al mâniei într-un copil al lui

Dumnezeu. Fără îndoială că nu apa materială face lucrul acesta, ci

84

spălarea cu scumpul sânge al Fiului lui Dumnezeu, care constituie pentru

noi Marea Roşie prin care trebuie să trecem, pentru a ieşi de sub tirania

lui Faraon, în cazul nostru Diavolul, şi a intra în Canaanul duhovnicesc.

Astfel, slujitorii lui Dumnezeu ne administrează, din partea lor,

Sacramentul şi ceea ce este vizibil, iar Domnul Isus ne acordă ceea ce

semnifică Sacramentul, adică darurile şi harul invizibil, spălându-ne şi

curăţindu-ne sufletele de orice întinăciune şi de orice

nelegiuire, înnoindu-ne inimile şi umplându-ne cu toată mângâierea lui

Dumnezeu, dându-ne adevărata asigurare a bunătăţii Sale părinteşti,

dezbrăcându-ne de omul cel vechi cu toate faptele lui şi îmbrăcându-ne

cu omul cel nou. De aceea, noi credem că orice om care doreşte să obţină

viaţa veşnică trebuie să fie botezat cu un singur botez, o dată pentru

totdeauna: botezul şi naşterea noastră fizică nu se pot repeta. Şi totuşi,

acest botez nu ne foloseşte doar în momentul când suntem în apă, ci pe

tot parcursul vieţii noastre.

În acest context, noi detestăm eroarea comisă de anabaptişti care

nu se mulţumesc cu un singur botez o dată primit şi, pe deasupra,

condamnă botezul copiilor mici ai credincioşilor, care, potrivit

convingerilor noastre, trebuie să fie botezaţi şi pecetluiţi cu semnul

legământului, după cum odinioară, în Israel, copiii mici erau tăiaţi

împrejur pe baza aceloraşi promisiuni care le sunt făcute şi copiilor

noştri. Şi fără îndoială că Domnul Isus Cristos Şi-a vărsat sângele, în egală

măsură, pentru a spăla păcatele copiilor credincioşilor ca şi pe acelea ale

adulţilor. De aceea trebuie ca ei să primească semnul şi Sacramentul a

ceea ce Cristos a făcut pentru ei, tot aşa cum Domnul poruncise, prin

Legea lui Moise, să li se transmită Sacramentul suferinţelor şi morţii lui

Cristos pruncilor nou-născuţi, oferind pentru ei un miel care era simbolul

jertfei lui Isus Cristos. În plus, exact ceea ce făcea tăierea împrejur în

poporul evreu, face botezul faţă de copiii noştri. De aceea Sf. Pavel

numeşte botezul „tăierea împrejur a lui Cristos."

Catehismul de la Heidelberg 69-74 (1563)

69. În ce fel îţi aminteşte şi te asigură Botezul că jertfa unică a lui

Hristos de pe cruce serveşte pentru binele tău?

Hristos a instituit această spălare exterioară cu apă promiţând în

acelaşi timp că, prin sângele şi prin Duhul Lui, sunt spălat de necurăţia

85

sufletului meu, adică de toate păcatele mele, la fel de sigur cum sunt

spălat în exterior de către apă de murdăria trupului.

70. Ce înseamnă să fii spălat cu sângele şi cu Duhul lui Hristos?

Înseamnă să primeşti de la Dumnezeu iertarea păcatelor, prin har,

de dragul sângelui lui Hristos vărsat pentru noi la jertfa Sa de pe cruce;

mai înseamnă să fii înnoit şi sfinţit de către Duhul Sfânt pentru a fi un

mădular al lui Hristos şi, murind tot mai mult faţă de păcat, să duci o

viaţă sfântă şi ireproşabilă.

71. Unde a promis Hristos că suntem spălaţi de sângele şi de

Duhul Lui la fel de sigur cum suntem spălaţi de apa botezului?

În cuvintele de instituire a botezului: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici

din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh”. „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu

va crede, va fi osândit”. Această făgăduinţă este repetată de asemenea în

pasajele Scripturii care numesc botezul baia naşterii din nou şi spălare

de păcate.

72. Prin ea însăşi apa botezului este spălare de păcate?

Nu, ci numai sângele lui Hristos şi Duhul Sfânt ne curăţă de toate

păcatele.

73. Atunci de ce Duhul Sfânt numeşte botezul spalarea naşterii din

nou şi spălare de păcate?

Dumnezeu nu ne vorbeşte astfel fără motiv. El vrea mai întâi să ne

înveţe că după cum murdăria trupului este înlăturată de apă, tot la fel şi

păcatele noastre sunt înlăturate de sângele şi de Duhul lui Hristos; şi, în

plus, El vrea să ne asigure prin această garanţie divină şi prin acest semn

divin că noi suntem spălaţi spiritual de păcatele noastre la fel de evident

cum suntem spălaţi trupeşte de apă.

74. Trebuie botezaţi oare şi copiii mici?

Da, deoarece ei sunt incluşi ca şi adulţii în legământul lui

Dumnezeu şi în Biserica Lui, iar iertarea păcatelor, prin sângele lui

Hristos, şi Duhul Sfânt, autorul credinţei, nu le sunt promise în mai mică

măsură decât adulţilor: de aceea ei trebuie incluși în Biserică prin botez –

semnul legământului – şi deosebiţi astfel de copiii necredincioşilor,

precum se făcea în Vechiul Testament prin circumcizia în locul căreia a

fost instituit Botezul, în Noul Testament.

86

Confesiunea a doua Helvetică, cap. 20, „Despre sfântul botez”

(1566)

Botezul a fost instituit și consacrat de Dumnezeu, iar primul care

boteza a fost Ioan care L-a afundat pe Hristos în apa Iordanului. Apoi

apostolii au fost cei care au botezat cu apă. Domnul prin cuvinte clare le-

a poruncit să predice Evanghelia, „botezându-i în Numele Tatălui şi al

Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat. xxviii. 19). De asemenea Petru atunci

când a fost întrebat de mulțime ce ar trebui să facă, le-a spus așa cum

găsim în cartea Faptele Apostolilor: „fiecare din voi să fie botezat în

Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi

darul Sfântului Duh” (Fapte ii. 38). De aici botezul este numit de unii

semnul inițierii în poporul lui Dumnezeu, prin care aleșii lui dumnezeu

sunt consacrați Lui.

Nu este decât un singur botez în biserica lui Dumnezeu; deoarece

este suficient ca cineva să fie botezat și consacrat lui Dumnezeu o singură

dată. Deoarece botezul odată primit are continuitate în întreaga viață a

credinciosului și este o pecetluire continuă a adopției noastre. Deoarece

pentru a fi botezat în numele lui Hristos înseamnă să fii înrolat, adus și

primit în familia legământului și astfel în moștenirea fiilor lui Dumnezeu;

fiind numit în această viață după numele lui Dumnezeu; adică a fi numit

fiul lui Dumnezeu, spălat de murdăria păcatului și înzestrat cu harul

felurit al lui Dumnezeu, pentru a trăi o viață nouă de sfințenie. Așadar,

botezul amintește marea binecuvântare a lui Dumnezeu oferită omenirii,

toții fiind născuți în păcat și copii ai mâniei. Dar Dumnezeu, care este

bogat în milă, ne spală fără nici o plată de păcatele noastre prin sângele

Fiului Său, tot în El suntem adoptați pentru a fi copii ai Săi și printr-un

legământ sfânt le leagă de El, îmbogățindu-ne cu diverse daruri pentru a

trăia o viață nouă. Toate acest lucruri ne sunt pecetluite prin botez. În

interior suntem regenerați, curățiți și reînnoiți de Dumnezeu prin Duhul

Sfânt, iar în exterior primim pecetea darurilor remarcabile prin apa care

reprezintă aceste daruri și, ca să spunem așa, sunt puse înaintea ochilor

noștri pentru a putea fi privite. Astfel suntem botezați, adică, spălați sau

stropiți cu apa vizibilă. Apa curăță ceea ce este murdar și împrospătează

și revigorează trupurile aflate în leșin și căzute. Dumnezeu prin harul Său

procedează în același fel în suflet; iar aceasta într-un mod invizibil și

spiritual.

87

Mai mult decât atât, prin sacramentul botezului Dumnezeu ne

separă de toate celelalte religii și popoare și ne pune deoparte ca popor

al Său. Așadar noi, fiind botezați, ne mărturisim credința și suntem să fim

ascultători față de Dumnezeu, să ne mortificăm firea și să trăim această

viață nouă pentru El; de deasupra suntem soldați înrolați în războiul

sfânt al lui Hristos pentru ca întreaga viață să luptăm împotriva lumii, a

lui Satan și a firii noastre. Mai mult, suntem botezați în trupul bisericii

care este unul singur, pentru a fi una cu toți membri bisericii în ce

privește religia și îndatoririle comune.

Noi credem că forma cea mai bună a botezului este aceea în care

Hristos a fost botezat și care a fost folosit de apostoli. În consecință, acele

lucruri care au fost adăugate mai apoi prin voia oamenilor și folosite în

biserică, nu le considerăm necesare pentru ca un botez să fie valid. Astfel

de lucruri adăugate de om sunt exorcismul, folosirea luminilor, uleiul,

saliva și altele; precum consacrarea de două ori pe an a botezului prin

diverse ceremonii. Noi credem că botezul bisericii, care este doar unul

singur, a fost sfințit de Dumnezeu atunci când l-a instituit și consacrat

prin Cuvânt, iar acum este în vigoare având binecuvântarea lui

Dumnezeu.

Noi învățăm faptul că botezul nu ar trebui să fie administrat în

biserică de femei sau moașe. Pavel nu a permis femeilor să aibă slujbe

bisericești; iar botezul iar botezul este parte a acestor slujbe.

Noi îi condamnăm pe anabaptiști care neagă faptul că nou-

născuții, copiii ai credincioșilor, trebuie să fie botezați. Deoarece, în

conformitate cu învățătura Evangheliei „căci Împărăţia lui Dumnezeu

este a unora ca ei” (Luca xviii.16) și ei sunt parte a legământului lui

Dumnezeu (Fapte iii. 25). Atunci, de ce nu ar trebui ca semnul

legământului lui Dumnezeu să le fie aplicat și lor? De ce nu ar trebui să

fie consacrați prin sfântul botez, aceia care sunt parte a poporului lui

Dumnezeu și din familia lui Dumnezeu? Noi îi condamnăm, de asemenea,

pe anabaptiști cu privire la anumite opinii pe care le susțin împotriva

învățăturii cuvântului lui Dumnezeu. În consecință noi nu suntem

anabaptiști și nici nu suntem de acord cu ei cu ei în ceea ce învață.

88

Mărturisirea de credință de la Westminster, cap. 28, „Despre botez”

(1647)

1. Botezul este un sacrament al Noului Testament, instituit de Isus

Cristos, prin care persoana botezată este admisă în mod solemn în

biserica vizibilă. De asemenea, botezul este pentru ea un semn şi o

pecete a legământului harului, a altoirii în Cristos, a naşterii din nou, a

iertării păcatelor, şi a predării sale lui Dumnezeu prin Isus Cristos,

pentru a trăi o viaţă nouă. Prin porunca lui Cristos Însuşi, acest

sacrament trebuie perpetuat în biserica Sa până la sfârşitul veacului.

2. Elementul exterior folosit pentru aceste sacrament este apa, cu

care persoana va botezată în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt,

de către un slujitor al Evangheliei, chemat la aceasta în mod legitim.

3. Cufundarea în apă nu este necesară, ci botezul este corect

administrat prin turnarea sau stropirea apei peste acea persoană.

4. Pot fi botezaţi nu numai cei care mărturisesc credinţa în Cristos

şi ascultarea de El, ci şi pruncii care au unul sau ambii părinţi credincioşi.

5. Deşi nesocotirea sau neglijarea acestei porunci este un mare

păcat, totuşi harul şi mântuirea nu sunt inseparabil legate de ea, astfel

încât nimeni să nu poată fi regenerat sau mântuit fără ea, ori ca toţi cei

botezaţi să fie fără îndoială regeneraţi.

6. Eficacitatea botezului nu este legată de momentul în care este

administrat. Cu toate acestea, prin folosirea corectă a acestei rânduieli,

harul promis nu este doar oferit, ci manifestat în mod real şi conferit de

către Duhul Sfânt tuturor (fie adulţi, fie prunci) acelora cărora le aparţine

harul, după sfatul voii lui Dumnezeu, la timpul hotărât de El.

7. Sacramentul botezului va fi administrat o singură dată oricărei

persoane.

Catehismul cel lung de la Westminster, 165-167 (1647)

156. Ce este botezul?

Botezul este un sacrament al Noului Testament, prin care Hristos

a poruncit spălarea cu apă în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt,

pentru a fi un semn și o pecete a altoirii în trupul Său, al iertării păcatelor

prin sângele Lui și al regenerării prin Duhul Său; al adopției și a învierii

în viață veșnică; prin care cei care sunt botezați sunt admiși într-un mod

89

solemn în biserica vizibilă și se angajează să fie cu totul și cu totul doar ai

Domnului.

166. Cui îi trebuie administrat botezul?

Botezul nu trebuie administrat nici unei persoane care se află în

afara bisericii vizibile, care sunt astfel străini de legământul promisiunii,

până în momentul în care își mărturisesc credința în Hristos și ascultarea

de El, iar copiii care sunt urmași ai ambilor părinți sau ai unui singur

părinte care își mărturisește credința în Hristos și ascultarea în El, sunt

parte a legământului li trebuie să fie botezați.

167. Cum ne trebuie primim binecuvântarea botezului?

Îndatorirea de care avem nevoie, dar care este foarte neglijată

este fructificarea botezului nostru, lucru care trebuie făcut pe tot

parcursul vieților noastre, în special în vremuri de ispită și când suntem

prezenți la administrarea lui altora. Putem astfel fructifica acest

sacrament prin meditarea cu seriozitate și recunoștință la natura lui și la

scopul pentru care Hristos l-a instituit, la privilegiile și beneficiile

conferite și care ne sunt pecetluite prin el și la jurământul solemn pe care

l-am făcut; prin smerenia care vine din urma recunoașterii păcătoșeniei

noastre, a căderii noastre și a umblării în răzvrătire față de harul

botezului și a angajamentelor noastre; prin sporirea siguranței iertării de

păcatele noastre și a tuturor celorlalte binecuvântări care ne sunt

pecetluite prin sacrament; prin a primi putere din moartea și învierea lui

Hristos în care suntem botezați, pentru mortificarea păcatului și trăirea

unei vieți bazate pe har și prin a ne strădui să trăim în credință, de a

vorbi cu sfințenie și dreptate ca oameni care s-au dat pe sine lui Hristos

si pentru a umbla în dragoste frățească, fiind botezați de Același Duh

într-un singur trup.

90

Anexa 2

FORMA LITURGICĂ PENTRU BOTEZUL COPIILOR

Învățătura

Preaiubită congregație în Domnul Iisus Hristos:

Elementele principale ale doctrinei despre sfântul botez sunt

acestea trei:

Primul: Faptul că noi și copiii noștri suntem născuți în păcat și ca

urmare, copii ai mâniei, astfel încât noi nu putem intra în împărăția lui

Dumnezeu, decât dacă suntem născuți din nou. Acest lucru ne învață

afundarea sau stropirea cu apă, prin care este semnificată murdăria

sufletelor noastre, amintindu-ne să ne urâm pe noi înșine, să ne smerim

înaintea lui Dumnezeu și să ne căutăm curățirea și mântuirea în afara

noastră.

Al doilea: Sfântul botez mărturisește și ne pecetluiește spălarea

păcatelor noastre prin Iisus Hristos. De aceea, noi suntem botezați în

Numele lui Dumnezeu Tatăl, al Fiului și Sfântului Duh. Deoarece atunci

când suntem botezați în Numele Tatălui, Dumnezeu Tatăl mărturisește și

ne pecetluiește faptul că El face un legământ al harului cu noi și ne

adoptă pentru a fi copiii și moștenitori ai Săi și astfel ne oferă orice lucru

bun și face ca orice rău să fie spre binele nostru. Fiind botezați în Numele

Fiului, Fiul ne asigură de spălarea în sângele Său de toate păcatele

noastre, adăugându-ne în părtășia cu moartea și învierea Lui, în așa fel

încât suntem eliberați de păcate și socotiți sfinți înaintea lui Dumnezeu.

Tot așa, atunci când suntem botezați în Numele Duhului Sfânt, Duhul ne

asigură prin acest sfânt sacrament de faptul că El va locui în noi și ne va

sfinți pentru a fi mădulare ale lui Hristos, făcându-ne parte de ceea ce

avem în Hristos și anume spălarea de păcatele noastre și înnoirea zilnică

a vieților noastre, până ne vom înfățișa fără pată în adunarea aleșilor în

viața veșnică.

Al treilea: Având în vedere că toate legămintele sunt cuprinse în

două părți, prin urmare Dumnezeu ne amintește și ne obligă prin botez

la ascultare, adică să ne alipim de Dumnezeu Tatăl Fiul și Duhul Sfânt; să

ne încredem în El și să-L iubim cu toată inima noastră, cu tot sufletul

nostru, cu toată mintea noastră și cu toată puterea noastră; să lepădăm

de această lume, să ne răstignim firea veche și să umblăm într-o viață

91

evlavioasă. Dacă uneori datorită slăbiciunii noastre cădem în păcate, nu

trebuie să ne pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu, nici să nu

continuăm în păcat, de vreme ce botezul este o pecete și o mărturie

indubitabilă că suntem parte dintre-un legământ veșnic cu Dumnezeu.

Deși copiii noștri nu înțeleg aceste lucruri, nu ar trebui să ne

opunem botezului lor, din moment ce ei sunt fără a fi conștienți părtași la

condamnarea în Adam și primiți pentru a dobândi harul în Hristos;

precum Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam, tatăl tuturor credincioșilor, de

asemenea nouă și copiilor noștri spunându-ne: Voi pune legământul Meu

între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam; acesta va fi

un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al

seminţei tale după tine (Gen. 17:7). Petru mărturisește același lucru

folosind următoarele cuvinte: Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi,

pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de

mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru (Fapte. 2:39) Astfel,

odinioară, Dumnezeu a poruncit ca nou-născuții să fie circumciși, acesta

fiind un semn al legământului și a neprihănirii prin credință; la fel cum i-

a primit și Iisus, Și-a pus mâinile peste ei și i-a binecuvântat (Marcu

10:16). Din moment ce mai târziu, botezul a luat locul circumciziei (Col.

2:11), copiii ar trebui să fie botezați, fiind moștenitori ai împărăției lui

Dumnezeu și ai legământului Său, iar pe măsură ce cresc, părinții vor fi

obligați să îi învețe în continuare aceste lucruri

Invocarea

Pentru a administra această rânduială sfântă a lui Dumnezeu spre

slava Sa, pentru mângâierea noastră și întărirea bisericii, să chemăm

Numele Lui Sfânt:

O Domne Atotputernic și Sfânt, Tu care ai pedepsit cu o judecată

severă lumea necredincioasă și lipsită de pocăință prin potop, și în prin

mila Ta măreață l-ai mântuit și l-ai protejat pe Noe și familia lui; Tu care

l-ai înecat pe Faraon și armata lui în Apele Mării Roșii și ai condus

poporul Tău Israel prin mijlocul mării ca pe uscat-care semnifica

botezul-Te rugăm ca în baza milei tale fără margini, să privești cu

îndurare la acești copii și să-i alipești prin Duhul Tău cel Sfânt în Fiul Tău

Iisus Hristos, pentru a fi îngropați cu El prin botez în moarte și înviați cu

El la o viață nouă;pentru ca ei, urmându-L zi de zi, să-și poarte cu bucurie

92

crucea; unindu-se cu El în credință adevărată, cu o nădejde neclintită și o

dragoste arzătoare; pentru ca ei, fiind mângâiați în El, să părăsească

această viață, care nu este decât o moarte constantă și ca în ultima zi să

se înfățișeze fără spaimă înaintea scaunului de judecată a lui Hristos,

Fiul; prin El, Domnul nostru Iisus Hristos care împreună cu Tine și Duhul

Sfânt, Singurul Dumnezeu, trăiești și domnești pentru totdeauna. AMIN.

Formula de adresare pentru părinți

Preaiubiți în Hristos Domnul, ați auzit că botezul este o rânduială a lui

Dumnezeu de pecetluire a legământului Său asupra noastră și a seminței

noastre; de aceea trebuie făcut în acest scop, iar nu din obișnuință sau

superstiție. Pentru a arăta că sunteți conștienți de acest lucru, trebuie să

răspundeți sincer la aceste întrebări:

Prima: Recunoașteți că acești copii ai noștri, care deși sunt concepuți

în păcat, supuși oricărui fel de fărădelege și mai mult decât atât,

supuși condamnării, sunt sfințiți în Hristos și ca membri ai bisericii

Sale trebuie botezați?

A doua: Recunoașteți doctrina care este cuprinsă în Vechiul și în Noul

Testament și în articolele credinței creștine și care este învățată aici,

în această biserică creștină, ca fiind adevărata doctrina completă

pentru mântuire?

A treia: Promiteți și doriți să-i învățați pe acești copiii doctrina

menționată mai sus, cu toată puterea voastră, imediat ce sunt capabili

să înțeleagă, astfel să fie crescuți în această învățătură?

Răspuns:

Promitem (în cazul în care doar un părinte este credincios: promit).

Administrarea sacramentului

Apoi Slujitorul cuvântului lui Dumnezeu, la administrarea botezului, va

spune:

(Nume)___, Te botez în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

93

Mulțumire

Doamne Atotputernic și Tată Îndurător, Îți mulțumim și Te slăvim

pentru că ne-ai iertat pe noi și pe copiii noștri de toate păcatele noastre,

prin sângele Fiului Tău preaiubit Iisus Hristos și ne-ai primit prin Duhul

Sfânt ca mădulare ale Singurului Tău Fiu, adoptându-ne pentru a fi copiii

Tăi, pecetluindu-ne și confirmându-ne același lucru și nouă prin sfântul

botez. Te mai rugăm, de asemenea, prin El, Fiul Tău preaiubit, să conduci

mereu acești copiii prin Duhul Tău cel Sfânt pentru a fi hrăniți în credința

creștină și în sfințenie și pentru a crește și a se îmbogăți în Domnul Iisus

Hristos, recunoscând astfel, bunătatea și mila Ta de Tată, pe care le-ai

arătat-o lor și nouă tuturor, trăind în toată neprihănirea avându-L ca

Învățător, Rege și Mare Preot, pe Iisus Hristos, și luptând cu hotărâre

împotriva păcatului pentru a-l birui, a diavolului și a întregii lui stăpâniri,

până la sfârșit pentru a Te slăvi pe vecie și preamări pe Tine, pe Fiul Tău

Iisus Hristos împreună cu Duhul Sfânt, singurul Dumnezeu Adevărat.

AMIN.

94

Daniel R. Hyde (M. Div., Westminster Seminary California) este pastor la

biserica reformată Oceanside United Reformed Church din Oceanside,

CA, Statele Unite ale Americii.

95

RECOMANDĂRI

Fiind o carte bine informată și extrem de practică, o recomand imediat ce

părinții mă întreabă: „De ce ar trebui să-mi botez copilul?”

Dr. Michael Horton

Profesor de Teologie și Apologetică, Westminster Seminary California

Danny Hyde întâlnește mulți oameni în diverse locuri pe parcursul

călătoriei lor înspre credința reformată și percepe nevoia pentru o

explicare simplă, biblică a doctrinelor care le sunt străine. Cartea Iisus

iubeşte copilaşii reprezintă modul de explicare încrezător al său pentru

cei neinițiați cu privire la doctrina noastră despre botezul copiilor. El are

o sensibilitate unică la dificultățile credincioșilor care intră în contact cu

doctrine care li se par ciudate și astfel este calificat să realizeze o lucrare

de acest fel.

Rev. Adam Kaloostian

Ontario United Reformed Church, Ontario CA

Consider că această carte încântătoare va fi un instrument pentru

educarea părinților, în special a celor care nu provin dintr-un context

reformat. Danny înțelege problemele, știe cum să comunice un mesaj,

este înțelegător față de ascultătorii săi și prețuiește mai mult învățătura

decât polemicile.

Rev. Eric Landry

Manager editorial, Revista Modern Reformation, Christ Presbyterian

Church, Murrieta, CA.

Fiind o persoană care am adoptat recent credința reformată, botezul

copiilor a fost pentru mine cel mai dificil de înțeles concept al credinței și

în special greu de explicat creștinilor care nu sunt reformați și care

consideră că această practică este „romano-catolică”. Stilul concis de a

scrie a lui Daniel Hyde și utilizarea analogiilor face ca această carte să fie

ușor de citit și de înțeles pentru oricine.

Leigh Breckinridge

Membru, Oceanside United Reformed Church, Oceanside CA

96

Aceasta este o carte remarcabilă care oferă o perspectivă concisă a unei

doctrine care nu este înțeleasă. Rev. Hyde înlătură masca superstiției

care pune în întuneric acest subiect și plasează cu fermitate botezul

copiilor în contextul legământului lui Dumnezeu. Tratarea inteligentă și

lipsită de agresivitate a acestei doctrine face mai mult decât să o apere, îi

reafirmă importanța.

Debby Rau

Membru, Escondido United Reformed Church, Escondido, CA.