ii. teologie biblicĂ Şi patristicĂ - analeteologie …analeteologie-iasi.ro/arh/2003/1semen1 cele...

II. TEOLOGIE BIBLICĂ ŞI PATRISTICĂ

CELE ŞAPTE PĂCATE CAPITALE CONDAMNATE DE BIBLIE

Pr.Prof.Dr. Petre Semen Păcatul este unul, dar Biblia îl defineşte în diverse feluri pentru că are o

multitudine de forme. În ebraica biblică, el este definit prin termenul האטח (`Hatta~ah) şi semnifică a se abate de la ţintă, a greşi ţinta la slobozirea din arc a unei sageţi sau la aruncarea suliţei într-o ţinta fixă ori mobilă (Judecatori 20, 16). „Când se foloseşte pentru a se referi la păcat, termenul de mai sus indică faptul că s-a greşit semnul pus de Dumnezeu în viaţa persoanei” (Vezi în „Holman Bible Dictionnary...”, p. 1282). Termenul האטח (heta)= (cf. Numeri 15, 28) sau א ◌ט ◌ח (het cf. Isaia 1, 18; Psalmul 103, 10), ce apare de peste 600 de ori în Biblia ebraică, mai semnifica şi a rata binele, a trece pe langă bine sau chiar a devia de la un obiectiv propus (Facerea 20,9). Preluat din ebraică prin traducerea Septuagintei, carţile Noului Testament l-au tradus prin „Άμαρτανω” şi este foarte des folosit, numai la Sfântul Pavel de peste 60 de ori, tot cu sensul de abatere de la ţintă. În greaca scriitorilor clasici elini, termenul mai sus exprima şi ideea de „ faliment” însă mai are şi alte multe sensuri. Eschil, spre exemplu, îl foloseşte cu sensul de a se abate de la scop, a devia de la drumul cel drept, a se rataci, iar în sens figurat, a se înşela, a avea o opinie falsă sau a se îndeparta de la adevar. La Sofocle apare cu înţelesul de a nu obţine ceva de la cineva, a fi lipsit de. Se pare ca numai Eschil îl foloseşte cu sensul cel mai apropiat de carţile neotestamentare, mai ales când precizează că a păcătui înseamnă de fapt a comite o greşeală. Şi Xenofon se raportează la acest din urmă sens, ca de altfel şi Platon. Pe plan religios-moral, cuvântul „ àí” înseamnă tot ceea ce face omul sau chiar gândeşte contrar voii divine. Această idee o exprimă foarte clar şi Sfântul Apostol Pavel când le scrie credincioşilor din biserica de curând întemeiată în capitala imperiului roman:

Pr.Prof.Dr. Petre Semen

54

„óέέόύήάάέώύϋάάόϋέίàί” = „Pentru că din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3, 20).

Un alt termen ebraic, frecvent întâlnit în scrierile biblice vechitestamentare, este „Avon” (ןוע) ce semnifică, printre altele, nedreptate. Unii consideră că acesta este şi mai grav decât termenul de mai sus, întrucât în majoritatea textelor biblice presupune un act deliberat. Prin cuvântul de faţă se face aluzie la greşeala intenţionat săvârşită faţă de un om prin desconsiderarea normelor etico-sociale, cum ar fi nedreptatea, desfrâul, sau dispreţuirea aproapelui, ca în textul următor: „Atunci a zis Iuda: «Ce să răspundem domnului nostru?... Dumnezeu a descoperit nedreptatea robilor tăi»” (Facerea 44, 16). Corespondentul acestui cuvânt în Noul Testament este „ àí” (Romani

Un al treilea termen folosit de textul ebraic este „ עשפpeşa)” prin care se redă ideea de revoltă, sau greşeală foarte gravă săvârşită deliberat (I Regi 8, 50; II Regi 8, 20; Isaia, 46, 8), crime grave comise împotriva oamenilor (Amos 1, 3, 6, 9, 13; 22, 1, 4, 6).

Pe lângă termenii deja enunţaţi, menţionăm că mai există şi alte cuvinte, dar nu la fel de des utilizate de textul sacru. Cu toate acestea, prin nici un termen, Biblia nu-şi propune să definească păcatul în sine, ci mai curând vrea să exprime diferite ipostaze ale acestuia. Chiar dacă definiţia păcatului nu poate fi dedusă din termenii întâlniţi în Biblie, pentru a prezenta diferite forme ale acestuia, ideea de bază ce se poate contura este că printr-o multitudine de expresii se încearcă de către un aghiograf sau altul să se arate încălcarea de către om a voii divine, exprimate în porunci. De menţionat că păcatul este legat exclusiv de creatura raţională, şi de aceea numai ea poate conştientiza cu durere că, prin păcat, indiferent cum este definit de Biblie, sau de către altcineva, se rupe şi se înstrăinează spiritual de Dumnezeu şi de comuniunea cu El. Sfântul Simeon Noul Teolog compară păcatele noastre cu un zid între noi şi Dumnezeu, ca un zid pe care nu-l putem surpa sau sări decât prin pocăinţă, iar din cauza păcatului nu-L vom putea cunoaşte vreodată pe Dumnezeu şi de fapt nici pe noi înşine1. Păcătos este, prin urmare, tot omul care săvârşeşte răul împotriva lui Dumnezeu şi a aproapelui, iar dreptatea divină apare ca o necontenită încercare de a-l elibera pe om de păcat. O culme a răului şi a păcatului este ajungerea în stadiul de a nu mai

1 Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri Teologice şi etice, Scrieri I, Studiu introductiv şi

traducere diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 7.


55

face diferenţă între ceea ce este bine şi rău, a nu mai realiza când se lucrează împotriva voii divine. Cea mai corectă evaluare a păcatului, aşa cum subliniază John Phillips, o întâlnim la regele David. Deşi era foarte vinovat faţă de Urie Heteul şi faţă de Batşeba, soţia aceluia, pe care o răpise, după uciderea cu laşitate a acelui bărbat foarte viteaz şi corect (II Samuel 11), nu conştientiza gravitatea faptei sale. Abia după ce, la mustrarea de către proorocul Natan, i s-a trezit conştiinţa adormită, David exclamă cu vădit regret: „Împotriva Ta, Doamne, am păcătuit”. Adevărul exprimat de David: „Iată, că sunt născut în neleguiri şi în păcat m-a născut mama mea” (Psalmul 51, 5) este un adevăr universal valabil. Prin mărturisirea lui David, fiecare conştiinţă umană se regăseşte de fapt pe sine, sau cel puţin ar trebui să se regăsească în starea de vinovăţie înaintea lui Dumnezeu, mai mult sau mai puţin desigur. Prin exclamaţia de mai sus, psalmistul-rege nu încearcă să se disculpe sau să-şi acorde circumstanţe atenuante, aşa cum dorise cu mult înaintea sa Adam, şi cum încearcă omul dintotdeauna, ci dorea numai să recunoască faptul că omul din el este păcătos prin însăşi natura sa (John Phillips, Comentariu asupra Psalmilor, trad. Monica Dan, Editura Stephanus, Bucureşti, 2000, vol. II, Psalmii 51, 100, p. 8).

Indiferent de noţiunile prin care se exprimă, din perspectivă biblică, păcatul apare, aşa cum am mai arătat deja, nu neapărat doar ca o încălcare a unei legi, a unei reguli de conduită morală ori valori, ci mai curând ca o ruptură a unei comuniuni personale2, ca o neascultare, cu consecinţe nefericite pentru om. Suferinţa cauzată de păcat, înţeles ca o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, o exprimă destul de lămurit profetul Ieremia: „Glas se aude pe înălţimi, se aude plânsul jalnic al fiilor lui Israel, care se tânguiesc pentru că şi-au stricat căile lor şi au uitat pe Domnul Dumnezeul lor. Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi şi Eu (Domnul) voi vindeca neascultarea voastră” (cap. 3, 21-22). Aşadar, păcatul apare ca un act de revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar care se întoarce ca un bumerang împotriva celui ce îl comite. El are uneori consecinţe de-a dreptul catastrofale atât pentru făptuitor cât şi pentru mediul în care trăieşte acesta. Ba mai mult, prin păcat, omul îşi pierde pacea interioară concretizată prin neliniştea conştiinţei, încât intră într-un real război cu sine însuşi. Despre neliniştea păcătosului, cartea Iov zice: „Nelegiuitul se chinuieşte în toate zilele vieţii sale şi de-a lungul anilor hărăziţi celui tiran. Glasuri îngrozitoare fac larmă în urechile lui; în mijlocul păcii i se pare că un ucigaş se năpusteşte asupra lui. El nu mai nădăjduieşte să mai iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie. Se şi

2 Vezi mai pe larg: Fernard Prod`homme, Peché, în Dictionnaire Encyclopédique de la Bible, Ed. Brépols, 1987, p. 994.


56

vede aruncat de mâncare vulturilor, fiindcă ştie că prăpădul lui este fără întârziere. Ziua întunericul îl înspăimântă. Zbuciumul şi tulburarea îl strâng la mijloc, fiindcă a îndrăznit să-şi îndrepte mâna împotriva lui Dumnezeu şi să facă pe viteazul faţă de Cel Atotputernic (Iov 15, 20-25). Aici este descrisă situaţia nelegiuitului, însă cu totul nevinovat de păcat nu poate fi considerat nimeni dintre muritori. Acest adevăr l-a mărturisit Însuşi Domnul Hristos. Când un tânăr oarecare l-a interpelat cu întrebarea: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci”?. El i-a răspuns printr-o altă întrebare: „Pentru ce Mă numeşti bun”? Nimeni nu este bun fără numai Dumnezeu” (Marcu 10, 17-18; Luca 18, 19). Prin răspunsul dat, Hristos nu s-a dezis de dumnezeirea Sa, ci a vrut pur şi simplu să ne înveţe că oamenii nu pot fi niciodată buni înaintea lui Dumnezeu. Cel mult pot fi numiţi mai puţin răi, cei ce într-adevăr se luptă cu păcatul şi sunt cu adevărat credincioşi înaintea lui Dumnezeu. Într-adevăr, întreaga fiinţă umană este contaminată de păcat; gândurile, sentimentele, voinţa, cuvintele şi faptele (cf. Facerea 6,5; 8,21; Matei 15, 19; Galateni 5, 19-21 etc.).

Istoria mântuirii, prezentată atât de lămurit de Biblie, ne avertizează că, dintotdeauna, păcatul a atras mânia şi judecata lui Dumnezeu asupra omului, a popoarelor sau chiar a naturii înconjurătoare. Pedeapsa pentru păcat a venit de multe ori asupra unora chiar în viaţa pământească, iar pentru a-i scuti pe copiii Săi de acest mare neajuns i-a avertizat prin glasul trimişilor Săi, profeţii. Profetul Naum este unul dintre trimişii divini care ne avertizează: Domnul este un Dumnezeu gelos. Domnul se răzbună. El cunoaşte mânia. Cu toate că Dumnezeul pe care-L slujeşte profetul: Este un Dumnezeu Îndelungrăbdător şi mult milostiv, totuşi este şi drept, deoarece, nepedepsit nimic nu lasă (Naum 1, 2-3). Motivaţia pedepsirii păcatului este pedagogică, adică prin certare, Dumnezeu doreşte să-l disciplineze pe credincios, să limiteze proliferarea răului, şi nu în ultimul rând să-l determine pe cel păcătos să îndrepte răul săvârşit, cu alte cuvinte, să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel 18, 23), adică să nu piară din cauza săvârşirii cu consecvenţă a păcatului. Şi Sfântul Pavel ne descoperă că Dumnezeu îl judecă pe cel ce stăruieşte în păcat: Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr (Romani 1, 18).

Bibliografie: A se vedea Bailly M. A., Dictionnaire grec-francais, huitième

édition revue, Paris, 1919, p. 93; The New Brown-Driver-Briggs-Gesenius, Hebrew and English Lexicon with an appendix containing the Biblical Aramaic ... based on the lexicon of William Gesenius... by Francis Brown D. D., D. Litt. With


57

the Cooperation of S. R. Driver, D. D. Litt. D. And Charles A. Briggs D. D. Litt., Massachusetts, 1979, p. 306; Fernard Prod`homme, Peché, in Dictionnaire Encyclopedique de la Bible, Résponsables Scièntifiques: Pièrre- Maurice-Bogaert, Mathias Delcor, Edmond Jacob, Edouard Lipinski, Robert Martin-Achard, Joseph Ponthot, édition Brépols 1987, p. 994; A se vedea de asemenea cuvântul Păcat, în Dictionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 988; John Phillips, Comentariu asupra Psalmilor, trad. Monica Dan, Editura Stephanus, Bucureşti 2001, vol. II, Psalmii 51- 100, p. 8; William Mac Donald, Comentariul biblic al credinciosului, Vechiul Testament, trad. de Doru Motz, Editura Lampadarul de Aur, Oradea, 2002, p. 570; Peché, in Vocabulaire de Théologie Biblique, publié sous la diréction de Havier-Leon-Dufour et de Jean Duplacy, August George, Pièrre Grelot, Jacques Guillet, Marc Francois Lacan, Sixième édition, Les Editions du Cerf, Paris, 1988, col. 932; Billy E. Simmons, Sin, în Holman Bible Dictionnary, Exhaustive Theological Scriptural...., based on Original Languages, written for today`s christian, Nshville-Tennesse, 1994, pp. 1281-1283; Vezi şi Ioan Bria, Păcatul, in Dicţionar de Teologie Ortodoxă, A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, pp. 293-295.

1. Mândria nu apare printre interdicţiile decalogului, şi cu toate acestea este

vehement condamnată de Biblie întrucât se aseamănă dorinţei luciferice de a se slăvi pe sine însuşi şi de a se detaşa definitiv de Dumnezeu. Prima aluzie la mândrie o face autorul cărţii Deuteronom când îndeamnă la smerenie, după ce avertizează că bogăţia şi bunăstarea pot fi pricini de mândrie; Când vei avea vite multe, mari şi mărunte şi mult argint şi aur şi vei avea de toate la tine, şi vei mânca şi te vei sătura, şi îţi vei face case frumoase şi vei trăi în ele. Vezi să nu se mândrească inima ta şi să uiţi pe Domnul Dumnezeul tău (cap. 8, 12), şi tot el propune pedeapsa cea mai aspră a celui care din pricina mândriei, nu va asculta de preotul pus să slujească Domnului Dumnezeu (cap. 17, 12). Abia în cartea I Samuel întâlnim prima interdicţie a mândriei; Nu vă lăudaţi şi cuvinte trufaşe să nu iasă din gura voastră căci Domnul este Dumnezeu a toată cunoştinţa şi lucrurile la Dânsul sunt cântărite (cap. 2, 3). Este păcatul autosuficienţei ce se poate compara cu un fel de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu asemenea fiinţelor celeste care au căzut din starea de fericire tocmai din pricina mândriei. Din Biblie aflăm despre Lucifer, în mod indirect, prin profetul Isaia care compară splendoarea regelui Babilonului cu cea a stelei strălucitoare, luceafărul, care pentru că se mai vede dimineaţa după ce dispar celelalte stele, iar seara străluceşte prima, se consideră cea mai luminoasă stea. Despre Lucifer, cel dintâi dintre


58

îngeri, expulzat de Dumnezeu din cer, se spune că, mai înainte de a cădea, era strălucitor precum luceafărul şi de aceea se mai numea fiu al zorilor, însă din cauza mândriei născute în el, nu se ştie cum, întrucât pe el nu l-a ispitit nimeni, şi fiindcă îşi zicea în sine; Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de Domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu... mă voi sui pe vârful norilor şi voi fi ca Cel Prea Inalt, a fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncurile mormântului (Isaia 14, 12-15). Întrucât răzvrătirea nu i-a reuşit, a încercat să şi-i asocieze pe oameni la revolta sa, sugerându-le în mod cu totul mincinos, desigur, că dacă ascultă de el au posibilitatea să devină ca nişte dumnezei (Facerea 3, 5). Din nefericire, primii oameni au acceptat propunerea şi astfel au căzut din starea lor, şi odată, şi împreună cu ei, a căzut întreaga fire umană ce va fi profund marcată de păcatul mândriei (Romani 1, 21-23). Pentru diavol, mândria a însemnat o cădere cu consecinţe irremediabile fiindcă a căzut prin el însuşi şi, de fapt, a căzut de două ori, consideră Sfântul Ioan Casian; Ocazia pizmei şi a vicleniei, care l-au împins să-l înşele pe om, a fost dată de căderea lui de mai înainte, căci îl vedea pe omul plăsmuit de curând din lutul pământului, pentru a fi chemat la stăpânirea la care el fusese întâi, şi pe care îşi amintea că a pierdut-o. Prima lui cauză de prăbuşire a fost mândria, prin care a meritat să fie şarpe, iar prăbuşirea a doua a urmat din cauza pizmei3. Teologul apusean Denis de Rougemont, comentează despre diavol că refuzând să-L slujească pe Dumnezeu a devenit slujitor al nimicului. Dacă este aşa, înseamnă că-l ispiteşte permanent pe om şi pentru a-şi umple timpul cu ceva. În orice caz, atunci când omul începe, după modelul satanei, să nu mai slujească la nimic, în sens spiritual desigur, după părerea aceluiaşi teolog, începe să poarte pecetea diavolului4.

Prin păcatul mândriei cad cei mai mulţi bărbaţi şi femei, şi de aceea în cărţile Sfintei Scripturi este condamnat cu insistenţă sporită faţă de alte scăderi ale omului. Aluzii numeroase la păcatul mândriei se găsesc în Deuteronom, profeţi, psalmi şi în cărţile sapienţiale. Este considerat un păcat grav deoarece de cele mai multe ori naşte necredinţa (ateismul). De aceea Biblia îl consideră pe cel necredincios şi rău în acelaşi timp. El zice în inima lui; Nu pedepseşte Domnul ! Nu este Dumnezeu! Iată toate gândurile lui (Psalmul 13, 1). Mai întotdeauna, omul arogant este plin de sine şi nu prea mai are ochi şi pentru aproapele său. Păcatul satanic copleşeşte sufletul celui mândru care grăieşte şi el ca faraonul

3 A se vedea Sfântul Casian, Scrieri alese, trad. de prof. Vasile Cojocaru şi prof. David

Popescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 440. 4 Vezi, Denis de Rougemont, Partea diavolului, trad. de Mircea Ivănescu, edit. Anastasia,

1994, p. 21.


59

Egiptului; Cine este Domnul ca să ascult de glasul lui ? ... Eu nu cunosc pe Domnul (Ieşirea 5, 2). Dumnezeu nu-l poate accepta pe cel mândru. Lui Dumnezeu îi displace total mândria şi de aceea se şi anunţă prin profeţii Săi că va face să înceteze mândria celor trufaşi (Isaia 13, 11; Zaharia 9, 6). Fiind o caracteristică a diavolului şi a acoliţilor săi (Isaia 14, 12-15), Dumnezeu Insuşi intervine ca să prăbuşească de tot casa celor mândri (Pilde 15, 25); Privirile trufaşe şi inima îngâmfată, această candelă a celor răi, nu este decât păcat, subliniază acelaşi autor al cărţii Pilde (cap. 21, 4) avertizând că mândria nu este decât un preludiu sigur al căderii deoarece mândria merge înaintea pieirii (cap. 16, 18). Dumnezeu îl dispreţuieşte pe cel mândru (IV Regi 19, 21; Isaia 37, 22-23). El urăşte ochii mândri, fiindcă mândria împreună cu obrăznicia sunt căi ale răutăţii (cap. 6, 16; 8, 13). Prin profetul Isaia li se vesteşte israeliţilor timpului său, prea siguri de ei, că Domnul Savaot a hotărât să veştejească mândria a tot ce străluceşte şi să smerească pe toţi cei mai mari ai pământului (cap. 23, 9).

De notat că dintre toate păcatele sugerate de diavol, ori născute spontan chiar din firea omului, mândria rămâne cea mai primejdioasă întrucât este cea mai cameleonică putând lua diverse forme şi îşi fabrică mai întotdeauna justificări. De aceea se şi declară că: Toată inima semeaţă este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi nu va rămâne nepedepsită (Pilde 16, 5). Mândria îl determină pe om să aibă o încredere exagerată numai în sine (II Cronici 26, 16, Isaia 10, 13), să iasă de sub ascultarea poruncilor divine (Neemia 9, 16, 29; Ieremia 13, 10) şi, ceea ce este cel mai grav, să-L uite pe Dumnezeu (Deuteronom 8, 14). De aceea pentru a nu cădea în mândrie credinciosul să ia aminte la sfaturile înţeleptului: Nu te lăuda cu ziua de mâine că nu ştii la ce poate da naştere. Să te laude altul şi nu gura ta, un străin şi nu buzele tale (Pilde 27, 1-2), ca de altfel şi îndemnurile lui Ieremia; ... Să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa, să nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat să nu se laude cu bogăţia sa, ci de se laudă cineva să se laude cu aceea că pricepe şi Mă cunoaşte că Eu sunt Domnul (Ieremia 9, 23) mereu valabile şi foarte actuale.

2. Mânia, supărarea sau furia, după Sfânta Scriptură, nu sunt întotdeauna

un păcat deoarece depind de motivaţia pentru care se declanşează. Este de condamnat mânia care se naşte în sufletul omului atunci când se vede pe sine păgubit de vreun bun ce prezintă interes pentru sine, sau când îşi vede periclitată în vreun fel poziţia ori faima dobândită. Din perspectiva biblică însă este mult mai gravă mânia stârnită în sufletul omului împotriva aproapelui său deoarece poate să atragă după sine şi alte păcate cu mult mai grave. Astfel, o mânie geloasă ca cea a


60

lui Cain a dus la uciderea de frate (Facerea 4, 5), mânia pentru pierderea dreptului de întâi născut a lui Esau a dus la ruperea armoniei frăţeşti (Facerea 27, 44) iar mânia exagerată a fraţilor Simeon şi Levi a degenerat într-o răzbunare pentru necinstirea surorii lor (Facerea 49, 5). Despre aceia se spune că, în mânia lor, au ucis oameni şi în răutatea lor, au tăiat vinele taurilor. Psalmistul cunoştea bine cazul celor doi, blestemaţi de tatăl lor Iacob, şi de aceea zice; Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău, iar cei răi vor fi nimiciţi (Psalmul 36, 8). Un alt psalmist, pe care-l citează de fapt şi Apostolul Pavel în Epistola către Efeseni (cap. 4, 26), zice: mâniaţi-vă dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre căiţi-vă! (Psalmul 4, 4). Ca şi autorul cărţii Eclesiast ce îndeamnă la temperarea sentimentului de ură provocat adesea de multele şi inevitabilele nedreptăţi ale lumii când zice: Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău pentru că mânia sălăşluieşte în sânul celor nebuni (cap. 7, 9), apostolul îi aminteşte creştinului că se impune să-şi revizuiască, dacă se poate, zilnic conştiinţa din care să înlăture orice gând mânios deoarece nu se ştie dacă noaptea care urmează nu este ultima petrecută în trup şi de aceea se impune să nu se rişte pierderea sufletului. Sintagma: să nu apună soarele peste mânia voastră poate fi interpretată şi ca o preocupare a credinciosului de a nu amâna în vreun fel împăcarea cu cel cu care s-a învrăjbit ca nu cumva să-i apună soarele vieţii şi să-l găsească sfârşitul cu sufletul învrăjbit de mânie. Într-adevăr, mânia este un păcat care dacă pune stăpânire pe om îl duce la un păcat şi mai mare, cum ar fi răzbunarea pe aproapele, degenerând adesea în omucidere. Ni se dă ca exemplu cazul lui Esau despre care se spune că: mânia mocnea ca un foc în inima sa şi de aceea şi-a zis: Se apropie zilele de jelire pentru tatăl meu, atunci am să-l ucid pe Iacob, fratele meu (Facerea 27, 41).

Ca şi autorul cărţii Pilde, trebuie să recunoaştem că este aproape imposibil pentru firea umană de a nu se mânia în vreun fel: Cel care ascunde ura are buze mincinoase (cap. 10, 18), dar credinciosul practicant al adevărurilor mărturisite pentru că are teamă de Dumnezeu nu dă curs mâniei ca Esau, ci îl are de model pe Dumnezeu despre care profetul Ioel spune că îi primeşte pe toţi cei care se convertesc; pentru că El este milostiv şi îndurător, încet la mânie şi mult Milostiv (cap. 2, 13). În Noul Testament, modelul desăvîrşit îl reprezintă Domnul Iisus Hristos care şi-a arătat uneori mânia exclusiv faţă de fărădelege şi niciodată faţă de om (Marcu 3, 5). Cu alte cuvinte, după Biblie, omului îi este premis să se mai şi mânie uneori, dar cu condiţia ca aceasta să nu-l ducă la păcat. Slăbiciunea umană face însă aproape imposibilă stăpânirea absolută. De aceea este de apreciat totuşi omul încet la mânie despre care se şi spune că este bogat în înţelepciune, iar


61

cel ce se mânie degrabă îşi dă pe faţă nebunia (Pilde 14, 29), iar spre deosebire de omul mânios care aţâţă cearta, cel domol linişteşte aprinderea (cap. 15, 18). Din perspectiva aceluiaşi autor, omul încet la mânie este mai de preţ decât un viteaz, iar cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai preţuit decât cuceritorul unei cetăţi (cap. 16, 32).

Foarte adesea întâlnim în Biblie exemple de mari bărbaţi israeliţi despre care se spune că erau foarte blânzi: Moise însă era omul cel mai blând decât toţi oamenii de pe pământ (Numerii 12, 3), dar care nu de puţine ori s-au mâniat totuşi. Aceia au avut însă o mânie sfântă care nu s-a născut din propriul păcat şi nici n-a degenerat în păcat. Cu toată blândeţea sa, Moise s-a aprins de mânie împotriva confraţilor pentru că nu L-au ascultat pe Domnul (Ieşirea 16, 20), şi mai apoi s-au lepădat de credinţă (Ieşirea 32, 19). În cazurile de faţă, aprinderea mâniei lui Moise nu este de condamnat deoarece a fost o mânie evlavioasă motivată de dorinţa sinceră şi exclusivă de înlăturare a păcatului. Ori de câte ori Moise, cel recunoscut în unanimitate de confraţii săi ca foarte blând, se mânie (Leviticul 10, 16; Numerii 31, 14) este foarte motivat religios dorind ca prin înlăturarea păcatului să menţină relaţiile de iubire cu Dumnezeu. Moise nu este singurul, sunt şi alte personalităţi religioase despre care aflăm că se mânie pur şi simplu din râvna lor pentru Dumnezeul pe care-L mărturisesc înaintea regilor idololatri ori a păgânilor, şi pe care-L slujesc cu multă fervoare (Ex. Fineas; Numerii 25, 11; profetul Ilie; II Regi 18, 40; II Regi 1, 10-12; Ieremia 6,11; 15, 17).

Mânia este de condamnat mai ales atunci când îl îndepărtează pe om de înţelepciune şi-l determină să săvârşească şi alte păcate. Cum din mânie se pot declanşa şi alte păcate (Psalmul 4, 4), cărţile biblice de conţinut sapienţial recomandă insistent stăpânirea de sine. Cartea Pilde, atribuită înţeleptului rege Solomon, precizează că nebunul îndată îşi dă pe faţă mânia, iar înţeleptul îşi ascunde ocara (cap. 12, 26) şi recomandă ca celui mânios să i se răspundă cu blândeţe pentru a-i potoli mânia (cap. 15, 1).

În concluzie, numai mânia motivată de dorinţa sinceră de a întoarce pe cineva de la păcat spre a-l apropia de Dumnezeu se justifică într-o oarecare măsură, cel puţin din perspectiva biblică, pe când mânia născută din egoism şi care apără egoismul sau naşte păcatul nu poate fi decât de condamnat.

Bibliografie: A se vedea mai pe larg cuvântul Thomos, în volumul Analiza

semantică a unor termeni din Noul Testament, de William Barclay, Wheaton, Ilinois. U.S. A., 1992, pp. 54-57; W. Stanley Johnson, Wrath, wrath of God, în


62

Holman Bible Dictionnary, pp. 1422-1423; Mânie, în Dicţionar Biblic, Edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p.858; Colère, în Vocabulaire de Théologie Biblique, publié sous la diréction de Xavier Léon-Dufour, sixième édition, Paris, 1988, pp. 179-187; Maurice Cocagnac, Simbolurile Biblice-Lexic Teologic, editura Humanitas, 1993, p.148.

3. Camăta sau dobânda, în termeni biblici: ◌ נש (neşech) תר ב י ת (tarbit

=Iezechiel 18, 8) sau רמב תי (marbit= Levitic 25, 37), realizată dintr-o formă de împrumut, nu se practica la poporul biblic atâta timp cât a rămas credincios legământului cu Dumnezeu şi supus poruncilor Sale. Camăta era percepută de credinciosul israelit ca un mare păcat. În cartea Ieşirea se stipulează următoarele: Dacă împrumuţi bani vreunui sărac din poporul Meu, săracului care este cu tine, să nu fii faţă de el ca un cămătar, şi să nu ceri camătă de la el (cap. 22, 25). Cum legea mozaică îşi avea sorgintea la Dumnezeu, ea se caracteriza printr-un real umanitarism şi urmărea, printre altele, şi limitarea sărăciei. În acest scop, pe lângă obligativitatea restituirii pământului în anul Jubileu, mai recomanda şi practicarea dezinteresată a milosteniei faţă de cei săraci, în primul rând faţă de cei neam israelit, iar în ideea de a-i proteja de lăcomia unor posibili creditori, nemiloşi şi puşi pe o îmbogăţire rapidă, impunea acordarea de împrumuturi în produse alimentare, argint sau aur, cu interdicţia de a pretinde în schimb vreo dobândă, camătă sau unele servicii.

Camăta se constituia într-un păcat grav ce avea repercusiuni sociale considerabile şi era caracteristica celor din clasele bogate. Aceasta contravenea voii divine deoarece când Dumnezeu le-a dat aleşilor Săi Legea sfântă a prevăzut şi o serie de metode sociale pentru eradicarea sărăciei. Cartea Deuteronom ne arată că Dumnezeu voia să trezească în sufletele credincioşilor Săi dorinţa de a-i se supune, iar dovada era iubirea celor săraci în mod concret prin fapte de într-ajutorare (Leviticul 19, 10). Perceperea dobândei de la cel în nevoi materiale era dovada concretă a ieşirii de sub ascultarea divină. Pentru a preîntâmpina acest mare neajuns, Moise nu uita să-şi avertizeze confraţii că duhul lăcomiei excesive şi egoismul ce ducea la ignorarea cu desăvârşire a nevoilor aproapelui pot contribui la pierderea definitivă a binecuvântării divine. Oamenii trebuia să ştie că Dumnezeu îi iubea pe toţi membrii comunităţii în mod egal, de aceea le şi recomanda; La tine să nu fie nici un sărac, căci Domnul te va binecuvânta în ţara pe care ţi-o va da de moştenire Domnul Dumnezeul tău (Deuteronom 15, 4). Nimeni nu trebuia împovărat cu dobânzi. Când cel constrâns să contracteze un împrumut lăsa creditorului său un gaj (garanţie) în contul împrumutului, o haină


63

ce se constituia într-un obiect de strictă necesitate, legea îi impunea creditorului să-i restituie debitorului obiectul mai înainte de apusul soarelui. De asemenea, dacă cel sărac era tocmit cu ziua să lucreze pentru cel bogat, acesta din urmă era obligat de lege să-i dea plata pentru munca prestată chiar în aceea zi pentru ca cel sărac să-şi poată procura hrana necesară lui şi familiei sale (Deuteronom 24, 14-15). Culmea poruncii iubirii faţă de cei săraci o constituia însă prevederea ca, la fiecare şapte ani, toate datoriile israeliţilor săraci să fie anulate (Deuteronom 15, 1-6).

În cazul în care cel cu suficiente resurse materiale refuza să împrumute cu ceva o persoană săracă, prin gura profeţilor, Dumnezeu îl mustra şi-l condamna la aspre judecăţi: Vai de cei ce fac legi nedrepte şi scriu hotărâri silnice ca să îndepărteze pe cei slabi de la judecată şi să răpească dreptatea poporului Meu, ca să facă din văduve prada lor şi să jefuiască pe cei orfani. Ce veţi face în ziua pedepsei? La cine veţi fugi după ajutor şi unde veţi lăsa comorile voastre? (Isaia 10, 1-3). Un alt profet subliniază că îşi fac planuri deşarte cei ce strâng averi din nedreptate, prin împovărarea aproapelui lor prin dobânzi, pentru că Dumnezeu nu le va permite să se bucure de strânsura lor. Prin gura profetului Amos sunt avertizaţi toţi cei care strâng averi prin camătă sau alte nedreptăţi: fiindcă voi călcaţi în picioare pe cel sărman şi luaţi de la el dar de grâu, cu toate că aţi zidit case de piatră, nu le veţi locui, şi deşi aţi sădit viţă de bun soi, nu veţi bea din vinul ei. Că Eu ştiu că mari sunt fărădelegile voastre şi grele păcatele voastre, ca unii care asupriţi pe cel drept şi luaţi mită şi stoarceţi pe cei săraci (Amos 5, 11-12). Prin Amos grăia acelaşi Duh al lui Dumnezeu care grăise şi prin Moise altădată (Vezi Deuteronom 28, 30; 38-39). Din cuvântul unui alt profet se deduce că în perioadele de maximă îndepărtare de Dumnezeu, prin pierderea credinţei, se înţelege că o categorie de oameni s-au îmbogăţit pe nedrept tocmai prin perceperea de dobânzi de la cei săraci sau chiar şi prin nerestituirea zălogurilor luate în contul datoriilor celor nevoiaşi. Este vorba de cuvântul profetului Avacum care-i denunţa pe cei ce alergau exasperaţi după câştiguri necinstite: Vai de cel ce adună ce nu este al lui. Până când se va împovăra în datorii?Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui ca să-şi aşeze apoi cuibul într-un loc înalt, şi să scape din mâna nenorocirii! Ruşine casei tale ţi-ai croit.. căci piatra din mijlocul zidului striga şi lemnul care leagă grinda îi răspunde: „vai de cel ce zideşte o casă cu sânge şi cu nelegiuire!” (cap. 2, 6, 9-12).

Revoltat peste măsură de încălcarea legii de către cei ce îşi sporesc bunurile din camătă sau prin alte mijloace necinstite, profetul Ieremia adăuga: Cum sunt coteţele pline de păsări, aşa sunt casele lor pline de înşelătorie. Prin aceasta ei


64

s-au ridicat şi s-au îmbogăţit, s-au făcut graşi şi cu pielea lucioasă, şi în rele au întrecut orice măsură, nu fac dreptate nimănui, nici chiar orfanului; nu dau dreptate săracului, ci huzuresc (cap. 5, 27).

Cu toate că între cărţile Ieşirea, Levitic şi Deuteronom apar mici deosebiri faţă de perceperea cametei, nu trebuie văzută neapărat contradicţia între texte, ci mai degrabă nişte nuanţări foarte necesare pentru înţelegerea corectă a legii sfinte şi a mentalităţii timpului. Astfel, dacă prima carte se referă doar la săracul israelit care trebuia împrumutat necondiţionat pentru acoperirea nevoilor esenţiale vieţii lui şi familiei sale, cartea Leviticul extinde interdicţia perceperii de camătă şi la cel străin, se înţelege: cel sărman care este cu tine (cap. 25, 35-37). Din contextul celor două cărţi rezultă că legea era destul de benefică pentru faza de început a organizării societăţii israelite, bazată pe o economie exclusiv agrară, în care lucrătorul ajuns în stare de sărăcie, din felurite motive, trebuia ajutat până la recolta următoare. Cartea Deuteronomului vine însă cu nişte adaosuri, în sensul că este de acord cu perceperea unei camete de la cel străin: De la străin vei putea să iei dobândă, dar de la fratele tău să nu iei, pentru ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvinteze în tot ce vei face (cap. 23, 20). Este posibil ca aici legiuitorul să-i fi avut în vedere pe comercianţii itineranţi care nu trebuia să fie neapărat scutiţi de dobândă, deoarece ar fi fost nedrept, pentru că, pe de parte, aceştia contractau împrumuturi numai ca să-şi sporească veniturile, iar pe de alta, ei înşişi percepeau dobânzi de la fiii lui Israel.

În cărţile neotestamentare nu găsim prea multe aluzii cu privire la camătă în sensul interdicţiilor vechitestamentare, deşi, indirect, lasă să se înţeleagă că se practica frecvent. Din parabolele lui Iisus se poate desluşi clar contrastul enorm dintre dispoziţiile mozaice şi legislaţia puterii romane care era extrem de dură pentru cel datornic ajuns în situaţia de insolvabilitate. Astfel, în parabola cu datornicul nemilostiv, Mântuitorul Hristos evidenţiază de fapt o practică deja încetăţenită şi care se pare că nu se datora în exclusivitate stăpânirii romane. Din Evangheliile după Matei şi Luca rezultă că pe vremea aceea împrumuturile nu se mai realizau dezinteresat şi nici în scop umanitar, aşa cum indicase legiuitorul, ci argintul sau aurul se împrumuta pentru a obţine măcar un minimum de profit. Bancherul ori zaraful, cum era denumit acesta, primea în custodie banii pentru care oferea o dobândă (Luca 19, 23; Matei 25, 27). Interesant de observat că Mântuitorul Hristos nu formulează nici o opinie vis-à-vis de această practică destul de frecventă de altfel şi în mediile iudaice ale timpului. El se foloseşte doar de imaginea datornicului, aruncat în temniţa unde era supus torturilor călăilor, ca să trezească printre ai săi sau rudenii compasiunea şi evident să-i determine în


65

felul acesta să plătească în locul său toată suma datorată, pentru a ilustra imensa compasiune divină pentru tot omul aflat în suferinţa păcatului.

În concluzie deci, camăta se considera un păcat grav, deoarece se atenta chiar la stabilitatea familiei israelite şi de aceea Biblia nu numai că înfiera împrumutul cu dobîndă, dar îl asimila chiar cu jaful. Cam aşa îl vede şi profetul Iezechiel când precizează: Tu iei dobândă şi camătă, jefuieşti cu sila pe aproapele tău şi pe Mine (cap. 22, 12). Prin urmare, a-l împrumuta pe cel sărac cu hrană, îmbrăcăminte, argint sau aur, însemna, după menţiunea profetului, a-L împrumuta chiar pe Dumnezeu ce nu se ruşinează nicidecum a Se identifica adesea cu cel nevoiaş. De aceea, când legea recomanda credincioşilor israeliţi să facă împrumuturi dezinteresat, le asimila unor reale fapte de milostenie, iar pe credinciosul care se supunea legii divine în acest sens îl lăuda psalmistul când zice: Bun este bărbatul care se îndură şi împrumută (Ps. 112, 5). De fapt, textul ebraic este chiar mai promiţător pentru că Adaugă: Ce bine-i merge omului care face milă şi împrumută pe altul!

Bibliografie: Pr. Mircea Basarab, Cartea profetului Amos, în Studii

Teologice, nr. 5-10/ 1977, pp. 464-466; Enrico Galbiati, La Storia della Salvezza nel' Antico Testamento, p. 189; Petre Semen, Profeţii combat corupţia, Editura Trinitas, Iaşi, 1993, pp. 6-7; A se mai vedea şi cartea Deuteronomy, în Commentary on the Whole Bible, p. 159; Jesus Asurrmendi-Joelle Ferry, Aalain Fournier-Bidoz, Les livres des Prophètes, Bayard Editions-Centurion, 1999, p. 189; Gerhard Maier, Evanghelia după Matei, Comentariu Biblic, vol. 1-2, Editura Lumina Lumii, Korntal, Germania, 2000, pp. 632-633.

4. Desfrânarea, înţeleasă ca o relaţie intimă dintre bărbat şi femeie în afara

căsătoriei legitime, a fost considerată ca imoralitate de către majoritatea popoarelor şi religiile lumii, cu excepţia acelora care practicau desfrâul sacru în cadrul unor ceremonii religioase. Cum poporul biblic, chemat de Domnul la o viaţă de sfinţenie, locuia în mijlocul unor popoare care practicau consecvent desfrâul, aşa numit sacru, la templele lor unde aveau o mulţime de prostituate sau prostituaţi, se înţelege că Biblia a înfierat astfel de practici. Spre exemplu, fenicienii (sau sidonienii, cum apar adesea în Biblie) îl adorau pe zeul Baal (domn, stăpân, soţ), un zeu al fertilităţii, împreună cu Astartea, în cinstea cărora exista un ritual sacru în care abunda prostituţia. Cultul imoral al acestui zeu a


66

constituit o permanentă provocare pentru cultul lui Iahve, cel puţin până la exilul babilonic.

În foarte multe texte biblice, desfrâul este pus adesea în paralel cu adulterul, deşi se pare că nu era la fel de gravă relaţia dintre un bărbat şi o femeie care nu-şi uniseră încă vieţile printr-un act matrimonial, în ideea că nu se leza prea mult proprietatea aproapelui. În credinţa israelită, fundamentată desigur pe Biblie, trupul omului, ca şi sufletul, a fost creat de Dumnezeu, şi, ca urmare, era şi el ceva de preţ ce nu trebuia în nici un caz etalat ca să-l atragă pe aproapele la păcat. Familiile israelite, ca bune cunoscătoare ale legii şi în acelaşi timp doritoare de a şi respecta legea, evitau păcatul desfrâului şi luau şi măsurile cele mai adecvate pentru prevenirea acestuia căsătorindu-şi fiii şi fiicele la o vârstă destul de fragedă. Mai cu seamă fetele puteau fi date în căsătorie chiar cu mult înainte de a se maturiza fizic. Aşa se şi explică de ce foarte multe femei israelite se dovedeau incapabile de a naşte copii până la un moment dat (vezi Facerea 29, 31; 30, 1), spre stupefacţia părinţilor şi mai ales a soţilor.

Ca şi adulterul, desfrâul apare ca un păcat foarte grav deoarece duce la dezbinare trupească şi creează mari drame psihice, dar mai presus de toate încalcă legea morală a lui Dumnezeu formulată categoric în porunca a şaptea care zice: Să nu fi desfrânat (Ieşirea 20, 14; Leviticul 18, 24; Deuteronom 5, 18), şi se pedepsea cu moartea: De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata (Leviticul 20, 10). În acelaşi fel se zice şi în Deuteronom, doar că aici apare şi motivaţia pedepsei: Să stârpeşti astfel răul din mijlocul lui Israel (cap. 22, 22-24). Dacă în cartea Iov, desfrînatul este asimilat tâlharului când precizează că: ochii celui desfrânat pândesc amurgul zilei şi îşi zice: „nu mă vede nimeni, şi îşi pune o mahramă pe faţă” (cap. 24, 15), autorul cărţii Pilde se apropie mai mult de învăţătura Domnului Hristos propunând mai ales tinerilor să lupte pentru înlăturarea ispitei chiar din faza incipientă: Nu dori frumuseţea femeii în inima ta şi nu te lăsa vânat de genele ei. Că femeia desfrânată umblă după o bucată de pâine....Cel ce se desfrânează cu o femeie este lipsit de minte şi se pierde pe el însuşi... (cap. 6, 25-26, 32). Aceeaşi carte avertizează să nu se confunde desfrâul cu iubirea sinceră (cap. 7, 8) care nu trebuie să se manifeste decât în cadrul căsătoriilor legitime, iar cea din neorânduială nu poate aduce decât regrete cauzate de mustrările de conştiinţă pentru încălcarea poruncii divine, necaz şi în final moarte (cap. 7, 27). Pe desfrânaţi, Ieremia îi compară cu nişte cai îngrăşaţi care nechează după femeia aproapelui său... şi este cu neputinţă să nu-i pedepsesc (cap. 5, 8-9), zice Domnul. Unirea intimă dintre un bărbat şi o femeie este


67

acceptată aşadar de poruncile divine numai în cadrul căsătoriilor legitime, fiindcă Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii şi al neorânduielii, iar desfrâul este o încălcare atât de gravă a ordinii divine şi a legii iubirii, şi în acelaşi timp o pângărire a trupului, încât atunci când omul desfrânat persistă în acest păcat şi nu se pocăieşte, Biblia ne arată că de multe ori intervine Dumnezeu Însuşi cu dreptatea Sa (a se vedea Facerea 20, 9). Urmările acestui păcat nu pot fi decât pe măsură, adică un păcat mare naşte altul la fel de mare. Este binecunoscut cazul prezentat de cartea Judecători. Aceasta ne relatează că, pentru a stopa proliferarea desfrâului printre fiii lui Israel, a intervenit întreaga comunitate pedepsind aspru pe cei vinovaţi. Astfel, când femeia unui levit a fost violată până la moarte în cetatea Ghibea, şi pentru că fiii lui Veniamin au acceptat păcatul prin nepedepsirea celor vinovaţi, a îngăduit Dumnezeu izbucnirea unui teribil război civil în care a fost decimată aproape întrega seminţie a lui Veniamin. Exemplul este destul de înfricoşător pentru cel cu credinţă şi frică de Dumnezeu. Nefericitul eveniment a fost consemnat de autorul sacru, inspirat, pentru ca cititorul textului biblic să ia aminte şi să înveţe, din trista experienţă a altora, că atunci când se tolerează un păcat grav, judecata lui Dumnezeu loveşte în chip năpraznic şi implacabil atât pe făptuitor cât şi pe cel care îl tolerează la nesfârşit pe cel corupt.

O altă modalitate de combatere a desfrâului era şi desconsiderarea copiilor bastarzi de către societatea timpului, chiar dacă vina nu le aparţinea. Când judecătorul Ieftae, fiul lui Galaad şi al unei desfrânate, a ajuns la maturitate, fiii soţiei legitime a lui Galaad l-au izgonit de acasă pe Ieftae zicându-i: Tu nu eşti moştenitor în casa tatălui nostru, pentru că eşti feciorul altei femei (cap. 11, 2, 7). Pentru a încuraja fecioria şi castitatea, legea mozaică, întărită apoi şi de tradiţia israelită, prevedea unele măsuri, care în anumite regiuni ale ţării sfinte se mai menţin şi astăzi, cum ar fi aceea ca unei mirese fecioare să i se dea, prin actul matrimonial, dublul de bunuri de către viitorul soţ în comparaţie cu una care nu mai era fecioară. De asemenea, în cazul în care un bărbat îşi învinuia pe nedrept soţia că nu a fost fecioară până la căsătorie, părinţii fetei aduceau proba contrarie, haina de nuntă, pe care o arătau bătrânilor cetăţii în care trăiau, iar bătrânii, în calitate de judecători, dispuneau pedepsirea acelui om prin plata unei amenzi destul de substanţiale pentru timpul respectiv, ce revenea părinţilor fetei ca un fel de recompensă pentru daunele morale. Cât îl privea pe bărbat, acesta nu mai avea dreptul de a divorţa vreodată de soţia sa acuzată pe nedrept de un păcat pe care nu l-a săvârşit (Deuteronom 22, 13-19).

În predica de munte, deşi Domnul Hristos se referă selectiv la poruncile Primului Testament, probabil, aşa cum precizează unii comentatori, le-a avut în


68

vedere pe cele mai puţin respectate de către credincioşii israeliţi, n-a ezitat să abordeze şi problema desfrâului. Când a venit vorba de porunca a şasea din lege, Iisus arată lămurit că desfrâul se naşte mai întâi în inima omului, iar ochii sunt calea acestui păcat: Oricine se uită la o femeie ca să o poftească, acela a şi săvârşit păcatul în inima lui (Matei 5, 28). De remarcat că aici se foloseşte cuvântul femeie, şi nu fecioară, pentru că se are în vedere o femeie căsătorită, ceea ce înseamnă că Dumnezeu condamnă ca foarte grav poftirea femeii aproapelui (conform cu Ieşirea 20, 17; Deuteronom 5, 21). Cel care insistă cu privirea asupra unei femei care atrage atenţia prin frumuseţea ei, sau care îşi etalează provocator trupul, se face vinovat, deocamdată în chip nevăzut doar înaintea lui Dumnezeu, însă până la punerea lui în practică nu-i prea mult. De fapt, pentru prima privire sau gând omul nu-i vinovat, dar dacă imaginaţia sa începe să dialogheze cu acel gând, căderea este deja pregătită. Învăţătura lui Iisus nu apare aici ca o noutate deoarece tot El îl inspirase pe autorul cărţii Iov să zică despre acel drept: Făcusem legământ cu ochii mei şi nu mi-aş fi oprit ochii asupra unei fecioare (cap. 31, 1). Nu acelaşi lucru se poate spune despre David care, după ce a aruncat o privire prea voluptoasă asupra Bat-Şebei, n-a trecut prea mult şi inima l-a dus la păcat (II Samuel 11, 2). Cazul lui David, prezentat deja mai sus, era cu mult mai grav. Acolo nu se putea vorbi de păcatul desfrâului, ci de adulter. Teofilact al Bulgariei atenţionează şi el că, în textul predicii de pe munte, Iisus a vrut să ne înveţe că chiar dacă doar vom pofti, dar vom fi împiedicaţi să înfăptuim suntem vinovaţi deja. Şi ce folos pentru cel ce a cugetat deja răul în sinea lui, continuă acelaşi, dacă n-a adăugat şi fapta, pentru că nu a putut, de vreme ce, dacă ar fi putut, îndată ar fi şi săvârşit păcatul. În continuare, acelaşi zice: Iar în ce priveşte femeile care se împodobesc ca să placă unora, chiar dacă nu-şi vor atinge scopul, se cheamă că au pregătit otravă, chiar dacă nimeni n-a băut din ea.

Să nu creadă cineva că dacă poruncile decalogului, ca de altfel şi cele ale Evangheliei, sunt adresate bărbaţilor nu sunt la fel de categorice şi pentru femei.

În concluzie, porunca de a nu săvârşi desfrâul este divină, iar încălcarea ei atrage după sine inevitabil pedeapsa. De aceea tot omul care se declară credincios lui Dumnezeu trebuie să o respecte necondiţionat.

Bibliografie: Căsătorie, în Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, trad. de

Viviane Prager, C. Litman, Ţicu Goldstein, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 147; Prostituţie, prostituată, în Dicţionar Biblic, Editura creştină Stephanus, trad., de Constantin Moisa, vol. III, Bucureşti, 1998, p. 140; Petre Semen, Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului Testament, în vol. Familia creştină azi,


69

Editura Trinitas, Iaşi, 1995, pp. 23-25; Wilda W. Morris, Fornication, în Holman Bible Dictionnary, pp. 510-511; Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Editura Sofia, Bucureşti, 1998, pp. 37-38; Gerhard Maier, Evanghelia după Matei, comentariu biblic, Editura Lumina lumii, Korntal, Germania, 2000, pp. 158-159.

5. Invidia sau gelozia. Cuvântul folosit în ebraică: האנק (qina) derivă din

rădăcina: אנק (qana) cu sensul de a deveni roşu închis (Numerii 5, 14). Limba greacă a Noului Testament preia din Septuaginta termenii: ó şi ó (Deuteronom 32, 21). În cărţile biblice neotestamentare termenul consacrat este phthonos, care, spre deosebire de cuvântul: האנק (qina) folosit atât în sens pozitiv cât şi negativ, are o conotaţie exclusiv negativă exprimând un sentiment de duşmănie împotriva cuiva care se află într-o bună poziţie socială, materială şi cu o recunoscută reputaţie. Grecii din antichitate vorbeau mult despre ea deoarece se întâlnea frecvent printre anumite categorii sociale şi din epoca elenistică. Este concludent răspunsul unui cetăţean invidios interpelat de Aristide, supradenumit cel drept. Era un om neştiutor de carte, dar cu drept de vot. La întrebarea lui Aristide, din ce raţiuni a cutezat să-i scrie votul pentru exil: Ce rău ţi-a făcut Aristide?, invidiosul a răspuns; M-am săturat să tot aud cum Aristide este numit cel drept (Plutarh, Aristide 7).

De remarcat că în cărţile Vechiului Testament, prin cuvântul ה א ◌נ ק (qina), cu sensul de invidie sau gelozie, se exprimă condamnabilul sentiment de ură faţă de aproapele, ca în cazul Rahelei, care, după ce a văzut că nu poate să nască nici un fiu lui Iacov, a început s-o invidieze pe sora sa Lea (Facerea 30, 1), sau al lui Cain care, după ce a căzut în acest păcat, l-a ucis pe fratele său Abel. În acest caz, invidia a degenerat în mânie cruntă şi omucidere. De aceea invidia nu numai că este un păcat de condamnat, dar nici nu este benefic pentru cel care-l nutreşte, deoarece se întoarce chiar împotriva celui stăpânit de ea. Înţeleptul avertizează că de obicei păcatul se întoarce împotriva celui invidios care îşi cleveteşte pe aproapele său. Într-adevăr: Invidia trezeşte mânia omului defăimat, şi el devine fără milă în ziua răzbunării sale (Pilde 6, 34).

Cel mai reprezentativ caz de invidie, pentru perioada la care ne raportăm, rămâne totuşi regele Saul. Acesta s-a simţit profund frustrat când la întoarcerea de pe câmpul de luptă, după victoria împotriva filistenilor, dar mai ales a tânărului David împotriva uriaşului filistean Goliat, femeile israelite strigau: Saul a biruit mii, iar David zeci de mii! De aceea s-a mâniat Saul foarte tare neplăcându-i cuvintele acestea, şi a zis; „Lui David i s-au dat zeci de mii, iar mie numai mii, de


70

acum numai domnia îi mai lipseşte”! Şi din ziua aceasta în tot timpul următor s-a uitat la David bănuitor (I Samuel 7, 9). Odată cu invidia a pus stăpânire pe rege şi un duh demonic pentru că textul ne informează că începând chiar de atunci, duhul cel rău, trimis de Domnul, l-a apucat pe Saul, care s-a mâniat în mijlocul casei. Această ultimă subliniere a scriitorului sacru ne înfricoşează şi ne uimeşte totodată. Pe de o parte, ne întrebăm cum este posibil ca Dumnezeu Insuşi, după afirmaţia textului, să trimită un duh demonic asupra omului ? Să nu se uite însă că, prin ungere, regele Saul a primit asupra sa Duhul lui Dumnezeu, a intrat într-o ceată de profeţi şi a început să proorocească (I Samuel 10, 10-11). Din cauza păcatului invidiei, regele a pierdut acest Duh al lui Dumnezeu iar în locul lui a venit asupra lui un duh demonic. Textul de faţă, ca de altfel şi altele, este înfricoşător în sine şi-l pune pe gânduri pe orice cititor al textului sacru. Acesta ne ilustrează fără nici un dubiu faptul că omul, ca unul care este ontologic o fiinţă comunitară, nu poate fi niciodată într-o indepedenţă absolută. Ţine de structura sa sufletească să fie într-o permanentă comuniune, cu Dumnezeu, cu Duhul Său cel Sfânt, sau cu altcineva, cu duhul demonic ca în cazul nefericit al regelui Saul, pentru a-i ţine companie pentru o vreme şi, în final, pentru a-l pierde.

De subliniat că, din perspectiva biblică, invidia apare uneori şi cu o vădită conotaţie pozitivă. Avem în vedere acele texte care raportează termenul ה ◌א ◌נק qina) la zelul sfânt al lui Dumnezeu pentru cinstirea numelui Său, în exclusivitate de către fiii lui Israel, de care se şi legase printr-un legământ asemănător, în opinia unor profeţi, cu cel al căsătoriei (Deuteronom 32, 6, 21; II Regi 19, 31; Osea 2). Din contextul Sfintei Scripturi rezultă neîndoielnic faptul că invidia înţeleasă ca un sentiment de ură, ce duce la excluderea oricărui ataşament faţă de o persoană care te depăşeşte prin meritele sau reputaţia sa, este un păcat.

Când omul cade pradă acestui grav păcat, se poate spune că se aseamănă diavolului. Doar despre acesta, Biblia ne spune că este tatăl a toată minciuna, răutatea şi invidia, deoarece prin invidia acestuia a intrat moartea în lume: Iar prin pizma (invidia) diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24). Moartea a intrat în lume odată cu influenţarea negativă a lui Cain de către diavol. Din invidie, acela l-a ucis pe fratele său Abel. Despre Cain se spune că s-a întristat, nu numai pentru neacceptarea jertfei sale de către Dumnezeu, ci şi pentru o patimă ce pusese stăpânire pe el, şi care de fapt prin el este descoperită lumii pentru întâia oară, şi anume invidia dublată de intoleranţă religioasă, după cum precizează un exeget5.

5 A se vedea John Phillips, Comentariu asupra Genezei, traducător: Emilia Sărac. Edit. Stephanus, Bucureşti, 1992, p. 61.


71

Comentând cazul lui Cain, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie; Supărarea lui Cain a fost îndoită: acesta s-a supărat nu numai pentru că a fost respins, ci şi pentru că a fost primit darul fratelui său. Tot diavolul este responsabil de semănarea acestui păcat în inima lui Esau. Acesta se simţea, pe drept cuvânt, că ocupă un loc secund în inima părinţilor săi, ca de altfel şi de invidia fraţilor lui Iosif pe care l-au vândut străinilor, sau de proverbiala invidie a lui Saul pe David de care am vorbit deja mai sus.

Date fiind urmările nefaste ale acestui păcat mare, care-l desparte pe om de Dumnezeu, Biblia îndeamnă insistent evitarea lui, prin psalmul ce zice; ...nu râvni la cei ce viclenesc (Psalmii: 36, 1; 37, 3), iar cartea Pilde este şi mai categorică; Nu pizmui pe omul asupritor şi nu alege niciuna din căile lui! (cap. 3, 31; 24, 1).

Bibliografie: B. A. Milne, Gelozie, în Dicţionar Biblic, edit. Cartea Creştină,

Oradea, 1995, pp. 482-483; Gelozie, în Dictionar Biblic, vol. I, Edit. Creştină Stephanus, trad. de Constantin Moisă, Bucureşti, 1995, pp. 555-556; Zelos şi phthonos, William Barclay, în Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, trad. Doris Laurenţiu, Societatea Misioanră Română, Wheaton, Illinois, U. S. A., 1992, p. 53; Pr. Ioan Mircea, Invidie, în Dicţionar al Noului Testament, A-Z, edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 213; Thomas Spidlik S. J., Izvoarele luminii, tratat de spiritualitate, trad. de Ileana Mureşeanu, ed. A II-a, edit. Ars Longa, 1994, pp. 357- 358; Irom. Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, trad. Constantin Făgeţean, edit. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 145; Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere(I), Edit. Institutului Biblic, trad. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, pp. 230-231.

6. Lăcomia ( מחד ה chemda= în limba ebraică biblică, cu înţelesul de vrednic

de dorit, cf. Ezdra 8, 27; Ieremia 3, 19 etc.), în multe texte scripturistice se suprapune cu pofta ce se caracterizează printr-o dorinţă excesivă de a acapara cât mai multe bunuri materiale, şi devine într-adevăr de condamnat când se face în detrimentul aproapelui. Limba greacă a Septuagintei foloseşte termenul πλεονεξία care defineşte setea cuiva de a acapara cât mai mult pe seama altora. În vocabularul obişnuit, cuvântul πλεονεξία (lăcomia) era asociat mai totdeauna unui comportament neruşinat, nepotrivit dar specific omului stăpânit peste măsură de o ambiţie exagerată. Moraliştii latini au definit termenul drept amor sceleratus habendi= dragostea blestemată de a poseda.


72

Indiferent cum s-ar denumi, Biblia se pronunţă categoric împotriva acestui păcat şi dezaprobă şi tendinţa, aproape general umană, de a acumula peste necesar prin porunca: Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti femeia aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău (Ieşirea 20, 17; Deuteronom 5, 21; Mihea 2, 2). Prin Moise, Dumnezeu arată că nu dezaprobă numai săvârşirea păcatului lăcomiei, indiferent de formele sale, dar nu este de acord nici cu dorinţele rele. Cartea Deuteronom îndeamnă insistent la reticenţă din partea credinciosului de a râvni la spoiala argintului sau aurului idolilor şi de a aduce în casa sa aurul sau argintul de pe chipurile cioplite ale idolilor pentru că aceasta ar favoriza păcatul (cap. 7, 25). Să nu aduci nici un lucru urâcios în casa ta, zice Domnul, ci să-ţi fie groază de el, să-ţi fie scârbă de el, căci este lucru blestemat (vers. 26). Este posibil ca prin interdicţia de faţă, aghiograful când vorbeşte de urâciunea idolilor să se fi referit la zeităţile Canaanului (Baal şi Astartea), ca de altfel şi la sinonimii acestora din alte ţinuturi, pentru că erau zei ai fertilităţii, iar în cinstea lor se desfăşura un cult şi al desfrâului sacru, să fi fost comercializate, aşa cum şi probează descoperirile arheologice, chipuri ale acestora ce-i reprezentau cu anumite organe de reproducere supradimensionate pe care adoratorii din Canaan le ţineau prin case spre a-i proteja şi pentru a le garanta sporirea şeptelului ori belşugul pământului. De aceste chipuri trebuia ca israeliţii să se ţină departe pentru că nu puteau fi decât urâciune înaintea lui Dumnezeu.

Lăcomia este foarte gravă pentru că din cauza ei omenirea s-a despărţit de Dumnezeu. Condamnând lăcomia protopărinţilor noştri de a fi dorit să se înfrupte din fructul oprit, Sfântul Ioan Gură de Aur întreba: Nu-ţi era de ajuns că duceai o viaţă plină de fericire..., Nu-ţi era de ajuns că te bucurai de toate cele din Rai..., Nu-ţi era de ajuns că erau sub stăpânirea voastră toate cele văzute? Într-adevăr, celui lacom nu-i este niciodată ceva de ajuns, ci pofteşte mereu şi la ceea ce nu este al lui. Despre Adam şi Eva nu s-ar putea spune că nu ar fi avut mai mult decât le trebuia, însă au poftit să fie şi ei, la sugestia demonică, asemenea lui Dumnezeu (Facerea 3, 5).

Întrebarea este de ce lăcomia apare ca un mare păcat. În primul rând că este generatoare de alte păcate. Aceasta este primejdioasă fiindcă nu-l mulţumeşte în nici un fel pe omul stăpânit de ea (Eclesiast 5, 10), îl determină să mintă (II Regi 5, 22-25), să-şi înşele semenii (Ieremia 5, 27-28; Iezechiel 22, 12), să fure (Iosua 7, 21; Mihea 2, 2) sau chiar să ucidă pe cel nevinovat (Ieremia 22, 17). De fapt, orice păcat dă naştere unuia şi mai mare întrucât prin orice compromis de la legea morală, diavolul îl are la mână pe om şi-l conduce cu multă abilitate din rău în mai


73

rău. Păcatul are cu totul alte legi ce ies din hotarele firii. Dacă orice fiinţă născută din alta nu poate fi la început decât mică sau foarte mică şi se dezvoltă treptat, în cazul păcatului este cu totul invers. Cel mic îl naşte pe cel mai mare, aşa cum spunea Shakespeare: Greşalele mărunte vestesc păcatul mare. Cine-a greşit odată, oricând va fi în stare să săvârşească fapta cea mai de neiertat. Sunt felurimi de trepte şi-n cinste şi-n păcat. Păcatul lăcomiei, atât de insistent înfierat de Sfânta Scriptură, este clasificat şi de Biserică printre cele capitale. De ce? Pentru că, aşa cum ne-o dovedeşte Biblia, din pricina lăcomiei, oamenii încalcă majoritatea poruncilor divine şi ne atenţionează că aduce pierderea celor lacomi de câştig (Pilde 1, 19). Într-adevăr, după spusele aceluiaşi înţelept, cel lacom de câştig îşi tulbură casa (cap. 15, 19) pentru că dacă este negustor, pofta nesăbuită îl determină să falsifice cântarul (Amos 8, 5; Mihea 6, 10-11), să încalce ziua de odihnă stabilită de Dumnezeu prin lege (Neemia 13, 15), dacă este rege, să facă abuz de putere şi să acapareze cât mai multe domenii de la cei de sub stăpânirea sa (I Regi 21) fără a se da în lături de la actele de tâlhărie. Isaia este cel mai aprig în condamnarea lăcomiei când zice: Vai de cei ce înşiră casă lângă casă şi lipesc ogor lângă ogor, până nu mai rămâne loc (cap. 5, 8), dar totodată şi actual. Ca şi în vremea lui Isaia, există astăzi destui oameni stăpâniţi de o lăcomie care nu mai are limite în acapararea de bunuri cât mai numeroase şi într-un ritm din ce în ce mai accelerat, ca şi când ar moşteni pământul. Unii aghiografi constatau că în vremea lor, din lăcomie, cei temporar ajunşi la putere şi îmbogăţiţi îi exploatau nestingherit pe pe cei săraci (Neemia 5, 1-5), iar cei mari împreună cu judecătorii luau mită (Isaia 33, 15; Mihea 3, 11).

Un alt păcat, destul de grav de altfel, ce se naşte din lăcomie, şi care din nefericire nu lipseşte nici din societatea noastră, este neachitarea plăţii celui ce munceşte, ori acordarea unei plăţi derizorii şi total necorespunzătoare muncii prestate. Împotriva unei astfel de nelegiuiri se ridică aprig Ieremia cu scopul vădit de a trezi conştiinţele: Vai de cel ce îşi zideşte casa cu nedreptate şi odăile cu nelegiuire, care îl pune pe aproapele său să-i lucreze degeaba, şi nu-i dă plata lui (cap. 22, 13). Într-adevăr, lacomul nu mai are ruşine şi nici frică de Dumnezeu sau de oameni, ignorând total porunca ce zice: Să nu opreşti până a doua zi plata celui tocmit cu ziua (Levitic 8, 13). Lacomul nu numai că nici nu vrea să ştie de porunca divină ce impune plata imediată a muncitorului pentru munca prestată, chiar în ziua în care a lucrat, mai înainte de apusul soarelui, căci este sărac şi o doreşte mult. Altfel, strigă către Domnul împotriva ta, şi te faci vinovat de păcat (Deuteronom 24, 15), dar mai aleargă şi după obţinerea de bunuri necuvenite


74

dispreţuind până şi sărbătorile rânduite de Dumnezeu pentru odihna trupului şi îndeletnicirea cu cele spirituale.

Prin cuvântul Scripturii, Dumnezeu vrea să ne avertizeze să nu cădem în păcatul cel mare al lăcomiei, care, aşa cum am arătat, atrage după sine alte păcate la fel de grave. De fapt, din textele sacre rezultă că în primul rând păcătoşii sunt dedaţi lăcomiei: Cel rău dobândeşte un câştig înşelător (Pilde 11, 18), iar cel ce vrea să se îmbogăţească repede nu va rămâne nepedepsit (Pilde 28, 20), şi lipsa va veni peste el (vers. 22). Autorul cărţii Iov se situează pe aceleaşi coordonate de gândire când precizează că bucuria unui câştig nemeritat pentru cel lacom care a asuprit fără milă pe săraci şi a furat o casă, în loc să o zidească. El nu va cunoaşte pacea lăuntrică şi nu va scăpa nimic din toate câte preţuieşte. Nimic nu scapă de lăcomia lui, de aceea înflorirea lui nu va ţine deloc. Când bogăţia lui va fi la culme, tulburarea îl va apuca deodată şi toate loviturile nenorocirii vor cădea în capul lui. Când va fi gata să-şi sature pântecele, Dumnezeu va dezlănţui asupră-i urgia mâniei sale şi va ploua cu săgeţi peste el... Toată neagra pieire ameninţă comorile pe care le-a adunat... Cerurile vor dezveli fărădelegea lui şi pământul i se va ridica împotrivă. Aceasta este partea hărăzită de Dumnezeu omului nelegiuit, aceasta este moştenirea pe care o primeşte de la Domnul (Iov 20, 19-29). Această afirmaţie nu este deloc gratuită. Dimpotrivă, se ştia că Dumnezeu nu poate lăsa nepedepsită lăcomia celui rău. Fiii arhiereului Eli constituie o probă clară în sensul celor afirmate (I Regi 8, 3), ca de altfel regele Saul (I Regi 15, 7), Ghehazi, slujitorul profetului Elisei (II Regi 5, 20-24), iar viaţa de zi cu zi ne va confirma şi nouă, mai devreme sau mai târziu, acest fapt constatat de înţelepţii biblici.

Bibliografie: Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facerea (I), trad. de Pr. D.

Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 182; Poftă, a pofti, în Dicţionar Biblic, vol. 3, Editura Creştină Stephanus, Bucureşti, 1998, pp. 106-107; Lăcomie, în Vocabular de Teologie Biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Leon-Dufour, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, p. 354; D. H. Tongue, Lăcomie, în Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 739; William Barclay, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, Illinois, SUA, pp. 218-219; The Interlinear Literal Translation of The Greek New Testament with Authorized Version, Zondervan Publishing House, Michigan, 1956.


75

7. Lenea sau trândăvia este relativ puţin menţionată în cărţile biblice, cel puţin în literatura clasică acest cuvânt nu-şi prea găseşte un loc important. Aluziile la lene le întâlnim din abundenţă în cărţile sapienţiale. Dintre acestea cartea Pilde se ocupă mai mult de acest păcat precizându-i urmările nefaste pentru cei ce se lasă cuprinşi de el, precum şi suferinţele pe care le au de îndurat, pe nedrept, cei din casa leneşului. Lenea este un păcat deoarece contravine vocaţiei omului de a munci pentru sine şi pentru semenii săi. Cea dintâi carte biblică ne informează că omul a fost aşezat în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească (cap. 2, 15). Abia mai târziu i s-a spus că va putea mânca din oricare pom din grădină (vers. 16). Sabatul sau odihna este într-adevăr prescrisă ca obligatorie, dar numai după ce s-au epuizat cele şase zile de muncă (Ieşirea 20, 8). Menirea omului pe pământ nu se poate împlini ocolind munca. Psalmistul spune şi el că este chiar în firea omului să muncească: Ieşi-va omul la lucrul său şi la munca sa până seara (Psalmul 103, 23).

Severitatea Bibliei faţă de păcatul leneviei avea motivaţia declarată de a-l trezi pe cel stăpânit de ea de nepăsare ca să nu devină o povară pentru comunitatea în care trăieşte ori pentru familile, căci mâna leneşului pricinuieşte sărăcie, iar mâna celor înţelepţi adună avuţii (Pilde 10, 4). Leneşul nu poate avea hrana cea de toate zilele pentru că, deşi sufletul celui leneş pofteşte, nu va fi niciodată îndestulat, ci numai sufletul celor silitori va fi îndestulat (Pilde 13, 4). Din pricina mâinilor lui care nu vor să lucreze, pofta celui leneş îl va omorî (cap. 21, 25). Neajunsurile pentru familia celui leneş nu întârzie să apară, după cum bine zice şi Eclesiastul: Din pricina lenei, grinzile casei se lasă, iar când stai cu mâinile în sân, apa picură în casă (cap. 10, 18).

Omul leneş era considerat ca nefolositor şi chiar primejdios pentru societate, asimilându-l, din cauza delăsării lui faţă de lucru, cu cel care dărâmă (Pilde 18, 9) şi devine o povară pentru ai săi ca unul care este incapabil să-şi îndeplinească cele mai elementare lucrări ce ţin de propriul interes: Leneşul îşi întinde mâna în blid şi nu are putere să o ducă până la gură (Pilde 26, 15), şi devine o povară sigură pentru semenii săi (cap. 10, 26). Tot cartea Pildelor face o paralelă între femeia virtuoasă care nu mănâncă pâinea trândăviei (cap. 31, 27) şi omul leneş care din lipsă de activitate se învârte în patul său precum se învârteşte uşa în ţâţânile sale (cap. 26, 15). Lenea este un păcat mai grav decât altele şi pentru aceea că face casă bună cu sărăcia: Până când vei mai sta culcat, leneşule ? Când te vei scula din somnul tău ? „Puţin somn, încă puţină aţipire- zice cel leneş - puţin să mai stau în pat cu mâinile încrucişate”. Iată că vine sărăcia ca un trecător şi nevoia te prinde ca un tâlhar înarmat. Dar dacă nu vei lenevi atunci secerişul tău va veni


76

ca un izvor, iar lipsa va fi departe de tine (cap. 6, 9-11, vezi şi capitolul 28, 19). Leneşul are de pierdut pe multe planuri. Din experienţa vieţii de zi cu zi, înţeleptul constată deosebirea dintre ţarina omului harnic şi cea a leneşului: Am trecut pe lângă ogorul unui leneş şi pe la via unui om lipsit de minte, şi iată spinii creşteau în toate locurile, mărăcinii o acopereau cu totul, iar zidul de pietre se prăbuşise (Pilde 24, 30-31). Lenea este asociată de aghiografi şi altor păcate generatoare de sărăcie şi nevoi şi adaugă că: beţivul şi desfrânatul sărăcesc, iar dormitul mereu te face să porţi zdrenţe (cap. 23, 21). Cu toate că despre cel leneş se spune că se crede înţelept în ochii lui, mai mult decât şapte sfetnici înţelepţi (cap. 26, 16) nu va putea să scape în nici un chip de necazuri şi cărarea vieţii îi este mereu presărată cu spini (cap. 15, 19).

Pentru a nu-l ajunge nevoia şi sărăcia şi ca să nu fie birnic celui harnic, înţeleptul îi prezintă leneşului minunatul tablou al furnicii zicând: Du-te leneşule la furnică, şi vezi munca ei şi capătă pricepere! Ea, care nu are nici mai mare peste ea, nici îndrumător nici sfătuitor, îşi pregăteşte de cu vară hrana ei şi îşi strânge la seceriş mâncare. Sau mergi la albină şi vezi cât este de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e minunată cu iscusinţa. Până când leneşule vei mai sta culcat? Când te vei scula din somnul tău? Din nefericire, leneşul pune mereu pricini şi găseşte justificări zicând: Afară este un leu, aş putea fi sugrumat în mijlocul uliţelor (Pilde 22, 13). Leneşul consideră că orice lucrare trebuie amânată (Pilde 9, 10; 22, 13) şi de aceea are de pierdut şi pe plan spiritual, deoarece îşi periclitează chiar mântuirea sufletului. Este greu de crezut că cel ce se leneveşte să desfăşoare o muncă utilă, pentru sine şi pentru ai casei sale, nu se va lenevi în aceeaşi măsură şi de la împlinirea celorlalte porunci divine.

Întemeiat pe Biblie, Talmudul iudaic precizează la rândul său obligaţia fiecărui părinte de a-i asigura fiului său o meserie, iar cel ce nu se achită de această obligaţie esenţială nu face decât să-l înveţe pe copil să devină hoţ. Profeţii leneşi, şi de fapt toţi cei care au menirea de a învăţa şi conduce poporul, dar pentru că nu-şi îndeplinesc cu tragere de inimă şi cu profesionalism toate resposabilităţile asumate, sunt asimilaţi de Isaia unor câini muţi, care nu mai pot să latre, aiurează, stau tolăniţi, şi le place să doarmă (cap. 56, 10). Ca şi profeţii, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au condamnat lenea fizică şi pe cea spirituală. În viziunea acestora, lenea spirituală este păcatul cel mai grav pentru că duce inevitabil la adormirea sufletului determinându-l să uite de lupta constantă şi permanentă ce trebuie s-o ducă pentru a accede la mântuire.

ii. teologie biblicĂ Şi patristicĂ - analeteologie …analeteologie-iasi.ro/arh/2003/1semen1 cele...

Documents