guvernarea apelor subterane şi agricultura irigată · 2018-11-21 · asigura dezvoltarea...

Guvernarea Apelor Subterane şi Agricultura Irigată

TEC - DOCUMENTE INFORMATIVE NR. 19

Parteneriatul Global al Apei (GWP), fondat în 1996, este o reţea internaţională deschisă pentru toate organizaţiile implicate în managementul resurselor de apă: instituţii guvernamentale din ţările dezvoltate sau în curs de dezvoltare, agenţii ale Organizației Națiunilor Unite, bănci de dezvoltare bi şi multi-laterale, asociaţii profesionale, institute de cercetare, organizaţii ne-guvernamentale şi sectorul privat. GWP a fost creat pentru a dezvolta Managementul Integrat al Resurselor de Apă (IWRM), care are scopul de a asigura dezvoltarea coordonată şi managementul apei, terenului şi a resurselor aflate în raport cu ele prin maximizarea bunăstării economice şi sociale fără a compromite durabilitatea sistemelor vitale ale mediului. GWP promovează IWRM prin crearea de forumuri la nivel global, regional şi naţional, menite să susţină factorii implicaţi în implementarea practică a IWRM. Guvernarea Parteneriatului include şi Comitetul Tehnic (TEC), un grup de profesionişti recunoscuţi internaţional şi de oameni de ştiinţă calificaţi în diferite domenii ale gospodăririi apei. Acest comitet, ai cărui membri vin din diferite regiuni ale lumii, oferă suport tehnic şi sfaturi pentru celelalte ramuri ale guvernării şi pentru Parteneriat ca un întreg. Comitetul Tehnic a fost însărcinat cu dezvoltarea unui cadru analitic pentru sectorul apei şi cu propunerea de acţiuni care să promoveze un management durabil al resurselor de apă. Comitetul Tehnic menţine şi deschide un canal cu Parteneriatele Regioanle de Apă (RWP-uri) din toată lumea, pentru a înlesni aplicarea la nivel regional şi naţional a IWRM. Adoptarea şi aplicarea IWRM la nivel mondial necesită schimbarea felului în care afacerea este condusă de către comunitatea internaţională a resurselor de apă, în mod particular modul în care sunt făcute investiţiile. Pentru a efectua schimbările de natură şi de scop sunt necesare noi modalităţi de adresare a aspectelor globale, regionale şi conceptuale şi noi agende ale acţiunilor de implementare. Aceste serii, publicate de Secretariatul Global GWP din Stockholm au fost create pentru a disemina documentele scrise şi întocmite de către Comitetul Tehnic pentru a adresa agenda conceptuală. A se vedea în spatele coperții lista publicațiilor din această serie. Parteneriatul Global al Apei (GWP) PO Box 24177 SE-104 51 Stockholm, Suedia Phone: +46 8 1213 8600 E-mail: [email protected] Websites: www.gwp.org, www.gwptoolbox.org

Guvernarea Apelor Subterane şi Agricultura Irigată

PARTENERIATUL GLOBAL AL APEI

Guvernarea Apelor Subterane şi Agricultura Irigată 2

© Parteneriatul Global al Apei Toate drepturile sunt rezevate. Printat de Elanders 2014. Această publicație este proprietatea Parteneriatului Global al Apei (GWP) și este protejată prin legile de proprietate intelectuală. Fragmente din acest text pot fi reproduse în scopuri educaționale sau non-comerciale fără permisiunea prealabilă a GWP, cu condiția ca sursa să fie recunoscută, cu precizarea numelui complet al raportului și cu condiția ca fragmentele să nu fie utilizate în context derutant. Utilizarea acestei publicaţii nu este permisă în scopul revinderii sau altor scopuri comerciale. Rezultatele, interpretările şi concluziile exprimate în această publicaţie sunt în întregime ale autorului/autorilor şi nu pot fi atribuite Parteneriatului Global al Apei. ISSN: 1652-5396 ISBN: 978-91-87823-06-0



Guvernarea Apelor Subterane şi

Agricultura Irigată

De Tushaar Shah

Publicat de Parteneriatul Global al Apei

TEC DOCUMENTE INFORMATIVE NR. 19



PREFAŢĂ

Irigarea apelor subterane s-a dezvoltat rapid în ultimii 50 de ani și acum

reprezintă peste o treime din suprafața irigată din lume. Reprezintă o contribuție

majoră privind securitatea apei și alimentară pentru multe milioane de oameni

săraci din întreaga lume. Apele subterane ies la iveală ca o resursă strategică, nu

numai în multe țări aride și semi-aride, dar, de asemenea, şi în ţările cu climat

umed, datorită capacităţii sale de a sprijini utilizarea intensivă a terenurilor,

precum și agriculturii de valoare mare. Ca urmare, guvernarea eficientă a apelor

subterane este o provocare critică și urgentă. Dar datorită complexităţii,

variabilităţii şi nesiguranţei sistemelor înconjurătoare ale apelor subterane, acestea

s-au dovedit mult mai puțin susceptibile la o guvernare eficientă decât alte sisteme

de resurse naturale.

Această carte a GWP – Documente Informative este unică. Aceasta oferă o

imagine de ansamblu excelentă a economiei globale a apelor subterane și

evaluează oportunitățile pe care apele subterane le oferă pentru agricultura irigată

și, de asemenea, riscurile pe care le ridică pentru diminuarea și degradarea

sistemelor acvifere. Se analizează în mod critic diferitele abordări pe care diferite

țări le-au adoptat pentru guvernarea apelor subterane și se evaluează

aplicabilitatea lor la scară mare pentru „hotspot-urile” apelor subterane la nivel

mondial, în cazul în care necesitatea de a promova utilizarea responsabilă și

gospodărirea apelor subterane este urgentă și importantă pentru productivitate,

echitate și durabilitate.

Această revizuire demonstrează că acest context este esențial pentru găsirea de

soluții și fiecare țară va trebui să dezvolte un regim integrat de guvernare a apelor

subterane oportun propriului set unic de circumstanţe socio-ecologice, economice

și politice. Acesta oferă o abordare în trei etape pentru realizarea unei astfel de



guvernări. Prima etapă se concentrează pe reformarea stimulentelor vicioase. A

doua etapă constă în construirea capacităților de guvernare și de aplicare a

regulilor. Odată ce aceste două etape sunt parcurse, etapa finală constă în

introducerea de diferite instrumente administrative de guvernare încercate și

testate.

Sunt recunoscător autorului, Tushaar Shah, pentru această publicație excelentă.

Mulțumirile mele merg, de asemenea către alţi membri ai Comitetului Tehnic al

GWP și către Stephen Foster, Consilier Principal al GWP, pentru comentariile și

sugestiile lor valoroase în timpul etapelor de redactare.

Dr Mohamed AIT KADI

Președinte, Comitetul Tehnic al GWP



CUPRINS

Prefață Rezumat Apele Subterane şi agricultura la nivel mondial Economia apelor subterane la nivel mondial Semnificaţia economică a irigării cu ape subterane Instrumente de guvernare a apelor subterane Reglementări administrative Instrumente economice Tehnologii de economisire a apei Drepturi de proprietate negociabile şi drepturi salariale Managementul acviferelor comunitare Sporirea rezervei Managementul utilizării conjunctive Instrumente indirecte - stabilirea preţurilor la energie şi raţionalizarea Instrumente indirecte - gestionarea modificărilor de utilizare a terenurilor Experienţe privind guvernarea apelor subterane În SUA În Mexic În Spania În ţările aride În Asia musonică Concluzie: o abordare de urgenţă pentru a guverna apele subterane Bibliografie



Acronime APFMGS – Andhra Pradesh Farmer Managed Groundwater System (Sistemul

Apelor Subterane Manageriat de Fermieri din Andhra Pradesh)

BMDA – Barind Multipurpose Development Authority (Autoritatea

Multifuncţională de Dezvoltare din Barind)

CNA – Comisión Nacional del Agua (Federal Water Agency) (Agentia Federală

de Apa)

COTAS – Comités técnicos de aguas subterráneas (Technical water councils

(Consiliul Tehnic al Apei)

DWR – Division of Water Resources (Divizia Resurselor de Apă)

FAO – Food and Agriculture Organization of the United Nations (Organizaţia

Naţiunilor Unite pentru Hrană şi Agricultură)

GMC – Groundwater monitoring committees (comitetele de monitorizare a apelor

subterane)

GMD – Groundwater management districts (Districtele de Management al Apelor

Subterane)

GWP – Global Water Partnership (Parteneriatul Global al Apei)

HUN – Hydrological unit network (Reţeaua de Unităţi Hidrologice)

IBIS – Indus Basin Irrigation System (Sistemul de Irigare pentru Bazinul Indus)

IGUCA – Intensive groundwater use control areas (Zonele de control pentru

utilizarea intensivă a apelor subterane)

IWMI – International Water Management Institute (Institutul Internaţional de

Management al Apei)

KWAA – Kansas Water Appropriation Act (Legea pentru Alocarea Apei din

Kansas)

MENA – Middle East and North Africa (Orientul Mijlociu şi Africa de Nord)

MT – Metric tonne (Tonă metrică)

RBA – River Basin Authority (Confederacions Hidrograficas)(Autoritatea

Bazinelor Hidrografice)

WfW – Working for Water (Lucrând penru Apă)

USGS – United States Geological Survey (Expertiza Geologică a Staelor Unite)



REZUMAT

rigarea bazată pe apele subterane a crescut rapid în ultimii 50

de ani şi acum alimentează peste o treime din suprafaţa irigată

din lume. Aproximativ 70% din acestea sunt în Asia, unde

irigarea cu ape subterane reprezintă o contribuție substanțială

pentru agricultură și siguranța alimentară, de asemenea, a scos multe milioane de

gospodării din sărăcie. Se poate stabiliza agricultura la scară mică prin limitarea

secetelor, intensificarea culturilor și permiterea agricultorilor de a-și diversifica și

accesa piețele pentru recoltele de mare valoare, care necesită pe tot parcursul

anului un control al apei pentru fermă. Ca rezultat, Bangladesh este acum un

exportator net de orez, iar Vietnam este unul dintre cei mai mari exportatori de

piper și cafea robusta. În India, familiile care deţin puţuri şi-au crescut substanțial

veniturile din vânzarea de lapte, ouă, pui și creșterea animalelor.

Creșterea irigării bazate pe apele subterane descinde din evoluțiile inovatoare în

ceea ce priveşte puţul de aspirare şi tehnologia de pompare din anii 1950. În mod

tradițional, utilizarea apelor subterane a fost gândită să se limiteze la regiunile

aride și la acviferele aluvionare de mică adâncime reîncărcabile, cum ar fi bazinul

hidrografic Ganga. Dar s-a răspândit rapid în țările mai umede din Asia și în

zonele stâncoase din Peninsula India și nordul și estul Sri Lanka, unde depozitele

de acvifere și producţiile sunt mici. Dezvoltarea a atins punctul culminant în

prezent în Mexic, Spania, Africa de Nord și SUA. Se începe cu nivelul normal în

Asia de Sud, unde dezvoltarea este condusă mai mult de creșterea presiunii

populației decât de deficitul de apă. În Africa sub-Sahariană, sud-estul Asiei (în

Indonezia, Vietnam, Laos, Myanmar și Cambodgia) şi America Latină utilizarea

apelor subterane reprezintă doar începutul pentru dezvoltare.

Dar acest succes este construit pe baza unui potenţial eşec. Spre deosebire de

majoritatea sistemelor de irigare din sectorul public, cele mai multe sisteme de

irigare bazate pe apele subterane sunt deţinute de sectorul privat sau neoficial și

I



este în mare parte nereglementat. Există deja dovezi în multe țări privind creșterea

exploatării excesive și daunele ireparabile de mediu pentru acvifere. Fântânile de

adâncime mică seacă, costurile de pompare cresc, zonele umede se usucă,

cursurile de apă și fluxurile râurilor se micşorează, iar contaminarea creşte, care,

de asemenea, amenință sursele de apă potabilă. Astfel, preocupările sunt în

creștere în ceea ce priveşte sustenabilitatea pe termen lung a acestei resurse de

care mulți oameni au ajuns să depindă.

Nu există un raspuns simplu la această problemă și fiecare țară se confruntă cu un

amestec unic și complex de circumstanţe hidro-geologice și socio-ecologice care

determină calea unei națiuni către dezvoltarea durabilă a apelor subterane. În

astfel de circumstanțe, uitându-ne la modul în care alții tratează această problemă

poate fi o sursă neprețuită de sprijin. Dar preocuparea este necesară atunci când

ideile sunt transferate de la o situație la alta.

Această lucrare revizuieşte acest organism de dezvoltare de experiență dovedită,

oferă o imagine de ansamblu a economiei apelor subterane mondiale și evaluează

oportunitățile de irigare bazate pe apele subterane și riscurile la care se expun

sistemele acvifere. Această lucrare analizează diferite abordări pentru guvernarea

apelor subterane și examinează aplicarea lor mai largă pentru „hotspot-urile”

apelor subterane la nivel mondia,l în cazul în care nevoia pentru utilizarea

responsabilă şi gospodărirea apelor subterane este urgentă și esenţială pentru

productivitate, echitate și durabilitate. Mai multe studii de caz ilustrează

elementele locale de acţionare şi inovațiile instituționale.

Apele subterane s-au dovedit a fi mereu dificil de gospodărit. „Cele mai bune

practici” de management au evoluat în mare măsură în țările industrializate, cum

ar fi Australia, Italia, Spania, Mexic și SUA, care au resurse științifice și

capacități instituționale. Dar în ultimii 20 de ani, aceste „modele de guvernare a

apelor subterane” au fost recomandate ca soluții „blueprint” pentru țările cu

venituri mici fără a avea prea mult în vedere diferențele mari în contexte. Multe



au preluat diferite instrumente legislative și administrative, dar rezultatele de până

acum sunt amestecate și cele mai multe țări au acordat puțină atenție aplicării

normelor în rândul comunităților de fermieri.

O trecere în revistă a diferitelor „modele de guvernare a apelor subterane”

sugerează că în timp ce fiecare are valoare, nimeni nu poate pretinde că au realizat

utilizarea durabilă a apelor subterane. Mai mult decât atât, există puține dovezi

care să sugereze că modelele cu care se lucrează în SUA sau Australia vor fi

utilizate şi în țările cu venituri mici, cum ar fi Bangladesh, Myanmar și Pakistan.

Ceea ce este clar, însă, este faptul că mediul socio-ecologic și politic este critic în

determinarea elementelor unui regim de guvernare adecvat al apelor subterane.

Ceea ce este de asemenea clar este că nu există „un cel mai bun mod” de a

organiza și conduce economia țărilor din punctul de vedere al irigării susţinute de

ape subterane, pur și simplu din cauza numeroaselor circumstanțe socio-

economice și politice diferite care există. Guvernarea apelor subterane, prin

urmare, se referă mai puțin la apele subterane și acvifere şi mai mult la sistemele

sociale, etapă de evoluție economică și organizare politică a societății. Guvernarea

irigării susţinute de apele subterane în Asia de Sud este deosebit de complexă,

deoarece implică servirea mai multor milioane de mici deţinători, fermieri din

sectorul privat.

Acest lucru explică de ce multe ţări aleg diferite instrumente politice pentru a

guverna economiile privind apele lor subterane. În Mexic și SUA, doar o mică

parte a populației depinde de apele subterane pentru mijloacele lor de trai și astfel

guvernele consideră că este mai ușor să impună un regim de reglementare rigid. În

Asia de Sud, deși, în cazul în care mai mult de jumătate din populație depinde în

mod direct sau indirect de apele subterane, conducerea politică și administrativă

sunt reticente în a legifera și a introduce măsuri de reglementare dure. În China,

structurile puternice ale autorităților locale permit funcționarilor să experimenteze



proceduri administrative pilot într-un mod pe care Pakistanul, care nu are astfel de

structuri de guvernare a satelor, ar găsi greu să-l imite.

Dar multe țări încă ajustează politici perverse și contradictorii, de multe ori din

motive politice, cum ar fi o aripă de guvernare care oferă subvenții pentru

agricultori pentru a face profitabilă extragerea apelor subterane în timp ce altă

aripă de guvernare spune că utilizarea apelor subterane pentru irigare trebuie să

fie redusă.

Această revizuire subliniază inutilitatea de a recomanda oricare cale ca cea mai

bună cale de a realiza sustenabilitatea apelor subterane. Mai degrabă oferă o

abordare în trei etape pentru dezvoltarea unui regim de guvernare integrată a

apelor subterane care se potrivește bine cu realitatea hidro-geologiceă și socio-

ecologică a națiunii. Prima etapă se concentrează pe reforma subvențiilor vicioase

și politicilor care exacerbează epuizarea și deteriorarea resurselor și caută abordări

indirecte pentru schimbare. Există exemple bune în acest sens în Barind din

Bangladesh și în Gujarat din India. A doua etapă constă în construirea

capacităților de guvernare și de aplicare a reglementărilor, atât în agențiile

guvernamentale cât și în comunități. Etapa finală constă în introducerea diferitelor

instrumente administrative, precum cele descrise în acest document. Dar prima și

a doua etapă trebuie să fie finalizate înainte ca acest lucru să se facă. Luarea în

calcul a împrejurărilor legate de aprobare şi interzicere este esențială pentru

această etapă. Ce se potriveşte Chinei poate să nu fie adecvat pentru Nepal sau

Pakistan, iar elaborarea regimului instituțional de gospodărire a apelor subterane

în Kansas ar putea fi prea costisitoare pentru India.



APELE SUBTERANE ŞI AGRICULTURA LA NIVEL MONDIAL

reșterea rapidă în utilizarea apelor subterane este un aspect

central al povestei apei din lume. Puțurile de mică adâncime

și dispozitivele de ridicare conduse de mușchi au fost folosite

în multe părți ale lumii timp de secole. În India Britanică

(care astăzi include Bangladesh, India și Pakistan) puțurile de mică adâncime au

reprezentat mai mult de 30% din terenurile irigate încă din 1903, când doar 14%

din zona cultivată era irigată1. Apele subterane sunt, de asemenea, principala sursă

de apă menajeră în orașe și sate. Amprenta orașelor asupra apelor subterane crește

direct proporţional cu creșterea densității populației până se ajunge la un prag

dincolo de care orașele sunt obligate să se aprovizioneze cu apă din rezervoare și

acvifere îndepărtate. Cu toate acestea, agricultura este de departe cel mai mare

utilizator de apă subterană și aşa cum orașele se dezvoltă, agricultura se aşteaptă

să reducăapele subterane pentru servirea cererii urbane și alte utilizări de mare

valoare. Agricultura va trebui să producă mai multe alimente, fibre, precum și

mijloace de trai cu mai puţină apă și astfel provocarea în viitor va fi intensificarea

productivității agricole bazate pe apele subterane.

Din 1950, datorită apariției fântinilor tubulare şi tehnologiei de accesibile,

utilizarea în agricultură a apelor subterane a crescut semnificativ în multe regiuni

aride, semi-aride și chiar umede ale lumii. În Spania, între 1960 și 2000

consumului anual de apă subterană a crescut de la 2 la 6 km3 km3 înainte de a se

stabiliza (Martinez-Cortina și Hernandez-Mora, 2003). În Statele Unite ale

Americii, puțurile de irigare au crescut de la 17.000 în 1900 la 407,000 în 20102.

Irigarea cu ape subterane a crescut de la 23 procente din suprafața totală irigată în

1950 la 42 procente în 20003. În subcontinentul indian, utilizarea anuală a apelor

1 http://dsal.uchicago.edu/statistics/1894_excel (tabel 119) Accesat la 11 Septembrie 2013 2 http://www.ngwa.org/Fundamentals/use/Pages/Groundwater-facts.aspx Accesat la 5 Mai 2014 3 http://water.usgs.gov/ pubs/circ/2004/circ1268/ Accesat la 11 Septembrie 2013

C



subterane a crescut de la aproximativ 10-20 km3 înainte de 1950 la 240-260 km3

în 2009 (Shah, 2009).

Datele privind utilizarea apelor subterane sunt limitate; Cc toate acestea, Figura 1

prezintă o distribuţie a traiectoriilor probabile de creștere în utilizarea apelor

subterane în țările selectate (Shah, 2009). În SUA, Spania, Mexic și țările nord-

Africane, cum ar fi Maroc și Tunisia, consumul total de apă subterană a atins

punctul culminant în anii 1980. În Asia de Sud și câmpiile din nordul Chinei,

tendinţa ascendentă a început în anii 1970 și s-a stabilizat de-abia în 2014. Un al

treilea val de creștere al irigării cu ape subterane are loc acum în multe părți ale

Africii sub-Sahariane și în unele țări din Asia de Sud și de Sud-Est, cum ar fi

Cambodgia, Indonezia, Vietnam, Laos, Myanmar şi Sri Lanka (Barker și Molle,

2002; Giordano, 2006; Shah, 2009).

Figura 1: Tendinţa de creştere a utilizării globale a apelor subterane



FAO estimează că mai mult de o treime din suprafaţa mondială irigată de 303

milioane ha este deservită de apă subterană; peste 70% din această suprafaţă este

în Asia (Tabelul 1). Aceste estimări se bazează pe datele furnizate de guvernele

țărilor membre. Dar guvernele adesea subestimează irigarea cu apele subterane. În

Asia de Sud, este cunoscut faptul că zonele irigate cu ape subterane sunt serios

subestimate, iar zonele irigate cu ape de suprafaţă sunt serios supraestimate. De

exemplu, recensământul din 2006-2007 al structurilor minore de irigare realizat

de către guvernul Indiei a arătat peste 60 de milioane de ha irigate care utilizează

ape subterane în India. În China, o altă mare ţară care irigă cu ape subterane,

estimările zonelor irigate cu ape subterane sunt în mod constant revizuite (Shah,

2009). Aceste date sugerează că zona irigată cu ape subterane din Asia este

semnificativ mai mare decât estimările realizate de FAO. În mare parte din Africa,

de asemenea, irigarea neoficială cu ape subterane este în plină expansiune în timp

ce mai multe sisteme publice de irigare sunt stagnante (Giordano, 2006).

Concluzia este că, în ceea ce privește zona irigată, apele subterane sunt probabil

mai importante în agricultura globală de astăzi decât datele oficiale pe care le

sigerează FAO.

Tabel 1. Suprafaţa echipată pentru irigare cu ape subterane Suprafaţa

totală irigată

(000 ha)

Suprafaţa irigată

cu ape subterane

(000 ha)

Suprafaţa apelor

subterane

(% din total)

Suprafaţa mondială

irigatăcu ape subterane

(% din total)

Mondial 300895 112936 37,5 100

Africa 13576 2506 18,5 2,3

America 48904 21548 44,1 19,3

Asia 211796 80582 38,0 70,8

Europa 22652 7350 32,4 6,6

Oceania 3967 950 23,9 0,8

Sursa: Siebert et al., 2010



ECONOMIA APELOR SUBTERANE LA NIVEL MONDIAL

n timp ce la nivel global, utilizarea apelor subterane în

agricultură este în creștere, elementele de creștere diferă de la

un loc la altul cu diferite implicații pentru productivitatea

resurselor și regimurile de guvernare. Evoluțiile recente ale

apelor subterane au demolat convingerea care a persistat mult timp, conform

căreia irigarea cu ape subterane s-ar intensifica doar în regiuni aride sau semi-

aride, cum ar fi California, Spania şi câmpiile din China de Nord, care, cu

excepția deficitului de precipitații și apelor de suprafață, au condiții agroclimatice

ideale. Dar irigarea cu apele subterane în plină expansiune din Bangladesh-ul

umed, estul Indiei, regiunea Terai din Nepal, Myanmar și Vietnam, sugerează că

aceasta are prea puțin de-a face cu aspectele privind precipitațiile și apele de

suprafață. De asemenea, s-a crezut că irigarea intensivă cu ape subterane a fost

durabilă doar în acvifere aluvionare, care în mod constant sunt reîncărcate de

inundații (de exemplu, bazinul Gange) sau scurgerile din irigațiile cu canale (de

exemplu, Sistemul de Irigare al Bazinului Indus) și nu în acviferele din zonele cu

roci dure depozitare şi debit redus. Dar expansiunea rapidă a irigării cu ape

subterane în India peninsulară cu roci dure și în nordul și estul Sri Lanka a

demonstrat că acest punct de vedere nu mai este valabil. Henry Vaux, un

economist american al apelor subterane, a susținut că în Statele Unite ale Americii

„epuizarea susținută a surselor de apă freatică se autolimitează” deoarece

creșterea costurilor de pompare ar face utilizarea apelor subterane nesustenabilă

din punct de vedere economic. Dar, în Bangladesh, India, Iordania, Mexic, Maroc

și Arabia Saudită, fermierii s-au organizat în grupuri puternice de interes politic și

au extras subvenții de energie pentru pomparea apelor subterane (Shah, 2009).

Irigarea cu ape subterane în general a crescut și s-a schimbat în conformitate cu

schimbarea socio-ecologică.

Î



Există patru socio-ecologii ale apelor subterane recunoscute – sisteme agrare

aride, sisteme agricole industriale, sisteme agricole intensive la scară mică şi

pastoralism agrar extensiv susţinut de apele subterane (Figura 2 și Tabelul 2).

Acestea diferă din punct de vedere al caracteristicilor hidro-climatice și

demografice, modurile de utilizare a terenurilor, organizarea agriculturii, precum

și importanța relativă a agriculturii irigate și alimentate de precipitații. De

asemenea, sunt diferiţi factori de creștere și natura și nivelul de interes al acestor

societăți în agricultura lor irigată cu ape subterane.

Figura 2: Socio-ecologiile apelor subterane în agricultură

Tabel 2. Tipologia socio-ecologiilor utilizării apelor subterane în agricultură Sisteme agricole

aride Agricultură industrială

Mici exploatații agricole intensive

Pastoralism extensiv

Iordania, Iran California, Australia

Asia de Sud, China de Nord

Africa sud-Sahariană

Suprafeţe deservite de ape subterane

6 milioane ha irigate

~ 15 milioane ha irigate

> 70-100 milioane ha irigate

> 500 milioane ha păşuni

Numărul de fermieri/km2 de

40-50 < 1–5 300–800 10–20



terenuri agricole Suprafeţe cultivate (% din suprafaţa geografică)

1–5 5–15 40–60 5–15

Suprafaţa irigată (% din suprafaţa cultivată)

30–90 2–15 40–70 ~5

Suprafaţa irigată cu ape subterane (% din suprafaţa geografică)

0.1–0.4 0.001–1.5 5–25 < 0.001

Factorul de utilizare a apelor subterane în agricultură

Doar sursa Crearea de belşug

Diversificarea intensivă

Stoc pentru adăpare

Contribuţia apelor subterane la reducerea sărăciei

Redusă Foarte redusă Foarte mare Mare

Sursa: adaptare după Shah, 2009, p. 54

În zonele aride din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (MENA), deficitul de apă

este factorul cheie al irigării cu ape subterane. Provocarea atinge aici un echilibru

între nevoile prezente versus viitoare și utilizarea în irigare versus urbană a ceea

ce este cea mai mare parte a apelor subterane non-regenerabile. În țările

industrializate, cum ar fi Australia, Italia, Spania, Mexic și SUA apele subterane

în unele zone suferă de epuizare, precum și poluarea din agricultură, dar acestea

sprijină agricultura pentru export de mare valoare. Aceste țări aduc împreună

vaste resurse financiare și științifice și capacități instituționale pentru

managementul agricol al apelor subterane; ca urmare, reprezintă aici faptul că o

mare parte din baza actuală de cunoștințe științifice şi instituționale pentru

managementul apelor subterane a evoluat și a fost testată. În Africa sub-Sahariană

şi America Latină, utilizarea agro-pastorală a apelor subterane este redusă, atât în

ceea ce priveşte potențialul disponibil (cunoscut) absolut cât și realtiv. Cu toate

acestea, în ambele regiuni, apele subterane sunt din ce în ce mai mult folosite

pentru a sprijini agricultura comercială, agricultura la scară mică necesară

mijloacelor de trai și economia referitoare la animale (Shah et al., 2013).



Toate aceste regiuni se confruntă cu provocări de guvernare în realizarea utilizării

durabile a acviferelor. Această provocare este mult mai complexă și copleșitoare

în Asia musonică, unde apele subterane sunt folosite pentru agricultura intensivă

de către micii proprietari. Creșterea explozivă a irigării cu ape subterane în Asia

de Sud și China este condusă nu atât de mult de deficitul de apă, ci de creșterea

implacabilă a presiunii populației, care a condus micii agricultori să-și intensifice

utilizarea terenurilor și să-şi protejeze mijloacele lor de trai. India, Pakistan,

Bangladesh, Nepal şi China reprezintă mai mult de 70% din devierea anuală

globală a apelor subterane de aproximativ 1.000 km3; și reprezintă aici că unele

dintre cele mai grave consecințe ale extragerii excesive a apelor subterane sunt

vizibile. Creșterea irigării „atomiste prin purjarea apei” prin intermediul a

milioane de proprietari privați de fântâni tubulare definește provocarea de

gestionare a resurselor. Factorii de aprovizionare, cum ar fi subvențiile de la

guvern pentru pompe și electricitate, au contribuit la promovarea intensivă a

irigării cu ape subterane. Dar, fără îndoială, factorul primar al expansiunii este

creșterea presiunii populației asupra terenurilor agricole, care a făcut din

diversificarea intensivă o condiție prealabilă pentru subzistenţa micilor fermieri –

ceva puțin probabil să apară în celelalte trei socio-ecologii.

În toate cele patru socio-ecologii ale apelor subterane, intensificarea utilizării

apelor subterane are multe impacte de mediu și economice la scară mare. Acolo

unde există agricultură intensivă a micilor proprietari aceste efecte sunt standard

mai degrabă decât excepție și acoperă suprafețe mari. Cel mai comun rezultat este

epuizarea acviferelor aluvionare și din zonele cu rocă dură şi care se situează sub

nivelurile apelor subterane. Acest lucru duce la secarea puţurilor puţin adânci, iar

utilizatorii care împart același acvifer trebuie să concureze pentru a adânci

fântânile lor, interferând unul cu celălalt, dacă acestea sunt aproape, iar costurile

de pompare cresc. Pe măsură ce nivelurile apelor subterane scad, există dovezi ale

impactului la scară mare deoarece zonele umede seacă, debitul cursurilor de apă

scade, producându-se o salinizare secundară. În unele cazuri, acest lucru crește

concentrațiile contaminanților geogenici, cum ar fi fluorurile, arsenic, precum și



nitrați în apele subterane pe care mulți oameni le folosesc netratate, ca principala

lor sursă de apă potabilă. Fluorurile ies în evidenţă ca un risc major pentru

sănătatea publică în zonele mari din Asia de Sud, China și Africa sub-Sahariană.

Toate aceste aspecte pun în relief nevoia urgentă pentru regimuri eficiente de

guvernare a apelor subterane care minimizează aceste condiții adverse în același

timp, susținând beneficiile masive ale reducerii sărăciei pe care apele subterane

le-a produs în Asia.



SEMNIFICAŢIA ECONOMICĂ A IRIGĂRII CU APE

SUBTERANE

vântul în irigarea cu ape subterane este rezultatul unei

puternice „creşteri a cererii” din partea fermierilor datorită

valorii adăugate semnificative pe care apele subterane o oferă

agriculturii fără irigare şi cu irigare cu apele de suprafaţă.

Valoarea adăugată provine din „efectul său de stabilizare” (Tsur, 1990), „efectul

de intensificare” și „efectul de diversificare”.

Efectul de stabilizare reprezintă rolul de tampon al apelor subterane în timpul

secetei și intervalelor uscate când rezervele de suprafață seacă. Efectul de

intensificare, important în sistemele agricole ale micilor proprietari din Asia și

Africa sub-Sahariană, se referă la capacitatea utilizatorilor de apă subterană de a

intensifica utilizarea terenurilor prin cultivarea a două, trei sau mai multe culturi

în fiecare an. Efectul de diversificare se referă la micii proprietari care au

posibilitatea de a accesa piețele de valoare mare sau de a exporta culturi care

necesită controlul apei pe tot parcursul anului la fermă, care oferă puțuri de apă

subterană. Toate aceste efecte joacă un rol în majoritatea țărilor. În Asia de Sud și

China, valoarea economică a irigării cu ape subterane provine de la intensificarea

utilizării terenurilor (Shah, 2009). În Bangladesh, irigarea cu ape subterane a

permis o cultură suplimentară de orez înaintea verii (boro) ce urmează să crească,

care a transformat țara de la un importator de alimente perene într-un exportator

de orez (Palmer-Jones, 1999). În multe țări din sudul și sud-estul Asiei, irigarea cu

ape subterane a făcut posibilă o nouă cultură în sezonul uscat, mai ales legume

pentru piață (Barker și Molle, 2002). Vietnam a devenit cel mai mare exportator

de piper și cafea robusta prin irigarea cu ape subterane (Zhu et al., 2007). În India,

o anchetă realizată în 2004 la peste 17.000 de fermieri a arătat că, în comparație

cu alții, inclusiv irigatorii cu apă de suprafață, gospodăriile cu fântâni au avut, în

medie peste 35% intensitatea utilizării terenului şi 35% mai multe vaci de lapte și

A



bivoli. Gospodăriile proprietare au obţinut 61% venituri mai mari din vânzarea de

lapte și ouă și 86% mai mult din vânzarea de pui și de animale, comparativ cu cei

care nu au fântâni proprii.

Irigarea cu apele subterane este importanta din punct de vedere economic în multe

țări cu venituri mari. În SUA, 67 procente din extragerile de apă subterană sunt

folosite pentru irigare și constituie mai mult de 40 procente din totalul rezervei de

apă pentru irigare. Acviferul Ogalalla, care reprezintă o treime din agricultura

irigată a SUA, este estimat să producă 20 miliarde dolari/an în alimente și fibre4.

În 2004, valoarea anuală totală a proiectului de ape subterane (pentru agricultură

și alte sectoare) din SUA a fost evaluat la 20,9 miliarde dolari5. În 2013, în

Australia, valoarea economică anuală estimată a proiectului de ape subterane a

fost de 3,85 miliarde dolari. Cele 3,47 miliarde dolari din irigare au contribuit la

cele 6,4 miliarde dolari pentru PIB (Centrul Național de Cercetare și Formare

pentru Apelor Subterane, 2013).

Apele subterane sunt în general asociate cu cultivarea recoltelor de valoare mare

pentru piață. În China, un sondaj la scară mare a agricultorilor a constatat că apa

subterană este o sursă majoră de irigare pentru culturile destinate vânzării,

reprezentând 70% din recolta de bumbac, 62% din recolta de ulei şi 67% din

recolta de legume (Wang et al., 2009). Valoarea adăugată a agriculturii din

utilizarea apelor subterane este cel mai bine demonstrată în țările mediteraneene.

În Andaluzia, Spania, utilizatorii de apă subterană au aplicat mai puțină apă la

hectar, comparativ cu irigatorii care folosesc ape de suprafaţă - 3.900 m3 vs. 5.000

m3. Ei au realizat o productivitate brută mai mare a apei – 3,24 dolari/m3 vs. 0,97

dolari, iar valoarea producției agricole a crescut pe metru cub de apă – 9,94 dolari

in raport cu 4,6 dolari (Hernandez-Mora et al., 2010). Un alt studiu în Spania din

2006 a susținut că productivitatea apelor subterane poate fi la fel de mare ca 5,52

4 http://www.ngwa.org/Fundamentals/use/Pages/Groundwater-facts.aspx 5 http://water.epa.gov/action/importanceofwater/upload/21-Uddameri.pdf



dolari/m3 pentru ardei și roșii, comparativ cu 0,28 dolari/m3 pentru culturile de

câmp, cum ar fi porumb, floarea soarelui și cereale (Garrido et al., 2006). Munca

poate fi de 300 de zile-om/ha pentru culturile de export irigate cu ape subterane și

valoarea brută a producţiei la fel de mare ca 55.000 dolari/ha pentru căpșunile și

citricele irigate. Mulţi producători de seră spanioli generează mai mult de 95.000

dolari/ha din producția de tomate irigate cu ape subterane (Ramon Llamas,

comunicare personală).

În 2008, agricultorii din Valea Râului Iordan au obținut venituri nete din

agricultura irigată cu ape subterane de până la 14000-16000 dolari/ ha (Venot și

Molle, 2008). În Maroc, zona irigată de ape subterane este doar peste o treime din

suprafața supusă irigării, dar contribuie aproape 75% din exporturile țării de livezi

și culturi de legume de mare valoare. Acestea sunt expediate în mare parte către

Uniunea Europeană și reprezintă mai mult de jumătate din valoarea adăugată

totală din toate sursele de irigare (FAO, 2009a). Cu toate acestea, 80% din

producția de legume și fructe din Maroc provine din zonele unde nivelurile apelor

subterane sunt în scădere la 2-3 metri pe an (Ait Kadi, comunicare personală,

2013).

Productivitatea economică mai mare a apelor subterane în agricultură se

convertește ușor în evaluarea mai mare de piață a terenurilor irigate cu ape

subterane. Fermierii din Statele Unite ale Americii la începutul anilor 1970, au

constatat că accesul la irigarea cu ape subterane a crescut valoarea terenurilor de

la 187 dolari/ha la 415-427 dolari/ha (Lee și Bagley, 1973). În Spania, accesul la

drepturi privind apele subterane multiplică valoarea terenului cu un factor de 1,5

pentru podgorii și 2 pentru măslini, reprezentând o valoare implicită a apelor

subterane de 2,8-5,5 dolari/m3 (Garrido et al., 2006). Un studiu anterior a susținut

că Spania avea nevoie de 50.000 m3 de ape de suprafață pentru a crea un loc de

muncă la ferma de orez sau bumbac, dar numai 5.000 m3 de ape subterane pentru

acelaşi lucru în agricultura de seră pentru export (Corominas, 2004).



Disponibilitatea apelor subterane poate adăuga valoare terenurilor agricole, dar

epuizarea sau deteriorarea poate ţine departe această valoare. Irigarea cu ape

subterane vizavi de Câmpiile Înalte de deasupra acviferului Ogallala din SUA a

schimbat terenul de la productivitatea agricolă marginală de la începutul secolului

20 într-una din zonele cele mai productive din lume. Dar epuizarea neverificată a

apelor subterane de-a lungul secolului trecut - estimată la 800 de miliarde m3 –

ridică acum întrebări cu privire la sustenabilitatea agriculturii (Konikow, 2011).

Hornbeck și Keskin (2011) au comparat valorile terenurilor în districtele Ogallala

cu districtele învecinate și au estimat că epuizarea susținută a acviferului a redus

valorile capitalizate ale terenurilor de la 26 miliarde dolari în 1974 la 9 miliarde

dolari în 2002.

Figura 3 oferă o „imagine” generală a economiilor proeminente ale irigării cu ape

subterane, bazate pe estimări ale proporției populației dependente de irigarea cu

apă subterană pentru mijloacele lor de trai, volumul anual de ape subterane

utilizate, precum și valoarea producției din agricultura irigată cu a ape subterane

(în dolari) realizată pe metru cub de apă.

Există trei grupuri distincte. În primul grup sunt multe țări in curs de dezvoltare

cu venituri mici (cum ar fi India) unde produsul de valoare marginală al apelor

subterane este modest, dar aceasta este baza mijloacelor de trai pentru o mare

parte a populației. Al doilea grup cuprinde regiuni (cum ar fi California, Maroc și

Spania), unde productivitate de valoare a apelor subterane este mare, iar irigarea

cu ape subterane continuă deoarece are un impact mare asupra veniturilor agricole

comerciale şi asupra exporturilor agricole. Al treilea grup include regiuni (ca

Iordania) unde apele subterane sunt de multe ori singura sursă de irigare. Această

dinamică economică este esențială pentru succesul în declanșarea participării

fermierilor la managementul durabil al acviferelor. Intervenţiile tehnice care nu au

avut succesc pentru a factoriza această dinamică vor avea puține șanse de succes.



Figura 3. Economiile proeminente ale irigării cu ape subterane: Volumul de ape subterane

utilizare (miliarde m3/an), proporţia populației dependente de irigarea cu ape subterane (%); și

valoarea producției din agricultura irigată cu ape subterane (dolari/m3).



INSTRUMENTE DE GUVERNARE A APELOR SUBTERANE

iscursul privind guvernarea apelor subterane la nivel mondial

este un produs al amenințării tot mai mare a deficitului de apă,

care a scos în evidenţă trecerea critică de la modul de

dezvoltare a resurselor la modul de management al resurselor.

Apele subterane s-au dovedit a fi deosebit de dificil de gospodărit în raport cu alte

resurse naturale. Cu toate că în vestul Statelor Unite ale Americii, Spania, Mexic,

precum și alte țări oferă lecții despre cum să se unească regimurile de guvernare a

apelor subterane, nicăieri nu sunt rezultatele pe deplin satisfăcătoare. Astfel,

guvernarea apelor subterane din întreaga lume este încă un lucru în progres.

Parteneriatul Global al Apei (GWP) definește guvernarea apei în termeni foarte

generali ca „gama de sisteme politice, sociale, economice și administrative care

sunt aduse să dezvolte și să gospodărească resursele de apă, precum și să

furnizeze servicii de apă, la diferite niveluri ale societății” (Rogers și Hall, 2003).

Acest punct de vedere recunoaște în mod explicit că sectorul de apă este parte a

dezvoltării mai cuprinzătoare socială, politică și economică și este, prin urmare,

afectat de procesul de luare a deciziilor din afara sectorului de apă6. La nivel

mondial, guvernele au folosit o varietate de instrumente pentru a guverna

utilizarea apelor subterane în scop agricol. Aici vom revizui pe scurt experiențele

cu instrumentele principale de guvernare a apelor subterane, fiecare dintre care

încearcă să influențeze direct acțiunile și comportamentul utilizatorilor.

Reglementări administrative

Guvernele din multe țări, în special Iran, Israel, Oman, Arabia Saudită și țările din

Asia de Sud, au folosit deseori legi și reglementări administrative pentru a

controla proiectul privind apele subterane pentru agricultură. Acestea au

funcţionat atunci când statul este puternic, are capacitate de monitorizare și 6 http://www.watergovernance.org/whatiswatergovernance

D



executare și acolo unde există un număr mic de utilizatori de apă subterană, cum

este în Oman. Cu toate acestea, în altă parte, dispozițiile administrative de

utilizare a apelor subterane în scop agricol au suferit datorită lipsei sprijinului

populaţiei, voinței politice și capacităţii de executare. Un bun exemplu este

Iordania, unde din 1962 încoace guvernul a încercat să reglementeze proiectul

privind apele subterane pentru irigații printr-un program de licențiere a puțurilor

agricole și distribuire pentru fiecare agricultor a unei cote parte de ape subterane.

Cu toate acestea, cotele nu au fost niciodată puse în aplicare (Venot și

Molle,2008). O lege din 2002 a introdus o pedeapsă pentru captările peste cota

parte sancționată, dar care a rămas parţial neexecutată din cauza opoziției

puternice din partea grupurilor de interes al agricultorilor și parţial din cauza

lipsei capacităţii administrative și voinței politice. China, sub Legea Națională a

Apelor din 1988, a încercat să introducă un sistem de autorizări. Cu toate acestea,

un studiu din 2005 a constatat că acestea au rămas neexecutate în cele mai multe

sate (Wang et al., 2009). În țările din Asia de Sud, în special India, un surplus de

legi și reglementări privind apele subterane au rămas pentru zeci de ani

neexecutate (Comisia de Planificare, 2007).

Instrumente economice

Apele subterane reprezintă o resursă comună tipică de proprietate care, în lipsa

unei guvernări adecvate, este predispusă la a întâlni „tragedia bunurilor comune”.

Lăsaţi singuri, extractorii de apă subterană tind să crească abstracția până ce

productivitatea sa marginală privată depășește costul privat marginal de abstracţie.

Dar din moment ce costul social marginal al proiectului privind apa subterană este

mai mare decât costul privat, mult mai multe ape subterane vor fi folosite decât

este oportun din punct de vedere social. Stabilirea prețurilor volumetrice ale

apelor subterane este în general considerată o metodă superioară de promovare a

utilizării eficiente a apelor subterane mai degrabă decât utilizarea constrângerii

sau invocarea exproprierilor. În China, stabilirea prețurilor este importantă pentru

gestionarea cererii urbane de ape subterane. Stabilirea prețurilor funcţionează cel

mai bine atunci când este ușor să măsori și să monitorizezi abstracțiile de ape



subterane; acesta este de obicei cazul în care abstractorii sunt puțini și extinşi și în

cazul în care cultura rezervei de apă măsurată a format rădăcini adânci. Acolo

unde captările de ape subterane sunt mici, numeroase și dispersate, stabilirea

prețurilor apelor subterane devine dificil de administrat fără utilizarea improprie

de forță. Iordania a luptat pentru a pune în aplicare buna stabilire a prețurilor

volumetrice şi metrice pentru cincizeci de ani, chiar dacă au creat o „poliție a

apei”. Prin urmare, în timp ce principiul „stabilirea prețurilor deficitului” ale

apelor subterane este larg acceptat, s-a dovedit a fi dificil de pus în practică în

agricultură, chiar și în țările dezvoltate. Chiar și în sudul Europei, unde utilizarea

apelor subterane pentru irigare este mult mai mare decât în nordul Europei,

contorizarea/monitorizarea individuală a apei subterane captate s-a dovedit a fi

foarte costisitoare și aproape imposibil de a fi implementată (Zoumides și

Zachariadis, 2009).

O metodă practică este de a folosi prețurile la energie ca un surogat pentru

stabilirea prețurilor apelor subterane. Având în vedere că energia electrică

utilizată pentru pomparea apelor subterane este supusă influenței guvernamentale,

este posibil să se descurajeze captarea în exces a apelor subterane prin

manipularea prețurilor la energia electrică. Cu toate acestea, în China, India și

Iran, prețurile la electricitate sunt puternic subvenționate, fie pentru a proteja

mijloacele de subzistență, securitatea alimentară sau ambele. Aceste subvenții

sunt de multe ori primii factori ai captării în exces a apelor subterane. Fermierii

chinezi din multe provincii plătesc doar 25% din ratele normale de energie

electrică pentru pomparea apei (COWI 2013). În Iran, agricultorii plătesc doar

20% din costul real al energiei electrice (FAO 2009b; Soltani și Saboohi 2008).

Mexic oferă agricultorilor o reducere de 20% pentru energia electrică utilizată

pentru pomparea apelor subterane în timpul nopţii. În cele mai multe state

indiene, agricultorii plătesc o rată fixă de energie electrică, indiferent de utilizare,

astfel, costul de pompare marginal al energiei este zero (Shah, 2009). În toate

aceste situații, folosind prețurile la energie ca un surogat pentru prețurile apei



subterane este probabil să se ajungă la o confruntare mult mai rezistentă din

partea fermierilor.

În schimb, în regiunea mediteraneană prețurile la energie sunt mai ușor de

manipulat. Cu toate acestea, ele sunt puțin probabil să aibă un impact prea mare,

cu excepția cazului încare există cute ale terenului, deoarece productivitatea de

valoare pentru irigarea cu ape subterane de la limită este de câteva ori mai mare

decât costul de producție al apelor subterane (Zoumides și Zachariadis 2009). În

Cipru, Italia, Spania, Turcia și chiar Maroc și Iordania, productivitatea de valoare

a apelor subterane este de 1-4 €/m3, ceea ce face ca cererea pentru apele

subterane să fie prea inelastică din punct de vedere al preţului pentru a răspunde la

micile creșteri ale prețului energiei (Garrido et al., 2006). În bazinul hidrografic

Dong Nai din Vietnam o anchetă realizată pentru 397 de irigatori cu apă subterană

a arătat că, pentru pomparea apelor subterane, costul lor mediu de energie a fost

ridicat. Dar, așa cum acesta se prezintă la 3,4-6,6% din costurile totale de

cultivare, era puțin probabil să aibă un impact prea mare asupra pompării (Zhu et

al., 2007); elasticitatea cererii pentru apele subterane cu privire la costurile de

pompare pentru irigare a fost doar 0,38-0,59. Badiani și Jessoe (2010)7, folosind

date de la 372 de districte din India, au constatat că o creştere de 25% a prețului la

energia electrică ar reduce consumul de apă subterană cu doar 1,6-3,3 procente,

rezultând chiar o valoare mai mică a elasticităţii decât cea estimată pentru

Vietnam (Zhu et al., 2007). Cu toate acestea, în Statele Unite ale Americii, în

pânza freatică de sub Câmpiile Înalte, unde apele subterane sunt utilizate pentru

irigarea intensivă a porumbului, lucernei, sorgului, grâului și soia şi pomparea

utilizează subvenţii mari sau gaz natural în mod gratuit, situația este opusă. Aici,

irigarea cu ape subterane a fost foarte sensibilă la costurile de energie. Pfeiffer și

Lin (2013) au estimat că o creștere de 0,01 dolari/1000 BTU a prețului (de

exemplu, 2,6% din prețul mediu al gazelor naturale) ar forța agricultorii să

schimbe modurile lor cultivare și zonele cultivate și să reducă captarea anuală a

7 http://www.researchgate.net/publication/228835889_Electricity_Subsidies_Elections_ Groundwater_Extraction_and_Industrial_Growth_in_India



apelor subterane pe agricultor de peste 127.000 m3 - 63% din cantitatea medie

anuală pompată. Conform acestui studiu, elasticitatea prețului la energie a cererii

pentru ape subterane pentru agricultură în pânza freatică din Câmpiile Înalte este

peste 24!

Tehnologii de economisire a apei

Folosind tehnologii de economisire a apei, cum ar fi apa transportată prin

conducte și micro-irigarea sub presiune pentru a înlocui irigarea din inundații,

sunt cele mai larg acceptate mijloace de promovare a utilizării durabile a apelor

subterane. Avantajul revendicat este că furnizarea apei pe baza cererii la zona de

rădăcină a plantelor poate îmbunătăți eficiența aplicării prin salvarea apei pierdute

la evaporare și percolare asociate cu alte metode. Dacă acestea economisesc ape

subterane în termeni reali la nivel de bazin este un subiect de controverse. La

nivel de bazin, se argumentează că numai apa economisită prin reducerea

evaporării și scurgerilor de la „chiuvete” califică ca o economisire reală și că mult

mai multă micro-irigare produce o economisire puțină reală a apei în acest sens.

Cercetătorii susţin că micro-irigarea furnizează de multe ori acelaşi volum total de

apă în doze mai frecvente, dar mai mici, reducând astfel scurgerile care reduc

refluxurile care pot fi folosite în continuare în aval. Agricultorii folosesc adesea

apa pe care ei o „economisesc” pentru a crește suprafeţele lor irigate și astfel

rezultă că utilizarea tehnologiilor de economisire a apei are un impact redus

asupra reducerii captării în exces a apei subterane de la nivel de bazin. Acest

argument important se inspiră dintr-o dezbatere veche în economie bine-

cunoscută ca Paradoxul lui Jevon8 care susține că tehnologiile de economisire a

energiei finalizează cu realizarea opusului a ceea ce au fost destinate să facă.

Pfeifer și Lin (2013) au analizat datele tablou pentru peste 20.000 de domenii

irigate cu ape subterane din vestul Kansas de la 1996 la 2005 și au concluzionat

că trecerea la o tehnologie mai eficientă de irigare cu picătura a crescut cantitatea

8 Stanley Jevons, un economist din secolul al 19-lea, care a susținut că politicile de economisire a energiei conduc la creșterea consumului de energie. „Este o confuzie de idei pentru a presupune că utilizarea economică a combustibilului este echivalentă cu consumul redus. Foarte dimpotrivă este adevărul.”



de apă subterană consumată9. Inițiativa privind Pânza Freatică Ogallala, care a

redus cu succes tirajul apelor subterane de 1850 milioane de m3 atribuite la 60%

din această economisire pentru conversia terenului irigat la culturi neirigate

(bazate pe precipitaţii) și doar 33 procente la tehnologiile de economisire a apei

(Gollehon și Winston, 2013). În ciuda unei astfel de dovezi intuitiv contrare,

promovarea tehnologiilor de economisire a apei este încă un instrument de

politică populară de guvernare a apelor subterane în China, India, Mexic, Spania

și SUA. Poate fi puţin dezminţită afirmația că micro-irigarea poate economisi

energie și forță de muncă, că poate reduce încărcarea cu sare și că poate

îmbunătăți randamentul și calitatea culturilor. Cu toate acestea, majoritatea

guvernelor au bugete substanțiale pentru a subvenționa adoptarea de micro-irigări,

inspirat mai ales din convingerea larg răspândită că aceasta poate economisi apele

subterane. Acest lucru, în multe cazuri, este reprezentat de frunzele de smochin

utilizat pentru a acoperi politicile dure de management al cererii.

Drepturi de proprietate negociabile şi drepturi salariale

În secolele 18 si 19, ţările din „lumea nouă” precum Australia, Noua Zeelandă şi

Statele Unite ale Americii au utilizat drepturile de proprietate sigure pentru a

încuraja coloniștii să facă investiții private în exploatarea terenului şi apei.

Guvernarea apelor subterane a evoluat de la premisa că utilizatorii, cu ajutorul

instanțelor, pot dezvolta regimuri de auto-guvernare a resurselor de apă cu statul

care oferă un cadru global legal de reglementare și facilitare. Drepturile de

proprietate negociabile în sectorul de apă sunt baza pentru o astfel de auto-

guvernare. Experiența Statelor Unite ale Americii în anii 1990 a dus la

promovarea agresivă a drepturilor negociabile în sectorul apelor subterane ca o

soluție „one-stop” pentru rezolvarea problemelor legate de proasta guvernare a

apelor subterane (Rosegrant și Binswanger, 1994; Rosegrant și Gazmuri, 1995;

Thobani, 1996). Cu toate acestea, impactul acestui lucru nu este deloc clar în SUA

sau în altă parte. Mulți observatori susțin că Kansas, cu guvernare instituțională

9 Vezi http://www.nytimes.com/2013/06/07/us/irrigation-subsidies-leading-to-more-water-use. html?_r=0



bine concepută și Texas, unde apele subterane sunt tratate aproape ca o resursă de

acces liber, ambele supra-exploatează acviferul Ogallala. Consecinţa introducerii

drepturilor negociabile în sectorul de apă în Chile a fost viguros laudată şi

criticată, de asemenea, fără menajamente (Bitran et al., 2014)10. Principiul

drepturilor de proprietate negociabile poate duce la o mai bună alocare a apelor

subterane limitate. Dar descurajarea reală o reprezintă costurile de tranzacționare

aferente executării, care cresc în conformitate cu numărul de utilizatori. Datorită

problemei costurilor de tranzacție, instituțiile apelor subterane din SUA și

Australia scutesc cu atenţie numeroși utilizatori de minimis în scopul de a-i reduce

la niveluri gestionabile.

Dacă India sau China au fost să scutească utilizatorii de minimis pe baza criteriilor

SUA sau australiene, mai mult de 95% din utilizatorii de apă subterană s-ar abate

de la legislație. Cu toate acestea, experiența recentă în unele districte din China cu

privire la utilizarea drepturilor negociabile ca o abordare pentru guvernarea apelor

subterane evocă noi posibilităţi de gândire asupra adaptării acestei abordări pentru

o țară în curs de dezvoltare (Caseta 4).

Caseta1. Guvernarea apelor subterane în Kansas și Texas: două abordări

contrastante Atât Kansas cât și Texas au zone întinse de teren, cunoscute sub numele de Câmpiile Înalte,

suprapuse cu acviferul Ogallala, dar fiecare stat abordează guvernarea apelor subterane în moduri

diferite. Kansas a înființat un regim minuţios pentru managementul instituțional al apelor

subterane în timp ce Texas a adoptat o abordare tip „normă de captură”.

Kansas are trei instituții responsabile de managementul apelor subterane - Divizia Resurselor de

Apă (DWR), Sectoarele de Management al Apelor Subterane (GMD-uri) și Zonele de control al

utilizării intensive apelor subterane (IGUCA). Din 1927, DWR, prin Inginerul Șef, a fost custodele

apelor statului. Până în 1945, au operat după doctrina drepturilor de utilizare rezonabilă a apelor

subterane riverane. Dar, în 1945, în cadrul noii Legi a Alocării Apelor (KWAA), statul a trecut la

o doctrină financiară anterioră. Acest lucru a implicat utilizatorii care solicită „drepturi dobândite”

și drepturi noi printr-o autorizaţie de utilizare a apei. Acest lucru a creat drepturile reale de

10 http://ourwaterisnotforsale.com/wp-content/uploads/2013/02/ChileWaterMarkets.pdf Accesat la 26 Martie 2014.



proprietate pentru apele subterane cu DWR care îşi asumă responsabilitatea pentru protejarea

investițiilor existente în lucrări de deviere. Un amendament 1957 a rupt legătura dintre dreptul de

proprietate pentru apele subterane de cele pentru teren și l-a făcut negociabil. De atunci, Kansas a

emis 30.000 de drepturi pentru apă, fiecare atrăgând după sine un drept de a retrage un volum

specificat de la o sursă aparte pentru utilizare pentru un anumit scop de la o locație specificată

anterior. Acest drept de proprietate poate fi vândut, dar doar pe o rază de 425-790 m (1400-2600

picioare) de la locația specificată. Din 1978, însuşirea neautorizată a apei a devenit o infracțiune.

Cinci Sectoare de Management al Apelor Subterane (GMD-uri) au fost create conform Legii din

1972 ca organizații de tip asociativ. Aceste organizații au fost create „pentru a permite

utilizatorilor locali de apă să-şi contureze destinul cu privire la utilizarea apelor subterane, atâta

timpcât ei nu încalcă legislaţia statului”. Inginerul Șef și GMD-urile împart mai multe puteri cu

toate că cel dintâi domină scena apelor subterane. GMD-urile intervin într-o varietate de moduri,

cum ar fi emiterea unor moratorii privind noile permise, precizând și aplicând norme de bună

spaţiere, care determină criteriile admisibile de epuizare, recomandând Inginerului Şef

reglementări specifice pentru domeniul lor, declararea și gestionarea IGUCA-urilor și preluarea

depozitelor de acvifere și proiectelor de recuperare aşa cum este cazul acviferului Victoria.

DWR Kansas a dezvoltat un sistem sofisticat bazat pe GIS pentru monitorizarea resurselor de ape

subterane și utilizarea acestora. În SUA, DWR Kansas se laudă că au dezvoltat cel mai bun sistem

de raportare privitor la apă bazat pe declarațiile de venit anuale privind datele de utilizare a apei,

depuse de către toți deținătorii de autorizații. O penalizare civilă de 250 dolari este percepută

pentru eșecul de a raporta. 40.000 de dolari sunt colectaţi în fiecare an din amenzi; iar rata de

conformitate este de 99%. De asemenea, DWR realizează controale de calitate regulate în diferite

locații, cu sprijin de la GMD-uri.

Partea Kansas a acviferului din Câmpiile Înalte, care furnizează 70% din apa statului, este epuizată

anual cu o medie de 0,45 m. Îndemnul conceptului de durabilitate pentru țările în curs de

dezvoltare este epuizarea zero, din punct de vedere net, prin limitarea captărilor la un „randament

sigur” al acviferelor. Dar în Kansas şi în altă parte în SUA, epuizarea și secarea eventuală a

acviferului din Câmpiile Înalte este luată ca un fapt împlinit; dezbaterea centrală este despre cât de

repede urmează să se epuizeze acviferul. În regiunile de deasupra Ogallala, epuizarea este scopul

cheie.

Mai multe întrebări apar din experiența Kansas. Dar cea mai critică este: „Are valoare

managementul instituțional elaborat dacă rezultatul lui este aplicarea unei ʻformule de epuizareʼ?”

Încearcă Kansas să facă din punct de vedere administrativ ce ar face oricum economia privind

epuizarea apelor subterane?

Texas are un regim de guvernare a apelor subterane mult mai puțin viguros, dar este în condiţii

rele din cauza asta? Texas are zone vaste unde apele subterane sunt în curs să fie epuizate. Texas

îmbrățișează „regula de captare”, care înseamnă că un proprietar de teren poate pompa la voia sa



fără să aibă responsabilitatea pentru consecinţele asupra altor utilizatori: [a] nu există nici o

intenţie rea sau pierdere; [b] nu provoacă surpare de teren; [c] nu există puțuri înclinate; [d]

pomparea nu afectează curentul inferior al unui râu (dar regulamentul nu definește curentul

inferior); și [e] pomparea nu se face în nici unul din Sectoarele de Conservare a Apelor Subterane.

Consecințele regulamentului de captare sunt că cea mai mare pompă câştigă, forarea este

încurajată, și astfel apa este transferată înafara agriculturii. Acest regulament, de asemenea, a

provocat discordie politică și a condus la neglijarea impactului asupra comunităţii.

Kansas, precum și California şi Colorado, îşi epuizează acviferele într-o manieră ʻgestionatăʼ.

Texas face același lucru într-o ʻmanieră negestionatăʼ și economiseşte costuri substanțiale de

management. Răspunsul legislativ la epuizarea din Texas este – dezvăluiţi numărul localnicilor,

exceptând, la fel ca în Autoritatea pentru Acviferul Edwards, Sectorul de Subsidență al Districtului

Huston Harrows sau Kinney, unde grave externalități necesită intervenția statului. În Autoritatea

pentru Acviferul Edwards 844 de permise au fost eliberate pentru 672 milioane m3 de apă. Aceste

permise sunt puse în aplicare, iar poliția de apă poate fi invitată de către un fermier pentru a

preveni pomparea ilegală a vecinilor.

Modelul Kansas este adesea recomandat pentru țările în curs de dezvoltare. Dincolo de faptul că

succesul acestui model din SUA este însuşi un subiect al unei dezbateri, există și problema

costurilor de tranzacție. Faptul că aceste costuri contează este evident deoarece Legea Kansas

din1978 scuteşte micii utilizatori care [a] deviază numai până la 18.500 m3 de apă subterană anual;

[b] captează apă pentru nevoile interne; și [c] deviază apa pentru efectivele de bovine. Dacă aceste

reguli erau aplicate pentru India, peste 99% din cele 20 de milioane de puncte de deviere a apei

subterane ar fi scutite lăsând doar marii utilizatori industriali și municipali în cadrul legislației, iar

acestea sunt deja reglementate. În China s-ar putea scuti 7,5 milioane de mici extractori. Dacă

India și China au fost să adopte abordarea Kansas ar fi nevoie de resurse semnificative financiare

și de forță de muncă. În mod evident guvernarea apelor subterane în Asia de Sud este o situație

fundamental diferită de managementul instituțional al apelor subterane din SUA.

Managementul acviferelor comunitare

Mexic și Spania au adaptat experienţa SUA în ceea ce priveşte drepturile

negociabile la apă şi districtele de apă subterană pentru a promova gospodărirea

apelor subterane prin organizațiile de fermieri. În Spania, Legea Apelor din 1985

a făcut federațiile de apă subterană de la nivel de bazin responsabile de

planificarea și managementul resurselor. În mod similar, Legea Apei Naţiunii din

1992, Mexic, a creat consilii de administrare a acviferelor, cunoscute sub numele

de comites técnicos de aguas subterráneas (consilii tehnice apă - COTAS) (Caseta



2). În timp ce ideea are un mare merit, punerea în aplicare a prezentului mandat s-

a dovedit a fi dificilă în Spania, precum și în Mexic. În timp ce COTAS din Mexic

au jucat un rol util în generarea de informații și educarea agricultorilor,

eficacitatea lor în gestionarea explotării apelor subterane necesită îmbunătățiri. În

Andhra Pradesh, India, proiectul Sistemele Apelor Subterane Manageriate de

Fermieri din Andhra Pradesh (APFMGS), susţinut de FAO, a experimentat

managementul comunitar al apelor subterane. Proiectul a implicat peste 700 de

comunități sătești în monitorizarea participativă a comportamentului faţă de apele

subterane, în planificarea colectivă a fermelor, precum și prin crearea unui mediu

local ʻbogat în informațiiʼ, în speranța că gradul de conștientizare ar influența

acțiunile proprietarilor de puţuri tubulare. Dar acum, că proiectul s-a încheiat

sustenabilitatea viitoare a regimului de management comunitar este incertă

(Caseta 8).

Caseta 2. Guvernarea apelor subterane în Mexic: lacuna dintre reglementare și

populism Agricultura este cel mai mare utilizator de apă subterană în Mexic – 18,91 km3/an dintr-un total de

31,2 km3/an. Până în 2000, 100 din 653 de acvifere evaluate au fost declarate supraexploatate.

Expansiunea rapidă din anii 1960 a exporturilor de păsări de curte, carne de vită, precum și fructe

și legume proaspete și prelucrate a dus la expansiunea rapidă a irigării cu ape subterane în state

precum Guanahuato, de multe ori cu pompări puternic subvenționate ale apelor subterane pentru

cei săraci. Toate acviferele din stat sunt supraexploatate cu o captare de aproximativ 40% mai

mare decât reîncărcarea anuală, ceea ce duce la scăderi anuale susținute ale nivelului pânzei

freatice de 1,22-3,30 m. Ei bine, adâncimile de 200-400 m sunt acum comune, în timp ce

adâncimile de până la 500-1000 m sunt raportate. Pompele variază de la 75 la 300 CP. Surparea

anuală a terenului de 2-3 cm este raportată în Bahio ca un rezultat.

În 1948 Mexic a introdus o lege pentru restricționarea supraexploatării apelor subterane și numărul

de puţuri din zonele interzise, denumite Veda, în care au fost solicitate permise de foraj. Această

lege a fost consolidată ulterior în 1972. Dar punerea sa în aplicare a rămas neclară. Mai mult decât

atât, proprietarii ilegali de puţuri au fost grațiați în mod repetat de amnistiţii periodice decretate de

președintele mexican. Între 1948 și 1962, zece decrete Veda au fost emise în Guanahuato, iar în

1983, întreagul stat a fost pus sub o Veda strictă. Totuși, numărul de puțuri a crescut de la 2.000 în

1960 la 19.600 în 2000. A fost o bătălie dusă între nevoia de a controla din punct de vedere fizic

captarea apelor subterane și nevoia politicienilor de a atrage votul sectorului agricol. Ca rezultat,



decretele Veda au fost anunțate în același timp ca și subvenții și credite pentru forare, echipamente

și energie electrică pentru noi fântâni tubulare. În jurul anului 2000, tariful la energia electrică a

acoperit doar o treime din cost, implicând o subvenție anuală de 592 milioane dolari SUA. Un

program de subvenții majore pentru finanțarea sistemelor de amenajare, nivelare a terenului,

aspensoarelor, sistemelor de irigare prin picurare și de fertilizare a îmbunătățit eficiența terenului

de utilizare a apei, dar nu a făcut nimic pentru a reduce presiunea asupra acviferelor, deoarece

fermierii utilizează apa ”economisită” pentru a extinde suprafața irigată. În 1992, noua Lege a

Apelor Naţiunii a mandatat un Registru Național al Apelor cu drepturile de proprietate privată

nou-create în sectorul de apă. Un utilizator nu poate confisca sau devia mai mult de 1080 m3 de

apă anual, cu excepția obținerii unui „concesiuni” de la Comisión Nacional del Agua (CNA -

Agenția federală pentru apă). Toate puţurile de tip tub existente și noi urmau să fie înregistrate și

atribuite unui drept cantitativ de apă în formă de concesiune. În teorie, acest lucru a fost pentru a

se obține alveolele pentru Veda, dar în realitate puţurile tubulare ilegale au proliferat.

În acest context, Mexic a apelat la auto-guvernarea bazată pe comunitate prin formarea de consilii

tehnice pentru apă ale agricultorilor (COTAS). COTAS urmau să pună în aplicare un program

puternic de reducere a captărilor prin modernizarea sistemelor de irigații, relocarea puţurilor,

precum și utilizarea apelor uzate epurate. În termeni formali, primul COTAS înfiinţat în Queretaro

a fost să „favorizeze, promoveze și organizeze coordonarea inter-instituțională și participarea

utilizatorilor la realizarea acțiunilor și programelor care vizează utilizarea eficientă a apei și

conservarea acviferului Queretaro”. CNA a prevăzut COTAS ca instituții care ar organiza

participarea utilizatorilor de acvifere pentru a forma și aplica acordurile de reducere a captării

apelor subterane. Deși COTAS au fost finanțate de guvern acestea nu au avut statut sau autoritate

legală sau oficială sau un mandat sau structură clare. Când Vincente Fox a devenit guvernator al

Guanahuato el a văzut COTAS ca vehiculul pentru crearea unei „noi culturi a apei” prin

modificarea relației dintre utilizator și resursă. Până în 2000, au fost înfiinţate 14 COTAS, iar

alegerea lui Fox în calitate de președinte al Mexicului au crescut mari speranțe cu privire la

COTAS care trasează un nou curs în guvernarea apei în Mexic.

La începutul anilor 2000, COTAS din Guanahauto a sporit ca număr al membrilor. Au înfiinţat 20

de comitete de administrare a acviferelor, au instruit câteva mii de utilizatori ai acviferelor, au

creat o bază de date, au identificat puțurile neregulate și au devenit un ghişeu util de servicii pentru

a avea acces la asistență din partea guvernului, în special titluri de concesiune pentru apa subterană

și subvenții „technification”. Cu toate acestea, rolul COTAS în guvernarea apelor subterane sau

reducerea exploatării în exces a fost foarte limitat. Acestea au fost implicate în luptele politice

între state și guvernul federal. Structura lor reprezentativă a fost neuniformă; abstractori mari, cum

ar fi municipalități și companii mari au preferat să trateze direct cu CNA. Din moment ce

agricultura, care a reprezentat 80% din utilizarea apelor subterane, nu a fost reprezentată în mod

corespunzător, COTAS avut speranţe mici privind reducerea captărilor. Acestea nu au avut



autoritate sau resurse și nu „buy-in” de la toți utilizatorii de acvifere. Singurul sprijin a venit din

fonduri de stat, ceea ce a însemnat că în anii de la înfiinţarea lor, nu au reușit să iasă în evidenţă ca

autentice şi autonome, iar organizațiile de utilizatori au fost foarte influențate de către agențiile

guvernamentale de apă.

Abia în anul 2002, în conformitate cu noua Lege a Energiei Rurale, când Comisia Națională

pentru Electricitate a început să insiste asupra concesiunilor anterioare, acordând noi conexiuni de

energie electrică pentru puţuri, prin urmare, creșterea numărului de puțuri ilegale a scăzut. Acum,

nemaiexistând concesii a însemnat renunțarea la două treimi din subvenția pentru energie

electrică. Proprietarii de puţuri de tip tub existente au fost eligibili pentru energie electrică

subvenționată (circa 65% din rata comercială), numai în cazul în care ei au obținut o concesiune.

Acest lucru a făcut presiuni asupra proprietarilor de puţuri tubulare existente pentru a-şi asigura

concesii, care au fost dificil de făcut, dacă nu chiar imposibil, pentru a fora noi puţuri de tip tub în

domeniile supuse interdicţiei. Dar, având în vedere ineficacitatea monitorizării captărilor reale ale

apelor subterane efectate de către agricultori, folosirea „concesiilor” pentru restricţia pompării a

fost dificil de implemntat. Cu toate acestea, volumele de ape subterane sunt acum transformate în

echivalenţi-electricitate, iar energia electrică utilizată în cadrul „echivalentului pentru concesiune”

se plătește la rate comerciale. Acest lucru creează un stimulent puternic pentru reducerea

excesulului de pompare dincolo de volumele concesionale.

Acest efect puternic a fost, însă, foarte mult atenuat în 2004, când guvernul a oferit un tarif de

noapte puternic subvenționat pentru pomparea apelor subterane. Ca rezultat, energia electrică

pentru pomparea apelor subterane, care este deja subvenționată, a primit o subvenție suplimentară

de 20% pentru pomparea pe timp de noapte. Aceasta a încurajat trecerea la pomparea pe timp de

noapte și astfel, au crescut semnificativ captările de ape subterane. Pe hârtie, între 2009 și 2013,

concesiile agricole privind apele subterane din Mexic au scăzut cu 1,96 km3 anual, dar în realitate,

acest lucru nu s-a intâmplat. În statul Chihuahua, consumul de energie electrică pentru pomparea

apelor subterane a crescut anual la 9,6% din 2004 până în 2012, comparativ cu doar 4% din 1996

până în 2004. Chihuahua a continuat să adauge noi conexiuni de puţuri tubulare la o rată

combinată de 3,3% în fiecare an începând cu 2004. Pentru a adăuga un plus la această problemă,

guvernul a anulat în scris peste 200 milioane dolari reprezentând facturile neplătite ale fermierilor

la energia electrică pentru a atenua condițiile de secetă. Astfel, în 2009, pomparea de ape

subterane estimată în întreaga țară a fost de 1,36 ori mai mare decât volumele anuale permise.

Guvernul federal a încercat, de asemenea, să creeze o piață privind drepturile la apa subterană prin

cumpărarea de titluri de concesiune de la vânzători care doresc. Cu toate acestea, acest lucru doar

a adăugat un plus la această problemă. Mulţi fermieri cu puţuri secate şi-au vândut titlurile și au

folosit banii pentru a adânci puţurile, iar mulţi alţii şi-au vândut partea lor de concesiune, dar au

pompat în continuare. Dezvoltatorii urbani au cumpărat concesiile agricultorilor și au forat în

același acvifer; dar fermierii au continuat să pompeze de asemenea puţurile lor. Fără monitorizarea



în timp real a captărilor de ape subterane realizate de deținătorii de titlu, piața în titluri nu a făcut

decât să crească captările de ape subterane.

Sporirea rezervei

Dezvoltarea de surse alternative de apă sau sporirea refacerii rezervei de apă

subterană sunt abordări eficiente și testate în timp pentru relaxarea presiunilor

asupra acviferelor solicitate. În vestul SUA, apa de suprafață importată, furnizată

în locul pompării apelor subterane, a fost un element central al guvernării apelor

subterane pentru zeci de ani. Abordarea Arizonei centrale este un exemplu, dar

există multe alte proiecte sprijinite de guvernul federal care importă apă de

suprafață pentru a relaxa presiunea asupra și/sau reface rezerva de apă subtarană

din acvifere. Proiectul din Spania atât de mult propus privind transferul de apă din

râul Ebro, proiectul de transfer al apei din partea de sud până la nord a Chinei şi

proiectul propus de India de a lega râurile din Himalaya cu râurile peninsulare

sunt toate inspirate în parte de epuizarea și solicitarea apelor subterane. Faptul că

această inițiativă privind furnizarea este utilizată la scară mai largă semnifică

dificultățile enorme în punerea în aplicare a unui management al cererii de apă

subterană în țările în curs de dezvoltare.

India a experimentat „mișcări de masă” ca un răspuns puternic din partea

populaţiei la refacerea rezervei de apă subterană epuizată în unele acvifere din

zonele cu rocă dură, unde precipitațiile sunt rezonabile. În regiunea Saurashtra-

Kutch a Gujarat, care are o suprafaţă de aproximativ 99.000 km2, predicatorii

spirituali și guru cu masele de oameni însoţitoare i-au îndemnat pe oamenii din

mediul rural să îşi ia destinul în propriile mâini și să devieze apa din inundații,

după filtrare, în fântânile lor mari şi deschise. „Tu stingi setea Pământului mamă;

și ea ţi-o va stinge pe a ta” (Shah, 2000). Unii ucenici credincioși au urmat sfatul

guru și au beneficiat. În anii următori, refacerea descentralizată a apelor subterane

prin intermediul unor noi baraje de control, iazuri de percolare, diguri subterane şi

reîncărcarea puţurilor deschise au dezvoltat într-o mișcare de masă. Guvernul a

sprijinit activ acest lucru, industria a contribuit prin oferirea de ciment în regim



gratuit, iar Fundaţiile au oferit în mod gratuitde echipamente de terasament.

Studiile au arătat că adaosul total la resursele de ape subterane a fost modest; dar

impactul său socio-economic a fost dramatic, deoarece a asigurat recoltă în

musonul principal și, în anii de un muson bun, de asemenea, a oferit irigare pe

timp de iarnă și de vară (Shah, 2009). Rajasthan de est a avut o mișcare de masă

similară cu rezultate similare (Shah, 2009).

În Maroc, o inovație recentă a folosit sporirea rezervei ca bază pentru

introducerea managementului cererii (Caseta 3). În regiunea Souss, epuizarea

apelor subterane și secetele repetate au forțat agricultorii să dezrădăcineze livezile

de citrice de valoare mare, în special în zona Elguerdane. Guvernul a răspuns cu

un proiect inovator, în cadrul unui parteneriat public-privat cu un contract de 30

de ani „construieşte-operează-transferă” pentru a transfera 45 de milioane de m3

de apă de suprafață importată pentru utilizarea conjunctivă cu apa subterană.

Proiectul va furniza 50-70% din necesarul de apă pentru culturi prin conducte

distribuite. Fermierii vor împărţi 40% din costul de capital și vor plăti taxe de apă

volumetrică. În plus, un contract de management al acviferelor, bazat pe

consultări largi, va controla, de asemenea, noile puțuri și foraje, extinderea

livezilor, adoptarea micro-irigării, programarea irigării și sporirea gradului de

conștientizare. Intervenția presupune trei idei inovatoare. Prima combină

managementul acviferului cu importul de apă de suprafață. A doua urmărește

conformarea voluntară în loc de respectarea politicilor. A treia adoptă o abordare

integrată pentru agricultură și managementul apelor, prin combinarea mai multor

inițiative regionale (Ait Kadi, comunicare personală, 2013).

Caseta 3. Guvernarea apelor subterane în Maroc: criza din acviferul de coastă Regiunea de coastă, Chaouia de 1.200 km2 din Maroc a apărut ca o zonă de tensiune între

supraviețuirea agricultorilor și durabilitatea acviferelor. Irigarea cu ape subterane a crescut de trei

ori între 1970 și 1996. Mulți fermieri au închiriat sau au achiziționat terenuri și au forat puţuri în

timp ce unii au stabilit parteneriate cu vecinii care deţineau un puţ utilizabil. Ca urmare, captările

de ape subterane sunt în creștere în Souss, Tadla, Berrchid și Saiss. În acviferul Chaouia, captările

au condus la intruziune salină, iar apele subterane în stare proaspătă au devenit din ce în ce mai



sărace, făcând irigarea dificilă. Deficitul anual al apelor subterane în acvifer este de aproximativ

10 milioane de m3 și până în prezent nu există nici un semn de amelioare. Unii fermieri au instalat

conducte pentru a scoate apă din râul Oum Rbia de la o anumită distanță depărtare pentru a încerca

și spori rezerva. Un agricultor a instalat o instalație de distilare pentru a curăța apa subterană sărată

pentru a iriga florile pentru export.

În anii 1980, și la fel de recent ca anul 2010, autoritățile locale au încercat să controleze forarea

excesivă de puţuri. Cu toate acestea, o serie de secete au amenințat economia locală astfel că

reglementările au fost abandonate. Două agenții de management al bazinelor de recepţie sunt

responsabile de administrarea acviferului. Dar, în realitate, toate aceste agenții pot monitoriza

nivelurile piezometrice și de salinitate. Sprijinirea adaptării economiei acviferelor la o criză a

apelor subterane a persistat ca o „problemă foarte mare” cu o formulare perfectă a problemei sau o

primă soluție clară cea mai bună.

Caseta 4. Experimente de guvernare a apelor subterane în China: management la

nivel de comunitate dirijat de guvern11 Încercările de reglementare directă a cererii apelor subterane prin măsuri administrative,

interdicții, sisteme de licențiere și autorizare, stabilirea prețurilor și alte mijloace încercate, se

confruntă cu probleme majore de punere în aplicare. Cu toate acestea, cercetătorii au documentat

experimente recente în reglementarea directă de către unele guverne locale din câmpiile din nordul

Chinei, care par că au fost îndeplinite cu succes. Aarnoudse et al (2012) au documentat un proiect

pilot în districtul Minqin din provincia Gansu. Zhimin și Baojun (fără dată) au documentat un

proiect pilot în satul Zhonggao din districtul Taocheng din oraşul Hengshui (Hebei), care a fost

extins la 21 de sate și a arătat că tirajul apelor subterane a fost redus cu 20% într-un an. El și

Perret (2012) au raportat un experiment similar in districtuk Quinxu din provincia Shanxi. Ambele

au implicat inovații instituționale similare în care guvernele locale puternice au implementat cu

succes guvernarea apelor subterane la nivel de comunitate, implicând stabilirea cotelor de apă

subterană (asemănător cu concesiile mexicane), utilizarea cardurilor inteligente de pre-plată și

creşterea progresivă a prețurilor la energia electrică ca un surogat pentru preţul apelor subterane.

Aceste proiecte pilot au impus un regim în care agricultorii se confruntă cu o creștere mare și

abruptă a costurilor sociale marginale ale captării apelor subterane. În mod normal, pentru

resursele naturale proprietate comună, cum ar fi apele subterane, utilizatorii privați ar extinde

utilizarea apelor subterane până ce beneficiul marginal privat devine egal cu costul marginal

privat de producere a resursei. Cu toate acestea, costul social marginal de captare a apelor

subterane este mult mai mare decât costul marginal privat. Astfel, societatea poate îndeplini

11 Studiu de caz bazat pe Aarnoudse et al. (2012), El și Perret (2012), precum și Zhimin și Baojun (fără dată)



utilizarea durabilă a resurselor prin impunerea unei taxe pe tirajul apelor subterane, astfel încât

captarea apelor subterane este limitată la ceea ce este optim din punct de vedere social.

În 2002 Legea Apelor de China a declarat apele subterane o proprietate de stat; și în 2005,

guvernul central a emis „Sugestii privind consolidarea dezvoltării asociațiilor de utilizatori ai

apei”. În districtul Quinxu, cu 193 de sate și cu o suprafaţă irigată cu ape subterane de 24.500 ha,

captările din ultimii ani au fost de 125%, rezultând o scădere anuală a nivelului apei de 1,6 m. În

scopul de a pune în aplicare aceste sugestii, guvernul districtului a modernizat toate puţurile de

irigare și le-a dotat cu cititoare de smart carduri pre-plătite. Cotele de apă au fost stabilite pentru

diferite sectoare, comune și sate, precum și în cadrul acestora, pentru agricultori. Comitetul

utilizatorilor de apă din sat, cu membrii plătiţi cu un onorariu special, a fost responsabil pentru

administrarea, monitorizarea și aplicarea cotelor de apă, colectarea taxelor de apă, menţinerea și

întreținerea infrastructurii de irigații. O „scară a preţului la apă” – diferențiată pentru sectoarele

casnic, industrial, servicii și agricol - a fost consolidată. Prețul la apă a crescut cu 50% pentru până

la 30% exces de supraexploatare peste cotă, cu 100% pentru 30-50% exces și cu 200% pentru mai

mult de 50% exces. Alocarea cotelor, stabilirea prețului la apă, precum și costul progresiv la

energia electrică (ca un surogat pentru prețul apei subterane) pe mu (aproximativ o cincime dintr-

un hectar) pentru diferite niveluri de utilizare a apei în trei sate au fost studiate de He și Perret

(2012). Pe lângă costurile de contorizare a energiei electrice, agricultorii sunt, de asemenea,

obligați să plătească salariile personalului O&M (managerul de carduri IC, contabil, casier şi

personalul de întreţinere a conductelor și puțurilor) și cheltuielile de întreținere. În cele trei sate

studiate, aceste costuri anuale au variat de la 7.500-10.000 dolari. Pe scurt, o mare parte din

guvernarea apelor subterane a fost făcută de comitetul utilizatorilor de apă și de guvernul local

local, în timp ce agricultorii au plătit facturile și au acceptat rezultatele. He și Perret (2012, p 11)

au concluzionat: „Acest caz este un model de succes, dar nu toate ... regiunile...pot copia aceste

experiențe. Guvernul a dominat...în domeniul de administrare, dar și în domeniile de piață și

societăți civile. Guvernul a contribuit la stabilirea mecanismului de piață prin prețuri...și a

contribuit la stabilirea auto-guvernării...la nivel de sat”.

În toate cele trei proiecte pilot investiții semnificative în modernizarea irigării cu ape subterane au

precedat reforma instituțională. În satul Zhonggao din Taocheng, le-au fost oferiţi agricultorilor

120-240 dolari (750-1.500 RMB) pe ha pentru a investi într-o aprovizionare cu apă curentă prin

conducte, nivelare terenuri și efectuarea a aproximativ 300 de brazde pe ha pentru irigații

eficiente. În Minquin, 3.000 din 7.000 de puţuri au fost închise prin etanșare și întreruperea

electrificării; cele 4.000 de puţuri care au rămas au fost modernizate și dotate cu cititoare de

carduri smart. Aarnoudse și al. (2012) au constatat că nu toate puţurile au fost dotate cu cititoare

de carduri. Pentru puţurile fără cititoare de carduri, accesul a fost controlat prin chei care au fost

păstrate cu comitetul.

În Hebei, unde un declin de 20% în tirajul apelor subterane a fost raportat, 1 milion de m3 de ape



subterane și 40.000 dolari (250.000 RMB) de energie electrică au fost economisiţi, iar rata

declinului în masa de apă a scăzut de la 2 m/an până la 1 m/an (Zhimin și Baojun, fără dată). În

Minquin noul regim al apelor subterane a servit pentru a extinde armata tot mai mare de „refugiaţi

ecologici” care au început să-şi părăsească fermele pentru orașe pentru a scăpa de criza apelor

subterane, reducând suprafaţa agricolă cu 40% faţă de nivelurile din 2007. În conformitate cu

politica guvernului de a „închide puţurile, abandona pământul”, fermierii au trecut la mijloacele

de subzistență non-agricole. Fermierii chestionaţi au pierdut o medie de 0,231 ha/gospodărie din

terenurile agricole (Aarnoudse et al, 2012).

Stabilirea progresivă a prețurilor de irigare cu ape subterane în trei sate ale

districtului Qinxu, Shanxi Unitate Oingdepu Xihuaiyuan Xiaowang

Cota pentru sat 10.000 m3 70 8 50

Cota/MU ( a) m3 240 (3.58 ) 240 (3.582) 180 (2.687)

Ape subterane lifted/kWh m3 1,4 1,8 1,5

Preţ pe cotă US$/kWh 0,091 0,072 0,101

Cost de irigare/mu1 cu cota alocată

US$ 21,8 17,3 18,2

Cost de irigare/mu1 cu 125% din cota alocată

US$ 36,9 8,8 24,5

Cost de irigare/mu1 cu 145% din cota alocată

US$ 45,6 39,0 33,41

Preţ pentru captări < cota + 30 m3/mu

US$/kWh 0,123 0,0 0,109

Preţ pentru captări < 1 cotă + 30 m3/mu

US$/kWh 0,131 0,121 0,128

1 1 mu este aproximativ o cincime dintr-un hectar

Managementul utilizării conjunctive

Sunt necesare diferite abordări ale guvernării apelor subterane pentru irigarea

„numai cu ape subterane” şi irigarea „utilizării conjunctive”. GWP (2012)12

explorează opțiunile tehnice. Aici, accentul se pune pe abordări pentru guvernarea

apelor subterane pentru a îmbunătăți managementul conjunctiv al apelor de

suprafață, al apelor subterane și salinităţii.

12 GWP (2012) Resursele de Apă Subterană și Agricultura Irigată Nr. 4



Sistemul de Irigații al Bazinului Indus (IBIS), care cuprinde Pakistan Punjab și

Sind și statele indiene din Punjab, Haryana, precum și Rajasthan, reprezintă o

clasă aparte de probleme privind epuizarea apelor subterane în mijlocul zonei de

autoritate a canalului. Din 1850 aceste zone uscate au început susținerea unei

agriculturi irigate cu rezonanţă ca zone vaste care au fost supuse irigării de canal.

În ultimele decenii, extinderea masivă a irigării cu puţuri de tip tub private a creat

cavităţi mari și în creștere de epuizare a apelor subterane în timp ce alte zone se

confruntă cu cufundarea în apă și salinizarea secundară. Un instrument al

managementului durabil al apelor subterane constă în reducerea utilizării

rezervelor de apă de suprafață în zonele cufundate în apă și sporirea lor în zonele

cu ape subterane epuizate. O limitare majoră, cu toate acestea, este salinitatea în

apă şi sol (Evans și Evans, 2011). În multe zone saline din autoritatea IBIS,

agricultoriii cer apă de suprafață în primul rând pentru amestecarea cu apele

subterane saline (Caseta 5).

Caseta 5. Managementul conjunctiv al apelor de suprafață și subterane: mai

degrabă prin concepție decât absenţă în Sistemul de Iirigații din Bazinul Indus 14 milioane ha ale Sistemului de Iirigații din Bazinul Indus (IBIS) - așa-numita „Mașină

Alimentară Indus” - este de departe cel mai bun exemplu de potențial a cea ce managementul

conjunctiv planificat poate realiza din punct de vedere al îmbunătățirii productivității uscat-apă și

rezistenței ecologice. IBIS produce 9 milioane MT de orez, 23 de milioane MT de grâu și 10

milioane de baloturi de bumbac într-un peisaj care a fost un deșert până în 1830. În secolul 19 și

începutul secolului 20, anticipate,distribuţia de apă din barajul Tarbela a fost reglementată printr-

un sistem de canale și de un sistem complex de drepturi la apă administrat printr-un sistem „wara-

bandi”. De-a lungul timpului, sistemul wara-bandi a slăbit, datorită funcţionării zilnice a canalelor

și a sistemului de distribuție. Rezultatul a constat în pierderea fiabilităţii și echităţii în

aprovizionarea cu apă curentă, care în mod normal ar fi depreciat grav, la nivel global, socio-

economia, securitatea alimentară și sustenabilitatea mediului. Cu toate acestea, creșterea irigării cu

ape subterane, cu peste 1 milion de puţuri tip tub de mică adâncime, a permis agricultorilor să

minimizeze impactul declinului instituțional şi managerial. Puţurile tubulare de mică adâncime

reciclează scurgerile de canal și furnizează mai mult de jumătate din apa furnizată la cerere,

combătând astfel lipsa de fiabilitate a distribuţiei de apă de canal. Datorită acestei utilizări

conjunctive spontane a canalului și a apelor subterane, intensitatea culturilor depășește în prezent

200 procente, transformând IBIS în Mașină Alimentară Indus.



Nu este nimic oficial sau planificat despre această evoluție și astfel oportunitățile pentru

extinderea câștigurilor legate de bazin din partea managementului conjunctiv planificat rămân

neexploatate. Acest lucru este valabil în special în provincia Sind, la etapa finală a Sistemului

Indus unde excesul de apă de canal a cauzat cufundarea apei, salinitate și pierderi privind

productivitatea. Decenii în urmă, Sind ar fi putut primi apă canal numai în timpul sezonului umed.

Acum, cu toate acestea, alocările de apă în Sind sunt cu 50-150% mai mari decât Punjab; apa

canal curge în sezonul umed la fel de bine ca şi în sezonul uscat și păstrează vaste suprafeţe de apă

cufundată. Daunele au ieşit în relief în perioada secetei 1998-200 când rezervele de canal pentru

Sind s-au redus, utilizarea apelor subterane a crescut, suprafeţele cufundate în apă au scăzut de la 2

milioane de ha la 250.000 ha, iar fermierii din Sind au înregistrat record la producţia recoltei. Nu a

fost nevoie de nicio dovadă mai bună pentru a demonstra că agricultura din Sind ar exploda doar

dacă s-ar răspândi distribuţia de apă de suprafață pe 0,5 milioane ha de teren uscat. Dar de îndată

ce seceta s-a terminat, Sind a luptat pentru o alocare de apă mai mare, care a crescut suprafeţele

cufundate în apă și la rândul său a redus productivitatea agricolă a apei.

Imaginea în oglindă a provinciei Sind este reprezentată de sud-vestul Punjab și Rajasthan pe partea

indiană. Rezervele de la mică adâncime din districtele sud-vest ale Punjab, cum ar fi Muktsar,

Fazilka, Bhatinda și Faridkot, irigate prin canalul Sirhind, se confruntă cu cufundarea serioasă a

apei și salinizarea secundară a solului. Există prea multă apă de suprafață și prea puțină drenare.

Un master-plan pentru a aborda problemele include căptuşirea canalului Sirhind și alimentatorului

Rajasthan, promovarea diversificării sistemelor agricole cu accent pe producția de lapte în scop

comercial și acvacultură, precum și bio-drenare prin plantaţii de eucalipt13.

Utilizarea conjunctivă ar putea oferi o soluție pentru unele dintre problemele din

bazinul vast Ganga-Brahmaputra-Meghna de 800.000 km2, care înconjură

Bangladesh, India şi Nepal unde inundațiile reprezintă principala problemă.

Bazinul primește aproximativ 1.350 miliarde de m3 de zăpadă topită şi apă de

ploaie în fiecare an. Dar peste 80% din acestea vin doar în patru luni între iunie și

octombrie, nu cu scopul de a fi depozitate. Fiecare muson, râuri care se revarsă și

afluenții inundă mari părți din estul Indiei şi Bangladesh. Dar fluxurile din

sezonul uscat din sistemul Gange sunt prea mici pentru a satisface nevoile

populației din bazin. O posibilă soluție, care a fost discutată de zeci de ani, este de

a privi bazinul ca „maşină de apă pentru Gange”14 (Revelle și Lakshiminarayana,

1975). Dezvoltarea irigării cu ape subterane ar trage în jos masa pânzei freatice şi

13 http://www.thewaterchannel.tv/index.php/thewaterblog/138-managing-mega-irrigation 14 http://www.khosla.in/pdf/The%20Ganga%20Water%20Machine.pdf Accesat la 21 Martie 2014



ar crea spațiu în acviferele aluvionare profunde pentru a absorbi inundațiile

musonice. În plus, extinderea canalelor în zonele Terai, barajele de verificare pe

cursurile de apă și o rețea de canale „neetanșe” ar reîncărca mașina de apă pentru

Gange în timpul musonului. Aceasta este o altă parte a managementului

conjunctiv al apelor de suprafață și subterane (Foster și Steenbergen, 2011).

Instrumente indirecte - stabilirea prețurilor la energie și raționalizarea

Adesea, cererea pentru apele subterane poate fi gestionată mai durabil prin

intervenirea în afara economiei apelor subterane. Inițiativa pentru Acviferul

Ogallala a redus tirajul apelor subterane agregate mai mult prin acordarea de

stimulente pentru a converti terenurile irigate în pășuni decât orice altă măsură

directă. În Insulele Canare, sectorului turistic i s-a permis să cumpere puțuri de

irigare (Garrido et al, 2006). Noul program al Chinei de a transfera 250 milioane

de oameni din populația rurală în mediile urbane15 poate face mai mult pentru a

reduce presiunea asupra apelor subterane din nordul câmpiilor Chinei decât orice

reglementare a apelor subterane. De asemenea, trecerea sistemului de orez-grâu

din India spre est, prin reformarea stimulentelor vicioase, cum ar fi energie

electrică gratuită şi prețurile nefiresc de mari pentru achiziția orezului și grâului

pentru fermierii din nord-vest, poate face mult pentru a atenua epuizarea apelor

subterane în Punjab, Haryana, Rajasthan şi vestul Uttar Pradesh (Rodell et al.,

2009). În încercarea de a îmbunătăți furnizarea de electricitate în mediul rural,

multe state indiene, conduse de Gujarat, au separat distribuitorii luând energia

subvenționată pentru puţuri de tip tub de la alții care servesc consumatorii non-

agricoli (a se vedea Caseta 10). O astfel de separare a distribuitorilor a ajutat

guvernele să raționalizeze alimentarea cu energie pentru puţurile de tip tub și prin

urmare să se concetreze efectiv asupra tirajului apelor subterane (Shah și Verma,

2008).

15 http://www.nytimes.com/2013/06/16/world/asia/chinas-great-uprooting-moving-250-million-into-cities.html?_r=0



Instrumente indirecte - gestionarea modificărilor de utilizare a terenurilor

Schimbările utilizării terenurilor în favoarea plantațiilor de pomi pot influența în

mod semnificativ utilizarea apelor subterane. În țări precum Australia, un control

strict asupra alocărilor de apă negociabile la diverşi utilizatori determină cine

obţine mai multă apă. Dar o creștere a terenurilor plantate cu arbori poate creşte

captarea, la fel ca și batalele agricole, forajele și structurile care inmagazinează

scurgerile apei pe versant, iar acestea denaturează integritatea sistemului de

alocare a apei. Aceasta deoarece apele subterane transpirate de copacii cu rădăcini

adânci reduc fluxurile în rețeaua hidrografică și apa disponibilă pentru alocare.

Acest lucru a devenit o preocupare majoră în Australia, unde guvernul

intenționează să ofere agricultorilor stimulente pentru creșterea plantațiilor de

pomi pentru a servi ca „rezervoare de carbon”. Stimulentele propuse pot implica o

schimbare majoră în utilizarea terenurilor care amenință stabilitatea alocărilor de

apă. O soluție este pentru agricultorii care plantează copaci este de a compensa

impactul plantațiilor lor prin restituirea drepturilor de apă echivalentă cu apa

estimată a fi folosită de copaci sau renunțarea la sistemul de alocare, toate

împreună (Young și McColl, 2009). Pentru a recunoaște beneficiile pădurilor ca

rezervoare de carbon, dreptul de a fi capitulat trebuie să fie redus în mod

corespunzător printr-un fel de „primă de asigurare pentru schimbările climatice”.

Dar această soluție va funcţiona doar într-un regim instituțional avansat de

guvernare apă, cum ar fi cel din Australia.

În multe societăți, creșterea naturală a arborilor sălbatici poate fi o sursă majoră

de „captare” reprezentând o parte semnificativă din consumul total de apă. În

Africa de Sud, aproximativ 200 de specii invazive de arbori sălbatici transpiră apa

subterană fără a crea nici o valoare. Acestea acoperă aproximativ 10% din masa

terenului și creșterea lor este exponențială. Ele sunt recunoscute pentru „risipa” a

circa 7% din apa anuală a Africii de Sud, împiedicând agricultura şi irigarea,

intensificând inundațiile și incendiile, provocând eroziune, distrugând râuri,

crescând sedimentarea barajelor și estuarelor, precum și promovând calitatea



proastă a apei16. În 1997, speciile invazive de arbori au redus cursurile medii

anuale de apă cu aproximativ 3,3 miliarde m3. Programul ţării de 25 de ani

Lucrând pentru Apă (WfW), angajează peste 200.000 de persoane pentru

eliminarea copacilor străini și este așteptată o economisire a apei, acest program

fiind considerat critic pentru securitatea apei17.

Câmpurile de orez sunt considerate de unii ca o problemă și de alții ca o soluție.

În nord-vestul Indiei și în Pakistan, irigarea orezului susținută prin subvenții

stricte este un factor major de epuizare a apelor subterane. Aceste regiuni sunt

sfătuite să-şi dezvețe agricultorii de irigarea orezului în vederea unei agriculturi

mai durabile. În schimb, orașul Kumamoto din Japonia a fost premiat în 2013 de

ONU cu Premiul Apă-pentru-Viaţă pentru revitalizarea câmpurilor de orez irigate

ca o măsură principală pentru creșterea reîncărcării apelor subterane (Caseta 6).

Caseta 6. Câmpiile de orez şi epuizarea apelor subterane: o problemă precum şi o

soluţie? În regiunea indiană și pakistană Punjab, epuizarea apelor subterane este pusă pe seama irigarării

orezului. Irigarea unui hectar de orez poate prelua până la 12.000 m3 de apă în verile calde din

Asia de Sud. În 2013, India a exportat aproape 7 MT de orez Basmati în valoare de 9 miliarde

dolari18; echivalentul exportului a 25-30 miliarde m3 de apă subterană. În 2008, guvernul Punjab a

interzis plantarea de pepiniere de orez înainte de 10 mai și transplantarea înainte de 10 iunie. În

2013 acest fapt a redus rata anuală de scădere a apelor subterane de 30 cm, 65 % din rata medie

anuală pe termen lung și a salvat 275 de milioane kWh de energie electrică (Singh, 2009). Studiile

sugerează că nivelul apelor subterane din nord-vestul Indiei poate fi restaurat la nivelul pre-

dezvoltării prin dezvăţarea agricultorilor din regiune de sistemul de irigare a orezului şi grâului,

care epuizează acviferele.

În Kumamoto, Japonia, pomparea apelor subterane este o soluție care a câștigat Premiul

ONU Apă-pentru-Viaţă pentru cele mai bune practici din 201319. Kumamoto este un oraș cu o

populaţie de 730.000 și este alimentat în întregime cu apă subterană, care astăzi este atât de curată

încât aceasta este furnizată fără nicio tratare ca apă naturală de izvor. Kumamoto este cunoscut

astăzi sub numele de „casa celor mai bogate ape subterane din Japonia”. Dar acest lucru nu a fost

16 http://www.watershedconnect.com/documents/files/working_for_water_pes_in_south_africa.pdf 17 http://www.dwaf.gov.za/wfw/ 18 http://www.airea.net/page/57/statistical-data/rice-export-from-india Accessed 28 March 2014 19 http://www.un.org/waterforlifedecade/winners2013.shtml Accessed 28 March 2014



întotdeauna așa. Acum circa 400 de ani, un stăpân local a promovat numeroase câmpii de orez în

terenurile inferioare aluvionare de-a lungul râului Shirakawa. Acestea au devenit structuri

excelente de reîncărcare pentru acviferele rocilor erodate la o adâncime de 100 m. Câmpurile de

orez din zonele bazinulului mijlociu al râului Shirakawa reîncarcă de 5-10 ori mai mult decât cele

din alte zone. Aceste câmpuri de orez vechi, secate au devenit neprofitabile, iar guvernul a început

să descurajeze irigarea orezului în anii 1970 și 1980. Mai mult decât atât, urbanizarea a acoperit

cele mai multe spații în și în jurul orașului cu beton și asfalt împiedicând reîncărcarea naturală. În

timp ce reîncărcarea a scăzut, creșterea cererii industrialeă și de uz casnic a crescut captarea de ape

subterane.

În jurul anului 2000, Sony a pus în funcţiune o instalație semiconductoare intensivă de

ape subterane și a luat inițiativa, în colaborare cu primăria municipiului și ONG-urile locale, de a

spori acviferele din Kumomoto. Pentru a spori reîncărcarea, Sony a oferit stimulente agricultorilor

pentru a-şi inunda câmpurile de orez convertite cu apă din râul Shirakawa de până la trei luni, în

perioada mai-octombrie, când terenul lor era necultivat. Plata, la o rată de 110 $ SUA (JPY11.000)

pe 1.000 m2 - a fost legată de durata perioadelor de inundații. Odată ce fiecare kilogram de orez a

fost estimată la reîncărcare de 20-30 m3 de apă subterană, Sony a început să cumpere orez de la

fermierii lui parteneri la un preţ recompensă (JPY430 față de un preț de piață de JPY300) și să-l

distribuie în cafeneaua sa. Angajații au fost invitați să cumpere orez de la fermierii parteneri,

comercializat sub marca „Cadou pentru Apă”, și, astfel, contribuie la reîncărcarea apelor

subterane. Până în 2009, împotriva tirajului său acumulat de 9,8 milioane m3 de apă subterană,

Sony a reîncărcat o valoare estimată de 11,6 milioane de m3, transformând astfel Sony într-o

companie pozitivă pentru apele subterane. Pe lângă serviciul ecologic de reîncărcare a apelor

subterane, inundaţiile au creat și alte externalități pozitive, cum ar fi limitarea buruienilor,

insectelor și bolilor. Apele de izvor din Lacul Ezu au arătat, de asemenea, o tendință ascendentă

sugerând creșterea nivelului apelor subterane. După succesul realizat de Sony, mai multe alte

companii s-au alăturat efortului, iar orașul Kumamoto a încorporat reîncărcarea apelor subterane

ca parte a planului său de mediu de cinci ani.

Programul Sony de plată pentru fermierii parteneri pentru reîncărcarea apelor subterane

Numărul de zile de inundaţii

Suprafaţa câmpurilor de orez (m2)

Plata pentru reîncărcare (JPY)

30 1000 11000 60 1000 16500 90 1000 22000



EXPERIENŢE PRIVIND GUVERNAREA APELOR SUBTERANE

ările şi-au dezvoltat strategiile de guvernare a apelor subterane

pe baza combinației unice de circumstanțe sociale, economice

și de mediu și un amestec de diferite instrumente menționate

mai sus.

În SUA

Ancheta Geologică a Statelor Unite ale Americii (USGS) definește

sustenabilitatea din punctul de vedere al apelor subterane ca „utilizarea apelor

subterane într-o manieră în care pot fi menținute pentru o perioadă nedeterminată,

fără a provoca consecințe inacceptabile de mediu, economice sau sociale”20. SUA

a fost iniţiatorul care s-a confruntat cu efectele negative asupra mediului ale

irigării intensive cu ape subterane, precum și iniţiatorul în elaborarea modurilor de

a minimiza sau contracara impactul. Ca urmare, experiența sa în managementul

apelor subterane a balansat direcţiile privind discuțiile la nivel mondial cu privire

la modul în care alte regiuni ale lumii - Asia de Sud, China de Nord, Mexic,

Spania, - îşi pot ține în frâu economiile de supra-exploatare pe baza irigării cu ape

subterane și a le face durabile, în sensul USGS.

Statele Unite ale Americii de Vest au o istorie de 150 de ani de dezvoltare extinsă

bazată pe irigarea cu ape subterane, și acest lucru a condus la un sol fertil pentru

experimente tehnologice și instituționale în gospodărirea apelor subterane.

Diverse state au încercat un amestec de mai multe abordări pentru a răspunde

supraîncărcării apelor subterane, inclusiv formarea de sectoare de ape subterane;

cumpărarea drepturilor la apa subterană de la fermieri; furnizarea de apă de

suprafață importată în locul pompării apelor subterane; și notificarea ʻzonelor

active de managementʼ în cazul în care un ʻmaestru de apăʼ este numit să

întreprindă măsuri administrative / juridice directe către instanțele judecătorești. 20 http://wellowner.org/agroundwater/gwsupplyanduse.shtml Accesat la 22 Decembrie 2013

Ţ



Reducerea epuizării apelor subterane din vestul SUA de multe ori a însemnat

reducerea zonelor irigate cu ape subterane. La mijlocul anilor 1990, Statul

Colorado a dezafectat cu forța aproximativ 1.000 de sonde de irigare, iar Idahoa a

achiziționat drepturile la apă ale irigatorilor și a închis 2.000 de puţuri. În

Colorado, unii irigatori bogați au reacționat prin organizarea unor grupuri mici de

gospodărire a apei, dar alţi irigatori au oprit fermele sau au trecut la recoltarea

bazată pe precipitații și şi-au suplimentat veniturile cu activități non-agricole. În

Idaho, pomparea apelor subterane de la adâncimi crescute a devenit atât de

scumpă încât irigatorii au fost gata să aibă operațiunile cumpărate. Dar, în ambele

cazuri îi costă pe contribuabilii americani milioane de dolari pentru a cumpara

înapoi drepturile la apă pe care statul le-a distribuit gratis (Kendy, comunicare

personală, 2005). În mod similar, în California, în zonele în care supraîncăcarea

este evidentă, mecanisme, precum ʻmonetizarea apeiʼ, reîncărcarea artificială și

distribuirea pe raţie a apei, sunt folosite pentru a proteja stratul acvifer. În unele

din cele mai afectate bazine de ape subterane instanțele au fost rugate să decidă

cum urmează să fie alocate apele subterane pentru diferiți utilizatori. Nu există

nicio soluţie ʻpotrivită pentru toţiʼ la aceste probleme (Reay, John, R. G.

comunicare personală). Statele care se suprapun peste stratul acvifer al Câmpiilor

Înalte au adoptat fiecare diferite legi de alocare a apei și instrumente de

management și totuși ei se confruntă cu probleme similare în relațiile cu scăderea

resurselor de ape subterane.

Guvernarea apelor subterane variază foarte mult în Statele Unite ale Americii.

Conform celor menţionate de Henry Vaux, un economist senior de la

Universitatea din California, din 431 bazine de apă subterană din California, doar

19 sunt ʻadministrate în mod activʼ, implicând unele restricții privind pomparea.

Managementul apelor subterane este pasiv în toate celelalte şi, în esență implică

acordarea de granturi guvernamentale federale pentru a construi infrastructura

necesară importului de apă de suprafață și alimentarea cu apă a utilizatorilor în loc

de pompare. În 412 de bazine, nimeni nu se așteaptă la reducerea consumului de



ape subterane. În cartea lui Blomquist din 1992, Divizarea Apelor, el a explorat

opt bazine de apă subterană din California și într-o oarecare măsură gestionarea

haotică a apelor subterane ca o resursă de proprietate comună prin așa-numitele

ʻstructuri policentrice de guvernareʼ. Dar șapte din cele opt bazine nu au redus

captările de apă, ci de fapt au importat apă de suprafață pentru a ușura presiunea

asupra apelor subterane. Astfel, foarte bine poate fi ca gestionarea proactivă a

cererii prin dezafectarea puţurilor de tip tub sau conversia fermelor irigate în

ferme care utilizează precipitaţiile sunt excepții mai degrabă decât reguli în vestul

Statele Unite ale Americii. Vaux asugerat de asemenea că bazinele cu un

management activ sunt suprapuse de zone puternic urbanizate unde guvernele sau

municipalitățile pot cumpăra cu ușurință drepturile de apă pentru a servi marii

consumatori urbani plătitori.

Există o diferență între teoria și practica managementului apelor subterane în

Statele Unite ale Americii. În aceeași dezbatere, John Peck de la Universitatea

Kansas a argumentat: „Dacă un oraș a achiziționat întregul drept la apă al unui

agricultor, agricultorul va trebui să se deconecteze cu privire la acest drept la apă.

Un oraș poate fi, de asemenea, în măsură să ia apa împotriva voinței agricultorului

sub puterea ʻdomeniului eminentʼ, caz în care orașul va dobândi dreptul la apă și

va trebui să plătească agricultorului valoarea de piață corectă a dreptului la apă. În

acest caz fermierul va trebui, de asemenea, să se deconecteze.” Dar, conform lui

Glennon, în multe cazuri, „... fermierii care îşi vând apa de suprafață au continuat

să practice agricultura pe suprafeţe similare, deoarece au forat pur și simplu puțuri

de apă subterană și au continuat pomparea. Ca şi cum nu ar fi fost suficient de

absurd, apele subterane sunt de obicei conectate la apele de suprafață astfel, într-

adevăr, fermierii îşi vând apa şi apoi pompează oricum.” (Shah, 2006).

Pe scurt, vestul SUA a văzut multe măsuri instituționale și de reglementare pentru

îmbunătățirea guvernării apelor subterane. Cu toate acestea, nu este deloc clar că

guvernarea apelor subterane a lucrat bine, spre satisfacția tuturor. Acviferul

Ogallala continuă să fie epuizat; iar obiectivul nu este de a păstra consumul



acviferului pentru ʻun timp nedefinit, fără a provoca consecințe inacceptabile

asupra mediului, economice sau socialeʼ, aşa cum USGS ar dori, ci doar pentru a

prelungi durata de viață a acviferului într-un mod planificat. Odată ce Ogallala

seacă, oamenii de ştiinţă apreciază că naturii îi va lua 6000 ani să-l reumple

complet21. Potrivit lui Kalf și Woolly (2005), experiențele din Kansas „scăderi

masive ale nivelurilor pânzei freatice de magnitudine semnificativă [care sunt]

nerecuperabile în zone extinse.” În Arizona, supraexploatarea și scăderea

nivelurilor apei sunt abordate de legislație care prevede echilibrarea extragerii cu

reîncărcarea; dar „nu este clar dacă obiectivele vor fi îndeplinite”. În California,

instanțele au determinat „distribuirea echitabilă” pe suprafeţe largi, dar „nu poate

duce la o utilizare durabilă”. Toate în toate, în ciuda guvernării intensive, apele

subterane durabile reprezintă încă o lucrare în curs de desfășurare în multe părți

ale SUA.

În Mexic

În ultimii ani, Mexicul a experimentat un model comunitar de management al

apelor subterane. Premisa de bază este că dacă utilizatorii apelor subterane sunt

organizaţi și împuterniciţi, ei vor mobiliza puterea lor colectivă pentru a

monitoriza comportamentul apelor subterane și a prelua pașii necesari pentru a

proteja resursele și asigura sustenabilitatea pe termen lung.

Puține țări au reformat legile lor de apă la fel de mult ca și Mexic. Legea Apelor

Naţiunii din 1992 a încredințat Comisia Națională a Apelor (CNA) cu

responsabilitatea de a înregistra concesii ale utilizării apei. Reformele din Mexic

din sectorul de apă au declarat apa ca o proprietate națională și a făcut-o

obligatorie pentru utilizatorii existenţi pentru a legitima drepturile lor prin

intermediul achiziţiei de concesii. În plus, CNA a fost autorizată să înființeze o

structură de reglementare pentru a pune în aplicare și monitoriza aceste concesii

și, de asemenea, pentru a colecta o taxă pe volumul de apă de la toți utilizatorii, cu

excepția irigatorilor la scară mică. COTAS (comitetele tehnice pentru apele

21 http://www.ngwa.org/Fundamentals/use/Pages/Groundwater-facts.aspx



subterane) au fost promovate de CNA ca organizații ale consumatorului şi create

pentru a gospodări apele subterane și, în unele provincii, precum Guanajuato,

toate resursele de apă (Sandoval, 2004; Shah, 2003; Shat et al., 2004b). În timp ce

apa este administrată de către CNA, state precum Guanajuato se confruntă cu

provocarea de a susține economia regiunii fără mijloacele de intervenție directă.

Fiind atât de constrâns, Guanajuato, care are probleme grave cu supraexploatarea

acviferelor, a urmat o abordare în două direcţii; obţinerea unor date științifice de

calitate mai bună, precum și promovarea asociațiilor consumatorilor de apă în

sistemele de canal (Sandoval, 2004).

În timp ce desfăşurarea colectării de date este lăudabilă, COTAS sunt încă la

funcția în forma avută în vedere de către factorii de decizie politici privind apa.

Aşa cum Luis Marin, un cercetător mexican, a argumentat: „[În Mexic], guvernul

a încercat să dea părților interesate responsabilitatea pentru gospodărirea

acviferelor prin stabilirea COTAS. Cu toate acestea, părțile interesate depind

financiar de subvenții atât de la guvernul federal cât şi de la cel de stat, și de

obicei, nu au niciun expert tehnic. Conform noii legi, părțile interesate care nu

folosesc tot volumul pentru care sunt autorizaţi, riscă să piardă volumul neutilizat

în anul următor. Ca urmare, părțile interesate îşi extrag întrgul volum, chiar dacă o

mare parte din acesta reprezintă o risipă de apă, astfel încât să nu li se reducă

concesiile.” (a se vedea Shah, 2009).

CNA a adoptat trei seturi de instrumente - de reglementare, economice și

participative - pentru reformele pentru apele subterană (Burke și Moench, 2000).

Dar răspunsul la reforme este amestecat. Consumatorii mari de apă (consumatori

industriali și comerciali) au solicitat rapid concesii și taxe plătite pentru apă. Cu

toate acestea, provocarea reală este înregistrarea drepturilor la apă ale

consumatorilor agricoli, care împreună reprezintă cel puțin 80% din volumul total

pompat și monitorizarea extragerilor lor. Dar consumatorii agricoli care dețin

puţuri de tip tub au răspuns pozitiv la lege și au solicitat concesii de apă. Motivul

principal este „morcovul” energiei electrice subvenționată promisă celor care



reglementează racordarea lor22. Această subvenție ar putea reduce taxele anuale

pentru energia electrică cu 1000-1350 $ facând-o valoroasă pentru înregistrare

(Shah et al., 2004b, p. 365). Astfel, fermierii raspund bine la stimulente

economice directe, dar monitorizarea extracţiei actuale din puțuri individuale s-a

dovedit aproape imposibilă, chiar și în provinciile tensionate în ceea ce priveşte

apele subterane, cum ar fi Guanajuato, care are peste 15.000 de sonde de irigare.

Ori de câte ori, o interdicție a fost propusă privind noile puţuri tubulare a existat o

creștere a forării în scopul de a obține înregistrarea lor înainte de termenul limită

(Figura 4). Astfel, adoptarea legilor și ridicarea barierelor administrative nu

întotdeauna funcţionează în afară de cazul când realitățile sociale și economice

sunt luate în considerare (Sandoval, 2004). Într-adevăr, la începutul anilor 2000 o

mişcare pentru retragerea părţii neutilizate din cotele de apă subterană a încurajat

fermierii să pompeze mai multă apă subterană decât ei ar avea nevoie, ca nu

cumva să piardă cota lor (Luis Marin, comunicare personală, 2005).

Succesul stabilit de COTAS în guvernarea apele subterane este amestecat.

Așteptările au fost mari și au fost destinate să fie instituții de consolidare a

consensului, care furnizează spațiu în care ar putea fi implementate modele de

management integrat al apei (Sandoval, 2004, p. 10). Unele au creat conştientizări

locale cu privire la problemele de apă și, cel mai important, au creat surse

alternative de venit prin dezvoltarea serviciilor pe care utilizatorii de apă le vor

aprecia. Cu toate acestea, nu au reușit să ofere membrilor lor ceea ce ei apreciază

cel mai mult - accesul neîngrădit la apele subterane. Previzibil, puţini fermieri au

fost dispuşi să accepte apartenenţa la o instituţie înființată pentru a limita accesul

22 Subvenția pentru energia electrică a încurajat fermierii să înregistreze drepturile de apă cu CNA. Cu toate acestea, provocarea fost aceea de a ţine agricultorii de la pompare peste volumul lor de concesiune. Deoarece monitorizarea volumelor pompate a fost dificilă, o modificare ulterioară a limitat subvențiile pentru energia electrică doar pentru întinderea puterea necesară pentru a pompa volumele de concesiune. În cazul în care extracția depășește dreptul de apă alocat, atunci agricultorul nu va primi subvenția pentru volumul de apă care depășește dreptul. Atât furnizorii de servicii de utilități pentru electricitate cât și CNA au fost de acord să folosească consumul de energie electrică și unii factorii pentru o eficienţă bună pentru a estima extracţia în vederea stabilirii cuantumului subvenției la care are dreptul un agricultor (Scott, 2013).



la apă și acesta este mandatul prin care mulţi oficiali ai COTAS simt că ar trebui

să urmărească în timp aplicarea Legii Apei. De fapt, cea mai serioasă piatră de

încercare pentru succesul COTAS este lipsa unei structuri adecvate de

monitorizare (Sandoval, 2004). Auto-monitorizarea captării pentru nivelurile

convenite pentru reducerea supraexploatării apelor subterane ar putea părea o

‘aspiraţie’, dar programele de educaţie şi de sensibilizare a opiniei publice de

înaltă calitate, pe care COTAS le poate oferi, par a fi un mod sigur de obţinere a

auto-monitorizării pe termen lung. Astfel, Mexic, chiar şi cu o lege a apei

ambiţioasă, se luptă încă cu probleme de bază cum ar fi înregistrarea puţurilor şi

emiterea autorizaţiilor de apă.

Figura 4. Cum interzicerea noilor puţuri a accelerat creșterea numărului de puţurie în Mexic

În Spania

Spania a experimentat, de asemenea, un model comunitar de management al

apelor subterane. Până în 1985 Spania a acordat drepturi de proprietate private

asupra resurselor de apă subterană. Dar Legea Apei din 1985 ca răspuns la

consumul intensiv al apelor subterane a schimbat regulile jocului. De exemplu în

Mexic, apele subterane au fost luate în proprietatea statului, iar Agenţiilor de

Administrare a Bazinelor Hidrografice (RBAs) (Confederacions Hidrograficas) li

s-au dat rolul de a gospodări apele subterane şi au fost împuternicite cu acordarea

de autorizaţii pentru utilizarea apelor subterane. Legea a acordat, de asemenea,



RBAs autoritatea de a declara un acvifer „supraexploatat” şi de a formula un plan

de management de redresare a acviferului pentru a reduce volumul de captări sau

pentru a respinge noile aplicații pentru puţuri. Tuturor utilizatorilor unui acvifer li

s-au cerut, de asemenea, să se organizeze în asociaţii de consumatori de ape

subterane în scopul de a încuraja participarea consumatorului. Până în 2000,

aproximativ 16 acvifere au fost declarate ca fiind supraexploatate total sau parţial

(Hernandez-Mora et colab., 2003, p. 398), dar asociaţiile consumatorilor s-au

format în doar cinci zone acvifere şi doar două funcţionau. Alte amendamente la

Lege s-au făcut în 1999 şi 2001, care au subliniat rolul utilizatorilor de apă

subterană în managementul acviferelor.

O evaluare a stării actuale a acestei legi evidenţiază provocările privind punerea ei

în aplicare. Chiar şi după mai mult de 30 de ani, înregistrarea drepturilor la apele

subterane rămâne încă incompletă şi mai puţin de un sfert din toate structurile

pentru apele subterane sunt înregistrate. Principalul motiv este lipsa de capacitate

umană în cadrul agenţiei de implementare care afectează nu doar buna

înregistrare, ci şi monitorizarea puţurilor înregistrate. Astfel, Spania, cu

aproximativ 0.5 milioane puţuri (conform Ramon Llamas, comunicare personală,

această cifră ar putea fi 2 milioane), se luptă încă cu cea mai fundamentală

problemă de identificare şi înregistrare a utilizatorilor de apă subterană.

În lumina acestei experienţe, dificultăţile cu care se confruntă ţări precum

Bangladesh, India şi Pakistan cu mai multe milioane de proprietari de puţuri

dispersate pe lungimea şi lăţimea fiecărei ţări, pot fi apreciate. Având în vedere

tradiţia Spaniei privind asociaţiile de succes a utilizatorilor de apă de suprafaţă

(unele din Valencia sunt vechi de secole), noua lege a apei a subliniat formarea

asociaţiilor utilizatorilor de apă subterană în special pentru administrarea

acviferelor supraexploatate. În timp ce mii de asociaţii de utilizatori mici de apă

subterană au fost formate, accentul a fost pus pe ‘administrarea colectivă a reţelei

de irigare’. Doar o mână are un mandat mai mare de ‘administrare colectivă a

acviferelor’ şi dintre acestea, nu toate sunt cazuri de succes. În Bazinul Superior



Guadiana (aproximativ 16700 km2 şi supraexploatare severă), captarea apelor

subterane a fost oprită temporar, nu printr-o acţiune colectivă pozitivă din partea

irigatorilor, ci prin Programul Uniunii Europene de Compensare a Veniturilor.

Acesta a fost proiectat pentru a reduce captările de apă prin plata subvenţiilor de

până la 580 $ / ha (Hernandez-Mora et al, 2003;. Lopez-Gunn, 2003, p 370). În

Iulie 2001, parlamentul Spaniei a cerut apoi guvernului să prezinte, în termen de

un an, un plan de gospodărire a apelor subterane în Bazinul Superior Guadiana.

Acest plan a întâmpinat dificultăţi serioase şi este încă spre aprobare (Llamas,

comunicare personală). Astfel, chiar şi în Spania, care are relativ puţine puţuri,

acvifere mai mici, este mai puţin dependentă de irigaţii cu ape subterane, şi are

organizaţii de agricultori mai puternice decât Asia de Sud, implementarea

diferitelor clauze ale legislaţiei apelor subterane s-a dovedit a fi foarte dificilă.

Studii arată că cele mai multe asociaţii ale utilizatorilor de apă subterană sunt

scoase din uz şi legislaţia apei este larg ocolită (Caseta 7).

Caseta 7. Legile privind apele subterane sunt ignorate foarte mult în Spania? Legea Apelor din 1985, a declarat că apele subterane ar fi în ‘proprietate publică’. Acest lucru a

reprezentat o schimbare fundamentală a drepturilor la apă. Totuşi, această schimbare majoră,

intensificată de lipsa de cunoştinţe despre schimbările legislative şi utilizarea apelor subterane,

precum şi o campanie de informare slabă, au dus la multe situaţii de ‘nesupunere hidrologică’ în

raport cu drepturile la apă şi captarea în aproape fiecare acvifer tensionat. Într-adevăr, întrebarea

este ce a fost în primul rând, nesupunerea hidrologică sau acviferele tensionate. Un exemplu

tipic al acestei situaţii este Bazinul Superior Guadiana (Lopez-Gunn şi Llamas, 1999).

În ţările aride

Multe ţări din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (MENA), care au dezvoltat

economii substanţiale din agricultura irigată bazate pe apele subterane non-

regenerabile, au ajuns tot mai mult la opinia că acviferele lor sunt mai bine

folosite pentru nevoile mai urgente de apă potabilă a generaţiilor prezente şi

viitoare decât pentru irigare. Unele sunt acum urgent reglementate, chiar şi

reducerea, economiile lor privind irigarea cu ape subterane. În anii 1970, Arabia

Saudită a extins irigarea grâului, şi chiar a exportat grâu. În 1992, ei au cheltuit 2



miliarde dolari, subvenţionând producţia locală de 4 milioane MT de grâu, care ar

fi putut fi cumpărat la o cincime din costul grâului pe piaţă la nivel mondial

(Postel, 1992). Arabia Saudită a trecut acum de la obiectivul de auto-suficienţă

naţională pentru grâu la orice cost la producţia la domiciliu cu grâu importat. A

fost redusă cu succes irigarea grâului şi, de asemenea, utilizarea generală a apelor

subterane în agricultură (Abderrahman, 2001). În Iran, Soltani şi Saboohi (2008)

au recomandat o strategie similară de a importa grâu mai degrabă decât

producerea acestuia prin irigare cu ape subterane. În Iran, reglementarea apelor

subterane este împărţită în zone Libere: câmpii unde forarea de noi puţuri este

permisă după obţinerea unei licenţe de la Autoritatea pentru Apă; zone Limitate:

câmpii unde forarea de noi puţuri este permisă doar ca excepţie în anumite ocazii;

şi zone Critice: câmpii unde forarea de noi puţuri nu este niciodată permisă. Iranul

interzice acum noi puţuri de tip tub pentru irigare în o treime din câmpiile sale

(Hekmat, 2002).

Oman, în mod similar, a folosit reglementări administrative stricte pentru a

controla captările de apă subterană pentru irigaţii. Conform lui van der Gun

(2007), „Strategia de succes a Oman pentru managementul durabil al apelor

subterane a combinat abil măsuri la nivelul cererii pentru a controla, proteja şi

conserva resursele de apă cu măsuri la nivelul ofertei pentru a spori resursele.

Măsurile la nivelul cererii includ înregistrarea obligatorie a puţurilor, introducerea

autorizării puţurilor; interzicerea puţurilor mai mici de 3,5 km de la puţul-mamă a

unui falaj; închiderea puţurilor construite ilegal şi confiscarea echipamentelor de

forare ale contractorilor implicaţi în forarea ilegală; un inventar naţional al

puţurilor; o bună contorizare; o bună zonare de protecţie a terenului; epurarea

apei; controlul scurgerilor; îmbunătăţirea tehnicilor de irigare; şi campanii de

sensibilizare a opiniei publice pentru conservarea apei. Strategiile la nivelul

ofertei includ baraje mari de reîncărcare, destinate atât pentru controlul

inundaţiilor cât şi pentru reîncărcarea apelor subterane. Apele uzate tratate sunt

reutilizate în loc de pomparea apelor subterane în zona Muscat pentru udarea

parcurilor municipale, grădinilor şi marginea drumurilor. Alimentarea cu apă a



populaţiei în această zonă capitală depinde în principal de apa de mare

desalinizată.”

În Iordania, Siria şi Yemen există eforturi de a reglementa irigarea cu ape

subterane, dar nu s-au dovedit a fi de succes, chiar dacă urgenţa de a face acest

lucru este larg acceptată. În Algeria, Maroc şi Tunisia numărul de puţuri tubulare

este în creştere într-un ritm similar cu cel din Asia de Sud (Bahri, fără dată).

Lecţia învăţată de la MENA constă în faptul că statele mici autocratice sau

teocratice, în cazul în care reglementarea apelor subterane este o problemă de

viaţă şi de moarte, au restricţionat în mod eficient sau redus irigarea cu ape

subterane. Unele state, cum ar fi Oman şi Arabia Saudită, au început deja să

utilizeze apă de mare desalinizată pentru a satisface cererile urbane de apă

potabilă.

În Asia musonică

În Asia, multe milioane de mici agricultori de subzistenţă utilizează apa subterană

şi majoritatea ţărilor nu au început încă să abordeze problema guvernării apelor

subterane în orice manieră serioasă. China a făcut mai mult decât majoritatea

pentru a limita epuizarea apei subterane în câmpiile din nordul Chinei, dar va lua

timp înainte ca aceste iniţiative să funcţioneze la nivel naţional (Shah et al.,

2004a). Modelul mexican de management comunitar al acviferelor este organizat

ca un panaceu pentru Asia, chiar dacă există puţine dovezi că aceasta a ajutat

Mexic în trecerea la durabilitate. După cum Hoogesteger (Shah et. al, 2007) a

remarcat: „Controlul utilizării apelor subterane în ţările din Sud este adesea pentru

guverne un cuţit cu două tăişuri: pe de o parte, le costă multe resurse (pe care de

multe ori nu le au sau sunt necesare pentru programele de reducere a sărăciei) şi

pe de altă parte acest lucru este de multe ori contestat la nivel politic.”

În India, un experiment ambiţios în ceea ce priveşte managementul participativ al

apelor subterane a fost realizat cu sprijinul FAO în Andhra Pradesh, un stat cel

mai mult semi-arid notoriu pentru supraexploatarea necruţătoare a apelor



subterane. Din 2003 până în 2009, Sistemele Apelor Subterane Administrate de

Fermierii din Andhra Pradesh (APFMGS), care implică peste 700 de comunităţi,

organizate şi motivate de un grup de ONG-uri fundamentale pentru a monitoriza

în mod regulat nivelurile apelor subterane, au realizat exerciţii anuale de

planificare a culturilor comunitate şi au adoptat tehnologii de economisire a apei.

O succesiune de bilanţuri făcute de FAO, Banca Mondială şi mai mulţi cercetători

independenţi au salutat APFMGS ca model al guvernării apelor subterane cu

ramificaţii la nivel mondial. Dar proiectul s-a închis în 2009 şi în 2012 un studiu a

sugerat că din toate doar unele comunităţi au abandonat ‘cele mai bune practici’

pe care proiectul le-a evidenţiat pentru intervenţia susţinută, cum ar fi un ‘model

de afaceri’ îmbunătăţit, care creează sancţiuni, legitimitate şi stimulente (Verma et

al., 2012) (Caseta 8).

Caseta 8. Sistemele Apelor Subterane Administrate de Fermierii din Andhra

Pradesh: susţinerea schimbării necesită un angajament susţinut Sub al 12-lea Plan de Cinci Ani, India s-a angajat la Cartografierea Participativă a Acviferelor ca

bază pentru iniţierea managementului comunitar al apelor subterane. Ideea provine din proiectul

APFMGS extrem de influenţabil susţinut de FAO care a încercat să demitizeze hidrologia prin

promovarea înţelegerii colective a resurselor de apă subterană din partea fermierilor. Proiectul a

susţinut că aceasta a fost cea mai bună modalitate de a cataliza managementul participativ al

acviferelor bazat pe comunitate. Comisia Indiană de Planificare (2007) a spus mai devreme:

„Utilizarea durabilă a apelor subterane este posibilă numai atunci când utilizatorii limitează

captările medii în favoarea reîncărcării pe termen lung. Într-o resursă de proprietate comună,

persoanele fizice vor restrânge utilizarea lor dacă există un acord credibil între toţi utilizatorii

pentru a limita utilizarea acesteia. Presiunile grupului pereche pot genera comportamente

responsabile din punct de vedere social aşa cum a fost observat în grupurile de auto-ajutor”.

Andhra Pradesh are aproximativ 1195 sisteme mici de acvifere, fiecare de 100 – 300 k m2 în zonă

şi fiecare cu o mare uniformitate în circumstanţele unei drenări locale, geomorfologie şi

hidrogeologie. Prin urmare, a apărut necesitatea de a gospodări apele subterane în mod similar în

fiecare sub-bazin. Proiectul a fost activ în 62 de unităţi hidrologice în şapte districte care acoperă

aproximativ 25000 de gospodării, utilizatoare de ape subterane. În fiecare unitate hidrologică,

APFMGS

- a promovat monitorizarea hidrologică participativă;

- a facilitat bugetarea apei pentru culturile dpentru întreaga unitate hidrologică;

- a organizat şcoli de apă pentru agricultori;



- şi a numit bărbaţi şi femei voluntari instruiţi în efectuarea citirilor piezometrice pentru a

funcţiona ca nucleul comitetelor de monitorizare a nivelului apelor subterane (GMCs), care au

constituit reţeaua de unităţi hidrologice (HUN) înregistrate ca societăţi.

Scopul a fost de a îmbunătăţi înţelegerea din partea agricultorilor a proceselor legate de apa

subterană, de a introduce tehnici de economisire a apei, precum şi de a modifica modelele de

cultivare pentru cei în concordanţă cu dotările de apă ale fiecărei HUN. În adunările comunitare,

au fost discutate bugetele de apă specifice satului pentru a sublinia nevoia de modificare a

metodelor de recoltare, îmbunătăţind productivitatea apei, intensificând utilizarea gunoiului de

grajd şi compostului. Aşteptările au constat în faptul că echipaţi cu astfel de înţelegere

îmbunătăţită, fermierii ar reduce consumul de apă din propria lor voinţă fără nicio constrângere

sau persuasiune morală.

Studii bazate pe date APFMGS au arătat că în cursul perioadei 2003-2009, reducerile au avut loc

într-adevăr, în multe HUNs. A fost o schimbare semnificativă de la culturile care necesitau

intensiv apă la culturile care economisesc apa, iar valoarea producţiei agricole a crescut, eliminând

astfel preocupările legate de pierderea veniturilor. A existat o extindere substanţială a micro-

irigării şi a măsurilor de conservare a apei din sol. Volumul masiv de informaţii hidro-geologice,

inclusiv hărţi GIS, multe generate de HUNs, a impresionat mult un vizitator; şi unele HUNs au

început să genereze venituri prin vânzarea acestor informaţii. Politicienii locali au împrumutat

sprijin pentru a face abordarea APFMGS axa centrală a politicii de stat. Un studiu din 2010 al

Băncii Mondiale a declarat APFMGS un ‘model dovedit’ pentru guvernarea apelor subterane

bazată pe comunitate (Steenbergen, 2010). O altă evaluarea a Băncii Mondiale (Pahuja et al.,

2010) a susținut că, „Managementul comunitar oferă un mecanism alternativ pentru a declara

intrarea în vigoare a managementului apelor subterane ... există acum o masă critică de experienţe

[în APFMGS] pentru proiectarea de modele care ar putea fi viabile, cel puţin pentru setările hard-

rock din India.”

van Steenbergen (2006) a afirmat optimist că „normele şi regulile sociale vor consolida inovaţiile

care sunt în conformitate cu introducerea, în special cele care sunt mai uşor de monitorizat, cum ar

fi ‘niciun câmp de orez în sezonul uscat’ şi ‘fără puţuri noi forate’.

Finanţarea proiectului APFMGS s-a oprit în 2009. În 2012, IWMI a trimis doi studenţi la 49 din

cele mai bine dezvoltate HUNs pentru a verifica cât de multe dintre practicile APFAMGS erau

încă utilizate. Impresia lor generală a fost că „cele mai multe au fost abandonate de către

agricultori cu excepţia a două HUNs din Chittoor şi unul în Kurnool” (vezi graficul). Verma et al.,

(2012, p. 9) a concluzionat că elogiile proiectului APFMGS „par a fi premature şi prea optimiste

... şi că, în absenţa unei autorităţi externe, GMCs şi HUNs pierd legitimitatea lor, ceea ce duce la o

defalcare a încrederii şi legitimităţii.”



Supravieţuirea Regimului APFAGMS de Guvernare a Apelor Subterane dincolo de Proiectul Life Există asemănări izbitoare între experienţa HUNs şi MCG din Andhra Pradesh şi COTAs din

Mexic. Au generat o mare înţelegere a informaţiilor utile, dar au şi contribuit la înţelegerea din

partea fermierilor a proceselor privind apele subterane. Au fost, de asemenea, unele dovezi de

schimbare de comportament. Cu toate acestea, lipsa sprijinului extern şi angajamentului susţinut

cu comunităţile acviferelor a condus la slăbirea şi eventuala erodare a normelor şi proceselor

participative. Experienţa din China a fost semnificativ diferită; sprijinul extern şi sancţiuni

graduale au adus rezultate rapide în ceea ce priveşte captările reduse, chiar dacă consecinţele

includ creşterea rândurilor refugiaţilor ecologici.

Guvernarea unei economii a apelor subterane într-o manieră durabilă nu este doar

despre hidrogeologia acviferelor, ci este mai mult despre instituţiile politice şi

sociale mai mari ale naţiunii. Modul în care ţările răspund la provocarea privind

managementul durabil al economiilor lor privind apele subterane depinde de mulți

factori, care sunt de multe ori unici pentru o anumită ţară. Tabelul 3 ilustrează

variabilele care definesc organizarea economiilor apelor subterane în şase ţări.

SUA foloseşte aproximativ 200 km3 de apă subterană pentru irigaţii, dar pentru a

gestiona economia ei trebuie să monitorizeze şi să reglementeze doar 400.000 de

instalaţii de pompare, fiecare pompând 500.000 m3 de apă subterană anual.

Mexicul este într-o poziţie similară cu doar 95.000 puţuri agricole tip tub. Cu



toate acestea, India, care utilizează 230 km3, trebuie să gestioneze peste 20 de

milioane de puţuri mici, fiecare pompare o medie de 11.500 m3 anual. În mod

clar,sarcina managerilor de ape subterane din SUA şi Mexic este, în multe feluri,

mai simplă în comparaţie cu cea a omologilor lor indieni.

Natura sistemului politic, de asemenea, contează. Iranul este capabil de a impune

şi aplica o interdicţie totală privind forarea de noi puţuri tip tub în cea mai mare a

ţării (Hekmat, 2002). De asemenea, popular, dar viclean, Sultanul Omanului a

adus captarea apelor subterane sub un anumit control prin stricta punerea în

aplicare a reglementărilor (van der Gun, 2007).

Tabel 3. Structura economiilor naţionale privind apele subterane Ţara Consumul anual

de ape subterane (km3)

Numărul de puţuri de ape subterane (milioane)

Captare/puţ (m3/an)

Procentul populaţiei care consumă ape subterane (%)

China 105 4,5 23000 22–25

India 230 20 11500 55–60

Iran 29 0,5 58000 12–18

Mexic 29 0,09 414285 5–6

Pakistan Punjab 45 0,5 90000 60–65

SUA 198 0,4 500000 < 1–2

Dar încercările de a interzice puţurile tubulare în alte ţări nu au reuşit. Mexic a tot

încercat să interzică noi puţuri tip tub in bajio sa (de exemplu, regiuni montane

din nordul şi estul Oraşul Mexic) timp de 50 de ani şi nu a reuşit încă. China are

un număr mare de puţuri tubulare împrăştiate pe o arie vastă a zonei rurale şi

încearcă din greu să le aducă în cadrul sistemului de autorizare, dar până în

prezent acest lucru nu funcţionează bine. Întreprinderea unei activităţi similare în

India sau Pakistan ar fi nerealistă în viitorul apropiat, din cauza structurilor şi a

sistemelor lor politice. În India, mai multe state au elaborat deja legislaţie pentru a

controla supraîncărcarea apelor subterane, dar aplicarea acesteia a eşuat complet

(Comisia de Planificare din India 2007; Narayana şi Scott, 2004; Phansalkar şi

Kher, 2003; Shah, 2009).



Bazinul Murray-Darling din Australia este larg aclamat ca un exemplu de

guvernare a apei. Cu toate acestea, guvernarea apelor subterane a provocat

managerii de apă australieni. Şcoala Australiană a Apelor Subterane de la

Adelaide spune: „Apele subterane vor fi etalonul de durată al inteligenţei acestei

generaţii în managementul apei şi terenurilor.” Mulţi factori de decizie din Asia

de Sud sunt atraşi de modelul Murray-Darling, dar omit diferenţele dintre

economiile apelor subterane din Australia şi Asia de Sud. Doar 5,5% din suprafaţa

irigată a Australiei depinde de apele subterane, în comparaţie cu mai mult de peste

60% din India şi 90% din Bangladesh. Cei 285-300 km3 de ape subterane pe care

Asia de Sud îi captează în fiecare an reprezintă de 50 de ori mai mult decât

cantitatea utilizată în Australia. Dar cel mai important, Asia de Sud are 20

milioane de captatoare ale apelor subterane, de 5.000 de ori mai mulţi oameni

decât Australia, cărora guvernarea apelor subterane trebuie să se adreseze.

China a încercat din greu să ţină în frâu epuizarea apelor subterane din câmpiile

de nord ale Chinei, dar descoperă provocarea de implementare a managementului

cererii într-o economie vastă şi atomistă a apelor subterane. Doar emiterea

autorizaţiilor de captare a apei la aproximativ 7,5 milioane proprietari de puţuri

tip tub este un coşmar logistic, să nu mai vorbim despre monitorizarea captărilor.

Nu este surprinzător, Wang et al. (2007, p. 53), care în 2005 au realizat sondaje de

opinie în 448 de sate şi 126 localităţi din 60 districte din Mongolia Interioară,

Hebei, Henan, Liaoning, Shaanxi şi Shanxi, au constatat că „în interiorul satelor

Chinei câteva reglementări nu au avut nici un efect... în ciuda regulamentului

aproape universal care solicită utilizarea unei autorizări pentru forarea unui puţ,

mai puţin de 10% din proprietarii de puţuri intervievaţi au obţinut o forare înainte.

Doar 5% din satele intervievate au crezut deciziile lor de forare necesare pentru a

lua în considerare deciziile de distanţare. Mai mult spus chiar că exploatarea apei

nu a fost reîncărcată în niciun sat; nu au existat limite fizice puse pentru

proprietarii de puţuri. De fapt, este sigur de afirmat că, în cele mai multe sate din

China, resursele de apă subterană sunt aproape complet nereglementate.”



Mai recent, guvernele locale din câmpiile de nord ale Chinei au început

experimentarea unor proiecte pilot de guvernare durabilă a apelor subterane

manageriate de fermieri cu sprijin din partea guvernului central. Este greu de spus

dacă şi cât de repede acestea vor corespunde mediului rural din China (Caseta 4).

Este la fel de greu de spus dacă alte ţări din Asia şi din alte părţi, care nu au

structuri puternice ale autorităţii locale pot învăţa lecţii utile din proiectele pilot

din China. Bangladesh are un program mare pentru irigarea cu ape subterane cu

puţuri tubulare administrate de guvern care a abordat problema clasică a

stimulentelor perverse care fac guvernarea apelor subterane aşa complicată în

Asia de Sud (Caseta 9).

Caseta 9. Experimentul Barind în exploatarea echitabilă a apelor subterane,

Bangladesh Traiectul Barind include 1,44 milioane ha de teren agricol cu sol roşu tare şi primeşte precipitaţii

musonice abundente de 1500-2000 mm. Acesta include Bangpur, Bogra, Dinapur şi districtele

Rajshahi din Bangladesh şi cartierul Maldah din Bengalul de Vest din India. În 1985, guvernul

Bangladesh a înfiinţat Autoritatea de Dezvoltare Multifuncţională din Barind (BMDA) şi a

însărcinat-o cu punerea în aplicare a Proiectului de Dezvoltare Integrată a Zonei Barind. În plus

faţă de dezvoltarea drumurilor, extinderea agricolă, electrificare, apă potabilă şi construcţia de

iazuri, proiectul a pus bazele a 14.000 de puţuri tip tub adânci administrate de guvern cu sisteme

de distribuţie de conducte din PVC îngropate pentru agricultura irigată. Fermierii pot accesa

irigarea în două moduri. Ei pot cumpăra cupoane de la biroul BMDA sau de la dealerii săi, care

primesc un comision de 5% din valoarea cupoanelor vândute. Ei înmână aceste cupoane

operatorului de pompare care le furnizează apoi apă de irigare pentru numărul de ore pentru care

au plătit. Alternativa este pentru agricultori de a obţine un card inteligent de utilizator în care este

încorporată fotografia lor, numele şi numărul de telefon. Cardul poate fi reîncărcat la nevoie de la

un dealer. Pentru irigare, agricultorul introduce cardul în fanta aparatului de măsurat, selectează

numărul de ore de irigare necesare, iar puţul tubular furnizează volumul de apă solicitat.

Evaluările arată că sistemul Barind este monitorizat periodic şi gestionat viguros. Oficialii BMDA

colectează zilnic cupoanele utilizate şi monitorizează aparatele de măsurat pentru a înregistra

gradul de folosinţă al pompei şi face concordanţa cu citirea contoarelor de energie electrică pentru

a minimiza abaterile. Veniturile câştigate sunt folosite pentru operare şi mentenanţă şi pentru

extinderea sistemului. Studiile sugerează că acest sistem se autosusţine financiar. Acesta serveşte

600.000 ha de terenuri agricole şi este o îmbunătăţire majoră asupra situaţiei dinainte de 1985,

când proprietarii privaţi de puţuri tip tub de mică adâncime controlau peisajul. Fermierul plăteşte



costul irigării de BDT600-800 / bigha23, care este o fracţiune din ce plătea anterior proprietarilor

privaţi de puţuri tip tub de mică adâncime.

Aranjamentul instituţional este compatibil cu stimulentele. Fermierii care se asociază, precum

dealerii BMDA, îşi suplimentează venitul cu comisionul din vânzarea cupoanelor şi îşi reîncarcă

cardurile. De asemenea fermierii se asociază ca operatori de puţuri tubulare şi câştigă venituri

suplimentare de BDT12 / ore ca furnizori de servicii. Impactul socio-economic în Barind este

profund şi extins. Într-o regiune unde fermierilor le-a fost greu să crească o cultură, astăzi ei cresc

până la trei culturi anual. Aproximativ 1,5 milioane de fermieri mici au beneficiat şi mai mulţi vor

beneficia, atunci când cele 450000 ha rămase sunt aduse în cadrul programului de puţuri tubulare.

23 1 bigha = 0,16 ha



CONCLUZIE: O ABORDARE DE URGENŢĂ PENTRU A

GUVERNA APELE SUBTERANE

e-a lungul ultimilor 20 de ani, dezbaterea globală asupra

guvernării apelor subterane a fost mai prescriptivă decât

analitică. Au fost susţinute soluţii ‘blueprint’ pentru ţările cu

venituri mici bazate pe managementul instituţional intensiv, la

fel ca în Kansas, Statele Unite ale Americii sau în Murray-Darling în Australia,

fără prea mult sens pentru vastele diferenţe în contexte. Unele oferă drepturi de

proprietate negociabile, altele susţin pentru o ‘impozitare a apei subterane’ ca un

surogat pentru preţ sau sugerează acordarea de licenţe şi stabilirea structurilor

pentru ape subterane şi organizarea fermierilor pentru auto-administrarea

acviferelor. În ţările cu venituri mici, birocraţiile privind apa subterană au

favorizat tot felul de instrumente legislative şi administrative, dar fără a acorda

prea multă atenţie intrării în vigoare. Toate au fost testate cu rezultate mixte.

Tabelul 4 rezumă aceste instrumente şi ţările care le-au folosit pentru a sprijini

agricultura irigată.

Tabel 4. Instrumente de guvernare a apei subterane dispuse în majoritatea ţărilor care irigă cu ape subterane Instrumente de guvernare a apei subterane Preţul apei

subterane: direct sau surogat

Drepturi negociabile sau nu

Reglementări administrative

Managementul acviferelor comunitare

Aplicarea reîncărcării/ apa importată/ managementul conjunctiv

Abordări indirecte

Australia X X Bangladesh

Proiectul din Barind privind aparatele inteligente de măsurare24

China X X X X

24 http://www.waterintegritynetwork.net/index.php?option=com_mtree&task=att_ download&link_id=96&cf_id=61

D



(noile proiecte pilot) India

(APFMGS) Mişcarea reîncărcării din Saurashtra

Gujarat`s Jyotigram

Iran X X Iordania X X Mexic X X X Oman X X Pakistan X Spania X X SUA X X X Această revizuire a explorat aceste ‘modele de guvernare pentru apele subterane’

diferite. Acestea sunt puternic recomandate ca ‘cele mai bune practici’

internaţionale, bazate pe experienţele anumitor ţări, chiar dacă multe nu au fost

întotdeauna examinate critic. O evaluare a dovezilor disponibile din aceste ţări,

totuşi, indică faptul că deşi fiecare dintre aceste modele are meritul său, niciunul

nu poate pretinde că a atins utilizarea durabilă a apelor subterane. Mai mult decât

atât, există puţine dovezi care sugerează că modelele care funcţionează în SUA

sau Australia vor funcţiona în ţările cu venituri mici, cum ar fi Bangladesh,

Myanmar şi Pakistan.

Ceea ce este clar, însă, este faptul că mediul socio-ecologic şi politic este critic în

determinarea elementelor unui regim de guvernare adecvată a apelor subterane.

Ceea ce este clar, de asemenea, este că nu există ‘cea mai bună cale’ de a organiza

şi guverna o economie a unei ţări pentru irigarea apelor subterane datorită multor

combinaţii diferite de resurse, oameni, societate, economie şi sistem politic care

se schimbă în mod semnificativ în timp şi spaţiu. Realizarea unui obiectiv politic

depinde de un amestec complex de situaţii neprevăzute socio-economice şi

politice.

Guvernarea este despre ‘putere şi autoritate şi modul în care o ţară îşi gestionează

afacerile’ (Plummer şi Slaymaker, 2007) şi ‘cuprinde toate mecanismele,

procesele, relaţiile şi instituţiile prin care cetăţenii şi grupurile îşi exprimă

interesele şi îşi exercită drepturile şi obligaţiile lor’ (Plummer şi Slaymaker,



2007). Guvernarea apelor subterane este, aşadar, mai puţin despre apele subterane

şi acvifere şi mai mult despre sistemele sociale, stadiul evoluţiei economice şi

organizarea politică a societăţii. Guvernarea irigării cu ape subterane în Asia de

Sud este deosebit de complexă, deoarece implică multe milioane de actori din

sectorul privat. Reţelele sociale, regulile şi normele oficiale şi neoficiale, legi,

pieţe şi aparate administrative doar se adaugă la această complexitate. Dar

politicile sunt în centrul atenţiei deoarece acestea prevăd ‘normele în temeiul

cărora puterea este exercitată în societate’.

Abordarea pentru guvernarea apei subterane în orice societate este condiţionată de

o varietate de factori interni şi externi pe care factorii de decizie politică şi cei

care implementează nu-i pot ignora. Structurile puternice ale autorităţilor locale

autorizează China, de exemplu, să experimenteze proceduri administrative pilot

într-un mod pe care Pakistan, care nu are astfel de structuri de guvernare pentru

sate, le-ar imita cu greu. În mod similar, o ţară cu o capacitate mică de a apăra

dreptul cetăţenilor garantat constituţional la viaţă ar fi greu să-şi apere drepturile

private la apa subterană.

Tabelul 5 oferă o listă a situaţiilor neprevăzute validate sau nu care influenţează

modul în care diferite ţări răspund la supraexploatarea apelor subterane. Ţările,

unde sistemele publice gestionează într-un mod agresiv economia privind apele

subterane prin intervenirea în mod proactiv prin intermediul cererii, precum şi

iniţiativelor din partea ofertei tind să aibă cele mai multe sau toate situaţiile

neprevăzute validate în prezent. În cazul în care mai multe sau toate situaţiile

neprevăzute nevalidate domină, guvernarea apelor subterane tinde să fie absentă,

primitivă, perversă sau dependentă de instrumente indirecte, care realizează un

rezultat dorit din punct de vedere social fără constrângerea persoanelor fizice de

a-şi schimba comportamentul lor.

Aceste situaţii neprevăzute ajută să explice de ce diferite ţări aleg diferite

instrumente politice pentru a-şi guverna economiile privind apele subterane. În



Mexic şi SUA, doar o mică parte din totalul populaţiei depinde de apele subterane

pentru întreţinerea familiilor lor şi astfel guvernele au adoptat mult mai uşor o

postură de reglementare dură. În Asia de Sud, totuşi, unde peste jumătate din

populaţie depinde în mod direct sau indirect de apele subterane pentru mijloacele

lor de trai, nu este surprinzător faptul că conducerea politică şi administrativă este

reticentă să legifereze măsuri dure de reglementare a utilizării apelor subterane.

Chiar şi în China, unde rezistenţa politică din partea fermierilor nu este o

problemă imperativă, şi Mexic, unde irigatorii sunt un grup suficient de mic

pentru a fi ‘ignorat’, guvernele s-au ferit clar de intrarea în vigoare a măsurilor de

reglementare dure.

Dar multe ţări încă cercetează politici perverse şi contradictorii, de multe ori din

motive politice, ca un braţ al guvernului care oferă subvenţii pentru agricultori

pentru a face captări de ape subterane rentabile în timp ce un alt braţ spune că

utilizarea apelor subterane pentru irigare trebuie să fie redusă.

Tabel 5. Situaţiile neprevăzute care influenţează regimurile de guvernare a apelor subterane Situaţii neprevăzute validate Situaţii neprevăzute nevalidate Structuri ale autorităţilor naţionale şi locale

Slabe Puternice (China, Viet Nam)

Organizaţie a economiei privind apele subterane

Numeroşi mici consumatori Puţini consumatori mari

Procentul populaţiei dependente de agricultură

Mare Foarte mic

Importanţa apelor subterane pentru securitatea naţională a alimentaţiei şi mijloacelor de trai

Mare Mică (USA, Mexic, Spania)

Capacitate bogăţie şi eficacitate birocraţiei apei

Low (South Asia) High (China, Mexico)

Stimulente perverse în sectorul irigării cu ape subterane (subvenţii la energie şi puţuri tip tub)

Prezente: India, Iran, Syria,

Mexic

Absente (China, Pakistan, SUA,

Australia)

Productivitatea irigării cu ape subterane

Scăzută (Asia de Sud) Mare (China; Mexic, California,

Spania)



Factorii de decizie vor trebui să îşi negocieze direcţia în jurul situaţiilor

neprevăzute nevalidate şi să construiască un regim de guvernare a apelor

subterane pe baza situaţiilor neprevăzute validate ale ţarii. În ceea ce priveşte

experienţa referitoare la raţionarea puterii fermelor din Gujarat, India este un bun

exemplu al modului în care situaţiile neprevăzute validate pot fi exploatate în mod

avantajos (Caseta 10).

Un protocol evolutiv în trei etape pentru guvernarea apelor subterane

Această revizuire evidenţiază inutilitatea de a recomanda un anumit model ca cel

mai bun mod de a atinge durabilitatea apelor subterane. Provocarea pentru fiecare

ţară / stat / regiune este de a dezvolta propria cale pentru guvernarea durabilă a

apelor subterane care rezonează cu un set unic de situaţii neprevăzute.

Această revizuire oferă o abordare în trei etape pentru dezvoltarea unui regim de

guvernare integrată a apelor subterane care se potriveşte bine cu realitatea hidro-

geologică şi socio-ecologică (Figura 5):

ETAPA I – ACCENTUL PE REFORMĂ

Reforma nu înseamnă neapărat eliminarea subvenţiilor cu efecte negative şi

stimulentelor care sprijină şi chiar oferă stimulente pentru epuizarea apelor

subterane. Eliminarea subvenţiilor în ansamblu poate implica cheltuieli politice

inacceptabile. Dar există oportunităţi pentru raţionalizarea subvenţiilor care

minimizează efectele lor de denaturare. Experimentul Barind din Bangladesh este

un exemplu de organizare a micilor deţinători de irigare cu ape subterane cu

posibilităţi minime pentru stimulente perverse (Caseta 9). Experimentul Gujarat

cu raţionarea puterii fermelor sugerează o a doua cea mai bună opţiune (Caseta

10).

ETAPA II – CAPACITATEA DE A CONSTRUI

Şansele ca reformele să aibă succes pot fi crescute substanţial prin crearea unui

spaţiu de luare a deciziilor bogat în informaţii pentru managementul durabil al

apelor subterane. Construirea capacităţilor pentru guvernare şi intrarea în vigoare



a regulilor este critică în ambele agenţii şi în comunităţile de guvernare a apelor

subterane. Multe ţări au făcut legile şi reglementări stricte pentru apa subterană

care nu au funcţionat deoarece există o lipsă de capacitate de aplicare şi există

puţine lucrări pregătitoare cu comunităţile acviferelor.

ETAPA III - INTRODUCEREA MANAGEMENTULUI INSTITUŢIONAL

AVANSAT

Numai după ce etapele I şi II sunt completate are sens să se introducă

management instituţional avansat al apelor subterane folosind orice, sau un

amestec de, abordări testate şi descrise în această lucrare. În această etapă,

situaţiile neprevăzute validate şi nevalidate sunt critice. Ce se potriveşte Chinei nu

poate fi adecvat pentru Nepal sau Pakistan, iar elaborarea regimului unui

management instituţional al apelor subterane în Kansas ar putea fi prea

costisitoare pentru India.



Figura 5. Protocolul evolutiv pentru guvernarea durabilă a apelor subterane

Caseta 10. Abordări indirecte pentru guvernarea apelor subterane în Gujarat:

combinarea intensificării ofertei cu gestionarea cererii Încercările de a reglementa captarea apelor subterane prin mijloace legale şi administrative a fost

un coşmar logistic şi administrativ. M.S. Ahluwalia, influent Preşedinte Adjunct al Comisiei de

Planificare din India, a sugerat perceperea „unui impozit pe apă subterană volumetrică” pentru a

reflecta valoarea deficitului de resurse de apă subterană. Dar costurile de tranzacţionare ale

monitorizării captărilor de ape subterane şi colectarea impozitului a peste 24 de milioane de mici

proprietari de puţuri de ape subterane ar fi prohibitive. Dezbaterea privind guvernarea apelor

subterane în India s-a concentrat, prin urmare, pe mijloacele indirecte de gestionare a cererii şi

ofertei care îmbunătăţesc regimul apelor subterane, fără a aduce prejudicii micilor agricultori.

Abordările indirecte pentru guvernarea apelor subterane au fost prezentate cel mai bine în statul

din vestul Indiei, Gujarat. Acest stat semi-arid a dezvoltat o economie agrară în plină expansiune



fondată pe baza exploatării susţinute a apelor subterane. În jurul anului 1990, unele ONG-uri

locale şi instituţii religioase au încurajat agricultorii să experimenteze reîncărcarea apelor

subterane folosind apele de inundaţii ale musonului. Prin mijlocul anilor 1990, aproximativ

400.000 puţuri de irigare deschise au fost modernizate pentru reîncărcare. Primele experimente au

atins un astfel de succes că reîncărcarea descentralizată a apelor subterane a apărut ca o mişcare

populară de masă. Negustorii de diamante din Surat şi Bruxelles, care au aparţinut iniţial regiunii

Saurashtra, au început să ofere sprijin financiar pentru comunităţile de reîncărcare. Un ONG a

investit în excavatoare de pământ şi le-a oferit gratuit, cu motorină şi conducător auto, fiecărui sat

care doreşte să aprofundeze sau să sape un nou iaz de percolare. Companiile locale de ciment au

oferit gratuit ciment pentru baraje de control. Grupurile urbane au contribuit gratuit prin muncă. În

cele din urmă, guvernul de stat a instituit un sistem pentru a oferi sprijin liberal comunităţilor de a

construi baraje de control, tancuri de percolare, diguri şi alte structuri de strângere şi reîncărcare a

apei.

Din punct de vedere al cererii, un program guvernamental de 250 milioane dolari pune 1,1

milioane puţuri tip tub de irigare pe alimentatoarele separate de energie electrică, astfel încât

această putere ar putea fi raţionalizată la opt ore pe zi pe baza unui registru. Acest lucru a plafonat

retragerea totală a apelor subterane pentru agricultură. Acesta a creat, de asemenea, o economie a

apelor subterane de tipul ‘pornit-oprit’. Guvernul ar putea furniza energie suplimentară pentru a

ajuta fermierii să supravieţuiască unei perioade de timp uscate; dimpotrivă, s-ar putea reduce

energia când ploile au fost bune. Guvernul ar putea influenţa astfel cererea agregată de ape

subterane fără să trebuiască să monitorizeze şi să reglementeze fermierii individuali.

Acest regim de pârghii indirecte dă rezultate bune. Economia agricolă din Gujarat este în creştere,

la o rată anuală complexă de aproximativ 10%. O mare parte din această creştere este susţinută de

apele subterane. Cu toate acestea, Gujarat este, probabil, singurul stat din India, unde regimul

general al apelor subterane se îmbunătăţeşte lent. Pentru o lungă perioadă de timp, nivelul apei în

rezervoarele mari au fost utilizate pentru a scădea chiar şi în timpul musonului; acum recuperarea

pe baza musonului a nivelului apelor subterane este o regulă mai degrabă decât excepţie în zonele

largi din Gujarat (Shah şi Verma, 2008).



BIBLIOGRAFIE

Aarnoudse. E., Bluemling, B., Wester, P. şi Qu, W. (2012) The role of collective

groundwater institutions in the implementation of direct groundwater regulation

measures in Minqin county, China.

Hydrogeology Journal, 20(7): 1213–1221.

Abderrahman, W. A. (2001) Water demand management in Saudi Arabia, pp. 68–

78. In Water management in Islam (Faruqui, N.I., Biswas, A.K., şi Bino, M. Eds).

United Nations University, Tokyo, Japonia.

Badiani, R. şi Jessoe, K.K. (2010) Electricity subsidies, elections, groundwater

extraction and industrial growth in India. Lucrarea prezentată la Pacific

Development Conference 2010, Berkeley, University of California. Disponibilă

la: http://mitsloan.mit.edu/neudc/papers/paper_194.pdf.

Barker, R. şi Molle, F. (2002) Perspectives on Asian irrigation. Lucrare prezentată

la Conference on Asian Irrigation in Transition – Responding to the Challenges

Ahead, Asian Institute of Technology, Bangkok, Tailanda, 22–23 Aprilie 2002.

Bitran, E., Rivera, P., şi Villena, M. (2014) Water management problems in the

Copiapó Basin Chile: markets, severe scarcity and the regulator. Water Policy (în

curs de apariţie).

Brozovic, N. şi Islam, S. (2010) Estimating the value of groundwater in irrigation.

Lucrarea prezentată la Agricultural and Applied Economics Association Annual

Meeting, la Denver, Colorado, 25–27 Iulie 2010. Disponibilă la:

http://ageconsearch.umn.edu/bitstream/61337/2/10819.pdf.



Burke, J.J. şi Moench, M. (2000) Groundwater and Society. Resources, Tensions

and Opportunities. United Nations, New York, USA.

Corominas, J. 2004. Agricultura y agua: adaptación al nuevo paradigma (Water

and agriculture: daptation to new paradigms). Lucrare prezentată la Jornadas de

la International Water Resources Association. Granada, Spania, Aprilie 2003.

COWI. (2013) Groundwater in China. Part 1 – Occurrence and Use. COWI,

Kongens Lyndby, Denemarca.

Evans, W.R. şi Evans, E. (2011) Conjunctive use and management of

groundwater and surface water. Groundwater governance, thematic paper 2.

Disponibil la:

http://www.groundwatergovernance.org/fileadmin/user_upload/groundwatergover

nance/docs/Thematic_papers/GWG_Thematic_Paper_2_01.pdf.

Food and Agriculture Organization of the United Nations (FAO) (2009a)

Groundwater Management in Morocco: Synthesis Report. FAO, Roma, Italia.

Food and Agriculture Organization of the United Nations (FAO) (2009b)

Groundwater Management in Iran. Draft Synthesis Report. FAO, Roma, Italia.

Foster, S. şi van Steenbergen, F. (2011) Conjunctive use of groundwater: a ‘lost

opportunity’ for water management in the developing world? Hydrogeology

Journal, 19(5): 959–962.

Garrido, A., Martínez-Santos, P. şi Llamas, M.R. (2006) Groundwater irrigation

and its implications for water policy in semiarid countries: the Spanish

experience. Hydrogeology Journal, 14(3): 340–349.



Giordano, M. (2006) Agricultural groundwater use and rural livelihoods in sub-

Saharan Africa: a first-cut assessment. Hydrogeology Journal, 14(3): 310–18.

Gollehon, N. şi Winston, B. (2013) Groundwater Irrigation and Water

Withdrawals: The Ogallala Aquifer Initiative. REAP Division, United States

Department of Agriculture. Economic Series Number 1 USDA, Washington, DC,

USA. Disponibil la:

https://prod.nrcs.usda.gov/Internet/FSE_DOCUMENTS/stelprdb1186440.pdf.

He, Le and Perret, Sylvain. (2012) Water rights system for sustainable

groundwater use in irrigation: government-led and farmer selffinancing case study

from Qingxu county, China. College of Humanities and Development Studies,

China Agricultural University, Beijing, Peoples Republic of China.

Hekmat, A. (2002) Overexploitation of groundwater in Iran: need for an

integrated water policy. Paper for the IWMI-ICAR-Colombo Plan sponsored

Policy Dialogue on Forward-Thinking Policies for Groundwater Management:

Energy, Water Resources, and Economic Approaches, India International Centre,

New Delhi, 2–6 Septembrie 2002.

Hernández-Mora, N., Martinez, L., Llamas, R.M., şi Custodio, E. (2010)

Groundwater in the southern member states of the European Union: an

assessment of current knowledge and future prospects. Country Report, European

Academies Science Advisory Council. Disponibil la:

http://www.easac.eu/fileadmin/PDF_s/reports_statements/

Spain_Groundwater_country_report.pdf.

Hernandez-Mora, N., Martinez, C.L., şi Fornes, J. (2003) Intensive groundwater

use in Spain, pp. 387–414. In Intensive Use of Groundwater: Challenges and

Opportunities, (Llamas, M.R. and Custodio, E. Eds). A.A. Balkema Publishers,

Rotterdam, Netherlands.



Hornbeck, R. şi Keskin, P. (2011) The evolving impact of the Ogallala Aquifer:

Agricultural adaptation to groundwater and climate. National Bureau of Economic

Research, Working Paper 17625. Disponibil la:

http://www.nber.org/papers/w17625.pdf.

Kalf, F.R.P şi Wooley, D.R. (2005) Applicability and methodology of

determining sustainable yield in groundwater systems. Hydrogeology Journal,

13(1): 295–312.

Konikow, L.F. (2011) Contribution of global groundwater depletion since 1900 to

sea-level rise. Geophysical Research Letters, 38: 1–5.

Lee, S.H. şi Bagley, E.S. (1973) Ground water and land values in Southwestern

Kansas. Groundwater, 10(6): 27-36.

Lopez-Gunn, E. şi Llamas, M.R. (1999) New and old paradigms in Spain’s water

policy. Proceedings of the Forum Water Security in the Third Millennium

Mediterranean countries as a case. UNESCO, Science for Peace Series, Como,

Italia, 12–15 Aprilie, 1999.

Lopez-Gunn, E. (2003) The role of collective action water governance: a

comparative study of groundwater user associations in La Mancha aquifers in

Spain. Water International, 28(3): 367–378.

Martinez, C.L. şi Hernandez-Mora, N. (2003) The role of groundwater in Spain’s

water policy. Water International, 28(3): 313–320.

Narayana, P. şi Scott, C. (2004) Effectiveness of legislative controls on

groundwater extraction. Paper presented at Third IWMI-Tata Annual Water

Policy Workshop, 17–19 Februarie, 2004, Anand, India.



National Centre for Groundwater Research and Training, (2013) Economic Value

of Groundwater in Australia. Deloitte Access Economics, Canberra, ACT,

Australia.

National Ground Water Association (NGWA) (2010) Groundwater use for

America. NGWA, Ohio, USA. Disponibil la:

http://www.ngwa.org/Documents/Awareness/usfactsheet.pdf.

Pahuja, S., Tovey, C., Foster, S., şi Garduano, H. (2010) Deep Wells and

Prudence: Towards Pragmatic Action for Addressing Groundwater

Overexploitation in India. Report No. 51676. The World Bank, Washington, DC,

USA.

Palmer-Jones, R.W. (1999) Slowdown in agricultural growth in Bangladesh:

neither a good description nor a description good to give, pp. 92–136. In Sonar

Bangla? Agricultural Growth and Agrarian Change in West Bengal and

Bangladesh (Rogaly, B., Harris-White, B., and Bose. S. Eds).

Sage Publications, New Delhi, India.

Pfeiffer, L. şi Lin, C-Y.C. (2013) Does efficient irrigation technology lead to

reduced groundwater extraction?: empirical evidence. Journal of Environmental

Economics and Management, http://dx.doi.org/10.1016/j.jeem.2013.12.002

Phansalkar, S. şi Vivek Kher. (2003) A decade of Maharashtra groundwater

legislation: analysis of implementation process in Vidarbha, pp. 148. In Issues in

Water Use in Agriculture in Vidarbha,

Nagpur (Phansalkar, S. Ed.). Amol Management Consultants, Pune, India.

Planning Commission. (2007) Ground Water Management and Ownership –

Report of the Expert Group. Government of India, New Delhi, India.



Plummer, J. and Slaymaker, T. (2007) Rethinking governance in water services.

Working Paper 284, Overseas Development Institute, London, UK.

Postel, S. (1992) Last Oasis: Facing Water Scarcity. W.W. Norton, New York,

NY, USA.

Revelle, R. şi Lakshminarayana, V. (1975) The Ganges water machine. Science,

188(4188): 611–616.

Rodell, M., Velicogna, I., şi Famiglietti, J.S. (2009) Satellite-based estimates of

groundwater depletion in India. Letter. Nature, 460:999–1002.

Rogers, P. şi Hall, A. (2003) Effective Water Governance. Technical Committee

Background Paper No. 7. Global Water Partnership (GWP), Stockholm, Suedia.

Rosegrant, M.W., şi Binswanger, H.P. (1994) Markets in tradable water rights:

potential for efficiency gains in developing country water resource allocation.

World development, 22(11): 1613–1625.

Rosegrant, M.W. şi Gazmuri S.R. (1995) Reforming water allocation policy

through markets in tradable water rights: lessons from Chile, Mexico, and

California. Cuadernos de Economía, 291–315.

Sandoval, R. (2004) A participatory approach to integrated aquifer management:

the case of Guanajuato State, Mexico, Hydrogeology Journal, 12: 6–13.

Scott, C. (2013) Electricity for groundwater use: constraints and opportunities for

adaptive response to climate change. Environmental Research Letters 8(2013).



Shah, T. (2000) Mobilizing social energy against environmental challenge:

understanding the groundwater recharge movement in western India. Natural

Resource Forum, 24(3): 197–209.

Shah, T. (2003) Governing the groundwater economy: comparative analysis of

national institutions and policies in South Asia, China and Mexico. Water

Perspectives, 1(1): 2–27.

Shah, T. (2006) Institutional groundwater management in the United States:

lessons for South Asia and north China. Kansas Journal of Law & Public Policy,

15(3): 567–571.

Shah, T. (2009) Taming the Anarchy: Groundwater Governance in South Asia.

RFF Press, Washington DC, USA.

Shah, T. şi Verma, S. (2008) Co-management of electricity and groundwater: an

assessment of Gujarat’s Jyotirgram Scheme. Economic and Political Weekly,

43(7): 59–66.

Shah, T., Verma, S., şi Pavelic, P. (2013) Understanding smallholder irrigation in

sub-Saharan Africa: results of a sample survey from nine countries. Water

International, 38(6): 809–826.

Shah, T., Giordano, M., şi Wang, J. (2004a) Irrigation institutions in a dynamic

economy: what is China doing differently from India? Economic and Political

Weekly, 39(31): 3452–3461.

Shah, T., Scott, C., şi Buechler, S. (2004b) Water sector reforms in Mexico:

lessons for India’s New Water Policy. Economic and Political Weekly, 39(4):

361–370.



Shah, T., Burke, J., Villholth, K., Angelica, M., Custodio, E., Daibes, F.,

Hoogesteger, J., Giordano, M., Girman, J., van der Gun, J., Kendy, E., Kijne, J.,

Llamas, R., Masiyandama, M., Margat, J., Marin, L., Peck, J., Rozelle, S.,

Sharma, B., Vincent, L., and Wang, J. (2007) Groundwater: a global assessment

of scale and significance, pp. 395-423. In Water for Food, Water for Life: A

Comprehensive Assessment of Water Management in Agriculture (Molden, D.

Ed.). Earthscan, London, UK, and Colombo, Sri Lanka.

Siebert, S., Burke, J., Faures, J.M., Frenken, K., Hoogeveen, J., Doll, P. şi

Portmann, F.T. (2010) Groundwater use for irrigation – a global inventory.

Hydrology and Earth System Sciences, 14: 1863–1880.

Singh, K. (2009) Act to save groundwater in Punjab: its impact on water table,

electricity subsidy and environment. Agricultural Economics Research Review,

01/2009: 22(2009).

Soltani, G. and Saboohi, M. (2008) Economic and social impacts of groundwater

overdraft: the case of Iran. Paper submitted to 15th ERF Annual Conference,

Cairo, Egypt. 23–25 Noiembrie 2008.

Thobanl, M. (1997) Formal water markets: why, when, and how to introduce

tradable water rights. The World Bank Research Observer, 12(2): 161–179.

Tsur, Y. (1990) The stabilization role of groundwater when surface water supplies

are uncertain: the implications for groundwater development. Water Resources

Research, 26(5): 811–818.

van der Gun, J. (2007) Sharing groundwater knowledge and experience on a

world-wide scale, pp. 362–392. In The Agricultural Groundwater Revolution:

Opportunities and Threats to Development (Giordano, M. and Villholth, K.G.

Eds). CAB International, Wallingford, U.K.



van Steenbergen, F. (2006) Promoting local groundwater management.

Hydrogeology Journal, 14(3): 380–391.

van Steenbergen, F. (2010) Community-based ground water management in

Andhra Pradesh: moving towards proven models. Mimeograph.World Bank GW

Mate: Washington, DC, USA.

Venot, J.P. şi Molle, F. (2008) Groundwater depletion in the Jordan highlands:

can pricing policies regulate irrigation water use? Water Resources Management,

22(12): 1925–1941.

Verma, S., Krishnan, S., Reddy, V.A., şi Reddy, K.R. (2012) Andhra Pradesh

Farmer Managed Groundwater Systems (APFAMGS): A Reality Check, Highlight

37, IWMI-Tata Water Policy Program, Gujurat, India.

Wang, J., Huang, J., Huang, Q., Rozelle, S.C., şi Walker, H.F. (2009) The

evolution of China’s groundwater governance: productivity, equity and the

environment. Quarterly Journal of Engineering Geology and Hydrogeology,

25(1): 141–158.

Wang, J., Huang, J., Blanke, A., Huang, Q., şi Rozelle, S. (2007) The

development, challenges and management of groundwater in rural China, pp. 37–

62. In The Agricultural Groundwater Revolution:

Opportunities and Threats to Development (Giordano, M. and Villholth, K.G.

Eds). CAB International, Wallingford, U.K.

Young, M. şi McColl, J.C. (2009) Double trouble: the importance of defining and

accounting for water entitlements consistent with hydrological realities.

Australian Journal of Agricultural and Resource Economics, 53(1): 19–35.



Zhu, Tingju, Claudia Ringler, şi Ximing Cai. (2007) Energy price and

groundwater extraction for agriculture: exploring the energy-waterfood nexus at

the global and basin levels. Lucrare prezentată la International conference on

Linkages Between Energy and Water Management for Agriculture in Developing

Countries. Hyderabad, India, 29–31 January 2007. Disponibilă la:

http://www.iwmi.cgiar.org/EWMA/files/papers/Energyprice_GW.pdf.

Zhimin, W. şi Baojun, C. (no date.) Development and Management of

Groundwater Irrigation in Hengshui. Water Resources Bureau of Taocheng

District, Hengshui City, Peoples Republic of China.

Zoumides, C. şi Zachariadis, T. (2009) Irrigation water pricing in southern Europe

and Cyprus: the effects of the EU Common Agricultural Policy and the Water

Framework Directive. Cyprus Economic Policy Review, 3(1): 99–122.



Seriile Documentelor Informative ale Comitetului Tehnic: Nr. 1: „Reglementarea şi participarea sectorului privat în Sectorul Apei şi Sanitaţiei” –

de Judith A. Rees (1998) Nr. 2: „Apa ca un bun social şi economic: cum să pui principiul în practică” – de Peter

Rogers, Ramesh Bhatia şi Annette Huber (1998) Nr. 3: „Principiile Dublin pentru Apă ca o reflecţie într-o apreciere comparativă a

Aranjamentelor Instituţionale şi Legale pentru Managementul Integrat al Resurselor de Apă” – de Miguel Solanes şi Fernando Gonzales Villarreal (1999)

Nr. 4: „Managementul Integrat al Resurselor de Apă” – de Comitetul Tehnic Consultativ al GWP (2000)

Nr. 5: „Scrisoare către Ministerul meu” – de Ivan Chéret (2000) Nr. 6: „Riscul şi Managementul Integrat al Resurselor de Apă” – de Judith A. Rees

(2002) Nr. 7: „Guvernarea eficientă a apei” – de Peter Rogers şi Alan W Hall (2003) Nr. 8: „Reducerea sărăciei şi IWRM” (2003) Nr. 9: „Managementul apei şi Ecosistemele: Trăind cu schimbarea” – de Malin

Falkenmark (2003) Nr. 10: „Managementul Integrat al Resurselor de Apă (IWRM) şi Planurile de eficienţă

a apei pentru 2005 – De ce, ce şi cum?” – de Torkil Jønch-Clausen (2004) Nr. 11: „Serviciile Urbane pentru Apă şi Sanitaţie, o Abordare IWRM” de Judith A.

Rees (2006) Nr. 12: „Finanţarea şi Gospodărirea Apei” de Judith A. Rees, James Winpenny şi Alan

W Hall (2008) Nr. 13: „Gospodărirea unui alt aspect al ciclului de apă: Transformarea apei uzate într-

un bun cu valoare” de Akiça Bahri (2009) Nr. 14: „Gospodărirea Apelor, Securitatea Apelor și Adaptarea la Schimbările

Climatice: Efecte Neîntârziate și Măsuri Esențiale” de Claudia Sadoff și Mike Muller (2010)

Nr. 15: „Echitatea Socială și Managementul Integrat al Resurselor de Apă” de Humberto Peña (2011)

Nr. 16: „Managementul Integrat al Apei Urbane” de Akiça Bahri (2012). Nr. 17: „Dreptul Internaţional – Facilitarea Cooperării Transfrontaliere privind Apa”

de Patricia Wouters (2013) Nr. 18: „Valoarea Economică a Trecererii către o Lume mai Sigură în ceea ce priveşte

Apa” de Dale Whittington, Claudia Sadoff şi Maura Allaire (2013) Nr. 19: „Guvernarea Apelor Subterane şi Agricultura Irigată” de ushaar Shah (2014).

Această lucrare este printată pe o hârtie marcată cu o lebădă. Eticheta lebedei nordice îndrumă consumatorii către produsele cele mai prietenoase mediului. Pentru a obţine simbolul lebădei, producătorii trebuie să adere la ghidurile îndrumătoare care sunt in proces de revizuire. Această lucrare a fost elaborată conform acestor ghiduri.