Teoriile globalizării

Ca orice teorie nouă, globalizarea suscită o serie de discuţii referitoare la apariţiei, la dezvoltare, influenţe, costuri şi transformări. De asemenea există o serie de curente în ceea ce priveşte caracterizarea acesteia, curente ale oponenţilor, cercetători care consideră globalizarea ca pe n rău, ca pe o explicaţie a tuturor nenorocirilor mondiale, există apoi cei care consideră fenomenul ca pe unul normal, chiar benefic, o soluţie la problemele apărute după căderea sistemului bipolar, ce asigurase o oarecare stabilitate la nivelul relaţiilor internaţionale. Avem şi un al treilea curent, al celor care consideră că, în fapt globalizarea nu este ceva nou, că ea a existat în toate timpurile, doar ca noi i-am dat o denumire şi am teoretizat fenomenul. Toate acestea sunt o garanţie că o discuţie asupra fenomenelor în cauză este un lucru destul de dificil.

La o primă vedere, globalizarea ne apare ca un set de procese şi transformări legate mai mult de economie, însă există o serie de modificări, care nu au scăpat analizei, inclusiv în ceea ce priveşte relaţiile de familie, lăsând la o parte aspectele politice şi culturale.

Încercând o definire, putem spune că globalizarea reprezintă o adâncire a interconectării la scară mondială, realizată prin existenţa unor căi de comunicaţie rapidă care fac ca distanţele să se comprime foarte mult, prin intermediul Internetului, a telefoniei mobile, a sateliţilor, precum şi a transportului rapid oportunitate oferită de rutele companiilor de aviaţie.Un alt aspect al globalizării îl reprezintă fundamentalele schimbări economice. Vorbim aici despre fluxurile de capital, care nu mai pot fi controlate de state, care nu mai au control total asupra propriilor pieţe, de Companiile Transnaţionale, care de cele mei multe ori au interese divergente faţă de state, determinând astfel o serie de presiuni, de liberalizarea comerţului prin dărâmarea barierelor vamale care permiteau statelor naţionale, fie adoptarea unor politici protecţioniste, fie posibilitatea încheierii de acorduri cu alţi actori politici. În ceea ce priveşte nivelul microeconomic, şi aici au avut loc o serie de schimbări.

Mediul de afaceri modern este caracterizat prin creşterea fără precedent a ofertei furnizorilor, a competiţiei globale şi a exigenţei clienţilor. Firmele din toate sectoarele economice au început să adopte noua paradigmă economică - orientarea către "e-business" sau noile modele de afaceri. E-business poate fi definit ca transformarea proceselor (operaţiilor, componentelor) constitutive ale unei afaceri cu ajutorul tehnologiilor "Web+Internet", ceea ce permite ca afacerile să fie active 24 de ore pe zi. Alegerea modelului de afacere este prima decizie care trebuie luată în momentul în care se porneşte o afacere on-line. Noile modele de afaceri pe Internet pot fi clasificate în funcţie de raportul dintre furnizori şi clienţi, cum ar fi:

1-to-1 (de exemplu un e - shop), mai mulţi - la-unu (e - mall) mai mulţi - la-mai mulţi (e-licitaţie sau e - auction). Noul model de afaceri se realizează sub forma unui lanţ de servicii electronice,

compus din: furnizorul de produse sau servicii căutate furnizorul de servicii Internet care poate oferi orice, de la spaţiu pe web, la integrarea de

e - mall şi la diferite tipuri de servicii clientul, cu un o anumită profesie, interese personale şi preferinţe. Acest client poate fi

un consumator, o altă afacere, o administraţie publică sau un angajat . Noua economie se caracterizează prin schimbarea accelerată a paradigmelor proceselor

de producţie, a organizării şi managementului întreprinderilor :  de la centralizare la descentralizare - şi invers, la fuziuni şi alianţe de la "companiile-structuri" la "companiile-proiect" şi reţele flexibile de întreprinderi

virtuale, orientate spre noi modele de afaceri

de la conceptele bazate pe conlocuirea, prezenţa, vizibilitatea şi contiguitatea   spaţială, la noile modele  de organizare: re-ingineria organizării (re-engineering) şi redimensionarea întreprinderilor downsizing)

de la "succesul pe o piaţă naţională" la "succesul pe o piaţă globală", prin delocalizare şi relocalizare, pe baza avantajului competitiv. Firmele tradiţionale, structurate pe baza forţei de muncă; centralizate, se vor schimba în firme cu o structură variabilă, dinamică, dispersată geografic, conectată la reţele naţionale şi internaţionale. Noua economie se bazează pe întreprinderea virtuală, flexibilă şi mobilă.

În fapt putem să fim de acord cu afirmaţia Brigittei Young, şi anume că: „statele naţionale trec astăzi printr – un proces de deznaţionalizare a spaţiilor politice şi economice, care simbolizau perioada anterioară a capitalismului şi care poartă numele de << regim fordist de acumulare >> “

În ceea ce priveşte analiza, se conturează trei şcoli de gândire: hiperglobalistă, sceptică şi transformativiştă.

Teoria hiperglobalistă, pleacă de la premiza că statele – naţiune nu mai pot rezista în cadrul economiei globale, ele nefiind în stare să se adapteze noilor condiţii globale economice. Hiperglobaliştii susţin că globalizarea economică produce deznaţionalizarea economiilor prin apariţia unor reţele supranaţionale de producţie, comerţ şi finanţe. Din acest punct de vedere guvernele naţionale sunt transformate în simple instituţii intermediare, înghesuite între mecanismele de guvernare locală, regională şi globală. Conform acestei şcoli, globalizarea este în primul rând un fenomen economic şi că politică nu mai reprezintă ”arta posibilului” ci practica unui ”management economic înţelept”. Hiperglobaliştii sunt de acord că globalizarea creează un nou pattern de învingători şi învinşi. Veche diviziune Nord – Sud este din ce în ce mai anacronică pe măsură ce noua diviziune globală a muncii înlocuieşte structura tradiţională centru – periferie cu una nouă, mult mai complexă. Globalizarea poate fi asociată cu polarizarea tot mai accentuată între învingători şi învinşi. Din acest punct de vedere statelor le este tot mai greu să dezvolte politici sociale menite să protejeze acea parte a societăţii care nu poate face faţă competiţiei. Pe de altă parte, răspândirea globală a democraţiei liberale întăreşte şi mai mult sentimentul unei civilizaţii globale emergente, definită de standarde universale de organizare economică şi politică. În această viziune hiperglobalistă, puterea economică şi puterea politică devin efectiv denaţionalizate, astfel încât statele – naţiune devin din ce în ce mai mult un mod tranzitoriu de organizare pentru administrarea problemelor economice.

Teoria sceptică, prin reprezentanţii ei susţin ideea conform căreia nivelurile actuale de interdependenţă economică nu sunt fără precedent istoric. Aceştia nu consideră că se poate vorbi încă de globalizare, deoarece aceasta necesită o economie mondială perfect integrată, în care să primeze legea preţului unic. Pentru majoritatea scepticilor, datele actuale demonstrează faptul că activitatea economică suferă o semnificativă regionalizare, pe măsură ce economia mondială se îndreaptă spre o structurare în trei blocuri majore – Europa, America de Nord şi Asia-Pacific.Pentru sceptici, globalizarea şi regionalizarea sunt două condiţii contradictorii.

În privinţa statelor naţionale, scepticii nu sunt de acord cu teza conform căreia acestea sunt pe cale de dispariţie, ci, din contră, principalii arhitecţi ai globalizării prin reglementarea şi promovarea activităţii economice transfrontaliere. Despre problema inegalităţii Nord-Sud, scepticii sunt de părere că aceasta nu se atenuează, din contră se accelerează marginalizarea statelor din Lumea a Treia, pe măsură ce fluxurile de comerţ şi investiţii din Nord se intensifică, excluzând restul lumii.Pentru mulţi sceptici, această inegalitate duce la dezvoltarea fundamentalismului şi a naţionalismului agresiv, în loc de naşterea unei civilizaţii globale, lumea se fragmentează în blocuri civilizaţionale şi enclave culturale şi etnice. Mai mult de atât, accentuarea inegalităţile globale, realismul politic şi „ciocnirea civilizaţiilor”

dărâmă teza „guvernării globale”, managementul ordinii mondiale rămâne apanajul statelor puternice din Occident. În concluzie, scepticii consideră că nivelele interdependenţei economice şi întinderea geografică a economiei mondiale erau mult mai mari în secolul XX.

Teoria transformativistă, pleacă de la premiza conform căreia, globalizarea este o forţă motrice a rapidelor schimbări sociale, politice şi economice care reconfigurează societăţile moderne şi ordinea mondială. Conform transformaţiviştilor, guvernele şi societăţile trebuie să se adapteze la o lume în care nu mei există o distincţie clară între intern şi internaţional, între politicile interne şi cele externe. Spre deosebire de hiperglobalişti şi sceptici, transformativiştii văd globalizarea ca pe un proces de lungă durată marcat de contradicţii şi supus unor factori conjuncturali. Ei au, totuşi convingerea că patternurile contemporane ale fluxurilor globale economice, militare, tehnologice, ecologice, migratoare, politice şi culturale sunt fără precedent istoric. Transformativiştii consideră că globalizarea este asociată cu noi stratificări globale în care unii actori statali sunt integraţi în ordinea globală, în timp ce alţii sunt tot mai marginalizaţi. Se consideră că are loc o nouă configuraţie a relaţiilor globale de putere, odată cu trecerea de la divizarea Nord-Sud, la o diviziune internaţională a muncii. Piramida tradiţională care prevede un vârf minuscul bogat şi o bază în creştere, tinde să fie înlocuită de o structură cu trei cercuri concentrice, fiecare întretăind graniţele naţionale, reprezentând elitele, pe cei mulţumiţi, respectiv pe cei marginalizaţi.

Din prisma acestei teorii are loc o transformare a puterii, funcţiilor şi autorităţii guvernelor, supremaţia efectivă a acestora asupra propriului teritoriu este juxtapusă jurisdicţiei tot mai importantă a instituţiilor de guvernare internaţională, aşa cum se poate observa în cazul Uniunii Europene sau a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Astfel, infrastructurile globale de comunicaţie şi transport susţin noi forme de organizare economico – socială, care transced graniţele naţionale fără a le afecta acestora eficienţa sau controlul. Dată fiind schimbarea ordinii globale, forma şi funcţiile statului trebuie să se adapteze, pe măsură ce guvernele caută strategii de angajare în lumea globală.

Modele de economie internaţională

Nu putem aborda problematica globalizării, fără să avem o reprezentare relativ clară şi riguroasă asupra felului în care ar arăta o economie globalizată, şi a felului în care aceasta constituie o nouă fază ăn dezvoltarea economiei internaţionale şi un mediu total diferit pentru actorii economici naţionali. Globalizarea în accepţiunea ei radicală ar trebui să însemne dezvoltarea unei noi structuri economice, şi nu doar o schimbare conjuncturală direcţionată spre intensificarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale, în cadrul unor relaţii economice deja existente. O formă extremă a acestui tip ideal ne permite să diferenţiem între diversele stadii ale internaţionalizării, să eliminăm anumite ipoteze şi să evităm confuziile dintre diverse poziţii. Existenţa unui astfel de model ne permite să-l raportăm la dovezile concrete ale tendinţelor internaţionale, oferindu-ne astfel posibilitatea de a determina , mai mult sau mai puţin sigur, dacă fenomenul dezvoltării unor noi sisteme economice supranaţionale are loc cu adevărat. Pentru aceasta am dezvoltat două modele ideale de economie internaţională, total opuse, unul descriind o economie globalizată în întregime, celălalt o economie internaţională deschisă, fundamental caracterizată de schimbul dintre economii naţionale relativ distincte, în care multe rezultate, precum performanţa competiţională a firmelor sau a sectoarelor de activitate, sunt în mare măsură determinate de procesele existente la nivel naţional. Aceste modele ideale sunt valoroase atâta timp cât ne oferă posibilitatea de-a face lumină asupra problemei din punt de vedere conceptual, mai precis în sublinierea diferenţei dintre o nouă economie globală şi simplele extinderi şi intensificări ale relaţiilor economice internaţionale. Prea des se întâmplă ca dovezi care susţin ultima teorie să fie folosite în argumentarea celei dintâi. Cu câteva excepţii remarcabile, cei mai entuziaşti susţinători ai globalizării nu au reuşit să sesizeze această diferenţă, sau să aducă un argument decisiv în favoarea unei schimbări structurale în direcţia unei economii globale. Creşterea importanţei comerţului exterior şi a fluxurilor internaţionale de capital nu constituie per se dovada unui nou

fenomen distinct, numit „globalizare”. După cum vom vedea în capitolul doi ele sunt trăsături ale economiei internaţionale dinainte de 1914.

Economia internaţională

Vom începe prin a dezvolta o versiune simplă şi extremă a acestui model. Înţelegem prin economie internaţională acea economie în care actorii principali sunt economiile naţionale. Comerţul şi investiţiile contribuie la intensificarea relaţiilor dintre economiile naţionale distincte. Un astfel de proces implică integrarea din ce în ce mai mare a unui număr crescând de naţiuni şi actori economici în relaţiile internaţionale de piaţă. Ca urmare relaţiile comerciale tind să îmbrace forma specializărilor naţionale şi a diviziunii internaţionale a muncii. Astfel importanţa comrţului este înlocuită progresiv cu cercetarea relaţiilor în domeniul investiţiilor dintre naţiuni, care acţionează din ce ăn ce mai evident în calitate de principiu organizator al sistemului. Totuşi, forma de interdependenţă dintre naţiuni rămâne una strategică. Mai exact, ea presupune continuarea demarcaţiei relative dintre cadrul intern şi internaţional al implementării de politici şi al managenentului afacerilor economice şi, în plussepararea relativă a efectelor economice. Putem compara aceste interacţiuni cu cele ale unei bile de biliard; evenimentele internaţionale nu pătrund şi nu se infiltrează direct şi neapărat în economia internă, ci se refractează prin politicile şi procesele naţionale. Domeniile politicilor interne şi internaţionale fie rămân relativ separate ca niveluri de guvernare distincte, fie funcţionează în mod automat. În ultimul caz, ajustările nu fac obiectul unor politici publice ale autorităţilor, ci sunt rezultatul forţelor „dezorganizate” şi „spontane” ale pieţii.

Probabil cazul clasic al unui astfel de mecanism de reglaj „automat” rămâne Etalonul Aur, care a funcţionat cel mai mult în cadrul sistemului Pax Britannica, începând cu mijlocul secolului 19 până în 1914. am marcat cuvântul automat cu ghilimelele pentru a semnala faptul că nu este decât o caricatură populară. Sistemul efectiv de reglaj al pieţei de datora în bună măsură politicii de intervenţii interne directe (vezi capitolul 2). Flexibilitatea salariilor şi a preţurilor impuse de sistemul Etalon Aur (valoarea internaţională a monedelor nu putea fi modificată, de vreme ce acestea erau evaluate în aur) a trebuit să fie implementată de guverne prin politici de reducere a cheltuielilor interne în vederea influienţării contului curent şi prin politici ale ratei dobânzii pentru a influienţa contul de capital.

Marea Britanie şi-a însuşit rolul de hegemon plitic şi economic şi de garant al acestui sistem. Dar e important să recunoaştem că sistemul Etalon Aur şi Pax Britannica a reprezentat numai o structură a economiei internaţionale din cele câteva existente în acest secol. Aceste structuri depindeau în mare măsură de conjuncturile socio-politice. Astfel, Primul Război Mondial a năruit hegemonia britanică, accelerând un proces care ar fi avut loc mult mai încet, numai ca urmare a declinului industriei britanice. Acest lucru s-a întâmplat într-o perioadă a protecţionismului şi a competiţiei naţionale autarhice în anii ’30, urmată de instaurarea hegemoniei Americii după cel de-al Doilea Război Mondial şi de redeschiderea economiei internaţionale prin sistemul Bretton Woods. Acest lucru ne demonstrează pericolul produs de afirmarea că actualele schimbări majore ăn economia internaţională nu au precedent şi că sunt inevitabile sau ireversibile. Perioada de viaţă a unui sistem predominant de realaţii economice internaţionale în acest secol nu a depăşit 30-40 de ani. Având în vedere însă faptul că cele mai multe monede europene nu au devenit convertibile total până la sfârşitul anilor ’50, sistemul Brettom Woods după cel de-al Doilea Război Mondial nu a durat mai mult de 14 ani. Atari sisteme s-au transformat datorită schimbărilor majore în balanţa puterilor politico-economice şi conjuncţiilor care au determinat aceste mişcări au fost conflictele la scară mare dintre marile puteri. În acest sens structura şi distribuţia puterii în economia internaţională se datorează celor mai importante state-naţiune.

Perioada acestui sistem economic inter-naţional răspândit în toată lumea se mai caracterizează şi prin apariţia şi maturizarea corporaţiilor multinaţionale, prin transformarea marilor companii negustoreşti de altă dată. Din punctul nostru de vedere, cel nai important aspect al acestor companii multinaţionale rămâne totuşi

acela de a-şi păstra o bază naţională puternică; să rămână subiectul reglementărilor naţionale ale ţării de origine să fie efectiv conduse de această ţară.

Mesajul descrierii acestui model ideal de instituţii ale perioadei belle epoque nu se vrea a fi o analogie istorică; pentru că un sistem economic internaţional simplu şi automat precum cel dinainte de 1914 nu se mai poate reproduce acum. Economia internaţională actuală este destul de deschisă, dar diferă în mod real de cea predominantă înainte de Primul Război Mondial: comerţul liber este mult mai extins şi mai instituţionalizat datorită existenţei OMC, investiţiile străine diferă în modalităţi şi în destinaţi – deşi creşterea mobilităţii capitalului a devenit din nou posibilă - , scara fluxurilor financiare pe termen scurt este mai mare, sistemul monetar internaţional este destul de diferit şi libertatea migraţiei forţei de muncă este drastic redusă. Totuşi, sistemul de dinainte de 1914 era cu adevărat iternaţional, legat prin comunicaţii eficiente de lungă distanţă şi mijloace de transport industrializate.

Revoluţia tehnologică a comunicaţiilor şi a informaţiei de la sfârşitul secolului XX a dezvoltat mai departe un sistem comercial care ar fi putut stabili preţurile mondiale zi de zi: nu a făcut-o. În a doua jumătatea a secolului 19 cablurile telegrafice intercontinentale subacvatice au contribuit la integrarea pieţelor mondiale ( Standage 1988). Sistemele moderne au crescut fantastic volumul şi complexitatea tranzacţiilor, dar avem un mediu infomaţional capabil să susţină un sistem comercial internaţional autentic de mai bine de un secol. Diferenţa dintre un sistem comercial în care bunurile şi informaţia circulă cu vaporul cu pânze şi altul în care se mişcă cu vapoarele cu aburi sau cu electricitate este calitativă. Dacp teoreticienii globalizării susţin că avem o economie în care fiecare colţişor al lumii este conectat la pieţe strâns legate de informaţii parvenite în timp real, atunci acest proces a început încă din 1870, nu din 1970.

Economia globalizată

Înţelegem prin economie globalizată un model ideal diferit de economia inter-naţională, care poate fi dezvoltat în opoziţie cu aceasta. Într-un astfel de sistem global, economiile naţionale diferite sunt subsumate şi rearticulate în sistem prin proceseleşi tranzacţiile internaţionale. Din contră, în aconomia internaţională procesele care sunt determinate la nivelul economiilor naţionale sunt încă predominante, iar procesele internaţionale sunt rezultatele performanţelor diferite şi distincte ale economiilor naţionale. Eonomia inter-naţională este un agragat al funcţiilor naţionale. Astfel, într-un asemenea model de economie, în timp ce creşte numărul şi diversitatea relaţiilor economice internaţionale (pieţele financiare şi comerţul cu produse prelucrate de exemlu), acestea tind să devină oportunitîţi sau constrângeri pentru actorii economice naţionali şi reglementările lor publice.

Economia globală conferă acestor interacţiuni de tip naţional altă forţă. Sistemul economic internaţional devine autonom şi dezimplicat social, în vreme ce pieţele şi producţia devin cu adevărat autonome. Politicile interne ale corporaţiilor private şi cele ale autorităţilor publice ţin cont acum în mod obişnuit de elementele internaţionale predominante, determinante în sfera lor de acţiune. În timp ce această interdependenţă sistemică se dezvoltă,internaţionalul se infiltrează şi transformă nivelul naţional. Problema pe care acest model de econimie globalizată o ridică autorităţilor publice ale diferitelor state este felul în care s-ar putea construi politici care să coordoneze şi să integreze eforturile lor de reglementare, astfel încât acestea sî facî faţă sistematicei interdependenţă dintre actorii economici.

Prima consecinţă majoră a unei economii globalizate ar fi deci dificultatea fundamentală a guvernării ei. Extrase din contextul social , pieţele globale ar fi greu de reglementat,chiar şi presupunând cooperarea efectivă a agenţiilor regulatori şi suprapunerea intereselor lor. Principala dificultate constă în construirea unor modele integrate eficiente de politici publice naţionale şi internaţionale care să facă faţă forţelor depiaţă globale. Interdependenţa economică sistemică dintre pieţe şi ţări nu va contribui în nici un caz atât de sigur la o integrare armonioasă care ar permite consumatorilor să beneficieze de nişte mecanisme de piaţă cu adevărat independente, distributiv eficiente. Din contră, mai mult ca sigur populaţile sau chiar statele sau regiunile dezvoltate, încununate de succes, ar trebui să se lase în voia forţelor de piaţă autonome şi incontrolabile (deoarece sunt globale). Interdependenţa ar provoca atunci des-integrare, adică competiţie şi conflict între agenţiile de reglementare la diferite niveluri. Un astfel de conflict ar slăbi mai departe eficienţa

guvernării publice ca nivel global. Entuziaştii susţinători ai eficienţei pieţelor libere şi ai superiorităţii controlului corporativ faţă de cel al agenţiilor publice ar percepe acest model ca fiind acela al unei ordini mondiale raţionale, eliberate de lanţurile învecgite şi ineficiente ale intervenţiilor naţionale publice. Alţii, mai puţin sangvini, dar convinşi de existenţa globalizării, precum Cerny (1998), îl percep ca pe un sistem mondial în care nici un fel de reasigurare publică generală sau susţinută împotriva costurilor impuse amplasamentelor de către rezultatele nefavorabile ale competiţiei economice, sau de către insuccesele pieţei, nu este posibilă.

Chiar dacă ne-ar fi imposibil sî acceptăm în întregime existenţa procesului de globalizare, acest model ideal ne poate ajuta să accentuăm anumite aspecte ale importanţei unei integrări economice mai mari în rândul principalelor blocuri comerciale regionale. Atât Uniunea Europeană (UE), cât şi Zona Nord Americană de Comerţ Liber (ZNACL) se vor integra curând în pieţele continentale. Deja în cazul Uniunii Europene este evident că au apărut probleme fundamentale în integrarea şi cordonarea politicilor de reglementare dintre diferitele autorităţi publice ale Uniunii, la nivel naţional şi regional.

De asemenea, este clar că acest model ideal scoate în evidenţă problema slăbiciunii guvernării publice a principalelor corporaţii. Chiar dacă astfel de companii ar fi cu adevărat globale, nu ar putea să opereze pe toate pieţele cu aceeaşi eficienţ şi, la fel ca şi guvernele, nu ar avea capacitatea de aoferi garanţii în cazul unor crize neaşteptate, bazându-se numai pe propriile lor resurse. Guvernele nu vor mai putea acorda asistenţă, aşa cum au făcut-o pentru „campionii naţionali”. Prin urmare, firmele vor căuta să disipeze riscurile şi oportunităţile prin investiţii corporative , parteneriate, societăţi mixte etc. Chiar şi în economia internaţionalizată actuală, se poate sesiza apariţia unor astfel de procese.

A doua consecinţă majoră a noţiunii de economie interbaţională globalizată ar fi transformarea companiilor multinaţionale (CMN) în companii transnaţionale (CTN), acestea deţinând rolul de actori principali în economia mondială*. Companiile transnaţionale vor avea un autentic capital delocalizat, fără o identificare naţionlă specifică cu un management internaţionalizat, cel puţin potenţial dispuse de a se stabili oriunde în lume pentru a obţine cele mai sigure sau mai mari profituri. În sectorul financiar, acest lucru s-ar putea obţine extrem de rapid, iar într-o economie cu adevărat globalizată ar fi în întregime consecinţa forţelor pieţei, fără a depine de politicile monetare naţionale. Companiile producătoare principale vor alimenta, produce şi comercializa la nivel global, în funcţie de oportunităţile pieţei. Compania nu se va mai baza pe o singură locaţie naţională importantă (ca în cazul companiilor multinaţionale), ci va deservi pieţele globale prin intermediul operatiunilor globale. Spre deosebire de companiile multinaţionale, companiile transnaţionale nu vor mai putea fi controlate sau chiar constrânse de politicile anumitor state naţionale. Mai degrabă se vor supune numai standardelor de reglementare internaţionale, impuse şi stabilite de comun acord. Guvernele naţionale nu ar mai putea să adopte nici un fel de reglementare efectivă contrară acestor standarde, în detrimentul companiilor transnaţionale care ar funcţiona în cadrul graniţelor lor. Companiile transnaţionale ar fi manifestarea principală a unei economii globalizate autentice.

De pildă Julius (1990) şi Ohmae (1990,1993) consideră amândoi această tendinţă spre dominaţie a companiilor transnaţionale ca fiind bine înrădăcinate. Ohmae afirmă că aceste corporaţii apartide au devenit acum motoarele principale ale unei economi interconectate, concentrate în America de Nord, Europa şi Japonia. El susţine că politicile de intervenţie industrială şi macroeconomică a guvernelor naţionale nu fac decât să distorsioneze şi să împiedice procesul raţional de repartizare a resurselor rezultat al deciziilor corporaţiilor şi al preferinţelor consumatorilor la o scară globală. La fel ca Akio Morita de la Sony, Ohmae afirmă că asemenea corporaţii vor căuta să realizeze strategii de „localizare globală” ca răspuns la scara mondială a pieţelor regionale specidice, localizându-se astfel încât să răspundă efectiv diverselor cereri ale diferitelor grupuri de consumatori, situate în regiuni diferite. Ipoteza ar fi că acese companii transnaţionale se vor bizui în primul rând pe investiţiile străine directe şi pe producţia localizată care să răspundă în întregime acestor cereri specifice ale pieţii. O atare prezumţie e contrară strategiei situării nucleului de producţie cu specializare flexibilă, în sediul principal al companiei strategie în care construcţia ansamblului de filiale ar fi impusă de politicile publice naţionale. Aceasta din urmă e compatibilă cu companiile înregimentate naţional. Probele adunate de la corporaţiile japoneze care sunt cei mai eficienţi operatori pe pieţele mondiale favorizează opinia că această ultimă strategie ar fi predominantă . Se pare că în Japonia companile au evitat

să-şi localizeze miezul activităţilor precum cercetarea-dezvoltarea, sau părţile procesului de producţie în străinătate cu valoare adăugată mare. Astfel, mai degrabă companiile naţionale cu o sferă internaţională a activităţii par aconstitui modelul actual şi previzibil în viitor decât adevăratele companii transnaţionale. Desigur aceste compani multinaţionale, deşi sunt la bază naţionale, sunt orientate internaţional. Pieţele externe le influenţează strategiile interne iar concurenţa străină, procesele de producţie. Deşi companiile multinaţionale continuă să comercializeze substanţial în cadrul propriilor economii naţionale, ponderea semnificativă a exporturilor le influenţează acţiunile. Oricum, problema care se pune este că acest lucru nu e o noutate; multe companii în lunga perioadă de boom economic de după 1945 au fost de asemenea influenţate în acest mod şi au avut succes numai atâta timp cât au respectat standardele competiţiei internaţionale.

A treia consecinţă a globalizării ar fi continuarea declinului influenţei politice şi al puterii de negociere economică a forţei de muncă organizate. Pieţele globalizate şi companiile transnaţionale tind să se reflecte ăntr-o piaţă mondială deschisă a muncii. Astfel, companiile care necesită o mână de lucru foarte calificată şi poductivă vor continua să se stabilească în ţările avansate, cu toate avantajele lor, decât să caute regiuni unde salariile sunt mici, tendinţa de creştere a mobilităţii globale a capitalului şi relativa stabilitate naţională a forţei de muncă vor favoriza acele ţări avansate ce cea mai maleabilă forţă de muncă şi cu cele mai mici costuri sociale raportate la beneficiile competenţei şi motivaţiei muncii. Strategiile „social democrate” de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă vor fi, prin urmare, viabile numai dacă vor asigura avantajul competitiv al forţei de muncp, fără a contrânge prorogativele managementului , şi cu niveluri fiscale nu mai mari decât media statelor avansate. Asemenea strategii ar reprezenta fără îndoială o cerinţă exagerată, iar tendinţa globalizării ar fi de favoriza managementul în detrimentul chiar al forţei de muncă mult mai puternic organizate, politicile publice înclinând în favoare primelor. Acesta ar fi cu adevăat „capitalismul dezorganizat” a lui Lash şi Urry(1987), sau ar putea fi privit ca un pariu pe strategiile moderate şi defensive unde forţa de muncă organizată rămâne puternică pe plan local (Scharpf 1991,1997).

O ultimă şi inevitabilă consecinţă a globalizării este creşterea multipolarităţii fundamentale în sistemul politic internaţional. În cele din urmă, puterea naţionalăhegemonică nu va mai fi capabilă să-şi impună propriile obiective reglementative distincte nici în propriile sale teritorii, nici ân altă parte, iar agenţii mai neînsemnate (publice sau private) se vor bucura astfel de puteri sporite de negare şi de evitare a oricărui aspirant „hegemon”. O serie de organizaţii de la agenţiile non profit internaţionale până la companiile transnaţionale vor dobândi mai multă putere în detrimentul guvernelor naţionale şi folosindu-se de pieţele globale şi de media ar putea apela şi obţine legitimitatea de la consumatori / cetăţeni de-a lungul graniţelor naţionale. În acest fel puterile disciplinare distincte ale statelor naţionale vor scădea, chiar dacă majoritatea cetăţenilor lor, mai ales în ţările avansate, vor rămâne ataşaţă naţional. Într-o astfel de lume, puterea naţională militară ar fi mai puţin eficienţă. Nu va mai fi folosită pentru a realiza obiective economice deoarece controlul statal „naţionl” al economiei va dispărea în mare măsură. Utilizarea forţei militare se va axa din ce în ce mai mult pe probleme non economice, precum naţionalitatea şi religia. O întregă varietate de puteri mult mai specifice de sancţiune şi veto în sfera economică a diferitelor tipuri de organizaţii (atât publice cât şi private) vor începe să concureze cu statele naţionale, schimbând astfel natura politicii internaţionale. O dată cu despărţirea economicului de naţional, economia internaţională va deveni mai „industrială” şi mai puţin „militară” decât acum. Războiul va deveni din ce în ce mai specializa; oriunde interesele economice puternice globale ar fi ameninţate, părţile în conflict ar fi subiectul unor sancţiuni economice devastatoare.

Companiile multinaţionale (CMN), companiile transnaţionale (CTN) şi afacerile internaţionale

Istoria internaţionalizării afacerilor este lungă şi în nici un caz nu se limitează la perioada care începe cu anii ’60. De exemplu, activităţile comerciale datează încă din timpul primelor civilizaţii, dar de-abia Evul Mediu, în Europa, a marcat iniţierea operaţiilor comerciale între state, axecutate de instituţii având o natură privată corporativă (deşi adesea susţinute şi încurajate de stat). În secolul XIV de pildă, Liga Hanseatică a organizat negustorii germani în efectuaea comerţului cu Europa de Vest şi Levantul, implicându-i în producţia agricolă, topirea fierului şi în producţia generală. Cam în aceeaşi perioadă Aventurierii Negustori au organizat vânzarea producţiei britanice de lâmă şi haine către Îările de Jos şi către alte stste. Mai mult, comerţul şi băncile italiene au ocupat o poziţie cheie în procesul de internaţionalizare generală a afacerilor la începutul Renaşterii. S-a estimat că la sfârşitul secolului XIV erau 150 de bănci italiene deja operaţionale multinaţionale (Dunning 1993, pp 97-8).

În secolele XVII şi XVIII patronajul statal s-a extins pe măsură ce au apărut marile companii comerciale colonoale: au luat naştere Companiile Olandeză şi India de Est Britanică , Compania Muscovy, Compania Africa Regală şi Compania Hudson Bay. Acestea au pus bazele operaţiunilor comerciale en-gros, acolo unde vor apărea principalele regiuni coloniale.

Însă cel mai apropiat precursor al companiilor multinaţionale din zilele de azi este dezvoltarea industriei internaţionale o dată cu Revoluţia Industrială. Aici proeminenţa iniţială a firmelor britanice ca producători multinaţionali păleşte. La început, America de Nord şi sud a oferit cele mai favorbile oportunutăţi de investiţii , acestea fiind însă rapid urmate de Africa şi Australia. Există anumite dispute supra ideii că „investiţiile coloniale” ar fi adevăratul precursor al investiţiilor stăine directe, însă producţia în străinătate pentru pieţele locale a început în acest mod. Dezvoltările tehnice şi organizaţionale de după 1970 au permis producerea unei mai mari varietăţi de produse similare în cadrul aceleiaşi firme atât în interior, cât şi în străinătate, în timp ce explorarea şi valorificarea resurselor minerale şi a altor materii prime a atras de asemenea mari sume de ISD

Totuşi, una din problemele pe care le ridică o astfel de clasificare retrospectivă este că aceste concepte moderne de „investiţie directă”, pe de o parte (care presupune o anumită noţiune de control managerial din străinătate), şi „portofoliu de investiţii”, pe de altă parte (care presupune achiziţia de titluri de valoare emise de instituţii străine, revendicându-se astfel venituri fără nici un control sau participare managerială), au apărut de-abia la începutul anilir ’60, în acelaşi timp cu introducerea noţiunii de companii multinţionale. Departamentul de Comerţ al Statelor Unite a raportat din 1929 ISD peste hotare, dar este o excepţie.

În ciuda lipsei de date consistente clasificate, a general recunoscut faptul că multinaţionalele industriale au apărut în economia mondială după mijlocul secolului XIX, şi că s-au stabilit definitiv în timpul Primului Război Mondial. Activitatea comercială internaţională a crescut masiv în anii ’20, o dată cu maturizarea companiilor multinaţionale cu adevărat diversificare şi integrate, încetinând însî în perioada de regresie a anilor ’30 şi de distrugeri de război în 1940, începând o expansiune fluctuantă după 1950.

Există două moduri de a cuantifica creşterea afacerilor internaţionale de-a lungul timpului. Primul presupune analizarea statisticilor disponibile asupra investiţiilor internaţionale, generând date suplimentare, reclasificându-le apoi pe baza distincţilor moderne.

Tabelul 2.1 Estimarea totalurilor acţiunilor ISD şi a valorilor comerciale la izbucnirea Primului Război Mondial (în USm)

ISD în 1914 Exporturile industriale (după ţara de origine) în 1913

Marea Britanie 8 172 1 928SUA 2 652 896 Germania 2 600 1 824

Franţa 1 750 813Olanda 925 n.a

Total mondial n.a. 7 227

Surse: ISD: Marea Britanie, Corley 1994; Germania, Schroter 1984; SUA şi Franţa, Dunning 1993; Olanda, Gales şi Sluyterman 1993; toate trasate de Jones 1994. Comerţ: Lewis 1981, app.4, p. 67

Al doilea se concentrează asupra afacerilor în sine. Trasează istoria companiilor şi a internaţionalizării activităţilor lor, lucru care presupune contabilizarea numărului multinaţionalelor şi a filialelor lor de-a lungul timpului (Jones, 1994).

În tabelul 2.1 sunt prezentate estimările ISD şi ale valorilor comerciale din 1914 ale celor mai importante ţări. Din punct de vedere al valori estimate a exporturilor industriale prezentate în coloana a doua , marea Britanie şi Germania au fost principalii exportatori industriali la izbucnirea Primului Război Mondial, fiind aproape de două ori mai importanţi decât SUA sau Franţa. Valoarea exportului anual era deja mai mică decât stocurile de ISD acumulate până atunci.

Analiza companiilor şi a istoriei lor ne arată de asemenea nivelul dezvoltat al producţiei internaţionale dinaintea Primului Rîzboi Mondial. Pionieratul în acest domeniu a fost al Marii Britanii , dar în acelaşi timp a avut loc o extindere surprinzătoare a producţiei multinaţionale organizate de economiile avansate mai mici. Analizele axate pe companii ne arată că o bună parte a acestor ISD erau modeste ca mărime, deşi extinse ca domeniu, datorându-se des companiilor străine destul de mici (Jones 1994).

Migraţia şi piaţa internaţională a forţei de muncă

O atreia arie majoră a analizelor în contextul istoriei economiei internaţionale priveşte migraţia şi consecinţele ei pentru integrarea pieţei forţei de muncă globale. Este general recunoscut că migraţia devine (sau a devenit) un „fenomen” global”. Totuşi, prin „global”, aceşti autori înţeleg că începând cu mijlocul anilor ’70 în special, din ce în ce mai multe ţări au fost afectate de migraţie, varietatea locului de origine ale migratorilor fiind în creştere, iar statutul socio-economic al acestora fiind mai divers ca niciodată. Astfel, pentru aceşti autori globalizarea indică mai degrabă o schimbare cantitativă ca dimensiune şi rază de acţiune a migraţiei, decât o trăsătură a unei potenţiale ordini socio-economice diferite.

Există mai multe feluri de migratori. E limpede că o formă de migraţie „involuntară” a contituit-o comerţul timpuriu cu sclavi (s-a estimat că 15 milioane de scalvi au fost mutaţi din Africa în America înainte de 1850.Dar pentru a servi scopului analizelor noastre, ne vom concentra asupra migraţiei „voluntare”. Perioada aleasă în vederea analizei se întinde de la „migraţia de masă ” de după 1815 (în principal despre Europa), până la apariţia şi extinderea migraţiei forţei de muncă a „muncitorilor musafiri” după cel de-al Doilea Război Mondial.

E greu să apreciem cu exactitate numărul migratorilor de la 1815 încoace, astfel încât e indicat să tratăm toate datele de care ne vom folosi în continuare destul de precaut. Se apreciază că numărul migratorilor de toate felurile (inclusiv 20 de milioane de refugiaţi şi solicitanţi de azil şi 30 de milioane de muncitori în străinătate) în 1992 s-ar fi ridicat la aproape 100 de milioane. Ei au semnalat însă faptul că acest număr reprezintă numai 1,7% din populaţia lumii astfel, marea majoritate a populaţiei mondiale ar rămâne în graniţele ţării de origine.

Cea mai semnificativă perioadă înregistrată pentru migraţia voluntară a maselor a fost secolul de după 1815 (figura 2.1). În jur de 60 milioane de oameni au părăsit Europa pentru a se stabili în America, Oceania şi Africa de Sud şi de Est. Un număr de 10 milioane au migrat voluntar din Rusia în Asia Centrală şi în Siberia. Un milion din Europa de Sud şi Africa de Nord. Aproape 12 mlioane de chinezi şi 6 milioane de japonezi şi-au părăsit ţara natală şi au emigrat în Asia de Est şi de Sud. Un milion şi jumătate au părăsit India, îndreptându-se spre Asia de Sud-Est şi Africa de Vest şi Sud .Între cele două zăzboaie mondiale

migraţia internaţională a scăzut brusc. Acest lucru s-a datorat în mare măsură condiţiilor economice nefavorabile din perioada interbelică, dar şi politicilor restrictive de imigraţie impuse de ţările de destinaţoe, în stelial de Statele Unite.

O creştere a migraţiei internaţionale a început în perioada post belică, implicând în special din nou Europa şi SUA. În orice caz, a fost perioada creşterii relative a migraţiei dinspre ţările în curs de dezvoltare spe cele dezvoltate (figura 2.2) şi a apariţiei fenomenului de „muncitori musafiri”. În cursul anilor 1970 şi 1980 tendinţele globale au favorizat mutările controlate ale lucrătorilor temporari cu statut de „musafir”, acesul imigranţilor fiind limitat la cei extrem de înzestraţi profesional, sau la cei ale căror familii locuiau deja în ţara de destinaţie.

În general este recunoscut faptul că Statele Unite au fost şi rămân cea mai mare ţară imigrantă. Figura 2.3 rezumă clar istoria imigraţiei în Statele Unite, care oglindeşte tendinţele istoriei mondiale a migraţiei în ansamblu aşa cum au fost schiţate mai sus. Creşterea sigură a migraţiei în Statele Unite în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial este evidentă în acest grafic. Proporţia acumulată a imigranţilor în SUA în 1995 era de 8,7 procente. Estimările fluxurilor globale ale migratorilor pentru anii ’80 erau de aproximativ 25-30 milione pe an. Aproapre 4 milioane dintre aceştia erau refugiaţi şi o bună parte dintre ceilalţi erau muncitori temporari migratori (lucrători având intenţia de a se întoarce acasă). Se mai aşteaptă încă să se mai repete modelul migraţiei familiale de masă care au operat în perioada de până la Primul Război Mondial.

Companiile multinaţionale la mijlocul anilor ’90

La mijlocul anilor ’90 s-a estimat un număr de 45 mii companii multinaţionale mamă, controlând aproape 280 000 de organizaţii afiliate, (Naţiunile Unite 1997, de unde multe din informaţiile care vor urma au fost extrase). Dintre acestea, 37 000 (aproape 82%) erau localizate pe plan naţional în cele 14 ţări dezvoltate importante din cadrul OECD. 90% din sediile companiilor multinaţionale se află în lumea avansată.

În 1996 stocul de ISD era de 3,2 trilioane de dolari SUA. Companiile multinaţionale care controlau această rezervă erau responsabile pentru vânzările (interne şi internaţionale) în valoare de 7 trilioane de dolari SUA. Aceasta reprezenta cu mult mai mult decât totalul comerţului mondial de 5,2 trilioane de dolari SUA în 1996. Numai 8% din stocul de ISD îşi avea originile în companiile multinaţionale din ţările în curs de dezvoltare, deşi acestea însumau aproape 15% din fluxuri .

Aproape 80% din comerţul SUA era desfăşurat de către CMN, aceasta nereprezentând în mare o proporţie atipică pentru statele dezvoltate. Din totalul comerţului SUA, s-a estimat că aproape 40% reprezenta comerţul intra- CMN. Comerţul intra-CMN – dirijat în cadrul graniţelor companiei, implicând transferuri peste graniţe între diferitele părţi ale organizaţiei – este greu de definit şi de evaluat. Desigur, investiţiile străine directe şi comerţul CMN sunt foarte strâns corelate, dar au loc schimbări importante în această privinţă şi apar diferenţe între cele două elemente: vom discuta mai mult asupra acestor probleme imediat.

Există o mare concentrare a ISD. În 1995, cele mai mari o sută de CMN controlau aproape o cincime din totalul activelor globale exteane, deţineau două trilioane de dolari SUA din vânzările externe şi aveau 6 milioane de muncitori angajaţi. În măsura în care se mai pot face aceste diferenţe, 60% din totalul CMN erau asociate producţiei, 37% serviciilor şi numai 3% sectorului materiilor prime. Trăsăura specifică a ultimului salt al nivelurilor de investiţii globale a fost creşterea ISD în sectorul de servicii.

Caracteristicile (ISD) Investiţii Străine Directe şi ale comerţului

Lunga perioadă de avânt şi dezvoltare economică de după cel de-al doilea Război Mondial s-a caracterizat printr-o dezvoltare masivă a comerţului mondial şi a investiţiilor interne (şi, până de curând, într-o mai mică măsură externe). Prosperitatea economiei internaţionale se baza în mare măsură pe aceste

tendinţe – era dirijată de export. Principalele trăsături ale acestei perioade pot fi văzute în figura 3.1, care indică „decalajul de export” între creşterea producţiei mondiale şi cea a exporturilor: exporturile crescând într-un ritm mult mai rapid decât producţia dintre 1950 şi 1994.

Însă, începând cu anii ’80, a luat naştere o nouă tendinţă care se poate vedea în figura 3.2. Aici, ceea ce sare în ochi este creşterea subită a fluxurilor ISD la mijlocul anilor ’80, în special în ţările industrializate. Creşterea exportului a fost eclipsată de expansiunea ISD. De pildă, între 1985 şi 1995, fluxurile ISD s-au extins la o rată medie de 18,4%, faţă de rata anuală de 11% pentru comerţul global cu mărfuri şi 8,5% pentru PIB-ul mondial.

După cum se arată în figura 3.2, fluxurile spre ţările avansate au scăzut semnificativ în recesiunea de la începutul anilor ’90, dar au continuat să crească puternic în ţările în curs de dezvoltare. În tabelul 3.1 se poate vedea împortanţa acestor ţări în curs de dezvoltare.

În timp ce fluxurile spre statele în curs de dezvoltare rămâneau încă proeminente în 1995-6 (însumând 34% din fluxurile totale), modelul stabilit pentru ţările avansate la începutul anilor ’80 a început să se reafirme după 1992. O dată cu apariţia crizei de pieţe din 1997-1998, ne-am aştepta ca această perioadă de avânt a fluxurilor spre ţările în curs de dezvoltare să se schimbe dramatic, dar în ce direcţie nu este clar. Dacă vor prevala nesiguranţa şi recesiunea, atunci fluxurile ar trebui să scadă. Dacă aceste economii vor fi liberalizate şi deschise activităţii de fuziune şi achiziţie vestică, este posibil ca fluxurile să crească.

Cauzele revenirii de după 1992 sunt multiple. În perioada cea mai apropiată a reprezentat poate consecinţa liberalizării semnificative a investiţiilor străine, o dată cu continuarea procesului de ridicare a barierelor impuse ISD, atât în ţările avansate, cât şi în cele în curs de dezvoltare.

COMERŢUL NORD-SUD ŞI COMPETITIVITATEA INTERNAŢIONALĂ

S-a considerat că integrarea economică între Nord şi Sud s-a dezvoltat rapid începând cu 1970, atingând niveluri dramatice la începutul anilor ’90. De exemplu, în cazul comerţului cu produse prelucrate, între 1970 şi 1992 importurile OECD din ţările recent industrializate au crescut de la 4,6% parte din importurile OECD Europa, proporţia a crescut de la 2,7 %. În cazul OECD Europa, proporţia a crescut de la 2,7% la 8,6%, numai în cazul Marii Britanii creşterea fiind de la 5,4% la 10,6%. În acelaşi timp, exporturile de bunuri prelucrate către statele recent industrializate, ca procent din exporturile totale de produse prelucrate , au crescut de la 9,6 % la 15,2% pentru statele OECD şi de la 6,3% la 8,0% pentru OECD Europa, scăzând în cazul Marii Britanii de la 8,8% la 8,1% . În 1978, în cazul Statelor Unite , ţările în curs de dezvoltare împreună totalizau 29% din importurile americane de produse prelucrate, această proporţie ajungând în 1990 la 36,4% .Totuşi, după cum vom vedea , a astfel de focalizare numai asupra originii importurilor din ţările recent industrializate ca proporţie din totalul importurilor statelor avansate poate oferi o imagine eronată asupra nivelului global de integrare între Nord şi Sud.

Însă chiar această schimbare în originea importurilor statelor avansate a îngrijorat guvernanţii şi politicienii, şi în mai mică măsură economiştii, reprezentând sursa preocupării principale privind potenţialele efecte ale globalizării asupra economiilor avansate. Aceasta se leagă de o mai amplă transformare postbelică în privinţa deschiderii economiilor în general, măsurate prin raportul comerţ / PIB (vezi mai jos). De vreme ce aceste temeri vizau mai ales economia Statelor Unite, figura 4.1 indică modelul creşterii penetrării comerţului în cazul economiei americane între 1970 şi 1996. Informaţiile din această figură ar trebui să ne atragă atenţia asupra unei trăsături importante a creşterii comerţului. Deşi media reportului comerţ / PIB în cazul Americii a crescut de la aproape 8% în 1970 la 18% în 1996, cea a importurilor din grupul de ţări mai puţin dezvoltate a crescut de la mai puţin de 1% la 4%: în orice caz, aceasta a reprezentat mai degrabă o valoare absolută destul de scăzută în 1996 (de semnalat de asemenea că acestea reprezintă importurile totale, nu doar dele de produse prelucrate).

Merită să abordăm aici problema dimensiunii interacţiunilor comerciale internaţionale în general, în primul rând ntre mambrii Triadei şi apoi între „Nord” şi „Sud” (exprimate în funcţie de venitul naţional). Figura 4.2 ne indică poziţia Triadei. Statele Unite au importat, în 1992, 4,6% raportat la PIB din Europa şi Japonia (faţă de aproape 3% din ţările mai puţin dezvoltate: vezi figura 4.1b). În privinţa produselor

prelucrate, la începutul anilor ’90, raportul între schimburile comerciale dintre Statele Unite – ţări în curs de industrializare şi PIB reprezenta numai în jur de 2% din PIB-ul Statelor Unite (în creştere însă faţă de aproximativ 0,3% în 1970). După cum vom arăta mai departe, acestea nu reprezintă nişte proporţii prea mari, deşi ratele creşterii sunt mai importante .Comparând datele din 1962 ce cele din 1992, ceea ce se vede limpede în figura 4.2 este că dezvoltarea ţi dimensiunea integrării comerţului între statele Triadei erau în 1992 încă foarte modeste. De exemplu, numai fluxul comercial între Japonia şi SUA (plus Canada) era mai mare de 2% dim PIB. Comparând cifrele pentru 1962 cu cele pentru 1992, putem sesiza o oarecare schimbare a preponderenţei în sânul Triadei, cea mai mare schimbare afectând SUA, în special prin scăderea proporţiei exporturilor către Japonia.

În figura 4.3 se reprezintă din nou felul în care au crescut până la cel mai ridicat nivel importurile de produse prelucrate în Statele Unite (acesta fiind de asemenea şi cazul exporturilor de produse prelucrate, deşi la un nivel mai scăzut). Importurile globale de astfel de produse finite a crescut de cinci ori, de la 1,54% din Pib-ul SUA în 1963 la 7,66 % în 1992. Nici Europa, nici Japonia nu au reuşit să-şi crească într-atât participarea cu produse prelucrate în comerţul internaţional.

Pentru a actualiza această analiză – şi pentru a o prezenta într-un format uşor diferit – datele din tabelul 4.1 indică nivelul importanţei fluxurilor comerciale cu mărfuri în 1996 între statele Triadei şi între acestea şi principalele naţiuni comerciante din Asia de Este. E evident că adăugarea naţiunilor comerciante est-asiatice în imaginea e ansambl nu schimbă cu mult semnificaţia globală a fluxurilor comerciale între ţările Triadei. Nivelul comerţului din cadrul Triadei de-abia a depăşit 2% din Pib în 1996 şi nu a depăşit 4% o dată cu adăugarea comercianţilor est-asiatici.

Să ne întoarcem acum asupra discuţiei principale a acestui capitol, relaţiile comerciale între Nord şi Sud, măsurate raportat la PIB.

Acestea sunt conturate în figurile 4.4 şi 4.5. „Nordul” reprezintă statele OECD, în timp ce „Sudul” reprezintă toate statele neaparţănând OECD. În figura 4.4 ţările OECD sunt prima dată prezentate separat, iar apoi împreună. Sunt înregistrate proporţii similare ale relaţiilor comerciale cu „Sudul” pentru toate ţările Triadei, pentru anul 1992. În plus, aceste date demonstrează importanţa mult mai mare a comerţului Nord-Nord decât cel Nord-Sud ca întreg (11% în, 1992).

Comparaţia dintre 1962 şi 1992 arată că Statele Unite au fost cel mai mult afectate de creşterea comerţului între Nord şi Sud ca procent din PIB.

Figura 4.5 dezvăluie dimensiunea integrării globale Nord-Sud, măsurată prin comerţul cu produse prelucrate. În timp ce a existat o creştere destul de consistenţă în ultimii treizeci de ani în funcţie de PIB-ul OECD, proporţiile erau destul de scăzute în 1992, importurile OECD din Sud nedepăşind 2,3% din PIB-ul OECD (1,8% numai din importurile cu valoare adăugată ridicată).

E momentul acum să rezumămsemnificaţia acestor cifre. În primul rând, cel mai bine e să comparăm proporţiile comerţului în venitul naţional (PIB) pentru a observa principalele tendinţe, în special nivelurile integrării comerţului global. La începutul şi mijlocul anilor ’90 acestea arătau încă modeste. În al doilea rând, principalele schimbări au privit economia Statelor Unite în cadrul „Nordului”. Economia SUA a arătat cea mai mare predispoziţie spre un nivel mai ridicat de deschidere, în mare parte datorită începerii procesului de integrare de la o bază extrem de scăzută în anii ’60.

Însă care este adevărata problemă a relaţiilor dintre Nord şi Sud pe care se presupune că aceste tendinţe şi niveluri au iscat-o? E continua „competitivitate internaţională” a economiilor nordice în producţia de bunuri prelucrate. Oare creşterea şi extinderea integării comerţului mondial să fi slăbit capacitatea de producţie a economiilor din Nord, o dată cu realocarea acestei activităţi ţărilor în curs de dezvoltare din Sud ? Care a fost impactul acestei evoluţii asupra perspectivelor forţei de muncă din Nord ? Oare şomajul şi scăderea veniturilor reale de care au fost afectaţi cei mai puţin calificaţi din Nord să fie rezlutatul direct al deplasării locurilor de muncă în producţie spre Nord? Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci sentimentul protecţionist, prezent în Statele Unite şi În mai mică măsură în Europa în anii ’80, ar fi justificat. Ne vom apleca acum tocmai acestei dezbateri privind cauzele şi consecinţele deplasării vizibile a capacităţilor de producţie spre Sud.

În mare, există două argumente uzitate în economia internaţională care să explice aceste tendinţe, recent alăturându-li-se un al treilea. Cele două argumente principale privesc efectele comerţului ca fiind opuse dezvoltărilor tehnologice asupra forţei de muncă şi niveluirilor de salarizare din Nord. Al treilea priveşte efectele migraţiei, în special în Statele Unite, asupra pieţei forţei de muncă. Intenţia noastră aici nu este de a face o analiză punctuală a acestei dezbateri, acest tip de analiză fiind deja efectuată . Ne vom concentra însă asupra puntelor cheie ale acestei discuţii, asupra chestiunilor care trebuie analizate cu privire la taza globalizării.

Mecanisme şi indicatori ai relaţiilor dintre Nord şi Sud: rezultate

Există câteva modalităţi de a aborda diverşii factori care ar putea contribui la tendinţele pieţei forţei de muncă şi a repartiţiei veniturilor amintite mai sus. În primul rând, am putea să analizăm nivelul de calificare cerut de importurile şi exporturile din Nord: Nordul ar trebui să exporte produse (şi sevicii) care necesită un grad ridicat de calificare şi să importe bunuri care să nupresupună un nivel performant de calificare. În al doilea rând, am putea să ne concentrăm asupra variaţiilor preţurilor relative ale produselor de înaltă şi de joasă calificare: preţul relativ al produselor de joasă calificare ar trebui să scadă în Nord şi invers. În al treilea rând, salariile forţei de muncă necalificate faţă de cele ale lucrătorilor extrem de calificaţi ar trebui să scadă în Nord. În al patrulea rând, forţa de muncă în Nord ar trebui să se concentreze asupra producţiei performante, în timp ce şomajul în rândul muncitorilor necalificaţi va creşte (temporar). Însă, în al cincilea rând, companiile nordice ar trebui să reacţioneze la reducerea salariilor relative ale forţei de muncă necalificate prin creşterea proporţiei acestor muncitori în activitatea de producţie, atât în sectoarele intensive în muncă de înaltă calificare, cât şi în cele intensive în muncă necalificată, compensând astfel într-o oarecare măsură efectele punctului anterior. În al şaselea rând, am putea să ne concentrăm direct asupra tendinţelor în inovaţia tehnologică, în special IT, care ar putea să conducă la o schimbare a aptitudinilor tehnice (care se adaugă, dar este independentă de curentul de creştere neutră a factorului total de productivitate, prezent în economiile avansate de mai bine de o sută de ani). În cele din urmă, am putea să abordăm tendinţele educaţionale şi de cunoştinţe ale migratorilor înspre (şi dinspre) Nord.

Acestea descriu un tablou vast. Nu e simplu să determini care dintre aceste caracteristici asigură cea mai adecvată măsură sau contribuţie. Multe din consecinţele potenţiale şi influenţele posibile sau puternic interdependente şi legate în serie. Mai e şi problema dezvoltării de contraargumenterelevante. În plus, cum putem măsura calificarea - ca educaţie, experienţă sau calificare a locurilor de muncă ? Prin urmare, estimările importanţei relative a influenţelor variază considerabil şi nu pot fi rezumate uşor.

Una din tezele susţinute de o grupare importantă este aceea pentru care comerţul (deci, globalizarea) este cel mai important factor care contribuie la scăderea salariilor reale în SUA şi la condiţiile proaste pentru muncitorii necalificaţi în Nord. O analiză importantă care utilizează înzestrarea cu factorul calificare a scos la iveală faptul că un procent substanţial al pierderii influenţei pe piaţă a forţei de muncă necalificate în Nord s-a datorat schimbării de locaţie a industriei producătoare şi creşterii comerţului global. Wood susţine că, luând în calcul activităţile care necesită un nivel redus de calificare, deja îndepărtate pe criterii de competitivitate din statele avansate (privind astfel dincolo de proporţiile factorilor existenţi în industriile competitive importatoare rămase, abordarea obişnuită) şi, în plus, considerând faptul că o parte din schimbările tehnologice care au condus la reducerea forţei de muncă în Nord sunt rezultatul necesităţii producătorilor de a concura cu comerţul din Sud, atunci peste 20% din scăderea cererii de muncă în Nord se datorează în întregime comerţului. Această afirmaţie a lui Wood a fost combătută într-un alt studiu de referinţă al lui Sachs şi Shatz (1994), care au estimat o proporţie cu mult mai mică a influenţelor cererii bazate pe comerţ în economia Statelor Unite, de aproape 6%. Tabelul 4.4 rezumă aceste estimări, care stabilesc mai mult sau mai puţin limitele extreme acceptate în general ale influenţelor datorate comerţului : între 10 şi 20%.

Aceste abordări se concentrează asupra dotării cu factori de producţie (nivelul de calificare). Astfel, e evident că în ţările avansate cererea de muncă s-a transferat în special spre categoria muncitorilor calificaţi, atât între industrii – procentul din producţia totală realizat de segmentele industriale cu o forţă de muncă

necalificată scăzând faţă de cele cu o forţă de muncă calificată – cât şi în cadrul aceloraşi industrii ca cereri – companiile trecând de la muncitori necalificaţi la calificaţi – astfel încât aşteptările celor cu o calificare mai înaltă se pare că s-au îmbunătăţit, chiar dacă numărul lor relativ a crescut.

Însă, pe de altă parte, intensitatea calificării sectorului producător în Statele Unite a crescut atât la limita de sus, cât şi la cea de jos.: această mişcare contrazice predicţiile modelului H-O /S-S, atribuind un impact mai degrabă scăzut decât puternic afectelor comerţului .

Totuşi, aceste teorii se concentrează numai asupra dotării cu factori de producţie, putând fi astfel criticate pentru neglijarea schimbărilor de preţuri. În această privinţă ar trebui să se vadă în mod normal efectele oricărei schimbări în structura înzestrării cu factori de producţie. Formal, modelul H-O / S-S funcţionează în termeni de ajustări de preţuri. Există însă puţine dovezi care să ateste că preţurile produselor în ţările industrializate au urmărit modelul prezis în privinţa preţurilor concurente de import, bunurile produse atât de forţa de muncă necalificată, cât şi de cea calificată scăzând în funcţie de preţurile produselor extrem de performante, care beneficiază de un capital ridicat. Banca mondială concluzionează:

În anii ’80 şi ’90, în industria prelucrătoare din statele industriale, preţurile bunurilor produse cu ajutorul forţei de muncă calificate au scăzut în mare parte faţă de preţurile bunurilorproduse cu u forţă de muncă relativ necalificată . Chiar luând în calcul efectele progresului tehnologic asupra preţurilor relative, schimbările intervenite în preţurile relative atribuite comerţului internaţioal au favorozat bunurile produse de forţa de muncă necalificată faţă de cele produse de muncitori calificaţi. (Banca Mondială 1997, p.75).

În sfârşit, acestea reprezintă nişte abordări parţial echilibrate, în timp ce noi avem nevoie de o analiză a echilibrului general. Încercările în acest sens au furnizat nişte estimări foarte apropiate de valorile maxime menţionate mai sus, contribuţia comerţului la creşterea inegalităţii salariilor în Statele Unite în anii ’80 fiind estimată la aproape 20%. În teoria lui Minford, Riley şi Nowell (1997) valorile acestor efecte ale comerţului sunt încă mai ridicate, reprezentând aproape 40% din colapsul salariilor şi al forţei de muncă necalificate.

O variantă alternativă la teza comerţului ca origine a scăderii salariilor este axarea în primul rând asupra circulaţiei capitalului. Se consideră adesea că fluxul extern de ISD, implicând transferul de locuri de muncă interne spre locaţiile offshore conduce la deindustrializarea economiilor avansate şi la reducerea locurilor de muncă. Creşterea recentă a producţiei prin subcontractare în exterior şi dezvoltarea lanţurilor adăugării de valare, substituind producţia internă, sunt tocmai reflectarea acestei tendinţe. Astfel, activităţile companiilor multinaţionale pot înlocui exporturile din ţara de originecătre alte ţări din producţia directă şi din rezervele de pe platformele de producţie offshore. După cum am văzut în capitolul 3, există ceva probe care atestă desfăşurarea unui astfel de curent, însă analiza importanţei lui pentru economia SUA sugerează că firmele americane nu par să fi înlocuit la scară mare muncitorii interni cu cei externi (Feenstra şi Hanson 1996). Într-adevăr numărul muncitorilor străini în companiile americane a atins un punt maxim la sfârşitul anilor ’70. Acest curent poate avea o importanţă mai însemnată pentru câteva economii europene mai mici şi pentru Japonia, însă problema este cum putem demonstra că exact această activitate a condus la inegalitatea salariilor şi nu altele.

În afara acestor efecte „internaţionale” moderate, restul reducerii cererii de forţă de muncă necalificată poate fi explicat prin „ cauze interne”. Aici avem de-a face cu a doua dimensiune majoră pe baza căreia se poate construi o explicaţie: schimbarea în performanţa muncii, prin creşterea acesteia datorită tehnologiei. Din acest punct de vedere, „deindustrializarea” se datorează cel puţin parţial impactului creşterii inegale a ratei productivităţii în sectorul industrial şi servicii, care a afectat în special economiile avansate. Economiştii care adoptă estimări scăzute ale influenţei comerţului consideră că rolul „competitivităţii internaţionale” e exagerat. Influenţele interne sunt mult mai importante şi având în vedere proporţiile general acceptate atribuite comerţului, între 10 şi 20%, înseamnă de 80, 90% s-ar datora cauzelor interne şi tehnologice . Însă acestea nu reprezintă estimări directe. Schimbările tehnologice nu pot fi observate şi schimbate cu precizie. Ori sunt înlocuitori în ecuaţii, ori se exprimă ca „valoare reziduală” în urma unei funcţii de producţie. Astfel, creşterea performanţei munci în urma tehnologiei este invocată mai degrabă ca

şi cauză, nefiindu-i atribuită direct, empiric. De obicei, în acest caz, diferenţele reduse ale ponderilor comerţului în PIB între Nord şi Sud constituie evineţele palpabile. Desigur, acest tip de analiză nu este total satisfăcător. Însă ajută la demonstrarea faptului că, având chiar şi o serie sofisticată de tehnici de modelare econometrică şi economică, importanţa relativă a influenţelor globale faţă de cele interne este cel mai probabil scăzută. Aici una din probleme este că analize precum ale lui Wood (1995) menţionate mai sus, care acordă o mai mare importanţă efectelor comerţului, deja iau într-o oarecare măsură în considerare schimbările tehnologice în estimările lor, deoarece îşi ajustează probele astfel încât să includă schimbările anterioare de deplasare a nivelului de calificare în urma evoluţiei tehnologice, induse indirect de comerţul internaţional cu Sudul. Astfel comerţul şi schimbările tehnologice sunt interdependente, elemente aproape gemene, prin urmare, aceste estimări nu pot fi decât presupuneri elaborate. Aceasta lasă loc pentru explicaţii alternative. Acceptând deocamdată că influenţele comerţului se situează între 10 şi 20%, estimările efectelor migraţiei (o altă explicaţie „internaţională”) nu contribuie cu mult la majorarea acestor procente . Însă analizele economice convenţionale ignoră alte explicaţii posibile în afară de cele estimate indirect şi de variabile reziduală a schimbării tehnologice.

Ceea ce lipseşte acestei aalize globale este concentrarea asupra strategiilor companiilor din Nord, de pildă în domeniul muncii. Începând cu 1970 am fost martorii unui atac fără precedent al intereselor de afaceri asupra forţei de muncă, cu precădere în Statele Unite şi Marea Britanie. Acest fapt dă naştere altor probleme structurale, inclusiv cea a rolului puterii de negociere şi acţiunii colective. Nu toate modificările se pot explica numai prin piaţa muncii . Perioada dintre New Deal şi mijlocul anilor ’60 în SUA a fost una de acomoare strategică între afaceri şi piaţa muncii, marcată de acceptarea intereselor legitime ale fiecăruia, atât în managementul activităţii, cât şi în termenii unui vast compromis social în general în politicile economice. Însă acest compromis a fost în mod deliberat încălcat la mijlocul anilor ’70, în special în SUA şi Marea Britanie, exact în momentul apariţiei creşterii inegalităţii pe care am discutat-o mai înainte.

Care este legătura posibilă între pierderea puterii pe piaţă a muncitorilor necalificaţi din sectorul industrial şi declinul salariilor reale în general? Întreruperea compromisului istoric amintit mai sus a cunoscut un nou atac asupra condiţiilor de muncă ale muncitorilor din america şi o relaxare a contrângerilor asupra prerogativelor şi salarilor manageriale. David Gordon (1996) a analizat în detaliu consecinţele acestei mişcări. El susţine că în ciuda retoricii de „îndulcire” a discursului în managementul american, faptele dovedesc contrariul. Numărul salariaţilor la nivelurile se supervizare şi management a crescut. Această analiză este sprijinită şi de evidenţe similare din Marea Britanie (Gallie ş.a. 1998). În plus salariile acestui grup managerial s-au extins în detrimentul muncitorilor superviaţi şi dirijaţi. În acest context a apărut o strategie a companiilor de reducere deliberată a salariilor muncitorilor din sectoarele de producţie, provocând astfel o scădere a numărului de angajaţi în aceste sectoare. Simultan acest fapt a condus la reducerea restricţiilor impuse asupra managementului corporativ, de a nu-şi mări rapid salariile. Securizarea economilor în America, care a coincis cu dezvoltarea bursei, a constituit o sursă suplimentară de venit pentru acţionari. Rezultatul a fost creşterea inegalităţii în Statele Unite, şi într-o măsură mai mică în Marea Britanie şi în alte state din Europa.

Aceasta constituie o explicaţie alternativă a originii mişcării împotriva muncitorilor necalificaţi şi a reducerii salariilor reale din Nord. E o explicaţie evident „internă” la origine. Justifică cele 80-90 de procente lipsă, complementare dezvoltării tehnologice.

Însă această explicaţie are şi ea hibele ei. E posibil să subestimeze dimensiunea regresului din Statele Unite. Alte date atestă o adevărată fărâmiţare a managementului. De asemenea ignoră creşterea locurilor de muncă performante, creştere datorată înmulţirii numărului de muncitori cu pregătire tehnică, în procese mai sofisticate de producţie, care tind să fie clasificate la nivelurile de supervizare şi manageriale. În plus, experienţa europeană este variabilă şi credem că ar fi util să o analizăm acum puţin mai detaliat.

Competitivitatea internaţională şi globalizarea

La baza interesului asupra efectelordezvoltării comerţului între Nord şi Sud stă chestiunea „competitivităţii internaţionale” continue a economiilor nordice. După cum am amintit mai sus, problema

competitivităţii internaţionale s-a accentuat o dată cu interesul asupra efectelor globalizării – fiind două evoluţii paralele. Însă există probabil cinci tendinţe relativ separate care pot explica cu exactitate această amploare a discursului asupra competitivităţii.

Prima şi cea mai clară este legată de colapsul Războiului Rece. Atâta timp cât a existat acest război, competitivitatea s-a limitat la sfera fundamental geopolitică: lupta între cele două blocuri principale politico-ideologice a redus toate celelalte probleme mondiale la o singură confruntare geomilitară. O dată cu terminarea războiului, diferenţele dintre ţări au ieşit la iveală, în special cele de performanţă economică, evaluată în funcţie de propria „competitivitate”.

O a doua evoluţie importantă a fost sesizarea naturii neperformante a iniţiativelor de „politici industriale” grandioase, la scară mare. În urmă cu douăzeci şi cinci de ani analiza economică critică era mult mai interesată de diversele politici industriale şi de iniţiativele de restructurare ale statelor. Acum acestea sunt percepute ca eşecuri (deşi nu susţinum ideea că toate iniţiativele de politici industriale au fost de fapt eşecuri). Ca urmare, în conştinţa publică şi privată faţă de problemele economice, s-a pus accentul pe competitivitate: intervenţiile trebuie să se limiteze la asigurarea unei bune funcţionări a pieţelor.

O a treia tendinţă este deplasarea spre politicile de liberalizare şi privatizare în termeni de schimbări instituţionale interne. Deşi se consideră adesea că acestea ar fi rezultatul internaţionalizării sau chiar al globalizării activităţii economice, noi susţinem că au fost negreşit consecinţa decizilor şi schimbărilor interne (e.g. Thomson 1997). Totuşi, indiferent de origine, rezultatul a fost revigorarea importanţei acordate competiţiei şi a soluţiilor problemelor economice, oferite de libera funcţionare a pieţei.

Cel de-al patrulea element implică „succesul” relativ al organizaţiilor în principal interguvernamentale, de reglementare economică internaţională şi management care au dirijat economia mondială în perioada postbelică, precum OECD, GATT/OMC, FMI şi BancaMondială. Activitatea acestor organizaţii a contribuit la deschiderea generală a economiilor lumii o dată cu eliminarea sau reducerea drastică a barierelor protecţioniste. În absenţa barierelor tarifare sau a controalelor de capital, competitivittea economică a ţărilor până atunci ascunsă a ieşit la suprafaţă,de unde şi creşterea interesului pentru acest aspect al economiilor lor.

În cele din urmă, creşterea interdependenţei şi integrărilor în rândul principalelor economi mondiale de la începutul perioadei post belice, proces cgiar dacă destul de limitat, a ajutat la afirmarea importanţei competitivităţii relativa a diferitelor state.

Astfel, există o relaţie clară între creşterea interesului pentru competitivitatea internaţională şi pentru „globalizare”, aspect asupra căruia vom reveni curând. În primul rând, vom schiţa mai amănunţit principalele modalităţi de discuţie asupra „competitivităţii internaţionale” în literatura de politică economică internaţională, aceasta putând servi drept model cadru pentru restul analizei. Apoi ne vom concentra asupra aspectelor specifice ale literaturii economice, unde vom aborda diferitele concepţii asupra competitivităţii internaţionale. Discuţia se va concentra în principal asupra poziţiei de avangardă a Marii Britanii, însă plasată într-un context internaţional comparativ

Competitivitatea ţărilor şi competitivitatea companiilor

Introducerea în cadrul acestei discuţii a naturii companiilor şi a atitudinii lor ridică o serie de alte probleme legate de competitivitatea internaţională. Indicatorii costului unitar relativ al forţei de muncă şi ai investiţiilor străine directe aparţin mai mult economiilor decât companiilor, fiind util să încercăm să separăm aceste două elemente în anumite privinţe. Pentru început trebuie să stabilim clar faptul că avantajul comparativ nu este tot una cu cel competitiv: unul aparţine economiei naţionale, celălalt companiilor care îl folosesc. În teoria convenţională a comerţului, o economie va avea întotdeauna un avantaj comparativ pe o anumită linie de producţie, comerţul asigurând astfel câştiguri reciproce. Acest rezultat, destul de atractiv stipulat de teorie, poate fi totuşi pus sub semnul îndoielii, dacă acordăm importanţa cuvenită noţiunii de avantaj competitiv. Nu este sigur că o economie va avea întotdeauna un avantaj competitiv într-o anumită linie de producţie, dacă un astfel de avantaj este dependent de reuşita companiilor sale. Companiile trebuie să organizeze producţia, această capacitate nefiind derivată din funcţiile economice globale precum costurile

relative. Companii aparţinând anumitor state pot eşua pe anumite linii de producţie comercializate internaţional, în timp ce companii ale altor ţări pot avea un succes răsunător.

Acest lucru se întâmplă cu atât mai mult cu cât abordăm cu seriozitate literatura asupra modelării dinamice a creşterii veniturilor. Efectele în lanţ, feedbackurile pozitive, învăţarea din experienţă, toate pot duce la traiectorii reuşite de creştere cumulativă a companiilor sau produselor, astfel încât să elimine în întregime ceilalţi competitori (fiind posibil totuşi ca aceasta să nu ducă neapărat la cele mai eficiente sau optime rezultate globale. Pe de altă parte, companiile depăşite ca performanţă vor suferi un declin cumulativ, dispărând în cele din urmă de pe piaţă.

Când o ţară deţine pe teritoriul său o masă critică de companii de succes din punct de vedera al competiţiei internaţionale, acea ţară va demonstra că are un evident avantaj competitiv absolut caracterizat de creşterea cotei sale din comerţul mondial şi / sau aprecierea susţinută a monedei ţării respective. Dacă un stat are ghinionul de a deţine pe teritoriul său mai multe companii perdante în bătălia competiţiei, va rezulta o spirală cumulativă descrescătoare. Astfel, concepţiile asupra avantajului competitiv absolut pot fi chiar mai importante decât cele asupra avantajului comparativ (relativ). Totuşi, e cazul să facem aici o distincţie extrem de importantă.concepţiile avantajului competitiv absolut s-ar aplica acelor sectoare, de obicei de producţie şi servicii, în care avantajul competitiv poate fi creat şi întreţinut în mod deliberat (de către politicile publice sau cele ale companiilor). Acest lucru include în special evoluţiile asociate comerţului intra-industrii. Avantajul comparativ ar părea că încă se aplică acelor sectoare al căror succes depinde în continuare de înzestrarea comparativă cu factori naturali, precum producţia primară (agricultura şi extracţia de materii prime). În cele din urmă, asecte formulări se adaugă criticii analizei modelului H-O / S-S de înzestrare cu factori de producţie împreună cu discuţia efectelor comerţului Nord-Sud dezvoltată mai devreme în acest capitol.

Chiar şi comentatorii iscusiţi ai acestor probleme nu reuşesc de multe ori să înregistreze aceste diferenţe conceptuale cheie din teoria comerţului . De pildă, Kay susţine că Marea Britanie îşi menţine un avantaj comparativ naţional în sectoarele în care limba engleză este importantă (editorial, media audio-vizual, alte sectoare educaţionale) şi în domenii precum produsele chimice şi farmaceutice, motoare şi electronice de aviaţie, asigurări şi alte câteva servicii financiare, precum şi comerţul cu amănuntul. Acestea au constituit poveştile de afaceri de succes britanice, bazate pe competitivitatea companiilor engleze. Desigur în terminologia noastră, cheia avantajului competitiv explicit al Marii Britanii este avanatjul competitiv al companiilor cu activitatea în aceste domenii. Prin urmare, e important atât pentru companii, cât şi pentru guverne să recunoască şi să întreţină aceşti factori pe care se bazează condiţiile actuale de performanţă deosebită a unor companii şi să alimenteze acele condiţii care ar putea constitui noi avantaje competitive în viitor.

Totuşi, din perspectiva lui Kay, este aproape inutil să dezvolţi configuraţia competitivă internă existentă a sectoarelor şi domeniilor, când alte state şi companiile lor deja deţin un avantaj comparativ curent. El susţine că e puţin probabil ca încercarea de a copia succesul comparativ din alte părţi să îmbunătăţească pe termen lung forţele economiei de acasă. Totuşi, din când în când se pot înregistra succese, după cum arată decizia de a menţine industria europeană de aeronave civile contra celei americane dominante. Italia ar fi trebuit să se retragă din sectoare precum îmbrăcămintea şi încălţămintea, unde ţările cu un nivel de salarizare scăzut deţin un avantaj comparativ puternic: totuşi aceste două sectoare constituie mari succese ale exportului italian. Astfel, contrar argumentului lui Kay, o ţară nu ar trebui să elimine în totalitate potenţialul unei încercări coordonate de a copia sau chiar de a întrece performanţa unor companii competitoare, având deja un succes răsunător pe plan internaţional.

O altă consecinţă importantă a diferenţierii între companii şi ţări este posibilitatea de a trasa o linie de separaţie şi mai clară între ceea ce ar fi benefic pentru o companie şi ceea ce ar fi benefic pentru o economie. Acestea nu coincid întotdeauna. De exemplu, anumite acţiuni ale companiilor în vederea îmbunătăţirii eficienţei şi competitivităţii lor internaţionale pot avea efecte negative asupra economiei în ansamblu, precum în cazul modului în care operează piaţa forţei de muncă pentru a transfera problemele de angajare şi pregătire la companii spre restul economiei. Deciziile companiilor asupra ISD menţionate mai sus pot constitui un alt potenţial exemplu al acestei nepotriviri. Astfel, într-o economie îşi pot desfăşura activitatea

firme foarte eficiente şi competitive pe plan internaţional, în timp ce acea economie devine în ansamblu mai puţin competitivă sau se află într-un declin relativ. Este foarte posibil ca acesta să fie cazul modelului economic care ia naştere în Marea Britanie: mici „parcele” de eficienţă econmică, bogăţie şi competitivitate, adunate în jurul companiilor industriale de succes, coexistând cu performanţa scăzută generalizată a economiei globale, caracterizată de stagnare, creşterea sărăciei, inegalitate şi ineficienţă. Astfel, viitorul economiei Marii Britanii s-ar putea descrie ca o formă de „blană de leopard” – pete de succes pe fundalul unei degradări sociale crescânde şi al sărăciei.

Un important corolar al acestei probleme este întrebarea dacă într-adevăr este înţelept să ne gândim la ţări ca fiind într-o continuă competiţie economică. În timp ce companiile sunt evident în competiţie – dezvoltându-se şi extinzându-se sau dând faliment – ţările nu pot da faliment şi dispărea în lipsa succesului economic. Pur şi simplu sărăcesc relativ. Singura modalitate prin care o ţară poate să dispară este în cazul cuceririi sale de către o alta în urma unui război sau dacă decide să fuzioneze cu un alt stat. Astfel, tipul de competiţie în în care sunt omplicate ţările de-a lungul unei dimensiuni destul de diferite faţă de cea a ştiinţei economice convenţionale. Desigur, există ceva adevăr în această teză, în fond, ţările neconcurând în acelaşi fel cu companiile sau cu aceleaşi urmări. Însă, la alt nivel, este evident că statele se întrec în termeni economice, chiar dacă nu pentru a atrage investiţii străine directe. Dar competiţia dintre ele nu se limitează la atât, fiind descrisă de nişte caracteristici atât de diverse, precum standardele comparative de viaţă şi puterea militară.

În final, mai există o ultimă diferenţă importantă între companii şi naţiuni în privinţa activităţii economice. Companiile „tind” să exporte cea mai mare parte din producţia proprie: se pare că aproape 99%. Produsele sunt vândute pe pieţa „ exteană”, o cantitate redusă fiind consumată în cadrul graniţelorlor instituţionale, muncitorilor, nefiindu-le permis consumul excesiv la acestora. Într-adevăr, companiile nu vând prea mult propriilor muncitori pe piaţa deschisă. Însă lucrurile stau diferit în privinţa naţiunilor. Cantitatea de produse (măsurată în PIB) este consumată pe plan intern, de proprii cetăţeni, numai un mic procent fiind destinat exportului. Desigur, acesta diferă de la ţară la ţară. În timp ce în Statele Unite au exportat puţin peste 14% din PIB în 1996, Marea Britanie a exportat cu mult mai mult, aproape 30%, iar Germania un procent ceva mai scăzut, 25%. Însă, după cum a arătat Krugman (1994a), cele trei blocuri economice ale Triadei ca întreg (SUA, Japonia şi UE)au exportat aproape pe aceeaşi cantitate – 10-11 procente în 1993 (vezi tabelul 4.6 de mai jos: motivele diferenţelor dintre ţările individuale ale UE şi UE ca întreg se justifică prin comerţul statelor în cadrul UE).

Ceea ce Krugman a scos în evudenţă, este că poate accentul pus pe comerţ şi competitivitate internaţională în dezbaterile curente economice şi politice este greşit, în condiţiile în care acesta nu însumează decât 11% din PIB. În vederea creşterii economice şi a standardelor de viaţă, adevărata problemă devine aceea a schimbărilor în productivitatea naţională per se fără a acorda prea multă importanţă dimensiunii comparaţiilor internaţionale. Aici ne reântâlnim cu problemele ridicate în prima parte a acestui capitol. Ceea ce înseamnă că discuţiile pe seama competitivităţii ar trebui să se limiteze la o porţiune mult mai mică a economiei – sectorul comercial internaţional – fiind indicat să ne abţinem să extindem preocuparea de a fi „competitivi pe plan internaţional” tuturor celorlalte aspecte ale vieţii economice.

Globalizarea şi Sistemul Financiar Internaţional

Numeroşi analişti subliniază frecvent creşterea formidabilă a mişcărilor de capital în economia mondială în ultimele două decenii; se menţionează totodată ponderea din ce în ce mai ridicată a capitalului privat în finanţarea deficitelor din ţările în curs de dezvoltare. Dar dacă asemenea cifre au semnificaţie incontestabilă, alte evenimente –precum crizele ce s-au succedat rapid în anii recenţi obligă la o examinare mai adâncă a evoluţiei sistemului financiar internaţional. 

Crizele financiare şi politica macroeconomicăDacă anii 80’ au fost marcaţi de căderea bursei din Tokyo şi a celei New York-eze (în

1987) deceniul următor a fost presărat cu crize valutare şi financiare. În primii ani ’90, mecanismul cursurilor de schimb (ERM) din UE –precursor al Uniunii Monetare—a fost supus unor mari tensiuni, care s-au soldat cu ieşirea din “tunel” a lirei sterline, a lirei italiene şi a escudo-ului portughez. A urmat prăbuşirea peso-ului mexican în toamna anului 1994, care a evidenţiat fragilitatea stării financiare a ţării, ce miza pe finanţări pe termen din ce în ce mai scurt (speculative) ale deficitului bugetar. A urmat la câţiva ani marea criză financiară din Asia de Sud Est, declanşată de prăbuşirea baht-ului tailandez în toamna lui 1997. Această criză, care a avut ca efect dinamici economice negative pentru ţări ce se obişnuiseră cu rate înalte de creştere economică, a ilustrat convingător periculozitatea contagiunii financiare în zona respectivă şi în spaţiul mondial. Tot această criză a evidenţiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe atunci când deficitele de cont curent sunt importante, iar finanţarea acestora se face cu intrări de capital pe termen scurt. De remarcat că ţările asiatice, spre deosebire de cele din America latină, erau cunoscute pentru prudenţa politicilor bugetare; sursa necazurilor lor s-a localizat în sectorul privat şi în supraexpunerea faţă de împrumuturi bancare pe termen scurt. La aceasta se cuvine a fi adaugată şi fragilitatea sistemelor financiar-bancare. În anul 1998 Rusia a cunoscut o criză financiară de proporţii stopând plata la obligaţiunile de stat emise pe piaţa internă (GKO); acea criză a tulburat alte pieţe financiare, inclusiv pe cele din America Latină, (este vorba în special de Brazilia, ţară puternic îndatorată, la care mci variaţii în sus ale ratei reale ale dobânzii provoacă tensiuni mari în bugetul public) a făcut necesară intervenţia Sistemului Federal de Rezerve pentru a preîntâmpina o contaminare a sistemului bancar american (şi nu numai) ca urmare a crizei fondului speculativ, hedge-fund, LTCM (Long Term Capital Management).

Evenimentele evocate mai sus pun în evidenţă o volatilitate în creştere a fluxurilor financiare internaţionale, incertitudinea mărită cu care se confruntă sistemele financiare naţionale (locale). În acest context este interesant de precizat că, la reuniunea anuală a organismelor financiare internaţionale de la Hong Kong (în 1997), directorul general de atunci al FMI, Michel Camdessus, a suspus atenţiei oficialilor din ţările participante o recomandare din partea instituţiei pe care o reprezenta şi anume, de a se accelera liberalizarea contului de capital. Acea recomandare, mai mult decât suprinzătoare având în vedere turbulenţele financiare din anii precedenţi, era făcută în condiţiile în care criza financiară din Asia de Sud Est izbucnise.  

Într-o economie liberă, de piaţă, un guvern are ca ţinte preferate de politică economică stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. Într-o economie deschisă se poate face apel la mai multe instrumente cu ajutorul cărora să se urmarească obiectivele menţionate; între aceste instrumente se numără politica monetară (controlul lichidităţii, rezervele obligatorii, rata de scont), cursul de schimb, politica fiscală, controlul mişcărilor de capital, tarifele comerciale, etc. Combinaţia de instrumente de politică economică, aşa numitul “policy-mix”, trebuie să ţină cont de eficacitatea comparată a fiecăruia dintre instrumente, iar această eficacitate relativă nu poate face abstracţie de mediul în care se construieşte politica. Prin mediu facem referire la aranjamentele instituţionale din interirorul economiei şi deschiderea sa funcţională faţă de spaţiul extern. Aranjamentele instituţionale determină intervenţia statului în economie, dimensiunea sectorului public ca şi a asistenţei sociale, în timp ce gradul de deschidere

funcţională se măsoară prin libertatea de circulaţie a factorilor de producţie (forţa de muncă şi capital).

Din punct de vedere al analizei noastre ceea ce ne interesează este modul în care guvernaţii naţionali pot urmării ţintele de inflaţie şi creştere economică. Analiza teoretică cât şi experienţa practică arată că, în acest scop, nu pot fi utilizate simultan, ca instrumente macroeconomice, un curs de schimb fix, o politică monetară autonomă şi mişcări de capital libere (contul de capital să fie liberalizat). Dacă se utilizează un curs de schimb fix –care să potolească inflaţia - , pentru ca politica monetară să aibă eficacitate este necesar ca mişcările de capital să fie restricţionate. Altminteri, fluxurile financiare ar submina efortul de control al lichidităţii, ar anula intenţia de folosire a dobânziilor ca mijloc de a influenţa activitatea economică. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare (aşa cum se poate întâmpla cu o ţară mică care îşi leagă moneda naţională de cea a unui vecin mare), se poate practica un curs de schimb fix şi o liberalizare a mişcărilor de capital. Un curs de schimb fluctuant, pe de altă parte, permite politicii monetare să-şi menţină autonomia, iar mişcările de capital pot avea un grad ridicat de libertate.

Deşi mesajul analizei teoretice pare să fie fără dubiu, alegerile de politică concretă nu sunt simple din cel puţin două motive. Pe de o parte, această analiză este simplificatoare; ea nu face distincţie între un mediu economic în care ajustările sunt rapide şi fără costuri deosebite şi un mediu în care există asimetrii şi rigidităţi importante. Pe de altă parte, mişcarea fluxurilor financiare, speculative sau nu, este determinată atât de elemente raţionale cât şi de iraţional. Ambele seturi de motivaţii pot conduce la instabilitate majoră.

În deceniile următoare s-au dezvoltat modele ce au încercat să încorporeze mişcările de capital nu ca simple finanţări ale dezechilibrelor comerciale şi de cont curent, sau ca simple reacţii la diferenţialul dobânzii; modelele noi priveau banul ca un activ financiar, care poate fi deţinut în ţară sau în străinătate, iar ajustările se făceau în funcţie de preferinţele agenţiilor în a-şi modifica portofoliile (stocurile) de active –deci intervine distincţia între fluxuri şi stocuri. Astfel se poate explica de ce o ţară care acumulează datorii externe mari este pasibilă de a nu mai putea obţine finanţare externă chiar dacă ar oferii remuneraţii foarte avantajoase la obligaţiunile pe care le lansează. Este uşor de intuit că nevoia de a face apel la astfel de modele a sporit pe măsură ce ponderea fluxurilor determinate de randamentele investiţiilor financiare a crescut în ansamblul mişcărilor de capital –care la rândul lor au devansat cu mult comerţul internaţional.

Dar, în judecarea pertinenţei diverselor combinaţii de politică macroeconomică intervine şi starea concretă a unei economii, care depinde fie de factori conjuncturali, fie de condiţii structurale. Este de o evidenţă izbitoare faptul că mişcările libere de capital caracterizează mai ales ţările dezvoltate, care beneficiază de instituţii solide, inclusiv de sisteme financiar bancare puternice. Ţările în curs de dezvoltare, cu instituţii slabe, sunt prin definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital de mare amplitudine şi volatile. De aceea, numeroşi teoreticieni, de sorginte veche sau mai nouă, au recomandat acestor ţări multă prudenţă în deschiderea (liberalizarea) pieţelor financiare, a contului de capital. Se vorbeşte despre o asimetrie în acest sens, liberalizarea mişcărilor de capital –în situaţia ţărilor sărace, cu instituţii neperformante-să urmeze liberalizării contului curent, fluxurilor comerciale. De aici se poate judecă cât de straniu a părut recomandarea făcută de FMI unor ţări în cursul deceniului ’90.

Evoluţia sistemului financiar internaţional  Dacă ar fi să particularizăm globalizarea din zilele noastre ar trebui să reliefăm impactul noilor tehnologii comunicaţionale (internet-ul), al inovaţiilor financiare (ca efect al integrării pieţelor de capital) şi al unor aranjamente instituţionale care au liberalizat fluxuri comerciale şi financiare; această globalizare măreşte varietatea în producţie şi consum.

Se poate afirma că naşterea statului asistenţial şi dezvoltarea mişcării sindicale au schimbat radical datele cadrului de formulare a politicii economice în perioada interbelică. Piaţa muncii “organizată”, devenită din ce în ce mai rezistentă la o dinamică negativă a salariilor ca şi asistenţa socială în creştere au făcut ca ajustarea la şocuri externe (dezechilibre ale balanţei) să se facă altfel. De aici a rezultat şi tentaţia guvernelor de a renunţa la angajamentul de convertibilitate în aur a monezilor naţionale, de a recurge la devalorizări şi a utiliza măsuri protecţioniste. Astfel se explică recrudescenta protecţionismului, instabilitatea cursurilor de schimb si apariţia premizelor pentru marea criză financiară din anii 1929-1933 –aşa numita “Marea Depresiune”. Această criză globală a evidenţiat cât de fatală poate fi contagiunea, transmisia undei de şoc din Europa către SUA fiind de nestopat.

Încă din timpul celui de-al doilea război mondial (anii 1940-41) reprezentaţi ai celor două mari puteri aliate, Marea Britanie şi SUA, au început să gândească arhitectura sistemului financiar internaţional pentru perioada post-belică. Lecţiile perioadei inter-belice erau: cursurile de schimb fluctuante produc instabilitate excesivă; mişcările de capital necontrolate cauzează şi ele perturbaţii mari; este nevoie de un cadru care să favorizeze comerţul internaţional şi să evite războaiele comerciale. La aceste constatări se adaugă un motiv suplimentar serios şi anume, nevoia acută de refacere economică, de reconstrucţie după un război care se dovedea a fi devastator pentru beligeranţi. Lecţiile erau clare şi totuşi punctele de vedere între cele două delegaţii nu erau identice. Americanii, prin vocea mai ales a oficialului Departamentului Trezoreriei Harry Dexter White pleda pentru stabilitatea (fixitatea) cursurilor de schimb şi fluxuri comerciale şi de capital libere; era vorba de o poziţie ce reflecta forţa economiei americane în preajma şi după al doilea război mondial ca şi interesele sale specifice. În schimb, britanicii, aflaţi sub bagheta intelectuală a marelui economist John Maynard Keynes, gândeau prin prisma unei viziuni mai aproape de realitatea economică a unei Europe; un continent distrus de război, unde guvernele aveau nevoie de un număr cât mai ridicat de mijloace pentru a lupta cu eventuale dezechilibre externe mari fiind preocupate şi de costurile ajustării pentru o populaţie istovită. Planul lui Keynes accentua nevoia de stabilitate a cursurilor de schimb şi de dezvoltare a relaţiilor comerciale, dar prevedea “cursuri ajustabile” şi posibilitatea de a impune restricţii comerciale şi controale asupra mişcărilor de capital, în anumite circumstanţe. Se poate afirma că întâlnirea dintre cele două poziţii exprimă, pe de o parte, viziuni analitice diferite (poziţia americană, mai “liberală” în accepţia europeană, sau mai neoclasică/monetaristă în terminologia economică şi o poziţie britanică profund keynesistă, care era obsedată de şomaj ridicat ), iar pe de altă parte, interese care nu coincideau în multe privinţe. Dar comerţul liber era văzut de americani şi ca o modalitate de a mări interdependenţele dintre state care, astfel, ar fi căpătat interese mai statornice de a evita conflicte armate între ele. În final s-a ajuns la un compromis, care a încercat să concilieze cele două poziţii şi care s-a regăsit în acordurile de la Bretton Woods (din 1944), în statutele celor două organizaţii financiare specializate - Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

Aranjamentele de la Bretton Woods stăteau ca “ reguli ale jocului” funcţionarea de cursuri fixe dar ajustabile (adjustable pegs) în condiţii speciale şi posibilitatea de a aplica restricţii comerciale în anumite condiţii, din perspectiva ajustării balanţei de plăţi. Totodată se acceptau controale asupra mişcărilor de capital. Trebuie remarcat că ajustarea de curs de schimb prezuma existenţa unui “dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi” şi un acord din partea FMI, această condiţie dorind să prevină o cursă a devalorizărilor. Dacă FMI şi Banca Mondială urmau să se ocupe de problematica financiară, pe termen scurt (ajustare de balanţă de plăţi) şi lung (dezvoltare economică), o altă organizaţie, GATT (actuala Organizaţie Mondială a Comerţului) trebuia să se preocupe de ordonarea comerţului internaţional, de liberalizarea sa.

Oricâte critici s-ar aduce astăzi aranjamentelor de la Bretton Woods nu se poate contesta că ele au introdus reguli folositoare în relaţiile economice internaţionale plus funcţionarea a două instituţii care au marcat evoluţia sistemului postbelic; aceste aranjamente au contribuit de asemenea la refacerea economică a ţărilor vest-europene după război. În timp însă, s-a manifestat o presiune în creştere spre relaxarea restricţiilor, a regulilor de bază. Pe fondul dezvoltării schimburilor de produse şi servicii în economia mondială şi, implicit, al multiplicării dezechilibrelor conturilor comerciale, în condiţiile creşterii masive a fluxurilor de capital, presiunea către flexibilizarea cursurilor de schimb a devenit tot mai mare. Să ne amintim că acei ani au însemnat dezvoltarea pieţei euro-valutelor, eliminarea unor restricţii la fluxurile de capital, dar şi dezechilibre comerciale mari, care au reclamat ajustări de balanţă de plăţi de anvergură. În cazul SUA, de pildă, dezechilibrul comercial mare se datora, în special, războiului din Vietnam, care a fost finanţat de Administraţie aparent fără dificultate, în virtutea privilegiului ţării de a furniza moneda de rezervă. Totul a culminat cu decizia SUA de a renunţa la convertibilitatea în aur a dolarului (în 1971); acel moment a semnalat intrarea într-o eră a fluxurilor flotante.

Dar nu numai pulsaţia vieţii economice a împins spre adoptarea de fluxuri fluctuante; încă din anii 50’ a izbucnit o întreagă controversă între economişti cu privire la avantajele şi dezavantajele cursurilor de schimb fixe versus cursuri fluctuante. Cert este că adjudecarea în practică a fost decisă de imposibilitatea unor guverne de a apăra niveluri de curs fără a risca pierderi considerabile de rezerve –mai ales acolo unde intrările şi ieşirile de capital erau substanţiale1, iar diferenţialul inflaţiei era important. În Europa însă, chiar trecerea la cursuri fluctuante a sădit sămânţa pentru căutarea unei alternative instituţionale, care să favorizeze stabilitatea economiilor europene şi protecţia faţă de intemperiile spaţiului mondial.

Sistemul deceniilor 80’ si 90’  Pentru a înţelege funcţionarea mediului economic şi financiar internaţional în ultimele două decenii este necesar să menţionăm câteva evoluţii instituţionale de bază. Aceste evoluţii îşi aveau determinare, pe de o parte, în progresul tehnologic (tehnologiile informaţiei, comunicaţionale) şi inovaţiile financiare, iar, pe de altă parte, în creşterea economică remarcabilă înregistrată în Asia de Sud Est şi un spirit al vremii de liberalizare a pieţelor. Acest spirit a fost cel mai bine ilustrat de prim-ministeriatul Doamnei Thatcher în Marea Britanie şi de Administraţia Reagan în SUA. Fără îndoială, prăbuşirea sistemului comunist în

1 SUA, mai ales, Marea Britanie şi Germania (fost RFG) erau ţările care furnizau valute de rezervă şi puteau fi suspuse unor presiuni izvorâte din deciziile altor ţări de a-şi modifica portofoliul de rezerve.

Europa, la finele deceniului nouă, a întărit spiritul neo-liberal şi a mărit aria de acţiune a capitalului financiar în căutare de plasamente avantajoase.

În ceea ce priveşte inovaţiile financiare este de remarcat dezvoltarea extraordinară a derivatelor (derivatives), care erau privite de jucătorii din piaţă ca instrumente de asigurare împotriva riscului financiar (aşa numitul hedging), dar şi ca mijloc de speculaţie. Inovarea financiară era stimulată de apariţia unor actori instituţionali cu mare greutate pe piaţă; este vorba de fondurile de pensii (în deosebi cele americane) şi alte fonduri de investiţii care erau în căutare de investiţii cât mai rentabile pentru sutele de miliarde de dolari avute în gestiune. Apariţia acestor actori instituţionali s-a combinat cu atracţia exercitată de “noile pieţe”, “pieţele în formare” (emerging markets), care ofereau oportunitaţi de investiţii (la diverse termene) desosebite, inclusiv ţările excomuniste din Europa. Această întâlnire a însemnat un punct de inflexiune în ceea ce priveste compoziţia fluxurilor financiare internaţionale; din anii ’80 capitalul privat îşi măreşte în mod accelerat ponderea în finanţarea unor dezechilibre externe (în mod corespunzător scazând contribuţia finanţării oficiale –din partea FMI, a Băncii Mondiale şi a unor guverne).

O evoluţie de ordin instituţional importantă este şi formarea de trusturi (conglomerate) financiare, care combină toate genurile de operaţiuni financiare la scară globală. Fuziuni de mare anvergură, între bănci comerciale şi de investiţii, companii de asigurări, au dat naştere unor coloşi globali; în SUA, această evoluţie a făcut necesară renunţarea la prevederile legislatiei Glass Steagall, care data din anii interbelici şi care fusese destinată să reglementeze activitatea bancară în scopul prevenirii unor crize financiare. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, este de subliniat liberalizarea pieţelor financiare în unele ţări nou industrializate (din Asia de Sud Est în special), care a fost stimulată de mai mulţi factori între care: “moda” intelectuală a timpului, dorinţa acelor ţări de a atrage capital pentru dezvoltare economică şi interesul instituţiilor financiare occidentale private de a valorifica oportunităţi noi. Acest ultim interes s-a articulat politic având vehicul şi poziţia unor ţări ca SUA, Marea Britanie, Germania, etc., care au cerut ţărilor nou industrializate de a-şi deschide pieţele financiare, în cadrul unor negocieri bilaterale sau multilaterale.2 Având beneficiul analizei retrospective putem uşor constata că acea liberalizare a fost cel mai adesea prematură şi sta la originea unor mari dificultăţi prezente. Interesul ţărilor bogate a mers până în a propune Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, la jumătatea anilor ’90, adoptarea unor reguli uniforme privind regimul investiţiilor în lume şi care să confere dreptul unei firme de a da în judecată –într-o instanţă internaţională—ceea ce ar fi fost perceput ca un act detrimental al ţării gazdă. Această propunere a căzut,ea întâlnind opoziţie inclusiv în unele ţări bogate ca să nu mai vorbim de cele în curs de dezvoltare.

Evoluţiile menţionate mai sus au produs o schimbare de fond în funcţionarea mediului financiar internaţional, care nu a rămas fără consecinţe majore.

În primul rând se manifestă o volatilitate şi incertitudine mult sporită, care îngreunează considerabil formularea de politici economice naţionale3; se poate vorbi în acest sens de o

2 Este notorie astfel presiunea exercitată asupra Coreei de Sud, în ceea ce priveşte deschiderea pieţelor sale financiare (contul de capital) atunci când această ţară a solicitat intrarea în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care este un club al ţărilor bogate.3 Paul Volcker, fostul Sef al Sistemului Federal de Rezerve (FED) al SUA, accentuează natura structural instabilă a pieţelor financiare globale ( H. Kaufman, On Money and Markets, New York, McGraw Hill, 2000). El remarcă în acest sens că tehnicile moderne de gestionare a riscului se bizuie mai mult pe modele matematice

reducere a “gradelor de libertate” a politicilor economice naţionale, nevoite din ce în ce mai mult să se supună “dictatului” pieţelor financiare.

Volatilitatea şi incertitudinea îşi găsesc expresie şi în intensitatea efectelor de contagiune, care pot antrena arii foarte largi, de pe continente diferite.

Presiunea pieţelor financiare a condus la o involuntară generalizare a politicilor de austeritate (bugete echilibrate, sau cu deficite din ce în ce mai mici) în spaţiul mondial guvernele concurând între ele în încercarea de a convinge pieţele financiare externe de soliditatea economiilor locale. Dacă se admite existenţa asimetriilor şi rigidităţilor în economia mondială această uniformizare deflaţionistă a politicilor macroeconomice poate uşor conduce la un echilibru nefavorabil la nivel global; avem de-a face în acest caz cu un eşec de coordonare a politicilor actorilor mari.4

Mişcarea pronunţat speculativă a capitalului privat a mărit probabilitatea de umflare artificială a preţurilor (bubbles) unor active în zonele cu pieţe în formare (emerging markets). Volatilitatea şi incertudinea ce înconjoară mişcările de capital, ca şi fragilitatea ţărilor mai puţin dezvoltate fac tot mai posibile şi probabile crize financiare –ceea ce s-a şi întamplat în realitate. Se cuvine să menţionăm aici un comportament paradoxal al investitorilor financiari. Pe de o parte, instrumentele financiare noi (swaps, opţiuni, etc) ar permite asigurarea faţă de riscuri valutare (financiare); pe de altă parte însăşi activitatea de speculaţie este stimulată de un mediu volatil, incert, deoarece câştigurile depind de gama de oportunităţi şi dinamica acestora. Pentru ţările care au acută nevoie de finanţare externă, fluctuaţiile de intrări şi ieşiri de capital pot fi însă fatale.

Proliferarea crizelor financiare în spaţiul mondial a condus la o diminuare progresivă a capacităţii FMI de a acţiona în calitatea de împrumutator de ultima instanţă (lender of last resort), intervenţiile sale din ultimii ani (Mexic în 1994, Coreea de Sud, Thailanda şi Indonezia în 1997; Rusia în 1998) intrând puternic sub incidenţa unor considerente de ordin strategic. Această slăbiciune crescândă a FMI, ca şi constatarea că, de cele mai multe ori, capitalul privat a mizat pe intervenţia salvatoare a FMI pentru a-şi recupera investiţiile în cazul unei crize majore, a indus o reconsiderare a procedurilor de intervenţie. Astfel s-a sugerat atragerea investitorilor privaţi în suportatrea unor pierderi determinate de crizele financiare –ceea ce se numeste “bailing- in”.5

Politicile economice forţate să fie de austeritate –ceea ce s-a tradus într-o reducere a cheltuielilor publice—au pus sub semnul întrebării dimensiunea unor componente de bază ale statului asistenţial (welfare state). Din acest punct de vedere s-a ridicat problema reformei sistemului de asistanţă socială, a ofertei de bunuri publice. Acest fenomen trebuie pus în relaţie cu presiunea pe care globalizarea (liberalizarea financiară şi a comerţului) a exercitat-o asupra pieţei muncii. În acest sens se susţine nevoia de flexibilizare a acestei pieţe, ceea ce ar echivala cu acceptarea, atunci când circumstanţele o cer, a unor salarii (inclusiv nominale) mai mici.

Pe fondul creşterii inegalităţilor de venituri şi a imposibilităţii de a renunţa la statul asistenţial, a pus guvernele în faţa unor mari dileme şi alegeri de politică economică. Aceste căutari s-au reflectat în apropierea de programe economice între partidele social-democrate şi

decât pe o întelegere adecvată a caracteristicilor pieţelor financiare şi a naturii umane. 4 Nu este întâmplător faptul că guvernul american “admonestează” de ani buni Tokio pentru ca Japonia, care este una dintre locomotivele economiei mondiale, să aplice o politică reflaţionistă de stimulare a cererii interne.5 O procedură pe care FMI a încercat să o aplice şi în cazul României în 1999.

cele liberale, sau creştin democrate (în Europa), între Partidul democrat şi cel republican în SUA; toate partidele par să fie în căutarea lui “holy grail”, care să asigure flexibilitate şi dinamism economiei fără a tensiona excesiv structurile sociale.

Un răspuns posibil la presiunile globalizării a fost încercarea de dezvoltare a unor grupări (blocuri) comerciale şi monetare. UE şi UM reprezintă exemplul cel mai cunoscut, de integrare regională într-o lume supusă unor tendinţe de fragmentare tot mai puternice.

Caracteristicile actuale ale S.M.I.Deoarece actualul Sistem Monetar Internaţional funcţionează mai cu seamă în baza

unor înţelegeri informale dintre state, rolul FMI în supravegherea mecanismelor sale este unul limitat, şi pieţele valutare internaţionale au devenit un mecanism central al lui, au fost specialişti care au pus sub semnul întrebării menţinerea sa ca sistem după prăbuşirea Sistemului Gold-Exchange Standard. Unii au vorbit despre dezordine monetară în relaţiile monetar-valutare internaţionale – în fapt incompatibilă cu noţiunea de sistem, alţii au vorbit chiar de un „non-sistem”.Cei mai mulţi specialişti internaţionali susţin totuşi existenţa unui sistem monetar internaţional, opinând că:

- pe de o parte, crizele sunt inerente într-un sistem dinamic şi deschis, cum este acesta, şi

- pe de o altă parte, crizele au fost, de regulă, gestionate de către state şi FMI, permiţându-se menţinerea unei stabilităţi relative şi a desfăşurării în continuare a activităţilor din economia mondială, evitându-se deci, o criză globală.

Caracteristicile actuale ale S.M.I. sunt:1. S.M.I. este în prezent un sistem tripolar, cu tendinţa de a deveni bipolar (centrat pe

tandemul dolar-euro). În opinia majorităţii experţilor introducerea euro este de natură să asigure mai multă stabilitate sistemului, dacă funcţionarea „zonei euro” va susţine o evoluţie echilibrată a monedei europene.

2. Politica valutară îmbrăţişată de majoritatea statelor lumii este una de flotare dirijată a cursului (managed-floating), interpretată de unii autori, drept o politică de aplicare „blândă ” a mecanismului „zonelor-obiectiv”.

3. Sistemul este bancarizat, rolul principal pe pieţele valutare este jucat de marile bănci transnaţionale. Dereglementarea activităţii bancare în toate ţările dezvoltate a condus la extinderea internaţionalizării şi transnaţionalizării acestora, la dezvoltarea pieţei eurovalutelor.

4. Au crescut interconexiunile dintre SMI şi sistemul financiar internaţional. Astfel, în deceniul nostru, cca. 95% din totalul tranzacţiilor valutare sunt independente de operaţiunile de plată din sfera economiei reale. Această situaţie se explică prin următoarele evoluţii:

- anumite „inovaţii financiare” au apărut ca urmare a creşterii instabilităţii valutare, valuta devenind un „activ” al unor produse sau tranzacţii financiare;- la rândul său, riscul valutar a devenit „ bun” de tranzacţionat pe pieţele bursiere, în cadrul unor noi tipuri de operaţiuni financiare;- gestiunea portofoliilor de active financiare are două laturi: una financiară şi una valutară.

5. Creşterea instabilităţii cursurilor valutare creşte riscul producerii unor crize valutare în lanţ, deci conduce la creşterea riscului „de sistem”. Specialiştii definesc riscul de sistem astfel: „eventualitatea apariţiei de situaţii economice în care răspunsurile agenţilor economici la riscurile pe care le percep, departe de a fi raţionale şi a conduce la o mai bună repartiţie a riscurilor prin diversificare, conduc la creşterea insecurităţii generale”.Se recunoaşte în prezent chiar de către adepţii neoliberali că agenţii valutari pot avea uneori comportamente iraţionale (exuberanţă sau pesimism iraţional) şi că, în condiţiile cumulării unor astfel de comportamente pe pieţele valutare (fapt ce conduce la generalizarea comportamentului de turmă), crizele valutare se pot propaga cu repeziciune în sistem, generând crize globale.