FORMELE INFRACŢIUNII_Actele pregătitoare (preparatorii)

1. NoţiuneÎn cele mai multe cazuri, făptuitorul nu trece la înfăptuirea hotărârii infracţionale,deci nu se angajează în executarea propriu-zisă a actelor ce caracterizează elementulmaterial al infracţiunii, fără a încerca să-i asigure succesul prin pregătirea anterioarăa unor condiţii şi mijloace cât mai favorabile.Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregătire şi de la valoarea lor înprocesul săvârşirii infracţiunii, în literatura juridică acestea au fost definite ca fiindacele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelorde săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiteriiacesteia2.

3. Condiţiile actelor pregătitoarePentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea uneiinfracţiuni, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:1

a) Să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilăsă creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.Pregătirea poate consta în procurarea de instrumente sau mijloace necesaresăvârşirii infracţiunii ori adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus, luareade informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii faptei,2 luarea de măsuri învederea împiedicării descoperirii faptei sau asigurării folosului ce va rezulta dininfracţiune.b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie.Cel ce realizează un act de pregătire acţionează cu intenţie directă, întrucâtprevede şi urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia facepregătirea necesară. Astfel, într-un caz concret, pe lângă existenţa obiectivă a actuluirespectiv, este necesar să dovedim că acesta s-a efectuat pentru a servi la săvârşireainfracţiunii proiectate. Aşa, de exemplu, în situaţia procurării unei substanţeotrăvitoare sau a unui material exploziv, se impune să stabilim că făptuitorul aefectuat un asemenea act cu scopul de a ucide o persoană.c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiuniiproiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.Această condiţie este cea care face să se delimiteze actele pregătitoare detentativă. În doctrină şi practica judiciară sunt uneori dificultăţi în constatarea acesteicondiţii1. În doctrina penală sunt cunoscute mai multe teorii pentru delimitareaactelor de pregătire de cele de executare, teorii ce pot fi sistematizate după criteriilede soluţionare pe care le propun în: teorii subiective, teorii obiective şi teoriiformale2.Desigur, activitatea unei persoane de a procura o cheie pentru a o folosi ladeschiderea unui depozit cu scopul de a sustrage anumite bunuri constituie act depregătire. În cazul în care aceeaşi persoană a pătruns prin folosirea cheii în depozit,chiar dacă nu a început acţiunea de luare a bunurilor, aceasta a trecut la executareainfracţiunii, întrucât efracţia constituie o componentă a elementului material alinfracţiunii de furt calificat [art. 209 lit. i) C. pen.].

4. Felurile actelor pregătitoare şi caracteristicile acestoraDupă modul în care se manifestă şi sub raportul conţinutului lor, actelepregătitoare sunt materiale şi morale.Actele pregătitoare din prima categorie constau în pregătirea materială pentrusăvârşire ca: producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor sau adaptarealor în vederea săvârşirii faptei, înlăturarea de obstacole în comiterea infracţiunii etc.3,iar cele de natură morală privesc culegerea de date şi informaţii despre victimă orilocul săvârşirii infracţiunii.4Actele pregătitoare sunt posibile în săvârşirea oricărei infracţiuni intenţionate.Când actele de pregătire sunt efectuate de o altă persoană decât cea care vaexecuta nemijlocit infracţiunea, constituie acte de complicitate, care se pedepsesc încondiţiile săvârşirii faptei tipice5 de către autor.

- O primă caracteristică a actelor de pregătire este aceea că ele pot fi delimitateîn timp şi spaţiu. Acestea se efectuează fie la locul săvârşirii faptei, fie în alt loc, la odată mai îndepărtată ori apropiată faţă de momentul comiterii infracţiunii- O altă caracteristică a actelor pregătitoare constă în aceea că ele nu pun înpericol direct valorile sociale ocrotite de legea penală.

TENTATIVATentativa este acea formă a infracţiunii care constă în punerea în executare ahotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-aprodus efectul [art. 20 alin. (1) C. pen.].2. Conţinutul tentativeiFiind o formă a infracţiunii, tentativa prezintă toate trăsăturile comune şi esenţialeale fiecărei infracţiuni.A. Obiectul tentativei. În cazul tentativei, obiectul juridic este identic cu al fapteiconsumate. De pildă, la infracţiunea de omor comisă atât în forma consumată, cât şi atentativei, obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă alunei persoane, ocrotite de legea penală.Deosebirea dintre tentativă şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte obiectuljuridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se vatămă valoareasocială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un pericol direct pentruaceasta3. De aceea, gradul de pericol social al tentativei este diminuat faţă de cel alfaptei consumate.În funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să secaracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptăactivitatea făptuitorului4.B. Subiectul tentativei. Este persoana (persoanele) fizică, care a luat hotărârea dea comite infracţiunea şi care a început executarea ei. Persoana trebuie săîndeplinească condiţiile generale de existenţă ale subiectului infracţiunii: limita devârstă, responsabilitatea şi libertatea de hotărâre şi acţiune.C. Latura obiectivă. La tentativă latura obiectivă are aceleaşi componenteobligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, însă distingem anumite particularităţi,pe de o parte, în ce priveşte actul de executare, iar pe de altă parte, cuprivire la urmarea imediată.Actul de executare a tentativei la orice infracţiune se realizează numai prinacţiuni, pe când la forma consumată poate consta şi într-o inacţiune.D. Latura subiectivă. Deşi latura subiectivă a tentativei este aceeaşi cu ainfracţiunii consumate, există totuşi deosebiri. În cazul formei consumate, aceastaeste realizată în întregime, integral, pe când în situaţia tentativei, numai parţial,datorită neproducerii rezultatului3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilăDatorită specificului său, tentativa nu este posibilă la următoarele categorii deinfracţiuni:- Infracţiunile omisive. Elementul material al acestei categorii de infracţiuniconstă într-o inacţiune, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacăobligaţia de a face ceva trebuie executată de îndată, nefiind legată de un termen,neîndeplinirea ei echivalează cu infracţiunea consumată. De exemplu, în cazulinfracţiunii de „nedenunţare”, prevăzută în art. 170 C. pen., legea impune cerinţa de ase denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 155-165şi 167; dacă făptuitorul nu a executat această cerinţă deja infracţiunea s-a consumat.- Infracţiunile din culpă. La aceste infracţiuni nu există o rezoluţie infracţionalăşi, prin urmare, nu se poate vorbi de punerea în executare a hotărârii de a săvârşiinfracţiunea.- Infracţiunile praeterintenţionate. După cum se ştie, latura subiectivă lainfracţiunile praeterintenţionate are o structură complexă, întrucât forma de vinovăţieeste mixtă şi se formează prin unirea intenţiei cu culpa.- Infracţiunile de obicei. Tentativa nu este posibilă la aceste infracţiuni, datorităspecificului elementului material, ce se formează prin repetarea aceleiaşi activităţipână devine un obicei, o practică. Efectuarea unui singur act nu are relevanţă penală.Comiterea mai multor acte care învederează obişnuinţa face ca infracţiunea să seconsume.

Cauzele de nepedepsire a tentativei - desistarea şiîmpiedicarea producerii rezultatului

2. Desistarea2.1. NoţiuneDesistarea constă în renunţarea de bunăvoie a făptuitorului de a duce până lacapăt executarea începută, deşi există posibilitatea reală de a continua, iar făptuitoruleste conştient de aceastaa) Renunţarea la continuarea executării activităţii infracţionale să se întemeiezepe voinţa liberă a făptuitorului. Aceasta presupune că făptuitorul, nesilit, a abandonatexecutarea începută. Renunţarea poate fi determinată de orice mobil care justificănoua activitate a făptuitorului. Astfel de motive pot fi: mila, regretul, temerea de a fidescoperit etc.b) Renunţarea trebuie să aibă loc înainte ca executarea să fie terminată sau, cualte cuvinte, renunţarea să se facă în timp util. Dacă executarea a fost dusă până lacapăt nu mai poate avea loc desistarea, deoarece nu mai este posibilă prin concepţie.c) Renunţarea să fie definitivă. Pentru a nu fi pedepsit, făptuitorul trebuie sărenunţe pentru totdeauna la săvârşirea infracţiunii, în caz contrar el va fi sancţionatpentru activitatea infracţională. De pildă, dacă făptuitorul renunţă la luarea bunuluidupă ce a pătruns în locuinţă, însă revine a doua zi şi comite furtul, el va răspundepentru furt, forma consumată cu toate că înainte cu o zi renunţase la comiterea înîntregime a faptei.

3. Împiedicarea producerii rezultatuluiÎmpiedicarea producerii rezultatului constă într-o acţiune a făptuitorului care,după terminarea executării infracţiunii, acţionează pentru înlăturarea produceriirezultatului periculos.Se observă că împiedicarea producerii rezultatului intervine după ce executarea aavut loc, dar mai înainte de producerea consecinţelor vătămătoare.Mobilul împiedicării poate fi diferit, dar fără relevanţă pentru existenţa acesteicauze de nepedepsire, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:a) Împiedicarea producerii rezultatului să fie voluntară, de bunăvoie, să fieexpresia voinţei libere a făptuitorului.Dacă se constată că împiedicarea se datorează unei cauze externe, care a obligatpe făptuitor la un asemenea comportament - cum ar fi descoperirea activităţiiefectuate -, nu poate fi vorba de împiedicarea rezultatului în sensul legii penale.b) Împiedicarea să aibă loc înainte de producerea urmărilor periculoase. Deexemplu, se va reţine împiedicarea rezultatului (moartea unei persoane) numai dacăs-a reuşit să se înlăture consecinţele vătămătoare ale administrării unei substanţeotrăvitoare, prin darea unui antidot.2 Va răspunde penal făptuitorul dacă în aceeaşiîmprejurare nu a reuşit să înlăture moartea persoanei respective, deşi a încercat.c) Acţiunea de împiedicare a rezultatului să se fi realizat mai înainte dedescoperirea faptei.3 Această cerinţă este firească, întrucât după descoperirea fapteieste greu de acceptat că făptuitorul a acţionat de bunăvoie.Fapta se consideră descoperită când organele în drept sau orice persoană, în afarăde cele implicate în săvârşirea faptei, au luat cunoştinţă de comiterea ei.Nu se consideră descoperită fapta când a luat cunoştinţă de descoperirea ei, unminor care nu răspunde penal ori un iresponsabil.

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNIÎn dreptul penal, pluralitatea de infracţiuni se referă la situaţia când aceeaşi persoană săvârşeştedouă sau mai multe infracţiuni.În Codul penal român formele consacrate ale pluralităţii de infracţiuni sunt: concursul deinfracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară.Secţiunea a II-a. Concursul de infracţiuni1. NoţiunePotrivit legislaţiei penale şi doctrinei, concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii deinfracţiuni, constând în existenţa a două sau mai multe infracţiuni, săvârşite de aceeaşi persoană, maiînainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele şi dacă toate suntsusceptibile de a fi supuse judecării.252

Stabilirea existenţei concursului de infracţiuni înseamnă o caracterizare exactă a infracţiunilorsăvârşite de acelaşi infractor şi deci justa lor calificare ca infracţiuni distincte. Prin această stabilire seface deosebirea între concursul de infracţiuni şi formele unităţii de infracţiune, respectiv infracţiuneacomplexă şi cea continuată şi se asigură evaluarea justă a gradului de pericol social pe care îl prezintăinfractorul.253

2. Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuniDin definiţie rezultă următoarele condiţii:a) Săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni.Pentru îndeplinirea acestei condiţii se cere săvârşirea a cel puţin două fapte prevăzute de legeapenală, care să constituie infracţiuni. Nu are importanţă natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite.Când infracţiunile concurente sunt de aceeaşi natură (de exemplu mai multe infracţiuni de tâlhărie)concursul se numeşte omogen, când infracţiunile concurente prezintă naturi diferite (de exemplu viol,luare de mită şi concurenţă neloială) concursul se numeşte eterogen.Condiţia este îndeplinită indiferent de forma de vinovăţie cu care sunt comise infracţiunile.b) Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.Unitatea de subiect la săvârşirea infracţiunilor concurente reprezintă una din cerinţele specifice şiindispensabile ale oricărui concurs de infracţiuni. Nu are importanţă dacă făptuitorul a luat parte lacomiterea infracţiunilor în calitate de autor ori de participant.c) Infracţiunile să fie săvârşite înainte de a se fi pronunţat o condamnare definitivă pentru vreunadintre ele.Condiţia are în vedere inexistenţa unei condamnări definitive pentru vreuna din infracţiunilecomise de aceeaşi persoană, conturând astfel principalul criteriu distinctiv al concursului faţă derecidivă. Va fi îndeplinită această condiţie chiar dacă infractorul a fost condamnat pentru o infracţiunesăvârşită anterior, dar hotărârea nu era definitivă254 la data săvârşirii noii infracţiuni, ori hotărârea decondamnare, deşi definitivă, a fost desfiinţată printr-o cale extraordinară de atac255 (recurs în anulare,revizuire, contestaţie în anulare).d) Infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecăţii.În cazul soluţionării unei cauze penale ce are ca obiect săvârşirea de către aceeaşi persoană a douăsau mai multe infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni, organele judiciare vor verifica dacă seaflă în prezenţa a două fapte penale care să atragă răspunderea penală a făptuitorului. Este posibil ca ofaptă dintre cele două săvârşite de făptuitor să nu poată fi judecată, deoarece se constată existenţa uneicauze care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii prealabile, prescripţia), a unei cauzecare înlătură caracterul penal al faptei (legitimă apărare, iresponsabilitate, eroare de fapt) ori sunt incidentealte cauze care atrag nepedepsirea infractorului, ca retragerea mărturiei mincinoase [art. 260alin. (2) C. pen.].Dacă ne aflăm în astfel de situaţii, nu va mai exista concurs de infracţiuni, deoarece a rămas osingură infracţiune care să poată fi supusă judecăţii.3. Formele concursului de infracţiuniÎn teoria şi legislaţia penală se cunosc două feluri de concurs de infracţiuni, şi anume: concursulreal şi concursul ideal.3.1. Concursul real de infracţiuniÎn conformitate cu dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen., există concurs real de infracţiuni când douăsau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană înainte de a fi condamnată pentruvreuna dintre ele, chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascundereaaltor infracţiuni.Caracteristică pentru concursul real de infracţiuni este săvârşirea mai multor infracţiuni ca urmare

a săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni. Infracţiunile pe care le reuneşte apar în mod succesiv,între ele intercalându-se perioade de timp diferite.Concursul real de infracţiuni este de două feluri: concurs real simplu şi concurs real cu conexitate.Concursul real simplu se caracterizează prin aceea că între infracţiunile în concurs nu există olegătură obiectivă.Concursul real cu conexitate presupune existenţa anumitor legături, conexiuni între infracţiunileconcurente comise de aceeaşi persoană.3.2. Concursul ideal sau formal de infracţiuniPotrivit dispoziţiilor art. 33 lit. b), există concursul ideal de infracţiuni atunci când: „o acţiune sauinacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pecare le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni”.Această formă a concursului de infracţiuni se caracterizează prin aceea că, deşi făptuitorulsăvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune din cele incriminate de legea penală, comportamentul iliciteste exprimat în astfel de împrejurări, încât fapta comisă realizează cumulativ elementele constitutiveale conţinuturilor concrete a două sau mai multe infracţiuni.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni4.1. Sisteme de sancţionareÎn legislaţiile penale şi în ştiinţa dreptului penal se admit trei sisteme de sancţionare a concursuluide infracţiuni: sistemul cumulului aritmetic, sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic.4.2. Sistemul sancţionator în vigoareCodul penal în vigoare consacră un sistem de sancţionare mixt: cumulul juridic sau, după caz,absorbţia [art. 34 lit. a)], pentru pedepsele principale şi cumulul aritmetic ori, după caz, cumululjuridic pentru pedepsele complementare ori măsurile de siguranţă, după cum acestea sunt de naturidiferite sau identice.Potrivit art. 34 C. pen., aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni presupune două etape, şianume mai întâi se stabileşte pedeapsa pentru fiecare din infracţiunile săvârşite şi apoi, în etapa adoua, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită în limitele prevăzute de lege.Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a răspunderii penale efectuată deinstanţă pentru fiecare infracţiune concurentă.Aplicarea pedepsei reprezintă următoarea etapă a stabilirii pedepsei în urma cumulului juridic.Sistemul sancţionator al concursului de infracţiuni este prevăzut în art. 34 C. pen, după cumurmează:a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoareori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.Numai în acest caz este consacrat sistemul absorbţiei, sistem care se justifică pe caracterulpedepsei - absolut determinate, care este detenţiunea pe viaţă, unde pedeapsa nu mai poate fi agravată.b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fisporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un sporde până la 5 ani.c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până lamaximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până lajumătate din acel maxim.d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsaînchisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte.e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplicăpedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b) la care se poate adăuga amenda potrivit dispoziţieide la lit. c.Potrivit art. 34 alin. (2) C. pen., prin aplicarea dispoziţiilor de mai sus nu se poate depăşi totalulpedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.4.3. Stabilirea pedepselor complementare în cazul concursului deinfracţiuniÎn cazul pedepselor complementare, care pot fi de aceeaşi natură sau de naturi diferite, art. 35 C.pen. stabileşte mai multe reguli:- dacă pentru una din infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta seva aplica integral alături de pedeapsa închisorii;- dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit mai multe pedepse complementare de naturădiferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa

închisorii;- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, seaplică cea mai grea dintre acestea.4.4. Aplicarea măsurilor de siguranţă în cazul concursului deinfracţiuniPotrivit art. 35 alin. ultim, măsurile de siguranţă aplicate în caz de concurs de infracţiuni secumulează întotdeauna numai dacă sunt de natură deosebită. Pe cale de consecinţă, măsurile desiguranţă de acelaşi fel, luate pentru infracţiuni concurente, se vor contopi.4.5. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurenteAşa cum a fost prezentat mai sus, sistemul de pedepsire a concursului de infracţiuni nu ridicăprobleme când toate infracţiunile concurente au fost judecate concomitent de aceeaşi instanţă. Totuşi,este posibil ca infracţiunile concurente să fie judecate separat de instanţe diferite sau chiar de aceeaşiinstanţă, asupra cărora s-au pronunţat hotărâri separate de condamnare. Chiar şi în aceste situaţii,sistemul de sancţionare a concursului de infracţiuni trebuie să rămână acelaşi. O asemenea operaţiunese numeşte „contopirea pedepselor”, realizându-se în următoarele ipoteze:a. Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se voraplica dispoziţiile art. 34 şi 35 C. pen., care presupun că se vor compara pedepsele stabilite pentruinfracţiunile concurente şi se va aplica cea mai grea, care poate fi sporită aşa cum prevede art. 34 C. pen.b. A doua ipoteză constă în aceea că după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, sestabileşte că infractorul suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. Şiîntr-o asemenea situaţie, pedepsele urmează să fie contopite prin aplicarea dispoziţiilor art. 34 şi 35 C.pen.c. Contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în situaţia în carecondamnatul a executat în total sau în parte condamnarea, cu precizarea că se va scădea din duratapedepsei aplicate pentru tot concursul ceea ce s-a executat.264

d. În alineatul ultim se prevede că dispoziţiile privitoare la contopirea pedepselor pentru infracţiuniconcurente se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fostcomutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Secţiunea a III-a. RecidivaRecidiva, ca formă principală a pluralităţii de infracţiuni, presupune, ca şi în cazul concursului deinfracţiuni, săvârşirea de către o anume persoană a cel puţin două infracţiuni. Deosebirea constă înaceea că în cazul concursului de infracţiuni săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multeinfracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare definitivă, pe când încazul recidivei, săvârşirea de către aceeaşi persoană a uneia sau mai multor infracţiuni are loc după ceacea persoană fusese definitiv condamnată pentru o altă infracţiune.Ţinând cont de aspectele de diferenţiere faţă de celelalte forme ale pluralităţii, recidiva poate fidefinită ca o stare, situaţie, împrejurare în care se găseşte o persoană ce săvârşeşte din nou oinfracţiune după ce anterior a fost condamnată sau a şi executat o pedeapsă pentru o infracţiune.Modalităţile recidiveiÎn literatura de specialitate s-au formulat diferite criterii ce stau la baza prezentării modalităţilorrecidivei, în funcţie de caracteristicile celor doi termeni ai săi şi de corelaţia dintre ei.Cele mai cunoscute modalităţi sunt: recidiva după condamnare şi recidiva după executare; recidivagenerală şi recidiva specială; recidiva mare şi recidiva mică; recidiva temporară şi recidiva perpetuă;recidiva absolută şi recidiva relativă; recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive; recidivateritorială şi recidiva internaţională.Recidiva după condamnare sau recidiva post-condamnatorie există în cazul săvârşirii din nou aunei infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care a fost anteriorcondamnat.Recidiva după executare sau post-executorie există atunci când săvârşirea din nou a uneiinfracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară.Recidiva generală înseamnă săvârşirea, mai înainte, a unei infracţiuni de o anumită natură (ex.speculă) şi săvârşirea după condamnare sau după executarea pedepsei a unei alte infracţiuni de altănatură.Prin recidiva specială se înţelege situaţia când infracţiunile ce formează termenii ei sunt de aceeaşinatură.

Recidiva este denumită absolută atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primeicondamnări şi relativă atunci când pedeapsa anterioară trebuie să fie de o anumită gravitate pentru adovedi perseverenţa infracţională a infractorului.Prin recidivă mare se înţelege situaţia când, atât infracţiunea care formează primul termen, cât şicea care constituie al doilea termen al recidivei sunt de o anumită gravitate. Recidiva mică secaracterizează prin aceea că primul termen este o infracţiune mai uşoară, iar al doilea termen, o infracţiunemai gravă.Recidiva cu efect unic este aceea ale cărei efecte sunt aceleaşi ori de câte ori s-ar repeta starea derecidivă. Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv cufiecare nouă recidivă.268

Recidiva se numeşte teritorială atunci când existenţa ei este condiţionată de cerinţa ca primul săutermen să fie o hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă naţională, spre deosebire de recidivazisă internaţională, la care primul termen poate fi o condamnare pronunţată în străinătate.Sancţionarea recidiveiDin examinarea dispoziţiilor din codul penal care reglementează aplicarea pedepsei în cazulrecidivei rezultă caracterul acesteia de cauză generală de agravare facultativă a pedepsei.a. Sancţionarea recidivei postcondamnatorii. Potrivit art. 39 alin. (1) C. pen., în cazul recidiveipostcondamnatorii pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentruinfracţiunea anterioară se contopesc după regulile privitoare la concursul de infracţiuni prevăzut de art.34 şi 35 C. pen. Sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei închisorii în cazul recidiveipostcondamnatorii este de până la 7 ani.Dacă însă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mairămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior [art. 39 alin. (2)]. O astfelde soluţie prevăzută de lege, s-a arătat în literatura de specialitate279, este menită să împiedice pecondamnatul aflat în executarea unei pedepse grele ca la sfârşitul executării pedepsei să comită alteinfracţiuni mai uşoare pentru care s-ar ajunge la impunitate prin contopirea pedepsei mai grele, dejaexecutată, cu pedepsele mai uşoare stabilite pentru aceste infracţiuni.În practica judiciară s-a decis că restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat se ia în calcul,avându-se în vedere data comiterii infracţiunii ulterioare, iar nu data pronunţării hotărârii prin careaceasta a fost sancţionată.280

Dacă săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc în stare de evadare, prin pedeapsa anterioară seînţelege potrivit art. 39 alin. (3) C. pen. pedeapsa ce se execută, la care se adaugă pedeapsa aplicatăpentru evadare.Pe cale de consecinţă, în situaţia unei graţieri parţiale, când se stabileşte pedeapsa ce a mai rămasde executat, instanţa va avea în vedere restul de pedeapsă ce mai rămăsese de executat din pedeapsainiţială, la care se adaugă durata pedepsei aplicate pentru evadare. Din cerinţa expresă a dispoziţiilorlegale privind totalizarea pedepselor aplicate pentru evadare, la cele în curs de executare, rezultă că şipedepsele aplicate pentru evadare trebuie să fie cu închisoare.b. Sancţionarea recidivei postexecutorii. Sancţionarea recidivei post-executorii formează obiectuldispoziţiilor înscrise în art. 39 alin. (4) C. pen., potrivit căruia „în cazul recidivei prevăzute de art. 37lit. b), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător,în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica unspor de cel mult două treimi din maximul special”.c. Sancţionarea micii recidive. Potrivit art. 39 alin. (5) C. pen., „în cazul recidivei prevăzute de art.37 lit. c) se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din alineatele precedente”. Soluţia este justificatăpe ideea că, putând realiza fie modalitatea recidivei postcondamnatorii, fie pe aceea a recidiveipostexecutorii, regulile de sancţionare ale acestora îi sunt aplicabile.d. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă. Există posibilitatea ca după rămânerea definitivă ahotărârii de condamnare să se descopere că infractorul la data comiterii infracţiunii noi, ce a atrascondamnarea, se află în stare de recidivă. În vederea aplicării instituţiei recidivei şi la aceste cazuri,art. 39 alin. (6) prevede că: „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainteca pedeapsa să fi fost executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţaaplică dispoziţiile din alin. (1) - în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a) şi dispoziţiile din alin. (4)în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b).Potrivit art. 39 alin. (7), „dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi în cazul în care condamnareala pedeapsa detenţiei pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii”.

Secţiunea a IV-a. Pluralitatea intermediarăPrin pluralitate intermediară de infracţiuni este desemnată situaţia în care o persoană, după ce afost condamnată definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începereaexecutării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinitecondiţiile prevăzute pentru recidiva postcondamnatorie (art. 40 C. pen.).Pluralitatea este denumită intermediară în literatura de specialitate pentru că presupune opluralitate de infracţiuni ce nu poate fi considerată concurs, deoarece s-a interpus o condamnaredefinitivă pentru una din infracţiunile comise de aceeaşi persoană şi nu sunt îndeplinite nici condiţiilerecidivei post-condamnatorii, deci priveşte o situaţie de mijloc între cele două forme principale alepluralităţii de infracţiuni.Potrivit art. 40 C. pen., sancţionarea pluralităţii intermediare se realizează potrivit regulilor stabilitepentru sancţionarea concursului de infracţiuni.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENALAL FAPTEIClasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al fapteiClasificarea acestor cauze se face în funcţie de mai multe criterii, şi anume: înraport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, după sfera lor de aplicare şi în funcţiede efectele pe care le produc.1

A. În raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, cauzele care înlătură caracterulpenal al faptei sunt de trei feluri:a) cauze care înlătură pericolul socialb) cauze care înlătură vinovăţiac) cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală

Legitima apărare1. Noţiune şi caracterizarePotrivit art. 44 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela caresăvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune înpericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obştesc.Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru arespinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sauprin alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuitţinând de acestea.Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sautemerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cuîmprejurările în care s-a produs atacul.Efectele legitimei apărăriFapta comisă în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune, deoarece îilipseşte o trăsătură esenţială a acesteia, şi anume vinovăţia. Fiind înlăturată vinovăţia,datorită stării de constrângere creată prin declanşare, faptei îi lipseşte şi pericolulsocial în înţelesul legii penale.Potrivit art. 346 C. proc. pen., instanţa de judecată poate obliga pe făptuitor şi larepararea pagubei cauzate prin fapta sa chiar în cazul reţinerii ca temei a încetăriiprocesului penal a vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,potrivit principiilor stabilite de legea civilă.

Starea de necesitate1. Noţiune şi caracterizarePotrivit art. 45 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legeapenală, săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate - art. 45 alin. (2) -acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu puteafi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun

important al său ori al altuia sau un interes obştesc.În conformitate cu dispoziţia din ultimul alineat al art. 45, nu este în stare denecesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama căpricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacăpericolul nu era înlăturat.Omul şi bunurile sale pot fi expuse nu numai pericolelor rezultând din agresiuniledeliberate ale unora din semenii săi, dar şi unor pericole generate de evenimente.energii sau întâmplări cu caracter accidental, cum ar fi un cutremur, inundaţie,surparea unei clădiri, incendiul, atacul unui animal etc.Spre deosebire însă de legitima apărare, când persoana pusă în pericol alege calearipostei active, încercând să anihileze pericolul prin exercitarea unui contraataclegitim împotriva persoanei agresorului însuşi, în cazul stării de necesitate persoananu reacţionează împotriva sursei de pericol pe care nici nu o poate anihila, ci estedeterminată să se salveze pe sine sau pe altul, bunurile sale ori ale altuia sau interesulobştesc prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sacrificând valori saubunuri aparţinând altor persoane. Aşa se întâmplă în situaţiile în care pompieriidistrug o uşă ori zidul de la apartamentul vecin pentru a salva o persoană imobilizatăîntr-o încăpere care este incendiată sau se sustrage un autovehicul pentru a transportade urgenţă la spital o persoană accidentată1.Aparent, făptuitorul săvârşeşte fapte în mod voit, dar - în realitate - voinţa lui esteconstrânsă de necesitatea de a înlătura pericolul, ceea ce înseamnă că în momentulsăvârşirii faptei el nu avea posibilitatea să-şi determine şisă-şi dirijeze liber voinţa2.Efectele stării de necesitateÎn cazul stării de necesitate, datorită condiţiilor în care acţionează, făptuitorul estelipsit de libertatea de voinţă, aceasta formându-se sub imperiul constrângerii de aînlătura pericolul. Lipsindu-i libertatea de voinţă, fapta, deşi prevăzută de legeapenală, nu realizează trăsătura esenţială a vinovăţiei. În absenţa vinovăţiei se înlăturăimplicit şi pericolul social al faptei în accepţiunea legii penale2.Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poatereveni persoanei salvate când ivirea pericolului ce a generat starea de necesitate sedatorează unui eveniment (cutremur, inundaţie etc.)3.Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, atunci este înlăturată şirăspunderea civilă4.

Constrângerea fizică şi constrângerea morală1. Noţiune şi caracterizareO altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei este „constrângerea fizică şiconstrângerea morală” reglementată de art. 46 C. pen. Sub această denumiremarginală sunt prezentate însă două cauze distincte, de sine stătătoare, de înlăturare acaracterului penal al faptei, şi anume: pe de o parte, constrângerea fizică [alin. (1)],iar, pe de altă parte, constrângerea morală [alin. (2)].Constrângerea fizică, denumită şi forţă majoră, există atunci când o persoană estesilită, obligată de o energie fizică externă, căreia nu-i poate opune rezistenţă, săsăvârşească o faptă prevăzută de legea penală.Constrângerea morală, cunoscută şi sub denumirea de ameninţare, constă înexercitarea unei presiuni pe care o persoană o realizează prin orice mijloace asuprapsihicului altei persoane, în aşa fel încât sub stăpânirea unei temeri grave persoanaconstrânsă nu-şi mai poate dirija în mod liber voinţa şi săvârşeşte o faptă prevăzută delegea penală.Prin urmare, atât constrângerea fizică, cât şi cea morală sunt cauze care răpescpersoanei constrânse posibilitatea de a-şi determina şi dirija liber voinţa şi acţiunile(inacţiunile) şi ca atare prezenţa lor exclude existenţa vinovăţiei.Constrângerea fizicăA. Noţiune. Potrivit art. 46 alin. (1) C. pen., constrângerea fizică este situaţiacând o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită uneiconstrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista.Constrângerea morală

A. Noţiune. Potrivit art. 46 alin. (2) C. pen., există constrângere morală atuncicând o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită uneiameninţări cu un pericol grav pentru persoana sa ori a altuia, pericol care nu poate fiînlăturat în alt mod.

Cazul fortuit1. Noţiune şi caracterizarePotrivit art. 47 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penalăal cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.Cu alte cuvinte, întâlnim această cauză atunci când peste o faptă umană, socialutilă,se suprapune o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care deviază direcţia şirezultatul firesc al faptei iniţiale a omului, realizându-se conţinutul unei fapteprevăzute de legea penală.Caracterul penal al faptei este înlăturat tocmai pentru că făptuitorul a fost înimposibilitate de a prevedea intervenţia energiei străine care a produs rezultatul, ceeace înseamnă că el nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă intervenţia aceleiîmprejurări care s-a suprapus peste activitatea sa şi rezultatul care a survenit în urmaacestei suprapuneri, ceea ce presupune că a lipsit factorul intelectiv. Lipsind factorulintelectiv, fapta prevăzută de legea penală este săvârşită fără vinovăţie, acesta fiind şiargumentul pe baza căruia se înlătură caracterul penal al faptei.Efectele cazului fortuitFapta comisă în condiţiile cazului fortuit nu constituie infracţiune deoarece îilipseşte vinovăţia, făptuitorul fiind în imposibilitate de a prevedea survenireaîmprejurării care, suprapusă peste acţiunea sa, a condus la apariţia urmăriipericuloase sub aspect material.Cazul fortuit produce efecte in rem.Iresponsabilitatea1. Noţiune şi caracterizarePotrivit dispoziţiilor art. 48, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legeapenală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţieimintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale,ori nu putea fi stăpân pe ele.Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care nu-şipoate da seama de caracterul, sensul şi valoarea socială, morală şi juridică a faptelorpe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora sau care nu-şi poate determina şi diriguiîn mod normal voinţa, în raport cu faptele ei.O persoană iresponsabilă nu înţelege de ce acţiunile sau inacţiunile sale prezintăpericol social şi de ce acestea au caracter ilicit. O asemenea persoană nu estepedepsită, căci n-ar putea fi îndreptată prin aplicarea şi executarea pedepsei3.Caracteristică stării de iresponsabilitate este deci lipsa acelor facultăţi psihice alepersoanei, care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi semnificaţia actelor sale deconduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe ele (factorul volitiv)4. Lipsind ceioi factori psihici, lipseşte şi vinovăţia, astfel încât faptei îi lipseşte o trăsăturăesenţială pentru a fi infracţiune.Cauzele care determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea desubdezvoltare psihică datorată diferitelor anomalii (idioţenie, cretinism, infantilism,debilitate mintală etc.), boli neuropsihice (nebunie, nevroze, psihoze etc.), tulburăripsihice provocate de intoxicaţii (prin alcool, toxice, stupefiante, narcotice, alimentealterate etc.), fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leşin etc.)1.În raport cu aceste cauze şi cu efectele lor, starea de incapacitate psihică poate fipermanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă), cunoscând intervale deluciditate. De asemenea, poate fi înnăscută (congenitală) sau survenită. Oricare ar ficauzele şi durata iresponsabilităţii, pentru ca aceasta să înlăture caracterul penal alfaptei, trebuie să fie totală, adică să lipsească complet capacitatea psihică2.Dacă lipsa capacităţii este doar parţială, există aşa-zisa responsabilitate atenuată,denumită şi responsabilitate limitată sau semiresponsabilitate, care nu înlăturăvinovăţia şi caracterul penal al faptei, dar de care trebuie să se ţină seama laindividualizarea sancţiunii (art. 72 C. pen.).Constatarea existenţei stării de iresponsabilitate şi a cauzelor acesteia necesităcunoştinţe de specialitate şi de aceea ea nu poate fi făcută decât de medici specialişti.

În cadrul procesului penal, rolul medicilor este acela de a constata starea deiresponsabilitate, adică de a stabili, pe baza examenului de specialitate, dacă, înmomentul săvârşirii faptei, persoana respectivă a putut sau nu să-şi dea seama de faptasa şi să fie stăpână pe ea3. Desigur, în cadrul procesului penal, medicul specialist nueste chemat să se pronunţe asupra chestiunii dacă cel examinat medical este sau nurăspunzător penal, această atribuţie revenind organelor judiciare.Efectele iresponsabilităţiiLipsind responsabilitatea, fapta săvârşită nu întruneşte trăsătura vinovăţiei, ceeace duce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Iresponsabilitatea produce efectenumai in personam. Iresponsabilitatea nu înlătură răspunderea civilă.Beţia1. Noţiuni şi caracterizareÎn conformitate cu dispoziţiile art. 49, nu constituie infracţiune fapta prevăzută delegea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unorîmprejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcoolsau alte substanţe.Potrivit art. 49 alin. (2), starea de beţie voluntară completă produsă de alcool saude alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, ocircumstanţă atenuantă sau agravantă.După cum rezultă din cele ce preced, starea de beţie poate constitui în anumiteîmprejurări o cauză de excludere a răspunderii penale, iar în altele o cauză deatenuare sau agravare a sancţiunii.Beţia este o stare psihofizică anormală în care se găseşte o persoană, datorităefectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra facultăţilor sale mintaleanumite substanţe excitante sau narcotice consumate de acea persoană ori introduseîn corpul său1. Cea mai frecventă formă de beţie este beţia alcoolică sau intoxicaţiaetilică. Se cunoaşte însă şi aşa-numita beţie rece, produsă prin consumul destupefiante (opiu, morfină, heroină, haşiş, cocaină etc.)Beţia - cauză care înlătură caracterul penal al fapteiDintre formele beţiei, singura care are ca efect înlăturarea caracterului penal al fapteisăvârşite sub influenţa ei este beţia accidentală completă. Într-adevăr, potrivit art. 4alin (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă, înmomentul săvârşirii acesteia, făptuitorul se găsea, datorită unor împrejurăriindependente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de altesubstanţe.Efectele beţieiBeţia accidentală completă - când este stabilită de organele judiciare - face cafapta să nu constituie infracţiune şi, pe cale de consecinţă, să nu se pună problemarăspunderii penale a făptuitorului.Răspunderea civilă operează în toate cazurile de beţie reglementate de lege fiepentru persoana ce se găsea în această stare, fie faţă de persoanele care o aveau înpază şi supraveghere.

Eroarea de fapt1. Noţiune şi caracterizareEroarea de fapt, ultima dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,prevăzută de art. 51 C. pen. constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită decătre făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depindecaracterul penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.Din această definiţie a erorii de fapt observăm că conţinutul erorii de fapt esteformat din reprezentarea greşită a realităţii, adică necunoaşterea acesteia oricunoaşterea ei greşită. Această cauză se caracterizează prin aceea că făptuitorul, deşiare capacitate psihică, în momentul săvârşirii unei fapte îşi reprezintă greşitrealitatea, deoarece nu cunoaşte anumite stări, situaţii sau împrejurări existente lamomentul respectiv ori le cunoaşte greşit sau deformat, astfel încât, în ambelesituaţii, există o discordanţă între realitatea obiectivă şi imaginea pe care şi-o faceacea persoană despre realitate.Această contradicţie între realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă îlpune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul faptei săvârşite,

care poate fi socialmente periculos, şi de a-şi dirija voinţa în mod conştient, astfelîncât atunci când din punct de vedere obiectiv el săvârşeşte o faptă prevăzută de1legea penală, sub aspect subiectiv situaţia este diferită, întrucât făptuitorul crede cărealizează o faptă licită.Potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (1) C. pen., eroarea de fapt înlătură caracterulpenal al faptei în cazul când făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, a avut oreprezentare greşită asupra unei stări, situaţii sau împrejurări de care depindecaracterul penal al faptei, cu alte cuvinte eroarea trebuie să privească un element, ocondiţie esenţială de care depinde existenţa infracţiunii. Această formă a erorii se mainumeşte şi eroare de fapt principală.1Alin. (2) al art. 51 C. pen. prevede că nu constituie circumstanţă agravantăîmprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.În această situaţie, făptuitorul se află în eroare cu privire la anumite împrejurărinerelevante în ce priveşte caracterul penal al faptei, dar care influenţează încadrareajuridică a acesteia în sensul înlăturării unei anumite circumstanţe agravante,făptuitorul urmând să răspundă pentru forma simplă a infracţiunii. Aspectul acesta alerorii este cunoscut sub numele de eroare de fapt secundară.Efectele erorii de faptDupă cum eroarea poartă asupra unei împrejurări constitutive a infracţiunii sau aunei circumstanţe agravante, produce următoarele efecte:- dacă priveşte o împrejurare, situaţie ori stare de care depinde caracterul penal alfaptei, fapta nu constituie infracţiune şi deci se înlătură total răspunderea penală;- dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne infracţiune, înlăturându-serăspunderea pentru forma agravată a infracţiunii, cu reţinerea răspunderii pentruforma simplă a faptei penale1.

Formele pluralităţii de infractoriPluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite: pluralitateanaturală (necesară), pluralitatea constituită (legală) şi pluralitatea ocazională(participaţia penală).1. Pluralitatea naturalăEste o formă a pluralităţii de infractori ce există în cazul unor infracţiuni care,prin natura lor, nu pot fi săvârşite decât de mai multe persoane. Aparţin acesteicategorii infracţiunile de: subminare a puterii de stat (art. 162 C. pen.), incest (art. 203C. pen.), bigamie (art. 303 C. pen.), adulter (art. 304 C. pen.), încăierare (art. 322C. pen.), joc de noroc (art. 330 C. pen.) etc. Nu se cere însă ca toate persoanele săcoopereze cu vinovăţie la săvârşirea infracţiunii. Astfel, în caz de bigamie, e posibilca unul din parteneri să nu ştie că are de-a face cu o persoană căsătorită.Pluralitatea naturală de infractori nu este reglementată prin norme cu caractergeneral. Faptele cu pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special incriminate şisancţionate ca atare, în condiţii specifice fiecărei infracţiuni.Ceea ce este caracteristic plurităţii naturale de infractori este faptul că fiecareparticipant la săvârşirea faptei este privit ca autor al infracţiunii, alături de ceilalţifăptuitori şi răspunde de rezultatul produs2.2. Pluralitatea constituităEste o formă a pluralităţii de infractori care constă în simplul fapt, incriminat prinlege, de a alcătui, a forma o grupare de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni.De exemplu, complotul [art. 167 alin. (1) C. pen.], asocierea pentru săvârşirea deinfracţiuni (art. 323 C. pen.), înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid(art. 357 alin. final C. pen.). Potrivit dispoziţiilor legii, săvârşirea vreuneia dintreinfracţiunile care intră în scopul asocierii sau grupării infractorilor dă naştere unuiconcurs de infracţiuni între aceasta şi infracţiunea de complot sau asociere, după caz.Această pluralitate este creată prin voinţa legiuitorului, fiindcă scopul urmărit decătre cei care s-au asociat prezintă un mare pericol social (pentru săvârşirea unorinfracţiuni). În literatura juridică s-a subliniat că lupta împotriva fenomenuluiinfracţional trebuie să lovească în manifestările infracţionale chiar în forma lorembrionară, pentru ca pericolul latent pe care îl prezintă aceste manifestări să fieîmpiedicat de a evolua către un rău efectiv.

3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală)Există această formă a pluralităţii de infractori când o infracţiune, prin conţinutulei ilegal, se poate săvârşi de o singură persoană, dar se comite în concret şi ocazionalde mai multe persoane, fiecare compărând cu acte care pot fi de natură diferită sauchiar de aceeaşi natură.În cadrul acestei forme, cooperarea mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşiinfracţiuni este determinată, în general, de nevoia unei mai lesnicioase executări afaptei, mai ales atunci când aceasta presupune efectuarea de operaţii multiple şicomplexe, de exemplu în cazul infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori,art. 282 C. pen., sau reclamă, datorită naturii ei concursul mai multor persoane, deexemplu infracţiunea de evadare, art. 269 C. pen.1

Pluralitatea ocazională, spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii deinfractori, cunoaşte o reglementare amplă, în cadrul unei instituţii importante a părţiigenerale a dreptului penal, instituţie pe care o examinăm în continuare.\

Participaţia penalăPotrivit reglementărilor în vigoare şi susţinerilor din doctrină, există participaţiepenală ori de câte ori o infracţiune este săvârşită de un număr mai mare de persoanedecât cel indispensabil în raport de natura ei1.Spre deosebire deci de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitateaocazională sau participaţia nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile încare aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional, fiinddeterminată de anumite condiţii concrete, în care realizarea prin cooperare a uneiinfracţiuni apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârşirii sau al ascunderii urmelorei2.În cazul infracţiunilor intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cuintenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Oricecontribuţie neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de participaţiepenală. La infracţiunile din culpă participaţia apare ca o contribuţie involuntară dinculpă a două sau mai multe persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapteprevăzute de legea penală.Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu naturacontribuţiei pe care diferiţi participanţi o dau la săvârşirea faptei. Aceste formecorespund deci diferitelor moduri de cooperare la săvârşirea infracţiunii.

1. Autoratul (coautoratul)Codul nostru penal, în art. 24, ne precizează cine este autor al infracţiunii. Astfel,potrivit acestui text de lege, autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocitfapta prevăzută de legea penală.Sunt situaţii când fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte în mod direct nunumai de o singură persoană, ci de mai multe - în aceste cazuri fiind în prezenţacoautoratului.Coautoratul este acea formă a participaţiei în care o faptă prevăzută de legeapenală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane.1

Faptul că textul de lege nu se ocupă de coautori, ci de autori, nu este o lacună alegislaţiei, deoarece situaţia lor juridică este identică.

InstigareaCa formă a participaţiei penale, instigarea constă în fapta unei persoane, care,cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană să săvârşească o faptăprevăzută de legea penală.Noţiunea de instigare rezultă din dispoziţiile art. 25 C. pen., care prevede căinstigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească ofaptă prevăzută de legea penală.Caracteristic instigării este faptul că instigatorul, după ce a luat hotărârea de asăvârşi o infracţiune, desfăşoară o activitate materială, externă, pentru a transmitehotărârea luată altei persoane, care, fiind determinată să comită fapta prevăzută delegea penală, trece apoi, în mod concret, la săvârşirea ei, devenind autor alinfracţiunii3. Instigatorul contribuie deci la săvârşirea infracţiunii şi prin determinarea

hotărârii acestuia de a săvârşi fapta. După cum se poate constata, instigarea prezintăun aspect psihic, ea determinând luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea şi realizândcauzalitatea psihică ce precede cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de

executare. Datorită conţinutului psihic al instigării, instigatorul este denumit şi autormoral al infracţiunii, ca unul care face să se nască şi să se realizeze latura subiectivăa infracţiunii.3. ComplicitateaEste o formă a participaţiei penale ce constă în activitatea persoanei care, cuintenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legeapenală sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurileprovenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulteriorpromisiunea nu este îndeplinită. Noţiunea de complicitate defineşte, de altfel, şi peparticipantul complice, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 26 C. pen.După cum se poate observa, ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cucelelalte forme ale participaţiei penale, este caracterul său de contribuţie indirectă,mediată la săvârşirea infracţiunii.Prin activitatea sa, complicele nu săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de

legea penală, ci înlesneşte această săvârşire, făcând, prin sprijinul pe care-l dă, caautorul s-o comită mai uşor, mai repede şi mai sigur1. Complicele pregăteşterealizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârşită, creează autoruluicondiţii propice pentru desfăşurarea activităţii infracţionale, acte care atribuie

contribuţiei sale caracterul unei participaţii accesorii secundare.Participaţia improprie (imperfectă)1. Noţiune şi caracterizareEste acea formă de participaţie penală la care persoanele care săvârşesc prinvoinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu au toate aceeaşi atitudinepsihică, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, unii participanţi lucrând cuintenţie, alţii din culpă sau fără vinovăţie1. Din această cauză pe planul laturiisubiective, fapta săvârşită în participaţie apare, pentru unii participanţi, ca oinfracţiune intenţionată, iar pentru alţii ca o infracţiune din culpă, ori ca faptă comisăfără vinovăţie, care nu este infracţiune.Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie, inclusiv încazul coautoratului şi când unul sau unii dintre coautori săvârşesc fapta cu intenţie,iar alţii din culpă ori fără vinovăţie; în forma instigării improprii, în cazul în care secomit acte de determinare cu intenţie la săvârşirea de către o altă persoană, din culpăori fără vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală; în forma complicităţiiimproprii, când o persoană înlesneşte sau ajută cu intenţie o altă persoană care

săvârşeşte din culpă sau fără vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală.

PEDEPSELENoţiuni generalePrin dispoziţia înscrisă în art. 52 C. pen., legiuitorul Codului penal din 1968 adefinit pedeapsa ca o măsură de constrângere şi, în acelaşi timp, ca un mijloc dereeducare a celui condamnat. Din această definiţie rezultă că în dreptul nostru penalpedeapsa are un dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altulcorectiv (mijloc de reeducare), fiecare dintre aceste două caractere implicând o

finalitate distinctă.Scopul şi funcţiile pedepseiÎn art. 52 C. pen., în teza a doua, alin. (1), se prevede că scopul pedepsei esteprevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Acest scop decurge din necesitatea apărăriisocietăţii împotriva infracţiunilor.Realizarea scopului pedepsei include atât prevenţia specială, adică preîntâmpinareasăvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, cât şi prevenţiagenerală, adică preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către alte persoane

predispuse să săvârşească fapte penalCadrul pedepselor în dreptul penal românInstituţie de bază a dreptului penal, pedeapsa este reglementată în partea generalăa Codului penal. În această reglementare, locul principal îl ocupă cadrul pedepselor,adică enumerarea categoriilor de pedepse şi a felurilor de pedeapsă în cuprinsulaceleiaşi categorii.Cadrul general al pedepselor în vigoare formează conţinutul art. 53

C. pen. Dispoziţiile art. 53 C. pen. prevăd denumirea fiecărei categorii de pedepse şia fiecărui fel de pedeapsă, indicând minimul şi maximul general al fiecărei pedepse.Cadrul de pedepse statornicit în cod cuprinde trei categorii de pedepse,diferenţiate după modul de aplicare, şi anume:1) Pedepse principale: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30de ani; c) amenda de la 1.000.000 lei la 500.000.000 lei;1

2) Pedepse complementare: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; b)degradarea militară;

3) Pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevăzute de legePedepsele principale sunt acelea care pot fi aplicate singure pentru faptelepenale săvârşite. Ele pot fi însoţite de o altă pedeapsă (accesorie saucomplementară), în anumite cazuri prevăzute de lege.În cuprinsul art. 53 C. pen., pedepsele principale sunt prevăzute în ordineagravităţii.1. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută pentru infracţiunile cele maigrave, care sunt nominalizate de textele din partea specială a Codului penal:infracţiuni contra siguranţei statului (art. 155-163, 165, 167 C. pen.), infracţiunea deomor deosebit de grav (art. 176 C. pen.), tortura care a avut ca urmare moarteavictimei [art. 2671 alin. (3) C. pen.], distrugerea şi semnalizarea falsă care au produso catastrofă de cale ferată [art. 276 alin. (3)C. pen.], nerespectarea regimului materialelor nucleare sau altor materialeradioactive, care a produs moartea uneia sau mai multor persoane [art. 2791 alin. (5)C. pen.], nerespectarea regimului materiilor explozive, care a produs moartea uneiasau mai multor persoane [art. 280 alin. (5) C. pen.], traficul de stupefiante organizat[art. 312 alin. (2) C. pen.], precum şi în cazul infracţiunilor militare prevăzute de art.338, 339, 341 alin. (2), 342 alin. (2), 343, 344, 345 alin. (3) C. pen.În cazul infracţiunilor menţionate, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzutăalternativ cu pedeapsa închisorii până la 25 de ani, adoptarea acestui sistem urmărindcrearea unor posibilităţi mai largi pentru o eficientă individualizare judiciară apedepsei. Există însă două cazuri în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzutăca pedeapsă unică [art. 357 alin. (2) şiart. 358 alin. (4) C. pen.]. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută şi pentru uneleinfracţiuni prevăzute în legi speciale [art. 1072 C. aerian şi art. 123 alin. (3) dinDecretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă].Reglementarea pedepsei detenţiunii pe viaţă a fost introdusă în legislaţia noastrăpenală prin Decretul-Lege nr. 6 din 10 ianuarie 1990, care a abolit pedeapsa cumoartea şi a înlocuit această pedeapsă, prevăzută ca pedeapsă excepţională, cupedeapsa detenţiunii pe viaţă. Deşi este stabilită, în general, pentru aceleaşiinfracţiuni (deosebit de grave), prin modificările aduse textului art. 54 C. pen. - carereglementa anterior pedeapsa cu moartea - s-a înlăturat orice referire la caracterul„excepţional”, astfel că pedeapsa detenţiunii pe viaţă trebuie considerată o pedeapsăobişnuită sau ordinară, şi nu una excepţională.În sfârşit, mai trebuie menţionat că pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se poateaplica anumitor categorii de persoane, anume minorilor şi persoanelor care auîmplinit vârsta de 60 de ani.În cazul infractorului minor [art. 109 alin. (2) C. pen.] se aplică pedeapsaînchisorii de la 5 la 20 de ani. În cel de-al doilea caz se aplică pedeapsa închisorii petimp de 25 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.2. Pedeapsa închisorii, ca măsură de constrângere, constă în izolarea de societatea celui condamnat prin încarcerarea acestuia, sub regimul prevăzut de Legea nr.

23/1969 privind executarea pedepselor.3. Amenda penală este cea de a treia şi ultima pedeapsă principală reglementată înlegislaţia noastră. Este o pedeapsă cu caracter pecuniar, care constă într-o sumă debani pe care condamnatul este obligat să o plătească în contul statului. Caracterul eirepresiv rezultă din micşorarea silită a patrimoniului celui condamnat. Ca oricepedeapsă, amenda penală se înscrie în cazierul judiciar al condamnatului.În cadrul incriminărilor, amenda poate apărea ca pedeapsă unică sau alternativ cupedeapsa închisorii. În unele legislaţii penale, amenda este prevăzută şi ca pedeapsăcomplementară, care se cumulează cu pedeapsa privativă de libertate.Pe lângă arătarea limitelor generale, ale amenzii (de la 1.000.000 lei la

500.000.000 lei), Codul penal consacră, în art. 63, câteva reguli privind stabilireaamenzii, după cum urmează:- când legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amendă, fără a-iarăta limitele, minimul special al acesteia este de 1.500.000 lei, iar maximul de

100.000.000 lei;- când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cupedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 3.000.000lei şi maximul special de 150.000.000 lei;- când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai marede un an, minimul special este 5.000.000 lei şi maximul special de 300.000.000 lei;- în caz de aplicare a cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, amendanu poate să depăşească limitele generale arătate în art. 53 C. pen.În cazul în care condamnatul se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii,instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii, în condiţiile art. 631

C. pen.Pedepsele complementareAceste pedepse sunt întotdeauna alăturate pedepsei principale, pe care ocompletează. Ele nu pot fi pronunţate singure, de sine stătătoare.În raport de modul lor de aplicare, pedepsele complementare se aplică de instanţă,ele funcţionând numai ope judiciis, adică numai atunci când sunt pronunţate deinstanţă.Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea prevede această pedeapsă) saufacultativă (când legea lasă la aprecierea instanţei aplicarea unei astfel de pedepse),dar atunci când sunt aplicate, ele funcţionează întotdeauna cumulativ cu pedeapsaprincipală, care trebuie neapărat să fie pronunţată.1. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este prevăzută prindispoziţiile art. 64 C. pen. şi constă în interzicerea unuia sau unora din următoareledrepturi:a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii electivepublice;b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura oactivitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşireainfracţiunii;1

d) drepturile părinteşti;e) dreptul de a fi tutore sau curator.Instanţa judecătorească are obligaţia de a indica în hotărârea de condamnare careanume drepturi din cele prevăzute în art. 64 C. pen. interzice şi pe ce durată, înlimitele arătate în art. 53 C. pen., respectiv de la 1 la 10 ani.Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) atrage în mod obligatoriu şi interzicereadrepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea ar dispune altfel.Instanţa poate dispune interzicerea unor drepturi numai atunci când a aplicatcondamnatului pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani şi această pedeapsă estenecesară, ţinând cont de natura şi gravitatea infracţiunii, de împrejurările în care s-a comis şi de persoana infractorului. Interzicerea unor drepturi se dispuneobligatoriu când legea prevede aceasta, dar, şi în acest caz, numai dacă infractorul afost condamnat la minimum 2 ani închisoare.Executarea acestei pedepse complementare începe după executarea pedepseiînchisorii, după graţierea (totală sau parţială) a acesteia sau după prescripţiapedepsei închisorii.Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă temporară, durata ei (între 1 şi 10 ani)fiind fixată prin hotărârea de condamnare.2. Degradarea militară este o pedeapsă complementară care se aplică în modobligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, în cazul săvârşirii de către aceştia aunor fapte de o gravitate deosebită, pentru care legea prevede închisoarea mai marede 10 ani sau detenţiunea pe viaţă.Aplicarea degradării militare este facultativă când s-a aplicat condamnatuluiînchisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.Spre deosebire de interzicerea unor drepturi, degradarea militară operează dinmomentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Sub aspectul duratei sale, degradarea militară este o pedeapsă perpetuă, adicăgradul militar se pierde pentru totdeauna, neputând fi redobândit nici chiar pe calea

reabilitării judecătoreşti [art. 133 alin. (2) C. pen.].Pedepsele accesoriiPedepsele accesorii constituie cea de-a treia categorie de pedepse în sistemulCodului penal în vigoare, alături de pedepsele principale şi pedepselecomplementare.Potrivit art. 71 C. pen., pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturordrepturilor prevăzute în art. 64.Prin urmare, în cazul pedepsei accesorii, conţinutul acestei pedepse îl formeazătotalitatea drepturilor prevăzute în art. 64, ceea ce o deosebeşte de pedeapsacomplementară a interzicerii unor drepturi, în conţinutul căreia intră doar unul sauunele dintre drepturile prevăzute în art. 64.Dispoziţia din alin. (2) al art. 71 prevede: „condamnarea la pedeapsa detenţiuniipe viaţă sau a închisorii atrage de drept” interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64,adică pedepsele accesorii decurg de plin drept, ope legis, din pedeapsa principală adetenţiunii pe viaţă sau închisorii, nefiind nevoie să fie pronunţate de către instanţelede judecată. Acesta este un alt aspect care deosebeşte pedepsele accesorii depedepsele complementare, care funcţionează numai ope judiciis şi deci trebuie înmod necesar pronunţate de către instanţă.Sub aspectul duratei, pedeapsa accesorie nu are limite proprii, ci le împrumută dela pedeapsa din care decurge - detenţiune pe viaţă sau închisoare.Conform dispoziţiei cuprinse în alin. (2) al art. 71, pedeapsa accesorie începe dinmomentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi durează până laterminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă oripână la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. În cazul când pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă, interzicerea drepturilor prevăzute înart. 64 lit. d) şi e) (drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator) este lăsată

la aprecierea instanţei.