forme de adresare în discursul oratoric al sfinţilor mitropoliţi antim

Forme de adresare în discursul oratoric al Sfinţilor Mitropoliţi Antim Ivireanul şi Varlaam

Conf.dr. Carmen-Maria Bolocan

I. Modelul Sfântului Ierarh Antim Ivireanul Cel mai învăţat şi talentat mitropolit care a stat vreodată pe scaunul

mitropoliei Ţării Româneşti1, bărbat de cinste, evlavios şi împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească, Antim Ivireanul a rămas o icoană înconjurată cu evlavie şi cu recunoştinţă pentru tot ce a înfăptuit în ţara şi Biserica Ortodoxă Română, şi împodobită cu nimbul muceniciei. În sufletul lui au prisosit virtuţi alese, un buchet făcut din toate talentele, o simfonie de inspiraţie şi melodii. N-a îngropat nici un talant, ci i-a înmulţit pe toţi, fiind „singurul vlădică de multe ori artist”2 .

Din izvoare sigure se ştie că era de origine georgiană (din Iviria, denumire veche a Georgiei sau Gruziei de azi, din sudul Rusiei). Părinţii săi se numeau Ioan şi Maria, iar el a primit la botez numele de Andrei. Din fragedă tinereţe a căzut rob la turci, pe aceea vreme ţara fiind sub stăpânire otomană. Era înzestrat cu „talente rare” şi „a ridicat la perfecţiune arta tipografică”3. Cu privire la data şi locul exact al naşterii sale, nu există date certe, dar se presupune că în robie a învăţat, pe lângă limba sa maternă, greaca veche şi cea nouă, turca, slava veche, poate şi araba, şi mai ales româna, pe care o numea „limba dulce românească”.

Un capitol controversat din viata lui o constituie împrejurările în care a scăpat din robie şi locul unde şi-a însuşit arta tipografică, în care avea să exceleze. Se cunoaşte însă o scrisoare a Patriarhului Dositei al Ierusalimului, cu sediul la Constantinopol, adresată catolicosului Georgiei, scrisoare în care patriarhul se plângea că nu are cine să-i traducă în limba greacă scrisorile ce i le trimite. Astfel, se pare că scopul în care

1 cf. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. III, Bucureşti, 1945, p. 219; Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1972, p. 5.

2 N. Dobrescu,Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul mitropolitul Ungrovlahiei, Bucureşti, 1910, p. 6.

3 Anton-Maria Del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, Veneţia, 1718, p. 42 şi 220.

Conf.dr. Carmen-Maria Bolocan 100

Antim a fost răscumpărat din robie se desluşeşte cu uşurinţă, şi mai ales apare şi ocupaţia lui mai bine de un sfert de veac. Tot la Constantinopol avea să deprindă şi meşteşugul artelor plastice, precum sculptura, pictura, şi mai ales caligrafia şi broderia.

Datorită unei recomandări a Patriarhului Dositei către domnitorul-martir Constantin Brâncoveanu, care plănuia înviorarea culturii româneşti, planuri care coincideau şi cu intenţia Patriarhului de difuzare a culturii greceşti în toată lumea ortodoxă. Antim ajunge pe meleagurile româneşti, având rolul de „supraveghetor al credinţei, de organizator al silinţelor pentru cultură, de sfetnic ascultat în cele religioase”4.

Intră în monahism, primind numele Antim şi în paralel cu munca tipografică s-a ocupat foarte serios de studierea limbii române, a fost editor, traducător şi autor, a reformat şi a îmbunătăţit Tipografia Mitropoliei, numind-o „Tipografie Domnească”. În 1698 este numit egumen al Mănăstirii Snagov, iar în 1705 devine episcop de Râmnic. Una dintre operele sale importante este Evanghelia greco-română (1693), urmată de o Psaltire în 1694. Învăţând limba slavonă, scrie la Snagov Dreapta alcătuire a gramaticii slavoneşti. În anul 1709, fiind ales mitropolit al Ungrovlahiei, predica la toate sărbătorile în biserica Mitropoliei, învăţându-i pe toţi cu talent şi zel, credinţa şi morala creştină5.

Scria epistole circulare către cler, învăţându-i pe preoţi cum să-şi facă datoria preoţească şi să se ferească de vicii şi superstiţii.

În anul 1716, Nicolae Mavrocordat acesta îl constrânge să-şi dea demisia, este exclus din monahism şi condamnat la închisoare (la Mănăstirea Sinai), dar este omorât în drum spre închisoare de turci, fiindu-i aruncate mădularele în râul Dulcia.

Începând cu 1691, Antim Ivireanul, printr-o muncă dificilă şi îndelungată, va reuşi să strălucească în privinţa activităţii tipografice, tipărind sau supraveghind tipărirea a 64 de cărţi de diferite mărimi. Rodul muncii proprii îl constituie 38 de volume, restul fiind rodul strădaniilor

4 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, 1928, p.

48. Vezi şi Pr. Nicolae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, în “Mitropolia Olteniei”, XVII (1966), nr. 9-10, p. 772-773.

5 cf. Antim Ivireanul, Predice făcute pe la praznice mari, Litografia „Cărţilor bisericeşti” 34, Principatele Unite 34, 1886, p. 1-8.

Forme de adresare în discursul oratoric… 101

ucenicilor săi : ipodiaconul Mihail Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi ieromonahul Dionisie Floru. După limbă, Antim a tipărit 30 de cărţi în greceşte, 24 în româneşte, una în slavonă, 5 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română. Antim are 4 lucrări ale lui, la 10 le-a scris predosloviile, pentru 5 a întocmit versurile, la 6 a scris cuvântul de iertăciune de la sfârşit, iar 6 cărţi sunt traduse de el în limba greacă. 6 volume au fost tipărite cu cheltuiala sa, cinci cu blagoslovenia sa, iar 10 au fost date de pomană cititorilor.

După cuprins, tipăriturile lui Antim se grupează în cărţi pentru combaterea calvinismului, catolicismului şi întărirea Ortodoxiei, cărţi de slujbă bisericească, cărţi de îndrumare religioasă şi filosofică, şi cărţi populare.

După criteriul nevoilor, aceste cărţi au căutat să răspundă cerinţelor lăuntrice ale neamului omenesc şi problemelor externe ale ţării. Strădaniile domnitorului şi ale neobositului mitropolit urmăreau să aducă în cuprinsul graiului şi cugetării româneşti marile valori ale gândirii timpului, îndeosebi pe cele religioase. Prin ele se deschid larg căile traducerilor, înnoirii culturii şi şlefuirii limbii. Prin cărţile româneşti date la lumină, înzestratul ierarh a pus temeliile vechii noastre limbi bisericeşti.

Între anii 1694-1701, pentru meritele sale dovedite ca tipograf şi ieromonah, Antim a fost mutat la Snagov, ca egumen, unde a pus bazele unei mari tipografii, cu posibilităţi de imprimare în mai multe limbi. cea mai mare parte a utilajului era construit de el. Aici va iniţia şi o şcoală de imprimerie „care a împământenit pentru totdeauna acest meşteşug la noi”6, şi care va rodi 14 cărţi, 7 în limba greacă, 4 româneşti, una slavonă, una greco-română şi una greco-arabă.

Atât Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul, cât şi Sfântul Mitropolit Varlaam, îşi caută, în predicile lor, pildele şi referirile în viaţa de toate zilele, lăsându-ne un tablou viu şi pasionant al vieţii lor. Ele sunt preţioase monumente în literatura noastră bisericească pentru valoarea lor reală, pentru căldura elocinţei care minunează şi pentru frumuseţea, bogăţia şi eleganţa limbii în care sunt scrise7.

6 Gabriel Ştrempel, Ediţie critică şi studiu introductiv, la Antim Ivireanul, Opere,

1972, p. 12. 7 cf. Antim Ivireanul, op. cit., p. 1-2.


I.1. Conţinutul predicilor Sfântului Mitropolit Antim Didahiile, opera sa principală, sunt scrieri ecleziastice de o valoare

deosebită, cele treizeci şi cinci de discursuri fiind redactate între 1709 şi 1716 în stilul oratoriei bizantine, cu o acrivie exemplară, şi rostite la slujbele bisericeşti de la Bucureşti şi Târgovişte. Scrisul lui Antim este retoric, persuasiv, cu multe repetiţii, interogaţii, ornamente stilistice în stil baroc, sensurile existenţei umane fiind exprimate metaforic, ca o expresie a sorţii schimbătoare, alunecoase, dincolo de care se simte imperativul moral al unei vieţi cucernice: „Unde ţi-ai îngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeieştei puteri, soţia cea iubită a îngerilor? Unde este frumuseţea aceea a închipuirii cei dumnezeieşti? Unde este podoabă a darului celui dumnezeesc? Unde este slava, unde sunt frumuseţile lui cele minunate, carele se arată mai minunat decât soarele?”. Într-o secvenţă extrem de concentrată din manual, lumea este comparată, în stilul legendelor despre Facere care vorbesc de broasca ţestoasă susţinătoare a pământului, cu „o mare ce se turbură, între care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte corăbiile, între valuri sunt împărăţiile, craiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, poliţiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici...”. Imensa mişcare browniană a lumii nestatornice determină o continuă curgere, o instabilitate evenimenţială în care fiinţa umană este predestinată supunerii sorţii schimbătoare. Zbuciumul vieţii e reprezentat în plan metaforic de „vânturile cele mari ce umflă marea”, într-o imagine hiperbolizată a lumii, cu enumeraţii şi repetiţii care aglomerează sufocant spaţiul narativ: „valurile ce luptă cu corabia sunt nenorocirile care se întâmplă în toate zilele; norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetele ce înfricoşează toată inima vitează sunt întâmplările cele de multe feliuri, neaşteptate pagube, înfricoşerile vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară”. Asupra omului se abate o serie de nenorociri: „necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite...”, o adevărată cutie a Pandorei dezlănţuită.

Foarte frumoase sunt antitezele folosite de vlădica: „căci ce folos este trupul să fie deşert de bucate iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galben şi ofilit de post, iar de pizmă şi urâciune a fi aprins? Ce folos este a nu mânca carne şi cu hule a rumpe carnea fraţilor noştri?” sau „Ce folos este a nu bea vin şi a fi beat de veninul mâniei?” sau „De


aceea dar nu este minune… de m-am pus, om mic fiind şi smerit, păstor… la turmă… mare şi înaltă”.

Vlădica încheie aproape toate predicile cu câte o frumoasă rugăciune către Dumnezeu sau către sfinţii în cinstea cărora face predica: „…Dumnezeu să vă povăţuiască la tot lucrul cel bun şi de folos spre plăcerea lui, ferindu-vă în toată vremea şi în tot ceasul şi în tot locul de vicleşugurile diavolului, să vă îngrădească cu sfinţii îngerii săi şi să vă înarmeze cu arma dreptăţii şi să vă dăruiască pacea lui cea care covârşeşte toată mintea ca să petreceţi viaţa cinstită şi curată, cu pace şi cu sănătate să păzească inimile noastre şi gândurile noastre în Hristos Iisus, după cum zice Pavel ca să faceţi câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt iubite, câte sunt cu nume bun şi lăudate, cu rugăciunea şi cu blagoslovenia prea sfinţilor Arhierei şi întru Hristos iubiţi fraţi şi întocmai slujitori şi după petrecania vieţii acesteia să ne învrednicească pe noi pe toţi milostivul Dumnezeu la împărăţia cerului, ca să auzim fiecare din noi glasul acela: «Slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincios, peste mai multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău»”8.

I.2. Formele de adresare în predica Sfântului Antim Ivireanul În unele predici foloseşte un mod aparte de a sensibiliza auditoriul,

de a ajunge la inima lui, ca de exemplu, în duminica lăsatului sec de brânză: „pofta şi dragostea ce văd la această cinstită şi sfântă adunare, mă îndeamnă şi neştiind a vorbi, măcar că vorba mea nu este vrednică niciodată ca să îndulcească cu vreun mijloc audierile ascultătorilor […]”9, spunând că va întinde «masă duhovnicească», expresie întâlnită şi în predica de la Duminica Vameşului: „Astăzi n-am a spune nimic înaintea dragostei voastre, ca să vă ospătez sufleteşte, fără numai puţine cuvinte de învăţătură […]”10. Tot aici vorbeşte mulţimii astfel: „Iată ce vă zic, iubiţilor mei, şi vă învăţ cu frica lui Dumnezeu, ca un părinte sufletesc şi păstor ce vă sunt […]”11, sau la predica alcătuită în cinstea Praznicului

8 Antim Ivireanul, Didahiile, ţinute în Mitropolia din Bucureşti, Tipografia

Cărţilor Bisericeşti, 34, Principatele Unite 34, 1888, p. 6. 9 Ibidem, p. 21. 10 Ibidem, p. 33. 11 Ibidem, p. 26.


Naşterii Domnului: „Însă aş pofti ca aceste cuvinte să le întind ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre şi să vă fac un ospăţ sufletesc după putinţă, punând în loc de bucate cu multe feluri de bunătăţi drese, cuvântul cel de bunăvestire şi în loc de băutură veselitoare să dreg în paharul prea înţelepţilor capetelor voastre, cuvântul cel de mare bucurie”12.

Cu aceeaşi smerenie sensibilizează şi în predica închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena: „Drept aceea, întru cinstea lui am zice înaintea dragostei voastre puţine cuvinte, nu cu obrăznicie, ci cu multă cucernicie, nu vorbe ritoriceşti şi alcătuite, ci cu cuvinte smerite şi prostatice, nu după cum se cuvine, ci cu putinţă. Ci vă poftesc să ascultaţi cu dragoste…”13 sau în predica pentru Duminica Floriilor: „Pofta cea mare şi dragostea cea curată, sau mai vârtos să zic datoria cea părintească ce am către înţelepţia voastră, mă îndeamnă pururea ca să nu lenevesc a vă cerceta, după putinţă, cu învăţăturile cele sufleteşti […] Drept aceea, iubiţii mei ascultători, câţi v-aţi adunat la această cuvioasă şi sufletească adunare […]”14 sau: „Drept aceia, iubiţii mei, rog pentru numele lui Iisus Hristos, carele şi-a vărsat prea cinstit şi scump sângele Său […]”15.

În funcţie de prilejul pentru care predica, vlădica îşi alegea cuvintele potrivite cu situaţia respectivă, iar aceasta arăta cât de mult dorea Mitropolitul să-i apropie de inima lui pe credincioşi: „«Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme», aşa a zis Fiul lui Dumnezeu, când a văzut moartă în pat pe fata lui Iair, mai marele Sinagogii; şi aşa zic şi eu către înţelepţia voastră, blagosloviţilor ascultători […]. Fericitul ei sfârşit este adormire, iar nu moarte […]. Vrednice de plâns sunt limbile, limbile cele păgâne, că n-au credinţă, jidovii că n-au botez, ereticii că sunt despărţiţi de braţele bisericeşti; pentru că aceştia adevărat mor, aceştia iau veşnica moarte […]”16.

Un alt mod de adresare, care are menirea de a lumina şi de a apropia mai mult oamenii de oameni, care are menirea de a bucura ca şi sărbătoarea Floriilor, în cinstea căreia Mitropolitul Antim Ivireanul ţine

12 Ibidem, p. 206. 13 Ibidem, p. 84. 14 Ibidem, p. 90. 15 Ibidem, p. 96. 16 Ibidem, Cuvânt de învăţătură asupra omului mort, p. 199.


această predică, este următorul: „[…]de unde atâtea măriri? din ce pricină atâta bucurie la norod şi atâta cinste Mântuitorului Hristos? Ne-o spune, feţii mei, Evanghelistul Ioan zicând: «pentru aceasta îl şi întâmpină pe el norodul, că auzise că a făcut El acest semn: învierea cea trupească a lui Lazăr a dat pricină norodului să facă către Hristos o primire neobişnuită ca aceasta, să alerge întru întâmpinarea lui cu stâlpări, să-l mărească cu laude: Osana Fiul lui David»”17. Aceleaşi cuvinte le foloseşte în cuvântul de învăţătură asupra Pocăinţei: „[…]Şi pentru ca să nu socotiţi, feţii mei, cum că acestea sunt aflări ale mele […]”.

Întâlnim foarte des procedeul oratoric, numit repetiţia, deoarece are un real efect asupra credincioşilor, astfel, în Începătură şi învăţătură pentru spovedanie, spune: „O, creştinilor, o părinţilor şi fraţilor, până când în răutate şi în păcat, până când dormim în patul lenevirii somnul cel greu şi purtătorul de moartea păcatului”18.

Mai toate predicile reflectă starea economică şi politică a Ţării Româneşti, dependenţa, atât de dureros simţită de el, de Poarta Otomană: se vede foarte clar cât de mult este legat de auditoriul său, simţindu-se răspunzător pentru viaţa păstoriţilor.

Datorită momentelor grele în raporturile ţării cu turcii, predicile sale au un accent de rugăciune, dar şi de revoltă; la Adormirea Maicii Domnului spune: „caută asupra norodului ţării, vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pe noi, păcătoşii, ci ne păzeşte şi ne mântuieşte de vicleşugurile diavolului, că ne-au împresurat scârbele, nevoile, răutăţile şi necazurile […]”19.

II. Modelul Sfântului Ierarh Varlaam Un alt mare mitropolit, Varlaam, s-a născut în părţile de sud ale

Moldovei, fiind urmaşul lui Anastasie (1632-1653), şi a învăţat limba greacă şi limba slavonă. S-a călugărit la Mănăstirea Secu, apoi a fost ales mitropolit al Moldovei, păstorind şi în vremea lui Vasile Lupu, fiind un mare sprijinitor al culturii şi artei bisericeşti. Retrăgându-se din scaun, se aşază la Mănăstirea Secu, unde trece la cele veşnice în 1657.

17 Ibidem, Predoslavie la cuvântul de învăţătură în Duminica Floriilor, p. 151. 18 Antim Ivireanul, Opere, 1972, p. 36. 19 Ibidem, p. 50.


În 1643 a terminat de tipărit una din cele mai însemnate cărţi, intitulată : Carte românească de învăţătură, dumenecele de preste an şi la praznice împărăteşti şi la svinţi mari sau Cazania.

Anul şi locul naşterii sale nu se cunosc. Se presupune că s-a născut la 158020, trăgându-şi obârşia din neam ales de ţărani răzeşi din Baloteştii Putnei (ca mirean se numea Vasile Moţoc)21, cu oarecare stare şi posibilităţi care au permis situaţia de a-şi agonisi aleasa cultură şi cunoştinţă a limbilor slavonă, greacă şi latină22.

Între 1599 şi 1610 mărturiile vremii îl amintesc preot la mănăstirea Secu, ctitoria părintelui Grigore Ureche, ridicat şi el din rândul răzeşilor din Ţara de Jos23, unde pare să-şi fi făcut ucenicia în ale ştiinţei de carte la şcoala mănăstirească şi de avem prima dovadă despre activitatea sa de cărturar, aici traducând un îndreptar de monahism din veacul al VII-lea, Leastviţa lui Ioan Scărarul, în text bilingv, slavon şi român24.

Varlaam este unul din făuritorii limbii române literare25. II.1. Conţinutul Cazaniei Mitropolitului Varlaam Cărţile pe care Mitropolitul Varlaam le traduce şi scrie, le dăruie

neamului „pre limba noastră românească” căci „n-are carte pre limba sa”, tipărindu-le, deopotrivă, pentru „moldovlahi”, „ungrovlahi” şi ardeleni. Între ele, Cazania din 1643, Varlaam o intitulează Carte românească de învăţătură. Rămâne în istoria culturii noastre semnificativ faptul că la doar doi ani de la apariţia ei, în 1645, s-a tipărit cu acelaşi titlu firesc Pravila lui Vasile Lupu – fapt ce denotă o manifestare vie a conştiinţei de sine a poporului român, care a dus la tipărirea – în acel timp – a unor cărţi în limba noastră, cărora li s-au zis cărţi româneşti.

20 cf. Al. Rosetti, Câteva precizări asupra literaturii române, Bucureşti, 1972,

p. 11. 21 cf. I. Lupaş, Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Cluj, 1934, p. 55. 22 cf. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. II, Bucureşti, 1942, p. 109. 23 cf. N. Iorga, Sate şi mănăstiri din România, Bucureşti, 1905, p. 120-125. 24 cf. Nicolae Corneanu, Circulaţia unei scrieri patristice în Ardeal, în

„Mitropolia Ardealului”, IV, nr. 7-8, 1959, p. 594-595. 25 cf. Pr. Dr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura

Ştiinţa, Chişinău, 1993.


Cartea românească de învăţătură a lui Varlaam, de la 1643, – prima carte tipărită în limba neamului în Moldova –, reprezintă un monument de cultură românească.

Virtuţile persuasive au făcut ca retorica să fie adoptată şi adaptată de noua religie creştină, la începutul erei creştine. Puterea ei de seducţie, probată în antichitate, a fost intuită a fi un instrument în răspândirea şi consolidarea credinţei. Logos-Cuvântul poate fi astfel pus în valoare într-o nouă paideia creştină care are drept finalitate formarea conduitei morale.

Retorica, în înţelesul ei vechi, este o artă a cuvântului, în sensul de „meşteşug sau măiestrie, pentru că funcţia ei social-umană nu este estetică, ci logică”26, scopul ei fiind acela de a instrui, de a converti.

La sfârşitul secolului al IV-lea, în De doctrina christiana, Fer. Augustin a dat autoritate predicii creştine, într-un moment când el se afla sub influenţa maniheismului, împotriva căruia se va întoarce mai târziu : „El realizează efectiv «adaptarea retoricii la nevoile eclesiei»”27.

În secolul al XVII-lea, cultura românească conştientizează nevoia de elocinţă nouă în limba naţională. Odată adoptată în practica liturgică, ea va fi servită la început de modele traduse şi va avea o imensă influenţă asupra moralităţii şi mentalităţii româneşti în plin proces de modelare.

Folosind mult parabola biblică, oratoria sacră este mai tainică, prin comparaţie cu discursul latin al lui Cicero, de exemplu.

Perioada de strălucire a omiliei, în limba românească, începe cu Sfântul Mitropolit Varlaam şi atinge apogeul cu Antim Ivireanul. Predica lui Varlaam, rostită în Sfânta Mănăstire a Sfinţilor Trei Ierarhi, a dat un plus de demnitate cetăţii de scaun, a alimentat orgoliul bazileic al lui Vasile Lupu, generos susţinător al şcolii şi tiparului.

Lucrarea fundamentală a Sfântului Mitropolit, Cazania sau Carte românească de învăţătură, Dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti (74 predici, 1643, Iaşi), a fost tipărită la Iaşi şi, chiar din Stihurile la Stemă care prefaţau această lucrare, se poate observa elogiul

26 Traian Herseni, Literatură şi civilizaţie, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p.

62. 27 E.R. Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Editura Univers,

Bucureşti, 1970, p. 92.


adus domnitorului : „Cu învăţături ce în ţara sa temeluieşte / nemuritor nume pre lume sie zideşte”.

Talentul oratoric al mitropolitului, foarte cult în domeniul teologic, se aplică pe un text tradus, în principal, după omiliile greceşti ale lui Calist. Structura predicii Sfântului Varlaam (Dumeneca Vameşului şi a Fariseului, adâncimea analizei psihologice a conceptelor morale de smerenie, păcat, dreptate se aseamănă cu didahia Sfântului Ioan Gură de Aur – ţinută în aceeaşi duminică – după care se ghidase Calist. Elocinţa sacră a contribuit, deşi a fost mai mult tradusă decât adaptată, la coerenţa internă a mentalităţii noastre culturale, în care se disting trei tipuri de discurs : a) discursul retorului de amvon, destinat audierii, dar şi lecturii ; b) discursul care se deduce din cărţile de legi, profane şi eclesiastice ; c) discursul care se deduce din pedagogia naraţiunii cronicăreşti, circulată în formă manuscrisă.

Predoslavia Cazaniei pune în evidenţă un anumit gust al mitropolitului pentru subtilitate şi meditaţie asupra condiţiei umane. Se confirmă încă o dată adevărul că este o carte destinată lecturii.

Sfântul Mitropolit elogiază cartea, înaintea lui Miron Costin. Şi o recomandă „de folos sufletelor”. E şi puţin poet cugetător atunci când îşi deschide „cuvântul către cititor” cu fraza despre minunea dumnezeiască a mersului ordonat al lumii, a „faptelor ceriului şi pământului” spre un „soroc” şi o „margine” şi „nici puţin nu smintesc, nici greşesc sămnul său”. Această ordine cosmică pusă sub semnul Proniei dumnezeieşti se va regăsi în cugetările sadoveniene. Nu este lipsită de interes meditaţia asupra a ceea ce este omul, destinul său şi voinţa de a se autodesăvârşi. Cazania este, de fapt, o interpretare morală şi o actualizare morală a mai multor pericope scripturistice (în mod special din Noul Testament), folosite ca exordii şi ca puncte de sprijin în partea argumentativă şi narativă a predicii. Prin canon apostolic, predica trebuia să întreţină credinţa şi „purtarea creştină” a oamenilor. Mijloacele ei puteau fi împrumutate literaturii.

Eficacitarea unei astfel de literaturi de impresionare este asigurată de convergenţa polilor discursului : subiectul, oratorul, auditoriul. Subiectul îl găsim întotdeauna în textul scris, însă consideraţiile despre auditoriu şi calităţile personale ale predicatorului, care n-a compus, ci doar a tradus omilia, cum este cazul Sfântului Mitropolit Varlaam, nu pot


fi decât prezumţii. Spre deosebire de Sfântul Mitropolit Antim, care era un predicator de auzit (ascultat), Varlaam era un predicator de citit. Citindu-l, descoperi doar vocea calmă a cărturarului în stare numai să înveţe, dar nu să si delecteze sau să emoţioneze, fără să-şi risipească energia în gest, ca semnificant complementar, paralingvistic. Or, forţa de emoţionare asigură eficacitatea predicii. Aşa cum sunt, traduse şi adaptate sporadic, omiliile Sfântului Varlaam orinetează auditoriul fără să trezească spaima de păcat. Întrucât nu sunt adresate special unui public, aceste predici nu sugerează, ca la Antim, chipul interior al auditoriului. Acesta este doar o umanitate anonimă care trebuie să profite de didactica omiliei. La Antim, natura practică a predicii, nedisimulată, este uitată de auditoriu graţie magiei exercitate de retorul în care se ascundea un poet năvalnic, în stare să stârnească emoţii.

Merită de reţinut faptul că, în câteva dintre predicile Sfântului Mitropolit, cum ar fi predica la „Dumeneca fariseului şi a vameşului” sau cea de la ziua „Sfântului Dimitrie”, poate fi urmărită dicţia ideii morale, clară şi expresivă. Prima este construită pe modelul negativ al celor doi. Primul s-a pierdut pe sine pentru că era stăpânit de păcatul mândriei şi nu s-a smerit, iar al doilea, vameşul, pocăindu-se, a câştigat „împărăţia cerului”. Fără figuri retorice de impresionare, predica atrage atenţia prin teza care distinge între „rugă şi mândrie” şi „rugă şi smerenie”. Cealaltă predică aşteaptă un anume talent narativ al predicatorului. Istoriseşte în stil curgător despre biografia şi împrejurările în care a avut loc martiriul Sfântului Dimitrie, fiu de oameni bogaţi din Tesalonic, iubitor „de lucrurile cele sufleteşti”, blând şi frumos. Într-un stil direct, dramatic, este reprodus dialogul dintre împăratul Maximian şi tânărul Dimitrie, devotat până la jertfă, în credinţa creştină. Lecţia morală îşi atinge scopul. Astfel lucrarea duhovnicească a Mitropolitului Varlaam – înscrisă în programul umanist sud-est european – vine să modeleze moral, prin predica în limba naţională. Şcoala bizantină a elocinţei sacre îşi pune pecetea pe tot ce era omilie în sud-estul european din prima jumătate a secolului al XVII-lea.

II.2. Formule de adresare în Cazania Sfântului Varlaam Aceleaşi formule de adresare menite să trezească interesul

ascultătorilor şi să-i apropie de orator, găsim şi la Mitropolitul Varlaam. Într-o predică se adresează cu „iubiţii mei creştini”, referindu-se la


neputinţa mândriei, ca mai apoi să folosească formula „iubiţii mei fraţi” când îndrumă pe cei prezenţi să se nevoiască după puterile lor pentru a dobândi Împărăţia cerurilor28.

La fel în Duminica Fiului risipitor, înainte de a relata pilda îi atenţionează astfel: „Auziţi acum, fraţilor, întoarcerea fiului risipitor […]”, iar către finalul predicii atenţionează astfel: „Teme-te iubitul meu creştin, şi să nu zici că «voi face acum păcate, iară mai apoi mă voi pocăi»”29.

Foarte des, Mitropolitul Varlaam se adresează cu formula „fraţilor”: La Duminica Lăsatului cărnii spune: „Pentru aceea, fraţilor, aduceţi-vă aminte […] curăţiţi-vă păcatele cu spovedania, cu milostenia, cu ruga, cu lacrimile, cu paza bisericii, ca să scăpaţi de muncile de veci şi împărăţia cerului să dobândiţi, pentru mila şi darurile Domnului nostru Iisus Hristos […]”30; iar la 8 septembrie spune: „Ascultaţi, iubiţii mei fraţi, cum scrie Sfânta Scriptură de Naşterea Măriei sale Precistei”31, şi la Înălţarea Sfintei Cruci: „Astăzi se arată, fraţilor, taina cea ce-i din veci tocmită şi de toate seminţiile ascunsă, iară acum mai apoi s-au arătat pentru spăşenia noastră”32.

În alte locuri lipseşte formula de adresare la început: „Pentru aceea ascultaţi cum spune Sfânta Evanghelie de tocmeala acestui sfânt praznic de astăzi”, ca apoi spre sfârşit să spună: „Vedeţi, creştini, câtu-i de rea lăcomia banilor? […] deci, pentru tine, creştine, s-au smerit împăratul cerului şi a luat chip de rob […]”, îndulcind şi mai mult predica spre final: „o iubiţii mei creştini, iată cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut sfântul post […]”33.

Se adresează, mai ales, cu iubiţilor sau iubiţii mei creştini: „De aceea, vă rog, iubiţilor, nu goniţi de la noi sfântul înger cu necurăţiile voastre, nici primirăţi în loc de îngerul lui Dumnezeu, îngerul Satanei”, spune în predica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Iar la Tăierea Împrejur (Obrezania Domnului) adaugă: „Socoteşte, iubitul meu creştin,

28 cf. Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Cazania, 1643, Fundaţia regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943, p. 11.

29 Ibidem, p. 18-20. 30 Ibidem, p. 25. 31 Ibidem, p. 356. 32 Ibidem, p. 360. 33 Ibidem, p. 65-74.


mila şi dragostea Domnului tău, cum te iubeşte atâta de mult, că vrând pre tine să te răscumpere, Însuşi pe Sine se dedă supt greutatea legei şi trupul său încă din pruncia sa nu-l cruţă, ci-l dete pre obrezanie cu durere şi cu usturime. Obrezania este o tocmeală de pace ce-au făcut Dumnezeu cu Avraam şi cu seminţia lui”34.

Ca şi Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul, Sfântul Mitropolit Varlaam îşi încheie, aproape toate predicile, cu o rugăciune: „O, Doamne, dă slugilor tale, robilor tăi să nu fie leneşi, ci să fie nevoitori. Să iubească folosul tău, iară nu al său. Dă-le minte şi înţelepciune spre slujba oamenilor tăi, şi fraţilor noştri, ca să putem ajunge lauda ta şi plata ta, întru aceea azi când vei plăti fiecăruia după lucrurile lui, pentru Iisus Hristos, Fiului tău, cu carele împărăţeşti întru Duhul Sfânt, în veci netrecuţi şi nesfârşiţi. Amin”35.

Predicile Sfinţilor Mitropoliţi Antim şi Varlaam aveau un rol deosebit de important atât atunci, cât şi acum: atunci luminau minţile celor ce nu ştiau să citească, iar acum pe ale celor ce le citesc, căci îndepărtează de la săvârşirea păcatelor, aşa cum spunea Sfântul Antim Ivireanul: „Omul, zice el, păcătuieşte pentru că nu ştie să citească, neştiind să citească nu se poate înţelepţi din cărţile bisericii şi din Sfânta Scriptură”36.

34 Ibidem, p. 405. 35 Ibidem, p. 249. 36 Antim Ivireanul, Opere, 1972, p. 36.


Ways of addressing in the oratoric discourse of the Saint Metropolitans Antim

Ivireanul and Varlaam

Abstract Our paper on „Ways of addressing in the oratoric discourse of the Saint

Metropolitans Antim Ivireanul and Varlaam” is based on a comparison that wants to emphasize their contribution to the development of sermon in Romanian. The study of Antim's sermon is subordined to the relationship preacher-listener. The author has used within his sermons many of the elements of the Christian cult, of the folk literature but also biblical and patristic references. The hermeneutic function of the sermon is achieved with the help of the speaker's talent. The preacher's mission is to heal the souls of the ones he parishes. that is why the Sunday sermon is perceived as a school of psychotherapy, of analysis of the souls and consciences. Regarding the oratoric talent of the Saint Metropolitan Varlaam, this is applied to a translated text of the Greek homilies of Calist. But these homilies have been adapted to our cultural mentality. In the Preface (Predoslovia) of Carte romaneasca de invatatura the author speaks highly of the book, saying that it is „useful for the souls”. We can find the same formulas of addressing used by Antim, the formulas that underline a very close relationship between the preacher and the believers: „my brothers”, „my beloved ones”, „my beloved faithfuls” or „Christians”, „Christian”. These sermons can be a model for the modern preacher as long as the nowadays sermons use the same rethorical scheme as they once had.

Keywords: Antim, Varlaam, ways of adressing

forme de adresare în discursul oratoric al sfinţilor mitropoliţi antim

Documents