Universitatea “Danubius” Galati

Facultatea de stiinte economice

Master:Management financiar public si privat

Finante internationale

Moneda euro si sistemul monetar european

Prof.Coordonator:Conf . univ. dr. Rodica Pripoaie Cursant:Calistica Andreea-Roxana

2013

CUPRINS

Cap.I Istoricul monedei euro

Cap.II Etapele premergatoare crearii sistemului monetar

2.1 Tratatul de la Roma

2.2 Raportul Werner

2.3 Sarpele monetar

2.4 Sistemul monetar european

Cap.III Aspecte ale functionarii eurosistemului

3.1 Princiipii generale

3.2 Constituirea sistemului european al bancilor centrale

3.3 Moneda unica a Europei :Euro

3.4 Concept,misiune si obiective ale sistemului European al bancilor central

3.5 Functii monetare si aspirationalitatea realizate de sistemul monetar al bancilor centrale

3.6 Organizarea sistemului European al bancilor central

Concluzii

Bibliografie

Cap.I ISTORICUL MONEDEI EURO

Uniunea Europeană Economică şi Monetară (EMU) reprezintă o înţelegere între Statele

Membre UE în vederea împărtăşirii unei monede unice, EURO, şi a unei politici economice unice

cu un set de condiţii şi responsabilităţi fiscale. În prezent, sunt 27 State Membre cu nivele de

integrare variate în EMU. Treisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia,

Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia şi

Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat

în privinţa adoptării monedei euro. Alte unsprezece State Membre, Cipru, Malta, Letonia,

Lituania, Estonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite

ale adoptării monedei euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în următorii zece ani.

Planurile pentru o monedă unică europeană au început să prindă contur încă din 1969 odată

cu Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunităţii Economice

Europene (EEC). Acesta a fost urmat mai târziu în acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi de

guvern la Haga pentru a planifica crearea unei uniuni economice şi monetare. Procesul a fost

întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods 1971 după decizia unilaterală a

Preşedintelui Nixon de a face dolarul neconvertibil în aur şi după criza petrolului din 1972. Între

timp, EEC a crescut incluzând noua state, multe dintre ele fiind dispuse să renunţe la propriile

monede naţionale.

În prezent, ţările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care

corespund fazelor istorice ale dezvoltării EMU.1

Faza I

În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legătură între

monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. Acesta a creat

Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a monedei

fiecărui Stat Membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare

latură a valorii de referinţă. Această valoare de referinţă a fost stabilită într-un agregat al tuturor

1 Ignat, I - Uniunea Europeană - de la Piaţa Comună la moneda unică, Bucureşti, Editura Economică, 2002.

monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedă Europeană (ECU) şi care a fost

apreciată în acord cu mărimea economiilor Statelor Membre.

În anii 1980 piaţa fiecărui Stat Membru a devenit mult mai apropiată de cea a vecinilor,

dând formă la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unică Europeană. Comerţul internaţional în

Piaţa Unică Europeană ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb – în ciuda stabilităţii

relative introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor pe care le-a adus această.

Crearea monedei unice pentru Piaţa Unică a însemnat o soluţie logică, şi astfel ideea unei monede

unice a fost adusă din nou în atenţia forului.

Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în februarie

1986, care a avut drept scop înlăturarea barierelor instituţionale şi economice între statele

membre ale UE şi stabilirea scopului pieţei comune europene. În 1989, au fost schiţate planuri

pentru a realiza EMU în 3 stadii. Prima fază a început oficial în 1990, când controalele asupra

ratei de schimb au fost înlăturate, dând astfel liberă mişcare capitalurilor în întreaga EEC.

În 1992, cele trei faze prevăzute de Comisia Delors au fost făcute oficiale prin introducerea

în Tratatul de la Maastricht, incluzând criteriile de convergenţă economică pentru adoptarea

monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeană. Criteriile pentru

calitatea de membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei

documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie

1993. Mai târziu în acelaşi an, al doilea criteriu a fost creat de Consiliul European la Copenhaga,

şi anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului

de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare ţară candidata mai înainte de

a adera la UE. Criteriile au fost de asemenea clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale

sistemului judiciar european, de-a lungul anilor.

Prima fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu cea a unei ţări candidate care înainte de

aderarea la UE trebuie să întrunească criteriile Copenhaga.

Faza II

La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes

schimbarea numelui ECU în „EURO”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o

perioadă tranzitorie între introducerea Euro în contabilitate şi mai târziu ca şi monedă lichidă.

În a doua fază a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor

al Băncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de

acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică şi a stabilit ERM II, care ar succeda

Sistemului Monetar European şi ERM după lansarea monedei euro. Anul următor Consiliul

European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţări care să adopte moneda euro în 1999 şi astfel

Banca Centrală Europeană a luat fiinţă, având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii

Europene şi supravegherea activităţilor Sistemului European al Băncilor Centrale – bănci

naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile Băncii Centrale Europene, de a emite

moneda şi de a asista ţările Euro iniţiale în realizarea criteriului de convergenţă.

A doua fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru care tocmai a aderat

intrând în ERM-II, unde trebuie să rămână pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro.

Faza III

Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizica, cu ratele de schimb ale

monedelor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998. Mecanismul

European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat în acelaşi mod cu

originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centrală Europeană a

început implementarea unei politici monetare, unice cu asistenta Băncilor Centrale ale fiecărui

Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilită la Madrid a început, ţinând până în 1

ianuarie 2002. La jumătatea anului 2000 Comisia a anunţat că Grecia putea în mod formal să

adere la cea de-a treia fază a monedei unice pe 1 ianuarie 2001.

Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia,

Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A

fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut să conducă tranzacţii euro-denominate sigure

cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apărut în

conturile bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedă.

Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să întrunească

Criteriile de Convergenţă” stabilite în Tratatul de la Maastricht2. Criteriile includeau patru

cerinţe:

valutele trebuiau să stea în parametrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani;

ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor mai

bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei;

2 Bibere, Octav – Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Lucretis, 1997.

inflaţia trebuie să fie sub valoarea de referinţă (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi mai

mari cu 1,5% decât cel mai bun performer);

datoria de stat trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut (sau să fie apropiat acestei

ţinte) şi deficitele bugetare să fie sub 3%.

În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de

bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monede au fost

bătute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursă din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au câştigat,

promovând teamă şi confuzie. În ştirile apărute în media s-a vehiculat ideea că o astfel de

schimbare masivă de monedă nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate.

Automatele bancare au furnizat noua monedă în primul minut de după miezul nopţii şi cetăţenii

au cheltuit euro în câteva zile.

A treia fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru, care după ce a aderat

la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţă pentru cel puţin doi ani, a aderat şi la zona euro.

Dezvoltarea ratei de schimb

În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, Euro a fost la

un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi Euro a crescut în valoare, scăzând sub paritatea

euro-dolar doar un an mai târziu şi continuând să scadă până în 26 octombrie 2000, când nouă

monedă a atins cel mai jos punct al său cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul anului rata

medie de schimb a fost de 0,95 dolari.

Moneda euro nu şi-a revenit până la introducerea monedei euro în cash în 2002, când a

crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002.3 Un an mai târziu a atins nivelul

de 1,24 dolari. În noiembrie 2004 a depăşit pragul de 1,30 dolari şi pe 30 decembrie 2004 a atins

cel mai înalt record de 1, 3668 dolari. În cursul anului 2005 euro a scăzut din nou la 1, 1813

dolari între 2 ianuarie şi 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul anului moneda a atins cel mai înalt

prag după ce a depăşit pragul de 1,30 şi se pare că acesta este nivelul la care a rămas.

În anul 2007 şi prima jumătate a anului 2008 euro a crescut foarte mult în raport cu

dolarul american, ajungând la un maxim apropiat de 1,58 dolari pentru un euro. După începerea

crizei financiare mondiale din 2008, euro a început să scadă iar, ajungând la o valoare apropiată

de 1,25 dolari pentru un euro.

3

Cap.II ETAPELE PREMERGĂTOARE CREĂRII SISTEMULUI MONETAR

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6 lea, când sunt

semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:

- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea

Economică a Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia,

Olanda, Luxemburg);

- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii

Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice

Europene (CEE).

Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care

ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.

Integrarea monetară4 în cadrul SME este iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar”,

(1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesul înfiinţării monedei unice

EURO, cu începere din anul 1993.

Evoluţia spre Uniunea Monetară a cerut eforturi deosebite din partea ţărilor membre.A

fost o problemă dificilă, care a necesitat şi impune în continuare intense negocieri legate de

armonizarea politicilor economice, unificarea reglementărilor fiscale, schimbarea legislaţiilor în

domeniu, crearea Sistemului Monetar European şi a unităţii de cont europene într-o primă etapă

şi , în final, a unei monede unice.5

2.1 TRATATUL DE LA ROMA

Obiectivul principal al Tratatului de la Roma a fost crearea unei organizaţii cu

personalitate proprie, Comunitatea Economică Europeană (CEE) care „prin stabilirea unei pieţe

comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice a statelor membre, să promoveze o

dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continua

4 www.FMI.ro5 Ignat, I - ”Uniunea Europeană - de la Piaţa Comună la moneda unică”. Bucureşti, Editura Economică, 2002.

şi echilibrată, o stabilitate în creştere, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai

strânse intre statele pe care le reuneşte”6

Crearea Comunităţii Economice Europene, prin stabilirea unui pieţe comune şi prin

apropierea progresivă a politicilor economice a statelor membre, a încercat să promoveze o

dezvoltare armonioasă a activităţii economice a statelor membre, a activităţii economice în

ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate în creştere, o ridicare

accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele ce le reuneşte.

Realizarea obiectivelor a fost încredinţată celor patru instituţii create: Parlamentul Europei,

Consiliul de Miniştri, Comisia Comunităţii Europene, Curtea de Justiţie:

crearea unei pieţe comune, care să asigure libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor;

apropierea legislaţiilor naţionale;

crearea unui Fond social european (îmbunătăţind posibilităţile de utilizare a populaţiei

active şi creşterea nivelului de trăi);

constituirea unei Bănci Europene de Investiţii;

Se prevedea şi o clauză de salvgardare (orice stat membru putea cere Comisiei Comunităţii

să-i autorizeze adoptarea de măsuri excepţionale cu scopul de a restabili echilibrul).

Din punct de vedere juridic CEE nu poate fi considerat un stat federal, ce impunea, statelor

membre, renunţarea la o parte din dreptul de suveranitate în favoarea centrului, fapt ce rezultă din

procedura prin intermediul căreia s-au adoptat deciziile comunitare. Se aplica „regula

unanimităţii” – în problemele importante orice ţară are dreptul de veto.

În cadrul Consiliului de Miniştri existau 76 voturi, din care majoritatea calificată era de 54:

- Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie aveau câte10 voturi fiecare; Spania 8 voturi, Belgia,

Grecia, Olanda, Portugalia 5 voturi; Danemarca, Irlanda – 3; Luxemburg – 2 (sistemul nu a

funcţionat în practică).

În anul 1994 – CEE reprezenta 40% din comerţul mondial, la o suprafaţă de 2.368.150 Km2

şi o populaţie de 344 mil. locuitori.

Eliminarea frontierelor economice a impus uniformitatea TVA-ului, pentru toate ţările CE,

însă a făcut necesară şi realizarea unei Uniuni Monetare care va elimina pentru totdeauna

nivelurile compensatorii ce tind să ajusteze cursurile de schimb afectate de devalorizări şi

revalorizări ale monedelor naţionale.6***Traite instituant la Communaute Economique Europenne et documents annexes. Services des publications des Communaute Europeennes, 1963, p.15.

Avantajele integrării europene

Dintre cele mai importante avantaje ale integrării economice pot fi menţionate:

economiile derivate din producţia de serie mare;

intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite;

atenuarea problemelor balanţelor de plăţi prin economisirea de devize convertibile;

posibilitatea de a dezvolta anumite activităţi care nu pot fi abordate în mod eficient de

către anumite ţări în mod individual, datorită limitării pieţelor lor;

creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupuri regionale;

formularea mai coerentă a politicii economice naţionale;

necesitatea de a introduce, pe termen mediu şi lung, reforme structurale care în contextul

unui statu-quo naţional pot fi amânate; Fr. Peroux aprecia că,” s-ar putea foarte bine ca integrarea

să opereze în beneficiul unui spaţiu integrat relativ puternic şi activ şi în detrimentul unui spaţiu

integrat relativ slab şi pasiv”.7

posibilitatea de a obţine, pe baza unui rapid proces de integrare, o accelerare a dezvoltării

economice şi a unui nivel mai ridicat de utilizare a factorilor de producţie.

2.2 RAPORTUL WERNER

În 1968 – primul ministru luxemburghez Werner a propus un plan de acţiune care viza

trecerea la cursuri de schimb fixe între ţările CEE, o unitate de cont europeană şi crearea unui

Fond Monetar European.

La întâlnirea la nivel înalt din decembrie 1969 Haga, s-a lansat ideea unei Uniuni Monetare

şi Economice Europene în două etape: 8

§ I etapă –10 ani - armonizarea politicilor economice pe termen scurt şi definirea

comună a obiectivelor pe termen mediu;

§ A II-a etapă, crearea unui fond de rezervă european la care ţările membre vor

transfera rezervele lor monetare.

7 Perroux, Fr - L integration et l echec de la the orie traditionelles des e changes exte rieurs, Economie′ ′ ′ ′ ′ applique e, vol 21, nr.2, 1968, p.386.′

8 Espana y la Union Europea. Los consecuencias del Tratado de Maastricht, Real Academia de Ciencias Morales y Politicas, Madrid, 1992, p. 229.

Au existat două şcoli de gândire economică cu privire la această teză, cu largi implicaţii în

istoria integrării monetare europene:

ţări “economiste” (Germania, Olanda) considerau că armonizarea politicilor naţionale

reprezintă o preferinţă pentru o mai bună coordonare monetară, astfel statele membre cu

importante active în balanţa de plăţi s-ar fi văzut forţate să finanţeze în mod automat ţările cu

deficite, fără ca ultimele să fie capabile să-şi disciplineze politicile lor economice şi monetare;

ţări “monetariste” (Belgia, Franţa, Luxemburg) susţineau că programul de integrare

monetară trebuie să impună suficientă presiune asupra guvernelor pentru a coordona politicile lor

economice.

Raportul Werner, prezentat în decembrie 1970 Consiliului Ministerial şi Comisiei

Executive venea cu o serie de propuneri vizând convergenţa politicilor economice şi integrarea

monetară:

· armonizarea politicilor fiscale şi financiare;

· restrângerea limitelor de fluctuaţie între monedele ţărilor membre până se va

ajunge la raţe de schimb complet fixe, cu libertatea de mişcare a capitalului;

2.3 ŞARPELE MONETAR

La 12 aprilie 1972, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, ţările CEE la

acel moment, semnează la Basel un acord prin care convin ca, începând cu 24 aprilie 1972,

ecartul dintre două monede europene participante să fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuaţie

era limitată la ±1,125%.9

Astfel este creat “şarpele monetar”, denumirea este dată de imaginea evoluţiei cursului

monedelor europene.

Acestea formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează într-un

tunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional.

Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuaţie a monedelor europene faţa de $ SUA

şi între ele, în anumite limite, respectiv: 4,5 % faţă de $ şi 2,25 % între ele. Astfel, există două

tipuri de marje faţă de $ : inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar în interiorul

acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.

9 Turliuc, Vasile; Cocriş, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Dorinescu, Vasile; Chirleşan, Dan – Monedă şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p.100.

Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară

intervenţia Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.

Obligaţia băncilor centrale participante de a menţine cursurile fixe şi faţă de monedele

europene a determinat apariţia unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar de rezerve

valutare în dolari SUA (moneda internaţională recunoscută, care în orice caz s-ar fi regăsit în

rezervele lor valutare), ci şi în monedele tuturor celorlalte ţări membre ale mecanismului şarpelui

monetar, dintre care unele de importanţă nesemnificativă în comerţul mondial şi fără statut de

monede internaţionale.

În data de 16 martie 1973, la Conferinţa Monetară de la Paris, participanţii la

mecanismul şarpelui monetar convin asupra unor modificări în modul de funcţionare, impuse de

recentele schimbări produse în sistemul monetar internaţional. În condiţiile renunţării pe plan

internaţional la cursurile fixe şi generalizării cursurilor flotante (din martie 1973), se renunţă la

obligativitatea susţinerii cursului monedelor naţionale faţă de dolarul SUA – mai ales că acesta

fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973 – dar rămâne valabilă obligaţia fluctuării

concentrate a cursurilor monedelor europene: dispare tunelul în care fluctua “şarpele monetar” şi

începe cea de-a doua etapă a şarpelui monetar, “şarpele fără tunel”.10

10 Dardac, Nicolae; Vâşcu, Teodora – Monedă – Credit, Editura ASE, 2002, pag 70.

Şarpele în tunel

Bandă de variaţie în raport cu dolarul

2.25 %

Bandă de variaţie în raport cu monedele europene

1.25 %

Figura 2.1 – A doua etapă a şarpelui monetar denumită „ Şarpele în tunel”

Întrucât menţinerea cursului monedelor naţionale în limitele stabilite se făcea uneori cu

dificultate şi cu preţul unor grave tensiuni monetare interne, când revizuirile de parităţi nu au fost

suficiente, autorităţile monetare au fost nevoite să apeleze chiar la măsura extremă a retragerii

monedei naţionale din sistem.

Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidele

sistemului. Marca germană a fost reevaluată de patru ori, guldenul olandez a făcut obiectul a două

reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată.

Înainte de renunţarea la şarpele monetar, în sistem mai rămaseră doar cinci monede

comunitare: marca germană, guldenul olandez, francul belgian, cel luxemburghez şi coroana

daneză.

Absenţa coordonării între ţări a transformat şarpele monetar într-un recul al integrării

europene, la dispariţia sa ţările fiind mai departe de uniunea monetară decât fuseseră cu câţiva ani

înainte.

În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, ţările europene încearcă o altă modalitate

de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.

2.4 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene spre căutarea

unei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, şi

cel de la Bremen din 6 – 7 iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost

adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost

decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca,

Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.

Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi redefinirea

cursurilor pivot ale monedelor faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa

valutară.

Între şarpele monetar şi sistemul monetar european există o serie de asemănări şi deosebiri:

Asemănări :

· presupun o participare voluntară;

· principalul obiectiv este identic: crearea unei zone de stabilitate monetară;

· obligaţiile asumate de un stat membru sunt similare: menţinerea unui sistem de

cursuri fixe prin intervenţia pe piaţă a băncilor centrale;

Deosebiri, care pun în evidenţă superioritatea SME:

· apariţia ECU şi rolul central pe care îl va juca în SME;

· existenţa unui indicator de divergenţă care declanşează intervenţiile băncilor

centrale pe piaţă;

· instituţionalizarea şi perfecţionarea sprijinului destinat intervenţiei pe piaţa pentru

menţinerea cursului în limitele prestabilite;

Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit şi

evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al XIII-

lea şi care era rezervată numai marilor demnitari. 11

Unitatea de cont europeană primeşte numele de ECU şi a reprezentat elementul central al

SME. ECU12 devine instrument de reglementare între băncile centrale, valoare de rezervă şi

valoare de schimb contra numerar, în cadrul noului mecanism de plăţi şi credit.

Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor participante la sistem

iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul

schimburilor comerciale.

Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central

denumit „pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte şi

între acestea şi ECU era de 2,25%.

Folosind metoda cursurilor încrucişate, plecând de la cursurile-pivot faţă de ECU, se

obţineau cursurile-pivot bilaterale ale fiecărei monede din sistem faţă de celelalte monede

participante.

Ansamblul cursurilor-pivot bilaterale era numit grilă de parităţi.

Aplicând marja de fluctuaţie autorizată, de ±2,25% la cursul pivot bilateral, se obţin

cursurile-limită de intervenţie pentru fiecare monedă faţă de celelalte. Cursul efectiv, de piaţă,

putea varia între aceste limite.

11 Basno, Cezar; Dardac, Nicolae; Floricel, Constantin – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

12 După unele accepţiuni, de orientare franceză, denumirea ECU provine de la o veche moneda franceză - „e′cu”.

ECU este, deci, o monedă cu valoare variabilă, în funcţie de fluctuaţia cursului de schimb al

monedelor europene.

Marja de fluctuaţie de ±2,25% nu a fost unică. Iniţial, s-a adoptat decizia ca ţările membre

ale Comunităţii Europene care nu făceau parte din mecanismul şarpelui monetar la desfiinţarea sa

pot să opteze temporar pentru o marjă lărgită de ±6%, aceasta urmând să fie redusă treptat, pe

măsură ce acest lucru va fi permis de situaţia economică.

Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de 6% până în ianuarie 1990. Lira sterlină

a acceptat să participe la mecanismul de schimb în octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, în

aprilie 1992.

Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, compoziţia ECU a fost îngheţată,

numărul monedelor din coş rămânând limitat la 12 până la trecerea la euro.

Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit un

organism de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite

pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 % din rezervele în

aur şi $ ale ţărilor respective.

Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedă

atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de intervenţie

a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau semnal de alarmă.

Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu

mecanismul „şarpelui monetar”, prin posibilitatea de realiniere a cursului şi prin intervenţia

fondului FECOM, în susţinerea cursurilor.

Deşi a fost categoric mai elaborat, fiind superior şarpelui monetar – dovada şi longevitatea

sa – SME nu a fost scutit de crize, unele punându-i în pericol chiar existenţa.

Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi $, de fiecare dată când

necesităţile au impus asemenea redefiniri.

În cadrul funcţionării sale, Sistemul Monetar European a manifestat o serie de limite,

considerate drept costuri, care pot fi menţionate astfel:

- practicarea unor rate sporite ale dobânzii, ceea ce a frânat accesul întreprinderilor la

finanţarea pe calea creditului, conducând la descalificarea unor importante proiecte de investiţii;

- practicarea cursurilor de schimb fixe, ceea ce provoca reacţii din partea autorităţilor

monetare ale ţărilor membre, atunci când sporea oferta de monedă dintr-o ţară, cu scopul

relansării economiei. Din acest motiv, relansările monetare care antrenau devalorizări ale unei

monede faţă de celelalte erau realizate cu maximă prudenţă, în vederea respectării politicilor

restrictive ale sistemului;

- alinierea politicilor economice ale ţătilor membre la cea a Germaniei şi trecerea de

la sistemul de cursuri fixe ajustabile la cursuri fixe rigide au marcat o nouă tendinţă în evoluţia

SME, în anii ’80. În anul 1987 au fost redefinite obligaţiile ţărilor europene în domeniul

cursurilor, astfel că moneda ECU a devenit un instrument de reglare între băncile centrale. Ca

urmare, până în anul 1992, SME a cunoscut o perioadă de stabilitate lipsită de ajustări monetare;

- criza economică şi reunificarea Germaniei au antrenat, la începutul 1990, creşterea

ratei dobânzii, marca s-a apreciat considerabil, iar lira italiană şi lira sterlină au părăsit temporar

SME (în 1992), ceea ce a condus la lărgirea marjelor de fluctuaţie la ±15 % (în august 1993). Ca

urmare a acestei evoluţii, ţările membre şi-au manifestat dorinţa de accentuare a coordonării

politicilor monetare şi de reducere a marjelor de fluctuaţie între monede, ceea ce a permis

conturarea ideii de monedă unică.13

Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992 şi

1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi

peseta.

Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane: marca germană, al

cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUA a

fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile

contra francului francez au condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de

fluctuaţie de la ±2,25% la ±15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor

de schimb între monedele europene.

Din acest moment – la o asemenea marjă de variaţie “generoasă” – problemele SME au

încetat, marja de variaţie fiind ulterior permanentizată.

13 Barbu, Teodora; Dardac, Nicolae – Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 144.

Cap.III ASPECTE ALE FUNCŢIONĂRII EUROSISTEMULUI

3.1 PRINCIPII GENERALE

Prin semnarea Tratatului de la Maastricht, s-a decis realizarea Uniunii Economice şi

Monetare, care se bazează pe două concepte:

· coordonarea politicilor economice naţionale şi

· existenţa unei instituţii monetare independente, şi anume Sistemul European al Băncilor

Centrale (SEBC). Sistemul e independent, el neputând primi instrucţiuni din partea statelor

membre sau a instituţiilor comunitare.El a fost constituit formal la data de 1.06.1998 şi a început

să funcţioneze odată cu 1.01.1999.

Sistemul European al Băncii Centrale este compus din:

Banca Centrală Europeană (BCE)

Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale tuturor statelor membre Uniunii Europene

indiferent dacă acestea au adoptat sau nu moneda unică.

S-au creat două zone :

a) Eurosistemul- include BCE şi Băncile Centrale Naţionale ale acelor state membre

care au adoptat euro (12 state ale UE).

b) SEBC ce cuprinde Eurosistemul şi se extinde pe teritoriul acestuia(15 state

membre ale Uniunii Europene.

Principiile generale ale SEBC sunt :

1. Federalismul- reprezintă sistemul SEBC şi este un sistem de tip federal unde deciziile

sunt luate în mod colegial şi central în cadrul Băncii Centrale Europene;

2. Independenţa -SEBC este independent faţă de puterea politică şi are patru forme:

· Independenţa instituţională - interzice acceptarea de instrucţiuni ce nu aparţin sferei

SEBC.

· Independenţa personală - decurge din statutul decidenţilor.

· Independenţa funcţională- obligaţia de a stăpâni inflaţia.

· Independenţa financiară- provine din capitalul şi din resursele proprii ale SEBC-ului.

3. Obiectivul de stabilitate a preţurilor;

4. Subsidiaritatea- de unde rezultă metoda de repartiţie a competenţelor între Uniunea

Europeană şi statele membre;

5. Transparenţa- arată independenţa Sistemului European al Băncilor Centrale ; îi conferă

o obligaţie de transparenţă vis-a-vis de statele membre;

6. Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a preţurilor pe care Tratatul le-a

fixat;

7. Cooperarea în sânul Uniunii Europene ;

8. Comunicarea spre exterior a Băncilor Centrale Europene ;

Sarcinile de bază ale Sistemului European al Băncilor Centrale sunt :

· definirea şi implementarea politicii monetare a comunităţii pentru zona euro;

· efectuarea operaţiunilor valutare;

· deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor din zona euro;

· promovarea funcţionării în bune condiţii a sistemelor de plăţi.

Alte sarcini ale SEBC:

· BCE are dreptul exclusiv de autorizare a emiterii de bancnote în zona euro;

· În cooperare cu băncile centrale naţionale, BCE colectează informaţiile statistice

necesare îndeplinirii sarcinilor sale, fie de la autorităţile naţionale fie direct de la agenţii

economici;

· SEBC contribuie la aplicarea adecvată a politicilor elaborate de autorităţile

competente în domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi al stabilităţii

sistemului financiar;

· BCE cooperează cu instituţiile sau organismele comunitare şi cu autorităţile

competente din statele membre sau din terţe ţări şi cu organizaţiile internaţionale, având

în vedere sarcinile atribuite Eurosistemului.

3.2 CONSTITUIREA SISTEMULUI EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE

Crearea Uniunii Economice şi Monetare a fost un proiect al Uniunii Europene încă de la

sfârşitul anilor 1960. În 1969, Summitul European de la Haga transformă UEM într-un obiectiv

oficial. Raportul Werner, din 1970, prezenta un plan pentru atingerea obiectivului Uniunii

Economice si Monetare, plan ce urma să se desfăşoare într-un interval de 10 ani. Însă, datorită

crizelor petroliere, divergenţelor de politică economică şi slăbiciunii dolarului, acţiunile de

articulare a monedelor naţionale într-un soi de “sarpe monetar” au fost limitate la un aranjament

în acest sens între Germania, Danemarca şi ţările Benelux.14

În 1979, procesul a fost relansat prin crearea Sistemului Monetar European (SME), ce

reprezenta un exemplu nemaiîntâlnit de cooperare în domeniul monetar. Sistemul era construit pe

principiul unor rate de schimb stabile dar ajustabile, bazate pe existenţa unei serii de rate centrale

determinate prin comparaţie cu ECU, acesta din urma reprezentând o nouă valoare calculată ca

medie a monedelor participante. Până în momentul negocierii Tratatului de la Maastricht (1990-

1991), SME era privit ca un succes atât de către economişti, cât şi de către politicieni.

Volatilitatea ratelor de schimb între monedele europene fusese redusă substanţial: între 1979 si

1985 ea ajunsese la jumătatea valorii din perioada 1975 -1979, şi a continuat să se înjumătăţească

în perioada 1986 -1989. Scăderea şi, în acelaşi timp, convergenţa dintre rata inflaţiei şi rata

dobânzii pe termen lung au contribuit şi ele la succesul SME.

Succesul SME a reprezentat un cadru deosebit de favorabil pentru discuţiile privitoare la

Uniunea Economică şi Monetară, ce au fost reluate dupa 1985, cu UEM apărând din ce în ce mai

mult în ipostaza unei etape necesare pentru finalizarea pieţei unice.

14 Gruescu, Ramona; Nanu, Roxana - Uniunea Economică şi Monetară, Reprografia Universităţii din Craiova, 2001, p.99.

În 1988, Consiliul European de la Hanovra a confirmat obiectivul realizării progresive a

Uniunii Economice şi Monetare şi a înfiinţat un comitet condus de Jacques Delors, preşedintele

de atunci al Comisiei Europene, pentru a studia şi a propune etapele concrete ale acestei uniuni.

Delors a recomandat un plan în trei etape, ce avea ca obiectiv mărirea coordonării dintre politicile

economice şi monetare, crearea unei monede europene şi a unei Bănci Centrale Europene.

Uniunea Economică şi Monetară (UEM) este zona utilizând o singură monedă din cadrul

pieţei unice a Uniunii Europene, piaţa caracterizată prin circulaţia fără restricţii a persoanelor,

bunurilor, serviciilor şi capitalului. Această zonă asigură cadrul pentru stabilitatea şi creşterea

economică şi se caracterizează prin existenţa unei bănci centrale independente, precum şi a

obligaţiilor legale asumate de statele participante de a avea politici economice naţionale riguroase

şi de a-şi coordona strâns aceste politici.15

I.PRIMA FAZĂ A UEM: 1 IULIE 1990- IANUARIE 1994

Pe baza raportului Delors, Consiliul European de la Madrid (1989) a decis ca prima etapă a

UEM sa înceapă în iulie 1990, prin liberalizarea fluxurilor de capital

între membrii Comunităţii Europene.

Această etapă s-a axat pe:

Întărirea uniunii economice prin măsuri de desăvârşire a pieţei unice interne.

Dezvoltarea coordonarii politicilor economice

Extinderea la toate monedele ţărilor comunitare a mecanismului SME şi lărgirea rolului

ECU.

Negocierea şi aprobarea Tratatului Uniunii.

II. A DOUA FAZĂ A UEM: 1 IANUARIE 1994- 31 DECEMBRIE 199916

La 1 ianuarie 1994 a fost înfiinţat Institutului Monetar European(IME), cu

sediul la Frankfurt pe Main.

Cele două misiuni principale ale IME constau în:

15 Gruescu, Ramona; Nanu, Roxana - Uniunea Economică şi Monetară. Reprografia Universităţii din Craiova, 2001, p.11516 Pîrvu, Gheorghe – Economie Europeană, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.151.

întărirea cooperării între băncile centrale europene şi coordonarea politicilor monetare;

asigurarea pregătirii necesare instaurării SEBC, conducerea politicii monetare unice şi

crearea unei monede unice.

IME era format din guvernatorii bancilor centrale ale tarilor UE. În acest sens, IME a fost

instanţa unde au avut loc consultaţiile şi schimburile de informaţii în legătură cu politicile de

urmat. În plus, el a precizat cadrul reglementar, organizaţional şi logistic de care SEBC va avea

nevoie pentru a-si îndeplini misiunile în a treia fază. La 1 iunie 1998 va deveni Banca Centrală

Europeană.

Prioritatea în aceasta fază este dată urmăririi îndeplinirii condiţiilor de convergentă

monetară şi bugetară. Sunt stabilite, astfel,prin Tratatul de la Maastricht, patru criterii de

convergentă:

- stabilitatea preţurilor, în sensul că rata inflaţiei nu trebuia să depăşească cu mai mult

de 1,5% din media celor trei state cu cea mai mica inflatie;

- rata dobânzii nu trebuia să varieze cu mai mult de 2% fată de media celor trei state

cu cele mai scăzute rate ale dobânzilor pe termen lung;

- deficitul public din PIB nu trebuia să depaseasca 3% , iar datoria publică să fie mai

mică decât 60% din PIB;

- participarea la mecanismul de cursuri fixe al SME- moneda naţională să fi făcut

parte dintr-un mecanism de cursuri fixe cel puţin doi ani.

În decembrie 1995, Consiliul European hotărăşte că moneda unică se va numi Euro şi

fixează datele de 1.01.1999 pentru introducerea lui în tranzacţiile valutare.

În decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European, apoi publicului seria de machete

de bancnote euro înainte de a fi puse în circulaţie la 1.01.2002.

În iunie 1997, Consiliul European aprobă termenii Pactului de Stabilitate şi Creştere,

crearea unui nou mecanism al ratei de schimb pentru monedele neparticipante la zona Euro şi

reglementările stabilind cadrul legal al Euro.

În martie 1998: Comisia Europeană şi Institutul Monetar European raportează în ceea ce

priveşte atingerea convergenţei economice de către statele membre UE, potrivit criteriilor

stabilite în Tratat. Comisia recomandă 11 ţări care să participe la zona Euro;

La 2 mai 1998: Consiliul European hotărăşte ca zona Euro să fie formată din cele 11 state

propuse de Comisie, şi anume: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg,

Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda;

La 25 mai 1998, guvernele celor 11 state membre participante au numit preşedintele,

vicepreşedintele şi alţi 4 membri ai Directoratului BCE.Numirile lor, valabile de la 1 iunie 1998,

au determinat instaurarea BCE şi sfârşitul misiunii IME.Banca Centrală Europeană va forma,

împreună cu băncile naţionale, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

A doua etapă s-a încheiat în decembrie 1998.

III. A TREIA FAZĂ A UEM: 1999- 2001

La 1 ianuarie 1999, Consiliul Uniunii Europene fixează irevocabilă a ratelor de schimb ale

monedelor ţărilor participante şi punerea în practică a unei politici monetare unice sub

responsabilitatea BCE.

La 1 ianuarie 2001, numarul statelor membre participante a crescut la 12, incluzându-se şi

Grecia. De la această dată, Banca Greciei face parte din Eurosistem, îndeplinind criteriile de

convergenţă.

3.3 MONEDA UNICĂ A EUROPEI : EURO

La 1 ianuarie 1999 se lansează oficial moneda unică europeană, Euro, adoptată de 11 ţări:

Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi

Spania. La 1 ianuarie 2001, la acestea se adaugă şi Grecia17. Aceste 12 ţări constituie zona euro.

Danemarca, Suedia şi Regatul Unit, membre ale UE, n-au adoptat euro.

Semnul pentru moneda unică arată ca un E cu două linii orizontale, clar marcate ( €). A fost

inspirat de litera greacă Epsilon, ca referinţă la leagănul civilizaţiei europene şi la prima literă din

cuvântul “Europa”. Liniile paralele reprezintă stabilitatea Euro.

BCE trebuie să menţină stabilitatea preţurilor în ansamblul zonei euro→ BCE şi Băncile

Centrale Naţionale ale ţărilor zonei euro adoptă o politică monetară unică axată pe stabilitate.

Ţările care doresc adoptarea unei monede unice trebuiau să satisfacă anumite criterii

economice: nivel scăzut de inflaţie, finanţe publice, rate de dobândă scăzute şi raţe de schimb

17 Sută, Nicolae – Integrare Economică Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 137.

scăzute.18 În plus, ele trebuie să garanteze independenţa băncilor lor centrale naţionale faţă de

puterea politică. Respectarea acestor criterii de convergenţă= criterii de la Maastricht, a

determinat un fundament solid al noii monede, înainte de lansare.Bancnotele şi monedele euro au

fost introduse în circulaţie la 1 ianuarie 2002.

3.3.1 Analiza monedei euro

Baterea monedei proprii naţionale19 reprezintă unul dintre atributele esenţiale ale

suveranităţii statelor independente, prevăzut în Constituţie, iar renunţarea în condiţii de bună-voie

la un asemenea atribut de către un grup de state atât de numeros, unele dintre ele cu monede

foarte puternice, reprezintă un eveniment inedit în istorie.

Dincolo de toate acestea există şi o dimensiune simbol foarte puternică, însemnătatea

politică a monedei europene. Pentru prima dată, unul dintre elementele constitutive ale identităţii

naţionale dispare. Un tarif vamal şi o politică agricolă nu sunt elemente ale identităţii naţionale,

însă moneda este unul dintre simbolurile de unitate naţională, de imagine a colectivităţii. Moneda

europeană nu va adăugă un simbol de unitate europeană simbolului naţional menţinut, ci se va

substitui acestuia.

O monedă este internaţională atunci când este folosită în afara zonei în care este legală sau

când fracţiile şi multiplii ei sunt limitate în altă parte. Practică derivării şi imitării a promovat o

continuitate universală asupra zonei monetare şi istoriei Sistemului Monetar Internaţional.

Încrederea în stabilitatea unei monede la nivel internaţional este cheia caracteristică. Dar

stabilitatea depinde de mai mulţi factori:

- mărimea suprafeţei tranzacţiilor,

- stabilitatea politicii monetare,

- absenţa controlului,

- puterea şi continuitatea statului,

- valoarea de revenire.

Mărimea pieţei şi lăţimea ei sunt o măsură a gradului în care o monedă poate fi exploatată

economic prin caracteristicile intriseci ale banului. Cu cât este mai largă suprafaţa tranziţiei, cu

atât moneda este mai capabilă să acţioneze ca o pernă împotriva şocurilor.18 Cociuban, Aristide – Piaţa Unică Europeană – cele patru libertăţi fundamentale, ESEN, IEM, Bucureşti, 2002,pag.106.19 www.BNR.ro

Cu cât este mai mare spaţiul de operare a unei singure monede, cu atât mai bine poate

acţiona pentru aplanarea şocului. Mărimea producerii stabilităţii şi stabilitatea duce la creşterea

atractivităţii monedei. Cu cât este mai mare domeniul de tranzacţii, cu atât moneda are lichiditate

mai mare deoarece cu atât mai puţin şocurile particulare vor afecta preţul.

O monedă ce reprezintă banul pentru 100 de milioane de oameni are o lichiditate de 10 ori

mai mare decât cea pentru 10 milioane de oameni.

Prin lansarea euro, politica monetară va fi o politică comunitară, iar emisiunea monetară se

va face în limitele stabilite de Banca Centrală Europeană. Băncile comerciale nu vor fi

supravegheate de B.C.E., transformarea B.C.E. în împrumutător de ultimă instanţă, de asemenea

unul foarte plauzibil.

Dezideratul de stabilitate al B.C.E. impune:

- prevenirea speculaţiilor valutare;

- coordonarea politicii monetare şi fiscale;

- gestionarea eficientă a politicii valutare în scopul menţinerii stabilităţii cursului

euro;

- administrarea activelor financiare (prin agregatele monetare);

- prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor.

În ceea ce priveşte speculaţiile valutare, legate de stabilirea ratelor de conversie, s-au

stabilit mai multe scenarii de determinare a acestor rate: rata centrală, de exemplu, ce a dus în

1992 la un val masiv de speculaţii care s-a încheiat cu o criză Sistemul Monetar European. Alt

scenariu a fost cel al determinării ratelor bilaterale pe baza fundamentelor economice, ceea ce ar

încuraja speculaţiile între rata oficială şi cea de piaţă. Conform acestui scenariu o monedă ar fi

putut fi tranzacţionata la o valoare mai mare sau mai mică în comparaţie cu banda ei de

fluctuaţie, pentru că rata oficială ar fi putut fi asupra sau subevaluata. Prin fixarea definitivă şi

irevocabilă a acestora în 1998, aceste tendinţe nu au dispărut, dar s-au concentrat asupra evoluţiei

euro în raport cu alte monede şi asupra modului cum va fi receptata moneda unică de către

cetăţeni (încrederea de care se va bucura euro).

Pentru a se calma valurile speculative, B.C.E. va interveni ori de câte ori ponderea

depozitelor într-o monedă va creşte în detrimentul depozitelor în altă monedă.

Ieşirea unui stat din zona euro nu este prevăzută în Tratat. Un astfel de demers s-ar putea dovedi

însă riscant şi costisitor. De asemenea, speculaţiile pot apărea între euro şi monedele europene

din afara sistemului.

Statele membre care au adoptat euro au renunţat la utilizarea instrumentelor politicii

monetare, în principal a cursului de schimb şi a dobânzii, pentru ajustarea economiei pe termen

scurt, atunci când, dintr-un motiv sau altul, aceasta a suferit un şoc.20 De exemplu, dacă un stat

membru înregistrează o accentuare a deficitului contului curent al balanţei de plăţi, atunci poate

deprecia moneda naţională şi/sau ridică nivelul dobânzilor. Ca urmare, importul şi accesul la

credite vor deveni mai scumpe, cererea de valută va deveni mai mică, iar afluxul de capitaluri

străine va creşte, atrase de o dobândă mai mare. Are loc o redresare a competitivităţii pierdute şi

corectarea pe termen scurt a dezechilibrului de cont curent, este cauzat de slăbiciuni structurale

ale economiei, atunci ajustarea pe termen scurt oferă timpul necesar pentru realizarea reformelor

structurale care să atace cauzele de fond ale pierderii de competitivitate.

Totodată a fost exclus accesul direct, privilegiat al statelor membre la resursele sistemului

de credit pentru finanţarea deficitului bugetar. Mai mult, statele membre sunt obligate să aplice o

disciplină bugetară riguroasă şi să coordoneze politicile economice naţionale.

Debutul euro pe piaţa internaţională s-a prevăzut să fie unul moderat, ne caracterizat de

volatilitate ridicată. Totuşi, evoluţia euro, de la lansarea efectivă şi până în prezent, a fost marcată

de evoluţii interesante, care au debutat practic cu "prăbuşirea" monedei europene în raport cu

dolarul mai mulţi ani, pentru a ne oferi în ultima vreme un eveniment surprinzător, care a condus

practic la un echilibru între cele 2 monede sub impactul unui panel interesant de factori

dominanţi.

Pentru asigurarea atractivităţii euro şi asigurarea cadrului tehnic pentru implementarea să, a

fost dezvoltat sistemul de facilitare a circulaţiei plăţilor, TARGET (Trans European Automated

Real Time Gross Settlement Expres Transfer System). Acest sistem de mijloace de plată leagă

din 1999 printr-o infrastructură comună sistemele naţionale de circulaţie a plăţilor ce aparţine

băncilor centrale.

TARGET realizează o reţea între sistemele de circulaţie a plăţilor naţionale pentru a sprijini

dezvoltarea afacerilor în euro la nivel supranaţional comunitar. Acest sistem este în concurenţă cu

alte sisteme şi este de un real folos IMM-urilor.

20 Turliuc V - Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag.133

Prin euro ţările nu vor mai avea posibilitatea de a stabili sau a alege rata inflaţiei la nivelul

dorit deoarece aceasta va fi fixată de BCE. Aşadar rata inflaţiei nu va mai putea fi folosită ca

instrument macroeconomic de înlăturare a unor dezechilibre şi şocuri economice.

În majoritatea ţărilor rata inflaţiei era folosită de Guvern pentru finanţarea bugetului de stat.

Guvernele nu-şi vor mai putea finanţa pe termen scurt bugetele prin emisiune monetară, iar

modificarea preţurilor prin inflaţie sau deflaţie nu vor mai putea fi compensate prin cursul de

schimb şi se va ajunge la modificări ale cererii în comerţul internaţional.

Diferitele economii naţionale ale zonei nu pot evolua sincron, deşi elanul insuflat prin UEM

în termeni de politica monetară şi de schimburi externe ar trebui să fie benefic pentru toate ţările;

dacă privim ratele de creştere anuale se observă că este destul de prematur să se vorbească de

convergenţă ciclurilor conjuncturale; în realitate creşterea economică a ţărilor situate la nivelul

performanţelor Uniunii (Italia, Spania, Portugalia) este superioară celei înregistrate în prezent în

ţări ca Germania sau Franţa. La acestea se adăugă şi problemele structurale cu care sunt

confruntate anumite ţări ale acestei zone. Cu siguranţă reducerea diferenţelor de salarii care

rezultă va duce pe termen mediu şi scurt la o armonizare a nivelurilor de viaţă, însă pe termen

scurt, acesta situaţie drept consecinţă a creşterii presiunii asupra politicii fiscale în vederea

ajungerii la o stabilitate a conjuncturii.

Stabilitatea preţurilor, dezideratul principal al UEM, nu este posibilă în absenţa unei

stabilităţi reale a monedei unice europene. Un aspect important în această ecuaţie îl reprezintă

gradul de lichiditate al activelor financiare europene. Un punct de plecare îl poate constitui

agregatul monetar care permite reflectarea evoluţiei sistemului financiar şi al economiei în

ansamblul său. Sistemul monetar euro propune trei agregate monetare.

Într-un sistem de tip UEM, băncile centrale îşi creează o anumită poziţie de monopol fiind

creatoare de lichidităţi. Dublul rol al bazei monetare, de decontare şi de plată, determina, ca

urmare a aplicării ratelor dobânzii pe termen scurt, o volatilitate crescută a acestui instrument de

analiza monetară.

Prin eliminarea riscului valutar apare aşa-numitul fenomen "Risko-Pooling" (atunci când un

producător încheie un contract la un preţ fixat într-o monedă străină, nu poate fi sigur, în cazul

cursurilor flexibile, care va fi câştigul sau convertibilitatea în moneda naţională). Prin

eliminareafluctuatiilor cursului valutar, care atrage după sine riscuri în obţinerea profitului în

cadrul comerţului internaţional, se realizează prin "Risko-Pooling" reducerea riscului determinat

de oscilaţiile cererii de bani21. Prin moneda unică cererea de bani din economie va fi stabilă, iar

tendinţele contrare ale cererilor de bani dintre ţări se vor compensa reciproc.

Un factor favorizat de Uniunea Monetară Europeană susţinea includerea pensiei nefinanţate

în calculul deficitului bugetar; acest factor este important mai ales în cazul unor ţări din UE, cum

ar fi Germania şi Franţa. Dacă se permite finanţarea acestor planuri în deficitul de cont curent,

deficitele bugetare ale tuturor ţărilor vor fi mai mari, dar impactul este foarte diferit.

3.3.2 Avantajele monedei euro

"Euro reprezintă cel mai bun candidat pentru rolul de monedă unică, neputând fi înlocuită

cu nici o altă monedă oricare ar fi tentaţia pe termen scurt", spunea Jacques Delors.

O monedă unică europeană permite, în primul rând, să surmonteze fragmentarea actuală a

pieţei interne şi deci să-şi întărească poziţia faţă de concurenţă internaţională. Moneda unică

asigura o mai mare transparentă a costurilor şi preţurilor, care devin comparabile în toată

comunitatea, da un nou impuls concurenţei.22

Pe de altă parte moneda unică are avantaje pentru voiajori, turişti sau oameni de afaceri că

nu suporta costurile de tranzacţie pe care le fac de fiecare dată, schimbul de devize. Se ştie că un

cetăţean care vizitează un stat membru UE şi schimbă monedă de fiecare dată, pierde circa 45%

din valoarea banilor săi, din cauza costurilor de tranzacţie sau schimburilor de devize repetate.

În fine, o monedă comună economică pentru întreprindere presupune cheltuieli de acoperire

a riscului de schimb, cheltuieli care se fac în prezent pentru a se proteja de fluctuaţiile monetare;

întreprinderile ce realizează tranzacţii comerciale în mai multe state membre pot înlătura astfel

costurile administrative legate de schimburile de monede, inclusiv risipă de timp. S-a mai

apreciat că, atunci când exporta, micile întreprinderi trebuie să facă faţă unor cheltuieli de schimb

de 10 ori mai mari decât cele multinaţionale, care pot opera compensări între vânzările şi

cumpărările lor în străinătate şi să obţină astfel taxele cele mai favorabile pentru operaţiunile lor

de schimb.

Riscul ratei de schimb. În mediul internaţional al afacerilor, deciziile luate astăzi sunt

adesea afectate negativ de viitoarele modificări ale ratelor de schimb. Atunci când compania

germană BMW investeşte 100 milioane de dolari pentru a-şi spori echipa de vânzări din Franţa,

21 Turliuc V - Politici monetare. Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag. 134.22 Dănilă, Nicolae – Euro – bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 89.

estimarea pe care ea o face în ceea ce priveşte profitabilitatea investiţiei se învârte în jurul ratei

estimate de schimb între marca germană şi francul francez. Dacă francul se va deprecia puternic

după efectuarea investiţiei, atunci vânzările companiei BMW în Franţa (care sunt colectate în

franci) se vor transforma dintr-o dată în mai puţine mărci pentru compania – mama din München,

făcând astfel că investiţia să fie mai puţin atractivă sau chiar neprofitabila.

Prin urmare, cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai riscante

investiţiile străine şi cu atât este mai puţin probabil că aceste companii să obţină o creştere pe

pieţele externe. Euro, datorită faptului că înlocuieşte monedele naţionale de genul mărcii şi

francului, elimina complet riscul legat de raţă de schimb dintre monedele participante. Acesta va

reprezenta un avantaj pentru investiţiile internaţionale în zona Euro.

Riscul legat de raţă de schimb este potenţial neplăcut pentru orice consumator, producător

sau investitor care astăzi ia o decizie economică ce implică o plată sau furnizarea unui bun sau a

unui serviciu la o dată ulterioară.

Costurile tranzacţiilor. Turiştii care îşi planificau excursii în Europa înainte de introducerea

euro s-au confruntat cu inconvenientele şi costurile mai multor monede, fiecare dintre acestea

fiind recunoscută de un mic segment geografic din Uniunea Europeană şi fiecare putând fi

schimbată numai prin intermediul băncilor, al caselor de schimb valutar, al birourilor de turism şi

al companiilor de cărţi de credit în schimbul unor taxe. Aceste taxe se prezintă sub forma unor

comisioane fixe, precum şi sub forma diferenţei dintre preţurile de cumpărare şi preţurile de

vânzare pentru orice monedă dată.23

Inima economică a zonei euro include zeci de mii de tranzacţii dintr-o deviză în alta, în

fiecare zi. Un studiu al Comisiei Europene estimează că, înainte de introducerea euro,

întreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviză a Uniunii

Europene într-alta, plătind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4 procente

din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene. Aceste costuri sunt acute în special pentru

companiile din ţările mici, care au pieţe de schimb lipsite de lichiditate şi sisteme bancare

nesofisticate.

Transparenţa preţurilor. O monedă unică face mai evidente diferenţele de preţ dintre

bunurile, serviciile şi salariile din ţări diferite, îmbunătăţind astfel competiţia dintre pieţe. În

absenţa euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil şi oarecum

23 Brociner, Andrew - Europa monetară, SME, UEM, moneda unică, Institutul European, 1999, pag. 38.

obositor să compare preţurile computerelor, uneltelor, materialelor de construcţii, automobilelor,

serviciilor de consultanţă sau ale furnizorilor generali de dincolo de frontierele naţionale.

Unii observatori pretind că euro va elimina diferenţele de preţ de pe continent pentru

produsele şi serviciile identice: “O sticlă de Coca Cola în Belgia va trebui să coste tot atâta cât în

Franţa “. Aceste afirmaţii sunt total incorecte. Preţurile sunt stabilite ca urmare a interacţiunii

complexe dintre ofertă, cerere şi reglementări, într-o largă varietate de medii competitive.

Introducerea unei monede comune nu elimina diferenţele de preţ în zona euro, după cum dolarul

american nu stabileşte acelaşi preţ pentru o cutie de Cola în statele americane Mâine sau Arizona.

Pieţe financiare profunde. Înainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a potrivi

nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerinţele legate de investiţii ale posesorilor de

economii erau afectate de costurile psihologice şi economice presupuse de cele 11 monede

naţionale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale şi împrumuturile

acordate de băncile comerciale până la acţiunile obişnuite şi instrumentele derivate cu risc ridicat,

a fost cotat în moneda naţională. Acest lucru a separat pieţele financiare şi a descurajat investiţiile

străine, şi ar fi fost valabil chiar şi în absenţa costurilor legate de tranzacţii şi a riscului legat de

rată de schimb.24

Euro a schimbat de o manieră revoluţionară această situaţie. De la data de 1 ianuarie 1999,

bursele mari din zona euro şi-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în

euro.

Concluzionând, avantajele euro sunt:

- dispariţia riscurilor cu privire la schimburile monedei inter europeana şi reducerea

în consecinţă a cheltuielilor aferente tranzacţiilor;

- din ce în ce mai multe politici de cont vor fi înlocuite cu politici monetare BCE

după modelul Bundesbank. Se va produce, astfel, o sporire a credibilităţii, importantă pentru

consecinţele sale în menţinerea sistematică a stabilităţii preţurilor, respectiv a capacităţii de luptă

împotriva inflaţiei;

- ridicarea euro la rangul de monedă vehiculată, moneda mondială, deviza-cheie care

să concureze puternic dolarul american; apariţia euro ca valută puternică şi relativ stabilă va

relansa Europa în competiţia mondială cu SUA şi Japonia prin reaşezarea sferelor de influenţă

valutară pe piaţa mondială;

24 Riche, Pascal – L’Union Monetaire de l’Europe, Editions du Seuil, Paris, 1993, pag.148.

- inducerea unei mari stabilităţi pe pieţele financiare, reducerea volatilităţii, orientarea

acestor pieţe către un comportament macroeconomic al limitelor strânse ale deficitului bugetar;

- reunirea în euro a trei dintre cele mai importante valute ca volum al fluxurilor

financiare creează premisele creşterii numărului ţărilor aflate pe orbita economică europeană;

- intrarea euro în jocul valutar creează condiţiile atenuării diferenţelor considerabile

dintre imaginea reflectată de cursurile valutare şi datele economice fundamentale, diferenţe care

pot duce la declanşarea unor crize financiare şi comerciale de amploare

- eliminarea ineficientei politicilor monetare naţionale necoordonate;

- expansiunea pieţelor financiare - companiile au la îndemână facilităţi de finanţare

mai mari, orientându-şi profiturile spre acţionariat, stabilirea monedei unice fiind de natură să

atragă o serie de fluxuri investiţionale semnificative;

- reducerea costurilor de tranzacţie;

- funcţionarea optimă a Pieţei Comune: este evident că marea piaţa europeană ar fi

afectată de riscurile valutare implicate de instabilitatea cursurilor de schimb; cea mai bună

garanţie împotriva instabilităţii cursurilor de schimb valutar este însăşi dispariţia monedelor

europene şi înlocuirea acestora cu moneda unică;

- stabilitatea preţurilor, ca urmare a uniformizării condiţiilor monetare;

- stimularea comerţului şi a producţiei, pe de o parte prin eliminarea costurilor legate

de utilizarea unor monede diferite, iar pe de altă parte, prin eliminarea costurilor implicate de

asigurarea riscurilor valutare;

- dispariţia decalajelor între gradul de dezvoltare economică a diverselor tari

participante;

- eliminarea restricţiilor exercitate de situaţia balanţei de plăţi, aşa cum se manifestă

acestea în mod clasic: presiune asupra cursurilor de schimb şi evaluarea rezervelor valutare; or

tocmai aceste restricţii sunt cele care împiedică creşterea economică mai rapidă a unor regiuni,

creştere necesară pentru alinierea la nivel comunitar a veniturilor formate în regiunile respective;

- reducerea ratelor dobânzilor - anumite ţări, pentru atragerea de capitaluri străine,

adăugă dobânzilor o rată de prima de risc în vederea acoperirii riscului de depreciere. Prin

introducerea monedei unice, prima de risc nu se mai justifică, dobânzile reducându-se având o

medie mai scăzută şi o stabilitate mai mare prin reducerea volatilităţii faţă de ţările din alte zone

ale lumii;

- simplificarea comparării preţurilor fiind exprimate în aceeaşi unitate de măsură –

euro – compararea preţurilor aceloraşi produse din diverse tari devine mai simplă şi facilă

nemaifiind necesare calcule şi utilizarea cursurilor de schimb. Simplificarea comparării preţurilor

înseamnă şi o mai bună informare a consumatorilor, respectiv o stimulare şi a concurenţei în

cadrul UE;25

- eliminarea costurilor de convertibilitate - utilizarea aceleaşi monede elimina

comisioanele şi costurile de tranzacţie pentru toate categoriile de clienţi: persoane juridice ori

persoane fizice, reduceri ale costurilor de tranzacţionare care pentru bănci înseamnă pierderi

- pentru persoanele juridice - tranzacţiile internaţionale sunt supuse riscului de curs de

schimb între moneda contractului şi cea naţională. În vederea eliminării riscului, se poate apela la

diverse tehnici de acoperire care presupun comisioane, costuri. Prin stabilirea preţului

contractelor internaţionale în propria monedă (euro), dispar costurile de convertibilitate, de

tranzacţie, de acoperire la termen;26

- pentru persoanele fizice - persoanele fizice dintr-o tară U.E. care călătoreau în altă

ţară din U.E. trebuiau să plătească comisioane pentru schimbul valutar pentru procurarea

monedei ţării vizitate; având aceeaşi monedă valabilă în toate celelalte ţări ale zonei euro,

comisioanele de schimb valutar dispar. Costurile de convertire a unei monede în alta nu sunt de

neglijat, acestea fiind estimate anual la circa 0,4% din PIB-ul comunitar;

- consolidarea statutului de monedă internaţională - Apariţia euro ca monedă

puternică şi relativ stabilă va relansa Europa în competiţia mondială cu ceilalţi doi poli de putere

– SUA şi Japonia - o Europă mai bine plasată pentru a negocia cu celelalte ţări soluţii

convenabile în domeniul monetar internaţional;

- eliminarea atacurilor speculative, cu implicaţii benefice ale reducerii dobânzilor;

- expansiunea pieţelor financiare, stabilitatea monedei unice asigurând atragerea de

fluxuri investiţionale semnificative.

25 Paxino, Dan Octav. - Politica valutară şi managementul riscurilor în tranzacţiile internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 83.26 Levitt, Malcom; Lord, Christopher – The political economz of Monetarz Union, Editura Macmillan, Houndmills, 2000, pag 193.

3.3.3 Dezavantajele monedei euro

Cel mai des invocat inconvenient al uniunii monetare este pierderea suveranităţii naţionale.

Transferul la nivel comunitar al unor componente naţionale de ordin monetar şi fiscal ar implica

faptul că tari viguroase şi stabile accepta luările de decizii ale altor ţări, uneori mai slabe şi mai

lipsite de rezistenţă pe planul luptei împotriva inflaţiei.

De altă parte, tari cu economii mai puţin prospere ar pierde urma recurgerii la devalorizare

şi care le permite temporar să-şi amelioreze competitivitatea economiei lor.

Eficienţa recurgerii la devalorizare este totuşi frecvent contestată, căci ea are un impact

inflaţionist imediat, datorită scumpirii importurilor şi pentru că ea constituie o soluţie facilă

eludând adevărate probleme. Succesele la export depind astăzi din ce în ce mai mult de o serie de

factori cum sunt: gradul de perfecţiune tehnică, calitatea service-ului, asupra cărora o

devalorizare mare nu are decât efecte reduse, pentru că ele se limitează la o simplă ajustare de

preţuri.

O dată cu instituirea UEM, riscul de şocuri asimilate poate, în mod paradoxal, să crească

datorită tendinţei de specializare. Cursul de schimb ne mai constituind un mijloc de adaptare,

ajustarea risca să se bazeze pe flexibilitatea salariilor. Dacă acestea sunt rigide, şomajul nu va

putea decât să se agraveze, creşte probabilitatea migraţiilor. De fapt, în privinţa pieţei muncii,

flexibilitatea salariului real şi mobilitatea geografică conduc la acest rezultat. Dacă apare şomajul

local, acesta poate fi absorbit fie prin scăderea salariului, fie prin migraţii.

Un dezavantaj al uniunii monetare este deci că prin pierderea cursurilor de schimb

Flexibile se elimină şi un mecanism de ajustare pentru compensarea modificărilor şi translatării

cererilor între produsele a două ţări, care pot conduce la probleme în ocuparea forţei de muncă.

Mecanismele de ajustare se referă la faptul că prin ieftinirea monedei ţării cu cerere în scădere,

produsele acesteia devin mai ieftine şi astfel se realizează un nou proces de creştere a cereri şi a

ocupării forţei de muncă în ţara respectivă. În ţara cu cerere în creştere se va întâlni la procesul

contrar.

Se consideră că în Europa integrarea pieţelor muncii va fi mult mai lentă decât cea a

pieţelor de capital, bunuri şi servicii. Chiar şi în SUA, unitatea monetară nu este suficientă pentru

asigurarea omogenităţii ratelor de creştere. Anumite state cunosc perioade lungi de creştere

pronunţată, altele au în mod durabil rate de creştere mult sub media naţională. Evoluţia locurilor

de muncă este foarte ridicată de la un stat la altul, în special pentru că integrarea accentuează

diviziunea muncii şi astfel favorizează specializarea îngustă a statelor, pe industrie şi pe produs.

Acestea sunt afectate de fluctuaţiile specifice datorate modificării cererii de bunuri în a căror

producere s-au specializat.

Flexibilitatea salariilor, atât de lăudata în SUA, apare insuficientă pentru restabilirea

competitivităţii şi păstrarea locurilor de muncă. Numai mobilitatea forţei de muncă permite

reducerea deficitelor regionale ale ratelor şomajului. Dar ţinând cont de diversitatea domeniilor,

de tradiţiile culturale şi sociale ce caracterizează Europa, mobilitatea între ţările europene este şi

va fi mult mai scăzută decât în SUA.

Un factor nefavorabil este puterea dolarului. Uniunea Monetară poate fi văzută ca o reacţie

împotriva seniorialului ori a taxelor monetare.

Concluzionând, dezavantajele euro sunt:

- costurile ridicate de conversie, de trecere de la monede naţionale la moneda unică.

Acestea se referă la costuri de fabricaţie a bancnotelor şi monedelor noi, costuri pentru ajustarea

sistemelor de contabilitate, pentru informarea şi pregătirea publicului, costuri cu programe

informatice, cu asigurarea bazei tehnico materiale, alte costuri;

- pierderea de ajustare prin cursul de schimb. Cursul de schimb a reprezentat pentru

multe ţări o ancoră, un instrument de ajustare a şocurilor asimetrice din economie mai ales în

absenţa mobilităţii factorilor de producţie;

- pierderea independenţei politicii monetare.27 După cum se ştie, politica monetară a

zonei euro este definită şi implementată de BCE, prin urmare, ţările membre pierd acest atribut ce

ţine de suveranitatea naţională. Oricum, în situaţia creşterii interdependentelor dintre economii,

independenta politicii monetare a unei ţări este diminuată de măsurile luate de o altă ţară cu care

are relaţii dependente;

- diminuarea independenţei politicii bugetare. Potrivit criteriilor de la Maastricht,

ţările care vor să adere la zona euro sau care sunt deja membre ale acesteia sunt obligate să

promoveze politici bugetare restrictive care pot conduce la scăderea creşterii economice şi a

locurilor de muncă şi la dificultăţi de finanţare a deficitelor balanţei de plăţi;

27 Paxino, Dan Octav. - Politica valutară şi managementul riscurilor în tranzacţiile internaţionale. Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 84.

- costuri ridicate ale conversiei - spre exemplu costurile implementării la toate

nivelele al sistemelor informatice capabile să execute prompt tranzacţiile în euro şi să realizeze

automat conversia monedelor naţionale europene în euro;

- centralizarea puterii - euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea puterii,

A diferenţelor prerogative la nivel comunitar; ceea ce conduce la alterarea suveranităţii naţionale

a statelor membre cu toate consecinţele care decurg de aici;

- viaţa politică exacerbată, care a însoţit procesul de creare a uniunii monetare

ignorând de multe ori realităţile economice; o astfel de situaţie, în condiţiile unei recesiuni

economice serioase poate avea repercursiuni serioase asupra UEM;

- absenţa unor organisme de control în materie de politica monetară şi fiscală.

Relevantă în acest sens este absenţa unei trezorerii europene care să preia datoriile statelor

membre. Crearea unui astfel de organism ar însemna o şi mai mare diminuare a suveranităţii

naţionale;

- ameninţarea deflaţionistă. Respectarea planului BCE şi al Comisiei de realizare în

spaţiul euro a unei inflaţii reduse s-ar putea produce dacă acest proces este "scăpat" de sub

control, un şoc deflaţionist puternic cu efecte negative resimţite deplin pe piaţa muncii;

- lipsa de coerentă şi de instrumente a euro de a face faţa unor situaţii de criză.

Autorităţile comunitare par a fi luat prea puţin în calcul modalităţile de gestionare în

cadrul UEM al unor situaţii de criză de natură financiară sau ale economiei reale. În cadrul unor

crize severe s-ar putea ca anumite ţări să iasă din sistem, situaţie pentru care, de asemenea nu sunt

prevăzute nici un fel de proceduri.

3.4 CONCEPT, MISIUNE ŞI OBIECTIVE ALE SISTEMULUI EUROPEAN AL

BĂNCILOR CENTRALE

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Banca Centrală Europeană s-au

constituit pe baza Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene şi a protocolului la tratat asupra

Uniunii Europene. SEBC are ca obiectiv o politică monetară comună şi susţinerea monedei unice.

Între cele două componente: Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale există relaţii

de tip sistemic; subsistemele îşi păstrează independenţa relativă unele faţă de altele şi faţă de

sistemul global, dar se influenţează reciproc.

Ideea înfiinţării unui SEBC a apărut în contextul în care nu s-a dorit administrarea monedei

EURO de către băncile naţionale. Sistemul a fost conceput şi organizat după modelul de tip

federal, asemănător celor din Germania şi SUA.28

Misiunile fundamentale ale acestui sistem sunt:

§ Definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;

§ Derularea operaţiunilor externe;

§ Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;

§ Promovarea unui sistem eficient de plăţi.

Sistemul European al Băncilor Centrale contribuie la coordonarea politicilor promovate de

autorităţile competente, în domeniul controlului prudenţial asupra instituţiilor de credit şi al

stabilităţii sistemului financiar.

În scopul realizării sarcinilor SEBC, Banca Centrală Europeană asistată de băncile centrale

naţionale colectează informaţii statistice, fie de la autorităţile naţionale competente, fie direct de

la agenţii economici. În procesul de colectare a informaţiilor statistice cooperează cu instituţii şi

organe comunitare, cu autorităţile competente ale statelor membre sau ale altor state terţe şi cu

alte organizaţii internaţionale.

BCE este îndreptăţită să promoveze armonizarea regulilor şi practicilor privind colectarea,

prelucrarea şi difuzarea datelor statistice din domeniile de competenţă.

BCE decide modul de reprezentare a SEBC în domeniul cooperării internaţionale. Băncile

centrale naţionale sunt abilitate cu autorizarea BCE să participe la instituţiile monetare

internaţionale.

3.5 FUNCŢII MONETARE ŞI OPERAŢIONALE REALIZATE DE SISTEMUL

MONETAR AL BĂNCILOR CENTRALE

În vederea efectuării operaţiunilor, BCE şi Băncile Centrale Naţionale pot deschide conturi

instituţiilor de credit, organismelor publice şi altor participanţi pe piaţă, acceptând titluri drept

garanţie.

Principalele operaţiuni realizate de BCE şi băncile centrale naţionale sunt:

28 Profiroiu, A; Profiroiu, M – Introducere în realităţile europene, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 36.

– operaţiuni de open-market prin intervenţia pe piaţa de capital, fie prin vânzări şi

cumpărări ferme de titluri, fie prin preluări în pensiune sau prin împrumuturi de creanţe şi titluri

negociabile;

– operaţiuni de credit, realizate cu instituţii de credit şi alţi participanţi pe piaţă;

– constituirea rezervelor obligatorii (BCE este abilitată să impună instituţiilor de

credit din ţările membre constituirea de rezerve obligatorii atât în cadrul său, cât şi la băncile

centrale naţionale; modalităţile de calcul şi determinarea sumei cerute se stabilesc de către

Consiliul Guvernatorilor);

– operaţiuni cu organisme publice- le este interzis BCN să acorde credite instituţiilor

sau organelor comunităţii, administraţiilor centrale şi locale, autorităţilor publice sau

întreprinderilor publice din statele membre; este interzisă achiziţionarea de obligaţiuni de către

BCE de la aceste instituţii.

– operaţiuni în calitate de agenţi fiscali, în contul organismelor vizate;

– sisteme de compensare şi de plăţi (BCE şi băncile centrale naţionale pot acorda

facilităţi în scopul asigurării eficacităţii şi solidităţii sistemelor de compensare şi de plăţi)

– operaţiuni externe (BCE şi băncile centrale naţionale:

§ pot să interacţioneze cu bănci centrale şi instituţii financiare ale ţărilor terţe, cu

organisme financiar-bancare internaţionale;

§ pot tranzacţiona, la vedere sau la termen, orice tip de active din rezerva de schimb

şi de metale preţioase;

§ pot efectua toate tipurile de operaţiuni bancare cu terţe ţări şi organisme

internaţionale), precum şi operaţiuni de împrumut.

3.6 ORGANIZAREA SISTEMULUI EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE

Banca Centrală Europeană, Băncile Centrale Naţionale şi oricare membru al organelor de

decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni din partea instituţiilor sau a organelor comunitare,

precum şi a guvernelor statelor membre, se angajează să respecte principiul independenţei şi sa

nu încerce să influenţeze organele de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor

centrale.

Responsabilităţile între Banca Centrală şi băncile centrale naţionale se repartizează pe

baza indivizibilităţii deciziei politice monetare şi a complementarităţii. 29

Sistemul European al Băncilor Centrale

~ ORGANE, RESPONSABILITĂŢI~

SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE(SEBC)

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

CONSILIUL GENERAL

CONSILIUL GUVERNATORILOR

DIRECTORATUL

Permite asocierea strânsă a statelor membre care nu participă încă pe deplin la Uniunea Monetară Europeană, la deciziile luate în cadrul acestei Uniuni.

Stabileşte orientările şi ia deciziile necesare realizării SEBC(definirea politicii monetare, dirijarea operaţiilor de schimb valutar, gestionarea rezervei valutare), ia masuri necesare pentru asigurarea respectării orientărilor şi instrucţiunilor BCE.

Aplică politica monetară conform orientărilor definite de Consiliul Guvernatorilor.

Figura 3.1 – Sistemul European al Băncilor Centrale

29 Kenen, Peter B – Economic and monetarz union in Europe: moving beyond Maastricht, Cambridge: Cambridge University Press, 1995, pag.169.

BĂNCILE CENTRALE NAŢIONALE

Acţionează conform orientărilor şi instrucţiunilor BCE; exercită activităţi proprii :- acordarea de credite- colectarea resurselor- gestiunea mijloacelor de plată.

CONCLUZII

· Sistemul Monetar International, instituit prin Conferinta de la Bretton- Woods a fost un sistem bazat pe Gold Exchange Standar (aur devize). Aurul ramanea etalonul universal al valorii, dar monedele convertibile in aur puteau fi utilizate alaturi de aur ca instrumente de rezerva, servind in special la reglarea soldurilor balantelor de plati externe. Toate monedele care puteau fi convertite in aur la cursul legal, erau monede de rezerva, chiar daca era permisa convertibilitatea doar in afara granitelor tarii.

· O data cu lansarea noului Sistem Monetar International, s-a creat Fondul Monetar International, ca fond destinat acordarii de imprumuturi limitate si temporare pentru tarile membre. Acest fond era si este alimentat si in prezent prin varsamintele pe care le realizau statele membre: o parte in aur sau dolari si cealalta in moneda nationala. La fiecare 5 ani cotele de participare ale statelor sunt revizuite, sau pot intervene si revizuiri partiale.In fruntea FMI exista un Consiliu al Guvernatorilor, membrii acestuia avand un drept de vot diferentiat in functie de cotele varsate de diferite tari.

· Principiile pe care s- bazat Sistemul Monetar International, al carui organism a fost Fondul Monetar International, sunt:

· cooperarea monetara internationala;· cresterea echilibrata a comertului international;· dezvoltarea economica a tuturor membrilor;· stabilirea cursului de schimb;· multilateralizarea platilor internationale; convertibilitatea monetara;· lichiditatea;· echilibrarea balantei de plati.

· Functionarea sistemului de la Bretton- Woods a demonstrat caracterul asimetric al acestuia, in favoarea SUA, si a evidentiat manifestarea unei incompatibilitati denumita de specialisti dilema, intre aprovizionarea economiei mondiale cu dolari, care constituie lichiditati internationale, si convertibilitatea acestora in aur.

· 1958 In anul existau doua sisteme monetare, diferite unul fata de celalalt, concretizate in blocul rublei si restul lumii.

Blocul rublei a corespuns tarilor socialiste ale CAER, reprezentand o zona izolata de restul lumii, printr-un control strict al schimburilor si prin ultizarea fiecare monede nationale, numai pe plan intern. In interiorul blocului, schimburile se realizau pe baza unor tratate comerciale bilateral care fixau preturile si cantitatile, astfel incat sa fie echilibrate balantele de palti. Paritatile monedelor erau determinate prin definirea unitatilor monetare, in functie de o cantitate de aur, dar au existat, deseori, cursuri multiple (cursuri comerciale, cursuri turistice), rubla indeplinind rolul de unitate de cont.

In restul lumii, in tarile cu economie de piata, a continuat existenta zonelor monetare (lira, dolarul, francul), dar majoritatea monedelor se negociau pe piata valutara, bancile centrale intervenind pentru mentinerea paritatilor. Cu exceptia catorva tari, care au mentinut integral controlul schimburilor (Grecia, Turcia, Islanda), prevederile Acordului de la Bretton- Woods nu au mai fost respectate cu incepere din acel moment.

· Prabusirea sistemului monetar de la Bretton- Woods a plonjat economia mondiala intr-o zona de incertitudine monetara, intrucat tarile dezvoltate nu erau gata, in anul 1971, sa treaca direct la un sistem de cursuri flotante.

· Prin deciziile fundamentale adoptate in cadrul Acordului de la Jamaica din 1976, aurul a fost demonetizat, incetandu-si rolul sau oficial. Monedele nu mai erau definite in raport cu aurul, fiind in totalitate demonetizate. Acest metal a ramas inca, pana in present, in rezervele bancilor centrale, insa rolul sau este in continua scadere.

· In anul 1987 s-a declansat crahul bursier, care a ilustrat inca o data slabiciunea unui sistem monetar international supus riscurilor financiare legate de procesul de globalizare financiara. Din acest punct de vedere, crahul din octombrie 1987 a marcat trecerea de la un sistem monetar international catre un sistem financiar international, in cadrul caruia principalii factori determinanti pe piata schimburilor sunt, in special, de ordin financiar.

· Se poate afirma ca SMI tinde catre un policentrism monetar. Se constata ca dolarul este puternic concurat cu yen si euro, ceea ce conduce la o tripolarizare monetara international, sau chiar la bipolarizarea dolar- euro.

De asemenea, procesul de globalizare financiara si, potrivit expresiei Presedintelui Bancii federale Americane, “exuberanta irationala a pietelor” au insotit, pe plan monetar, punerea in aplicare a cursurilor flotante.

· Reforma FMI a necesitat o ameliorare a principiilor de lucru si a legilor de protectie a mediului, o ameliorare a modului de evaluare a tarilor membre si a transparentei manifestate in desfasurarea activitatii.

In anul 1998 Directorul general al FMI a definit principiile care vor permite consolidarea SMI si evitarea noilor riscuri. Noua organizare va trebui sa se bazeze pe sase piloni:

1. o supraveghere mai eficienta a politicilor economice a tarilor membre;2. supravegherea regionala;3. reforma sectorului financiar, ca si ameliorarea reglementarii si a controlului

prudential;4. structuri mai eficiente in vederea unei reglementari ordonate a datoriei;5. liberalizarea miscarilor de capital;6. consolidarea institutiilor financiare internationale si, in special, a resurselor lor

financiare.· In concluzie, asistam in prezent la un proces de reorganizare si fundamentare pe noi

principii de functionare a FMI, astfel incat sa contribuie la echilibrarea sistemului monetar si financiar international actual.

BIBLIOGRAFIE

1. Barbu, Teodora; Dardac, Nicolae. – Monedă, bănci şi politici monetare. Editura Didacdică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005.

2. Basno, Cezar; Dardac, Nicolae; Floricel, Constantin. – Monedă, Credit, Bănci. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

3. Dardac, Nicolae; Vâşcu, Teodora. – Monedă – Credit. Editura ASE, 2002.4. Dănilă, Nicolae. – Euro bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999.5. Real Academia de Ciencias Morales y politicas. – Espana y la Union Europea. Los

Consecuencias del Tratado de Maastricht. Madrid, 1992.6. www.FMI.ro 7. www.BNR.ro8. http:// www. ecb.int/ ecb/ educational/ facts/ orga/html/or_013.ro.html.