eugeniu coşeriu / omul si limbajul sau

Coordonatorul Colecţiei LOGOS: Prof.univ.dr, Dumitru IriminEugeniu Coşeriu

Colegiul ştiinţific:

Prof; Lorcnzo Renzi - Universitâ degli Studi di PadovaProf.acad, Anatol Cioban" - Universitatca de Stat din Moldo a, ChişinăuProf. Valeria Guţu-Remato - Uni ersitatea din Bucureşti

u

OMUL SI LIMBA UL SAU.:>

ST' OIl DE FILOZOFIE A L lvrBAJ LUt '"TEO lE A LJMBIIŞI LI GVlSTlCi CE ERALA

Antolo~ie,argumentJ'note..bibliografie şi indicide

Dorel Fînaru

Red actor: Dana -Zămosfea IluTehnoredactori: Luminita Răducaau, Anlşoara- Pina DumitrovCoperta: Manuela Oboroceanu

]SS 2066-0480SB 978~973-703-386-4

,""'Dorel Finaru (e-mail: [email protected])

Editura Universităţii nAJexandru Ioan Cuza'"Iaşi

2009o Editura UniycţS1aătii .,A~exandn. Ioan Cuza", 2009

700511 - laşi, str. Păcurari, nr. 9 tel.zfax: (0232) 314947

hnp:/f www, ed itura.uaic, ro e-mail: [email protected]

OMUL ŞI LIMBAJUL SĂU

o. Despre limbaj s-a spus, de fapt, aproape tot ce era de spus. Dars-au mai spus şi continuă să se spună multe lucruri - prea multe - carear fi fost mai bine să nu se fi spus. În parte, acest fapt se datoreazălimbajului însuşi. într-adevăr, chiar la o examinare foarte sumară, limbajulse prezintă ca un fenomen atît de polifaţetic şi care impregnează într-omăsură atît de considerabilă restul manifestărilor omului - fiind chiarexpresia necesară a unora dintre ele - încît confuziile şi parţializărileapar, poate, în acest domeniu, cu o mai mare uşurinţă decît în altele. Şi,mai ales, se poate foarte uşor întîmpla să se ia drept esenţial şi primarcu ceea ce este secundar, auxiliar şi derivat. Prin urmare, este necesar săreconsiderăm problema din perspectiva trăsături lor ei esenţiale şi săîncercăm să separăm, în rezolvarea ei, ceea ce este pertinent de ceea cenu este, identificînd, îndeosebi, punctele în care, în interpretarealimbajului, există un pericol mai mare de a ne abate pe căi greşite.

1.0. Prima constatare cu privire la limbaj - şi care, ca să spunem aşa,ni se impune încă de la prima vedere - este aceea că limbajul seprezintă concret ca o activitate umană specifică şi uşor de recunoscut, şianume ca vorbire sau discurs.

1.1. Această primă constatare face posibilă, pe de o parte, o definiţiea omului: omul este "o fiinţă vorbitoare", ba mai mult, este "fiinţavorbitoare", definiţie ce poate fi ulterior dezvoltată şi fundamentată prinintermediul detenninării a ceea ce înseamnă la modul propriu "a vorbi".Pe de altă parte, aceeaşi constatare deschide posibilitatea unei valorizăria "non-vorbirii". Non-vorbirea înseamnă, la fiinţele umane nonnale,adulte şi conştiente, a tăcea, adică ori a-fi-încetat-de-a-vorbi, ori a-nu-vorbi-încă; este, prin mmare, o determinare negativă a vorbirii, cadelimitare sau suspendare a acesteia. Este ceea ce într-un fel se remarcăchiar în concepţia ingenuă şi originară despre limbaj, care se manifestăîn limbajul însuşi: în anumite limbi există cuvinte diferite pentrutăcerea lucrurilor şi tăcerea oamenilor (de exemplu, lat. silere / tacere).

Omul şi limbajul său

Ca suspendare intenţională a vorbirii, tăcerea poate deveni chiar mijlocexpresiv.

1.2.0. Dar aceeaşi constatare nemijocită deschide şi calea interpre-tărilor eronate sau unilaterale.

1.2.1. Pe de o parte, apare pericolul de a considera limbajul doar cao modalitate expresivă printre altele, alături de tăcere: ca una dintrevariatele activităţi de expresie empirico-subiective; ceea ce ar constitui,în mod sigur, o corelaţie greşită. De fapt, tăcerea, de exemplu, are sens- mai bine spus, ea poate, împreună cu semnificatele lingvistice, săcontribuie la sensul unui discurs -, dar nu este în nici un caz limbaj, dinmoment ce nu are semnificat propriu. Acelaşi lucru se poate spune şidespre celelalte mijloace expresive, în măsura în care nu este vorbadespre activităţi derivate din limbaj şi concepute ca substitute alevorbirii. Mai mult decît atît, limbajul însuşi se poate întrebuinţa, înipostaza sa materială, ca mijloc de expresie cu sens subiectiv, dar fărăsemnificat obiectiv (de exemplu, pentru manifestarea unei atitudini saua unei stări sufleteşti a vorbitorului). Însă, tocmai în acest caz, limbajulnu se realizează ca limbaj. Deci,respingînd reducerea limbajului la osimplă activitate de expresie subiectivă, remarcăm de asemenea - şiaceasta să rămînă pentru moment o simplă observaţie - că semnificatulobiectiv este esenţial pentru manifestarea limbajului ca atare.

1.2.2. Pe de altă parte, considerarea limbajul ca vorbire poate ducela echivalarea funcţiei proprii şi, drept urmare, a finalităţii limbajului cufuncţia sau tipurile de funcţie ale actelor de vorbire. Astfel, este posibilsă presupunem în mod unilateral că limbajul are menirea de "a exprimaideile" (sau viceversa, de a le ascunde), sau să încercăm să determinămfinalitatea expresivă predominantă În actele de vorbire şi să căutam sădefinim limbajul prin intermediul unui "serveşte la" sau "serveşte înspecial pentru aceasta sau aceea", în timp ce, în realitate, în astfel decazuri nu e vorba de finalitate a limbajului, ci doar de scopurile actelorde vorbire. Şi nu este dificil de remarcat faptul că pe calea unorasemenea parţializări nu se poate ajunge la determinarea esenţeilimbajului, pentru că vorbirea se poate folosi în multiple şi variatescopuri, unele chiar contradictorii.

2.0. Cea de-a doua constatare care ni se impune este că limbajul, cavorbire, este o vorbire cu altul. Aceasta diferenţiază deja limbajul decelelalte activităţi expresive, care nu se îndreaptă în mod necesar către

37

Eugeniu Coşeriu

altă fiinţă (chiar dacă, desigur, "celălalt" poate pnmi ŞI interpretaexpresia şi îşi poate determina conduita pe baza acestei interpretări;aşa-numita "comunicare" a animalelor aparţine în mare măsură acestuitip: în realitate, nu se "comunică" nimic, ci animalul îşi adapteazăreacţia la altă reacţie, interpretată).

2.1. Această a doua constatare ne dezvăluie, în mod indirect, căesenţa limbajului se manifestă în dialog, în "vorbirea-unuia-cu-celălalt", mai precis, că esenţa limbajului este strîns legată de ceea ceinterlocutorii au în comun.

2.2. Dar, pe de altă parte, însăşi această constatare poate duce lapresupunerea că esenţa limbajului rezidă doar în comunicarea practică,în "a cere ceva altuia", în a-l determina pe altul să facă ceva pentru noisau în locul nostru. Şi vom vedea mai tîrziu că nici acest fapt nu esteacceptabil.

3.0. A treia constatare care se impune prin examinarea nemijlocită alimbajului este că acesta, ca vorbire, se realizează în fiecare caz după otehnică determinată şi condiţionată istoric, adică în acord cu o limbă.Limbile sînt, într-adevăr, tehnici istorice ale limbajului şi, în măsura încare se stabilizează ca tradiţii ferme şi specifice, recunoscute de propriiilor vorbitori şi de vorbitorii altor limbi, se obişnuieşte a fi desemnateprin adjective "proprii" ce le identifică din punct de vedere istoric("limba română", "limba germană" etc.); aceasta se întîmplă şi în cazullimbilor care, altminteri, nu fac distincţia între "limbaj" şi "limbă" (deexemplu, în germană: .deutsche Sprache", .rumănische Sprache" etc.).

3.1. Prin urmare, vorbirea înseamnă întotdeauna a vorbi o limbă ,fapt prin care vorbitorul se prezintă în fiecare caz ca membru al uneicomunităţi determinate istoric sau, cel puţin, ca cineva care îşi asumătemporar tradiţia idiomatică a unei comunităţi oarecare. Faptul că limbajulse manifestă întotdeauna ca "limbă", ca vorbire conditionată istoric esteatît de evident şi atît de simptomatic pentru modul d~ a fi al limbajuluiînsuşi, încît conştiinţa ingenuă identifică adeseori limbajul cu o limbădeterminată, şi anume cu propria sa limbă: cei care aparţin aceleiaşicomunităţi idiomatice se numesc adeseori pe ei înşişi "vorbitorii" (şichiar "oamenii"), în timp ce pe cei care nu vorbesc limba lor îi numesc"muţi", "nevorbitori", "barbari"; sau îşi consideră doar propria limbădrept corespunzătoare esenţei lucrurilor desemnate, ca "limbă naturală",în timp ce alte limbi sînt considerate simple nomenclaturi arbitrare. De

38


altminteri, o identificare într-o oarecare măsură asemănătoare apare, deasemenea, în mod implicit, pe treptele superioare ale analizei limbajului,de exemplu atunci cînd se încearcă să se impună altor limbi categoriileunei limbi determina te sau cînd o limbă istorică particulară e privită carealizarea ideală a limbajului în general.

3.2.0. O limbă, considerată izolată de vorbirea căreia îi corespunde,este un fapt istoric obiectiv, un "obiect istoric" şi, prin urmare, unasemenea obiect este uşor de "materializat" şi de conceput prin inter-mediul unui concept substanţialist. Cu aceasta, este limpede că se trececu vederea, în realitate, faptul că modul de a fi al limbajului este, ca să-ispunem aşa, un mod "verbal" (fiind vorba de o activitate) şi că tehnicileistorice ale vorbirii sînt, în acelaşi sens, "adverb iale", fiind modalităţiale unei activităţi. Anticii vedeau încă limbile în vorbirea concretă caatare, altfel spus ca modalităţi ale vorbirii. Astfel, pentru "a vorbi cutaresau cutare limbă", grecii foloseau verbe speciale (drrud(elv, iM.1Jvi(elv,f3apf3api(elv) şi romanii expresii adverbiale (latine loqui, graece loqui).În schimb, conform concepţiei moderne, se vorbesc limbi, se ştiu limbi,adică limbile sînt concepute "substantival".

3.2.1. Pe de o parte, aceasta constituie un cîştig important (care, dealtfel, îşi are rădăcinile încă în Antichitate, mai ales în ceea ce priveşteinvestigarea limbajului), tocmai pentru că este ceea ce face posibilstudiul direct şi comparativ al tehnicilor istorice ale vorbirii: gramaticaşi, într-un anumit sens, toată lingvistica se fundamentează pe aceastăperspectivă. În acelaşi timp, studiul limbajului ca "limbă" ne permitesă-I separăm de condiţionările şi scopurile ocazionale ale actelor devorbire şi, prin unnare, să ne apropiem de ceea ce este universal înlimbaj şi să considerăm scopurile ocazionale ale vorbirii ca posibilităţi,nu ca esenţă a limbajului. Mai mult, constatarea diversităţii limbilor şifireasca lor comparare ulterioară ne permit să separăm limbajul delucrurile desemnate şi să remarcăm, în acest fel, că limbajul nu este onomenclatură pentru lucruri deja date ca atare, că nu se datorează nici<puou, nici etoct, unei experienţe extralingvistice, că nu este "în modnatural" necesară nici o delimitare idiomatică şi că, drept urmare, atîtconţinuturile, cît şi faptele materiale ("sunete") ale limbilor sînt, cum seobişnuieşte să se spună, "arbitrare", adică motivate doar istoric şi nu înmod "natural" (sau în sens cauzal).

39

Eugeniu Coşeriu

3.2.2. Dar, pe de altă parte, considerarea limbilor ca separate devorbire ascunde o serie de riscuri care ne pot duce pe căi greşite:

a) Riscul de a ignora relaţia limbajului cu extralingvisticul şi de apierde din vedere faptul important că limbajul, în pofida autonomieisale, este tocmai o formă de cunoaştere a "realităţii" extralingvistice.

b) Riscul să fie respinsă cu uşurinţă sau pur şi simplu să nu se ţinăcont .de co~ce~ţia "ingenuă" asupra limbajului, adică de concepţiapropne vorbitorilor ca atare. Fără îndoială, o asemenea concepţie nu se~oate considera explicaţie, dar trebuie să se considere drept condiţieImportantă şi efectivă a limbajului, dat fiind că limbajul nu funcţioneazăpentru şi prin lingvişti, ci, de fapt, pentru şi prin vorbitori. În acest sens,ceea ce gîndeşte un vorbitor ingenuu despre limba sa este decisiv pentrufuncţi~narea acesteia. Opiniile vorbitorului despre limbă aparţin, şi ele,în realitate, obiectului "limbă" şi de aceea nu pot fi ignorate.

c) Riscul de a confunda sau de a echivala generalitatea empirică aceea ce se observă în limbi cu ceea ce este universal în limbaj. Pe de oparte, aceasta duce la încercările de a defini categoriile lingvistice prinraportare la una sau la alta dintre limbile detenninate; Încercări destinateîncă de la început eşecului, deoarece în interiorul limbilor particulareeste posibilă observarea categoriilor şi a relaţiilor Între categorii, ca şidescrierea expresiei lor materiale, dar nu este posibilă definireacategoriilor: pînă şi o categorie constatată într-o singură limbă este, caatare, universală şi definibilă doar în mod universal. Pe de altă parte,aceeaşi echivalare implică faptul de a concepe limbajul numai ca sumăa limbilor particulare, fără a se pune întrebarea de ce există limbile,precum şi de a considera teoria limbajului ca rezultat şi punct final alinvestigaţiei empirice a limbilor, în timp ce, în realitate, orice investigatie aunei limbi detenninate se bazează în mod necesar şi Încă de la începutpe o anumită teorie a limbajului (cel puţin implicită).

d) Riscul de a supraestima diversitatea limbilor, adică de a considerafiecare limbă ca pe ceva închis în sine însuşi şi de a nu mai găsi nici ocale de acces de la o limbă la alta, în timp ce, În realitate, fiecare limbăeste, într-adevăr, un sistem istoriceşte specific, dar specific în interiorula ceea ce este "universal" în limbaj, aşa încît fiecare limbă, după cum avăzut deja Humboldt, este o cheie pentru toate celelalte.

e) Riscul de a nu înţelege în mod corect caracterul tehnic al limbii.De fapt, tehnica oricărei limbi se prezintă în descriere ca aproape infinit

40


de complicată; şi chiar se poate afirma că, dintre toate tehniciledezvoltate de om, limbile sînt cele mai complexe. Aşa se şi explică dece nici o limbă nu a fost pînă acum descrisă într-un mod definitiv şiexhaustiv. Dar, în ciuda acestui fapt, limbile se vorbesc, cu alte cuvinte"se realizează" spontan şi fără nici o dificultate. În consecinţă - pentrua explica acest fapt în aparenţă surprinzător - se tinde adeseori să seconsidere vorbirea ca o activitate inconştientă şi să se presupună căvorbitorii nu sînt conştienţi de regulile limbii lor. În realitate, însă,capacitatea de a vorbi - mai bine spus de a vorbi şi în acelaşi timp de aÎnţelege vorbirea - nu se bazează cu siguranţă pe o cunoaştere"teoretică" (precum cea a lingviştilor şi a gramaticienilor care descriulimba), ci evident pe o cunoaştere clară şi sigură. Este vorba tocmaidespre cunoaşterea pe care Leibniz a numit-o "clar-confuză" (adicăsigură, dar nejustificabilă), şi "distinct-inadecvată"(adică doar parţialjustificabiIă), sau pur şi simplu de o cunoaştere tehnică. În plus,principiile acestei cunoaşteri sînt adesea foarte simple: complexitatea eiţine mai curînd de descrierea explicită a acestor principii, adică detrecerea de la ceea ce este dat în intuiţie la planul cunoaşterii "distinct-adecvate" sau "teoretice". Complexă este, ca să spunem aşa, gramaticagramaticienilor, nu gramatica vorbitorilor.

j) Riscul de a înţelege limbile - care se abstrag din vorbire şi seobiectivează cu scopul de a le cerceta - ca produse statice şi de a încetasă mai considerăm limbajul ca producere. De aici faptul că vorbireaeste concepută adeseori doar ca realizare circumstanţială a limbilor - şinu, în acelaşi timp, ca producere (creaţie) şi dezvoltare a limbajului -fapt prin care relaţia limbă-vorbire este redusă doar la o relaţie de tipulcod-mesaj (code-message). Or vorbirea se realizează, desigur, în cadrulşi conform regulilor limbilor, dar este de asemenea, şi în acelaşi timp,producerea lor; sau, mai simplu spus: vorbirea este limbajul caproducere concretă. Şi dacă limbile se consideră ca produse statice, dejanu se mai înţelege dinamicitatea limbajului, aşa-numita "schimbarelingvistică". De aici decurge faptul că schimbarea lingvistică a fostconsiderată ca un paradox al limbilor (limbile nu ar trebui să seschimbe şi, totuşi, se schimbă) şi că s-a Încercat interpretarea ei ca cevaexterior limbilor înseşi şi motivat prin "cauze" exteme.

4.0. Această ultimă eroare (dar nu numai aceasta) poate fi evitată şipretinsa aporie a faptului sincronie ("funcţionarea limbii") şi a faptului

41

Eugeniu Coşeriu

diacronic ("schimbarea lingvistică") poate fi rezolvată (adică anulată)dacă se înţelege limbajul ca energeia, în sensul lui Humboldt.

4.1. În tratatul său Uber die Verschiedenheit des menschlichenSprachbaues, Humboldt scrie: "EI însuşi [limbajul] nu este Un Werk[operă, produs] (ergon), ci o Tătigkeit [activitate] (energeiaf?", Ei bine,această frază a lui Humboldt este repetată frecvent în lingvisticamodernă, dar, din păcate, doar de foarte puţine ori este interpretată cuexactitate. Aproape mereu se spune că Humboldt voia să pună în reliefceea ce e "viu" în limbaj, că a considerat limbajul, înainte de toate, ca"vorbire", ca activitate de vorbire, şi chiar se ajunge la suprapunereadistincţiei humboldtiene între ergon şi energeia cu distincţia lui Saussureîntre langue şi parole, care în realitate are un sens cu totul diferit. Şiaproape întotdeauna se uită ceea ce este cel mai important, şi anume căHumboldt era un gînditor aristotelic şi că în această frază făcea aluzietocmai la fundamentele sale aristotelice.

4.2. De fapt, Humboldt nu scrie pur şi simplu Werk, "produs" şiTătigkeit, "activitate", ci adaugă expresiile tehnice ale lui Aristotelergon şi energeia, fapt prin care arată în mod clar că prin Tătigkeit nuînţelege o activitate oarecare, ci un tip special şi determinat de activitate,mai exact ivf:PYE:la aristotelică: activitatea anterioară potenţei (6vVaţllC;),adică activitatea creatoare sau "liberă" (în sensul filozofic al cuvîntuluiliber). Or, o activitate "liberă" este o activitate al cărei obiect este înmod necesar infinit (Schelling). A înţelege limbajul ca energeia înseamnă,în consecinţă, a-l considera ca activitate creatoare în toate formele sale.Energeia este atît limbajul în general, cît şi limbajul ca vorbire. Oriceact de vorbire este, într-o oarecare măsură, un act creator; de aicinecesitatea de a apela la contextele şi la situaţia vorbirii în interpretareaoricărui act lingvistic (doar că - pentru a cunoaşte, în general,contextele şi situaţiile, care sînt de asemenea contextele noastre şisituaţiile noastre - de foarte multe ori trecem cu vederea faptul căfiecare act de vorbire se află în infini te relaţii care-i pot completa şidetermina sensul). Dar energeia sînt şi limbile, care nu reprezintă decît

. .) CI Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şiInfluenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, Versiune românească,introducere, notă asupra traducerii, tabel cronologic, bibliografie şi indici de EugenMunteanu, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 82.

42


modalităţi particulare ale limbajului ca determinat în mod istoric. Deaceea şi limbile trebuie interpretate în sens dinamic. O şcoală lingvisticănord-americană care, în parte, acceptă în mod formal principiilehumboldtiene a ajuns în ultima vreme să interpreteze limbile ca sistemede producere lingvistică. Însă reprezentanţii acestei şcoli') nu l-auînţeles corect pe Humboldt, rămîn la separaţia dintre sincronie şidiacronie şi chiar îi reproşează lui Humboldt că nu a făcut distincţiaîntre activitatea creatoare care aplică reguli şi activitatea creatoare caremodifică reguli (ale limbilor). Contra unui astfel de reproş trebuie săavertizăm că, dacă limbajul este înţeles ca energeia, această distincţienu-şi găseşte locul şi, mai mult, este lipsită pur şi simplu de sens, datfiind că în realitate funcţionarea regulilor şi "schimbarea lingvistică" nusînt, în limba însăşi, două momente, ci unul singur. Acesta din urmădepinde de planurile de structurare a tehnicii lingvistice şi deinteracţiunea dintre aceste planuri, la care aici nu ne putem referi decîtfoarte pe scurt"). Planurile invocate sînt norma şi sistemul limbii şitipul lingvistic. Iar interacţiunea dintre aceste două planuri, în ceea cepriveşte creaţia lingvistică "internă", constă în aceea că ceea ce înnorma limbii se prezintă ca fapt diacronic ("schimbare"), din punctul devedere al sistemului este doar o simplă aplicare de reguli de producere(funcţionare "sincronică") şi în aceea că ceva analog apare În relaţiadintre sistemul limbii şi tipul lingvistic. Astfel, o limbă nu este un"lucru făcut", un produs static, ci un ansamblu de "moduri de a face",un sistem de producere care, în orice moment, doar parţial se prezintăca deja realizat în mod istoric în produse lingvistice.

4.3. Implicaţiile unei astfel de concepţii asupra limbajului şi asupralimbilor sînt foarte numeroase şi foarte importante. Aici ne vom limitala a semnala cîteva puncte esenţiale:

a) Limbajul ca activitate creatoare poate fi pus, în acest sens, peacelaşi plan cu celelalte activităţi libere ale omului, precum arta, ştiinţaşi filozofia.

.) E vorba de şcoala generativistă americană, întemeiată de Noam Chomsky.") O referire amplă la această problemă în studiul lui E. Coşeriu intitulat Sincronia,

diacronia y tipologia, în vol. El hombre y su lenguaje, Gredos, Madrid, 1991, pp. 186-200, precum şi în vol. Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice,Versiune în limba română de . Saramandu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

43

Eugeniu Coşeriu

b) Caracterul creator al limbajului nu trebuie nici el să fie trecut cuvederea în investigarea tehnicii lingvistice: tehnica lingvistică este înmod esenţial un sistem pentru crearea de fapte noi, nu doar pentrurepetarea a ceea ce a fost făcut deja în limba realizată istoric.

e) Faptul lingvistic propriu-zis trebuie să fie explicat în fiecare cazprin funcţie, nu prin materialitate.

d) Pentru interpretarea şi explicarea faptelor lingvistice singuraabordare potrivită este cea finalistă, nu cea cauzală.

e) Descrierea unei limbi, dacă vrea să fie într-adevăr adecvatăobiectului său, trebuie să prezinte limba însăşi ca sistem pentru a crea,ca sistem de producere, nu doar ca produs. O limbă, de exemplu româna,este suma posibilităţilor de "a vorbi româna", posibilităţi care, în parte,au fost deja realizate istoric şi, în parte, rămîn încă de realizat. Acesteposibilităţi sînt în acelaşi timp sistematice şi dinamice. Drept urmare, olimbă trebuie să fie considerată mai degrabă ca permanentă "sistematizare"decît ca sistem închis.

5.0. Prin determinarea limbajului ca energeia am ajuns într-un punctdecisiv. Limbajul este acum pentru noi o activitate liberă. Ţine, deci, deceea ce e specific uman, căci doar omul este, în mod liber, activ. Dar,dacă deja ştim ce tip de activitate este limbajul, nu ştim încă despre ceactivitate este vorba de fapt, căci nu ştim ce anume îl diferentiază decelelalte activităţi libere. Nu am determinat încă ceea ce este 'specificlimbajului şi, în consecinţă, nu ştim nici de ce tocmai limbajul trebuiesă fie hotărîtor pentru definirea omului, nici de ce limbajul se prezintăîntotdeauna ca limbă, de ce există limbi, la plural.

5.1. Trebuie, de aceea, să ne întoarcem la limbajul ca funcţie. Faptulcă funcţia primordială a limbajului este o funcţie semnificativă este înmod general acceptat şi nimeni nu-l pune la îndoială. Dar cînd trebuiedeterminată mai Îndeaproape această funcţie, adeseori apare riscul de aechivala funcţia cu instrumentalitatea. De aici tendinţa de a reducelimbajul la alte activităţi, adică de a-l considera ca fenomen non-autonom. Aducînd în prim plan instrumentalitatea limbajului, posibili-tăţile sale de folosire, se ajunge adeseori să se ia drept funcţie de bază şidefinitorie acel fapt pentru care limbajul deja constituit poate fi utilizat,acel fapt pe care limbajul îl face posibil sau îl facilitează; adică sedetermină esenţa limbajului nu prin finalitatea sa internă, careconstituie motivaţia sa primară, ci prin întrebuinţarea sa externă.

44


5.2.1. Cea mai veche dintre aceste reduceri "la altceva" este, rarăîndoială, reducerea limbajului la instrument (expresie sau "produs") algîndirii raţionale sau logice. Cu siguranţă, tendinţa de a identificalimbajul cu gîndirea raţională nu este complet lipsită de fundament. Defapt, este evident că şi toate manifestările voinţei şi ale afectului trebuiesă fie converti te în fapte conceptuale, adică în manifestări ale "gîndirii",pentru a putea fi exprimate lingvistic, întrucît limbajul exprimă în modpropriu doar conceptualul. Dar "conceptual" nu înseamnă încă"raţional" sau "logic" şi reducerea faptului lingvistic sau a celuiconceptual la logos-ul raţional este o simplificare arbitrară a lui "ceeace se poate spune" (dieibile, A€KT6v),a logosului în totalitatea sa. DejaAristotel a arătat că limbajul ca atare, "logosul semantic" (A6yo~onuavtucocţ, este anterior limbajului care afirmă sau neagă ceva înlegătură cu ceva, .Jogosului propoziţional" (A6yo~ dnotpavtucocş. Înlimbajul ca atare, după Aristotel, nu se face încă distincţia întreexistenţă şi inexistenţă, nici distincţia între adevărat şi fals, care apardoar în "propoziţie" (sau .judecată"), adică În acel logos careconverteşte relaţiile lingvistice în relaţii "obiective" (privitoare la"obiectele" desemnate). Astfel, deci, limbajul propoziţional, acel A6yo~dnotpavtixoc, este, rară Îndoială, "limbaj", A6yo~ a1Jf1avTlK6~,dar nulimbaj pur şi simplu, ci limbaj cu o determinare ulterioară.

5.2.2. Altă reducere este cea a înţelegerii limbajului ca instrument alvieţii practice, al manevrării practice cu persoanele şi cu lucrurile. Oasemenea reducere îşi găseşte justificarea în faptul că, într-adevăr,limbajul poate fi folosit în scopuri practice şi chiar facilitează într-omare măsură multe forme ale activităţii practice. Dar trebuie să neîntrebăm de ce, pentru asemenea scopuri, a fost nevoie să fie createsemnificaţii conceptuale, căci, strict vorbind, pentru manevrare apractică cu lumea, conceptualul nu este, în realitate, absolut necesar.Mai mult, o "comunicare" practică se observă şi între animale (cfsupra, 2.0) care nu dispun de limbaj propriu-zis (în sensul uman). Deaceea, nu este admisibil nici ca o limbă (formă istorică a limbajului) săfie definită ca un sistem de activităţi "care serveşte în principal pentruscopurile comunicării şi coordonării activităţilor între membrii uneicomunităţi" (cum o face Carnap, cu referire la engleză). Întrucît "comue

nitatea" la care se face aici referinţă nu este independentă de limbă, şinu există înainte de aceasta, ci apare şi continuă să fie delimitată, ca

45

Eugeniu Coşeriu

atare, doar prin limba însăşi (este vorba, de fapt, de o comunitateidiomaticăţ, o asemenea "definiţie" este, evident, un cerc vicios.

5.2.3. Unii dintre gînditorii care apără autonomia limbajului şi, înconsecinţă, resping reducerea limbajului la alte categorii, consideră oastfel de reducere şi identificarea dintre limbaj şi poezie (ca, deexemplu, W.U. Urban), ceea ce, totuşi, nu poate fi acceptat. Utilizareaunei limbi în poezie este, fără îndoială, un fapt cu caracter practic şicorespunde, ca atare, instrumentalităţii limbajului. Însă identificareadintre limbaj şi poezie are în realitate un alt sens pe care îl vom vedeamai departe (v. infra 6.1).

5.3.0. Dar, - dacă se respinge reducerea limbajului la determinărilesale ulterioare şi la utilizările sale extrinseci - unde trebuie căutatăautonomia sa? Să ne întoarcem încă o dată la funcţia semnificativă.

5.3.1. Faptul lingvistic este, în mod evident, expresie cu semnificat,sau expresie şi semnificat în acelaşi timp. Iar uniunea dintre expresie şisemnificat se numeşte în mod comun semn. În acord cu aceasta, artrebui să interpretăm faptul lingvistic prin ceea ce îi este propriusemnului şi ar trebui să considerăm limbajul ca un domeniu parţial înampla lume a semnelor. Totuşi, cînd este vorba de limbaj, semn este,fără îndoială, un termen foarte comod şi util, însă doar dacă seinterpretează corect, mai bine zis doar dacă sînt înţelese ca intralingvisticecele două feţe ale semnului: expresia şi conţinutul, "semnificantul" şi"semnificatul". Semnul nu stă pentru ("un alt lucru"), pentru cevaextralingvistic, ci, poate fi doar orientat înspre desemnarea~xtralingvisticului. In schimb, folosirea termenului semn produceImpresia că, înainte de limbaj, ar exista deja un signandum; şi în acestmod se ajunge foarte uşor la conceperea limbajului ca un simplu sistemde desemnare ("nomenclatură") pentru .Jucruri" deja date ca atare.Dacă se adoptă o asemenea concepţie, domeniului limbajului îi rămînedoar semnul material, în timp ce continutul se consideră a fi cevaextralingvistic. Într-un caz extrem s-a presupus, chiar în lingvistică, căsemnificatul nu aparţine limbajului susceptibil a fi studiat şi descris dinpunct de vedere lingvistic şi ar trebui să fie studiat de ştiintele.Jucrurilor". Împotriva acestei teze trebuie observat că semnifi~atelingvistice precum "roşu", "prieten", "patrie" etc. există în lumealucrurilor mai mult sau mai puţin în măsura în care există cerculmatematic; iar semnificate ca "adevăr", "sănătate", "lungime", "măsură"

46


există în lume chiar mai puţin. Cît priveşte semnul material, acestaserveşte, în primul rînd, pentru a fixa semnificaţiile şi doar în plansecund, şi împreună cu semnificatul, se poate folosi pentru desemnareaextralingvisticului.

5.3.2. Şi funcţia semnificativă trebuie înţeleasă din punctul devedere al limbajului ca energeia, altfel spus, ca activitate creatoare. Defapt, limbajul nu este, în primul rînd, Întrebuinţare, ci creaţie desemnificate, şi, de aceea, nu este nici o simplă producere de semnemateriale pentru semnificaţii deja date, ci este creaţie de conţinut ŞIexpresie în acelaşi timp. Dar creaţia de semnificate este cunoaştere şiunirea lor cu un semnificant sau altul, adică transformarea lor înconţinuturi de "seIlli1e", este un mod de a le fixa şi a le face obiective;prin urmare, se poate spune că limbajul ca energeia este, într-un singuract, cunoaştere şi formă de fixare şi obiectivare a cunoaşterii înseşi. Or,a cunoaşte înseamnă a concepe ceva ca identic cu sine însuşi şi cadiferit de toate celelalte; şi tocmai în aceasta constă funcţia primară alimbajului. Dar ceea ce, în cunoaşterea lingvistică, este conceput caidentic cu sine însuşi şi diferit de toate celelalte nu este decît unconţinut al conştiinţei. E clar că pot să fie şi "obiecte" ale experienţeifizice, dar, mai precis, doar în măsura în care - ca ceva experimentat-aparţin deja conţinutului conştiinţei. Şi, pe de altă parte, nu e delocnecesar să fie vorba de obiecte ale experienţei fizice. De aceea,existenţa unui semnificat nu e în nici un fel proba existenţei .Jucrului"care poate să-i corespundă. "Centaur", "rpo.yF;Ao.rpOC;" etc. sînt semnifi-eate lingvistice în aceeaşi măsură în care sînt "cal" şi "arbore"; şi, dinpunct de vedere lingvistic, sînt semnificate perfect analoge: limbajul caatare nu distinge între obiecte interioare şi exterioare (obiecte .mentale"şi obiecte "reale"). Mai mult: limbajul nu depinde absolut deloc deexistenţa "lucrurilor" - căci este anterior distincţiei înseşi între existenţă şiinexistenţă (cf. 5.2.1) - ci, invers, este condiţie necesară pentruconfirmarea existenţei lucrurilor (sau a "inexistenţei" lor). De fapt,existenţa lucrurilor se poate proba doar plecînd de la limbaj, întrebîndu-nedacă anumite entităti corespunzătoare semnificatelor deja date în limbajse găsesc sau nu în 'lumea experienţei fizice. În acest fel, adeverim că înlume există "arbori", "rîuri", "animale"; dar ca "arbori", "rîuri" sau"animale" aceste "existenţe" sînt cunoscute şi delimitate întîi în limbaj.Iar delimitarea ar putea fi şi alta, complet diferită, cum observăm

47

Eugeniu Coşeriu

comparînd limbi diferite. De fapt, delimitările lingvistice nu urmeazăcriterii obiective, date în general prin lucrurile înseşi, ci, dimpotrivă, seimpun lumii experienţei. În sfîrşit, un cuvînt ca arbore nu semnificănici un arbore real ("un arbore" sau "acest arbore de aici"), ci doar"faptul de a fi arbore", "arboreitatea".

5.3.3. Semnificatul, aşadar, implică doar posibilitatea "entităţii" -un "a-fi-aşa-şi-aşa" - şi nu entitatea însăşi. Doar în secundar limbajulpoate ajunge la desemnarea entităţii prin intermediul lui "a-fi-aşa-şi-aşa". "Faptul de a fi arbore" ("arboreitatea") este primar, iar aplicarea laarbori, la entităţi le care corespund unui atare mod de a fi, este un faptsecundar. Dar simpla posibilitate este ceva universal; prin urmare, doarprin intermediul unei operaţiuni secundare de individualizare, pornindde la universal, limbajul poate ajunge la desemnarea exemplelorparticulare ale lui "a-fi-aşa-şi-aşa". Şi desemnări le individuale istoricfixate - "numele proprii" - sînt, în această privinţă, un fenomensecundar care presupune înţelegerea universalului (există nume propriinumai pentru entităţi deja numite prin apelative, şi nu invers).

5.3.4. Desemnarea este, deci, o posibilitate a limbajului care seîntemeiază pe limbajul ca semnificaţie. Iar desemnarea este ceea ce neconduce în lumea lucrurilor care, în consecinţă, ca lume "structurată"(diferenţiată în anumite "clase de lucruri"), poate fi percepută doar prinintermediul limbajului. Limbajul face posibil, prin urmare, accesul laextralingvistic, la lucrurile înseşi. De aceea, poate fi şi instrument alvieţii practice, ceea ce înseamnă tocmai manevrarea lucrurilor în lumeaextralingvistică. Dar încă mai important şi esenţial este că limbajul facelucrurile accesibile investigaţiei obiective, fapt pentru care poate ficonsiderat drept principiu şi bază primă a ştiinţei. Altfel spus, lumealucrurilor (sau "obiectelor") îi este dată omului, însă doar prin interme-diul lumii semnificaţiilor: prin intermediul configuraţiei lingvistice. Şitocmai limbajul este cel care împarte "obiecte" ştiinţelor: ştiinţelorgeneralului, obiecte ca "arbore", "peşte"; istoriei, obiecte ca "Petru","Roma"; filozofiei, obiecte ca "adevăr", "virtute" etc. De asemenea,întrebările proprii investigaţiei obiective sînt mediate de limbaj; astfel,întrebările ştiinţelor natura le şi ale culturii, adică întrebările privitoarela existenţa unei "clase" (de exemplu, "ce este un arbore?", "ce este uncuvînt?"), întrebarea istorică, adică întrebarea privind existenţa unui"individ" (de exemplu, "cine este Petru?") şi întrebarea filozofică, adică

48


cea cu privire la sensul fiinţării (de exemplu, "ce este adevărul?"). Sau,dacă vrem să folosim acelaşi cuvînt în cele trei cazuri: "ce este o navă?"(problemă a ştiinţelor generalului), "ce navă este aceasta?" (problemăistorică), "ce este a fi navă?", "ce este navitatea?" (problemă filozofică) O).

Asemenea întrebări apar deja în folosirea curentă a limbajului în viaţapractică; doar că în viaţa practică nu primesc W1 răspuns complet şimetodic: ne mulţumim cu ceea ce este necesar pentru acest sau acelscop practic. În schimb, investigaţia ştiinţifică urmăreşte astfel deprobleme cu consecvenţă şi în acord cu o metodă şi aspiră să lerăspundă într-un mod cît mai exact şi complet. Şi ştiinţele relaţiilor purformale, adică ştiinţele matematice (care constituie W1 tip special deştiinţe ale generalului), se întemeiază, fireşte, pe intuiţia numerelor şi aformelor pure, deja date ca atare în limbaj.

5.3.5. Relaţia dintre ştiinţă şi limbaj este, aşadar, relaţia unui faptsecundar şi condiţionat cu un fapt primar şi condiţionant. Dar aceastărelaţie trebuie să fie interpretată în sensul ei propriu. "Lucrurile", caceva cunoscut şi delimitat, sînt accesibile doar prin intermediullimbajului; însă o cunoaştere tehnică în ceea ce priveşte lucrurile esteposibilă şi fără limbaj: animalele dispun, şi ele, pînă la un anumit punct,

*) Într-una din conferinţele sale, Eugeniu Coşeriu detaliază acest exemplu preluat dela filozoful american John Dewey. Acesta "dă un exemplu cu privire la aceste întrebări,aplicate la un singur obiect, dar de fiecare dată la un alt nivel. El zice: cu privire la onavă ne putem întreba: "Ce navă este aceasta?" Ca să răspundem, trebuie mai întîi săfacem istoria acestui obiect (numele, la ce foloseşte, cum se construieşte etc.). Dacăvrem să răspundem complet, vom face întreaga istorie, întreaga descriere a naveirespective. Putem însă întreba şi altfel: "Ce este nava?" Atunci spunem că facem ştiinţacare ar fi "navologia", .vaporologia''. Răspunsul complet la această întrebare ne dămodul general de a fi al navelor, ne dă ceea ce numim "navitatea" (starea de navă).Putem întreba apoi, la un al treilea nivel: "Ce este navitatea?" Ce este acest mod de a fi,cum poate fi el definit în sensul originar al cuvîntului, de "delimitare", căci a definiînseamnă a pune un hotar, un finis, un horismos. În acest sens, filozofia întreabă cuprivire la esenţa esenţei, cu privire la tot ceea ce explică şi poate constitui justificareaacestei esenţe, conducindu-ne la primele principii ale fiecărui mod de a fi.

Atunci cînd studiem navele şi ajungem la navitate, ne găsim în cadrul aceleiaşi clase. Nutrecem mai departe. De aceea, cînd ne întrebăm ce este navitatea, avem în vedere alte tipuride obiecte. Navitatea ţine de esenţa instrumentalităţii, a maşinii create de om.

Deci, în acelaşi sens, filozofia pune întrebări şi cu privire la un obiect în particular,referitor la esenţa esenţei. Ce reprezintă justificarea acestei esenţe? Ajungem astfel laprimele principii ale fiecărui mod de a fi" (Eugen[iu] Coşeriu, Filozofia limbajului, învol, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, pp. 8-9).

49

Eugeniu Coşeriu

de o cunoaştere de acest tip. Ceea ce nu este posibil fără limbaj esteştiinţa, smcrTIJllll; şi aceasta nu doar pentru că este mai practică şi maicomodă folosirea unui cuvînt în locul lucrului, de exemplu, cuvîntultigru în locul unui tigru, nici pentru că ştiinţele lucrurilor ar trebui săinvestigheze doar fapte lingvistice. Dimpotrivă, ştiinţele pretind - pebună dreptate - şi trebuie să se ocupe de lucrurile înseşi şi sărecUl:?ască lucrurile înseşi, dincolo de limbaj. Limbajul este presupusde ştnnţe în sensul că doar prin intermediul lui se poate declara ce-ulunui obiect oarecare şi pentru că doar cu privire la ceea ce este datlingvistic este posibilă întrebarea privitoare la ce-ul lucrurilor. Înenunţu! Tigrul este un animal sălbatic, pe care îl folosim de exemplu înzoologie sau într-un silogism, nu am putea nicidecum să ne folosim deun tigru în loc de cuvîntul tigru, deoarece aici tigrulnu desemnează untigru, ci un ens rationis ce reprezintă toţi tigrii: pe cei existenţi, pe ceicare au existat şi pe cei care încă nu există. Şi nici în cazul filozofiei nueste vorba de o analiză a limbajului; este vorba de "lucrurile" înseşi decare. se ocupă filozofia, chiar dacă, în primă instanţă, de "lucruri"ofente ~a atare de limbaj. Nu cuvîntul fiinţă, ci fiinţa însăşi, fiinţarea,este obiectul filozofiei, deşi posibilităţile folosirii cuvîntului fiinţă sepot dovedi revelatoare pentru interpretarea fiinţei înseşi. Şi chiar sepoate admite că ontologia a devenit posibilă doar gratie cuvîntuluifiinţă, adică graţie intuiţiei fiinţei dată în limbaj; dar aceasta nuî~sea~ă în ~ici u~ caz că ontologia se ocupă cu un obiect purlingvistic. Once ştiinţă trece dincolo de limbaj în două sensuriesenţiale: pe de o parte, se Îndreaptă spre realitatea lucrurilor înseşi şide asemenea a lucrurilor care nu sînt date în limbaj (pe care lede.scoperă pe cont propriu sau le delimitează cu ajutorul propriilorcriterii); pe de altă parte, întreprinde o determinare specială a limbajuluica limbaj tehnic, atît pentru ceea ce este dat deja în limbaj, cît şi pentruceea ce descoperă sau delimitează ea însăşi. Doar că, atît într-un senscît. şi. în c~lălalt, şt~inţa îşi găseşte în limbaj baza şi punctul de plecare:(ŞI limbajele tehnice Îşi au modelul lor în ceea ce, deja în traditiilelingvistice ["limbi"], este limbaj tehnic, adică nomenclatură 'sauter:mnologie, ceea ce înseamnă, de fapt, manifestare a unei "ştiinţe",chiar dacă a unei ştiinţe populare).

6.1. Ca unitate de intuiţie şi expresie, ca pură creaţie de semnificateŞI de "semne", limbajul - dacă vom considera subiectul creator ca

50


absolut (adică, doar în relaţie cu ceea ce creează) - se poate echivala cupoezia, sau cu arta în general, care este tocmai prima treaptă înînţelegerea fiinţei. (Acesta este, de altminteri, sensul propriu al identifi-cării între limbaj şi poezie). Ca şi poezia, limbajul este obiectivare deconţinuturi intuitive ale conştiinţei; şi, la fel ca poezia, este anteriordistincţiei Între adevăr şi falsitate şi între existenţă şi inexistenţă.Limbajul absolut este, aşadar, poezie *).

6.2. Dar trebuie să ne întrebăm dacă limbajul ca atare este "absolut",adică, dacă înţelegîndu-I ca activitate a unui subiect absolut, îlconsiderăm în mod propriu ca limbaj. De fapt, obiectivarea intuiţiei,relaţia între creatorul de limbaj şi creaţia sa, este doar o dimensiune alimbajului. Limbajul are însă şi o altă dimensiune, care este dată de"alteritatea" subiectului, de faptul că subiectul creator de limbajpresupune alţi subiecţi, adică de deschiderea conştiinţei creatoare delimbaj spre alte conştiinţe. John Dewey remarcă În această privinţă călimbajul are, Înainte de toate, o referinţă intersubiectivă, Înspre altepersoane cu care se stabileşte comunicarea, În aşa fel încît ceva devinecomun şi că tocmai prin această referinţă intersubiectivă Îşi dobîndeştegeneralitatea şi "obiectivitatea" referinţa obiectivă. Şi Heidegger arată,într-un mod poate chiar mai adecvat, că există comunicare pentru căinterlocutorii au deja ceva în comun care se manifestă În faptul de avorbi unul cu celălalt. Dar este clar că trebuie să distingem comuni-carea a ceva cuiva, care aparţine aspectului practic al limbajului şi carepoate lipsi uneori, de comunicarea cu celălalt, presupusă drept condiţieoriginară pentru orice act lingvistic. Tocmai în acest al doilea senscomunicarea este esenţială pentru limbajul ca atare, în timp ce nu esteastfel pentru poezie (limbaj absolut). Limbajul este întotdeaunaîndreptat către altul, chiar şi în calitate de creaţie lingvistică primară.Semnificaţiile şi semnele nu se creează doar "ca să fie" (ca în artă), cise creează pentru a fi şi pentru alţii; încă mai mult: ca fiind deja şi alealtora (se creează, de fapt, Întotdeauna într-o limbă determinată).

În această privinţă s-a spus şi continuă să se spună că limbajul es!eun fapt social şi că limba pur şi simplu "se impune" vorbitorilor. Inrealitate, limbajul este mai curînd fundament şi în acelaşi timpmanifestare primară a socialului, a acelui "a-fi-cu-altul" al omului, iar

*) V. şi studiul lui E. Coşeriu, Teze despre tema "Limbaj şi poezie ", irfra, pp. 161-166.

51

Eugeniu Coşeriu

limba nU este "obligatorie" ca impunere exterioară, ci ca obligaţie liberasumată (acesta este, de altminteri, sensul genuin şi originar al lat.obligatie]. Limbajul, prin urmare, este şi expresie a intersubiectivităţii,şi tocmai în dublul sens al solidarităţii cu o tradiţie istorică şi alsolidarităţii "contemporane" cu o comunitate vorbitoare, care este şiistorică. Iar libertatea limbajului este libertate istorică, libertate aomului ca fiinţă istorică. Giovanni Gentile *) a formulat odată aceastăidee în maniera următoare: ,,- E allora invece di tavolino potrei dirpenna! - In astratto, certamente, ma in concreto no, perche io che parloho una storia dietro a me, o meglio dentro di me, e sono questa storia; epero son tale che dico e devo dire tavolino enon altrimenti."(Sommario di pedagogia, 15

, Florenţa, 1954, p. 65)**).6.3. Aceast fapt ne lămureşte de ce limbajul se prezintă întotdeauna

ca "limbă", altfel spus ca limbaj care s-a dezvoltat în istorie şi care esteistoric determinat. Limbajul este înţelegere a fiinţei, dar nu din parteaunui subiect absolut, nici a individului empiric, ci din partea omuluiistoric care, tocmai de aceea, este în acelaşi timp o entitate socială.

7. În acest sens, aşadar, limbajul este fundamental pentru definireaomului. Pe de o palte este logos, înţelegere a fiinţei; pe de alta estelogos intersubiectiv, formă şi expresie a istoricităţii omului. Omultrăieşte într-o lume lingvistică pe care o creează el însuşi ca fiinţăistorică. Acestea sînt cele două dimensiuni esenţiale ale limbajului:dimensiunea subiect-obiect şi dimensiunea subiect-subiect. Ca limbaj îngeneral, limbajul corespunde primei dimensiuni, relaţiei omului cufiinţa. Ca limbă, corespunde în acelaşi timp relaţiei cu ceilalţi oamenicărora, tocmai prin intennediullimbajului însuşi, li se atribuie "umani-tatea": capacitatea de a se întreba asupra fiinţei şi de a o interpreta.Despre alte chestiuni, pe care nu le putem trata aici şi acum, ajunge săspunem că, la rîndul lor, aceste două dimensiuni apar ca două doar îninterpretarea explicită a limbajului, dar ele sînt, în fond, una singură.

*) Giovanni Gentile (1875-1944), filozof, istoric al filozofiei şi pedagog, cel maiimportant reprezentant al neoidealismului italian.

**) ,,- Şi atunci în loc de birou aş putea spunepană (de scris)!- În mod abstract,cu siguranţă,da,dar în mod concret,nu, întrucît eu care vorbesc am o istorieîndărătulmeu sau, mai exact, înlăuntrulmeu, şi eu sînt această istorie. De aceea, eu spun şi trebuie să spun birou şi nu altfel."(Breviar de pedagogie, r5, Florenţa, 1954, p. 65).

52

eugeniu coşeriu / omul si limbajul sau

Documents