Edituara Fundaţiei România de Mâine2011

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

TEORIE ECONOMICĂMicroeconomie. Tipuri fundamentale de pieţe

Coordonatori:Constantin Mecu Daniela Paşnicu

Coordonatori:Constantin Mecu, Daniela Paşnicu

ECONOMIE POLITICĂMicroeconomie. Tipuri fundamentale de pieţe

Lista Autorilor

- Prof.univ.dr. Mircea Coşea (cap.1)

- Prof.univ.Constantin Enache (cap. 8)

- Prof.univ.dr. Constantin Mecu (cap.3)

- Prof.univ.dr. Daniela Paşnicu (cap. 4, 5)

- Conf.univ.dr. Ghiorghiţă Eugen (cap. 6, 14)

- Crof.univ.dr. Cornel Ionescu (cap. 2, 10)

- Conf.univ. dr. Nedelea Părăluţă (11, 16)

- Lect.univ.dr. Cristina Barna (cap. 9, 13)

- Lect.univ.dr. Mariana Iatagan (cap. 7)

- Lect.univ.dr. Cristian Uţă (cap. 8)

- Lect.univ.dr. Raluca Zorzoliu (cap. 12, 15)

UNIVERSITATEA SPIRU HARETCATEDRA DE ECONOMIE POLITICĂ

ECONOMIE POLITICĂMicroeconomie. Tipuri de pieţe fundamentale

Coordonatori:Constantin MECU, Daniela PAŞNICU

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINEBucureşti, 2011

Descriere CIP

RedactorTehnordactare

Coperta...............................................

CUPRINS

Prefaţa ......................................................................................................................................... Constantin Mecu şi Daniela Paşnicu

Capitolul 1ECONOMIA POLITICĂ ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE.OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE ŞI METODA ÎN

ŞTIINŢA ECONOMICĂ. NOUA ECONOMIEMircea Coşea

Obiectivele şi structura temei…………………………………………………………............1.1. Educaţia şi cultura economică……………………………………………………………............1.2. Obiectul de Studiu al Economiei……………………………………………………………….1.3. Economia – ştiinţă a deciziilor sociale ...................................................................................1.4. Economia Pozitivă şi Economia Normativă .......................................................................1.5. Metoda Ştiinţei Economice ....................................................................................................1.6. Noua Economie ..................................................................................................................1.7. Economia politică şi politicile economice. Prognoza şi scenariile economice............................. Concepte de bază................................................................................................................. Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă.............................................................................. Bibliografie...........................................................................................................................

Capitolul 2ÎNCEPUTURILE ŞI PRIMELE ŞCOLI DE GÂNDIRE ECONOMICĂ

Cornel Ionescu

Obiectivele şi structura temei ................................................................................................2.1. Antichitatea ..........................................................................................................................2.2. Evul mediu ...........................................................................................................................2.3. Precursorii economiei moderne ....................................................................................... Concepte de bază ............................................................................................................. Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă ........................................................................... Bibliografie .......................................................................................................................

Capitolul 3ECONOMIA DE PIAŢĂ. MARFA, PRODUCŢIA DE MĂRFURI GENERALIZATĂ,

BANII ŞI AGENŢII ECONOMICIConstantin Mecu

Obiectivele şi structura temei ................................................................................................3.1. Preliminarii conceptuale.....................................................................................................3.2. Principalele caracteristici ale economiei de piaţă3.3. Marfa şi însuşirile sale. Producţia generalizată de mărfuri3.4. Banii şi rolul lor în economia actuală: definiţie, funcţii, rol3.5. Economia de piaţă contemporană şi principalele ei tipuri. Sfârşitul dogmei atotputerniciei pieţei libere3.6. Agenţii economici3.7. Fluxurile activităţii economice Concepte de bază ............................................................................................................. Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă ........................................................................... Bibliografie .......................................................................................................................

Capitolul 4PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

Daniela Paşnicu

Obiectivele şi structura temei ............................................................................................4.1. Piaţa: Caracteristici, Rol, Tipuri ........................................................................................4.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii ........................................................................

4.3 Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei .........................................................................4.4. Echilibrul pieţei ................................................................................................................. Concepte de bază ............................................................................................................. Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă ........................................................................ Bibliografie .....................................................................................................................

Capitolul 5COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Daniela Paşnicu

Obiectivele şi structura temei5.1. Bunurile economice: concept şi tipologie5.2. Utilitatea economică. Concept. Măsurare 5.3. Utilitatea marginală. Legea utilităţii marginale5.4. Constrângerea bugetară: Ce-şi permite consumatorul?5.5. Preferinţele consumatorului5.6. Alegerile optime ale consumatorului

Concepte de bazăProbleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

Capitolul 6TEORIA PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR

DE PRODUCŢIEEugen Ghiorghiţă

Obiectivele şi structura temei ...........................................................................................6.1. Intreprinderea ............................................6.2. Combinarea factorilor de producţie. Factorii de producţie. Funcţia de producţie6.3. Analiza pe termen scurt. Legea randamentelor neproporţionale6.4. Analiza pe termen lung. Economii şi dezeconomii de scară 6.4.1. Substituirea factorilor de producţie 6.4.2. Economii si dezeconomii de scara Concepte de bază ............................................................................................................. Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă .......................................................................... Bibliografie ......................................................................................................................

Capitolul 7RANDAMENTUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Mariana Iatagan

Obiectivele şi structura temei ................................................................................................... 7.1. Definirea şi măsurarea productivităţii factorilor de productie 7.2. Productivitatea Muncii 7.3. Randamentul Capitalului 7.4. Căi de creştere a productivităţii factorilor de productie Concepte de bază Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

Capitolul 8COSTUL DE PRODUCŢIE ŞI RENTABILITATEA

Constantin Enache, Cristian Uţă

Obiectivele şi structura temei8.1. Conţinutul costului. Delimitări conceptuale8.2. Mărimea şi tipologia costului8.3. Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal8.4. Minimizarea costului. Relaţia dintre cost şi productivitate8.5. Comportamentul producătorului şi reducerea costului. Echilibrul producătorului

8.6. Constrângerea de buget a producătorului. Problema randamentelor de scară Concepte de bază Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

Capitolul 9CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR

Cristina Barna

Obiectivele şi structura temei 9.1 Concurenţa: concept, funcţii, forme 9.2 Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru 9.3 Tipuri de piaţă cu concurenţă imperfectă 9.4 Politica concurenţială în Uniunea Europeană. Studiu de caz: Acordurile Anticoncurenţiale Concepte de bază Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

Capitolul 10GÂNDIREA ECONOMICĂ ÎN OPERA CLASICILOR ŞI NEOCLASICILOR

ECONOMIEI POLITICECornel Ionescu

Obiectivele şi structura temei10.1. Liberalismul economic-şcoala clasică10.2. Liberalismul neoclasic 10.2. Teoria utilităţii marginale10.3. Teoria marginalistă a repartiţiei (venitului)10.4. Teoria echilibrului economic general şi a optimului economic Concepte de bază Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

Capitolul 11Piaţa Muncii şi Salariul

Nedelea Părăluţă

Obiectivele şi structura temei11.1 Piaţa Muncii: conţinut, caracterizare şi funcţii11.2 Cererea şi ferta de muncă11.3 Echilibrul şi structuri ale pieţei muncii11.4 Salariul: mărime şi forme11.5 Forme de salarizare Concepte de bază Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

Capitolul 12Piaţa Monetară şi Dobânda. Creditul şi Băncile

Raluca Zorzoliu

Obiectivele şi structura temei12.1 Moneda. Masa monetară şi agregatele monetare12.2 Piaţa monetară12.3 Teorii despre valoarea banilor şi moneda aflată în circulaţie12.4 Dobânda12.5 Creditul şi băncile12.6 Politica monetară

Concepte de bază Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

Capitolul 13Piaţa financiară. Bursele de Mărfuri şi de Valori

Cristina Barna

Obiectivele şi structura temei13.1 Titlurile de valoare. Acţiuni şi obligaţiuni13.2 Piaţa primară şi piaţa secundară a capitalului13.3 Plasamentul pe piaţa financiară13.4 Piaţa capitalului în România Concepte de bază Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

Capitolul 14Piaţa Valutară

Eugen Ghiorghiţă14.1. Conceptul de valută14.2.Piaţa valutară 14.2.1. Aspecte generale 14.2.2. Cursul valutar şi fractorii care îl Influenţează 14.2.3. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa valutară 14.2.4. Consecinţe ale modificării cursului valutar

14.3 Datoria externă Concepte de bază Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

Capitolul 15Resursele Naturale şi Renta. Preţul Pământului

Raluca Zorzoliu

Obiectivele şi structura temei15.1 Piaţa resurselor naturale15.2. Definirea, natura şi mărimea rentei15.3. Mecanismul obţinerii diferitelor forme ale rentei funciare 15.4 Preţul Pământului Concepte de bază Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

Capitolul 16PROFITUL

Nedelea Paralută

Obiectivele şi structura temei16.1 Delimitări Conceptuale privind Profitul16.2 Funcţii şi Forme ale Profitului16.3 Cuantificarea profitului şi factorii care influenţează dinamica sa16.4 Maximizarea profitului Concepte de bază Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă Bibliografie

LISTA GRAFICELOR

LISTA TABELELORLISTA CASETELOR

Cuvânt înainte

Oferim studenţilor, masteranzilor, cursanţilor Universităţii Spiru Haret, tuturor

celor interesaţi în cunoaşterea “fiziologiei”, funcţionalităţii şi eficienţei economiei de

piaţă contemporane acest Manual de Teorie Economică alcătuit din două părţi:

partea întâi (volumul de faţă) având subtitlu „Microeconomie şi teoria pieţelor

economice fundamentale”; partea a II-a (volumul II) „ Macro şi mondoeconomie” .

Manualul reprezintă o ediţie nouă, substanţial îmbunătăţită, de fapt o nouă lucrare a

manualului de Economie politică elaborat şi publicat de Catedra de Economie a

Universităţii Spiru Haret în trei ediţii succesive, în primul deceniu al anilor “2000”.

Vânzarea a peste 100.000 de volume ale acestor ediţii exprimă, fără îndoială, interesul şi

apreciarea constante ale cititorilor cu privire la utilitatea şi adecvarea conţinutului şi

modului de expunere a temelor, la interesele lor.

Lucrarea pe care o supunem atenţiei cititorilor, elaborată şi tipărită la începutul

deceniului doi al anilor “2000”, întruneşte atât caracteristici comune cu ediţiile

precedente dar şi elemente calitative noi, distincte, expresie a efortului de înţelegere şi

generalizare teoretică a fenomenelor, proceselor şi evoluţiilor tot mai rapide ale activităţii

şi gândirii economice a oamenilor, a societăţilor în care trăiesc.

Apreciem că a venit timpul ca ştiinţa economică fundamentală să aibă un nou titlu

în locul celui de “ Economie politică” pe care, trebuie spus, că l-a purtat cu demnitate de-

a lungul a cinci secole, de când Antoine de Montchretiene, aparţinând primei şcoli a

epocii moderne de gândire economică – mercantilismul, îşi intitula în 1615 lucrarea

“Manual de economie politică”. De-a lungul timpului, dar mai ales în ultimele trei, patru

decenii, demersurile teoretice care îşi asociau termenii ”politic”, “politică” au înregistrat

un proces de depreciere pentru ca astăzi, în percepţia opiniei publice tot ce este asociat

politicului să fie apreciat drept un fapt banal, conjunctural, nerelevant. Apreciem

totodată, că în prezent, ştiinţa economică, îmbogăţită de-a lungul secolelor prin

contribuţia numeroaselor şcoli şi curente de gândire economică, a reuşit să se constituie

într-o teorie închegată, armonioasă, capabilă să formuleze răspunsuri şi soluţii credibile,

utile la numeroasele probleme care stau în faţa societăţii umane.

Ca şi celelalte ştiinţe, teoria economică şi-a precizat obiectul, şi-a constituit

metode de analiză, de sinteză şi de prezentare proprii a fenomenelor şi proceselor

economice studiate, de dezvăluire a esenţei acestora, a legităţilor care exprimă ceea ce le

este caracteristic, fundamental, comun şi obiectiv. Ea dispune de un arsenal specific de

concepte, de noţiuni, de legităţi care exprimă esenţa fenomenelor şi proceselor generate

de activitatea economică a oamenilor, dialectica mişcării lor în timp, o dată cu dinamica

societăţii în care trăiesc şi muncesc oamenii. Acest arsenal este pus la îndemâna tuturor

disciplinelor economice: funcţionale, teoretico-aplicative, de ramură, de graniţă etc1

Având drept obiect studiul legităţilor şi comportamentelor oamenilor, al modului în care

îşi câştigă traiul şi relaţionează cu societatea, teoria economică se înscrie în rândul

ştiinţelor sociale purtând inevitabil caracteristici ce le sunt proprii acestora.

Conţinutul de idei al celor două părţi ale manualului, respectiv volumelor I şi II,

asociat cu audierea atentă a prelegerilor profesorilor, cu studierea altor lucrări

bibliografice recomandate pentru fiecare temă, cu munca de elaborare de referate,

recenzii, comunicări ştiinţifice, cu participarea activă la dezbaterile din seminarii,

constituie suportul de resurse necesare însuşirii în bune condiţiuni a teoriei economice,

fundamentul durabil al culturii economice al fiecărui specialist din economie sau din alte

domenii.

Ca element nou al ediţiei de faţă menţionăm, în primul rând, o uşoară

îmbogăţire a structurii manualului, marcată prin introducerea a unor teme de

gândire economică. În primul volum, cel de faţă, includem capitolul “Începuturile şi

primele şcoli de gândire economică” şi capitolul “Gândirea economică în opera

clasicilor şi neo-clasicilor economiei politice”, privită sintetic şi generalizator în lucrările

proeminenţilor creatori de ştiinţă - Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill, Jean

Baptiste Say - şi neo-clasici – Leon Walras, Stanley Jevons, Carl Menger, Vilfredo

Pareto, etc – fondatori şi discipoli eminenţi ai edificiului gândirii economice moderne. În

volumul doi al manualului am introdus tema dedicată prezentării teoriilor şi curentelor de

gândire economice privind economia mondială şi relaţiile economice internaţionale.

Apreciem că includerea acestor noi teme uşurează înţelegerea de către studenţi a filiaţiei

organice dintre dezvoltarea şi restructurarea continuu ascendentă a activităţii economice

şi a gândirii economice, progresul lor neîntrerupt până la stadiul în care sunt în prezent.

În al doilea rând, evidenţiem preocuparea constantă a autorilor de a pune în

lumină corelaţia intimă dintre procesele creşterii şi dezvoltării economice şi factorii

ce le determină, rolul central deţinându-l progresul tehnologic, modernizarea şi

eficientizarea structurilor economice.

1 Conţinutul acestor ştiinţe care au drept fundament teoria economică este explicat în prima lecţie a volumului de faţă

Această corelaţie este explicită încă din prima lecţie a manualului cea consacrată

prezentării obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice, care, intr- un paragraf

aparte intitulat, Noua economie, defineşte esenţa acesteia ca reprezentând rodul esenţial

al împletirii progresului ştiinţific şi tehnic cu cel economic.

Pe parcursul volumului întâi această legătură este perfect vizibilă şi în capitolele

în care analizăm factorii şi neo-factorii de producţie, teoria producătorului,

productivitatea muncii şi randamentul capitalului, căile reducerii costului de producţie

etc.

Volumul doi al manualului continuă efortul de a analiza corelaţia progres tehnic -

progres economic la nivelurile economiilor naţionale şi la cel al economiei globale. Într-

un paragraf consacrat prezentării conceptului şi conţinutului noi economii mondiale se

defineşte esenţa acesteia, ca fiind expresia împletirii celor doi termeni a ecuaţiei

menţionate mai sus. Unele momentele şi procese esenţiale ale contemporaneităţii cum

sunt globalizarea vieţii economice, internaţionalizarea pieţelor, produselor, reţelelor de

producţie şi consum, ale însuşi stilului vieţii oamenilor sunt, la rîndul lor, puternic

marcate, de corelaţia revoluţia tehnologică-revoluţia economică .

Legătura teoriei cu practica social economică, principiul metodologic

fundamental al predării cursului a soliciat atenţia deosebită a autorilor pentru ca în

fiecare lecţie să fie evidenţiate politicile economice contemporane şi modul în care ele

sunt elaborate, îşi trag seva şi sunt fundamentate de către teoria economică.

Autorii au fost preocupaţi să ofere studenţilor şi unele instrumente de

accesibilizare şi fixare a cunoştinţelor, cum ar fi prezentarea (în casete distincte) a unor

extrase semnificative din opera unor economişti proeminenţi în domeniu, citate din unele

documente privind reglementări importante în vigoare, folosirea pe scară largă a

graficelor, diagramelor şi a formulelor matematice prin care se cuantifică structuri,

procese, finalităţi ale proceselor economice.

În încheierea fiecărui capitol al manualului se indică bibliografia folosită la

elaborarea sa, care se recomandă şi studenţilor fiind expresia aceleiaşi preocupări de

sporire a informaţiilor oferite, de stimulare a studentului pentru aprofundarea literaturii de

specialitate. Unele lucrări cuprinse în bibliografie sunt marcate ca fiind obligatorii şi sunt

prezentate cu litere îngroşate.

Partea finală a fiecăruia din cele 16 capitole ale volumului de faţă cuprinde,

enumerarea principalelor concepte analizate şi prezentate în capitolul respective,

probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă, care parcurse şi însuşite, contribuie la buna

pregătire a studenţilor, deopotrivă pentru evaluarea cunoştinţelor, pentru însuşirea

celorlalte discipline economice şi formarea pe această bază a capacităţii de soluţionare a

problemelor viitorului loc de muncă .

Manualul se sprijină totodată pe cunoştinţele oferite în broşura de Aplicaţii

practice aflată deja la dispoziţia studenţilor , în care sunt sintetizate şi definite conceptele

proprii capitolului respectiv, sunt redate formulele care permit cuantificarea problemelor

economice şi metodologia rezolvării exerciţiilor care decurg din conţinutul subiectului

analizat. În acest fel, catedra apreciază că sistemul de studiere şi însuşire a teoriei

economice dispune de toate resursele necesare, că acest sistem se află la dispoziţia celor

interesaţi şi doar eforturile lor de studiu trebuie adăugate pentru însuşirea temeinică a

cursului “Teoria Economică Fundamentală”.

Coordonatorii manualului

Capitolul 1

ECONOMIA POLITICĂ ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE ŞI METODA ÎN ŞTIINŢA

ECONOMICĂ. NOUA ECONOMIE

Mircea Coşea

Obiectivele temei Structura capitolului

precizarea conţinutului unor concepte, noţiuni şi forme de existenţă menite să dezvăluie studentului locul şi rolul studiului ştiinţei economice în ansamblul de cunoștințe și deprinderi dobândite pe parcursul studiului universitar;

formarea potențialului de înțelegere și absorbție a elementelor culturii economice care a devenit necesară oricărui cetățean, fiind baza comportamentului său economic în sistemul principiilor și instituțiilor economiei de piață ;

conștientizarea studentului asupra faptului că economia este o știință a deciziilor sociale a cărei rațiune de existență nu poate fi decât una singură: contribuția la găsirea de soluții problemelor omului în lumea contemporană.

1.1. Educaţia şi cultura economică

1.2. Obiectul de studiu al economiei

1.3. Economia- ştiinţă a deciziilor sociale

1.4. Economia pozitivă şi economia normativă

1.5. Metoda ştiinţei economice

Condideraţii generale

Abordarea economiei prin concepţie fizico-mecanică şi biologico-organicistă

Abordarea economiei prin concepţie psihco-socială

Problema ”conflictului tradiţional”

1.6. Noua economie

1.7. Economia politică şi politicile economice. Prognoza şi scenariile economice.

1.1. Educaţia şi cultura economică

Economia este ştiinţa deciziilor ce au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.Studiul acestei ştiinţe pare a fi atât de logic şi de necesar încât am putea trage

concluzia că toţi trebuie să învăţăm economie.Pentru un economist, mai ales atunci când este şi profesor, nimic nu ar putea fi

mai plăcut şi mai încurajator decât o astfel de concluzie. Ce bucurie ar putea fi mai mare pentru un profesor de economie decât să predea materia sa preferată cât mai mult şi la câţi mai mulţi!

Problema nu este însă aceasta sau, mai bine zis, nu mai este aceasta.Problema pe care o are azi un profesor de economie este aceea a selecţiei pe care

trebuie să o facă în predarea economiei. A devenit important să se stabilească ce cunoştinţe economice sunt necesare, ce este oportun şi obligatoriu de predat, ce trebuie subliniat şi ce trebuie doar amintit, ce poate fi prezentat ca regulă şi ce poate fi prezentat doar ca ipoteză

În prezent, suntem martorii unor mari schimbări în metoda predării ştiinţei economice. Dacă până la nivelul anilor ’80 un manual de economie avea o valabilitate

incontestabilă de 20-25 de ani, acum, la maximum zece ani manualele au nevoie de actualizări sau chiar de importante revizuiri. Fenomene noi, cum ar fi: globalizarea pieţelor, efectele noilor tehnologii informatice şi de comunicare, regionalizarea economică, trecerea de la modelul de producţie fordist la cel postfordist, tranziţia de la economia centralizată la economia de piaţă, etc. nu mai pot fi înţelese şi explicate doar pe baza unor principii şi categorii economice moştenite de la ştiinţa economică predată cu ani în urmă. Mai mult decât atât, dacă înainte predarea economiei avea ca scop fie informarea nespecialiştilor asupra principiilor generale economice, fie calificarea unor profesionişti ai economiei, azi, predarea economiei a devenit o componentă a formării culturii civice.

Cultura economică a devenit absolut necesară cetăţeanului de rând, este baza comportamentului său economic, fără de care nu se poate realiza ca individ într-o societate în care accesul la resurse este din ce în ce mai dificil.

Iată de ce, inovarea predării economiei este atât de necesară.Scopul profesorului este acum nu numai acela al transmiterii unor cunoştinţe, ci

şi acela al transmiterii unui anumit mod de gândire. Este mult mai puţin important, azi, ca cel care studiază economia să memoreze definiţii şi formule decât să înveţe să gândească şi să evalueze singur multitudinea de fenomene şi procese economice care îl înconjoară în fiecare zi.

Profesorul trebuie să fie conştient de faptul că, în condiţiile mutaţiilor extrem de rapide care se petrec în lumea contemporană, dogmatismul şi închistarea predării economiei în scheme rigide mai mult dezarmează decât înarmează studentul în faţa realităţii. Tocmai de aceea, profesorul trebuie să facă apel la interesul şi motivaţia celui care studiază economia şi care, nu este student decât în mod temporar. El este însă permanent, pe tot parcursul vieţii sale, subiectul şi obiectul economiei reale.

Interesul pentru studiul economiei trebuie să apară din capacitatea profesorului de a forma comportamentul economic prin care studentul să reuşească, mai întâi să înţeleagă, apoi să controleze efectele pe care le au asupra sa atât acţiunile altora cât şi propriile sale acţiuni, să înţeleagă şi să respecte relaţia dintre destinul social şi cel personal.

Metoda modernă de predare a economiei se bazează pe conştientizarea studentului asupra faptului că economia este o ştiinţă a deciziilor sociale a cărei raţiune de existenţă nu poate fi decât una singură: contribuţia la găsirea de soluţii problemelor omului în lumea contemporană, adică propriilor lui probleme.

Din acest punct de vedere, profesorul trebuie să insiste asupra rolului şi importanţei responsabilizării individului în acţiunile pe care le desfăşoară, accentuând faptul că orice decizie individuală, oricât de neînsemnată ar părea ea, este factor de influenţă nu numai a propriului destin dar şi a destinului colectivităţii în care se află.

Cel care studiază economia va înţelege astfel că realitatea în care trăieşte nu este şi nu poate fi determinată doar de aşa numiţii “policy-makers”, adică de politicieni şi guvernanţi. Realitatea economică este expresia cumulată a unei multitudini de decizii şi acţiuni individuale, guvernanţii sau politicienii încercând – cu mai mult sau mai puţin succes – să orienteze într-o anumită direcţie aceste acţiuni individuale.

Studentul va deveni conştient de importanţa rolului său de “actor” în imensul spectacol al economiei, dar va înţelege şi că acest rol nu poate fi jucat individual, ci doar în context social.

Realizarea acestor obiective este, însă, condiţionată de existenţa unei noi concepţii privind particularizarea predării la specificul meseriei sau specializării pentru care se pregătesc studenţii. Necesitatea încadrării coerente a fiecărei discipline în specificul corpusului general de cunoştinţe al unor specializări este cu atât mai imperioasă cu cât, progresele rapide ale ştiinţei au determinat deteriorarea raportului dintre volumul de informaţie şi bugetul de timp. Este evident că, volumul de informaţie şi de cunoştinţe pe care învăţământul universitar îl transmite studentului este din ce în ce mai bogat dar bugetul de timp de care dispune acesta, pentru pregătirea sa, este constant, câteodată chiar în scădere. Avalanşa de informaţii şi cunoştinţe, neselectate pe anumite criterii de importanţă şi prioritate “sufoca” studentul datorită incapacităţii fizice de a-şi distribui timpul disponibil proporţional cu cerinţele în continuă creştere.

Ideea conform căreia învăţământul universitar ar fi “un forum de cultură generală” în care studenţii trebuie să fie pregătiţi “în general” pentru viaţă nu mai este acceptată în sistemele moderne de învăţământ ale lumii civilizate şi dezvoltate.

Scopul învăţământului universitar modern este calificarea şi profesionalizarea pentru un tip de activitate bine determinat şi pentru o meserie bine definită, înarmarea studentului cu un grad înalt de competitivitate ca unică şi esenţială condiţie de reuşită pe o piaţă a muncii din ce în ce mai pretenţioasă.

Studenţii români sunt cetăţeni europeni şi vor trebui să dovedească puterea lor de competiţie pe o piaţă comunitară a muncii. Încă din 2004, în “Cartea Albă” a Comisiei Europene se arată că una dintre “provocările secolului XXI pentru ţările membre ale Uniunii Europene este necesitatea ca învăţământul universitar să fie supus unui proces de raţionalizare în sensul reducerii ponderii pregătirii cu caracter general în favoarea creşterii ponderii pregătirii specifice, în concordanţă cu nevoile pieţei” (Commission Europeenne-“ Croissance, Competitivite, Emploi” Livre blanc. CECA-CE-CEEA . Bruxelles . Pag.138)

Trebuie să acţionăm şi noi în aceeaşi direcţie, în dorinţa de a mări puterea de competiţie a tinerilor români într-o Europă a pragmatismului şi eficienţei.

În acest efort general pe care România îl depune pentru integrarea europeană, datoria învăţământului universitar este aceea de a asigura compatibilitatea pregătirii studenţilor noştri cu cea a colegilor lor europeni.

În acest context, reevaluarea rolului fiecărei discipline în ansamblul disciplinelor de specialitate şi adapatarea predării fiecărei discipline la necesităţile concrete ale activităţii viitoare a absolventului sunt priorităţi pe care prezentul manual le-a tratat ca pe principii esenţiale de concepere şi redactare.

1.2. Obiectul de studiu al economiei

Încercarea de a defini obiectul de studiu al unei ştiinţe are tendinţa de a se baza pe întocmirea inventarului problemelor ce le abordează. Astfel, în cazul economiei, posibilul inventar de probleme ar cuprinde: producţia, schimbul, consumul, moneda, şomajul, inflaţia, creşterea economică etc. Economiştii au început să definească obiectul activităţii lor prin domenii concrete de analiză. Părintele ştiinţei economice moderne, Adam Smith, definea obiectul acestei ştiinţe la 1776 în primul tratat de economie ca fiind acţiunea de creare a bogăţiei la nivel individual sau naţional.

Secolul al XIX-lea, influenţat de specificul unor mari mişcări sociale, aduce definirea marxistă a obiectului: evoluţia raportului istoric dintre forţele şi relaţiile de producţie în condiţiile societăţii împărţite în clase cu interese economice antagonice şi definirea de sorginte liberală, conform căreia obiectul de studiu îl reprezintă: coordonarea iniţiativei particulare, în exclusivitate, de către legile pieţei.

În a doua jumătate a secolului XX, obiectul de studiu al ştiinţei economice s-a extins considerabil. Este unanim acceptat faptul că nu se mai poate defini obiectul doar printr-un inventar de subiecte concrete deoarece s-a acreditat ideea că nu există fenomene sau procese exclusiv economice, că nu se poate extrage din realitate doar partea economică a fenomenului făcând abstracţie de partea psihologică, socială, politică, culturală sau tradiţională a acestuia. S-a ajuns la concluzia, de exemplu, că inflaţia nu poate fi corect înţeleasă doar prin regulile de funcţionare a mecanismelor economice. Ea trebuie abordată şi din punct de vedere psihologic, politic şi social.

Aşa se face că, profesorul american Paul A. Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie, în ediţia a XV-a a celebrei sale lucrări “Economics”, enumera opt noi definiţii ale economiei, întâlnite în lucrări de referinţă ale ultimilor douăzeci de ani. Astfel, se susţine că ştiinţa economică:

- studiază modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului, precum şi modul în care preţurile respective sunt utilizate în procesul de alocare a resurselor;

- studiază comportamentul pieţelor financiare şi analizează modul de alocare a resurselor materiale în economie;

- studiază consecinţele reglementărilor guvernamentale asupra pieţei; examinează distribuţia veniturilor şi sugerează modalităţi de ajutorare a persoanelor defavorizate;

- studiază fluctuaţia volumului producţiei şi a ratei şomajului, care determină apariţia ciclurilor economice; contribuie la elaborarea politicii statului de stimulare a creşterii economice;

- analizează evoluţia schimburilor comerciale internaţionale;- studiază procesul creşterii economice a ţărilor în curs de dezvoltare şi propune

modalităţi de valorificare eficientă a resurselor acestora.Samuleson ajunge la concluzia că, în pofida diversităţii de abordare, toate

definiţiile au un element comun:Economia studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate de

care dispune pentru a produce bunuri ce le distribuie membrilor săi în scopul satisfacerii nevoilor pe care le au.

Un alt economist celebru, de data aceasta reprezentant al francofoniei, Jacques Genereux ajunge la concluzia că cea mai adaptată definire a ştiinţei economice moderne ar fi:

Economia studiază modul în care indivizii sau societatea utilizează resursele rare de care dispun, la un moment dat, în vederea unei cât mai bune satisfaceri a nevoilor existente în acel moment.

Ambele definiţii, de altfel extrem de asemănătoare, exprimă ideile centrale ale obiectului ştiinţei economice. Prima idee este raritatea resurselor, iar cea de-a doua, ca o consecinţă a primei, necesitatea folosirii cât mai eficiente a acestor resurse rare.

O logică mai simplă şi mai corectă de atât nici nu ar putea exista. Este logic că, în condiţiile existenţei unor resurse rare, singura posibilitate de acoperire a nevoilor pe care

le are individul este folosirea cât mai eficientă a acestor resurse. Alta ar fi situaţia dacă resursele ar fi nelimitate sau chiar abundente şi dacă nevoile ar fi constante sau măcar posibil de limitat la o anumită măsură. Din păcate, situaţia este tocmai inversă. A fost şi va fi întotdeauna inversă, adică, resursele sunt din ce în ce mai puţine, iar nevoile din ce în ce mai mari.

Resursele sunt limitate fiindcă însăşi mediul natural este limitat. Este limitat de mărimea planetei, de raportul dintre apă şi uscat, de formele de relief, de accesibilitatea diferită în funcţie de climă, de cataclismele naturale etc. Resursele sunt limitate nu numai pentru că n-ar exista, ci şi datorită unor restricţii de accesibilitate, cum ar fi: proprietate în care se află, barierele administrative şi teritoriale sau gradul insuficient de dezvoltare a tehnologiilor apte de a le descoperi şi exploata. O foarte severă limitare a resurselor apare, paradoxal, tocmai prin efortul pe care omul îl face de a folosi cât mai eficient şi înţelept resursele de care dispune. Cu cât tehnica şi tehnologia evoluează, cu cât omul reuşeşte să exploateze mai profund resursele naturale şi să creeze noi resurse pe cale artificială, cu atât mediul natural se degradează prin aşa numitele efecte secundare sau perverse. Poluarea, infestarea surselor de apă, distrugerea stratului de ozon şi multe alte efecte de acest gen determină, direct sau indirect, imediat sau ulterior, limitarea accesului la resurse.

Nevoile, însă, par a fi nelimitate sau, în orice caz, în contiună creştere. Principala explicaţie rezidă în fenomenul creşterii demografice. Terra găzduieşte o populaţie din ce în ce mai mare, cu o repartiţie geografică disproporţionată pe zone şi continente, cu o structură pe sexe şi vârste de o varietate imposibil de previzionat.

Creşterea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţe, facilităţi şi infrastructură) nu reprezintă, însă, decât un element al tendinţei de creştere generală a nevoilor. La creşterea lor contribuie şi alţi factori care sunt expresie a evoluţiei pe ansamblu a societăţii omeneşti. Astfel, cresc nevoile de informare şi educare, de comunicare, de dezvoltare a comunităţii şi a societăţii civile, de odihnă, refacere şi tratament, de petrecere a timpului liber, de culturalizare şi creaţie, de consolidare a mediului şi relaţiilor de familie, de reciclare şi formaţie permanentă a forţei de muncă, de participarea la viaţa socială şi politică etc.

Raportul dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate nu trebuie înţeles exclusiv într-o manieră absolută, ci relativă, în sensul că structura, cantitatea şi calitatea nevoilor evoluează mai mult şi mai rapid decât cele ale resurselor.

În România mai dăinuie încă mitul unei ţări bogate în resurse. Ne-am obişnuit să vorbim despre “mozaicul de resurse” pe care îl avem, despre faptul că rezerva noastră de sare ar putea satisface nevoile întregului glob pe câteva sute de ani, că avem petrol, gaz, uraniu, aur etc, etc. Vorbim despre pământul bun pe care îl avem şi despre marele potenţial agricol. Mai mult decât atât, vorbim cu mândrie şi despre resursele noastre umane, despre o forţă de muncă numeroasă şi bine pregătită profesional.

Dacă ne-am gândi mai bine, ne-am da seama că resursele noastre naturale sunt extrem de limitate chiar dacă se află în cantităţi satisfăcătoare. Sunt limitate, dacă nu chiar rare, deoarece nevoile noastre au crescut şi s-au diversificat infinit mai mult decât ne-ar permite propriile resurse. Industria românească produce o mulţime de bunuri dar şi consumă multe resurse. Practic, atât materiile prime minerale cât şi sursele primare de energie autohtonă sunt fie insuficiente cantitativ faţă de consum, fie de o calitate inferioară cerinţelor tehnologice. Iată de ce, o ţară ca România, care are, în mod absolut,

cantităţi importante de resurse este obligată să importe cantităţi tot atât de importante şi de materii prime şi de energie. Sarea este multă, dar, tot trebuie să importăm deoarece nevoile de consum s-au orientat şi spre alte calităţi sau sortimente pe care nu le avem. Sarea marină, spre exemplu. Pământul arabil este bun şi destul, dar produsele agricole sunt limitate datorită slabei productivităţi, ceea ce face ca şi resursa agrară să fie, din punct de vedere economic, în stare de raritate, nefiind capabilă să acopere nevoile. Resursele umane par a fi îndestulătoare dar, o simplă privire pe statistici arată că de mai mult de zece ani înregistrăm paradoxul creşterii concomitente a numărului de şomeri şi a numărului de noi locuri de muncă. Normal ar fi ca, odată cu apariţia de noi locuri de muncă să se diminueze şomajul. Nu se întâmplă aşa deoarece pregătirea profesională şi vârsta celor aflaţi în şomaj nu corespunde cu cerinţele noilor locuri de muncă. Aceaste situaţii ne conduc la următoarele concluzii privind raportul dintre resurse şi nevoi:

a) Liberalizarea comerţului şi accentuarea procesului de internaţionalizare a schimburilor extinde noţiunea de “resurse rare sau limitate”. Raritatea acestora nu mai poate fi privită doar în limita graniţelor naţionale. Posibilitatea de a importa resurse nu atenuează însă riscul rarităţii. Chiar dacă ele există în abundenţă din import, starea de raritate poate să se menţină în măsura în care ţara respectivă nu dispune de mijloacele de plată a importului sau importul ridică în asemenea măsură costul resursei încât consumul său este prohibit.

b) O resursă abundentă cantitativ şi calitativ poate deveni rară faţă de necesitări atunci când nu există capacitatea valorificării ei economice. Valorificarea economică presupune eficienţă, adică eliminarea risipei şi optimizarea consumurilor. c) Nu este corect ca o resursă să fie evaluată în termeni globali ci pe categorii şi elemente de structură. Global, o resursă poate fi satisfăcătoare; pe structuri poate fi rară sau limitată. Degeaba avem un număr de şomeri mai mare decât numărul noilor locuri de muncă dacă nu putem ocupa aceste locuri. Pentru a realiza echilibrul pe piaţa forţei muncă ar trebui ca structura profesională, pe vârste şi pe sexe a numărului de şomeri să corespundă cu structura profesională, pe vârste şi pe sexe a noilor locuri de muncă.

d) Evaluarea raportului dintre raritatea unei resurse şi dinamica unei necesităţi nu poate fi făcută în termeni generali şi atemporali ci doar la un orizont de timp bine determinat (prin metode previzionale).

Iată de ce, programarea (o putem numi şi planificare) economică este indispensabilă în elaborarea strategiilor de dezvoltare prin care se încearcă să se determine, pentru o anumită perioadă, viteza şi tendinţa de evoluţie a necesităţilor în paralel cu viteza şi tendinţa de evoluţie (sau involuţie) a potenţialului de resurse disponibile sau posibil de atras.

După cum se poate vedea, resursele sunt cele care constituie “cuiul lui Pepelea”. În jurul lor se învârte întreg mecanismul vieţii. Dacă resursele ar fi nelimitate iar accesul la ele nu ar necesita nici un efort atunci, viaţa ar fi o continuă vacanţă, nimeni nu ar munci, nimeni nu ar mai fi preocupat de “ziua de mâine”. Oricine şi-ar satisface orice nevoie preluând, fără nici o problemă, bunurile (resursele) pe care şi le-ar dori. Nu ar exista diferenţa între oameni şi decalaje între ţări, societatea fiind o materializare terestră a paradisului ceresc. Într-o astfel de situaţie utopică nu ar fi nevoie de economie şi nici de economişti.

Realitatea impune însă o permanentă preocupare pentru a găsi cea mai bună modalitate de alocare a unor resurse limitate în aşa fel încât să fie acoperite cât mai multe nevoi. Această preocupare înseamnă economie.

Ştiinţa economică se străduieşte să determine gradul de raritate a resurselor şi să găsească cea mai eficientă modalitate de folosire a acestora atât la nivelul individului cât şi al societăţii.

Strădania de a căuta şi aplica noi şi noi modalităţi de a îmbunătăţi raportul dintre resurse limitate şi nevoi în continuă creştere explică însăşi motivaţia activităţii umane şi se consideră că actul de conştientizare a acestei motivaţii constituie cea mai importantă calitate a speciei umane, elementul central care deosebeşte omul de animal.

Individul sau colectivităţile de indivizi, oriunde şi oricând s-ar afla, în orice formă de organizare sau conducere, în orice situaţie geo-naturală, socială sau politică, au ca scop determinant al acţiunii lor satisfacerea nevoile diverse şi multiple pe care le implică viaţa lor materială, socială şi spirituală, într-un mediu în care această satisfacere nu se realizează de la sine, datorită insuficienţei resurselor.

Comportamentul uman are astfel o predominantă economică deoarece, înainte de toate, comportamentul nostru este o expresie a eforturilor pe care le depunem pe tot parcursul vieţii de a căuta şi utiliza mijloace de satisfacere cât mai bună a diverselor nevoi pe care le avem în funcţie de vârstă, sex, educaţie, cultură, statut social sau situaţii conjuncturale plăcute sau neplăcute în care ne-am putea afla.

Iată că, la fel ca burghezul gentilom al lui Moliere, care făcea proză fără să ştie, şi noi, fiecare dintre noi, facem economie fără să ştim, pe parcursul vieţii noastre.

Acţionăm economic pentru că ne organizăm viaţa în aşa fel încât prin munca şi pregătirea noastră să obţinem, cooperând cu ceilalţi sau fiind în concurenţă cu ceilalţi, resurse, adică venituri, cât mai mari şi cât mai constante, cu ajutorul cărora să ne putem satisface cât mai bine nevoile.

Acţionăm economic şi atunci când ne numărăm dimineaţa banii din portofel şi, în funcţie de cât avem, decidem ce să cumpărăm în acea zi. Decidem dacă la mărimea sumei din portofel putem cumpăra şi pâine, şi lapte, şi prăjituri şi să mergem la cinematograf, sau dacă suma este insuficientă, decidem cât şi pe ce trebuie să cheltuim mai întâi. Selectăm astfel importanţa nevoilor în funcţie de suma pe care o avem şi vom vedea dacă putem să avem şi pâine şi cinematograf sau numai pâine sau numai cinematograf.

Esenţa comportamentului nostru este deci economică pentru că ne conduce la o selecţie a nevoilor şi la o ierarhizare a lor pe priorităţi în limitele resurselor de care dispunem în acel moment.

Expresia acestei raţionalităţi se evidenţiază prin noţiunea de cost de oportunitate care explică restricţia pe care raritatea resurselor o impune satisfacerii nevoilor noastre.

Costul de oportunitate al unei acţiuni este valoarea unei acţiuni alternative la care se renunţă. Dacă resursele ar fi nelimitate, nici o acţiune nu s-ar realiza pe seama alteia, pentrucă ar putea fi realizate toate, iar costul de oportunitate al fiecăruia, adică valoarea celei la care se renunţă, ar fi zero.

Costul de oportunitate nu este doar o noţiune teorietică. El dă posibilitatea înţelegerii, în mod pragmatic, a modului cum se poate organiza activitatea economică pentru a realiza o cât mai bună utilizare a unor resurse limitate în scopul acoperirii cât mai bune a nevoilor de consum. O astfel de înţelegere este posibilă prin analiza limitei posibilităţilor de producţie.

Limita posibilităţilor de producţie este o funcţie a acelei combinări a factorilor de producţie pe care un producător sau o ţară o poate realiza întrebuinţând toate resursele disponibile în condiţiile celor mai eficiente tehnici şi tehnologii.

A

N

Tablă (t) M

O

Cherestea (m. cubi) B

Fig. 1.1 Limita posibilităţilor de producţie

Axa verticală OA măsoară producţia de tablă în tone, iar cea orizontală OB, de cherestea în m. cubi . Linia AB ne arată limita posibilităţilor de producţie.

Când resursele sunt eficient utilizate pentru producţia de tablă, OA tone de tablă pot fi produse iar când resursele sunt eficient utilizate pentru producţia de chererstea, OB m.cubi pot fi produşi.Toate punctele limitei posibilităţilor de produce dacă toate resursele sunt utilizate.Toate punctele din interiorul liniei AB ( cum ar fi punctul M ) reprezintă combinaţii ale utilizării insuficiente a resurselor disponibile sau ale utilizării totale a resurselor dar cu eficienţă redusă. Punctele din exteriorul liniei AB ( cum ar fi punctul N) reprezintă combinaţii imposibil de realizat. Dacă presupunem că producţia se situează în punctul A însemnă că toate resusele dunt utilizate pentru producerea de tablă. În cazul în care se doreşte şi producerea de cherestea sau numai cherestea, atunci va trebui să se renunţe la o parte sau chiar la toată producţia de tablă. Cantitatea de tablă la care ar trebui să se renunţe pentru a produce o cantitate de cherestea este costul de oportunitate al producerii de cherestea. În reprezentarea grafică unde linia posibilităţilor de producţie este reprezentată de linia AB , raportul OA/OB măsoară costul de oportunitate în determinarea cantităţii de tablă la care trebuie să se renunţe pentru producerea unui metru cub suplimentar de cherestea. În mod similar, raportul OB/OA măsoară costul de oportunitate în sensul determinării cantităţii de cherestea la care trebuie să se renunţe pentru a produce o tonă suplimentară de tablă. Calcularea costului de oportunitate poate fi interpretată şi ca o calulare a ratei de transformare a tablei în cherestea şi a cherestelei în tablă prin schimbarea modului de utilizare a resurselor. Din acest motiv, limita posibilităţilor de producţie se mai poate numi şi rată marginală a transformării.

Comportamentul nostru economic este însă şi mai complex deoarece ierahizând nevoile facem şi o proiecţie a lor în timp, planificând pe o perioadă ulterioară acoperirea unor nevoi mai puţin urgente în funcţie de o prognozare a veniturilor pe care ne vom strădui să le obţinem şi în viitor, dacă nu sporite, măcar la nivelul actual.

1.3. Economia – ştiinţă a deciziilor sociale

Economia este o ştiinţă a deciziilor.

Aşa după cum s-a văzut, obiectul economiei îl constituie alocarea eficientă a unor resurse dar însuşi procesul alocării este, de fapt, consecinţa unor decizii. Dimensiunea economică a acţiunii umane rezidă tocmai în această capacitate de decizie, deoarece modul în care se alocă resursele depinde esenţial de raportul în care individul se află faţă de societate. Economia nu este interesată de acţiunile şi deciziile individuale decât în măsura în care ele au o relaţie cu ceilalţi indivizi sau cu societatea pe ansamblul său. Metafora lui Robinson Crusoe este des utilizată pentru explicaţia dimensiunii economice a acţiunii umane. Atâta timp cât a fost singur pe insulă, Robinson nu s-a confruntat cu nici o problemă economică. Deşi avea mari probleme în utilizarea resurselor existente pentru a supravieţui, toate aceste probleme nu erau decât tehnice, expresie a raporturilor sale cu natura. Relaţiile tehnice s-au transformat în relaţii economice doar atunci când pe insulă a apărut cel de al doilea individ, pe care Robinson Crusoe l-a numit Vineri. Din acest moment s-a creat un cadru social, eforturile lui Robinson de a supravieţui prin utilizarea resurselor existente pe insulă fiind desfăşurate în contextul raporturilor dintre doi indivizi Robinson şi Vineri.

Economia nu poate fi astfel concepută decât în cadrul unor relaţii sociale, adică relaţiile care – într-un anumit cadru istoric – se stabilesc prin interdependenţa individului faţă de individ sau grupului de indivizi (clase) faţă de alte grupuri de indivizi.

Economia studiază trei tipuri de relaţii sociale de interdependenţă între subiecţii economici. Primul tip este acela al relaţiilor structurale în cazul cărora agenţii economici consideră că acţiunile lor sunt independente şi neinfluenţabile de acţiunile celorlalţi. Ei privesc cadrul instituţional în care activează ca fiind invariabil şi de neschimbat, obligaţia lor fiind aceea de a respecta cu stricteţe regulile de funcţionare a sistemului în care se află. Al doilea tip este acela al relaţiilor strategice în cazul cărora acţiunile fiecărui individ sunt condiţionate şi dependente de acţiunile celorlalţi indivizi. Al treilea tip este acela al relaţiilor evolutive în cazul cărora acţiunile indivizilor conduc la modificarea sau chiar schimbarea radicală a structurii instituţionale în care ei activează.

Complexitatea relaţiilor care apar între indivizi (în mod individual sau colectiv) ne arată cât de important este actul deciziei şi cât influenţează el eficienţa şi calitatea activităţii economice. Dacă, conform definiţiei clasice a ştiinţei, decizia se referea la modul de alocare cât mai eficient a unor resurse limitate, dezvoltarea societăţii pune în faţa economistului şi problema, mult mai complicată, alocării resurselor nu numai în funcţie de disponibilitatea lor ci şi în funcţie de efectele pe care această alocare ar putea să le aibă asupra relaţiilor care se stabilesc între indivizi sau grupuri de indivizi aflaţi în societate la un moment dat.

În astfel de cazuri, economistul ar trebui să-şi amintească celebra parabolă filozofică a măgarului lui Buridan (Buridan - gânditor francez din sec XIV).

Buridan povesteşte cum un măgar a murit de foame pentru că avea prea multă mâncare. Stăpânul său îi pusese şi în stânga şi în dreapta sa câte o căpiţă de fân, dar bietul măgar nu se putea hotărî dacă să mănânce din căpita din stânga sau din căpiţa din

dreapta. Atâta s-a chinuit să ia o hotărâre încât, până la urmă, a murit de foame. Iată că incapacitatea de a decide a măgarului lui Buridan şi sfârşitul său tragic prin inaniţie nu s-a datorat lipsei de resurse ci lipsei de discernământ.

Concluzia, în plan economic, a acestei parabole filozofice, este aceea că rezolvarea problemelor economice nu se bazează doar pe deciziile de alocare a unor resurselor limitate sau alternative ci şi pe deciziile de adoptare a unor obiective alternative.

Economistul trebuie să aibă, deci, capacitatea nu numai să împartă cât mai eficient resursele limitate de care dispune dar să şi înţeleagă perfect obiectivul pe care îl urmăreşte prin modul cum împarte resursele. Trebuie să ştie că urmărirea unui obiectiv, înseamnă, întotdeauna, minimalizarea sau chiar negarea altui sau altor obiective, ceea ce în plan social înseamnă favorizarea sau defavorizarea unor indivizi sau a unor grupuri de indivizi.

Dacă, spre exemplu, sarcina economistului este de a distribui cât mai eficient resursele limitate pe care le are bugetul naţional, obiectivul său trebuie să fie extrem de clar şi să şi-l asume cu toată responsabilitate. Dacă obiectivul său este dezvoltarea învăţământului atunci el trebuie să-şi asume răspunderea nu numai a alocării unei părţi mai importante din resursele bugetare pentru învăţământ dar şi răspunderea alocării unor părţi mai puţin importante altor domenii de activitate. El va trebui să fie conştient că încurajarea prin finanţare privilegiată a unui domeniu, are drept consecinţă descurcarea altui domeniu, care va primi o finanţare mai restrânsă, datorită faptului că resursele totale sunt limitate.

Iată de ce capacitatea de alegere a unui obiectiv este, uneori, mai importantă decât capacitate de alocare a resurselor pentru realizarea acelui obiectiv. În aceste condiţii, economistul trebuie să încerce să rezolve aşa numitele dileme sociale adică acele situaţii când ar putea apărea un conflict între interesele unor indivizi şi grupuri de indivizi sau conflicte între interesele acestora şi interesul general al societăţii.

Alegerea obiectivului nu este, deci, întâmplătoare.

1.4. Economia pozitivă şi economia normativă

Decizia de a opta pentru un obiectiv sau pentru altul este rezultatul multitudinii de opinii şi convingeri existente la un moment dat în societate. Raporturile în care indivizii se află relevă existenţa unui extrem de complex amalgam de informaţii obiective şi corecte, de raţionamente personale, dar şi de preferinţe şi opţiuni subiective, de percepte morale sau de diferite ierarhizări valorice. Analiza corectă a situaţiei şi luarea deciziei de oportunitate nu poate însă lua în seamă multitudinea acestor poziţii. Pentru o analiză şi o decizie corectă se impune o distincţie netă între real şi ipotetic. Realul înseamnă ceea ce este, ipoteticul înseamnă ceea ce ar trebui sau ar putea să fie.

Realul înseamnă economia pozitivă care încearcă să explice lumea aşa cum este, ipoteticul înseamnă economia normativă care încearcă să explice cum ar trebui să fie lumea.

Economia pozitivă încearcă, de exemplu, să analizeze modul în care exportul de armament contribuie la dinamica balanţei comerciale, în timp ce, economia

normativă va recomanda renunţarea la exportul de armament deoarece nu este moral şi contravine eticii internaţionale.

Numai economia pozitivă poate ajunge, însă, la o concluzie ştiinţifică deoarece nu ia în seamă nici un factor subiectiv şi nu pleacă aprioric de la principii filozofice sau percepte morale.

Dacă realitatea confirmă ipotezele, atunci ele pot fi teoretizate, dacă nu le confirmă, se va renunţa la ele. Tocmai de aceea, economia pozitivă nu acceptă să claseze teoriile ca fiind corecte sau incorecte ci doar ipoteze care se verifică şi ipoteze care nu se verifică.

Distincţia între economia pozitivă şi economia normativă este esenţială în fundamentarea politicii economice. Supusă evoluţiei istorice şi reflectând problemele economice şi sociale ale fiecărei epoci, politica economică este expresia unei anumite doctrine şi încearcă prin obiective determinate să corecteze situaţiile considerate contrare interesului general.

Politica economică este o expresie a “compromisului” între abordarea pozitivă şi normativă, rezultatele sale verificând în ce măsură acest compromis a satisfăcut mai mult problemele reale sau cele filozofice ale economiei. Astfel, economia pozitivă poate explica, de exemplu, efectele probabile ale diferitelor politici economice de luptă împotriva şomajului sau a inflaţiei dar nu poate spune dacă trebuie sau nu aplicate aceste politici sau care dintre cele două obiective: şomajul sau inflaţia, este prioritar la un moment dat.

Economia normativă poate însă să definească care ar fi obiectivele dorite şi în ce relaţie de prioritate ar trebui să fie. Analiza normativă se bazează însă pe judecăţi de valoare asupra cărora nu toţi indivizii sau agenţii economici sunt unanim de acord şi care pot fi oricând infirmate de realitate.

Trebuie subliniat că, economia – ca disciplină ştiinţifică ce-şi doreşte să înţeleagă lumea reală şi evoluţia ei – nu poate fi decât pozitivă. Acest lucru nu trebuie să-i împiedice pe economişti să utilizeze gândirea normativă pentru a-şi formula propria opinie asupra diverselor alternative pe care le poate cunoaşte decizia de politică economică.

Esenţial este însă ca opiniile personale să nu aibă pretenţia unei analize ştiinţifice dacă nu se bazează pe verificarea de către practică a ipotezelor de lucru. Opinia publică este deseori dezorientată prin modul în care economiştii prezintă problemele cu care ea se confruntă. Aceasta deoarece se absolutizează fie latura pozitivă, fie cea normativă a ştiinţei economice.

Unii economişti au faţă de fenomenul economic pe care îl studiază o detaşare neangajată, similară cu cea pe care astronomul o afişează în studiul eclipselor sau a constelaţiilor.

Alţii, din contră, tratează fenomenul economic mai mult cu temperament decât cu rigoare ştiinţifică devenind militanţi activi şi pasionali doar ai unor anumite criterii sau principii.

Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc.Conştient de echilibrul pe care economistul trebuie să-l realizeze între latura

pozitivă şi cea normativă a meseriei sale, marele economist J.M.Keynes obişnuia să-şi deschidă prelegerile în faţa studenţilor cu următoarea remarcă: „Economistul este ca dentistul. Aşa cum dentistul nu poate scoate măseaua prin telefon, nici economistul nu

poate elimina şomajul printr-un studiu publicat în «Times». Măseaua stricată se scoate numai cu cleştele iar şomajul se elimină numai prin acţiuni ferme şi concrete”.2

1.5. Metoda ştiinţei economice

Consideraţii generale

“Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia”. Această frază celebră rostită de nu mai puţin celebrul economist André Marchal reprezinţă concluzia unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice care a caracterizat evoluţia modernă a ştiinţelor economice.

Punctul de plecare al acestei dezbateri îl constituie raportul dintre metodă în general şi metodă în special. Influenţat în mare măsură de abordarea filozofică, acest raport a polarizat gândirea teoretică în două mari curente ce au căpătat – în timp - girul a două mari personalităţi ştiinţifice: Descartes şi Claude Bernard.

Descartes - de formaţie matematician – înclină spre o metodă deductivă, apriorică, fiind de părere că “succesiunea elementelor simple care, într-o logică deductivă, duc la demonstrarea celor mai complicate construcţii geometrice sunt capabile să explice orice alt domeniu al cunoaşterii umane”. Este deci posibil, conform părerii lui Descartes, să se ajungă la o cunoaştere perfectă a realităţii numai prin urmărirea succesiunii fenomenelor, prin raţionament deductiv.

Claude Bernard – medic biolog - este de părere că nu poate exista posibilitatea cunoaşterii realităţii fără experiment care, la rândul său, comportă trei momente distincte:

a) observarea fenomenului;b) formularea ideii sau teoriei ca efect al obsevaţiei;c) deducţia.Pentru Claude Bernard, momentul esenţial al cunoaşterii este formularea ideii

căreia îi atribuie rolul de creaţie în înţelegerea realităţii. Subliniind acest lucru, el spunea: ”Ideea este sămânţa, metoda este numai solul în care ea va rodi”.

Descartes şi Claude Bernard au crezut în existenţa unei metode ştiinţifice universale, generale, bazată pe spiritul benefic şi stimulator al “îndoielii” cercetătorului asupra rezultatelor sale, pe determinism şi pe principiul general al raţionalităţii. Deosebirea constă în faptul că Descartes a crezut că metoda ştiinţifică universală este a matematicii, iar Bernard cea a biologiei. În esenţă, ei au încercat o generalizare la nivelul ştiinţei universale a unor metode particulare specifice unor ştiinţe strict delimitate.

În ceea ce priveşte economia, dezbaterea teoretică a abordat nu numai caracterul de metodă universală dar şi specială. Astfel, pe parcursul istoriei sale, economia a suferit tratări diverse în legătură cu natura şi specificul său. Din acest punct de vedere, se cere

2 Luând în consideraţie multitudinea definiţiilor economiei politice, parţial menţionate mai sus, ediţia precedentă a manualului de economie politică al catedrei pe care o înlocuieşte manualul de faţă formula o definiţie sintetică pliată exact pe obiectul de studiu al economiei politice, şi anume: „obiectul de studiu al economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a proceselor economice reale care au loc în societate în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale – a legilor şi categoriilor economice pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod ştiinţific de înţelegere, gândire şi acţiune în economie, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea dintre nevoile nelimitate cu resursele limitate”.

subliniat faptul că economia a cunoscut abordări de tip fizico-mecanicist şi biologico-organicist, cât şi de tip psiho-sociologic.

Abordarea economiei prin concepţie fizico-mecanică şi biologico-organicistă

Această concepţie priveşte fenomenul economic ca pe un fenomen fizic, încercând să sesizeze în economie legi şi principii similare celor fizice, cu predilecţie specifice domeniului mecanicii.

Omul – ca agent economic - este privit ca o mărime invariabilă în spaţiu şi timp, comportamentul său economic fiind conceput ca o valoare dată. Din acest motiv, omul este comparat cu particulele elementare (atom sau electron) supuse regulilor mecanicii cuantice.

Încercând să adapteze la economie teoriile unor mari matematicieni ca Heisenberg, Louis de Broghiel sau Von Neumann, concepţia fizico-mecanicistă tratează omul ca pe o particulă elementară a mediului economic unde se bucură doar de o aparentă libertate (autonomie economică, iniţiativă, spirit întreprinzător etc.) deoarece, în realitate, el ar fi supus integral unor legi – expresie a teoriei probabilităţilor. Astfel, omul – ca agent economic – nu este decât o medie rezultată din aplicarea legii numerelor mari la o colectivitate dată în timp şi spaţiu.

Adepţii acestei concepţii caută permanent analogii între mediul economic şi cel fizic, introducând în economie concepte ca: echilibrul stabil şi instabil, dinamic, static, fluiditate, vâscozitate, rezistenţă, nivel etc.

Această concepţie apare cu claritate deja în gândirea economică clasică engleză din a doua jumătate a secolului XVIII, dar are elemente puternice în gândirea economistului suedez Wicksell care compară echilibrul monetar cu poziţia şi cuplul de forţă al unei bile de oţel pe o suprafaţă plană sau la Wicksteed, care introduce conceptul de vâscozitate a factorilor de producţie.

O dezvoltare importantă a acestei concepţii o datorăm teoreticienilor echilibrului economic din şcoala matematică strălucit reprezentată de Leon Walras şi Vilfredo Pareto.

În 1910 savantul român Spiru Haret scrie în lucrarea “Mecanica socială” că “fenomenele economice şi sociale sunt guvernate de aceleaşi legi care determină echilibrul şi mişcarea materială iar omul nu este decât similarul unui punct material aflat într-un câmp de forţe fizice”.

Una dintre cele mai interesante şi constante încercări de a aplica legile fizicii la economie o reprezintă opera marelui economist francez Jaqques Rueff. Într-una din lucrările sale de referinţă J. Rueff afirmă că legile economiei sunt perfect comparabile cu legile fizicii gazelor, indivizii (agenţi economici n.n) având în economie rolul pe care îl au moleculele în teoria cinetică.

Pentru edificarea cititorului asupra modului de abordare fizică a economiei cităm următorul pasaj din lucrarea lui Rueff: „Des sciences phisiques aux sciences morales”: „O forţă aplicată unei mase produce o mişcare caracterizată prin acceleraţia sa. Aceasta, la o forţă similară, este cu atât mai mare cu cât masa este mai mică. De asemenea, o cerere aplicată la o masă de bunuri determinată produce o schimbare caracterizată prin preţul care se stabileşte. Pentru o cerere de aceeaşi mărime măsurată în unităţi monetare,

preţul este cu atât mai mare cu cât masa de bunuri oferită este mai mică. Cantitatea de bunuri oferită este deci o rezistenţă ce depinde de mărimea preţului, aşa după cum masa fizică este o rezistenţă ce depinde de mişcare. În ambele cazuri, inerţia este proporţională cu cantitatea de materie la care influenţa motrice este aplicată”.

O concepţie asemănătoare o dezvoltă şi laureatul Premiului Nobel pentru economie, Maurice Allais, care îşi precizează încă din 1947 poziţia, adresându-se astfel matematicienilor şi fizicienilor: ”economia este direct comparabilă cu ştiinţa fizicii, ceea ce nu mă opreşte să repet de câte ori va fi necesar că ea reprezintă un larg câmp de activitate pentru specialiştii ştiinţelor exacte”.

Distinsul nostru compatriot, profesorul american de origine română Nicholas Georgescu – Roegen introduce teoria entropiei în studiul economiei, proiectând dezbaterea teoretică într-un context interdisciplinar mult mai elaborat decât cel al concepţiei fizico-mecaniciste propriu-zise.

Sensul abordării pe care a cunoscut-o economia este pozitiv în esenţa sa. Promotorii concepţiei fizico-mecaniciste şi-au dorit rigoare şi preciziune, au intenţionat transformarea economiei într-un instrument eficient de cunoaştere şi interpretare a realităţii economice.

Încercând să elimine aleatorul şi conjuncturalul, concepţia respectivă a realizat, de fapt, formalizarea extremă, în formă matematică, a fenomenului economic, introducând expresia superioară a raţionalităţii, logica pură. Fără îndoială că s-au obţinut progrese importante mai ales pe linia modelării matematice sau econometrice, dar efectul direct al acestor progrese s-a resimţit mai mult pe spaţiul microeconomic contribuind la fundamentarea aparatului metodologic al aşa-numitelor “economii de ramură”.

Concepţia biologico-organicistă încearcă să abordeze fenomenul economic prin prisma legilor vieţii organice, acordându-i acestuia caracteristici proprii organizării şi dezvoltării materiei biologice. Abordarea unei astfel de concepţii apare încă din epoca fiziocrată prin elaborarea “Tabloului economic” care prezenta circulaţia bogăţiei în societate în baza descoperirilor făcute de Harvey asupra circulaţiei sanguine în corpul uman.

Aceeaşi concepţie o are şi precursorul economiei politice moderne, francezul Jean Baptiste Say când imaginează celebra diviziune a activităţii economice în producţie, circulaţie, distribuţie şi consum. Referindu-se la această diviziune, J.B. Say arăta „Părţile principale ale economiei sociale sunt acelea care corespund funcţiilor de creare, de distribuire şi de consum a bunurilor aşa după cum părţile principale ale corpului uman sunt organele care se referă la nutriţie, la creştere şi la dezvoltare”.

Trebuie remarcat că, în comparaţie cu concepţia fizico-mecanicistă, cea biologico-organicistă este mai nuanţată şi mai puţin rigidă în căutarea unor similitudini ale economiei cu alte domenii ale ştiinţelor. Supleţea abordării biologico-organicistă a reuşit o scoatere a omului din ecuaţiile matematice în care fusese inclus de concepţia mecanicistă dar, în majoritatea cazurilor, analogiile cu mediul biologic se opresc doar la forma de manifestare a fenomenului economic, fără a-i surprinde

Abordarea economiei prin concepţie psiho-sociologică

Tendinţa de a aplica unei ştiinţe metoda altei ştiinţe este o trăsătură caracteristică pentru întreaga istorie a dezvoltării cercetării ştiinţifice. Faptul se explică, în general, prin două elemente:

a) impactul pe care progresul exploziv al unei ştiinţe îl are, la un moment dat, asupra altor ştiinţe (notăm influenţa profundă pe care a avut-o, de exemplu, momentul Newton, Einstein sau Bohr);

b) tendinţa de a utiliza metode deja „verificate” prin obţinerea unor rezultate bune în alte diferite domenii ale ştiinţei.

În cazul economiei trebuie subliniat faptul că aplicarea unor metode specifice altor ştiinţe se datorează şi ezitărilor survenite în determinarea naturii sale. Recunoaşterea economiei ca fiind o ştiinţă social-umană a constituit un proces dezbătut şi încă nefinalizat pe deplin.

Chiar dacă după 1960 caracterul de ştiinţă socială a economiei a fost aproape unanim recunoscut, este interesant de redat modul în care una dintre cele mai complete opere de metodă a secolului nostru (B.Nogaro. La methode de l’economie politique, Paris 1950) pledă în favoarea caracterului social al economiei.

„Deşi la prima vedere fenomenele economice prezintă o oarecare analogie cu legile şi principiile fizicii, totuşi fizica studiază doar manifestările exterioare ale unei esenţe pe care nu o explică. Conform fizicii, economia studiază esenţa unor fenomene care nu sunt sesizabile la nivel individual, dar care constau tocmai în acţiunea individuală a oamenilor grupaţi în diferite structuri socio-economice. Mai mult decât atât, în ştiinţele exacte omul nu poate face nimic altceva decât să utilizeze legi pe care le-a descoperit în procesul cunoaşterii, fără a putea influenţa aceste legi. În economie, pe măsura cunoaşterii legilor, omul se străduieşte să le modifice sau să le depăşească.

Nici o teorie fizică nu modifică evoluţia fenomenelor, în timp ce o teorie economică este capabilă să modifice comportamentul agenţilor. În economie este esenţial faptul că o teorie falsă transformă realitatea, devenind – prin aceasta – adevărată, iar o teorie adevărată poate deveni falsă dacă realitatea se modifică. Omul este cel ce are capacitatea unei astfel de transformări conform înţelegerii şi acţiunii sale.

Ceea ce deosebeşte economia de fizică sau biologie este raportul dintre subiect şi obiect căci, în economie, omul este în acelaşi timp şi subiect şi obiect, observator şi observat. Astfel, economia este o oglindă unde omul se vede în acţiune, imagine care îl stimulează să se autoperfecţioneze”.

Evident, recunoaşterea caracterului de ştiinţă socială a economiei a adus în prim plan problema omului şi a comportamentului său în complexitatea raporturilor economice. Progresele mari pe care psihologia le-a făcut în prima jumătate a secolului XX au permis înţelegerea faptului că natura umană, departe de a fi amorfă şi invariabilă, diferă în funcţie de temperament, educaţie, sex, vârstă, naţionalitate, apartenenţă la o zonă sau la o structură socială. S-a constatat că omul nu este nici o particulă într-o structură nucleară şi nici o expresie rigidă a unor cicluri biologice, ci o entitate adaptabilă mediului, transformată şi transformatoare prin raporturile de interese generate de un comportament flexibil şi raţional.

O astfel de abordare a determinat schimbarea radicală a naturii economiei. Adepţii tratării economiei ca o ştiinţă socială au înţeles că acesteia nu i poate cere nici preciziunea matematicii şi nici cauzalitatea implacabilă a fizicii. Economia n-a mai fost tratată ca o simplă extensie a logicii, ci ca o psihologie bazată pe principii sociologice.

Consecinţa cea mai importantă a acestei schimbări a fost aceea că analiza fenomenului economic nu a mai fost exclusiv cantitativă, orintându-se progresiv şi spre aspectele calitative, subiective, psihologice. Se profilează astfel ideea “condiţionării” fenomenului economic de către “mulţimea factorilor neeconomici cum ar fi cei juridici, comportamentul uman, teritoriul şi zonarea geografică, politica internaţională, cultura şi educaţia”.

În continuarea acestei idei se dezvoltă tendinţa studiului interdisciplinar în economie, subliniindu-se legăturile ei profunde cu ştiinţe auxiliare ca antropologia, sociologia, dreptul, geografia, psihologia.

Ştiinţele auxiliare furnizează economiei date şi informaţii din propriul lor domeniu de activitate pe care aceasta le interpretează ca pe „constante” în urmărirea „variabilelor” exprimate de fenomenul economic. Aceasta înseamnă că dacă economistul nu poate – datorită imensităţii informaţiei – avea o competenţă multidisciplinară, totuşi este absolut obligatoriu să se ştie ceea ce este esenţial în alte domenii pentru a putea înţelege relaţia cauză-efect la nivelul complexităţii vieţii sociale. Într-un cuvânt, se poate spune că este foarte puţin probabil ca un om care nu este decât economist să fie un bun economist.

Chiar dacă, în zilele noastre, caracterul de ştiinţă socială al economiei este recunoscut într-o măsură covârşitoare, tratarea fizico-mecanicistă nu este total părăsită. Nu sunt izolate cazurile când, pe fundalul caratacterului social-uman se proiectează tratări influenţate de metodele fizicii sau matematicii.

Cel mai interesant caz este, în acest sens, modelarea economico-matematică ce s-a constituit într-o disciplină individualizată numită econometrie. Încercând să formalizeze în relaţiile matematice relaţiile dintre diferitele elemente ale fenomenului economic, econometricienii au construit modele al căror rol este atât cognitiv cât şi operaţional.

Introducerea acestor modele în programele de informatică – prin utilizarea tehnicii de calcul moderne – oferă posibilităţi reale de interpretare şi prognozare a fenomenului economic. Prin intermediul econometriei, o gamă largă de instrumente şi teorii matematice au fost introduse în cercetarea economică aducând – în multe cazuri – clarificări sau o înţelegere mai elaborată a proceselor şi fenomenelor economice.

Ceea ce caracterizează actualmente metoda de cercetare econometrică în economie este inexistenţa unei stări conflictuale între diferitele maniere de tratare. Economiştii contemporani par să fi înţeles că deşi economia este o ştiinţă socială, cercetarea economică poate face apel şi la metode specifice ştiinţelor exacte sau biologice, cu condiţia relevării permanente a criteriul tipologic esenţial al economiei.

Acest criteriu include conceptual economia în categoria ştiinţelor social umane, ceea ce impune cercetătorilor obligaţia permanentă de a adapta sau a completa metodele preluate din alte ştiinţe cu rigorile metodei psiho-sociologice, singura capabilă să dezvăluie complexitatea comportamentului omului în postura sa de agent economic.

Necesitatea „amprentei psiho-sociologice” asupra oricărei metode preluate din ştiinţele exacte sau biologice a fost subliniată, cu multă fermitate, chiar şi de cei mai fervenţi partizani ai acestor metode.

Astfel, a apărut din ce în ce mai des în metoda economică actuală principiul „ceterist paribus” prin care unele elemente ale analizei se consideră stabile, în timp ce altele variază. Principiul nu este propriu economiei ci logicii, fiind o variantă a

principiului „interpretării evoluţiei fenomenului prin recunoaşterea unui punct stabil de referinţă”.

În economie, principiul „ceteris paribus” a favorizat însă coexistenţa tratării prin metodele ştiinţelor exacte cu cea specifică ştiinţelor sociale. Astfel, în majoritatea cazurilor, se consideră puncte de referinţă sau constante acele elemente ce pot fi cuantificate matematic, luându-se ca variabile elementele care – prin ele însele sau prin influenţele”neeconomice” pe care le suferă – nu pot fi direct cuantificate.

Următorul exemplu ar putea aduce o mai bună înţelegere: analiza dinamicii cererii la un anumit produs (de exemplu: paltonul), la o anumită dată, poate lua ca punct de referinţă (constantă) numărul total al consumatorilor (mărime perfect cuantificabilă), iar ca variabile de influenţă, elemente mai greu de cuantificat cum ar fi: influenţa asupra cererii a distribuţiei pe vârstă şi sex a consumatorilor, pe grade de cultură şi educaţie, influenţa modei, anotimpului, mediului urban şi rural etc.

Toate aceste influenţe necesită intervenţia metodelor psiho-sociologice, singurele apte de a descifra comportamentul cumpărătorului. Dacă putem determina prin matematică nivelul consumului mediu, creşterea sau scăderea consumului ca urmare a influenţei modei se determină (ca o tendinţă aproximativă) doar prin metode psiho-sociologice.

Amândouă însă, metoda matematică şi cea psiho-sociologică, dau economistului o imagine mult mai corectă asupra nivelului total, real al cererii. Arta îmbinării celor două moduri de tratare, găsirea punctului în care îmbinarea se realizează atât de eficient încât diferenţele se estompează într-un sistem de gândire propriu economistului, sunt elemente ce trebuie să stea în atenţia tuturor acelora ce intenţionează să contribuie la progresul cercetării ştiinţifice economice.

Problema „conflictului tradiţional”

Problematica metodei ştiinţei economice nu se rezumă însă doar la aspectele prezentate mai sus, adică la modul cum metode specifice altor ştiinţe contribuie la cercetarea fenomenului economic. Unul dintre aspectele importante ale acestei problematici este şi acela referitor la raportul dintre instrumentele principale ale metodei, şi anume: deducţia şi inducţia.

Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene plecând de la principiul sau esenţa acestora.

Inducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a esenţei sau principiilor plecând de la observarea unor manifestări sau fenomene.

Preponderenţa deducţiei sau inducţiei în cercetarea fenomenului economiei a condus la separarea a două mari curente aflate în ceea ce numeam conflict tradiţional de metode.

Primul curent – identificat în majoritatea cazurilor cu economia clasică – şi-a bazat cercetarea pe metoda deducţiei şi abstracţiei. Cel de-al doilea curent – identificat cu aşa numita şcoală istorică – şi-a bazat cercetarea pe metoda inductivă. Conflictul dintre aceste două curente a fost sensibil atenuat de încercarea lui K. Marx de a ajunge la o sinteză metodologică prin formularea metodei dialectice, dezvoltată ulterior în metoda materialismului dialectic.

Conflictul de metodă a determinat şi o altă interpretare a economiei. Astfel, se vorbeşte despre economia speculativă şi economia realistă.

Bazată preponderent pe deducţie şi abstracţie, economia speculativă îşi fundamentează cercetarea pe identificarea unui număr de ipoteze considerate ca premise ale manifestării fenomenului. Pe aceste premise se construieşte o gândire logică, utilizând principii de raţionalitate în aşa fel încât coerenţa înlănţuirii elementelor de demonstraţie să fie perfectă.

Economia speculativă uimeşte prin perfecţiunea construcţiei logice şi conferă satisfacţia intelectuală a unor deducţii de o deosebită subtilitate. Ceea ce nu poate garanta economia speculativă este corectitudinea sau validitatea premiselor.

Analizând acest aspect, economistul şi omul politic francez Henry de Noyelle spunea: „Ecuaţia reproducţiei lărgite marxiste este un cristal de logică, pilotând gândirea pe culmile perfecţiunii intelectuale. Din păcate, aceste culmi sunt la înălţimea unui castel de cărţi de joc, deoarece premisele sunt false sau atât de reduse încât ecuaţia îşi pierde operaţionalitatea. Totul este un joc al minţii, nimic mai mult”.

Economia realistă încearcă să construiască legături directe cu practica economică, propunându-şi să devină fundamentul politicii economice.

Ambele orientări sunt criticabile. Prima pentru izolarea într-un „turn de fildeş” şi abdicarea de la comandamentele activităţii practice, cea de-a doua pentru lipsa de interes faţă de aspectele conceptuale şi teoretice ale vieţii economice.

Ştiinţa este expresia tendinţelor manifestării şi dezvoltării vieţii sub toate aspectele sale. Economia nu face abstracţie de la acest deziderat. Indiferent de amploarea sau importanţa dezbaterii metodologiei, economia va trebui să asigure atât înţelegerea universului economic cât şi orientarea activităţii omului în contextul acestui univers de interese şi comportamente.

Indiferent de tipul metodei folosite, spunea P.A. Samnelson, economia trebuie să răspundă scopului său esenţial ca ştiinţă socială: „să asigure omului luarea în posesie a realului prin raţiune”.

De la apariţia ei până în prezent, ştiinţa economică a progresat considerabil, constituindu-se într-un sistem al stiinţelor economice.El cuprinde

Ştiinţele economice fundamentale din care fac parte economia politică sau teoria economică generală

Ştiinţele economice funcţionale ca : marketing, management, contabilitate, statistică

Ştiinţele economice teoretico-aplicative care se subdivid în ştiinţe economice de ramură şi ştiinţa unităţilor economice cum ar fi circulaţia bănească,finanţe credit

Ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice Economia mondială care include relaţiile economice

internaţionale, relaţiile valutar finaciare, economia integrării europene

Ştiinţele economice de graniţă din care fac parte econometria, psihologia economică, sociologia economică, cibernetica economică, protecţia mediului.

1.6. Noua economie

Modificările economice majore, apărute la nivel planetar în ultimile decenii au determinat apariţia unor noi abordări privind ştiinţa economică.

Astfel, a apărut sintagma noua economie pentru a caracteriza noile realităţi ale economiei contemporane.

În sens larg, noua economie reprezintă sintagma folosită pentru descrierea transformărilor structurale determinate de implementarea noilor tehnici şi tehnologii care schimbă comportamentele economice la toate nivele agregate ale economiei.

În sens restrâns, noua economie desemnează sectoarele noilor tehnologii de informaţie şi comunicaţii cum ar fi : informatica materială şi logică, totalitatea mijloacelor de comunicaţie şi informaţie.

Astfel, putem concluziona spunând ca noua economie se caracterizează prin: abordarea globală a economiei; accesibilitate la scară planetară; favorizează producerea de bunuri imateriale sau cu un gread restrâns de

materialitate; este predilect îndreptată spre economia muncii intelectuale; funcţionează prin interconectarea unor sisteme complexe de reţele.

Spre deosebire de economia tradiţională, noua economie este percepută ca un sistem complex, evolutiv şi adaptiv, care se întemeiază pe noi factori de producţie, introduce fluxurile electronice în mecanismele de funcţionare ale unor segamente de pieţe, stimulează avantajele competitive imateriale determinate de efectele creşterii exponenţiale a nivelului superior de instruire şi educaţie profesională a forţei de muncă, determină schimbări radicale în diviziunea internaţională a mumcii şi dezvoltarea mai rapidă a unor economii emergente lipsite de resurse materiale. Noua economie este atât o cauză cât şi un efect al procesului de gloalizare, contribuind esenţial la accelerarea procesului de internaţionalizare a unei părţi a economiei mondiale prin modificările aduse mediului financiar internaţional. Deşi noile tehnologii ale informaticii şi comunicării au devenit tehnologiile cheie ale epocii contemporane, deşi globalizarea a impus conectarea într-un sistem global fluxurile naţionale de factori de producţie şi valori naţionale, deşi actuala criză financiară internaţională ridică la rang superior necesitatea conlucrării la scara mondială, noua economie nu poate încă reprezenta singura formă de existenţă şi funcţionare a proceselor şi fenomenelor economice. Ea defineşte doar accentul pe care îl exprimă actualmente demersul economic fără însă a acoperi întreaga exprimare a acestuia şi poate, nici pe cea mai importanta, adică latura socială a ştiinţei economice. Chiar dacă anumite elemente ale comportamentelor economice se transformă ca urmare a efectelor tehnologiilor informatice, legătura dintre om şi mediul său natural îşi păstrează aceiaşi logică, exprimată de raportul primordial dintre nevoi şi resurse.

1.7. Economia politică şi politicile economice. Prognoza şi scenariile economice

Economia politică este ştiinţa care fundamentează politicile economice, ceea ce reprezintă transpunerea în practică a teoriei economice, adică a conceptelor şi principiilor elaborate de către economia politică. Politicile economice sunt un ansamblu de decizii concepute şi aplicate prin diverse instrumente de către puterea publică, de regulă prin intermediul instituţiilor statului, în scopul atingerii unor obiective referitoare la situaţia economică a ţării pe diferite orizonturi de timp. Politicile economice urmăresc pe termen scurt, mediu şi lung obiective complexe şi de interes naţional cum ar fi standardul şi calitatea vieţii, corectarea unor dezechilibre macroeconomice, creşterea competitivităţii internaţionale, distribuirea echitabilă a veniturilor şi a efectelor creşterii economice, respectarea condiţiilor ecologice ale dezvoltării şi creşterii economice, siguranţa alimentară şi energetică a naţiunii, etc. Politicile economice pot fi clasificate în politici economice conjuncturale şi politice economice structurale. Politicile economice conjuncturale au ca obiectiv restabilirea sau menţinerea echilibrului economic şi financiar pe o perioadă scurtă de timp ( ex: politica bugetară, politica salarială şi a veniturilor, politica monetară, politica ratei de schimb). Politicile structurale au ca obiectiv pe termen mediu şi lung reglementarea condiţiilor de funcţionare a sistemului pieţelor ( evoluţia structurii pieţelor şi a comportamentului agenţilor economici) şi a potenţialului şi condiţiilor de dezvoltare şi creştere economică (ex: politica agrară, politica industrială, politica de cercetare şi inovare, politica ocupării şi creării de locuri de muncă, politicile comerciale şi de expansiune externă a capitalului naţional ,etc ). Unele dintre cele mai importante instrumente metodologice de elaborare a politicilor economice le constituie prognozele şi scenariile economice. Prognozele sunt o evaluare bazată pe determinarea ştiinţifică a probabilităţii evoluţiei cantitative şi calitative a unor procese, domenii de activitate, sfere ale vieţii într-un anumit interval de timp aparţinînd viitorului. Sistemul integrat care este mediul economic şi social posedă structuri cu un înalt grad de organizare: ştiinţifico-tehnice, economice, politice, educaţionale, culturale ş.a. Evoluţia în timp a acestora pune probleme speciale studiului dezvoltării lor. În mod curent, analiza prin prognoze se centrează pe anumite variabile considerate „dependente" (precum: populaţia, instituţiile, migraţia teritorială, structurile profesionale, mobilitatea socială etc.) a căror evoluţie şi variaţie depind de alte variabile considerate „independente" (sistemul economic, deciziile politice strategice, diviziunea muncii, evoluţia situaţiei internaţionale etc.). Acţiunea acestora din urmă asupra primelor se studiază prin diferite metode, investigîndu-se starea lor în funcţie de obiectivele evoluţiei şi dezvoltării sistemului social respectiv. Elementele definitorii ale prognozei sînt următoarele:

a. orizontul de timp pentru care se elaborează previziunea (scurt -3- 5 ani, mediu 6 pînă la 15 ani, lung - peste 15 ani);

b. gradul de elaborare ştiinţifică a aparatului cercetării ( în afară de metodologia specifică nivelului de complexitate a analizei, de regulă interdisciplinară, sistemică şi înalt formalizată, se impune asocierea diverselor stări viitoare posibile cu anumite valori utilitare şi cu determinări volitive, decizionale, care asigură orientarea viitorului în sensul dorit);

c. caracterul orientării previziunii (ea putînd fi: normativă - orientată spre obiective clare; explorativă - analizînd tendinţele posibile în viitor plecînd de la starea prezentă a proceselor avute în vedere; morfologică - cercetînd sistemele viitoare plecînd de la analiza părţilor lor componente; sintetică - investigînd viitorul dinspre întreg spre subsistemele sale);

d. domeniul analizei (aici sînt posibile prognoze micro sau macroscopice, fie centrate pe sfere sau sectoare de activitate ).

Prognozele sunt utilizate într-o etapă următoare pentru elaborarea scenariilor.Senariul poate fi considerat ca un caz special de model care ia în considerare posibila evoluţie viitoare a situaţiei sub impactul unor factori sau variabile de natură ipotetică3. Scenariul este descrierea unei situaţii pe baza mai multor ipoteze, nu doar a unei prognoze ci şi a unei reflecţii asupra mediului. El trebuie dezvoltat de asemenea natură încât să acorde o atenţie deosebită riscurilor care ar putea avea cel mai puternic impact asupra cursului evenimentelor în viitor. Scenariul studiază impactul potenţial asupra procesului în urma modificării simultane a valorilor mai multor variabile. Concluziile sunt degajate pe baza unei analize obiective şi a unei interpretări subiective.Abordarea cel mai des folosită constă în utilizarea a două sau trei scenarii ( pesimist, optimist, scenariul de bază) fără a alege unul dintre aceste scenarii ca fiind cel cu cea mai mare probabilitate. Pentru a dezvolta scenarii optimiste sau pesimiste, valorile extreme ale variabilelor sensibile trebuie să fie alese dintr-un interval de valori. Rezultă că metoda scenariilor constă în analiza evoluţiei unui sistem complex, plecînd de la tendinţele şi condiţionările prezente ale sistemului ca şi de la suma acţiunilor mediului extern al acestuia. Prima etapă a construcţiei unui scenariu constă în conturarea morfologiei sistemului (prin cunoaşterea limitelor şi condiţionărilor interne, ca şi a influenţelor mediului extern). Orice scenariu porneşte, evident, de la starea actuală a sistemului(to) şi îşi fixează pentra analiză un moment anume de timp (tn). Pentru investigarea transformărilor în această perioadă se poate opta pentru unul dintre mai multe tipuri de scenarii (normative, explorative, tendenţiale, contrastate etc.) De asemenea, este de dorit să se enunţe unele judecăţi privind dezirabilitatea stării actuale a sistemului ca şi opţiunea valorică aleasă pentru a defini evoluţia către tn. În faza următoare se definesc variabilele (endogene şi exogene) care influenţează dinamica sistemului analizat. În al treilea moment se elaborează premisele modelului analizei pe baza ipotezelor prin care se pot defini căile ce fac posibilă atingerea unor stări sau a altora. Aceste stări viitoare ale sistemului sînt determinate de judecăţi de valoare privind dezirabilitatea stărilor şi de unele principii normative faţă de care se poate subordona evoluţia viitoare a sistemului. Etapa a patra constă în eleborarea modelului propriu-zis al evoluţiei în timp a sistemului. În construcţia modelului apar unele restricţii ce ţin de validitatea formală a relaţiilor dintre componente, recursivitatea acestora, evitarea erorilor diferitelor aproximări (prin trenduri fenomenologice sau prin extrapolări, de exemplu). Ultima etapă conţine

3 Proiect Phare Twinning RO 2003/IB/OT-10 SGGR. Sandra Briggs, Baiba Peterson, Karlis Smits ” Manual de metose folosite în planificarea politicilor și evaluarea impactului ” București 2006

activitatea de redactare a scenariului, după tipul ales în prealabil şi pe perioada de timp concepută iniţial.

Literatura economică prezintă ca fiind primul scenariu economic, elaborat pe principii metodologice corecte, cel publicat în anul 1972 de către Clubul de la Roma, întitulat ” The Limits to Growth” sub redacţia lui Aurelio Peccei şi Alexander King. Scenariul a prevăzut cu anumite limite modul în care va evolua economia mondială prin prisma importanţei factorilor ecologici şi a introdus în analiza economică noţiunea de ”parametrii dezvoltării durabile.”

Concepte de baza: Ştiinţa economică Resurse economice Nevoi economice Cost de oportunitate Limita posibilităţilor de

producţie Economie pozitivă Economie normativă

Deducţia Inducţia Economia speculativă Economia normativă Noua economie Politici economice Prognoză economică Scenariu economic

Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă

Care este obiectul de studiu al ştiinţei economice în conformitate cu definiţia dată de către laureatul Premiului Nobel pentru economie Paul A. Samuelson ?

Ce este costul de oportunitate şi în ce condiţii se întâlneşte în viaţa reală? Cum se defineşte şi ce exprimă limita posibilităţilor de producţie şi care

este semnificaţia sa practică ? Ce deosebiri există între economia pozitivă şi economia normativă; cărei

categorii îi aparţine manualul de faţă ? Ce este noua economie? Este caracteristică tuturor ţărilor lumii ?

1.Economia studiază : o Raporturile dintre industrie şi agricultură;o Raporturile dintre populaţia urbană şi populaţia rurală;o Raporturile dintre resurse şi necesităţi;o Raporturile dintre agenţii economici în procesul de producţie, repartiţie

şi consum;

2. Costul de oportunitate este:o Valoarea tuturor alternative existente; o Valoarea celei mai bune acţiuni alternative la care se renunţă;o Valoarea la care se vinde produsul pe o piaţă liberă;o Valoarea celor mai eficiente cheltuieli de producţie.

3. Limita posibilităţilor de producţie este:o Timpul maxim posibil de producere a unei mărfi;o Limita impusă de numărul de muncitori posibil de utilizat la un

moment dat;o Funcţie de rezultatele combinării factorilor de producţie în condiţiile

utilizării totalităţii resurselor disponibile;o Funcţie de nivelul maxim de producţie realizat.

4. Noua economie este:o Economia specifică perioadei de după 1990;o Economia specifică procesului de globalizare;o Economia specifică noii societăţi, societatea informatică;o Economia specifică procesului de integrare economică.

5. Politicile economice sunt:o Ansamblul legilor şi ordonanţelor de urgenţă emise de guvern;o Decizii ale Fondului Monetar Internaţional;o Ansamblu de decizii concepute şi aplicate prin diverse instrumente de

către puterea publică;o Cele propuse în programele partidelor de guvernământ.

Bibliografie4

Coşea, Mircea : „Curs de Economie”. Ed. ProUniversitaria. 2006 Enache, Constantin şi Constantin Mecu (coord), Economie Politică, Editura FRM,

Ediţia a-5-a 2007; Jaques, Genereux” Economie Politică”. Ed.All Beck 2007; Dicţionar Macmillan de Economie Modernă. Ed. Codecs 2000; Samuelson, A Paul, Nordhaus D William.” Economie Politică”, Ed. Teora.

2000; Sen, Amartya .” Dezvoltarea ca libertate”. Ed. Economică 2004.

Capitolul 2

ÎNCEPUTURILE ŞI PRIMELE ŞCOLI DE GÂNDIRE ECONOMICĂ

Cornel Ionescu

Obiectivele temei Structura capitolului

4 Notă: consultarea sursele bibliografice boldate sunt obligatorii pentru studenti.

îndrumarea studentului spre cunoaşterea istoriei formării ştiinţei economice, a principalelor şcoli de gândire economică şi a reprezentanţilor proieminenţi ai acestora;

înţelegerea procesului complex, contradictoriu şi îndelungat al elaborării conceptelor economice, legităţilor economice, în principiu a oricărei teorii economice;

prezentarea mai amplă a acelor părţi ale ştiinţei economice care au astăzi o mai mare rezonanţă pentru cunoaşterea şi transformarea realităţilor economice.

2.1. Antichitatea

2.2. Evul mediu

2.3. Precursorii economiei moderne

2.1. Antichitatea

În această îndelungată perioadă, ideile economice au avut un caracter descriptiv şi izolat, şi nu au existat lucrări cu caracter strict economic5. De cele mai multe ori, ideile economice au fost răspândite prin lucrări cu caracter politic, filosofic sau chiar religios6. Astfel, deşi în Antichitate marile civilizaţii au apărut în Egipt şi Mesopotamia, în Valea Indusului şi în China, problemele economice nu au fost abordate decât tangenţial. Economicul nu a fost multă vreme diferenţiat de factorul social şi de factorul religios. Regii din Mesopotamia erau consideraţi mijlocitori între oameni şi zei, instrumente ale voinţei divine. Respectarea ordinii juridice şi politice pe care o instituie şi o apară regele este prezentată solemn drept condiţie necesară ca omul să beneficieze de atributele ordinii cosmice. De exemplu‚în Codul lui Hammurabi, rege al Babilonului (1792-1750 î.Ch.), sunt legi stabilite de monarh ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ şi privesc mai ales ordinea publică, comerţul şi irigaţiile. Codul este o culegere de legi sau norme de literatură juridică prin care se stabilesc anumite raporturi între cei care conduc şi cei supuşi, între diversele categorii de cetăţeni, stabilindu-se locul regelui în societate. În mod similar, în Egiptul antic, religia decreta că puterea de stat este de esenţă divină.

În China antică, ideile politice şi economice apărute de timpuriu vor ajunge la maturitate în opera lui Lao-tze (secolul VI î.Ch.) şi Confucius (551-479 î.Ch.). În lucrarea sa, Dao da dzing, Lao-tze afirmă că principiile vieţii sociale şi politice se întemeiază pe norme profunde, proprii naturii în ansamblul ei şi că omul va desluşi în examinarea naturii regulile etice şi politice după care trebuie să se conducă viaţa. Societatea este o parte a Cosmosului şi, aşa fiind, „principiul cu ajutorul căruia se guvernează ţara este etern. El este veşnicul dao. Organizarea Cosmosului este temeiul organizării sociale, iar cel ce încalcă normele fireşti ale acesteia din urmă încalcă legi cosmice şi, ca atare, va fi eliminat. Dao este temeiul lui da, noţiune etico-politică esenţială în daoism, echivalentă cu virtutea umană. Da înseamnă, alături de însuşiri etice, şi principiul care prescrie că „atunci când eşti mai mare peste ceilalţi să nu te socoteşti stăpânitor”, deci principiul

5 Excepţie, Economica lui Xenofon (444-354).6 Toma d”Aquino, Summa theologica (1266-1273).

moderaţiei necesare spre a guverna oamenii. Al treilea principiu al daoismului, alături de dao şi da, u-vei, principiul non-acţiunii. Non-acţiunea este acea comportare politică ce consta în evitarea oricărei acţiuni ce ar stânjeni desfăşurarea mersului natural (dao) al vieţii sociale de stat. „Dacă aristocraţii şi cârmuitorii sunt în stare să-l respecte (pe dao), atunci toate fiinţele trec de la sine în stare de linişte, cerul şi pământul se contopesc în armonie, apar fericirea si bunăstarea, iar poporul trece în stare de linişte, fără să i se mai poruncească.” – afirma Lao-tze. Într-o epocă de acut dezechilibru social, când aveau loc răscoale frecvente, Confucius este împins de dorinţa de a vedea instaurat un echilibru politic, pe temeiul unei armonii sociale, convenabile celor „superiori”, prin intermediul îmbunătăţirii stării celor „de jos”, promovând conceptul jan, omenie, iubire a aproapelui. Un alt concept de bază al confucianismului este li, care se întemeiază pe jan şi constituie ansamblul de norme ce guvernează acea conduită socială care tinde la înfăptuirea lui jan. „O ţară trebuie să fie administrată pe temeiul legilor şi obiceiurilor consacrate”, spune Confucius. Învăţăturile lui Confucius sunt un cod de conduită vizând stabilizarea societăţii. Spre deosebire de ideile orientale care plecau de la premisa unei societăţi autoritare, susţinute de sancţiunea religioasă, care acceptau, în general, puterea arbitrară, fiind caracterizate de un conservatorism funciar, gânditorii din Grecia antică pun sub semnul întrebării baza şi scopul guvernării. Ei vor fi creatorii vocabularului gândirii politice şi economice occidentale, care a fost preluat apoi în toată lumea.

Astfel, în Grecia antică, unde democraţia sclavagistă a favorizat dezvoltarea comerţului, asistăm la un moment important al trecerii de la pragmatism la o treaptă superioară de înţelegere şi interpretare a fenomenelor economice, cea spirituală. Acest fapt a determinat împărţirea gânditorilor în două tabere: cea a susţinătorilor democraţiei sclavagiste, „sofiştii” (Protagoras din Abdera, Prodicus din Keos, Hipias din Elis), care se pronunţau împotriva sclaviei, pentru emanciparea omului (omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care există, a celor care nu există, în ce fel nu există) 7 şi cea a „socratiştilor”, susţinători ai intereselor conservatoare ale statului sclavagist (Xenofon, Platon, Aristotel). Omul este măsura, deoarece în gândirea lui Protagoras, omul este judecătorul a tot ce există, natura are legi, dar judecător al lor este numai omul. Protagoras a intuit rolul convenţiei în viaţa omului şi a sesizat relaţia strânsă care există între teorie şi practică.

Substanţa doctrinelor politice, economice, sociale şi morale din operele lui Platon8 o regăsim, în principal, în lucrările: Republica, Politica şi în cele 12 cărţi ale Legilor. Despre organizarea economică Platon vorbeşte, în special, în Republica, având acelaşi scop final: purificarea şi eliberarea sufletului. El descrie un stat ideal, perfect just, reunind indivizi de meserii diferite, această diviziune a muncii fiind liantul organizării sociale. Cetatea ideală a lui Platon cuprinde trei clase: cea care asigură prosperitatea materială (agricultori, meşteşugari, comercianţi), cea care asigură apărarea şi ordinea (războinici, gardieni) şi cea care dirijează ansamblul social (conducătorii). Individul nu are nici un drept asupra avuţiei sociale, prima clasă fiind cea care munceşte, iar celelalte două fiind clase întreţinute, fără proprietăţi. Obstacolul principal este identificat în inegalităţile economice existente, drept care Platon propune o organizare economică bazată pe comunitatea bunurilor, pe atribuirea de proprietăţi egale şi de drepturi egale tuturor

7 Sunt cuvintele celebre ale lui Protagoras din Abdera (481-411 î.Ch.). Dintre lucrările sale reţinem: Adevărul, Argumentele contrare, Marele discurs, Despre existenţă, Despre zei.

8 Platon, 427-347 î.Ch., moştenitorul ideilor lui Socrate.

cetăţenilor. Această idee se întemeiază pe gândul că îmbogăţirea denaturează. „Nu vă preocupaţi nici de trupul, nici de averea voastră cu atâta pasiune ca de sufletul vostru, pentru a-l face cât mai bun cu putinţă, căci cunoaşterea şi bunătatea sunt inseparabile”, scria Platon în Apologia lui Socrate. De la acest gând, admiţând conducerea aristocratică a statului, Platon are în vedere o aristocraţie de merit, a valorii, a demnităţii şi moralităţii şi nu una de avere.

Xenofon (430-335 î.Ch.), deşi adept al economiei naturale, analizează conţinutul avuţiei sociale şi încearcă să identifice izvoarele şi căile de creştere a acesteia9. Lucrarea sa, Oeconomicus, conţine principii practice de organizare şi conducere a agriculturii. Xenofon remarcă rolul muncii ca sursă a avuţiei şi a diviziunii sociale a muncii ca mijloc de creştere a acesteia. El arată că mărimea diviziunii muncii depinde de nivelul de dezvoltare al pieţei.10 Xenofon dezvoltă noţiunea de bani şi remarcă funcţiile acestora de mijloc de plată şi de tezaurizare11. El consideră comerţul ca o activitate aducătoare de venituri pentru stat şi susţine dezvoltarea sa. Pentru Xenofon, omul este scopul producţiei, iar economia cetăţii este considerată ca fiind deopotrivă ştiinţă şi artă.

Aristotel (384-322 î.Ch..) este preocupat de găsirea unor reguli politice ideale de organizare şi conducere a societăţii pe baza unor principii universal valabile. El aseamănă societatea cu corpul omenesc, idee ce va marca pentru mult timp istoria filosofiei. Gândirea economică a lui Aristotel este sintetizată, în special, în lucrările sale: Politica, Retorica, Etica nicomahică, Constituţia ateniană, Etica lui Eudem. Pentru el, economia este arta producerii bogăţiei sub formă de bunuri casnice, mijloc de creştere a patrimoniului individual şi public. În ceea ce priveşte statul, Aristotel consideră că acesta există în mod natural, fiind definit ca „o asociaţie de fiinţe egale ce caută cel mai bun mod de viaţă”12. Statul este o asociaţie naturală, în sensul că este rezultatul voinţei oamenilor, al înţelegerii dintre ei, fără de care viaţa este ameninţată. Statul este natural (social) pentru că, în fond, omul este fiinţă socială13. „Omul – spune el – este prin natură un animal al cetăţii, în afara căreia nu poate trăi, căci, nefiind nici animal, nici zeu, el piere în absenţa comunităţii de moravuri, limbaj şi schimburi”. Aristotel sesizează aspectul social al bogăţiei, modul său de repartizare, şi dezavuează concentrarea excesivă a acesteia în mâinile unei clase dominante, deoarece bogăţia abuzivă, ca şi sărăcia excesivă ar conduce la demagogie şi tiranie. Etica şi politica sunt, deci, în gândirea sa, înţelepciune practică, etica referindu-se la individ, iar politica, superioară eticii, deoarece ea creează legislaţie care transformă binele în bine social, ridicând eticul la rangul legislativului, legitimându-l ca necesitate a cetăţii. Aristotel face o primă analiză a valorii. El arată că forma în bani a mărfurilor nu este decât aspectul dezvoltat al formei valoare simplă, adică expresia unei mărfi în altă marfă egală calitativ. În acelaşi timp, el sesizează dublul rol al mărfii – pentru schimb şi valoare în sine – şi desprinde cele două aspecte ale valorii: valoare de schimb şi valoare de întrebuinţare. Aristotel surprinde, de asemenea, rolul banilor ca unitate de măsură a valorii şi ca mijloc de circulaţie.

Deşi nu se ridică la nivelul gândirii antice greceşti, izvoarele istorice (materialul bibliografic) din Roma antică ne oferă o importantă analiză a vieţii economice din acea perioadă. Lumea romană, excelând în politică, drept şi administraţie, nu excelează în

9 În lucrarea Veniturile Aticei.10 Xenofon, Apologia lui Socrate, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1927, p. 141.11 De vectigalibus.12 Aristotel, Politica, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924.13 Ibidem, I, 1, 9.

gândirea economică. Economia este prezentată ca o nevoie determinată de o gestionare normală a pământurilor, de nevoia creşterii producţiei agricole. Astfel, Marcus Terentius Varro (116-27 î.Ch.), în lucrarea Economia rurală, se pronunţă pentru întoarcerea la economia naturală, pentru relansarea producţiei agricole ca remediu la parazitismul şi dispreţul faţă de munca fizică şi faţă de dependenţa de un import costisitor şi nesigur. În tratatul său economic Despre agricultură, Cato cel Bătrân (234-149 î.Ch.), în antinomie cu comerţul şi camăta, activităţi periculoase şi păgubitoare, consideră că agricultura este cea mai bună ocupaţie pentru romani. El susţine prosperitatea gospodăriei sclavagiste romane care trebuie să se bazeze pe cheltuieli minime cu inventarul agricol şi pe munca continuă şi susţinută a sclavilor.

Cel mai complet tratat despre agricultură din antichitate a fost scris de către Lucius Columella (secolul I î.Ch.). El se pronunţă împotriva sistemului latifundiar, a muncii cu sclavi şi propune ca alternativă trecerea la sistemul colonatului14.

Dintre gânditorii latini din antichitate mai pot fi amintiţi tribunii Tiberius (163-132 î.Ch.) şi Caius Grachus (153-121 î.Ch.), susţinători ai intereselor ţăranilor liberi. Ei au propus o lege pentru împroprietărirea participanţilor la războaie care i-a costat viaţa.Răscoala lui Spartacus (74-71 î.Ch.), programul economic al acesteia, exprimat prin revendicările participanţilor, au arătat slăbiciunile sistemului economic sclavagist şi au pregătit căderea acestuia, care a devenit efectivă câteva sute de ani mai târziu15.

Gândirea economică a filosofilor prezentaţi succint, dar şi a altor gânditori din lumea antică, analizată în contextul valorilor dominante ale acelor timpuri, denotă meritul incontestabil al acestora în dezvoltarea societăţii omeneşti şi, în acelaşi timp, îi situează pe aceştia, ca deschizători de drum ai gândirii economice premoderne. Influenţa cea mai puternică asupra lumii antice, medievale şi chiar asupra Renaşterii şi modernităţii au exercitat-o însă Platon şi Aristotel. Ei pot fi consideraţi, pe bună dreptate, după cum afirmă Hegel, „dascăli ai neamului omenesc”16.

2.2. Evul mediu

Dacă din punct de vedere spiritual, epoca evului mediu este considerată de unii gânditori ca fiind vârsta de aur a omenirii ca urmare a răspândirii credinţei religioase, îndeosebi a creştinismului, din punctul de vedere al ştiinţelor, în evul mediu timpuriu, odată cu naşterea societăţii religioase a avut loc, realmente, o depreciere a valorilor umaniste şi a muncii, paralel cu exacerbarea virtuţilor nobile şi a corpului cavaleresc, a vieţii monastice şi a devoţiunii religioase întruchipate în reprezentanţii bisericii. Gândirea creştină a dominat toate celelalte ştiinţe până în secolul al XVI-lea, reducându-le la dimensiunea lor metafizică. Cunoaşterea este aservită metafizicii creştine, ceea ce face posibilă acordarea unei valori ştiinţifice Bibliei care, fiind cuvânt dumnezeiesc, nu poate fi contestată. Legea divină este superioară oricărei legi umane. Dumnezeu este adevăratul subiect al lumii: El o creează, o determină şi o întreţine în permanenţă. Astfel, răspândirea creştinismului modifică radical concepţiile asupra economiei, înainte ca acestea să joace un rol mai concret în societate. Biserica era cel mai mare proprietar

14 Colonat – formă de organizare socială, caracterizată prin legarea din ce în ce mai strânsă a muncitorilor agricoli de pământul pe care îl lucrau, la început ca ţărani liberi, apoi prin luarea pământului în arendă, iar, mai târziu, prin plata dijmei către proprietarii de pământ.

15 Prin cucerirea Romei de către barbarii conduşi de Odoacru, în anul 476.16 G.W.F. Hegel, Istoria filosofiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 562.

funciar, în acelaşi timp o mânăstire era şi o unitate economică bine organizată. Veniturile într-adevăr consistente erau asigurate însă din taxele percepute la vânzarea mărfurilor în târgurile săptămânale de pe domeniile mânăstireşti. Unor abaţi li se acorda chiar şi dreptul de a bate monedă cu efigia regelui, fapt ce favoriza activitatea schimbului, iar unele mânăstiri aveau şi un fel de rol de bancă.

Începând cu a doua jumătate a secolului al VIII-lea, feudalismul cunoaşte anume transformări, renaşterea caroligiană17 fiind un moment considerat chiar ca o „revoluţie”, iar aceasta pentru că atunci s-ar fi ajuns la zdruncinarea imobilismului şi la promovarea unor noi energii sociale. Carol cel Mare a sprijinit organizarea învăţământului şi renaşterea intelectuală pentru a asigura unitatea imperiului şi buna lui administrare. În această perioadă se dezvoltă meşteşugurile şi comerţul, iar oraşele se extind dincolo de zidurile de apărare. Cu toată schimbarea produsă de renaşterea caroligiană, până în secolul XII se menţine o încremenire în care biserica se ilustrează, şi de data aceasta, ca adversară a formelor de gândire care ieşeau sau încercau să iasă din tiparele ei. Astfel, gândirea economică din evul mediu a fost subordonată teologiei, iar metoda de cercetare era dogmatică, ca întreg spiritul vremii.

Începând din secolul al XIII-lea, filosofii reabilitează conceptul de fizică a cosmosului în legătură cu „primul motor” (Dumnezeu), pornind de la traducerile din Aristotel, realizate de Boethius (480-524), astfel, scolastica medievală se va caracteriza prin influenţa predominantă a aristotelismului asupra gândirii creştine. Figura cea mai proeminentă a gândirii scolastice (secolul al XIII-lea) este Thomas D’Aquino (1225-1274), gânditorul care a dat catolicismului doctrina devenită oficială. El încearcă punerea în acord a dogmei cu experienţele unei raţiuni naturale, într-o doctrină ecleziastică despre proprietate şi despre modul în care aceasta trebuie folosită. Opera sa tratează trei mari probleme: definiţia criteriilor puterii drepte; doctrina dreptului natural şi natura celei mai bune guvernări. Din scrierile lui, cele care abordează o problematică economică sunt: De regimine principium, De emotione et venditione ad tempus, De regimine Judeorum şi De usurus.

O teorie a lui Thomas D’Aquino, cu un puternic impact asupra gândirii economice din evul mediu, a fost teoria preţului just care, în opinia sa, depindea de două elemente: de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii şi de situaţia producătorului. Deoarece preţul just nu se putea realiza pe piaţă, el trebuia asigurat de către stat, printr-o serie de reguli menite să conserve privilegiile participanţilor la schimb.

Thomas D’Aquino este un adept al dreptului natural, el va modifica într-un sens mai radical ceea ce era doar amintit în Etica nicomahică a lui Aristotel. Pentru el, nu proprietatea în sine este cauza răului din societate, ci utilizarea acesteia, scopul în care este folosită. El condamnă tezaurizarea şi acumularea de capital şi se pronunţă pentru respectarea principiilor universale ale dreptului natural, principii care sunt imuabile şi eterne.

Un alt gânditor din perioada medievală, Roger Bacon (1214–1292), lansează ideea cercetării naturii, a verificării ideilor şi a supunerii lor atât controlului experienţei, cât şi argumentelor raţionale, un demers în care coexistă misticism şi naturalism, elemente ale vechii gândiri împletite cu convingerea în valoarea cercetării moderne bazate pe

17 În anul 800 Carol a fost încoronat ca împărat în Bazilica Sf. Petru din Roma ca o recunoaştere a acţiunilor sale de protector al Bisericii şi papalităţii. Odată cu Imperiul Caroligian se schiţează, într-o formă încă embrionară, ceea ce vor deveni civilizaţia şi cultura europeană.

matematică. Cu Roger Bacon (1214-1292)18, J. Duns Scotus (1266-1308)19, Guillaume Occam (1290-1349)20 şi odată cu afirmarea monarhiilor naţionale ce prefigurează statele moderne se face trecerea spre o perioadă de largă deschidere intelectuală, în care, aşa cum afirma P.P. Negulescu, „împrejurările istorice deprind pe om …să descopere că are şi drepturi, nu numai datorii, şi să dorească, mai presus de toate, libertatea de a fi el însuşi, de a gândi şi lucra prin sine însuşi”21.

Descoperirea de noi orizonturi, invenţiile tehnice, acumularea de bogăţii, dar şi protestele22 celor mulţi şi săraci împotriva stărilor de drept şi de fapt ale epocii precipită sfârşitul Evului Mediu şi pregătesc mutaţiile politice economice şi sociale ale Renaşterii. Această epocă, Renaşterea, va da naştere realismului în cercetarea vieţii economico-sociale.

Feudalismul asiatic prezintă particularităţi distincte faţă de cel european prin legătura strânsă dintre politică şi religie, care conservă într-un grad mai mare relaţiile feudale. Este cazul Chinei unde confucianismul este modul predilect de gândire economică, al Indiei unde feudalismul a luat naştere în prezenţa unor puternice caste, care, sub apanajul credinţei hinduiste, propovăduia respectarea de către fiecare individ a legilor castei sale, şi de Orientul Arab dominat de învăţăturile moral-religioase ale Coranului, unde inegalităţile ţin de destin. Dintre gânditorii chinezi din această perioadă: Dun Ciju Sun, Van Ciun, Cijun Cean Tun şi Lu-Ciji prezintă în lucrările lor idei economice interesante. În India, sub aspectul gândirii economice hinduse, relevante sunt lucrările lui Achbar şi ale lui Vali Ulah, iar în Orientul Arab cei care prin lucrările lor s-au ridicat împotriva fatalismului religios au fost reprezentaţi de An Nazani şi Abul Ala Amaari. Deşi această perioadă a fost, în general, o perioadă de stagnare, unii autori caracterizând-o ca fiind „noaptea de o mie de ani a omenirii”, nu putem trece peste ea, importanţa ei derivă, în primul rând, din rolul pe care l-a avut biserica în sistematizarea societăţii, în pregătirea condiţiilor a ceea ce avea să urmeze – epoca clasică.

Dacă până acum pentru comunitate erau importante doar prezentul şi eternitatea, de acum viitorul devine raţiunea de a fi a prezentului, substituindu-se eternităţii. Aceasta se datorează în mare parte realismului operei lui Niccolo Machiavelli23 (1469-1527) şi utopiilor lui Thomas Morus 24(1478-1533) şi Tommaso Campanella25 (1568-1639) care au marcat într-un fel sau altul viitorul ştiinţelor sociale. Economia va deveni un domeniu

18 Roger Bacon opune scolasticii un nominalism de nuanţă materialistă.19 J. D. Scotus (Despre primul principiu, Probleme de metafizică) respinge ceea ce trece dincolo de

posibilităţile raţiunii umane ca factori care nu aparţin ştiinţei. El separă ştiinţa de credinţă, metafizica de religie.

20 Guillaume Occam a postulat libertatea voinţei umane, concomitent cu postularea voinţei divine ca factor care comandă omului legea morală.

21 P. P. Negulescu, Scrieri inedite (ed. îngrijită de Al. Posescu), Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 123.

22 Aceste proteste s-au transformat de multe ori în adevărate mişcări sociale (Răscoala lui Wat Tyler – Anglia, 1381, Războiul ţărănesc condus de Thomas Münzer – Germania, 1525, Mişcarea husită condusă de Jan Hus – Cehia, 1409, Răscoala de la Bobâlna, 1437 şi Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja, 1514 din Ţările Române, şi exemplele pot continua.

23 Niccolo Machiavelli, Principele (1513), care începe cu o întrebare ce nu mai trimite la originea divină a statului: „cum pot fi guvernate şi păstrate principatele”.

24 Thomas Morus, Utopia (1516), se aventurează în căutarea celui mai bun regim politic, o utopie, loc al fericirii, unde totul este bine.

25 Tommaso Campanella proiectează o reformă a republicii creştine, sub egida Puterii, a Înţelepciunii şi a Iubirii.

nou, din care se vor înlătura implicaţiile etice stabilite de gânditorii antichităţii şi cei ai perioadei medievale. Este perioada în care are loc trecerea de la statut (legături de rudenie, religioase etc.), la contract (legături bazate pe interes). De acum societatea omenească va intra din era comunităţii în era societăţii care va fi dominată de teoriile contractualiste, de cele utilitarist-hedoniste şi ale dreptului natural, de filosofiile individualismului şi de concepţiile raţionaliste şi liber-schimbiste şi, nu în ultimul rând, de cele ale revoluţionarismului uniliniar. Toate aceste teorii anacronice se regăsesc astăzi în modelele occidentale, dovedind că omenirea nu a învăţat prea mult din istoria sa.

2.3. Precursorii economiei modern

Schimbările din structura economică, prefacerile sociale, luptele politice care vor străbate secolele XIV-XVII au antrenat nu numai meditaţia umanistă şi cercetarea ştiinţifică, ci şi pe cea a descifrării cauzelor, motivelor, legilor care impuneau modificări în ordinea vieţii economico-sociale, a relaţiilor politice şi a conducerii societăţii. Astfel, în perioada Renaşterii, au apărut concepţii economice şi social-politice noi faţă de cele ale Evului Mediu, societatea devine de acum obiect al cercetării care încearcă să deducă secretele existenţei şi tendinţele dezvoltării, fapt ce aduce o schimbare importantă a mentalităţii faţă de comerţ, de bani şi faţă de bunurile deţinute. Descoperirea Lumii Noi, accelerarea schimburilor comerciale, dezvoltarea produselor manufacturate, crearea unor obligaţii comerciale sunt schimbări care vor influenţa puternic economia.

Procesul de tranziţie de la economia naturală la cea de piaţă a fost un proces îndelungat, cu particularităţi diverse de la ţară la ţară, în funcţie de dezvoltarea forţelor producătoare, de productivitatea muncii şi de diviziunea acesteia. În acest sens, mercantilismul poate fi considerat ca prima reflectare teoretică a economiei de piaţă. Termenul de „mercantilism” a fost explicitat de către Adam Smith ca fiind un păienjeniş de observaţii şi tendinţe adus în faţa parlamentului de către comercianţii şi industriaşii vremii, în dorinţa de a susţine comerţul şi industria. În perioada medievală, biserica propovăduia ideea conform căreia îmbogăţirea era un păcat, mai mult sau mai puţin condamnabil, dar odată cu dezvoltarea agriculturii, meşteşugurilor şi comerţului a crescut şi bogăţia, care va inaugura o nouă epocă. Fără îndoială, epoca iluminismului a adus raţionalităţii umane o nouă apreciere, situând-o deasupra dogmelor religioase şi a ataşamentului de factură medievală faţă de instituţiile bisericeşti. Revoluţia Franceză a fost liantul celor care urmăreau înlocuirea dominaţiei feudale, absolutiste cu o societate de oameni liberi şi egali. Revoluţionarii proclamau drepturile individuale ale omului, menite să limiteze puterea şi mai ales abuzurile guvernanţilor. Lozincile acestora se alimentau din teza că omul este o fiinţă înzestrată cu raţiune, responsabil de sine, capabil să asigure, pe baza unor norme etice, convieţuirea paşnică cu semenii săi. Iluminismul a pus astfel bazele unor noi curente, curentele liberale şi curentele socialiste.

În opinia lui Adam Smith26, creşterea diferită a bogăţiei a dat ocazia apariţiei a două sisteme diferite în societatea modernă: sistemul comerţului (sistemul mercantil) şi sistemul agriculturii (sistemul fiziocrat). În esenţă, societatea modernă însemna extinderea sferei de cuprindere a economiei de piaţă, amplificarea comerţului,

26 Adam Smith (1723-1790), economist şi filosof scoţian, considerat părintele economiei politice moderne, datorită, în special, tratatului său, O cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor, 1776.

descompunerea unor imperii eterogene şi formarea a noi state naţionale care, împreună cu clasa negustorilor şi cu sprijinul populaţiei, care vorbea aceeaşi limbă, s-au dovedit o forţă puternică a progresului economic şi social, o forţă integratoare. În acest climat, dominat de dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ şi prin orice mijloc, pe fundalul unei lupte aprige de concurenţă, atât între agenţii economici, cât şi între state, se conturează începuturile gândirii economice moderne. Noul curent, denumit mai târziu mercantilism27, s-a dezvoltat, mai ales în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

Doctrina economică mercantilistă se întemeiază pe trei idei caracteristice: forma ideală sau esenţială a bogăţiei sunt banii, respectiv metalele preţioase din care

erau confecţionaţi aceştia, oamenii preocupându-se de cumularea unei cantităţi cât mai mari de aur şi argint;

scopul oricărei activităţi lucrative, inclusiv al comerţului, este profitul, care se obţine în procesul circulaţiei mărfurilor prin mijlocirea banilor, ca rezultat al diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul (mai mic) de cumpărare al mărfurilor respective, admiţând deci caracterul neechivalent al schimburilor, atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa mondială, faptul că dintre partenerii la schimb unul câştigă, iar celălalt pierde;

cel mai profitabil domeniu de activitate era, după părerea lor, comerţul exterior, deoarece asigura profiturile cele mai însemnate.

Esenţa mercantilismului este teoria balanţei comerciale favorabile, producătoare de prosperitate naţională. Banii au fost identificaţi în mod fals cu capitalul, iar balanţa comerţului cu balanţa anuală a venitului naţional. Mercantilismul va dezvolta astfel teza etatistă conform căreia statul trebuie să sprijine cucerirea pieţelor externe, deci îmbogăţirea clasei comercianţilor şi a întreprinderilor private capitaliste. Putem afirma că mercantilismul este doctrina etatistă a formării imperiilor coloniale. Mercantiliştii au făcut din bogăţie scopul vieţii sociale.

Printre reprezentanţii mai importanţi ai mercantilismului se numără: englezii – John Hales, Thomas Gresham, William Stafford (numele iniţial John Hobes), Thomas Mun, Thomas Culpeper şi John Law şi francezii – Antoine de Montchrestien28, Jean Baudin, Jean-Baptiste Colbert. Alte contribuţii pot fi localizate în Rusia (Ivan Tihonevici Posoşcov, J. Crijanici), Italia (Luca Pacciolo, Giovani Botero, Antonio Serra şi Bernardo Davanzati), Germania (Joseph von Sonnenfels, Kaspar Klock), Spania (Ortiz de Rojas) etc. În ţara noastră, idei mercantiliste se regăsesc în operele prinţului Dimitrie Cantemir.

Principalul merit al mercantilismului constă în faptul că reprezentanţii lui au contribuit la stimularea comerţului exterior şi, indirect, la dezvoltarea unor ramuri economice, iar unii dintre aceştia au avut chiar încercări remarcabile de explicare a unor procese economice din acel timp. În această epocă se fac marile descoperiri geografice şi se realizează o importantă acumulare de capital.

Limitele mai evidente ale gândirii mercantiliste constau în exagerarea rolului banilor, în cercetarea cu precădere a domeniului circulaţiei mărfurilor şi banilor, ignorând rolul esenţial al producţiei şi folosindu-se cu precădere de metoda descriptivă, în iluzia lor că profitul ar fi creat în comerţ. Fiind primul curent de gândire economică modernă,

27 Denumirea derivă de la cuvintele italiene: mercato (piaţă), mercante (negustor), mercantile (negustoresc), iar termenul are două semnificaţii, de doctrină şi de politică economică.28 ? Antoine de Montchrestien, în Primul tratat de economie politică, susţine că nu se poate separa economia de politică – statul trebuie să stimuleze producţia şi schimburile pentru a sporii bogăţia.

mercantilismul rămâne însă ultimul curent de gândire economică din perioada preclasică sau preştiinţifică.

Un loc aparte în rândurile mercantiliştilor are William Petty29, care, în plan doctrinar, teoretic, pregăteşte tranziţia spre şcoala liberală clasică. Dintre lucrările acestuia reţinem: Tratat asupra impozitelor şi contribuţiilor, Aritmetica politică şi Câte ceva despre bani. Concepţia lui William Petty privind creşterea bogăţiei naţionale şi asupra izvoarelor acesteia reiese din sintagma: „pământul este mama bogăţiei, însă munca este tatăl ei”. Petty este considerat de către Marx părinte al economiei politice şi, într-o bună măsură, al statisticii.

Din punct de vedere spiritual, în epocă, se produce Reforma, apare protestantismul, iar intelectualitatea este dominată de raţionalismul cartezian al lui Réné Descartes, dar şi de alţi filosofi precum Blaise Pascal, Thomas Hobbes sau John Locke30. Acesta din urmă are şi contribuţii semnificative la dezvoltarea teoriei economice, fiind urmat de alţi autori, precum David Hume, James Stuart, Pierre De Boisguilbert, Rihard Cantillon etc. Aceştia sunt, de fapt, predecesori ai economiei moderne, cărora doctrina economică liberală, dar şi ştiinţa economică în general, le datorează foarte mult. Ei pun bazele gândirii cantitative, contribuind, în mod decisiv, la apariţia teoriilor circuitului economic, ca şi la formarea şi dezvoltarea teoriei monetare.

Doctrina economică fiziocrată31 a apărut în Franţa secolului al XVIII-lea, ca o reacţie împotriva mercantilismului, a politicii economice a lui Colbert din vremea domniei lui Ludovic al XIV-lea. Programul fiziocraţilor avea în vedere printre altele organizarea agriculturii franceze pe baze capitaliste şi elaborarea unei ordini economice favorabilă dezvoltării agriculturii care să aibă în vedere promovarea unor preţuri ridicate pentru produsele agricole, scutirea completă a fermierilor de plata impozitelor, liberalizarea comerţului exterior şi încurajarea exportului. Fiziocraţii reprezintă prima şcoală de gândire economică şi are ca mentor unanim recunoscut pe François Quesnay (1694-1774). Dintre lucrările sale reţinem: Tabloul economic, Dreptul natural, Analiza tabloului economic. Alături de Quesnay, din această şcoală de gândire au mai făcut parte: Le Mercier de la Riviére (Ordinea naturală şi esenţială a societăţilor politice), Victor Riquetti marchiz de Mirabeau (Teoria impozitului), Pierre Samuel Du Pont de Nemours (Fiziocraţia), Anne Robert-Jacques Turgot (Reflecţiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiilor), Jean Vincent de Gournay.

Fiziocraţii sunt individualizaţi prin următoarele aspecte majore: concepţia lor despre ordinea naturală şi politica economică optimă; concepţia lor despre bogăţie şi rolul primordial al agriculturii în crearea ei; teoria produsului net; concepţia lor despre crearea, repartiţia şi circulaţia produsului între clasele

societăţii, respectiv despre reproducţia simplă la scară macroeconomică.

29 William Petty (1623-1687), economist englez, acreditează şi susţine ideea că izvorul, substanţa valorii mărfii este munca omului, iar mărimea valorii este determinată de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii respective.

30 John Locke (1623-1704), autor al lucrărilor Consideraţii asupra consecinţelor reducerii dobânzii şi a creşterii valorii monedei, Eseuri privind guvernământul civil.

31 Derivă din cuvintele physis – natură şi kratos – putere, redă esenţa liberală a concepţiei lor despre societate şi libertate a individului. Ideea centrală a acestui demers a fost supremaţia naturii, numai natura creează, munca omului având doar rolul de a transforma bunurile oferite de natură.

Ei au considerat că libertatea individului este compatibilă cu ordinea în societate, deoarece aceasta funcţionează după anumite reguli sau legi naturale, decurgând din natura lucrurilor, respectiv din voinţa divină. Practic, esenţa concepţiei fiziocrate despre ordinea naturală din societate a constituit-o respingerea categorică a intervenţiei statului în economie, inclusiv a protecţionismului promovat de mercantilişti şi susţinerea politicii economice a liberului schimb sau a liberei concurenţe, sintetizată sub forma unei maxime atribuită lui Vincent de Gournay, şi anume „laissez faire, laissez passer, le monde va de lui-même”32. Concepţia lor despre bogăţie este opusă celei mercantiliste. Ei susţin că aceasta constă în bunuri utile şi nu în bani sau metale preţioase, iar bogăţia se creează în producţie, îndeosebi în agricultură, şi nu în comerţ, cum credeau mercantiliştii. Teoria produsului net s-a referit la mobilul activităţii economice şi a combătut iluziile mercantiliste privind originea profitului în domeniul comerţului. Fiziocraţii au fost primii gânditori economişti care au cercetat sistemul instituţiilor sociale, ei au fondat un regim liberal bazat pe proprietate şi libertate de acţiune, dar într-o societate supusă unei ordini naturale, create de Dumnezeu.

Realizarea de referinţă a gândirii economice fiziocrate o constituie teoria lor despre repartiţia şi circulaţia produsului social între clasele sociale, respectiv Tabloul economic, elaborat de François Quesnay, în anul 1758, şi Analiza lui, 1766, care reprezintă primul model macroeconomic din istoria gândirii economice. Tabloul economic reprezenta un mijloc de analiză a fluxurilor materiale şi băneşti din care se compunea circuitul macroeconomic şi deci reproducţia simplă a capitalului social. A fost de fapt o încercare de a prezenta întregul proces de producţie al capitalului ca un proces de reproducţie, de a cuprinde în acest proces originea venitului, schimbul dintre capital şi venit, raportul dintre consumul reproductiv şi cel definitiv. Redând într-o formă simplă o realitate economico-socială complexă, tabloul lui François Quesnay anticipează modelul echilibrului general al lui Leon Walras, schemele reproducţiei elaborate de Karl Marx şi se constituie într-o sursă de inspiraţie pentru alte modele ulterioare, pentru econometrie şi contabilitatea modernă. Influenţele acestei şcoli s-au resimţit în multe ţări, inclusiv la cel care prin scrierile lui a contribuit la pregătirea Revoluţiei de la 1848 din Ţările Române, Nicolae Bălcescu.

Dezvoltarea economică, fără precedent, odată cu trecerea de la civilizaţia agricolă la cea industrială, a dus la apariţia unor fenomene şi procese care nu mai puteau fi explicate şi nici soluţionate pe baza concepţiei mercantiliste. Astfel, spre exemplu, în Marea Britanie, stimulată de puterea ei navală şi de politica ei colonială, s-au creat premisele cunoaşterii anatomiei şi fiziologiei economiei moderne de piaţă. Ortodoxia, elementele matriceale ale şcolii au fost fixate de Adam Smith în Avuţia Naţiunilor – o cercetare asupra naturii şi cauzelor ei (1776), lucrare ce reprezintă fundamentul economiei liberale, au fost continuate de David Ricardo în Principiile economiei politice şi ale impunerii, 1817 şi de John Stuart Mill în Principiile economiei politice, 1848. Alături de aceştia mai pot fi menţionaţi: Thomas Robert Malthus şi economiştii clasici francezi Jean Baptiste Say şi Frederic Bastiat.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au creat premisele apariţiei unui nou curent de gândire economică – marxismul. Karl Marx (1818-1883) a combinat şi sintetizat, într-o manieră originală, Economia Politică Engleză, Filozofia Clasică Germană şi Socialismul Utopic Francez, creând un sistem de gândire şi acţiune practică

32 În traducere liberă – „lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc”.

unitar şi cu o structură internă de o logică riguroasă. În lucrarea sa Capitalul el dezvoltă teoria valoare-muncă a lui David Ricardo şi face o analiză critică a economiei capitaliste. Obiectivul principal al lui Marx a fost descifrarea raporturilor caracteristice, care guvernează sistemul capitalist, economia modului de producţie capitalist. Elementele esenţiale ale marxismului sunt prezentate de Marx încă din 1859, în prefaţa la Critica economiei politice, unde afirmă că anatomia societăţii civile trebuie căutată în economia politică.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea au loc încercări de a aşeza ştiinţa economică pe noi fundamente. În această perioadă s-au remarcat trei şcoli de gândire economică: Şcoala de la Viena, în frunte cu Von Wieser, Şcoala de la Lausanne, în frunte cu Leon Walras şi Vilfredo Pareto, şi Şcoala de la Cambridge, în frunte cu Alfred Marshall. Ei sunt consideraţi fondatorii economiei neoclasice care pune accentul pe problemele acumulării capitalului, pe cresterea economică şi pe dezvoltarea generală a sitemului economic capitalist. De remarcat faptul că, atât în liberalismul economic, cât şi în marxism, ordinea economică este considerată trăsătura esenţială a orânduirii sociale.

În perioada contemporană, are loc un proces de aprofundare a cercetării în domeniul economic, se trece de la nivelul de analiză microeconomic la cel macroeconomic, economistul englez John Maynard Keynes (1883-1946) prin lucrarea sa Teoria folosirii mâinii de lucru a dobânzii şi a banilor (1936) fiind cea mai proeminentă personalitate.

Perioada postbelică se caracterizează prin dezvoltarea problematicii macrodeciziei economice, a teoriilor creşterii economice, a macroechilibrului şi optimului economic, a pieţei, ocupării şi şomajului, a fluctuaţiilor economice şi inflaţiei, a rolului statului în economie, etc., toate în slujba creşterii economice, premisa, atât pentru economia de piaţă, cât şi pentru ordinea liber-democratică.

Concepte de baza: Izvoare ale gândirii economice Şcoli de gândire economică Codul lui Hammurabi Daoismul Confucianismul

Democraţia sclavagistă Doctrina dreptului natural Doctrina economică mercantilistă Doctrina economică fiziocrată Tabloul economic

Probleme de reflectie şi întrebări tip grila

Definiţi conceptul de şcoală de gândire economică şi exemplificaţi una din aceste şcoli menţionată în capitolul de faţă;

Unde au apărut marile civilizaţii în Antichitate? Ce conţine Codul lui Hammurabi? Contribuţii Aristotelice la formularea unor idei economice; Ideile de bază ale şcolii mercantiliste – prima şcoală de interpretare sistemetică

a fenomenelor şi proceselor vieţii economice;

1. În Antichitate marile civilizaţii au apărut în:a) Americab) Australia şi Oceaniac) Egipt, Mesopotamia, Valea Indusului şi Chinad) Europa

2. Lucrările: Politica, Retorica, Etica Nicomahică, Constituţia Ateniană aparţin lui:a) Platonb) Aristotelc) Confuciusd) Lao-tze

3. Figura cea mai proeminentă a gândirii scolastice medievale este:a) Aristotelb) Thomas D’Aquinoc) Roger Bacond) Dimitrie Cantemir

4. Sintagma laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme este atribuită lui:a) Adam Smithb) David Ricardoc) Vincent de Gournayd) Francois Qesnai

Bibliografie

Enache, Constantin şi Mecu, Constantin (coord), Economie Politică, Editura FRM, Ediţia a-5-a 2007;

Iancu, Aurel, Politică şi economie – repere ale unui sistem economic performant, Ed. Expert, Bucureşti, 2000;

Ionescu, Cornel, Introducere în istoria gândirii economice, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;

Ionescu, Cornel, Paradigmele dezvoltării, Ed. Economică, Bucureşti, 2006;

Popescu, Gheorghe, Evoluţia gândirii economice, Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 2000.

Sută-Selejan Sultana, Doctrine economice, Ed. Eficient, Bucureşti, 1996;

Capitolul 3

ECONOMIA DE PIAŢĂ. MARFA, PRODUCŢIA DE MĂRFURI GENERALIZATĂ, BANII ŞI AGENŢII ECONOMICI

Constantin Mecu

Obiectivele temei Structura capitolului Cunoaşterea fiziologiei economiei de

piaţă, a caracteristicilor ei fundamentale care îi determină superioritatea faţă de alte tipuri de economie;

Prezentarea unor componente esenţiale

3.1. Preliminarii conceptuale;

3.2. Principalele caracteristici ale economiei de piaţă;

3.3. Marfa şi însuşirile sale. Producţia generalizată de mărfuri;

ale economiei: piaţa, marfa, banii, producţia generalizată de mărfuri, etc., care dau relief structurilor sale caracteristice;

Punerea în lumină a factorului viu, creator, al oricărei economii -agentul economic- ce-şi utilizează resursele pentru satisfacerea intereselor sale, generând şi întreţinând totodată progresul global al societăţii.

3.4. Banii şi rolul lor în economia actuală: definiţie, funcţii, rol;

3.5. Economia de piaţă contemporană şi principalele ei tipuri. Sfârşitul dogmei atotputerniciei pieţei libere;

3.6. Agenţii economici

3.7. Fluxurile activităţii economice

3.1. Preliminarii conceptuale

Trebuinţele individuale, cele ale comunităţilor umane, fie ele fiziologice, fie cele pentru bunuri culturale şi educaţionale ori cele ce acoperă cerinţe sociale, se satisfac prin intermediul consumării de bunuri şi servicii. Pe măsura dezvoltării societăţii, atât nevoile, cât şi bunurile şi serviciile sporesc şi se diversifică. Limitele resurselor au impus necesitatea căutării unor sisteme cât mai eficiente de organizare şi desfăşurare a activităţii economice. Fiecare societate umană, avansată industrial, modernă ori având un nivel scăzut de dezvoltare, încearcă să-şi organizeze activitatea economică astfel încât să poată răspunde la câteva întrebări existenţiale fundamentale: ce bunuri trebuie produse, în ce cantităţi şi sortimente, cum vor fi produse, adică cu ce metode şi tehnici de producţie, cum vor fi repartizate între diferiţi consumatori, în funcţie de ce criterii? Aceste întrebări evocă de fapt o problematică comună, valabilă pentru orice sistem de organizare a activităţii economice. Dezvoltarea istorică a societăţii a generat modele diferite de răspunsuri la întrebările menţionate, de fapt tipuri diferite de organizare a activităţii economice. Între acestea se detaşează prin predominanţa lor în timp, următoarele: economia naturală, economia de schimb, devenită în faza maturităţii depline economie de piaţă, economia centralizată (de comandă) şi un tip mixt de economie, incluzând, în diferite proporţii şi combinaţii, elemente ale celorlalte tipuri de economie menţionate. Fiecare din aceste tipuri (modele) are caracteristici proprii ceea ce îl particularizează pe scara dezvoltării istorice şi, totodată, îi conferă potenţialul propriu de creare a bunurilor necesare satisfacerii nevoilor oamenilor.Succesiunea lor în timp evidenţiază progresul înregistrat în organizarea activităţii economice, concretizat în potenţiale productive, de eficienţă, superioare ale tipurilor noi în comparaţie cu cele precedente. La începuturile existenţei sociale, producţia socială s-a organizat în forma (modelul) economiei naturale în care oamenii, trăind în comunităţi, îşi satisfăceau nevoile din ceea ce puteau produce ei înşişi fără a apela la schimb, prin autoconsum. Această formă a producţiei sociale a dominat în comuna primitivă dar s-a extins şi în sclavagism şi în feudalism, chiar şi în capitalismul timpuriu în care bunurile se produc predominant pentru piaţă, consumatorii putându-şi satisface nevoile prin procurarea acestor bunuri de pe

piaţă. Şi în aceste societăţi, numeroase gospodării mici îşi realizau toate bunurile necesare prin activitatea proprie, piaţa jucând un rol marginal în existenţa lor. În Europa de Est, Orientul Mijlociu, în alte zone geografice, mica gospodărie tradiţională a funcţionat, în proporţii considerabile, şi în secolul XX. Acest tip de gospodărie pare să renască datorită migraţiei masive a populaţiei din mediul urban spre sat, generată fie de nevoile agonisirii minimului de existenţă, dar şi de virtuţiile micii gospodării, ale muncii şi petrecerii timpului liber cât mai aproape de natură. Cum era şi firesc, procesul de sporire şi diversificare neîntreruptă a nevoilor s-a ciocnitla un moment dat de incapacitatea economiei primitive, de tip natural, de a satisface cerinţele oamenilor, impunând un nou model de organizare şi desfăşurare a activităţii economice, cel al economiei de schimb. Pe măsura înmulţirii actelor de schimb pe piaţă, a consolidării locului şi rolului acesteia în asigurarea circulaţiei bunurilor de la producător la consumator, economia de schimb a devenit treptat o economie de piaţă, avînd caracteristici bine conturate care în etapa precedentă nu existau decât „in nuce”, în germen. Aceasta s-a consolidat treptat şi a căpătat forma modernă o dată cu constituirea statelor naţionale şi a pieţelor naţionale. În evoluţia sa istorică, economia de schimb a îmbrăcat două forme: economia de piaţă (concurenţială) şi economia centralizată „de comandă”. Economia de piaţă liberă (concurenţială) este un sistem care a fost analizat ştiinţific într-o lucrare remarcabilă devenită cartea de căpătâi a ştiinţei economice moderne de către Adam Smith*. În acest sistem, piaţa (numită de Adam Smith „mâna invizibilă”)* este cea care stabileşte modalităţile de acţiune pentru a găsi soluţii problemei fundamentale şi atenuării rarităţii fără nici o intervenţie din partea statului sau monopolurilor. Acest sistem în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a dovedit, în practică, a fi un sistem performant. Prezent în toate societăţile moderne, el reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. Economia de piaţă se întemeiază pe mecanismele obiective ce pun în valoare forţele pieţei, în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie, activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi sancţionate de exigenţele pieţei; criteriile cu care operează piaţa sunt cele ale eficienţei şi ale concordanţei producţiei cu nevoile efective ale societăţii. Pentru a obţine beneficii, întreprinderile trebuie să fie receptive la semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare pentru înnoirea şi modernizarea produselor, a formelor de distribuţie.*Conceptul de piaţă este prezentat în capitolul IV al acestui manual, intitulat Piaţa.Cererea şi oferta de mărfuri.

Economia centralizată (de comandă) este un sistem economic bazat în principal pe proprietatea comună asupra bunurilor, în care deciziile privind alocarea şi utilizarea resurselor aparţin unui grup restrâns de membri ai societăţii, agenţii economici fiind dirijaţi centralizat. Ea este organizată şi funcţionează conform dogmei după care, planificarea centralizată a activităţilor este cea mai bună cale de a ghida activitatea economică. Teoria din spatele planificării centralizate susţine că doar guvernul ar putea organiza activitatea economică într-un mod care să promoveze bunăstarea economică pentru o ţară ca întreg.

Diferenţa dintre economia centralizată şi cea de piaţă concurenţială consta în aceea că, în primul caz planificatorii decid ce, cât, cum şi pentru cine să se producă bunurile şi serviciile, iar în cel de-al doilea caz aceste decizii sunt luate de milioane de firme şi gospodării funcţie de semnalele pieţei. În cel de al doilea caz, firmele şi gospodăriile interacţionează pe piaţă unde preţurile şi propriul interes le ghidează decizia. Cu toate că primează propriul interes, economia de piaţă s-a dovedit a fi un succes în organizarea activităţii economice, promovând bunăstarea economică generală. Nici unul din cele două sisteme nu există în stare pură, ele reprezentând tipuri ideale. Economia mixta reprezintă sisteml real în care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea statului în economie. Prin urmare, toate ţările au în realitate economii mixte.* Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzele ei vol.I Editura Humanitas Chişinău, 1992.

3.2. Caracteristici esenţiale ale economiei de piaţă

Caracteristicile generale ale economiei de piaţă sunt : a) specializarea producătorilor, a agenţilor economici în general; b) autonomia, independenţa agenţilor economici; c) producţia de mărfuri generalizată; d) mijlocirea schimbului de către bani; e) activitatea economică gravitează în jurul pieţei ; e) concurenţa între agenţii economici, f) intervenţia limitată a statului în reglarea procesului economic.

• Specializarea. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, proces istoric de diferenţiere, desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii distincte, de sine stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezintă cel mai impor-tant factor de progres pentru individ şi societate, ea permiţând perfecţio-narea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne33.

Diviziunea socială a muncii, specializarea reprezintă un factor de progres când are o fundamentare economică, concretizându-se în avantajul absolut ori in unul relativ ori în cel competitiv.

Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.Dacă avem în vedere trei producători (A, B şi C), fiecare dispunând de resurse egale, cantitativ şi calitativ, şi identice ca structură, ei pot crea volume diferite de bunuri, când au abilităţi diferite.

A Produce: 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;B Produce: 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;C Produce: 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară.Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport

cu ceilalţi. El obţine cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, realizând consumuri mai mici pe unitatea de produs.

Avantajul relativ. Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi. Pentru a

33 Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 7-18.

evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o alegere34.

Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate fi calculată astfel:

- determinarea creşterii bunului X (ΔX=1);- determinarea reducerii cantităţii bunului Y (ΔY= -1), la care se renunţă;- raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată din bunul

pentru care se optează (ΔY/ΔX).Revenind la exemplul anterior, dacă producătorul A alege să producă doar bunul X,

rezultă că, pentru fiecare unitate pe care o produce din acesta, el trebuie să renunţe la 0,5Y; dacă alege să producă doar bunul Y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, el renunţă la 2X. Raţionând similar pentru ceilalţi doi producători, obţinem (tabelul 1):

Producătorul şi costurile de oportunitateTabelul 1

Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului X, deci, el dispune de un avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care, în ansamblu, este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0,5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate producţia bunului Y, fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.

Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, deci fără să recurgă la specializare, alocând pentru fiecare bun jumătate din resursele de care dispun, ar determina ca producţia totală să fie Qt=10X+8Y= 18 de bunuri,

pentru că: A produce 6 x şi 3 yB produce 3 x şi 3yC produce 1x şi 2yDacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B pentru Y, iar C tot

pentru Y, rezultă:Qt = 12X+10Y= 22 de bunuri, pentru că:A produce 12 XB produce 6YC produce 4 YSpecializarea producătorilor a determinat un spor de producţie de 4 unităţi (două

unităţi din bunul X şi două unităţi din bunul Y).Efectele economice ale specializării, fundamentate pe teoria avantajului relativ,

comparativ permit creşterea producţiei cu resursele existente, determinând necesitatea

34 Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-45 şi 111-116.

cooperării şi conlucrării agenţilor eco-nomici, deoarece activitatea şi satisfacerea nevoilor lor sunt interdependente.Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifică, de aici rezultând reprofilarea producătorilor, adaptarea permanentă la condiţiile schimbătoare ale mediului în care acţionează, specializarea rămâne o trăsătură şi o condiţie a economiei de schimb, baza cooperării sociale şi a progresului economic. Avantajul competitiv microeconomic arată în ce măsură o companie, un agent economic individual generează şi încasează sistematic un profit care manifestă o tendinţă de sporire, fie prin costurile de operare mici, fie prin calitate, fie prin capacitatea de a livra produsele rapid şi la timp, fie prin adaptabilitatea la schimbările din cererea pieţei. Acest parametru se poate transforma în „ avantaj competitiv sustenabil”, atunci când aceste performanţe asigură companiei, ori economiei naţionale o poziţie de frunte în domeniul respectiv, poziţie care poate fi menţinută pe termen lung.

• Autonomia, „independenţa” producătorilor presupune ca agenţii economici să dispună de libertatea de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază în exclusivitate criterii economice. Autonomia este funda-mentată pe interesul izvorât din proprietate. Proprietatea privată, particulară sau individuală, ca bază principală a autonomiei economi-ce, nu exclude existenţa altor forme de proprietate, cum ar fi: particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), publică (de stat) şi mixtă.

Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private, prin exercitarea deplină de către agenţii economici a tuturor atributelor proprietăţii. Aceştia îşi manifestă libertatea de a poseda bunuri, de a le utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor, de a le înstrăina prin vânzare, de a beneficia de rezultatele ce se obţin prin folosinţa bunurilor deţinute.

Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu economie de piaţă, implică şi existenţa proprietăţii publice, ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În cadrul acestei forme de proprietate, agentul economic nemijlocit, cel care exercită efectiv actele de producţie, schimb etc., are o autonomie mai restrânsă, pentru că deciziile strategice privind dezvoltarea unităţilor se iau la nivel central; la nivel local (microeconomic), agenţii economici au o autonomie operativă, limitată, determinată de reglementările legisla-tive proprii fiecărei ţări şi perioade.

3.3. Marfa şi însuşirile ei. Producţia de mărfuri generalizată

Spre deosebire de perioada în care economia naturală era dominantă, şi în care bunurile se creau majoritar pentru consumul propriu, economia de schimb (de piaţă) creează bunuri prioritare pentru vânzare. În această economie, devine marfă şi forţa de muncă. Producţia este separată de consum, impunându-se deplasarea bunurilor de la locul de producţie la locul de folosire a lor, printr-o reţea tot mai ramificată de mijloace de transport. Producţia de mărfuri generalizată semnifică acel tip de organizare a activităţii economice în care producătorii produc bunuri pentru piaţă, iar consumatorii îşi satisfac trebuinţele procurându-şi cele necesare prin recurgerea la mijlocirea pieţei. Principalul vehicul al legăturii dintre producător şi condumator şi totodată obiectul principal al relaţiilor lor complexe îl constituie marfa.

Marfa este orice bun care prin însuşirile sale satisface o trebuinţă a celui care îl cumpără, oferindu-i satisfacţie, împlinindu-i dorinţele, fiind destinat vânzării pe piaţă. Marfa are o dublă determinare: ea are valoare determinată de cantitatea şi calitatea muncii depuse pentru producerea ei; ea are utilitate (valoare de întrebuinţare) exprimată prin capacitatea ei de a satisface o trebinţă de a oferi consumatorului o satisfacţie. Economia de piaţă reprezintă un sistem de organizare a activităţii economice în care se dezvoltă relaţii puternice între agenţii vieţii economice, în esenţă între producători şi consumatori în vederea producerii de mărfuri destinate vânzării şi a obţinerii de profit. La suprafaţa societăţii ea apare drept o uriaşă îngrămădire de mărfuri, incluzând desigur şi serviciile care încearcă să răspundă cerinţele permanent renovate ale clienţilor. În cadrul acestui tip de economie toate activităţile agenţilor economici gravitează în jurul pieţei, care le oferă, prin mijloacele sale specifice, (dimensiunea şi structura cererii şi ofertei, concurenţă, dinamica preţurilor) infomaţiile ce le sunt necesare pentru organizarea în viitor a producţiei. Este oportun însă să subliniem că aceste informaţii sunt oferite după ce s-au produs cantităţi importante de producţie care este posibil să nu-şi găsească desfacerea.

Întrucât producţia de mărfuri este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte largă şi în continuă dezvoltare, schimbul este mijlocit în mod necesar de bani. Fără prezenţa lor, circuitul economic s-ar bloca şi economia nu ar putea funcţiona normal. Economia de piaţă este prin excelenţă o economie monetară. În cadrul ei, fiecare consumator individual şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se produce este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi tehnica de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi maxim de profit; pentru cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în funcţie de care se stabileşte nivelul salariului, rentei şi dobânzii.

3.4. Banii şi rolul lor în economia contemporană

Definirea banilor

În ceea ce priveşte definirea banilor sau a monedei, în literatura economică au existat şi persistă încă puncte de vedere diferite. În concepţia economiştilor clasici, adepţi ai teoriei valoarea-muncă, banii reprezintă o marfă specială, separată spontan din lumea celorlalte mărfuri, care îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului. Alţi economişti consideră că banii sunt elementul – cheie al economiei de schimb, monetare: „Ei sunt un semn – caracterizat printr-o hârtie, o piesă metalică sau o cifră înscrisă în conturile unei bănci – care simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării, în cadrul naţiunii unde aceşti bani sunt recunoscuţi”35. P.A.Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie, consideră banii o convenţie socială artificială: „moneda este orice serveşte şi este acceptat de toată lumea, ca mijloc de schimb ori de plată”36.

35 J.M.Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions ouvrières, Paris, 1988, p. 169.36 P.Samuelson & W.Nordhaus, Economics, 13th Edition, Mc Graw-Hill Boote Company, 1989, p.

226.

În evoluţia lor istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani, moneda de aur şi argint şi banii de hârtie.

Forma marfă-bani s-a caracterizat prin faptul că mijlocirea raporturilor de schimb se realiza de către anumite bunuri (mărfuri). Iniţial, rolul de bani a fost îndeplinit de unele bunuri (vite, piei, blănuri, metale etc.). Cu timpul, acest rol a început să fie îndeplinit de metalele preţioase (aur şi argint) datorită calităţilor acestora: au o valoare mare într-un volum mic, sunt divizibile, inalterabile, omogene şi uşor de transportat. Banii de aur au toate calităţile necesare pentru a fi universal acceptaţi.

Moneda de aur sau argint. La început, banii de aur sau argint circulau sub formă de lingouri, de bare care trebuia cântărite şi verificate din punctul de vedere al calităţii înainte de efectuarea plăţii mărfurilor. Aceasta presupunea timp şi avea un cost bănesc, căci cele două operaţiuni realizate de persoane specializate nu se făceau gratuit. Pentru evitarea incomodităţilor şi costurilor amintite, a altor inconvenienţe (falsificarea lingourilor de metale preţioase etc.), la un punct al evoluţiei economice, s-a trecut la confecţionarea monedelor (din aur şi argint) de către state.

În funcţia de mijlocitori ai schimbului de mărfuri şi servicii, banii se află doar temporar în posesia agenţilor economici şi nu este obligatoriu ca ei să aibă o valoare proprie, intrinsecă. De aceea, treptat, monedele din metale preţioase au fost înlocuite cu monede (bani) de hârtie şi cu monede din metal comun.

Banii de hârtie, după natura lor economică, sunt de două feluri: bilete de bancă (bancnote, bani de credit) şi bani de hârtie propriu-zişi sau hârtie-monedă.

Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoarea deplină. La început, suma bancnotelor nu putea să depăşească pe cea a stocului de metal preţios. Pe măsura dezvoltării comerţului, stocul de aur a devenit insuficient. În aceste condiţii, au început să se emită mai multe bancnote (bilete) sau monedă fiduciară, deoarece se considera că încrederea în conversiunea biletelor pe metal nu va fi cerută în acelaşi timp de către toţi deţinătorii lor. Realizată de agenţi particulari, apoi de către băncile comerciale, această emisiune a devenit rapid un privilegiu al statului, fiind încredinţată Băncii Centrale (Naţionale sau de Emisiune). Biletul emis avea un curs legal şi trebuia să fie acceptat în schimburi la acelaşi titlu (sau în acelaşi fel) ca şi metalul pe care îl reprezenta. Biletele de bancă circulau în calitate de bani de credit şi aveau o dublă garanţie: efectele comerciale (cambii) aflate în portofoliul băncilor centrale şi stocul de aur al acestora.

Mai târziu, biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială, deoarece nu mai erau convertibile în aur şi se emiteau nu atât pentru operaţiuni comerciale, cât mai ales pentru acoperirea deficitului bugetar. De aceea, semnele băneşti ale tuturor ţărilor cu economie de piaţă au devenit treptat banii de hârtie

Banii de hârtie (sau hârtia-monedă) reprezintă semne ale valorii, care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoare deplină.

Funcţiile banilor

Independent de etapa de evoluţie şi de conţinutul lor economic, banii îndeplinesc funcţii economice numeroase care au evoluat în timp în raport de natura banilor şi de complexitatea activită-ţilor economice. În literatura de specialitate există opinii foarte

diverse asupra funcţiilor banilor. În pofida acestei diversităţi, pot fi identificate următoarele funcţii ale monedei:

a) Mijloc de măsurare a activităţii economice, de evaluare a mărfurilor produse. În această funcţie, banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitatea economică trecută şi prezentă, adică valoarea mărfii. Prin aceasta ei servesc ca bază la exprimărea preţurilor, a costurilor şi profiturilor.

Banii sunt instrument de evaluare a valorii producţiei globale şi marfă, a preţurilor, a costurilor şi profiturilor la scara întreprinderilor şi ramurilor, a mărimii produsului intern brut şi a produsului naţional brut (ca indicatori macroeconomici) etc. Oferind o unitate de calcul comună a cheltuielilor şi rezultatelor la diverse niveluri, a drepturilor şi obligaţiilor fiecărui agent economic, banii permit comparaţii între performanţele atinse de întreprinderi şi economiile naţionale în ansamblu, precum şi luarea de măsuri pentru ridicarea la un plan superior acestora.

b) Mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se achită în momentul livrării lor.

Realizarea schimbului prin intermediul banilor scindează schimbul în două tranzacţii complementare: vânzarea, adică cedarea bunurilor de către unul din parteneri (care primeşte contravaloarea acestora), şi cumpărarea, adică obţinerea bunurilor de către alt partener (care plăteşte contravaloarea bunurilor). Fiecare partener este, în consecinţă, numai vânzător sau numai cumpărător. În cadrul trocului, al schimbului direct (marfă contra marfă), fiecare partener era, concomitent, şi vânzător şi cumpărător.

Mijlocind schimbul de mărfuri, banii eliberează acest proces de limitele inerente trocului şi îl fac mai operativ, cu efecte benefice asupra întregii activităţi economice.Când mărfurile se schimbau direct una pe alta, era foarte dificil să se întâlnească într-un loc anume doi agenţi economici A şi B, de exemplu, aşa încât A să dorească bunul lui B, iar B, bunul lui A. Realizarea acestei coincidenţe cerea mult timp şi deplasarea producă-torilor dintr-un loc în altul. În plus, greu se putea preţui valoarea mărfurilor ce urmau a se schimba, căci nu exista un etalon al măsurii ei. Când intervin banii în procesul de schimb, asemenea limite dispar.

Deşi banii sporesc operativitatea şi eficacitatea schimbului, ei creează şi un efect negativ. În urma vânzării, banii încasaţi se pot stoca şi repetarea acestui act de mai mulţi agenţi economici îngre-unează desfacerea unor cantităţi de mărfuri, care aşteaptă banii reţinuţi pentru a se vinde. Cauza o reprezintă faptul că bunurile se produc în calitate de echivalente, de bunuri care trebuie să se schimbe unul cu altul, în condiţiile diviziunii sociale a muncii.

c) Mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza în care mărfurile se achită la un anumit termen, după livrarea lor, când ele se vând pe credite.

Ca mijloc de plată, banii servesc, însă, şi pentru stingerea altor obligaţiuni: achitarea impozitelor şi taxelor, a rentelor, chiriilor şi dobânzilor, a împrumuturilor, salariilor etc. Orice drept şi orice obli-gaţie economică se pot stinge prin cedarea şi primirea unei sume de bani, la o dată anumită.

d) Mijloc de rezervă de valoare. Bani universali.Obţinerea banilor prin vânzarea bunurilor şi serviciilor oferă deţinătorilor lor posibilitatea să facă economii, denumite rezerve de valoare. Formarea acestor rezerve se bazează pe asigurarea că valoarea banilor economisiţi va putea fi regăsită în integritatea sa în viitor, atunci când vor fi utilizaţi, altfel spus, pe prezumţia stabilităţii puterii lor de cumpărare.

Constituirea de rezerve de bani este favorizată de ampla dezvol-tare a relaţiilor de credit şi a sistemului bancar, care oferă posibilităţi de fructificare a economiilor prin dobânda primită la sumele depuse, ca şi prin dividentele şi cupoanele aduse celor care investesc în cumpărarea de acţiuni ori de obligaţiuni de pe piaţa (primară sau secundară ) a capitalului.

Fiind mijlocul general de cumpărare şi plată, banii sunt forma universală de constituire a rezervelor de valoare, atât pentru unităţile economice, cât şi pentru populaţie. Deţinătorul monedei dispune de un titlu de credit, care îi atestă dreptul de a beneficia de o parte a bunurilor aflate în circulaţie, atunci când doreşte, dreptul de a alege, la momentul oportun, din oferta existentă, elementele care-l satisfac. Banii sunt activul cel mai lichid din economie, care oricând se poate transforma pe orice alt bun, imediat şi fără niciun cost suplimentar.

Funcţiile banilor, succint analizate, au valabilitate şi pentru banii naţionali, care servesc piaţa internă, şi pentru banii universali, care servesc piaţa internaţională, mijlocind schimburile externe de mărfuri, turismul, transferul de tehnologii, investiţiile efectuate în străinătate, repatrierea profiturilor, achitarea împrumuturilor obţinute de la alte ţări etc.

• Puterea de cumpărare a banilor este exprimată prin cantitatea de bunuri economice care se pot cumpăra, la un moment dat, cu o unitate mone-tară sau cu o sumă dată de bani.

În baza teoriei neoclasice, aceasta este determinată, în esenţă, de cantitatea de bani aflată în circulaţie. Pornind de la premisa că, pe termen scurt, oferta de bunuri economice şi viteza de rotaţie a banilor sunt relativ rigide, modificarea masei monetare atrage după sine modificări în sens contrar, atât în nivelul general al preţurilor, cât şi în puterea de cumpărare a monedei.

Dacă pe termen scurt această concluzie poate fi logică şi confirmată de practică, pe termen lung, şi puterea de cumpărare a monedei depinde de numeroase împrejurări economice şi extraecono-mice. Rolul hotărâtor în această direcţie îl are starea economiei naţionale respective; de regulă, o ţară cu o economie puternică, modernă şi eficientă, capabilă să asigure satisfacerea în bune condiţii a nevoilor, are o monedă a cărei putere de cumpărare este mai stabilă.

Convertibilitatea monedei. În prezent, realizarea funcţiilor şi rolului economic al monedei are loc în condiţiile extinderii legăturilor dintre economiile naţionale, din care cauză capătă importanţă conver-tibilitatea monedei. Aceasta reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi schimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare-cumpărare, pe piaţă, la un anumit preţ denumit curs.

Din cele peste 70 de ţări cu monedă convertibilă, doar pentru câteva monede (dolarul SUA, euro UE, lira Anglia, yenul Japonia) se poate vorbi de convertibilitate deplină, adică de eliminarea oricăror restricţii cu privire la suma care se schimbă. Majoritatea celorlalte monede în mare parte de asemenea convertibile păstrează încă o serie de limite, mai mari sau mai mici, în calea schimbului lor cu monede străine.În România, problema convertibilităţii monedei naţionale s-a fixat ca un obiectiv major abia după 1990. Ca un prim pas în această direcţie, prin măsurile întreprinse, s-a ajuns la existenţa a două cursuri de schimb faţă de alte monede. Unul a fost cursul oficial, stabilit de Banca Naţională, iar celălalt, cursul de echilibru, format pe baza cererii şi ofertei exprimate în cadrul operaţiunilor de licitaţie valutară interbancară. În special din anul

1994, în baza noilor reglementări adoptate, s-au diminuat condiţiile restrictive privind convertibilitatea, ajungându-se treptat la realizarea deplinei convertibilităţi a leului.

Convertibilitatea monedei ridică numeroase probleme teoretice şi practice, având implicaţii deosebite asupra oricărei economii naţionale. Ea este o condiţie necesară pentru evaluarea corectă a nivelului eficienţei şi competitivităţii printr-un sistem de preţuri corecte. Convertibilitatea influenţează toate domeniile şi componentele vieţii economice interne şi relaţiile cu străinătatea, dar şi numeroase aspecte ale relaţiilor sociale. După unii specialişti, ea este o condiţie primordială pentru ca ţările din Europa Centrală şi de Est să realizeze paşi hotărâţi spre economia de piaţă.

Dacă în ceea ce priveşte utilitatea economică şi socială a conver-tibilităţii, teoria economică este unanimă, în ceea ce priveşte momen-tul şi premisele convertibilităţii monedei se pot distinge două poziţii teoretice.

Una dintre ele susţine că nu este necesară nicio premisă material-economică ce trebuie îndeplinită; trecerea la convertibilitate este un act politic şi trebuie să se facă dovada existenţei voinţei şi hotărârii pentru aceasta. În urma convertibilităţii, se manifestă o serie de efecte nedorite, dar ele sunt datorate nu convertibilităţii, ci unor cauze profunde existente în respectiva economie; aceste efecte nu s-au putut manifesta tocmai datorită inexistenţei convertibilităţii. Abia după trecerea la convertibilitate se poate pune, deci, un „diagnostic” corect şi aplica tratamentul adecvat pentru însănătoşirea acelei economii.

Conform altei teorii, convertibilitatea este necesară, dar nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de asigurare şi sprijinire a dezvoltării economiei. În consecinţă, trecerea la convertibilitate trebuie pregătită cu atenţie, ea necesitând asigurarea unor premise, cum sunt: restructurarea şi consolidarea economiei naţionale; diver-sificarea şi modernizarea producţiei de bunuri şi servicii de calitate, cu eficienţă ridicată şi competitive pe piaţa externă; creşterea rezervelor de valută ale ţării; formarea unui sistem de preţuri interne flexibile şi reale, fundamentate pe cheltuielile de producţie şi corelate treptat, în timp, cu cele de pe piaţa internaţională. În ceea ce priveşte inflaţia, aceasta trebuie să fie redusă şi menţinută sub control.

3.5. Economia de piata contemporana şi principalele sale tipuri. Sfârşitul dogmei atotputerniciei pieţei libere

Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile, în economia contemporană întâlnim două modalităţi de organizare şi funcţionare a economiei de schimb, de fapt două tipuri de economie de piaţă:

a) sistemul economiei de piaţă liberă ;b) sistemul economiei de comandă (centralizate).Departajarea între aceste două modalităţi se poate face prin luarea în considerare a

criteriilor: gradul de libertate a agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare.

În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor îl au agenţii economici individuali.

Modelul teoretic al economiei de piaţă statuează proprietatea privată ca bază a economiei fiind considerată drept sacră, inviolabilă şi garantată, generând primordialitatea intereselor personale.

Elementele structurale ale oricărui model al economiei de piaţă37 sunt:– economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;–proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea

economiei şi adoptarea deciziilor; fiecare agent economic îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul formelor de proprietate;

– toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială;

– preţurile se formează liber;–sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă

(monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.Existenţa unui sistem financiar bancar ramificat şi modern echipat, care-şi asumă

reglarea operativă a masei monetare, distribuirea şi orientarea creditelor etc., o structură tehnico-economică modernă constituie o condiţie de bază a unei înalte eficienţe economice şi a satisfacerii nevoilor în creştere pentru toţi cetăţenii.

Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizează integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt, fiecare ţară are propriul model.

Cu toate deosebirile existente, economia de piaţă modernă are o serie de trăsături sau caracteristici, care se întâlnesc în orice ţară, inde-pendent de elementele specifice. În esenţă, este vorba de următoarele:

a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora proprietatea privată deţine ponderea dominantă; pe această bază, agenţii economici elaborează decizii în mod independent, autonom, asumând-şi riscul în afaceri economic;

b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în care piaţa îndeplineşte un rol deosebit în reglarea activităţii, a comportamentului agenţilor economici, în alocarea şi utilizarea resur-selor;

c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximi-zarea profitului; consumatorii au drept impuls, sau mobil, al comportamentului lor, utilitatea, satisfacţia de care pot beneficia prin cumpărarea de bunuri sau servicii;

d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului, în creşterea eficienţei şi a posibilităţilor cumpărătorilor de a alege la piaţă;

e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe pieţele forţei de muncă, monetară, titlurilor de valoare, valutară etc., preţurile se formează liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă, fără intervenţia statului;

f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură o eficienţă economică înaltă;

g) statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.

În economia centralizată, de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt reglate prin decizii centralizate, impuse birocratic agenţilor economici de către aparatul de stat.

Niciunul din aceste sisteme nu există în stare pură, orice economie este o economie mixtă, în care se întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din ambele sistemele. Astfel, în

37 Dicţionar de economie, coord: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 185-186.

Statele Unite ale Americii, un model relevant al economiei de piaţă, guvernul stabileşte legislaţia economică, cadrul juridic al activităţii economice, dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt cele care exercită controlul economic.

Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identi-ficarea câtorva modele de economii „reuşite”, „înfloritoare”, care au fost capabile să genereze, după cel de-al doilea război mondial, îmbunătăţiri substanţiale şi susţinute ale standardului de viaţă şi să realizeze o eficienţă ridicată. Sunt multe astfel de economii. Cea mai mare parte a lor sunt membre ale OECD; ele includ, însă, şi unele dintre ţările industrializate din Asia de Sud-Est.

Schematic, se poate vorbi de trei submodele principale, şi anume: economiile sociale de piaţă (din Europa), economiile de piaţă „direcţionate de consum” (SUA) şi economiile de piaţă „ghidate administrativ” (Japonia)38. Principalele caracteristici ale acestor modele sunt prezentate în continuare.

Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale Europei occidentale, în special în Germania, se caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu numai în promovarea unei politici monetare şi fiscale corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi în realizarea unei infrastructuri eficiente. O atenţie mare este acordată protecţiei mediului, dezvoltării adecvate a educaţiei, ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuirii unor programe guvernamentale substanţiale de protecţie socială a oamenilor, a săracilor, în general.

În Germania, ca şi în alte ţări ale Europei de Vest şi, în special, în cele nordice, atât dezvoltarea economică, cât şi cea socială sunt evoluate, iar categoria celor care „nu au” este puţin numeroasă. După aprecierea lui Paul Mann, economia socială de piaţă reprezintă un slogan, al cărui interes precis este, însă, perisabil, reflectând pragmatic condiţiile economice şi politice ale fiecărei ţări.

Economia de piaţă „direcţionată de consum”, (de tip consumerist) care poate fi exemplificată modelul Statelor Unite ale Americii. În cadrul acesteia se acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim statului. La baza creşterii economice se situează predilect promovarea spiritului întreprinzător şi o mare mobilitate a preţurilor, capitalurilor, bunurilor şi oamenilor, virtuţile eficienţei pieţei, îndeosebi pe termen scurt, după schemele „îmbogăţirii rapide”, fără a se acorda o atenţie specială echităţii şi problemelor sociale. Aceasta a condus, în optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii sociale, la sporirea ponderii săracilor în totalul populaţiei, numărul acestora având, în continuare, tendinţa de creştere.

Economia de piaţă „ghidată administrativ” (modelul economiei japoneze) reprezintă o îmbinare particulară reuşită de trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este considerată o economie de piaţă ghidată (condusă) administrativ, întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri imediate, cât pe o competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multe pieţe externe, susţinută prin măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a productivităţii muncii, a eficienţei economice în general.

Factorul cel mai important al modelului japonez îl constituie promovarea unui comportament al agenţilor economici şi al politicilor economice care favorizează

38 Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 41-86.

realizarea unor înalte procente (rate) de economie şi investiţii. Rata ridicată de creştere a economiilor şi investiţiilor şi flexibilitatea deosebită a pieţei muncii sunt de natură să contribuie la realizarea unor ritmuri înalte de dezvoltare economică, la sporirea posibilităţilor de adaptare rapidă la cerinţele pieţei, la o creştere spectaculoasă a exportului. Pe plan social, firmele sunt obligate să asigure securitatea şi protecţia salariaţilor, iar statul îşi foloseşte autoritatea asupra sectorului privat prin sprijinirea producătorilor şi mai puţin a consumatorilor. Economiile naţionale care au funcţionat timp mai îndelungat pe coordonatele sistemului de piaţă au evidenţiat, prin rezultatele obţinute, viabilitatea acestui sistem economic. Acesta nu este, însă, un sistem perfect. Sistemului de piaţă i se impută şi anumite imperfecţiuni. Între acestea se menţionează faptul că nu-şi asigură stabilitatea internă; inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoţitorii săi inevitabili; că el generează tendinţa de concentrare anormală a puterii economice într-un număr mic de întreprinderi şi centre de forţă; că repartizarea venitului naţional se face, în unele situaţii, în opoziţie cu normele elementare de justiţie socială, ceea ce obligă statele să adopte măsuri de corecţie şi protecţie socială. Aceste trăsături negative, exacerbate pe măsura trecerii timpului, ameninţă stabilitatea şi chiar existenţa sistemului atotputerniciei pieţei în ansamblul său. De aici izvorăsc strigăte uneori dramatice de reformare a sistemului în ansamblul său.Teza despre sfârşitul dogmei atotputerniciei pieţei se află astăzi sub tirul concentric al numeroaselor şcoli de gândire economică, al unor economişti şi oameni de afaceri proeminent.

Trecerea la economia de piaţă, plecând de la sistemele economice precedente, cel al « economiei de comandă », de pildă, necesită o perioadă de tranziţie. Procesul tranziţiei la economia de piaţă impune la rândul său înfăptuirea unor transformări radicale în structurile economice şi de proprietate, în vederea instaurării proprietăţii private şi a concurenţei, a mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii agenţilor economici.

Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de transformări profunde. În vederea realizării lui sunt esenţiale: privati-zarea, retehnologizarea, restructurarea producţiei după criterii de eficienţă economică, liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare şi adoptarea unor politici şi mecanisme macroeconomice care să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor economici.

Tranziţia la economia de piaţă nu se face de la sine, ci pe baza unor modificări de natură instituţională, financiară, juridică etc. Date fiind complexitatea acestui proces, generată de dificultatea probleme-lor ce se cer soluţionate şi de inexistenţa unei experienţe istorice asemănătoare, faptul că nici teoria şi nici practica mondială nu dispun de soluţii general - valabile, este necesar ca reforma să fie bine condusă printr-o activitate susţinută a statului.

3.6. Agenţii Economici

Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni, organizaţi în cadrul unor unităţi economice, profitabile şi specializate pe domenii distincte (producere de bunuri, prestări de servicii, distribuţie, comercializare, finanţare, consum etc.). Ea se defineşte prin diversitatea acţiunilor efectuate de toţi participanţii la proces, denumiţi agenţi economici.

Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane fizice sau juridice. Un criteriu important al definirii agenţilor economici este cel instituţional. Din acest punct de vedere, un agent economic este o unitate instituţională care „dispune de autonomie de decizie în executarea funcţiei sale principale (a produce, a finanţa, a asigura, a consuma etc.), acţionând într-un cadru care îi este propriu asupra utilizării resurselor sale curente, de capital şi financiare”39.Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor principale în economie. Ţinând seama de această funcţie, în rândurile agenţilor economici includem: întreprinderile, gospodăriile familiale sau menajele, administraţiile publice şi private, instituţiile de credit şi asigurări, străinătatea, adică agenţii economici din alte ţări.

Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul cum sunt organizate şi de forma de proprietate, au drept funcţie principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine profit.

Gospodăriile (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori de bunuri şi servicii. Ele cuprind familiile, celibatari, diferite comunităţi consumatoare, care nu se delimi-tează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie. Veniturile menajelor se formează în cea mai mare parte pe seama salariilor, titlurilor de proprietate şi din transferurile efectuate din celelalte sectoare etc.

Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Ele obţin veniturile în special din vărsăminte obligatorii, impozite şi taxe. Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile centrale şi locale de stat, învăţământul public, sistemul protecţiei sociale, justiţiei, asistenţa sanitară publică etc. Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care prestează servicii nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate etc.Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă riscurile individuale în riscuri colective. Veniturile acestor agenţi economici se constituie din economiile temporare existente în societate, care se concentrează în cadrul lor în scopul redistribuirii între agenţii economici ce au nevoie de resurse financiare.

3.7. Fluxurile activităţii economice

Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice sunt interdependente; ele se desfăşoară prin transfer şi schimb. Relaţiile de transfer apar ca un flux unilateral de disponibilităţi băneşti, fără nici o contraprestaţie. Avem, astfel, transferuri publice, vărsăminte sau prestaţii sociale, şi transferuri private, impozite, sponsorizări, moşteniri.

39 Economie Politică. Economics, Agenţia de consulting universitar „Eficient”, Bucureşti, 1992, p. 56.

Relaţiile de schimb sunt raporturi în care unul dintre subiecţi cedează un bun pentru a primi în contrapartidă un alt bun de la partenerul său. Schimburile sunt efectul direct al specializării funcţiilor diverselor unităţi economice. Adâncirea diviziunii muncii influenţează intensitatea şi viteza schimburilor.

Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri economice:

a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la consumator; b) fluxurile monetare, care au sens opus, reprezentând plata pentru bunurile şi

serviciile furnizate.În economia de piaţă se derulează, aşadar, fluxuri reale, care cuprind intrări de

resurse economice sau de factori de producţie şi ieşiri de produse, bunuri materiale şi servicii, şi fluxuri monetare, constând în venituri şi cheltuieli băneşti. Mişcarea banilor şi creanţelor între unităţile economice este determinată de ansamblul relaţiilor economice „fizice”, de viteza cu care acestea se desfăşoară; ele reflectă vânzările şi cumpărările de bunuri şi servicii, intrările şi ieşirile de capitaluri şi de credite, variaţia încasărilor din economie şi sectoarele sale instituţionalizate.

Fluxurile unilaterale, sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contra-prestaţii. Ele pot fi: transferuri curente, care se efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi indirecte, contribuţii pentru asigurări sociale, subvenţii de exploatare etc.), şi transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar şi determină la unul din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor publice de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.).

Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic. Fiind un agregat al celor două fluxuri economice – real şi cel monetar – acesta exprimă totodată activitatea generală a agenţilor economici de utilizare deplină a resurselor, de folosire eficientă a factorilor de producţie, realităţile de ansamblu ale unei economii , măsură în care sunt satisfăcute interesele economice ale agenţilor economici, ale populaţiei.

Schema generală a circuitului economic

Î N T R E P R I N D E R I(F I R M E )

B unur i de consum

Servicii le facto r ilor : m uncă, păm ânt, cap ital

G O SP O D Ă R I I(M E N A J E )

C heltu ieli pentru bunur i de consum

V enitur i : salar ii , rente, dobânzi

• Rezultate microeconomice

Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în cheltuieli de producţie curente şi în noi dotări tehnice pe baza investiţiilor. Rezultatele obţinute la nivelul unităţilor economice, ca efecte primare şi directe, se materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind cuantificate în unităţi fizice (bucăţi), natural – convenţionale (cai putere, putere calorică) şi valorice (băneşti).

În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale, finale şi nete. Rezultatele globale reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate, iar indicatorul principal de măsurare a lor este cifra de afaceri. Rezultatele finale reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu cuprind, deci, consumul intermediar. Indicatorul utilizat pentru măsurarea acestor rezultate este valoarea adăugată, care reflectă contribuţia productivă a fiecărui agent economic. Valoarea adăugată este, la rândul ei, de două feluri: valoarea adăugată netă, care cuprinde veniturile factorilor de produc-ţie, şi valoarea adăugată brută, care cuprinde valoarea adăugată netă şi amortizarea capitalului fix. Rezultatele nete se măsoară prin profitul brut şi profitul net. Primul este profitul încasat de întreprindere, iar cel de al doilea, profitul încasat minus impozitul pe profit.

Concepte de bază• Economie naturală • Economie de schimb • Diviziunea socială a muncii• Avantaj absolut şi comparativ• Economie de piaţă concurenţială• Economie mixtă• Tipuri de economie de piaţă Liberalizarea economică• Moneda

• Bani-marfă• Moneda-metalică• Banii de hârtie• Puterea de cumpărare a banilor• Convertibilitatea monedei• Agenţii economici• Fluxuri economice reale• Fluxuri economice monetare

• Circuit economic

Probleme de reflecţie, întrebări Care sunt caracteristicile economiei naturale? Care sunt caracteristicile economiei de schimb? Avantajul absolut şi avantajul comparativ Avantajele autonomiei, independenţei agenţilor economici în condiţiile

proprietăţii particulare Problema modelului în tranziţia la economia de piaţă Funcţiile monedei contemporane Convertibilitatea monedei: rol, premise de înfăptuire

Grile

1. Activitatea economică în economiile moderne este reglată prin :a) Consensul cumpărătorului cu vânzătoriib) Intervenţia statului pentru creşterea producţiei

c) Programarea economicăd) Funcţionalitatea sistemului concurenţial

2. Modelul economiei sociale de piaţă caracterizat prin atenţia deosebită acordată problemelor mediului, dezvoltarea adecvată a educaţiei şi ocrotirii sănătăţii, asigurarea locurilor de muncă, etc. este caracteristic pentru :a) SUAb) Italiac) Ţările nordiced) Japonia

Bibliografie• Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori), Economie Politică –

Microeconomie, Editura FRM, Bucureşti, 2007.• Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1991, p. 1-11; 40-45; 107-116.• J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1970, p. 375-385.• R.G. Lipsey, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.• David Ricardo, Opere Alese, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1959, p. 123-136. • Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 7-

18, 19-23.• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

Capitolul 4

PIAŢA.CEREREA ŞI OFERTA

Daniela Paşnicu

Obiectivele temei Structura capitolului

• Facilitarea înţelegerii modului în care interacţionează cumpărătorii şi vânzătorii pe pieţele competitive şi a consecinţelor acestei interacţiuni, exprimate prin dinamica cererii şi ofertei care determină cantitatea de bunuri vândută, nivelul preţurilor şi al producţiei;

4.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii

4.3. Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei

4.4. Echilibrul pieţei

• Evidenţierea conţinutului legii cererii şi a ofertei şi a implicaţiilor lor hotărâtoare în dinamica generală a economiei de piaţă;

• Explicarea conceptului de elasticitate a unei componente ori proces al vieţii economice, în cazul de faţă cererea şi oferta şi a importanţei utilizării lui în analizarea stării şi perspectivelor pieţelor naţionale ale bunurilor şi serviciilor.

Cererea şi oferta de mărfuri şi servicii a căror analiză reprezintă conţinutul principal al acestui capitol se constitue şi se desfăşoară pe piaţă. Dar ce este piaţa?; Care sunt rolul şi funcţiile sale? Piaţa oferă cadrul necesar pentru ca profitul, unul dintre determinanţii esenţiali ai activităţilor economice, principal mijloc al stimulării inovaţiei, eficienţei şi creativităţii economice să devină pârghia esenţială a evoluţiei ascendente a economiei.

4.1. Piaţa: caracteristici, rol, tipuri

Caracteristicile pieţei

Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, o dată cu economia de schimb, ca urmare a specializării agenţilor economici. Iniţial piaţa se identifica cu un loc fizic unde cumpărătorii şi vânzătorii puteau negocia direct, faţă în faţă. De-a lungul deceniilor însă, modul de a trăi şi de a munci al oamenilor a suferit nenumărate schimbări, punând-şi amprenta şi asupra pieţei.

În contextul marilor transformări economico-sociale, cum ar fi, integrarea economică europeană şi internaţională, dezvoltarea rapidă a noilor tehnologii, în special în domeniul informaţiei şi comunicării, creşterea presiunii competitive, dezvoltarea de noi produse şi servicii, piaţa a evoluat, devenind o realitate din ce în ce mai complexă. Apar noi economii, care găsesc noi pieţe pentru produsele lor, şi, de asemenea, reprezintă noi pieţe pentru Uniunea Europeană. Patru caracteristici importante pot fi evidenţiate:

- creşterea schimburilor care au loc prin mecanismul pieţei, în timp şi spaţiu, ca urmare a adâncirii diviziunii sociale a muncii şi a sporirii eficienţei;

- extinderea pieţelor prin atragerea de noi teritorii, domenii de activitate, ca urmare a integrării economice europene şi internaţionale;

- diversificarea pieţelor atât sub aspectul sortimentelor produselor cât şi sub aspectul formelor de efectuare a tranzacţiilor, incluzând atât pieţele formale, clasice cât şi pieţele on-line şi pieţele informale;

- creşterea legăturii şi interdependenţei dintre diferitele categorii de pieţe, în sensul că situaţiile favorabile sau perturbări pe una sau mai multe pieţe generează reacţii asupra celorlalte.

Ce este, aşadar, piaţa? Termenul „piaţă” este folosit pentru a descrie orice împrejurare în care au loc schimburi. Cele mai importante definiţii care se dau acestui concept susţin că: „este un mecanism”, „este locul de manifestare al concurenţei”, „este spaţiul economic în care acţionează cumpărătorii şi vânzătorii”, „este locul unde este determinat preţul”, „exprimă relaţiile economice dintre agenţii economici”, „un contract de vânzare-cumpărare” şi lista poate continua. Profesorul Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie susţine că40: „piaţa trebuie privită ca un mecanism prin care cumpărătorii şi vânzătorii pot stabili nivelul preţurilor şi pot schimba între ei bunuri şi servicii; ....caracteristica esenţială a pieţei fiind aceea că îi adună la un loc pe vânzători şi cumpărători, oferindu-le posibilitatea să stabilească preţurile şi cantităţile pentru un anumit bun sau serviciu”. El foloseşte următoarea definiţie pentru piaţă:

Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un anumit bun sau serviciu.

Acest mecanism rezidă în dialogul dintre vânzător şi cumpărător, care precede orice afacere, prin care se realizează un acord contractual privind conţinutul afacerii, valoarea care constituie obiectul contractului, durata, scadenţa onorării obligaţiilor, etc. Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componentelor ei fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa, profitul, salariul, dobânda şi renta.

Mediul competitiv este specific economiei de piaţă unde concurenţa este liberă, fiecare agent economic manifestându-şi libera iniţiativă şi acţionând pentru realizarea propriilor interese. Concurenţa are o influenţă benefică asupra eficienţei şi echilibrului pieţei. Ea stimulează progresul tehnic şi creativitatea agenţilor economici, aceştia fiind preocupaţi de satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor de consum şi de maximizarea profitului. În acest scop se realizează raţionalizarea costurilor, se influenţează deciziile de alocare a resurselor utilizate în activitatea economică, precum şi repartizarea profiturilor realizate. În concluzie, concurenţa garantează consumatorilor un nivel de excelenţă în ceea ce priveşte preţul şi calitatea produselor şi serviciilor. Atunci când schimbul este voluntar ambele părţi ale tranzacţiei au de câştigat.

Piaţa este şi va rămâne instituţia centrală în jurul căreia gravitează viaţa economică, reprezentând „motorul” creşterii economice. Nici rolul statului nu trebuie neglijat, fiind esenţial în asigurarea unui climat în care pieţele pot funcţiona eficient . Prosperitatea unei economii moderne depinde de eficienţa cu care statul intervine în corectarea eşecurilor mecanismului pieţei, fără a i se substitui, menţinând totodată ambianţa de libertate economică.

Rolul (funcţiile) pieţeiPiaţa îndeplineşte un rol important în mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a

economiei moderne, acela de reglare a activităţii economice prin:- informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii şi

ofertei;- orientarea agenţilor economici deoarece, piaţa determină preţurile şi cantităţile

de echilibru, emiţând astfel semnale şi determinând agenţii economici să aloce resursele în diferite domenii;

40 Paul Samuelson, William Nordhaus, Economie Politică, Teora 2000.

- faptul că stă la baza deciziilor agenţilor economici privind investiţiile de capital, cantitatea şi structura producţiei, schimbului şi consumului.

În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă „mîna invizibilă” prin care activitatea economică se adaptează la dinamica nevoilor. Adam Smith, care a formulat principiul „mâinii invizibile”, potrivit căruia individul, în dorinţa sa de a realiza binele personal, este călăuzit de o mână invizibilă spre realizarea binelui general, face în lucrarea lui de referinţă41 următoarea afirmaţie: „menajele şi firmele interacţionează pe diferite pieţe ca şi cum ar fi ghidaţi de o „mână invizibilă” care îi conduce la rezultatele pieţei dorite”. Prin intermediul pârghiilor economice cum sunt: preţul, profitul, salariul, dobânda, etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă. Tendinţa de creştere a preţurilor şi a ratei profitului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se stimulează mărirea ofertei şi punerea ei de acord cu cererea. De altfel, termenul „economie de piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.

41 Adam Smith, „Avuţia naţiunilor”,1776

Caseta 3.1.

ADAM SMITH

Adam Smith (data exactă a nașterii nu este cunoscută, el a fost totuși botezat la 5 iunie 1723 la Kirkcaldy, comitatul Fife, Sco ț ia ) a fost un economist, om politic și filozof sco ț ian . Lucrarea sa “Avuția națiunilor, cercetare asupra naturii și cauzelor ei” (1776) a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei și comerțului în Europa. Această lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă și a furnizat una dintre cele mai bune argumentări intelectuale pentru comer ț ul liber și capitalism. A introdus în economie conceptul de mâna invizibilă.

Tatăl lui Adam Smith, un vameș, a murit înainte de nașterea sa; mama sa, fiică a unui proprietar bogat de terenuri, s-a dedicat cu multă grijă educației copilului bolnăvicios.

A început studiile la vârsta de 14 ani, din 1737 până în 1740 la universitatea din Glasgow, unde a luat parte la cursurile profesorului Francis Hutcheson. Între 1740 și 1746 a studiat filosofia la Colegiul Balliol din Oxford. În 1746 Smith s-a întors la Kirkcaldy.

S-a străduit să își găsească o poziție la universitate, dar nu a reușit. Datorită bunelor relații ale mamei sale, a primit oferta de a ține un curs public la universitatea din Edinburgh în perioada 1748-1749.În anul 1751, la vârsta de numai 27 de ani, Adam Smith a fost profesor de logică la universitatea din Glasgow, iar în 1752 a fost profesor de filosofie morală, pentru care era și mai bine plătit. Studenții lui aveau vârste cuprinse între 14 și 16 ani. Limba de predare era latina, Smith a fost însă un pionier al predării în limba engleză.

A murit în anul 1790. După moartea sa au fost arse, din dorința sa lăsată în testament, numeroase schițe private.

Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Pia%C8%9Ba_bunurilor_economice

Piaţa stă la baza orientării vânzătorilor şi cumpărătorilor pentru a lua cele mai bune decizii privind problema fundamentală a economiei: Ce şi cât de mult se produce? Cum se produce? Pentru cine se produce?. Pieţele libere se caracterizează prin mulţi cumpărători şi vânzători de numeroase bunuri şi servicii care sunt interesaţi, în primul rând, de interesul personal. Deşi, agenţii economici îşi urmăresc, în primul rând, interesul personal şi nu obţinerea bunăstării economice a societăţii ca întreg, economiile de piaţă, în care indivizii şi firmele decid ce să producă şi cât de mult să plătească, s-au dovedit. a fi benefice dezvoltării de noi tehnologii şi produse, ceea ce influenţează bunăstarea economică generală.

O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului ce-i revine o constituie autonomia de decizie a agenţilor economici sau libertatea economică. Adaptarea rapidă a producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii, ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod curent, necesită iniţiativă, o mai mare mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a firmelor fără îngrădiri birocratice din partea statului.

Deşi pieţele reprezintă, de obicei, o cale bună de organizare a activităţii economice, totuşi apar şi eşecuri în funcţionarea acesteia, cum ar fi, formarea monopolurilor, poluarea, inegalitatea, prea puţine preocupări pentru educaţie, sănătate şi siguranţă, etc. În acest context, remarcabilele proprietăţi de eficienţă ale mâinii invizibile pot dispărea şi este justificată intervenţia acţiunii guvernamentale cu rol corector. Există două motive generale pentru ca un guvern să intervină în economie şi anume, să promoveze eficienţa şi echitatea.

Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie, totuşi, de intervenţia statului în economie, adică de acţiunile acestuia menite să corecteze imperfecţiunile pieţei, să contribuie la funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei. Majoritatea economiilor, inclusiv cea a României sunt considerate economii mixte, care se bazează în principal pe interacţiunea liberă dintre consumator şi producător pentru a determina ce, cum şi pentru cine produce. Guvernele pot uneori să îmbunătăţească rezultatele pieţei, în unele domenii, prin luarea de decizii, în altele, prin impunerea de reglementări prin politica bugetară, fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit, etc.

Tipuri de piaţăExistă numeroase criterii de grupare a pieţelor. În continuare, vom prezenta trei

dintre acestea, pe care noi le considerăm principale şi categoriile de piaţă aferente. a) După obiectului tranzacţiei economice pe piaţă se disting trei mari categorii

de pieţe în care indivizii şi firmele interacţionează: Piaţa bunurilor: piaţa pe care firmele îşi vând bunurile produse atât

menajelor cât şi altor firme; formată la rândul ei din piaţa bunurilor finale şi piaţa bunurilor de capital;

Piaţa muncii: piaţa pe care menajele vând forţa de muncă, iar firmele o cumpără;

Piaţa capitalului: piaţa pe care fondurile sunt depozitate şi împrumutate; formată la rândul ei din piaţa capitalului, piaţa monetară şi piaţa valutară;

În general, economiştii iau în considerare şi piaţa factorilor naturali (în principal pământul), dar în economiile moderne, se pune accentul cu precădere pe cele trei categorii de pieţe menţionate anterior. Termenul de capital este folosit şi cu un alt sens, care se referă la utilajele şi clădirile folosite pentru producţie. De aceea, nu trebuie să se facă confuzie între piaţa de capital şi piaţa bunurilor de capital. Piaţa capitalului se referă la piaţa unde fondurile sunt economisite şi împrumutate şi piaţa bunurilor de capital se referă la pieţele unde bunurile de capital sunt vândute sau cumpărate.

b) Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există: piaţa locală; piaţa regională; piaţa naţională; piaţa mondială.

c) Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există: piaţa cu concurenţă perfectă sau pură; piaţa cu concurenţă imperfectă.

Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de piaţă, în sensul că ele se influenţează reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în dependenţă de piaţa capitalului; extinderea investiţiilor de capital favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea şomajului, după cum, dimpotrivă, blocarea investiţiilor, din cauza incertitudinii în afaceri economice, afectează negativ piaţa muncii. Piaţa bunurilor de consum, prin preţurile acestora, determină comportamentul lucrătorilor şi al celor care fac economii, pe pieţele respective. Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul economic general. Problema formării preţurilor este condiţionată nu numai „de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci el pune deopotrivă în cauză pieţe interdependente”42.

4.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii

Piaţa este rezultatul interacţiunii dintre cerere, exprimată prin consumatorii care îşi cheltuiesc veniturile pentru a cumpăra diverse produse sau servicii – şi ofertă exprimată prin firmele care produc bunuri în cantitatea şi calitatea care le ajută pe ele să-şi maximizeze profiturile. Analiza cererii şi ofertei evidenţiază modul în care mecanismul pieţei reuşeşte să rezolve cele trei probleme economice fundamentale: ce, cum şi pentru cine se produce.

Alocarea veniturilor băneşti limitate pentru cumpărarea diferitelor bunuri necesare satisfacerii nevoilor de consum derivă din comportamentul consumatorilor, iar structura

42 Samuelson P., Nordhaus, W.– „Economie Politică”, Editura Teora, 2000, p:95.

cheltuielilor de consum reflectă acest comportament. Teoria cererii evidenţiază modul în care nevoile şi preferinţele consumatorilor determină nivelul cererii pentru diverse mărfuri.

Delimitări conceptuale

În sens microeconomic, cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic sau toţi agenţii economici decid să o cumpere într-o perioadă de timp, la un preţ dat şi a altor împrejurări economice şi extraeconomice care o determină.

Este important să se facă diferenţa între ceea ce doresc oamenii şi ceea ce aleg să cumpere, date fiind cheltuielile limitate impuse de constrângerea bugetului lor şi preţurile diferitelor bunuri. Nu se poate pune semnul egalităţii între cererea de mărfuri şi totalul nevoilor existente, într-o perioadă sau alta; o parte a nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără vânzare-cumpărare, adică prin autoconsum sau consumul din producţia proprie.

Cererea poate fi: individuală sau a pieţei.Cererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic o

cumpără într-o perioadă de timp în baza împrejurărilor economice (preţul unitar, venitul cumpărătorului, preţul altor bunuri, etc) şi a preferinţelor cumpărătorilor.

Cererea pieţei (totală) desemnează cantitatea dintr-un bun pe care totalitatea agenţilor individuali decid s-o achiziţioneze într-o perioadă de timp, în condiţiile restricţiilor economice şi ale preferinţelor subiective ce le sunt specifice. Cererea pieţei apare ca o agregare a cererilor individuale ale celor „n” agenţi economici pentru bunul x şi la fiecare nivel de preţ. (C=Q1+Q2+....Qn); sau C=f(Q, P)

Privită sub cele două aspecte, cererea în sens microeconomic are caracter dinamic, fiind o funcţie de mai multe variabile, dintre care cele mai semnificative sunt: preţul unitar al bunului supus analizei, venitul mediu disponibil, preţurile unitare ale altor bunuri substituibile sau complementare, numărul populaţiei şi vârsta acesteia, perspectivele evoluţiei preţului, starea conjuncturii economice, preferinţele cumpărătorilor şi intensitatea nevoilor cestora, etc .

În continuare vom vedea cum se modifică cantitatea cumpărată (∆Q) dintr-un bun la o modificare a preţului (∆P), în condiţii de ceteris paribus43.

Legea cererii. Curba cererii. Deplasări de-a lungul curbei cererii

Legea cererii exprimă relaţia dintre preţul de piaţă al unui bun şi cantitatea cerută din acel bun, în cadrul căreia cantitatea cerută evoluează în sens invers faţă de preţ, în condiţii de ceteris paribus. Astfel, dacă preţul unei mărfi creşte (iar ceilalţi factori rămân neschimbaţi), cumpărătorii tind să achiziţioneze o cantitate mai mică din marfa respectivă. În mod similar, dacă preţul scade, ceilalţi factori rămân neschimbaţi, cantitatea cerută creşte.

43 Economiştii folosesc termenii de caeteris paribus pentru a arăta că toate variabilele, exceptând acelea care urmează să fie studiate în acel moment, sunt ţinute constante.

Extinderea cererii

Reprezentarea grafică a legii cererii poartă denumirea de curba cererii. Curba cererii ilustrează cum se schimbă cantitatea cerută dintr-un bun la variaţiile preţului. O asemenea curbă este ilustrată în figura 4.1. unde, pe axa orizontală, avem reprezentată cantitatea totală dintr-un bun cerută pe piaţă, iar pe axa verticală, preţul produsului respectiv. Spre exemplificare considerăm datele din Tabelul 4.1.Tabelul 4.1. Evoluţia preţului şi a cererii la un bun oarecare Cazuri Preţ unitar (P)

(u.m./buc)Cantitatea (Q) cerută (mil buc)

A 5 10B 4 12C 3 16D 2 17E 1 20

Curba cererii construită pe baza datelor din tabelul 4.1. este prezentată în graficul 4.1:

Curba cererii are de regulă pantă descrescătoare şi reflectă legătura inversă care există între cantitatea cerută şi preţ.

Cererea evoluează în sens invers proporţional faţă de preţ, atât în cazul cererii individuale cât şi în cazul cererii pieţei. Atunci când preţul se reduce, cererea se extinde, (ceteris paribus), iar atunci când preţul creşte (ceteris paribus), cererea se contractă. Extinderea, respectiv contractarea cererii nu trebuie identificată cu cea de creştere, respectiv scădere a cererii, care presupune deplasarea curbei cererii sub incidenţa factorilor acesteia, preţul unitar fiind considerat constant. Relaţia negativă dintre preţul unitar şi cantitatea cerută se explică prin comportamentul normal al consumatorului raţional, care acţionează pe criterii de eficienţă economică.

În capitolul „Comportamentul consumatorului” se menţionează că echilibrul consumatorului se realizează când utilitatea marginală obţinută prin cheltuirea unei unităţi monetare este aceeaşi, indiferent care sunt bunurile achiziţionate. Dacă, de exemplu există o stare de echilibru, (Umgx/px=Umgy/py) iar

Preţuniar

Cantitatea Cerută (Q)

10 12 16 17 20

1

2

3

4

5 Fiecărei perechi de valori (P,Q) din tabelul 5.1. îi corespunde un punct pe grafic; aceste puncte sunt unite printr-o linie care reprezintă curba cererii. Pe măsură ce preţul creşte are loc o deplasare în sus pe curba cereri şi invers. Panta negativă a curbei cererii ilustrează legea cererii descrescătoare (cererea fiind o funcţie descrescătoare faţă de preţ).

C

Contracţia cererii

Grafic 4.1: Curba cererii. Contracţia cererii

preţul bunului „x” creşte, starea de echilibru dispare şi consumatorul îşi caută un nou echilibru sporindu-şi achiziţiile din bunurile substituibile ale căror preţuri nu s-au modificat, diminuându-şi achiziţiile din bunul al cărui preţ a crescut (sau invers dacă preţul scade).

Astfel, economiştii consideră că scăderea cantităţii cerute pe măsură ce preţul creşte se datorează efectului de substituţie şi a efectului de venit. Efectul de substituţie are loc la bunurile substituibile (ex. unt şi margarină) şi reflectă

situaţia în care creşterea preţului la un bun îi reduce cererea, crescând cererea pentru bunul substituibil, fără ca preţul acestuia să se modifice.

Efectul de venit pune în evidenţă modificarea cererii la un buget de venituri dat, sub influenţa variaţiei preţurilor sau a unor presiuni inflaţioniste.

Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale şi majorităţii bunurilor inferioare. Pentru unele bunuri, însă, creşterea preţurilor este însoţită de o creştere a cererii, iar reducerea preţurilor de o reducere a acesteia. Teoria economică consideră că în categoria „bunurilor normale” sunt incluse bunurile a căror cerere creşte o dată cu sporirea veniturilor. În categoria „bunurile inferioare” sunt incluse bunurile a căror cerere se reduce o dată cu creşterea veniturilor şi invers. Noţiunile de bunuri normale şi inferioare au fost introduse în teoria economică de către irlandezul Robert Giffen, la sfârşitul secolului al XIX-lea când a analizat piaţa cartofilor pe fondul unei puternice crize economice. Explicaţia lui Robert Giffen, cunoscută ca efectul Giffen, este că, scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai elevate. Aceste excepţii de la legea cererii se întâlnesc destul de rar în realitate şi nu infirmă existenţa legii cererii.

Deplasări ale curbei cererii. Factorii cereriiLegea cererii este valabilă numai atunci când toţi ceilalţi factori ai cererii rămân

constanţi. Prin factorii cererii sunt desemnate toate condiţiile economice şi extraeconomice care influenţează evoluţia cererii – atunci când preţul este considerat constant. Dar, în practică nimic nu rămâne constant. Orice altă modificare decât cea a preţului bunului deplasează întreaga curbă a cererii, modificând cantitatea care va fi cerută la fiecare nivel de preţ (Fig. 4.2.).

Principalii factori care deplasează curba cererii sunt: venitul mediu; preţul bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare; numărul de cumpărători; preferinţele şi structura populaţiei; perspectivele de creditare; aşteptările indivizilor privind evoluţia veniturilor şi a preţurilor.

Preţul unitar

0

C0

C1

Cantitatea cerută

C2

Dacă la fiecare nivel de preţ există o creştere a cantităţii cerute atunci curba se va deplasa spre dreapta.

Dacă la fiecare nivel de preţ există o scădere a cantităţii cerute atunci curba se va deplasa spre stânga.

Creşterea cererii

Fig.4.2. Deplasarea spre dreapta sau spre stânga a curbei cererii sub influenţa factorilor cererii

Scăderea cererii

Venitul mediu. În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: când veniturile personale cresc, indivizii tind să cumpere mai mult, chiar dacă preţurile rămân neschimbate, după cum invers scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La bunurile denumite „inferioare” între venituri şi cerere există o relaţie negativă: majorarea venitului este însoţită de o reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri mai elevate. Alături de preţul unitar, venitul mediu disponibil este factorul economic cel mai important de care depind nivelul şi evoluţia cererii.

Preţul bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare. Creşterea preţului la un bun (exp. unt), îi va reduce cererea, modificând curba cererii pentru un bun substituibil (margarina), fără ca preţul acestuia din urmă să se modifice. Astfel, o creştere a preţului untului conduce la o deplasare spre dreapta a curbei cererii de margarină ilustrând că cererea pentru acest produs este mai mare la fiecare nivel de preţ. Câteodată creşterea preţului altor bunuri are efect opus, ca de exemplu cazul bunurilor complementare. Bunurile complementare sunt bunurile care nu pot fi utilizate unul fără altul, spre exemplu, autoturismul şi benzina: a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru acest bun, dar şi pentru celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat; b) creşterea preţului unui bun duce la un fenomen invers, adică la micşorarea cererii la acest bun şi la bunul complementar al cărui preţ nu s-a modificat. Spre exemplu, o creşterea a preţului benzinei deplasează curba cererii de maşini la stânga.

Numărul populaţiei. Între numărul populaţiei şi cererea pentru un anumit bun există o relaţie pozitivă.

Preferinţele (gusturile) şi structura populaţiei. Acestea sunt rezultatul influenţelor de ordin cultural, istoric, precum şi a progresului ştiinţei şi tehnicii; dezvoltarea producţiei şi a societăţii, în general, determină schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. Există bunuri cerute de către toţi oamenii - alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, etc. Unele bunuri, ca, de exemplu, tutunul şi alcoolul, sunt cerute numai de unii indivizi. Cererea la anumite bunuri depinde şi de mărimea şi structura populaţiei pe grupe de vârstă, grad de instruire şi cultură, etc. Un rol important în modificarea preferinţelor pentru anumite bunuri de pe piaţă îl are informaţia, care îmbracă de obicei forma reclamei.

Oportunităţile de creditare. Când băncile cresc cantitatea de monedă disponibilă pentru acordarea de credite de consum, curbele cererii (în special a bunurilor de folosinţă îndelungată, ca de exemplu, case, maşini, etc) se deplasează spre dreapta.

Caseta 4.1 Exemplu numeric de calcul al coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ

Aşteptările indivizilor privind evoluţia venitului şi a preţului. În situaţia în care se prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte şi invers, cererea se reduce dacă se prevede o reducere a preţului. În cazul în care se prevede o creştere a veniturilor băneşti, cererea prezentă pentru un anumit bun creşte, iar dacă se prevede o reducere, cererea prezentă scade, presupunând că toate celelalte condiţii nu se schimbă.

În concluzie, distincţia dintre deplasarea de-a lungul curbei cererii şi deplasarea curbei cererii este importantă. Deplasarea de-a lungul curbei cererii (fig. 4.1.) este o simplă modificare a cantităţii cerute dintr-un anumit bun la diferite preţuri în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi (ceea ce înseamnă o deplasare pe aceeaşi curbă, de la un punct la altul, determinată de schimbarea preţului), iar deplasarea cererii presupune schimbarea cantităţii cerute la un anumit nivel al preţului unitar (Fig. 4.2.).

Elasticitatea cererii

Alura (poziţia şi panta) curbei cererii diferă de la un bun la altul şi de la un menaj la altul în funcţie de natura bunurilor, depinzând de sensibilitatea mai mare sau mai mică a consumatorului la variaţiile preţului.

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau al unui alt factor al cererii. Se poate vorbi în principal de elasticitatea cererii în funcţie de preţ, de venit şi de preţul altor bunuri.

1. Elasticitatea cererii în raport de preţ reprezintă sensibilitatea cantităţii cerute dintr-un bun la variaţia preţului său unitar, ceilalţi factori fiind constanţi. Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ măsoară această sensibilitate, arătând cât de mult se modifică volumul cererii unui produs în momentul în care preţul produsului respectiv se schimbă. Coeficientul de elasticitate se calculează ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă sau procentuală a preţului unitar, folosind de regulă una dintre următoarele formule:

a. , sau

b. ,

unde:Ecp – coeficientul de elasticitate a cererii, în funcţie de preţ;DQc – variaţia absolută a cererii;DP – variaţia absolută a preţuluiQc0 – cererea iniţială;Qc1 – cererea curentă;P0 – preţul iniţial;P1 – preţul actual.%ΔQc – variaţia procentuală a cererii;%ΔP – variaţia procentuală a preţului

În situaţia în care pe piaţă preţul unei mărfi creşte de la 100 la 150 u.m., iar cantitatea cerută se reduce de la 400 la 100 unităţi, ce fel de cerere caracterizează marfa respectivă?

sau

Notă: S-a convenit ca orice coeficient de elasticitate să fie exprimat printr-un număr pozitiv, prin adăugarea semnului „minus” în faţa formulei de calcul, chiar dacă legea cererii spune că preţul şi cantitatea cerută se „mişcă” în direcţii contrare.

În funcţie de mărimea acestui coeficient, se disting mai multe tipuri de cerere după cum urmează:a) cerere elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar modificării

preţului dar mai accentuat. Coeficientul de elasticitate este mai mare decât 1 (Ecp> 1), iar produsul dintre cantitate şi preţ creşte când preţul scade şi scade când preţul creşte. Curba cererii formează cu abscisa un unghi interior mai mic de 45° (fig.4.3.a);

b) cerere inelastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar modificării preţului dar mai lent. Coeficientul de elasticitate este cuprins între 0 şi 1 (1>Ecp> 0) iar produsul cantitate preţ se modifică în acelaşi sens cu modificarea preţului unitar. Curba cererii face cu abscisa un unghi interior mai mare de 45° (fig.4.3.b) ;

c) cererea cu elasticitate unitară exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar preţului dar cu aceeaşi intensitate. Coeficientul elasticităţii în funcţie de preţ are valoarea unu (Ecp=1), iar curba cererii face cu abscisa un unghi interior de 45° (fig.4.3.c);

d) cererea perfect elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică foarte mult la o schimbare nesemnificativă a preţului. Coeficientul elasticitate preţ tinde spre infinit (Ecp→ ∞) iar curba se prezintă sub forma unei drepte relativ paralele cu abscisa (fig.4.3.d.). Este un concept teoretic cu rare şi slabe corespondenţe în comportamentul şi manifestările concrete ale pieţei;

e) cerere perfect inelastică exprimă situaţia în care cantităţile cerute nu reacţionează în nici un fel la modificarea preţurilor; coeficientul elasticitate preţ tinde către zero (Ec p→0), produsul cantitate preţ se modifică în acelaşi timp cu preţul iar curba sa se prezintă ca o paralelă la axa oy (Fig.4.3.e). Poate fi imaginată ca cerere pentru un bun de absolută necesitate cum ar fi un medicament care condiţionează starea de sănătate (sau chiar viaţa) şi care va fi achiziţionat sau consumat în doza prescrisă indiferent de evoluţia preţului său unitar.

Caseta 4.2

Elasticitatea cererii în raport de preţ

Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii

Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii sunt noţiuni diferite. Când curba cererii este o dreaptă coeficientul de elasticitate nu trebuie confundat cu panta dreptei. Panta, în acest caz, este aceeaşi în orice punct de-a lungul ei, dar elasticitatea variază de la zero la infinit, astfel: este mai mare când preţul este mare şi cantitatea mică şi foarte scăzută când preţul este mic şi cantitatea este mare (Fig. 4.4., caseta 4.3). Explicaţia constă în faptul că, mărimea pantei se determină ca raport dintre variaţia absolută a preţului şi a cantităţii, în

preţ

Q

preţ

preţ

preţ

QQ

QQ

preţ

0 0 0

00

a b c

de

Fig.4.3.

Panta şi coeficientul de elasticitate al cererii

Fig. 4.4. Elasticitatea cererii liniare

timp ce mărimea coeficientului de elasticitate exprimă raportul dintre variaţia relativă sau procentuală a cantităţii şi cea a preţului. Singurele excepţii apar în cazul cererii perfect elastice şi al celei perfect inelastice, când cele două mărimi sunt egale.

Caseta 4.3.

Elasticitatea cererii: factori de influenţă şi importanţăAvând în vedere că cererea pentru orice bun depinde de preferinţele

consumatorului, elasticitatea cererii în funcţie de preţ depinde de factorii economici, sociali, psihologici care influenţează dorinţele individuale. Totuşi se pot stabili cîteva reguli generale privind factorii care influenţează elasticitatea cererii funcţie de preţ, dintre care menţionăm:

Natura bunurilor; astfel, în general, bunurile de primă necesitate pentru viaţa oamenilor (Ex: hrana, combustibilul, îmbrăcămintea, medicamentele) au o cerere în funcţie de preţ inelastică deoarece nu se poate renunţa la ele chiar dacă preţul lor creşte. În schimb, bunurile de lux (sporturile de iarnă, excursiile) au o cerere elastică.

Q

P

Ecp→ ∞

Ecp>1

Ecp=1

Ecp<1

Ecp→ 0

0

În cazul unei linii drepte, coeficientul elasticităţii este mai mare în partea superioară, mic în partea inferioară şi egal cu 1 la mijloc, în timp ce panta este aceeaşi.

Gradul de substituibilitate a bunurilor. Cu cât un bun are o plajă mai largă de înlocuitori, care este deci mai substituibil are o cerere mai elastică la preţ şi invers, în general, cererea este inelastică pentru bunurile nesubstituibile sau mai greu substituibile. Deci, între gradul de substituire a unor bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ există o relaţie pozitivă.

Timpul în care oamenii răspund la schimbările de preţ. Elasticitatea cererii este de obicei mai mare pe termen lung deoarece este mai uşor să se găsească înlocuitori sau soluţii pentru a-şi modifica programele şi obişnuinţele de consum decât pe termen scurt. Pe termen scurt şi foarte scurt, după ce preţurile s-au modificat, cererea este de regulă inelastică, deoarece consumatorii nu s-au decis asupra modului în care să-şi modifice programul de consum pentru a-şi realiza o nouă stare de echilibru în urma modificării preţurilor.

Cunoaşterea coeficientului de elasticitate a cererii prezintă importantă în procesul decizional, deoarece ajută firmele să ştie cum se modifică cantitatea cerută, respectiv venitul în cazul creşterii preţurilor. Veniturile totale (Vt) obţinute de o firmă prin vânzarea unui bun se determină înmulţind preţul (P) cu cantitatea cerută (Q). Astfel, relaţia este următoarea: Vt = P x Q

Dacă se cunoaşte coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ, atunci se poate afla ce se va întâmpla cu venitul total al firmei în cazul unei modificări a preţului:

1. Dacă cererea este elastică, scăderea preţului duce la creşterea venitului total iar creşterea preţului la scăderea venitului total;

2. Dacă cererea este inelastică, scăderea preţului determină reducerea venitului total iar creştere preţului determină creşterea venitului total;

3. Dacă cererea are elasticitate unitară, scăderea preţului nu influenţează mărimea venitului total.

În concluzie, veniturile unei firme cresc în cazul cererii elastice când preţul se reduce şi în cazul cererii inelastice când preţul creşte. Mărimea veniturilor depinde de raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi a preţului.

2. Elasticitatea cererii în raport de venit exprimă sensibilitatea cererii unui consumator pentru bunul „x”când venitul său se modifică (ceilalţi factori fiind constanţi). Coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de venit se determină ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă sau procentuală a venitului.3. Elasticitatea încrucişată a cererii apare în cazul bunurilor substituibile şi complementare şi măsoară sensibilitatea cantităţii cerute din bunul X, în raport cu modificarea preţului unitar al bunului Y.Valoarea ei se determină cu relaţiile:

1.

2.

Unde:- Eîccx/py= coeficientul de elasticitate a

cererii bunului x în raport de preţul unitar al bunului y;

- Q1x şi Q0x = cantitatea cerută din bunul x după şi înainte de modificarea preţului bunului y;

- P1y şi P0y = preţul unitar al bunului y, modificat şi iniţial

Concluzie:1. când Eîccx/py are valoare pozitivă cele două bunuri sunt substituibile;2. când Eîccx/py are valoare negativă cele două bunuri sunt complementare;3. când Eîccx/py are valoare nulă, cele două bunuri sunt indiferente unul în raport cu

celălalt în programul de consum al consumatorului dat.

4.2. Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei

Delimitări conceptuale

Variabila pieţei denumită „ofertă” se referă la producerea şi desfacerea mărfurilor iar agentul ofertei este firma.

Oferta, în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un întreprinzător sau toţi întreprinzătorii o producă şi o comercializează într-o perioadă de timp în funcţie de nivelul preţului unitar şi a altor împrejurări economice şi extraeconomice. Ca şi în cazul cererii, oferta poate fi: a) individuală, adică cea pe care un anumit agent, o anumită firmă „x” este dispusă să o producă şi s-o comercializeze în condiţiile preţului unitar existent, într-o anumită perioadă de timp; b) a pieţei (totală), adică întreaga cantitate a unui bun pe care sunt dispuşi să o producă şi s-o comercializeze toţi întreprinzătorii care acţionează într-o anumită ramură.

Privită sub cele două aspecte, oferta în sens microeconomic, are un caracter dinamic fiind influenţată de numeroşi factori, dintre care mai importanţi sunt: preţul unitar, tehnologia, preţul factorilor de producţie, preţul bunurilor substituibile, taxele şi subsidiile, perspectivele de creditare, politica guvernamentală, numărul de producători, factorii naturali.

Din rândul acestor factori, rolul determinant îl are preţul unitar, relaţie pe care o vom analiza în continuare.

Legea ofertei. Curba ofertei. Deplasări de-a lungul curbei ofertei

Legea ofertei exprimă relaţia dintre preţul pieţei şi cantitatea din marfa respectivă pe care producătorii doresc să o realizeze şi să o vândă, în cadrul căreia, preţul variază direct proporţional faţă de cantitatea oferită, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi. Astfel, atunci când preţul unui bun creşte are loc extinderea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade are loc contracţia ofertei (ceteris paribus).

Reprezentarea grafică a legii ofertei, poartă denumirea de curba ofertei şi se prezintă ca o dreaptă sau o curbă (când funcţia ofertei este liniară respectiv neliniară). Spre deosebire de curba cererii, curba ofertei este crescătoare, are pantă pozitivă şi este

orientată SV-NE. Curba ofertei este ilustrată în Fig. 4.5., pe baza datelor din tabelul 4.2., propuse spre exemplificare.

Tabelul 4.2. Evoluţia preţului şi ofertei pentru un bun oarecare

Preţ (P) (u.m)

Cantitatea oferită (Q)(unit)

1 102 153 204 305 40

Relaţia pozitivă dintre nivelul şi evoluţia preţului unitar şi cantitatea oferită se explică prin comportamentul întreprinzătorului care tinde să-şi asigure starea de echilibru (optim), când profitul total este maxim. El compară preţul pieţei cu costul marginal şi atunci când costul marginal este inferior preţului, producătorul este tentat să mărească cantitatea oferită pentru că fiecare unitate adiţională îi asigură majorarea profitului total. Astfel, când costul marginal este dat, iar preţul unitar creşte, starea de echilibru se asigură la o cantitate mai mare decât cea precedentă. În felul acesta se ivesc perspective suplimentare de câştig, extinderea producţiei devine tentantă atât pentru cei care activează în industrie, cât şi pentru unii agenţi din alte ramuri care sunt atraşi spre ramura unde preţurile au crescut în speranţa că vor obţine atât profit normal cât şi, probabil, profit pur (suplimentar).

Există şi situaţii de ofertă atipică sau anormală, denumite paradoxul ofertei, ca excepţie de la legea ofertei, în care creşterea cantiăţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci când preţurile scad, ca de exemplu: produsele perisabile- legume, fructe sau oferta de muncă44 (cantitatea de muncă, în special numărul orelor suplimentare), care la un nivel al preţului (salariului real) are tendinţa să se reducă pentru că utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a salariului. Un alt exemplu este paradoxul King care exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli, mici şi mijlocii, care apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei agricole. Atipicitatea constă în aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se 44 Detalii privind aliura curbei ofertei de muncă individuale sunt prezentate la cap. Piaţa Muncii. Salariul

Q

P

0

2-

3-

1-

5-

4-

10 20 30 40

OFig. 4.5. Curba ofertei Curba ofertei are pantă ascendentă şi evidenţiază legătura direct proporţională existentă între cantitatea oferită şi preţ

15

Extinderea ofertei

Contracţia ofertei

extinde, pentru că doar astfel producătorii debitori pot să-şi procure mijloacele băneşti pentru achitarea creditelor scadente. În acest caz curba ofertei are panta negativă.

Deplasarea curbei ofertei. Factorii de influenţă ai ofertei

Ca şi în cazul curbei cererii, curba ofertei se poate deplasa în plan, crescând sau scăzând cantitatea oferită la fiecare nivel de preţ. Sub incidenţa factorilor ofertei şi în condiţii de ceteris paribus pentru preţ, curba ofertei se deplasează spre dreapta când oferta creşte şi spre stânga când oferta scade. De aceea, este foarte important să se facă distincţie între mişcarea de-a lungul curbei (Fig. 4.5.) şi o deplasare a curbei (Fig. 4.6).

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o serie de factori, cum ar fi:

1. Tehnologia. Computerizarea producţiei şi înlocuirea tehnologiilor învechite cu altele noi conduc la sporirea utilizării eficiente a resurselor economice, la scăderea costurilor de producţie şi la creşterea ofertei.

2. Preţul factorilor de producţie Creşterea salariilor, a preţului materiei prime, energiei, etc. va conduce la creşterea costului de producţie şi la reducerea ofertei. Asta explică de ce cantitatea oferită de-a lungul curbei O2 este mai mică decât cantitatea oferită, la acelaşi preţ, de-a lungul curbei O0 (Fig. 5.6).

3. Preţul bunurilor substituibile. Dacă creşte preţul unui bun atunci va creşte oferta pentru acel bun şi va scădea oferta bunurilor substituibile.

4. Taxele şi subsidiile Reducerea taxelor pe profitul firmei va determina o creştere a ofertei, iar acordarea de subsidii de la bugetul statului va conduce la o creştere a ofertei.

5. Perspectivele de creditare. Reducerea posibilităţilor de creditare poate reduce capacitatea firmelor de a obţine factorii de producţie necesari în procesul de producţie, conducând la deplasarea spre stânga a curbei ofertei.

6. Politica guvernamentală Cadrul social-politic şi juridic prezintă o importanţă deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi economice. Eliminarea taxelor vamale la importul unui anumit bun va duce la creşterea ofertei pentru acel bun şi deci o deplasare spre dreapta a curbei ofertei.

Q

PFig. 4.6.Deplasarea curbei oferteiDeplasarea curbei ofertei spre dreapta indică o creştere a cantităţii oferite, în timp ce deplasarea acesteia spre stânga indică o scădere a cantităţii oferite.

0

O2 O0 O1

7. Factori naturali Curba ofertei de produse, în special agricole se poate deplasa spre stânga sau spre dreapta în funcţie de factorii naturali (secetă, inundaţii, etc).

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţElasticitatea ofertei în funcţie de preţ reprezintă gradul de sensibilitate a

cantităţii oferite dintr-un produs la modificarea preţului unitar. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop), care se calculează ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite şi variaţia relativă sau procentuală a preţului, pe baza uneia dintre relaţiile:

1.

sau

2.

În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting mai multe feluri de ofertă:

a) Oferta elastică (fig. 4.7.a) când variaţia procentuală a cantităţii oferite este mai mare decât variaţia procentuală a preţului:

, Eop>1

b) Oferta cu elasticitate unitară (fig. 4.7.b) când când variaţia cantităţii oferite este egală cu variaţia preţului;

, Eop=1

c) Oferta inelastică (fig.4.7.c) când variaţia procentuală a cantităţii oferite este mai mică decât variaţia procentuală a preţului;

, Eop<1

d) Oferta perfect elastică, reprezintă un concept teoretic care presupune că, la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită creşte continuu, tinzând spre infinit (Fig. 4.7.d).

ΔP/P0 = 0, iar Eop→∞

e) Oferta perfect inelastică reprezintă un alt caz teoretic şi reflectă situaţia în care, la orice variaţie a preţului, oferta nu se modifică (Fig. 4.7.e).

Unde: ∆Q – variaţia absolută a ofertei;∆P – variaţia absolută a preţului;Q0 – cantitatea oferita iniţială;Q1 – cantitatea oferita curentă;P0 – preţul iniţial;P1 – preţul curent;%∆Q – variaţia procentuală a ofertei;%∆P – variaţia procentuală a preţului.

ΔQ/Q0 = 0, iar Eop= 0

Ca şi în cazul elasticităţii cererii, elasticitatea ofertei nu este aceeaşi în diferite puncte ale curbei ofertei, exceptând cazurile extreme, respectiv oferta perfect elastică şi oferta perfect inelastică. Capacitatea ofertei de a se modifica mai repede, mai lent sau identic în raport de modificarea preţului depinde de mai multe împrejurări ce ţin de condiţiile specifice ale fiecărui întreprinzător, de strategia de piaţă promovată de către firmă, de tactica de marketing adoptată, de domeniul de activitate şi conjunctura generală a economiei.

Principalii factori care determină gradul de elasticitate al ofertei sunt: - condiţiile stocării şi costul stocării pe care le impune fiecare marfă în funcţie de

natura ei: perisabilă sau nu; periculoasă pentru sănătatea oamenilor şi a naturii sau nu; dimensiunile spaţiului de stocare solicitat şi condiţiile cerute, etc. Când costul stocării este mic, oferta este de regulă elastică şi invers.

- disponibilitatea factorilor de producţie Dacă factorii de producţie pot fi procuraţi cu uşurinţă de pe piaţă, atunci producţia poate fi mărită uşor printr-o creştere uşoară a preţului unitar deci oferta este elastică.

P PP

Q

QQQ0 Q1Q0Q0 Q1

Q1

P0

P1 P1

P1

P0

P0

Fig. 4.7.a Oferta elastică Fig. 4.7.b Oferta cu elasticitate unitară

Fig. 4.7.c Oferta inelastică

P

Q

P1P1

P1

P

Fig. 4.7.dOferta perfect elastică Fig. 4.7.e

Oferta perfect inelastică

Caseta 4.4.

Q1

Elasticitatea ofertei în raport de preţ

- Timpul. Elasticitatea ofertei pe termen lung este mai ridicată decât cea pe termen scurt, deoarece firmele îşi pot lărgi capacitatea de producţie prin investiţii (achiziţionează maşini, clădiri, etc) sau pot apărea noi firme. Pe termen scurt oferta are un caracter inelastic, oferta crescând numai ca urmare a creşterii resurselor disponibile (muncă, materii prime, energie, etc).

4.3. Echilibrul pieţei În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele

cerute sunt egale la preţul pieţei, dacă celelalte condiţii nu se modifică. La starea de echilibru, cantitatea cerută de către cumpărători este egală sau se apropie foarte mult cu cea propusă de către producători (vânzători). Echilibrul este temporar, modificându-se dacă se schimbă una din cele două forţe ale pieţei (preţul de echilibru sau cantitatea de echilibru).

Grafic, pe o piaţă concurenţială a unui bun echilibrul se obţine la intersecţia curbei cererii şi a curbei ofertei. Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde formarea cantităţii de echilibru (Qe) şi a preţului de echilibru (Pe). Spre ilustrare, vom considera datele din tabelul 4.3.

Tabelul 4.3. Dinamica cererii şi oferteiCazuri Preţ unitar

u.m.Cantitatea cerută (mil

buc)

Cantitatea oferită (mil.

buc.)

Situaţia pe piaţă

Tendinţa de evoluţie a preţului

A 1 40 10 Deficit Crescătoare

B 2 30 15 Deficit Crescătoare

C 3 20 20 Echilibru Neutră

D 4 15 18 Surplus Descrescătoare

E 5 12 30 Surplus Descrescătoare

Figura 4.8: Reprezentarea grafică a echilibrului pieţei

P

Q0

20Pe=3

Qe=20

Surplus

Deficit

Echilibru

OOC

Preţul de echilibru se găseşte la intersecţia curbei cererii cu cea a ofertei

La un preţ mai mare decât cel de echilibru, producătorii oferă mai mult decât vor consumatorii să cumpere, rezultând astfel un surplus de produse care determină scăderea preţului. În mod similar, un preţ prea mic determină apariţia unui deficit iar cumpărătorii tind să „împingă” preţul în sus, pentru a se ajunge la un nou echilibru.

Efectul variaţiei ofertei şi cereriiEchilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se

schimbă în funcţie de variaţia ofertei şi cererii.În cazul variaţiei ofertei, presupunând cererea constantă, luăm spre ilustrare

următoarele situaţii (Graficul 4.9) :a) când cantitatea oferită scade, curba ofertei se deplasează spre stânga; punctul

de echilibru (E1) se deplasează în sus; preţul de echilibru creşte; b) când cantitatea oferită creşte, curba ofertei se deplasează spre dreapta; preţul

de echilibru scade (E2), cantitatea de echilibru creşte.

În cazul variaţiei cererii, presupunând oferta constantă, urmărim, de asemenea, două situaţii (graficul 4.10):

a) când cererea creşte, curba cererii se deplasează spre dreapta, crescând cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru;

b) Când cererea se micşorează, are loc scăderea cantităţii de echilibru şi a preţului de echilibru.

În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi cererea de mărfuri se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite. Spre exemplu, în cazul în care oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie, se măreşte cantitatea de echilibru iar preţul de echilibru rămâne acelaşi.

P P

Q Q

C P

O2

O0O1

E2

E0

E1

O

C2

C0

C1E2

E2

E0

E1

Grafic 4.9: Efectul variaţiei ofertei asupra echilibrului pieţei

Grafic 4.10: Efectul variaţiei cererii asupra echilibrului pieţei

În cazul modificării cererii (ofertei), există raporturi diferite în modificarea preţului şi a cantităţii de echilibru, în funcţie de forma de elasticitate a ofertei (cererii). Astfel, luăm spre exemplificare două situaţii:

a) Scăderea ofertei în condiţiile unei cereri elastice va conduce la o creştere a preţului într-o proporţie mai mică decât proporţia scăderii ofertei. În această situaţie veniturile totale ale firmei vor scădea (Fig. 4.11). scăderea ofertei în condiţiile unei cereri inelastice va determina o creştere a preţului într-o proporţie mai mare decât scăderea cantităţii oferite. În această situaţie veniturile totale a firmei vor creşte (Fig. 4.12).

Concepte de baza: Piaţa Cererea individuală Cererea pieţei Oferta individuală Oferta pieţei Curba cererii

Curba ofertei Elasticitatea cererii Elasticitatea ofertei Legea cererii Legea ofertei Preţ de echilibru

Probleme de reflecţie, întrebări tip grilă Care este rolul pieţei în mecanismul de funcţionare a economiei moderne? De ce a fost numită piaţa „mâna invizibilă”? Când trebuie să intervină un guvern într-o economie de piaţă? Care este diferenţa dintre contracţia, respectiv extinderea cererii şi scăderea,

respectiv creşterea cererii; Cum influenţează gradul de substituibilitate a bunurilor elasticitatea cererii.

1. Bunurile de stricta necesitate pentru consumatori au, de regula, o cerere in functie de pret:

O0

O1

C

Q0Q1

P0

P1

O0

O1

C

P1

P0

Q1 Q0

Fig. 4.12 Scăderea ofertei. Cerere inelastică

Fig. 4.11 Scăderea ofertei. Cerere elastică

a.elastica;b.inelastica;c.unitara;d.perfect elastica.

2. Cand oferta creste, pretul si cantitatea de echilibru cunosc urmatoarele evolutii:a.ambele cresc;b.ambele scad;c.pretul de echilibru creste, cantitatea de echilibru scade;d.pretul scadede echilibru , cantitatea de echilibru creste.

3. Cand cererea creste, pretul si cantitatea de echilibru cunosc urmatoarele evolutii:a.ambele cresc;b.ambele scad;c.pretul de echilibru creste, cantitatea de echilibru scade;d.pretul de echilibru scade, cantitatea de echilibru creste.

4. Presupunand ca pretul bunului x scade cu 9%, iar veniturile incasate se reduc cu 9%, in acest caz cererea este:

a.elastica;b.inelastica; .c.cu elasticitate unitara;d.perfect inelastica

5. Presupunand ca pretul unicului substituent al bunului A a scazut, în mod normal: a.va scadea cererea pentru bunul A; b.va creste oferta pentru substituentul bunului A;c.va creste oferta pentru bunul A;

d. va scadea cererea pentru substituentul bunului A.

Bibliografie Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C. – „Economie”, Ediţia a doua,

Editura Economică, 2001, p: 171-178, p: 239-249; Enache, C., Mecu, C. (coord) – „Economie Politică”, vol1, Editura

Fundaţiei Romania de Mâine, 2007, P: 61-77; Frois, G.A.- Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994; Iancu, A. – „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck,

Bucureşti, 1998. Samuelson P., Nordhaus, W.– „Economie Politică”, Editura Teora,

2000, p:81-99; Smith, A.- „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”,

Editura Academiei Române, Ed.V, 1962;

Capitolul 5

COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Daniela Paşnicu

Obiectivele capitolului Structura capitolului

Prezentarea accesibilă a conceptului de utilitate economică şi a locului său în determinarea comportamentului consumatorului;

Uşurarea înţelegerii raţionalităţii actului de decizie al consumatorului care, pornind de la preferinţe, caută să obţină un avantaj din cumpărarea şi folosirea produsului, cu resursele de care dispune;

Evidenţierea legăturii organice dintre comportamentul consumatorului şi utilitatea produsului.

5.1. Bunurile economice: concept şi tipologie

5.2. Utilitatea economică. Concept. Măsurare

5.3. Utilitatea marginală. Legea utilităţii marginale

5.4. Constrîngerea bugetară

5.5. Preferinţele consumatorului

5.6. Optimul (echilibrul) consumatorului

Când intrăm într-un magazin ne întâmpină mii de bunuri pe care, chiar dacă ne-ar fi imediat necesare, nu am putea să le cumpărăm, deoarece resursele financiare disponibile sunt limitate. Cu alte cuvinte, dintre multitudinea de bunuri care ne întâmpină devin marfă doar acelea care se cumpără, respectiv se vând şi aceasta din momentul trecerii lor efective de la vânzător la cumpărător, adică odată cu înfăptuirea „saltului mortal” marfă-bani. Cele care nu efectuiază acest salt rămân doar produse putând uşor deveni „găuri negre” ale muncii producătorului, canale care conduc spre faliment. Noi luăm deci în consideraţie preţurile bunurilor efectiv vândute, cele care ne satisfac cel mai bine nevoile şi dorinţele în concordanţă cu resursele deţinute.

În acest capitol, ne vom referi la principiile care stau la baza comportamentului şi opţiunilor consumatorului. În capitolul anterior am însumat deciziile consumatorilor cu ajutorul curbei cererii. Aşa cum am menţionat, curba cererii pentru un bun reflectă disponibilitatea consumatorilor de a plăti pentru acel bun. Când preţul unui bun creşte, consumatorii sunt dispuşi să plătească pentru mai puţine doze (unităţi) din bunul

respectiv, astfel încât cantitatea cerută scade. În continuare vom analiza mai riguros deciziile care stau în spatele curbei cererii.

În contextul rarităţii, toţi consumatorii trebuie să facă alegeri privind folosirea timpului şi a banilor proprii. Când un consumator cumpără mai mult dintr-un bun, el îşi poate permite mai puţin din alte bunuri; când îşi petrece mai mult timp în repaus şi mai puţin timp muncind, el are un venit mai mic şi în consecinţă îşi permite un consum mai mic. Teoria comportamentului consumatorului examinează cum consumatorii se confruntă cu o multitudine de posibile decizii privind schimbul şi cum ei răspund rapid la schimbările mediului lor.

Comportamentul consumatorului reprezintă totalitatea deciziilor tipice consumatorului care au drept scop maximizarea satisfacţiei în limita resurselor de care dispune.

Studierea comportamentului consumatorului începe cu analiza bunurilor economice şi a utilităţii acestora.

5.1. Bunurile economice: concept şi tipologie

Satisfacerea unei nevoi de consum sau de producţie se face prin procurarea şi consumul bunurilor.

Prin bun se înţelege orice element al realităţii care este apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este procurat de consumator

Amplificarea accelerată a nevoilor umane a stimulat apariţia unei multitudini de bunuri. În aceste împrejurări s-a impus o clasificare funcţie de anumite criterii. Criteriul provenienţei şi al modului de acces la ele determină clasificarea bunurilor în libere şi economice. Bunurile libere sunt cele ce provin direct din natură, iar accesul la ele este liber, spre exemplu aerul, apa, fructele de pădure, energia şi lumina solară, energia eoliană, etc. Bunurile economice sunt acele elemente care sunt produse prin efortul omului, în urma activităţii sale economice. Bunurile economice au un caracter limitat, sunt rare, existând doar în măsura în care pot fi produse prin activitatea umană. Accesul la aceste bunuri economice se realizează, de obicei prin intermediul pieţei.

La rândul lor bunurile economice pot fi clasificate în funcţie de numeroase criterii:

a) După destinaţia lor, bunurile economice se clasifică în: satisfactori şi prodfactori. Satisfactorii sau bunurile de consum reprezentând acele bunuri apte să satisfacă în mod direct nevoile umane. Unele din aceste bunuri sunt de folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, servicii de transport etc) altele sunt de folosinţă îndelungată (locuinţe, automobile, aparatură electrocasnică, etc). Prodfactorii reprezintă bunurile economice folosite pentru producerea altor bunuri. În această categorie se includ bunurile care formează capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul (care, în sens economic, include şi apa).

b) După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în: bunuri corporale sau materiale, bunuri necorporale (servicii sau prestaţii) şi informaţii (licenţe, brevete). Dezvoltarea economică şi progresul social determină o tendinţă de accelerare a producţiei şi de creştere a ponderii bunurilor necorporale şi informaţiilor în ansamblul bunurilor economice.

c) După modul în care bunurile circulă de la producător la consumator, se disting: bunuri marfare, bunuri parţial marfare (mixte) şi bunuri nonmarfare. Bunurile marfare (comerciale) sunt acele bunuri care trec de la producător la consumator prin mecanismele pieţei libere. Pentru ca un bun să devină marfă el trebuie să facă saltul de la forma de bun la forma marfă, lucru care se realizează doar în momentul în care pe piaţă îşi găseşte cumpărătorul care dispune de suma de bani necesară procurării lui. Bunurile parţial marfare (mixte) sunt acele bunuri care ajung la consumator prin intermediul pieţei, preţul având la bază atât condiţiile pieţei cât şi obiectivele de protecţie socială. Bunurile nonmarfare (noncomerciale) sunt acele bunuri care ajung la consumator gratuit. Acestea pot fi produse pentru autoconsum, pot fi primite prin moştenire sau donaţie sau oferite gratuit de către comunitate.

d) După modul de difuzare a avantajelor se disting: bunuri publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt bunurile ale căror utilitate revine în mod indivizibil la nivelul întregii comunităţi, indiferent dacă indivizii doresc sau nu să achiziţioneze aceste bunuri (Exemple: programul TV, cercetarea fundamentală, etc). Bunurile private sunt acele bunuri care pot fi împărţite şi furnizate separat diferiţilor indivizi, fără a genera beneficii sau costuri externe pentru ceilalţi indivizi. Decizia de a consuma un bun privat este un act individual fără consecinţe asupra altor persoane. Bunurile publice au drept caracteristici nonexcluziunea şi non-rivalitatea spre deosebire de bunurile private care au drept caracteristici excluziunea şi rivalitatea. Furnizarea eficientă a bunurilor publice impune adesea intervenţia statului, în timp ce bunurile private pot fi eficient alocate de către pieţe.

e) În funcţie de influenţele reciproce dintre diferite categorii de bunuri se disting: bunuri substituibile şi bunuri complementare. Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi (de exemplu untul şi margarina, metrou şi autobuz). Prin urmare, spunem că produsul A este un bun substituibil al produsului B şi invers, dacă majorarea preţului produsului B determină creşterea cererii pentru produsul A. Bunurile complementare sunt acele bunuri care pot fi folosite doar împreună, întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia scontată de către consumator (de exemplu: imprimanta şi calculatorul).

Indiferent de natura lor, bunurile se caracterizează prin utilitate economică.

5.2. Utilitatea economică. Concept. Măsurare

În explicarea comportamentului consumatorului, economia politică se bazează pe premisa fundamentală potrivit căreia oamenii tind să aleagă acele bunuri şi servicii care prezintă pentru ei valoarea cea mai mare45.

45 Samuelson, Nordhaus, Economie politică, Ed. Teora, 2000

Primul care a introdus conceptul de utilitate în cadrul ştiinţelor sociale a fost filozoful englez Jeremy Bentham (1748-1831) (caseta 1).

Istoria teoriei utilităţii. Utilitarismul

O şcoală importantă în filozofia politică este utilitarismul a cărui fondatori au fost Jeremy Bentham (1748-1831) şi John Stuart Mill (1806 -1873). Utilitarismul este o filozofie politică pe baza căreia guvernul ar trebui să aleagă politicile care maximizează utilitatea totală a fiecăruia în societate. Pe larg, obiectivul utilitariştilor este de a aplica logica luării deciziei individuale la probleme privind moralitatea şi politica publică.

După ce a studiat dreptul şi influenţat fiind de teoriile lui Adam Smith, Bentham a început să studieze principiile necesare elaborării legislaţiei sociale. El era de părere că societatea trebuia să fie organizată pe „principiul utilităţii” care era definită ca „nivelul satisfacţiei pe care o resimte o persoană în anumite circumstanţe”. Potrivit lui Bentham, la baza întregii legislaţii ar trebui să stea principile utilitarismului, care promoveză „fericirea absolută a majorităţii”. Utilitatea este o măsură a bunăstării şi corspunzător utilitarismului este de fapt scopul tuturor acţiunilor publice şi private.

Următoarea etapă pe drumul elaborării teoriei utilităţii a coincis cu momentul în care economiştii neoclasici – printre care şi Wiliam Stanley Jevons (1835-1882) – au folosit conceptul de utilitate creat de Bentham pentru a explica comportamentul consumatorilor. Jevons susţinea că teoria economică este un „calcul al plăcerii şi durerii”, demonstrând că oamenii raţionali iau deciziile referitoare la consum pe baza utilităţii marginale a fiecărui bun consumat.

Astăzi, concepţia lui Bentham despre utilitate ni se poate părea simplistă. Acum 200 de ani, însă, ideile sale erau considerate revoluţionare: ele subliniau faptul că politica economică şi socială trebuie să fie elaborate în aşa fel încât prin ele să se urmărească obţinerea unor rezultate practice, pe când argumentele aduse de cei dinaintea sa se bazau în general pe tradiţie, pe voinţa regelui sau pe doctrina religioasă.

În secolul al XIX-lea, oamenii de ştiinţă, întocmai filozoful britanic Jeremy Bentham considerau că utilitatea poate fi măsurabilă în mode direct, ca lungimea sau temperatura şi sperau că ştiinţa va inventa o maşină care să măsoare utilitatea.

Caseta 5.1

Utilitatea poate fi abordată sub aspect tehnic (abordare dinspre bun) şi sub aspect economic (abordare dinspre om în calitate de consumator). Sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, dată de proprietăţile şi caracteristicile bunului respectiv. În continuare, se va prezenta utilitatea sub aspect economic, în gândirea neoclasică şi modernă.

În gândirea neoclasică, utilitatea economică sintetizează importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care este dispus să le achiziţioneze. În gândirea şcolii economice întemeiate de economistul german Karl Marx, utilitatea este prezentată prin intermediul „valoarii de întrebuinţare”.

Conform gândirii neoclasice utilitatea economică are un caracter individual şi subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul şi chiar la acelaşi individ în funcţie de anumite condiţii spaţio-temporale. Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu şi pentru altul, în funcţie de raportul care se stabileşte între proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor individului, raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, etc.

Dacă economiştii neoclasici reuşeau să introducă factorul subiectiv în definirea utilităţii, lucrurile nu erau tot la fel de simple în privinţa definirii unei măsuri pentru utilitate. Disputele în legătură cu acest subiect au determinat apariţia a două importante orientări, şi anume teoria utilităţii cardinale şi teoria utilităţii ordinale.

În caseta următoare sunt explicate cele două modalităţi de măsurare a utilităţii economice folosite în gândirea clasică şi neoclasică: cardinală şi ordinală.

Caseta 5.2 Modalităţi de măsurare a utilităţii

Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi consumate dintr-un anumit bun o preţuire exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, numite utili (această manieră de abordare este specifică sec. al XIX-lea).

Ipotezele de bază ale teoriei utilităţii cardinale sunt:a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr;b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun nu sunt

constante;c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.

Să presupunem, de exemplu, că un consumator acordă următorii utili:1Kg carne ................................ 20 utili1 Kg ciocolată ........................... 18 utili 1 Kg banane .............................. 8 utili2 Kg banane.............................. 12 utili

Aceasta presupune ca un consumator să cunoască exact numărul de unităţi de utilitate pe care i le oferă fiecare cantitate din orice bun care să-i permită să compare într-o manieră sigură utilitatea diferitelor bunuri. Încă de la început s-au ivit numeroase dificultăţi în explicarea măsurării cardinale a utilităţii, mai ales în ceea ce priveşte operaţionalizarea ei. În primul rând, nu s-a găsit o unitate acceptabilă de măsurare a utilităţii în concepţia cardinală; în al doilea rând, au apărut confuzii în legătură cu agregarea utilităţilor parţiale asociate fiecărui bun. Cel care a observat că există o inconsistenţă logică în ipotezele teoriei utilităţii cardinale este Vilfredo Pareto. El a susţinut că ideea de măsură cardinală a utilităţii poate avea consecinţe absurde . A spune că utilitatea unei cantităţi dintr-un bun este 4, iar aceea a altei cantităţi din alt bun 8, este ca şi cum ai spune că dacă mănânci o felie de pepene simţi o satisfacţie de două ori mai mare decât dacă mănânci un măr, ceea ce este, evident, absurd.

Încercarea de evitare a acestei dificultăţi a fost de a utiliza banii ca pe o măsurare a utililor 46. Economiştii moderni consideră că nu are nici un rost ca oamenii să-şi petreacă atâta timp pentru inventarea unei măsuri ipotetice numite utili, care nu adaugă nimic la ceea ce se poate stabili plasând evaluarea bănească pe primul loc. În prezent măsurarea cardinală este utilizată doar în scopuri didactice şi metodologice. Ca urmare a apărut şi s-a impus concepţia neoclasică asupra utilităţii, care a lansat metoda măsurării ordinale a acesteia.

Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine, în raport cu preferinţele consumatorului (reprezentantul de seamă la fundamentarea acestei concepţii a fost Vilfredo Pareto). Ipoteza de bază a concepţiei ordinale asupra utilităţii este următoarea: nu este necesară măsurarea utilităţii fiecărui bun consumat; este suficient să se facă doar ordonări, ierarhizări ale preferinţelor consumatorilor. Pornind de la bunurile existente, de la coşurile (combinaţiile) de bunuri necesare, consumatorul este capabil să compare două coşuri de bunuri şi să le ordoneze după preferinţele sale individuale şi după posibilităţile pe care le are (venit, buget).

Revenind la exemplul de mai sus, ordinea preferinţelor consumatorului conform măsurării ordinale este următoarea:

I. 1 Kg de carne;II. 1 Kg de ciocolatăIII. 1Kg de banane

Ceea ce contează, conform teoriei moderne a cererii, este motivul pentru care un consumator preferă o anumită combinaţie de produse în locul alteia, situaţie reprezentată prin enunţuri de genul „A este preferabil lui B”.

Spre deosebire de economiştii clasici şi neoclasici, majoritatea economiştilor moderni47 consideră că nu există o cale unică de măsurare a utilităţii şi că este un sentiment care nu poate fi observat sau măsurat. Utilitatea este o construcţie ştiinţifică iar economiştii se folosesc de ea pentru a înţelege felul în care consumatorii îşi împart resursele limitate între diferite categorii de mărfuri care le aduc satisfacţia dorită. În termenii corespunzători teoriei cererii, spunem că oamenii îşi maximizează utilitatea, ceea ce însemnă că aceştia îşi aleg acea combinaţie de bunuri de consum pe care o preferă cel mai mult. În sens microeconomic, maximizarea bunăstării este sinonimă cu maximizarea utilităţii economice pe care consumatorul o resimte de pe urma bunurilor consumate.

În concepţia modernă, utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun. Într-un cuvânt utilitatea înseamnă satisfacţie. Mai precis, acest concept se referă la măsura în care bunurile sau serviciile sunt preferate de consumatori.

5.3. Utilitatea marginală. Legea utilităţii marginale

Economiştii care au dezvoltat teoria utilităţii marginale au presupus că utilitatea ar putea fi măsurată cardinal cu ajutorul unor unităţi abstracte utili. Putem concluziona că teoria utilităţii marginale este un rezultat notabil al măsurării cardinale care a pus bazele abordărilor moderne ale comportamentului consumatorului.

46 Joseph Stiglitz, Carl Walsh, Mankiw, s.a.47 Paul Samuelson, William Nordhaus, Joseph E Stiglitz, Carl E Walsh, Mankiw, Richard Lipsey, Alec Crystal, s.a.

Să ne îndreptăm atenţia pentru moment asupra consumului unui singur produs (de exemplu ciocolată). Utilitatea totală se referă la satisfacţia totală obţinută din consumul unei anumite cantităţi din acest produs. Întrebarea este daca fiecare unitate consumata din acest bun ne aduce aceeaşi satisfacţie?

Considerăm că consumul primei unităţi de ciocolată, vă creează o anumită satisfacţie. Dacă mai consumaţi o unitate, utilitatea totală va creşte, dar dacă continuaţi să consumaţi şi a treia, a patra, a cincia unitate din acelaşi bun s-ar putea ca la un moment dat utilitatea totală să nu mai crească şi, provocând insatisfacţie să scadă. Ajungem astfel la conceptul economic fundamental de utilitate marginală. Termenul de „marginal” se foloseşte întotdeauna, în economia politică cu sensul de „suplimentar”, „adiţional”.

Conceptele de utilitate marginală şi de lege a utilităţii marginale descrescânde au fost introduse în limbajul economic de neoclasici, în speţă de economiştii marginalismului. Logica generală a acestora are în vedere faptul că în analiza economică accentul trebuie pus pe modificările proceselor şi indicatorilor lor de măsurare (în cazul nostru pe creşterea şi scăderea utilităţi) şi nu pe reproducerea stărilor şi nivelurilor.

Utilitatea marginală reprezintă surplusul de utilitate rezultat ca urmare a consumului unei unităţi suplimentare dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind constant).

Relaţia de calcul a utilităţii marginale pentru cazul discret este următoarea:Umg=ΔUt/ΔX Dacă presupunem că avem o infinitate de mici cantităţi din bunul x şi că funcţia

de utilitate este continuă şi diferenţiabilă, atunci utilitatea marginală poate fi definită ca derivata parţială de ordinul întâi a funcţiei de utilitate. Relaţia de calcul a utilităţii marginale pentru cazul continuu este următoarea:

Umg = dUt/dx =U’x

Pe baza comportamentului individual se poate aprecia că utilitatea adiţională pe care consumatorul o conferă fiecărei unităţi (doze suplimentare) dintr-o mulţime de bunuri omogene la care are acces este pozitivă, dar descrescătoare. Aceasta înseamnă că unităţile (dozele) x1, x2, ...,xn din bunul X au utilităţile individuale u1,u2,...,un, diferite, pozitive dar descrescătoare (u1>u2>,...,>un). Odată cu crearea conceptului de utilitate, economiştii au formulat şi legea utilităţii marginale descrescânde.

Legea utilităţii marginale descrescânde (formulată pentru prima oară de economistul austriac Gossen în 1854) arată că atunci: când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea marginală (utilitatea suplimentară a ultimei unităţi de produs consumată) tinde să se diminueze până la zero, corespunzătoare punctului de saţietate”. Utilitatea marginală ia valori negative dacă se continuă consumul peste limita de saturaţie, ceea ce echialează cu risipa.

Potrivit legii enunţate anterior, cu cât consumaţi mai mult, cu atât utilitatea totală va creşte într-un ritm din ce în ce mai scăzut deoarece utilitatea marginală are un trend descrescător.

unde: Umg –utilitatea marginală; UT – variaţia utilităţii totale; X – variaţia cantităţii consumate din bunul X; U’x – derivata întâi a utilităţii.

Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

Putem demonstra conţinutul şi semnificaţia legii utilităţii marginale descrescânde folosind datele din tabelul 1, în care este ilustrată evoluţia utilităţi totale şi marginale în cazul unui individ care îşi satisface foamea consumând un anumit produ

Tabelul 5.1 : Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginalăCantitatea consumată

Q

Utilitatea totalăUt

Utilitatea marginalăUm

0 0 -1 7 72 11 43 13 24 14 15 14 06 13 -1

În coloana 2 se observă că utilitatea totală Ut creşte pe măsură ce sporeşte cantitatea consumată (Q), însă creşterea este din ce în ce mai mică. În coloana 3 este reprezentată utilitatea marginală, adică utilitatea suplimentară obţinută în urma consumului unei noi unităţi de produs. Astfel, dacă persoana respectivă consumă 2 unităţi de produs, utilitatea marginală este egală cu 11-7 = 4 unităţi de utilitate. Scăderea utilităţii marginale pe măsură ce consumul creşte ilustrează valabilitatea legii utilităţii marginale.

Datele din tabelul 2 sunt reprezentate grafic în figura 1.

Pe măsură ce creşte cantitatea consumată se constată că:

- utilitatea totală va creşte, dar cu o rată din ce în ce mai mică atingând un punct de maxim după care scade;

- utilitatea marginală scade devenind zero în punctul în care utilitatea totală este maximă, şi devine negativă când utilitatea totală scade;

- punctul în care utilitatea totală este maximă şi utilitatea marginală este zero se numeşte punct de saturaţie.

Se constată că utilitatea totală este egală cu suma utilităţilor marginale.

Graficul 5.1 Ilustrarea grafică a Legii utilităţii marginale descrescânde (Legea lui Gossen): Curba utilităţii totale şi curba utilităţii marginale

-5

0

5

10

15

0 1 2 3 4 5 6Cantitatea consumată

UT

U

mg

Ut

Umg

5.4. Constrângerea bugetară (Ce-şi permite consumatorul cu bugetul său disponibil)

Majoritatea oamenilor ar dori să-şi sporească cantitatea sau calitatea bunurilor pe care le consumă, adică să se bucure de vacanţe mai lungi, să conducă maşini scumpe, să aibă case luxoase sau să mănânce la cele mai luxoase restaurante. În realitate, oamenii consumă mai puţin decât şi-ar dori, deoarece cheltuiala lor este constrânsă (limitată) de venitul lor. În continuare vom examina această legătură dintre venit şi cheltuială.

Pentru a simplifica demonstraţia vom examina decizia cu care se confruntă consumatorul care cumpără doar două bunuri, spre exemplu, mere şi banane. Deşi, în realitate oamenii cumpără mii de tipuri de bunuri diferite, vom presupune că-şi vor procura doar două bunuri pentru a simplifica problema, fără a altera înţelegerea problematicii alegerii consumatorului.

Pentru început vom analiza modalitatea în care venitul consumatorului determină suma pe care o cheltuieşte pentru fiecare din cele două bunuri, în exemplul nostru mere sau banane. Presupunem că un consumator care merge la piaţă are un venit de 120 lei şi el doreşte să-i cheltuiască cumpărând mere şi banane, preţul unui kilogram de mere este 3 lei iar preţul unui kilogram de banane este 4 lei. Tabelul 3 ilustrează câteva din multitudinea de combinaţii (programe, variante) dintre cele două bunuri pe care cumpărătorul poate să şi le imagineze în limita venitului disponibil. Mai exact, tabelul ilustrează câte kilograme de mere şi de banane îşi poate permite cumpărătorul în limita venitului de 120 lei.

Tabelul 5.2 Oportunităţile consumatoruluiCantitatea de

mere KgCantitatea de

banane KgSuma cheltuită pe

mereSuma cheltuită pe

bananeSuma totală

cheltuită0 30 0 120 1204 27 12 108 1208 24 24 96 12012 21 36 84 12020 15 60 60 12040 0 120 0 120

Prima linie arată că dacă consumatorul îşi cheltuieşte tot venitul pe banane el poate cumpăra 30Kg de banane dar nu mai poate cumpăra nici un kilogram de mere. A doua linie ilustrează o altă variantă posibilă de consum: 4kg de mere şi 27kg de banane; si aşa mai departe. Fiecare variantă posibilă de consum ilustrată în tabel costă 120 lei.

Graficul 2 ilustrează variantele (programele) de consum pe care consumatorul şi le poate permite în limita venitului disponibil. Pe axa verticală sunt reprezentate kilogramele de mere şi pe axa orizontală kilogramele de banane. În figură, sunt marcate 3 puncte: punctul A, consumatorul nu cumpără mere, dar cumpără 30 kg de banane; punctul B, cumpărătorul nu cumpără banane dar cumpără 40 kg de mere şi punctul C, care se află exact la mijlocul liniei AB şi în care consumatorul cheltuieşte jumătate din sumă pe mere şi cealaltă jumătate pe banane. Bineînţeles, acestea nu sunt decât trei punte din multitudinea de combinaţii posibile de mere şi banane pe care consumatorul şi le-ar putea permite. Această linie, numită constrângerea bugetară, ilustrează variantele

(programele) de consum a două bunuri pe care si le poate permite un consumator în limita unui venit dat şi a preţurilor celor două bunuri. Dacă consumatorul cumpără mai multe kilograme de mere el îşi poate permite mai puţine kilograme de banane.

Graficul 5.2: Constrângerea bugetară a consumatorului

Generalizând, putem spune că ecuaţia liniei (constrângerii) bugetare este de forma:

(1) V= xPx +yPy

Pentru trasarea grafică a acestei ecuaţii se va stabili:

a) punctele de intersecţie ale celor două axe: X*=V/Px; Y*=V/Py, unde:X* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din bunul X în limita venitului disponibil;Y* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din bunul Y în limita venitului disponibil (V) şi în raport cu preţul bunului Y.

b) panta liniei bugetului;

Cantitatea de mere

Cantitatea de banane

40

30

20

15

A

B

C

Unde:x,y - cantităţile consumate din cele două bunuri X, respectiv Y;Px şi Py – preţurile bunului X respectiv bunului Y;V – venitul

Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi scrisă sub forma unei ecuaţii de tipul Y=f(x), care se obţine prin separarea lui Y din restricţia bugetară:

(2) Y= - XPx/Py +V/Py

Se observă că panta liniei bugetului, adică derivata de ordinul întâi, este –Px/Py, mai exact raportul preţurilor celor două bunuri.

Zona haşurată (Graficul 2) cuprinsă între dreapta bugetului şi axele de coordonate, se numeşte mulţimea combinaţiilor posibile în limita bugetului disponibil. Orice punct din interiorul acestei zone descrie o combinaţie de consum pentru care există mijloace bugetare iar orice punct exterior nu poate fi realizat cu bugetul disponibil.

5.5. Preferinţele consumatorului (Ce-şi doreşte consumatorul)

Obiectivul nostru în acest capitol este de a înţelege cum face alegerea consumatorul. Constrângerea bugetară este doar o latură a analizei care ilustrează combinaţia de bunuri pe care şi-o permite consumatorul în limita venitului de care dispune şi a preţurilor bunurilor. Alegerile consumatorului nu depind, totuşi, numai de constrângerea lui bugetară ci şi de preferinţele lui privind cele două bunuri. Prin urmare, preferinţele consumatorului reprezintă următoarea latură a analizei noastre.

Să presupunem că sunteţi un consumator care cumpără două mărfuri, de exemplu mere şi banane, în diferite combinaţii, la preţuri bine determinate. Să presupunem, de asemenea, două programe de consum A, B care au aceeaşi importanţă pentru consumator. De exemplu, atunci când vi se cere să alegeţi între programul A (6 kg de mere şi 1 kg de banane) şi programul B (2 kg de mere şi 3 kg de banane) puteţi prefera combinaţia lui A în locul lui B, combinaţia lui B în locul lui A sau puteţi fi indiferent.

În figura 3 sunt prezentate câteva programe de consum care sunt indiferente pentru consumator. Combinaţiile respective nu sunt însă singurele care îi pot fi indiferente consumatorului. Curba care uneşte aceste puncte se numeşte curba de indiferenţă.

Curba de indiferenţă (isoutilitate sau isophelimă -isos=aceeaşi, phelimitas=plăcere, satisfacţie) reflectă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul satisfacţiei consumatorului să fie acelaşi. Indiferent în ce punct de pe curbă s-ar situa opţiunea consumatorului, nivelul utilităţii resimţite de consumator este acelaşi fie că el consumă mai mult din bunul y (mere) şi mai puţin din x (banane), ori mai mult din bunul x (banane) şi mai puţin din y (mere). Vilfredo Pareto (1848-1923) a folosit pentru prima dată ceea ce numim noi astăzi curbe de indiferenţă în analiza teoriei cererii.

Graficul 5.3: Curba de indiferenţă a unui consumator

mere

B

A

C

Combinaţiile A,B,C,D, îi sunt indiferente consumatorului deoarece acestea se află pe aceeaşi curbă de indiferenţă. Obţinerea unei cantităţi mai mari dintr-un bun compensează renunţarea la o anumită cantitate din celălalt produs. Dacă, spre exemplu, consumul de mere scade de la A la B, atunci consumul de banane trebuie să crească pentru a păstra acelaşi nivel al satisfacţiei.

Putem scrie relaţia:UaA=UaB=UaC=UaD

Unde Ua – utilitatea agregatăPanta în orice punct al curbei de indiferenţă, numită rata marginală de

substituţie (RMS), este egală cu raportul dintre cantitatea dintr-un bun (y) la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei cantităţi suplimentare din alt bun (x), asigurându-se acelaşi nivel de utilitate agregată. De reţinut, este faptul că rata marginală de substituţie nu este aceeaşi în orice punct al unei curbe de indiferenţă date deoarece curba de indiferenţă nu este o linie dreaptă. Rata marginală de substituţie depinde de obicei de cantitatea fiecărui bun pe care consumatorul o consumă. În general, oamenii sunt mai dornici să comercializeze bunurile pe care ei le au din abundenţă şi mai puţin doritori să comercializeze bunurile pe care le au în cantităţi mici. Acesta este motivul pentru care curba de indiferenţă are panta variabil descrescătoare. Spre exemplu, raportul în care un consumator este dispus să schimbe covrigi pentru apă depinde de cât de foame sau sete îi este şi de cantitatea pe care o are din cele două bunuri.

Formula de calcul a ratei marginale de substituţie a bunului y cu bunul x:

Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x reprezintă cantitatea din produsul x care este necesară pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât utilitatea totală să fie constantă.

; Ut –ct (Caz discret)

; (Caz continuu)

Unde:y – cantitatea din bunul Y la care consumatorul este dispus să renunţe;x – cantitatea suplimentară din bunul X, astfel încât consumatorul să-şi menţină aceeaşi utilitate.Umx – utilitatea marginală a bunului x

Umy – utilitatea marginală a bunului y

Demonstraţia formulei de calcul a ratei marginale de substituţie: Pornind de la necesitatea maximizării utilităţii agregate scontate a se obţine prin consumul celor două bunuri x şi y, rezultă că derivate de ordinal I a funcţiei U(x,y) trebuie să fie nulă.

Presupunem ecuaţia curbei de indiferenţă de forma:

banane

D U=ct

Caseta 5.3

U(x,y) dU=U’xdx+U’ydy dU =0 dy/dx=-U’x/U’y

Harta curbelor de indiferenţăHarta curbelor de indiferenţă reuneşte totalitatea curbelor de indiferenţă care

descriu preferinţele unui consumator pentru anumite bunuri sau servicii. Consumatorului îi este indiferent în ce punct se află pe o anumită curbă de indiferenţă dar preferă o curbă de indiferenţă alteia. Deoarece, consumatorul preferă un consum cât mai mare, curbele de indiferenţă superioare sunt preferate celor inferioare. Spre exemplu, în graficul 4, orice punct de pe curba de indiferenţă cu utilitate constantă U2 este preferat oricărui punct de pe curba de indiferenţă cu utilitate constantă U1, iar oricare punct de pe curba cu utilitate constantă U3 este preferat oricărui punct de pe curba cu utilitate constantă U2. Între utilităţile celor trei curbe de indiferenţă există relaţia: U3>U2>U1.

Graficul 5.4: Harta curbelor de indiferenţăProprietăţile curbelor de indiferenţăDeoarece curbele de indiferenţă reprezintă preferinţele consumatorului, ele au

anumite proprietăţi care reflectă acele preferinţe: - se pot descrie o infinitate de curbe de indiferenţă sugerând că preferinţele

unui individ sunt nelimitate; - nu se pot intersecta;- curbele de indiferenţă superioare sunt preferate celor inferioare, deoarece

curbele superioare reflectă o cantitate mai mare de bunuri decât cele inferioare;

- panta curbei de indiferenţă se numeşte rata marginală de substituţie a bunurilor şi este descrescătoare;

- au panta curbei de indiferenţă variabilă.

Două exemple extreme ale curbelor de indiferenţă

Aliura curbei de indiferenţă evidenţiază preferinţa consumatorului de a schimba un bun cu altul. Când bunurile sunt uşor de substituit, curbele de indiferenţă sunt mai puţin înclinate, iar când bunurile sunt greu de substituit curbele sunt mai mult înclinate. Pentru a vedea de ce este aşa, vom considera două cazuri extreme: curbele de indiferenţă

y

x

U3

U2

U1

ale bunurilor perfect susbstituibile şi curbele de indiferenţă ale bunurilor perfect complementare. Când cele două bunuri sunt perfect substituibile, ca de exemplu, untul cu margarina, curbele de indiferenţă sunt linii drepte, ca in graficul 5.a. Când cele două bunuri sunt perfect complementare, ca de exemplu, pantoful stâng şi pantoful drept, curbele de indiferenţă formează unghiuri drepte, aşa cum ilustrează graficul 5.b.

Graficul 5.5.a. Perfect substituibile Graficul 5.5.b. Perfect complementare

5.6. Optimul (echilibrul) consumatorului

Optimul (echilibrul) consumatorului – presupune o asemenea combinare de bunuri şi servicii în consum care, la nivelul venitului de care dispune şi al preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie.

Consumatorul şi-ar dori cea mai bună combinaţie dintre două bunuri, combinaţie care se află pe curba de indiferenţă cea mai de sus posibil. Dar, consumatorul trebuie să se situeze pe/sau sub constrângerea lui bugetară, care-i măsoară resursele disponibile.

Din punct de vedere grafic

Graficul 6 ilustrează constrângerea bugetară şi trei din multitudinea de curbe de indiferenţă ale consumatorului. Curba de indiferenţă cea mai înaltă pe care se poate situa consumatorul în limita venitului disponibil este curba U2, care este tangentă la constrângerea bugetară. Punctul M, în care curba de indiferenţă U2 este tangentă la constrângerea bugetară, sau punctul de intersecţie dintre dorinţele consumatorului şi posibilităţile acestuia, descrise de linia bugetului, este numit punctul de optim (echilibru) al consumatorului. Consumatorul şi-ar dori să se situeze în punctul A pe curba U3, dar nu-şi poate permite, deoarece se află deasupra constrângerii bugetare. În schimb, îşi poate permite să se situeze în punctul B, dar acest punct se află pe o curbă de indiferenţă inferioară, şi prin urmare îi furnizează consumatorului mai puţină satisfacţie.

Margarină

Unt

I1

I2

Pantofulstâng

Pantofuldrept

I3I2I1

Optimul reprezintă cea mai bună combinaţie de consum a două bunuri disponibilă consumatorului.

În punctul de optim, panta curbei de indiferenţă este egală cu panta constrângerii bugetare. Panta curbei de indiferenţă este rata marginală de substituţie a celor două bunuri iar panta constrângerii bugetare este raportul preţurilor celor două bunuri. Astfel, consumatorul alege combinaţia de consum a două bunuri pentru care rata marginală de substituţie egalează raportul preţurilor.

Graficul 5.6: Optimul consumatorului

Din punct de vedere analitic

În punctul de optim, raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor celor două bunuri. Condiţia de echilibru din punct de vedere analitic este următoarea:Caz discret: UmgX/UmgY = pX/pY

Caz continuu: U’x/U’y=px/py

Caseta 5.4.

Demonstraţia matematică a relaţiei echilibrului consumatorului

Decizia consumatorului va fi influenţată atât de dorinţă cât şi de posibilităţi. Pentru ca subiectul să aibă o utilitate constantă (traseul de optimizare să fie pe aceeaşi curbă de indiferenţă) este necesară condiţia:

(4) U=U(x,y) –max ; DU/dx=0 U’x+U’ydy/dx=0

(5) De aici rezultă:

A

B

În aceste condiţii, ecuaţia RMS optimă trebuie pusă în legătură cu ecuaţia dreptei bugetului. Este uşor de remarcat că derivata dreptei bugetului în raport cu x este:

B=xpx+ypy y=B/py-xpx/py U[x,f(x)]=max U’x+U’y(-px/py)=0

dy/dx = -px/py (6)

De unde rezultă că în punctul de optim avem relaţia:''

/ // yxyxxy UUppRMS (7)

Relaţia arată că un consumator oarecare va alege acea combinaţie care să-i asigure maximum de satisfacţie în punctul în care rata marginală de substituţie (panta curbei de indiferenţă) va fi egală cu raportul preţurilor (panta liniei bugetului).

În punctul de optim al consumatorului, evaluarea consumatorului pentru cele două bunuri (măsurată prin rata marginală de substituţie) egalează evaluarea pieţei (măsurată prin raportul preţurilor). Ca rezultat al optimului consumatorului, preţurile pieţei diferitelor bunuri reflectă valoarea pe care le-o dă consumatorul acelor bunuri.

Caseta 5.5.Paradoxul apă-diamant

Adam Smith, pornind de la faptul că orice marfă are valoare de întrebuinţare (utilitate) şi valoare (valoare de schimb), sesiza faptul că există mărfuri care au o utilitate ridicată, fiind esenţiale pentru viaţă, dar au o valoare unitară redusă (este cazul apei); sunt altele, mai puţin necesare pentru viaţă, care au o valoare de schimb foarte ridicată (este cazul diamantelor). Această contradicţie care apare pentru unele mărfuri între valoarea de întrebuinţare (utilitate) şi valoarea de schimb (preţ) a rămas cunoscută în literatura economică sub numele de „paradoxul apei şi diamantelor”. Viziunea neoclasică (subiectivă) a eliminat acest paradox: se apreciază că valoarea economică (şi preţul unitar) al bunului sunt determinate nu de utilitatea totală, ci de cea marginală a bunului, care este condiţionată şi de gradul său de raritate. Apa are utilitate totală ridicată, dar utilitate marginală redusă, pentru că este relativ abundentă; aşa se explică de ce, în mod normal, indivizii fac eforturi reduse pentru a o obţine şi, de aceea, are un preţ redus. Situaţia este exact inversă în cazul diamantelor.Concluzie: în aprecierea preţului, la un moment dat şi în dinamică, este necesară luarea în considerare atât a utilităţii marginale, cât şi a rarităţii; orice suprasolicitare sau ignorare conduce la concluzii greşite.

• Regula maximizării utilităţii totale şi optimizarea alegerilor de consum – are în vedere ca venitul disponibil al consumatorului să fie alocat astfel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru procurarea fiecărui bun să să aibă aceeaşi utilitate marginală. Consumatorul trebuie să compare utilitatea suplimentară cu costurile suplimentare. Regula maximizării utilităţii se poate exprima prin relaţia:

Pe baza acestei relaţii, Paul Samuelson a formulat legea utilităţii marginale egale pe unitatea monetară corespunzătoare. În virtutea acestei legi, un bun sau serviciu se

justifică a fi solicitat doar până în punctul în care utilitatea marginală a unităţii monetare cheltuite pentru procurarea sa este aceeaşi cu utilitatea marginală a unităţii monetare cheltuite pentru a intra în posesia altui bun. Dacă nu se îndeplineşte condiţia din ecuaţia de mai sus, atunci va trebui să se realoce cheltuielile de consum între bunurile A şi B, conducând astfel la o creştere a utilităţii totale. Un paradox al teoriei utilităţii marginale este paradoxul apă-diamant.

Concepte de bază

Bunuri economice Bunuri substituibile Bunuri complementare Bunuri publice şi bunuri private Satisfactori şi prodfactori Bunuri marfare, parţial marfare şi

nonmarfare Utilitatea economică Măsurarea cardinală şi ordinală a

utilităţii

Măsurarea utilităţii în viziunea modernă

Legea utilităţii marginale descrescânde

Preferinţele consumatorului Curbă de indiferenţă sau isoutilitate Harta curbelor de indiferenţă Rată marginală de substituţie Dreapta bugetului consumatorului Optimul consumatorului

Probleme de reflecţie, întrebări tip grilă

1. Ipotezele de bază ale teoriei cardinale şi ale teoriei ordinale;2. Accepţiunea economiştilor moderni privind măsurarea utilităţii;3. Relaţia dintre utilitatea marginală şi utilitatea totală4. Ce ilustrează constrângerea bugetară?5. Ce reprezintă rata marginală de substituţie?

1. Daca utilitatea marginala a ultimei unitati din bunul X este de doua ori mai mare fata de cea a ultimei unitati din bunul Y, atunci un consumator rational isi asigura starea de echilibru doar daca:

a. pretul unitar a lui X este dublu fata de pretul unitar a lui Y;b. preturile unitare ale lui X si Y sunt egale;c. pretul lui X reprezinta jumatate din pretul lui Y;d. oricare din raspunsurile de mai sus poate fi corect.

2. Legea lui Gossen se refera la:a. descresterea utilitatii totale ca urmare a consumului unui bun economic;b. descresterea utilitatii marginale ca urmare a consumului succesiv de unitati

dintr-un bun economic;c. cresterea utilitatii totale ca urmare a consumului unui bun economic;d. cresterea utilitatii marginale ca urmare a consumului succesiv de unitati dintr-

un bun economic

3. In punctul de saturatie (satietate):a. utilitatea totala este maxima;b. utilitatea marginala este maxima;c. utilitatea totala este nula;d. utilitatea totala este minima

.4. Pe masura ce se inregistreaza cresterea cantitatii consumate din bunul economic X, se observa ca:

a. utilitatea marginala creste, in timp ce utilitatea totala descreste;b. utilitatea individuala descreste in timp ce utilitatea marginala creste;c. utilitatea totala creste, in timp ce utilitatea individuala descreste;d. utilitatea marginala si utilitatea individuala cresc.

5. Rata marginala de substitutie a bunului y cu bunul x, reprezinta cantitatea din bunul x care este necesara pentru a inlocui o unitate din bunul y, astfel incat:

a. utilitatea totala sa fie maxima;b. utilitatea totala sa fie minima;c. utilitatea totala sa fie nula;d. utilitatea totala sa fie constanta.

Bibliografie Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu C., Economie, Ediţia a doua, Editura Economică,

Bucureşti, 2001; Dobrotă, N. (coord.), ”Dicţionar de economie”, Editura Economică, Bucureşti,

1999; Enache, C., Mecu, C. (coord), Economie Politică 1, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2007; Frois, G.A., Economia Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999; Mankiw, G. N., “Principles of Economics”, 4th edition, 2007; Samuelson, P., Nordhaus, W., Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000; Stiglitz, J., Walsh, C., Economie, editura Economică, Bucureşti, 2005.

Capitolul 6

TEORIA PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Eugen Ghiorghiţă

Obiectivele temei Planul temei

Prezentarea mediului organizaţional în care acţionează producătorul bunurilor materiale şi serviciilor a progreselor realizate în timp ale acestuia şi înţelegerea pe această bază a complexităţii activităţii producătorului, îndeosebi a combinării factorilor de producţie, a interdependenţelor laturilor tehnice şi economice ale activităţii sale;

surprinderea abilităţii producătorului, a capacităţii lui manageriale în alegerea alternativei de combinare care să permită obţinerea de rezultate maxim posibile cu resursele existente;

evidenţierea consecinţelor dinamismului pe termen scurt şi pe termen lung a producţiei şi identificarea pe această bază a randamentelor factoriale;

6.1. Intreprinderea

6.2. Combinarea factorilor de producţie

6.2.1.Factorii de producţie; 6.2.2. Combinarea factorilor de

producţie; 6.2.3. Funcţia de producţie;

6.3. Analiza pe termen scurt. Legea randamentelor neproporţionale

6.4. Analiza pe termen lung. Economii şi dezeconomii de scară

6.4.1.Substituirea factorilor de producţie;

6.4.2. Economii şi dezeconomii de scară

6.1. INTREPRINDEREA

În economia de piaţă, întreprinderea este o unitate economică, cu o existenţă statuată juridic şi deplină autonomie decizională, care pro-uce bunuri materiale şi prestează servicii pe baze comercial-lucrative.

Etimologic, cuvântul „întreprindere” provine din limba franceză din entreprendre care se traduce exact prin a „între-prinde”, „a iniţia o acţiune, o afacere”. Pentru o aplicare corectă a noţiunii de întreprindere este necesar să facem unele distincţii semantice.

Întreprinderile sunt fie particulare fie publice şi apar grupate sub denumirea de „agenţi economici”, făcându-se astfel distincţia faţă de categoria „instituţii publice”. Atât literatura de specialitate, cât şi actele normative mai recente grupează agenţii economici sub titulatura de „entităţi economice”.

Pe lângă denumirile de „agent” sau „entitate” economică, o mare frecvenţă de utilizare o are cuvântul „firmă”. În termeni generali, întreprinderea este definită drept „unitate tehnic-organizatorică”, în vreme ce firma drept „unitate juridică”. În acest sens, o firmă poate avea una sau mai multe întreprinderi (puncte de lucru), respectiv o întreprindere poate fi deţinută de mai firme. Firma este numele comercial al întreprinzătorului şi îl individualizează ca subiect de drept în exercitarea unei afaceri.

În acest capitol, termenul de întreprindere conţine şi caracteristicele semantice ale noţiunii de firmă.

Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura unei organizaţii autonome, înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni referitoare la producţie, servicii, schimb etc. Orice întreprindere se individualizează prin misiunea îndeplinită şi dispune de capacitatea de a adopta şi a aplica decizii proprii, reprezentând o sursă şi un cadru de manifestare a liberei iniţiative economice; ea funcţionează sub forma unui complex de acţiuni intercondiţionate, promovate într-un mediu ambiant la care tinde să se adapteze, dar pe care, în acelaşi timp, îl poate influenţa.

În practica economică actuală există o mare diversitate de tipuri de întreprinderi: după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; după forma de proprietate, se disting întreprinderi private, publice sau mixte; după regimul juridic de organizare şi funcţionare, există regii, companii sau diferite variante de societăţi comerciale; după dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri), se disting întreprinderi mari şi, respectiv, mici şi mijlocii48.

În teoria producătorului, întreprinderea apare drept cadru de combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate finale. În această calitate, fiecare întreprindere se prezintă pe pieţele de factori de producţie şi, în virtutea obiectivelor sale specifice, selectează şi atrage acei factori de producţie care-i permit să obţină bunurile şi serviciile pe care intenţionează să le ofere pe piaţă consu-matorilor.

Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice care răspunde la întrebările: ce, cât, cum şi pentru cine să producă, stabilind astfel cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în procesul de producţie, precum şi proporţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe tehnologii specifice.

Gestionând autonom raportul dintre eforturi şi rezultate, întreprinderea acţionează pentru asigurarea supravieţuirii, profita-bilităţii şi dezvoltării sale în contextul dinamic şi concurenţial al pieţei. Analizată din punct de vedere al comportamentului, ca agent economic producător ce urmăreşte ca scop principal obţinerea profi-tului, întreprinderea este numită firmă de afaceri.

48 Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 259-260.

Modalităţile de gestionare şi funcţionare a firmelor de afaceri din economia reală au făcut obiectul unor abordări teoretice care marchează evoluţia istorică de la firma clasică (numită antrepreno-rială) la firma managerială.

Firma clasică presupune existenţa unei persoane cu o poziţie centrală, cheie, şi anume proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îşi investeşte capital în speranţa unui profit cât mai mare, asumându-şi funcţia de conducere şi gestionare a propriei afaceri. Obiectivul firmei este maximizarea profitului, perceput ca o recompensă pentru asu-marea liberei iniţiative şi a riscului aferent participării la viaţa economică. În descrierea clasică a firmei nu se evidenţiază necesitatea şi modalităţile de organizare, chiar mai mult, firma nu este confruntată cu niciun fel de conflicte, toate deciziile fiind luate în concordanţă cu obiectivul acesteia.

Firma managerială a apărut ca o replică la firma clasică şi a caracterizat începuturile perioadei industriale. Ea a marcat separarea managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii. Puterea decizională în cadrul acestui tip de firmă este partajată între proprietari şi managerii executivi desemnaţi de aceştia, iar structura organizatorică reprezintă elementul esenţial al sistemului de conducere, determinând într-o proporţie însemnată funcţionalitatea acesteia, modul de utilizare a resurselor umane, materiale şi finan-ciare, nivelul cheltuielilor şi al profitului. În economia de piaţă contemporană, cea mai mare parte a activităţii economice se desfă-şoară în firme mari, corporaţii, unde proprietatea este separată de funcţia de control. Cea mai reprezentativă firmă managerială este societatea pe acţiuni.

Agentul economic din sectorul afacerilor – respectiv firmele – se individualizează prin obiectul lor propriu de activitate, precum şi prin caracteristicile referitoare la forma de proprietate şi la modul de organizare. Raportarea la cadrul legal existent reprezintă o condiţio-nare deosebit de importantă în demersul de a înfiinţa sau de a modifica statutul unei firme, aceasta deoarece, spre a putea fi autorizată să funcţioneze, orice firmă trebuie să fie, în prealabil, înregistrată ca per-soană juridică.

Cea mai mare parte a firmelor din sectorul afacerilor o reprezintă societăţile comerciale. În delimitarea formelor concrete de existenţă a societăţilor comerciale este necesar a se ţine seama de:

a) natura răspunderii pe care şi-o asumă subiecţii proprietăţii în raport cu obligaţiile firmei, ceea ce conduce la existenţa a două tipuri de societăţi comerciale, şi anume:

- societate cu răspundere limitată, în baza căreia subiecţii nu sunt angajaţi, în caz de pierderi sau prejudicii, decât în măsura aportului lor la capitalul firmei respective;

- societate cu răspundere nelimitată, în baza căreia subiecţii angajează averea lor personală în caz de insolvabilitate a firmei, de producere a unor pierderi;

b) raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor, pe de o parte, şi cele ale firmei ca persoană juridică, pe de altă parte. Sub acest aspect se disting:

- societăţi de persoane, în cadrul cărora aportul subiecţilor ia forma de părţi sociale şi este netransmisibil;

- societăţi de capitaluri, al căror capital social nu poate coborî sub o anumită limită, iar aportul subiecţilor ia forma subscrierii de titluri de valoare şi, deci, este transmisibil.

Tipurile de societăţi comerciale întâlnite cel mai frecvent în ţările cu economie de piaţă, definite ca atare şi în legislaţia românească actuală, sunt: firma individuală, firma asociativă şi societatea pe acţiuni.

În România, potrivit prevederilor legislaţiei, firmele se împart în două categorii principale: regii autonome şi societăţi comerciale.

Regiile autonome se organizează şi funcţionează, în principal, în ramurile strategice ale economiei naţionale: industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta şi transporturile feroviare. Înfiinţarea regiilor autonome este decisă de Guvernul României, pentru firmele de interes naţional, şi de organele judeţene şi municipale, pentru cele de interes local, în ramurile şi domeniile expres statuate prin lege. După cum se precizează în lege, regia

este proprietara bunurilor din patrimoniul său, trebuind ca prin activităţile desfăşurate, bazate pe gestiunea economică şi autonomia financiară, să-şi acopere integral cheltuielile şi să obţină profit.

Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme: societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor; societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii socia-le sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor; societatea în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale.

6.2. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Producţia ca proces de creare de bunuri, de creare a bogăţiei, adaugă bunăstare societăţii. Producţia este o verigă importantă în procesul satisfacerii nevoilor umane, nevoi relativ nelimitate în raport cu resursele existente. Activitatea de producţie poate fi privită ca un ansamblu de operaţii de utilizare şi transformare a factorilor de producţie în vederea atingerii funcţiei obiective a producătorului: maximizarea profitului în condiţiile minimizării eforturilor.

6.2.1. FACTORII DE PRODUCŢIE

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii îşi procură factori de producţie. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie. J.B.Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia, în lucrarea sa Tratat de economie politică, că la producerea bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Primii doi factori – munca şi natura - sunt factori primari sau originari, întrucât ei reprezintă punctul de plecare al activităţii economice. Celălalt factor, capitalul, este factor derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndrep-tată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de categorii demografice. Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei determinante. Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe mediile urban şi rural. Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o activitate economică, precum şi vârsta legală. (Potrivit legislaţiei internaţionale a muncii şi celei din ţara noastră, sunt cuprinse, în această categorie, persoanele între 15 şi 65 de ani). Populaţia activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi profesionale, precum şi persoanele care caută locuri de muncă. Populaţia activă este condiţionată de natalitate şi mortalitate, de structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sex, de evoluţia demografică anterioară. Populaţia activă este determinată de factori economici şi socio-culturali: capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru stabil şi de durată între cerere şi oferta de muncă; durata de şcolarizare; statutul social al femeii; imigraţia. Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfă-şoară activitate profesională.

În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici gene-rale în evoluţia factorului muncă:

1. Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi pe zone geografice. Pe fondul tendinţei generale de sporire, ponderea populaţiei active a înregistrat, pe plan mondial, o uşoară scădere, de la 42% la 40%. Aceasta se datorează unor cauze de ordin demografic (întinerire demografică în ţările în curs de dezvol-tare, îmbătrânire demografică în ţările dezvoltate); de ordin economic (progres tehnic, creşterea volumului de cunoştinţe şi a calităţii lor, creşterea duratei de şcolarizare); de ordin social (promovarea socială, valorizarea diplomei).

2. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate. Are loc o sporire a ponderii populaţiei în secto-rul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere. Se remarcă tendinţa de reducere a populaţiei active în totalul populaţiei şi de mărire a ponderii populaţiei în vârstă. Fenomenul este datorat, pe de o parte, măririi perioadei de formare profesională a forţei de muncă, iar pe de altă parte, creşterii speranţei de viaţă. Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt în creşterea populaţiei întreţinute de cei activi. Pe termen lung, însă, fenomenul are urmări pozitive, care se manifestă în ridicarea gradului de calificare a forţei de muncă şi a nivelului de civilizaţie.

Mutaţiile care au loc, în prezent, în structura populaţiei ocupate în ţara noastră nu se încadrează în aceste tendinţe generale. De exemplu, ponderea populaţiei în agricultura României este mai mare – ca urmare a restabilirii dreptului de proprietate asupra pământului, pe de o parte, iar pe de altă parte, a existenţei unui nivel scăzut de utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor, ceea ce face ca substituirea factorilor de producţie (muncă prin capital) în agricultură să aibă loc într-o proporţie redusă.

3. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în cultură, în general. Perfecţionarea pregătirii profesionale – realizată prin sistemul de învăţământ, prin reciclare, schimbarea calificării, prin procesul educaţiei permanente – se va regăsi într-o eficienţă sporită a factorului muncă.

Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.

Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).

Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea însemnă-tate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure practicarea unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi totodată să conserve mediul natural.

Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiu-nea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Explozia demografică din secolul XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor. Întrucât funcţiile agriculturii şi, mai ales, ale silviculturii nu se limitează la producerea de bunuri (oricât de importantă ar fi), ci sunt profund implicate şi în menţinerea echilibrului ecosistemului, tendinţa de restrângere a suprafeţelor pe locuitor devine una din cele mai drastice limitări cu care se confruntă agenţii economici în activi-tatea lor.

Pe măsura sporirii volumului de investiţii cerut de îmbunătăţirea calităţii terenurilor, apare ca fiind tot mai importantă valoarea econo-mică a pământului, aceasta prezentându-se ca „pământ capital”. Evaluarea economică a pământului, preţul pământului, are în vedere cheltuielile de atragere a terenurilor în circuitul agricol şi fixate în pământul – materie (determinate de diferenţele calitative între suprafeţe de teren-fertilitate şi poziţie), mărimea rentei, a dobânzii şi, în general, factorii care influenţează cererea şi oferta de pământ.

Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (care îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi resursele

minerale (care au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare desfăşurării întregii activităţi economice).

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezul-tate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.

Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumen-tale, bunuri investiţionale, bunuri de producţie, capital tehnic. Capita-lul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate.

În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau net, este constituit din două mari componente: a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul de prelucrare sau asamblare), care se consumă integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini, utilaje, echipament, clădiri, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, plantaţii etc. El constituie componenta activă şi cea mai dinamică a avuţiei naţionale.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se prezintă sub două forme: a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali, şi b) uzura morală, deprecierea morală sau „involuntară”- cum o numea J.M.Keynes -, determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune (denumită şi uzură de gradul I) sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent (uzură de gradul al II-lea). În ultimele decenii uzura morală a devenit mult mai frecventă decât cea fizică în condiţiile excepţionalei dinamici a tehnologiilor. Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire judicioasă a elementelor sale, dar nu pot fi înlăturate.

Starea capitalului fix se apreciază cu ajutorul unor indicatori: coeficientul uzurii capitalului, care se determină ca raport între uzura capitalului fix şi capitalul fix (UK/K); coeficientul stării fizice sau al stării de utilitate a capitalului fix , care se determină ca raport între valoarea rămasă a capitalului fix şi capitalul fix (Kr/K); coeficientul intrărilor sau punerii în funcţiune a capitalului fix, care se determină ca raport între intrările sau ieşirile de capital fix şi stocul de capital fix la valoarea iniţială (KPt/Kt; SKt/Kt).

Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix, hotărâtoare este amortizarea. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului şi durata de funcţionare. Pe seama sumelor astfel recuperate se constituie fondul de amortizare, pe care întreprinzătorii îl folosesc pentru înlocuirea echipamentelor scoase din funcţiune, pentru reparaţii capitale, ameliorări şi noi investiţii. Potrivit sursei de finanţare, investiţiile sunt: a) investiţii nete, finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi bunuri de capital sau pentru modernizarea celor existente, şi b) investiţii brute, finanţate din venit şi din fondul de amortizare. Datele statistice demonstrează că, în unele ţări dezvoltate, contribuţia amortizării la susţinerea investiţiilor brute depăşeşte 60% din suma lor totală. Posibilitatea utilizării fondului de amortizare pentru mărirea capitalu-lui fix rezidă în neconcordanţa ce apare între volumul amortizării anuale şi cel al capitalului scos din funcţiune, care trebuie înlocuit.

Caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul dezvoltării economice; sistemul amortizării practicat în economie şi destinaţia acesteia; politicile în domeniul investiţiilor.

Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea – întreprinderea sau antreprenoriatul, care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl are pregătirea managerială a întreprinzătorului.

Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari – munca şi natura –, ca şi în cadrul factorului derivat – capitalul –, îşi fac apariţia noi factori de producţie, numiţi neofactori, care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deose-bite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Aceştia nu pot fi separaţi de factorii „clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi împreună cu aceştia, potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Neofactorii de producţie sunt, direct sau indirect, legaţi de acţiunea umană, de ipostaza de creator a omului.

Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a schimbărilor intervenite în volumul, amploarea şi structura trebuin-ţelor umane, numărul şi conţinutul factorilor de producţie se modifică permanent, înregistrându-se o tendinţă de multiplicare şi diversificare, de sporire a calităţii lor.

6.2.2. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul – de a obţine un profit cât mai mare posibil –, combină factorii de producţie şi aleg varianta de combinare cea mai favorabilă. Modul de acţiune al întreprinzătorului în acest domeniu defineşte comporta-mentul său. Pe lângă răspunsul la întrebările „ce să producă?”, „cât să producă?”, întreprinzătorul trebuie să răspundă şi la întrebarea „cum să producă?” Aceasta pune în cauză nu numai resursele de care dispune, ci şi capacităţile tehnice ale întreprinderii, priceperea organi-zatorică şi potenţialul de inovare al întreprinzătorului.

Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea celor mai adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi. Deciziile economice vizează adaptarea aparatului productiv fie prin anticipaţie, fie prin ajustare, ceea ce implică: variaţia cantităţii de factori de producţie utilizaţi; intensificarea utilizării unuia sau altuia dintre factori; modificarea combinării factorilor de producţie.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic.

Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea oricărui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă (de o anumită structură şi calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii, materii prime, materiale) specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.

Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, fiind influenţată în mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor productive. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este însăşi natura activităţii economice. Ca urmare, se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim posi-bilă, în condiţiile date.

Întreprinzătorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de producţie în aşa fel încât să se poată adapta la exigenţele pieţei şi să obţină un profit maxim49.

• Premisele combinării factorilor de producţie

În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei; b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.

Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a lor.

Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă. Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică, de exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.

Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o anumită cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie. Complemen-taritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de producţie, deci, şi în procesul combinării lor.

Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

6.2.3. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante optime de combinare a factorilor de producţie, care să le asigure un anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea profitului.

Problema esenţială o constituie volumul resurselor necesare pentru producerea unui bun. Răspunsul depinde de cunoştinţele tehno-logice şi de capacitatea managerială a întreprinzătorului, care vor permite alegerea volumului minim de resurse necesar pentru producerea bunului respectiv. În acelaşi timp, se va avea în vedere volumul maxim posibil al producţiei ce se obţine cu o cantitate dată de resurse.

Aceste limite ale producţiei, ca şi relaţia dintre intrări (factori de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi cantităţile din diferiţi factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia, sunt exprimate prin funcţia de producţie.

În general, aceasta este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c ...), unde a,b,c, ... sunt factorii de producţie utilizaţi.

Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi factori de tipul Q = f (K,L)

unde: K = capital

49 Gilbert Abraham – Frois, Économie politique, Ed. Economica, Paris, 1988, p. 104-111.

L = muncăCând unul din factori se anulează, şi producţia este egală cu zero.

În analiza comportamentului producătorului este folosită, de regulă, funcţia de producţie omogenă. O funcţie de producţie de tipul Q = f(a,b) este omogenă de gradul n dacă f(xa,xb) = xnf(a,b)

unde: n este o constantă şi x un număr real pozitiv.O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este funcţia Cobb-Douglas, după

numele celor care au folosit-o pentru analiza producţiei. Q = AKαLß unde: A = constantă specifică fiecărei economii naţionale a şi b = coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de

producţie utilizaţi.Ea se caracterizează printr-un coeficient de elasticitate a substi-tuirii între muncă şi capital egal cu 1.

Puteţi calcula, pe baza unor date ipotetice, funcţia de producţie cores-punzătoare diferitelor combinări ale factorilor de producţie. Consultaţi, în acest sens, Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, cap. 3.

6.3. ANALIZA PE TERMEN SCURT.

LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORŢIONALE

În procesul de producţie, combinarea factorilor se poate realiza în moduri diferite: a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul va-riabil (funcţia de producţie cu un singur factor variabil) şi b) combi-narea de cantităţi diferite din ambii factori (funcţia de producţie cu doi factori variabili).

Producţia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, cores-punde vieţii reale, atunci când un întreprinzător trebuie să sporească rapid producţia, neavând timpul necesar să mărească dimensiunile (talia) întreprinderii. Perioada scurtă de producţie este definită de economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, este constant. În această categorie se află construcţiile, echipamentul, tehnologiile etc., deoarece volumul acestora nu poate fi modificat într-o perioadă scurtă. În aceste condiţii, funcţia de producţie va reflecta şi contribuţia fiecărei unităţi din factorul variabil la obţinerea producţiei sau va reflecta cât de mare este producţia care se poate obţine în condiţiile modificării unui factor de producţie (tabelul 1).

Diferite programe de producţie, respectiv combinări posibile între factorii de producţie capital şi muncă

Tabelul 1

Funcţia de producţie va fi de tipul:

Q = f(K,L)Q = f(0,L) = 0 Q = f(K,0) = 0

Q = f(10,5) = 20etc.Dilema – mai multe maşini sau mai mulţi lucrători – îşi va găsi răspunsul, luându-se în

considerare principiul potrivit căruia producti-vitatea unui factor de producţie depinde de volumul altor resurse ce pot fi utilizate pentru producerea bunului dat.

Analiza combinării factorilor de producţie ne conduce la concluzia că, deşi se pare că acelaşi volum al producţiei se poate obţine în condiţiile existenţei unui număr foarte mare de combinaţii, în realitate, producătorul nu dispune decât de un număr limitat de posibilităţi. Experienţa arată că atunci când se folosesc conjugat factori de producţie, cantitatea unui factor nu poate fi constant sporită, chiar şi în condiţiile în care cantitatea din celălalt factor rămâne relativ fixă, fără a se diminua volumul de producţie suplimentar realizat. Această diminuare a randamentelor suplimentare provine din aceea că un număr tot mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o parte din ce în ce mai redusă de factori constanţi (ficşi).

Influenţa factorului variabil se poate măsura cu ajutorul următorilor indicatori microeconomici: produsul total obţinut în urma utilizării factorilor de producţie şi exprimat cu ajutorul funcţiei de producţie (în care un factor este variabil şi ceilalţi sunt constanţi); produsul mediu, care se obţine ca raport între produsul total şi factorul de producţie variabil utilizat (de exemplu, munca – L), PM = PT/L unde PM = produsul mediu, PT = produsul total şi L = munca; produsul marginal, respectiv modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unităţi suplimentare de factor de producţie, PMa = ∆PT/∆L unde PMa = produsul marginal, ∆PT = schimbare în produsul total, ∆L = schimbare în factorul de producţie.

Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o ilustrare a legii randamentelor neproporţionale.

Legea randamentelor neproporţionale a fost formulată prima dată de Turgot, care a prezentat-o în legătură cu exploatarea de tip agricol. D.Ricardo a utilizat această lege pentru a explica sporirea preţului cerealelor în Marea Britanie, după 1814. Şi John Stuart Mill a estimat că această lege nu este valabilă decât pentru agricultură. În realitate, se poate aprecia că toată activitatea umană a cunoscut mai întâi o fază de randament ridicat şi de costuri în scădere, apoi un randament maxim pentru o combinaţie optimă a factorilor de producţie şi, în timp, o fază de randamente în descreştere şi de costuri în creştere50.

Se poate admite că zona randamentelor descrescătoare este atinsă mai repede în agricultură decât în industrie, pentru că puterea de influenţă a omului asupra naturii este relativ mai mică în unul dintre sectoare comparativ cu celălalt.

Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel: dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi descreşte.

Pornind de la acest punct, produsul total continuă să crească, dar în cote descrescătoare. În tabelul 2 se poate observa relaţia dintre produsul total, produsul marginal şi produsul mediu determinat de factorul de producţie variabil în condiţiile menţinerii celorlalţi factori constanţi, respectiv se ilustrează legea randamentelor neproporţionale.

Se remarcă, astfel. că producţia totală nu creşte indefinit şi că, înainte chiar de a începe să se diminueze, ratele de creştere încep să scadă. Atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mare, produsul marginal al factorului variabil se măreşte, iar atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mică, produsul marginal descreşte. Când produsul total scade, produsul marginal este negativ. Produsul mediu al factorului variabil urmează şi el o tendinţă de creştere imprimată de cea a produsului marginal, iar de la un anume punct începe să scadă.

Relaţia dintre produsul total, produsul marginal şi produsul mediu

Tabelul 2

50 Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 490.

Grafic (fig. 1), situaţia se reprezintă prin curba produsului mediu şi a produsului marginal, marcându-se şi zonele de producţie (cea care corespunde principiului raţionalităţii economice şi celelalte în afara acestei zone când nu se justifică din punct de vedere economic desfăşurarea activităţii de producţie).

L

A

C

D

I II III

PT

PMPM a

L

P

P

b) C urba p rodusu lu i m arg inal şi cu rba p rodusu lu i m ed iu

a) C urba p rodusulu i to tal

Fig. 1. Curbele produsului total şi cele ale produsului marginal şi mediu

• Zonele de producţieZona I: produsul marginal (PMa) excede produsul mediu (PM), iar acesta din urmă continuă

să crească;Zona II: produsul marginal (PMa) este mai mic decât produsul mediu (PM), iar acesta din

urmă continuă să scadă;– produsul total (PT) atinge nivelul maxim atunci când produsul marginal (PMa) este zero,

respectiv prin sporirea cu o unitate a factorului de producţie; PT nu numai că nu mai creşte, ci scade;

Zona III: produsul marginal (PMa) este negativ şi atrage în mod firesc o reducere considerabilă a produsului mediu (PM)

Din analizele efectuate se ajunge la concluzia că legea randa-mentelor neproporţionale nu este valabilă decât în anumite condiţii, care vizează, în principal, următoarele: factorii de producţie consideraţi trebuie să fie omogeni; legea admite că se pot adăuga unei cantităţi constante dintr-un factor, doze suplimentare dintr-un alt factor (numai o variaţie conjugată a factorilor permite creşterea

randamentului); legea este reprezentativă doar pentru o stare dată a tehnicii; punctul de plecare este acela de la care se intră în faza de randamente descrescătoare; legea este valabilă pentru o scară de producţie dată.

6.4. ANALIZA PE TERMEN LUNG.ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCARĂ

5.4.1. SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea factorilor de producţie, ci şi un mod specific de înlocuire a lor (care poate avea loc între doi factori sau diferite elemente componente ale factorilor de producţie), respectiv substituirea factorilor de producţie.

Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune, asemănător modelului analizei comportamentului consu-matorului (vezi cap.4), diverse combinări şi substituiri de factori de producţie, care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, repre-zentate grafic prin curbe de isoproducţie sau isocuante (fig. 2 şi 3).

K 1

L 1 L 2 L 3

BC

P

K 2

K 3

K

L0

A

Fig. 2. Variante de combinare a factorilormuncă şi capital

K

0P 1

P 2

P 3

P 4

Fig. 3. Curbe de isocuante

Isocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite (A,B,C) între factorii de producţie (K şi L), care permit realizarea aceluiaşi volum al producţiei (P).

Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta curbelor de indiferenţă ale producătorilor, care reflectă tot atâtea posibilităţi de a proiecta niveluri diferite de producţie (P1, P2, P3 etc.).

Isocuantele au anumite particularităţi: nu se pot intersecta, sunt convexe la origine, iar înclinarea este dată de rata marginală de substi-tuire a factorilor.

Astfel, dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea tehnică şi economică a producţiei prin substituirea muncii cu capital, atunci opţiunea sa pentru o anumită alternativă de substituire se va baza pe mai multe maşini şi mai puţin lucrători.

• Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie

a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) (fig. 4):

Fig. 4. Curbe de substituire în proporţii fixeb) substituirea perfectă (fig. 5):

Fig. 5. Curbe de substituire în proporţii egale

c) substituirea imperfectă (fig. 6):

Fig. 6. Curbe de substituire imperfectă

Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea marginală a factorilor de producţie; rata marginală de substituire a factorilor de producţie; elasticitatea substituirii.

Productivitatea marginală a factorilor de producţie (vezi subcapitolul 5.5) reprezintă producţia suplimentară (∆Q) ce se poate obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie (∆K).

K

QPMa

Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor necesar pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină constantă.

RMS = ∆y/∆x; RMS = - dy/dx şi reprezintă panta isocuantei (semnul minus arată că unul dintre factori creşte, iar celălalt scade).

Factorii de producţie sunt com-plementari şi nu este posibilă substituirea lor; vor fi

Factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a unui factor va

Factorii se vor substitui în proporţii inegale (un factor va creşte cu mai mult sau mai puţin de o

Rata marginală de substituire a factorilor de producţie se exprimă, deci, prin raportul derivatelor celor doi factori sau prin raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori de producţie. Dacă pornim, de exemplu, de la funcţia f(L,K) şi dacă aplicăm regula de derivare, punând condiţia că, pentru menţinerea constantă a producţiei, dk/dL = 0, va rezulta că: f’L + f’K dK/dL = 0 f’L/f’K = – dK/dL = RMS.

Stabilirea alternativei optime de producţie presupune luarea în considerare a restricţiei de venit legată de preţurile factorilor (vezi subcapitolul 5.5).

Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul sau se modi-fică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivă pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variază de la zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu altul, producţia rămânând constantă. Elasticitatea substituirii (es) exprimă modificarea producţiei în raport cu modificarea factorului de producţie, potrivit formulei:

es = ∆Q/Q: DX/X

unde: Q = producţia X = factorul de producţie

6.4.2. ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCARĂ

Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe termen lung ne conduce la luarea în considerare nu doar a randamen-telor factoriale, ci şi a randamentelor de scară ca urmare a modificării dimensiunii (taliei) întreprinderii, a echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie etc. (când se are în vedere progresul tehnic, analiza este pe termen foarte lung).

Randamentele de scară pot fi: constante (dacă factorii de producţie se dublează, şi producţia se va dubla; dacă se triplează factorii, producţia se va tripla etc.); crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă); descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).

Randamente de scară (fig. 7, 8, 9)

Fig. 7. Randament constant

Fig. 8. Randament crescător

• Diagonala OA trece prin origine• Creşterea în proporţii egale a doi factori determină o creştere în aceeaşi proporţie a producţiei;

a1a2 = a2a3 =....

• Creşterea celor doi factori de producţie determină o creştere din ce în ce mai mare a producţiei;

a1a2 < a2a3 < ....

Fig. 9. Randament descrescător

Traiectoria de expansiune (OA)– locul geometric al combinaţiilor productive care fac ca raportul productivităţilor marginale să fie egal cu raportul preţurilor factorilor. Este o dreaptă dacă funcţia de producţie este omogenă, oricare ar fi gradul de omogenitate, deci, indiferent dacă randamentele sunt constante, crescătoare sau descrescătoare.

Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică prin fenomenele interne ale scării – economii şi pierderi interne ale scării.

Economiile interne ale scării decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi pot fi datorate unor cauze diferite, cum ar fi: specializarea lucrărilor pentru un volum ridicat de producţie; utilizarea unui capital tehnic mai eficient, care este adesea indivizibil şi care, în consecinţă, nu poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate; factori tehnologici dând mai multă eficienţă scării, dar şi mai multă producţie; avantajele date de achiziţiile şi vânzările en gros etc.

Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. Pe măsură ce firma creşte în dimensiuni, ele tind să se reducă în timp şi încep să se manifeste pierderi de scară. Acestea ţin în mod esenţial de greutăţile întâmpinate de manageri, atunci când dimensiunea firmei devine considerabilă, când încep să se manifeste rigiditate în funcţio-narea structurilor, imobilism, capacitate de inovare redusă şi chiar risipă. Toate acestea caracterizează ceea ce se numeşte pierderi interne de scară sau dezeconomii de scară.

Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine, astfel, un element-cheie pentru manageri, ea contribuind, alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului producătorilor.

Concepte de bază Întreprinderea Factor de producţie Munca Natura Informaţie Tehnologie Capitalul tehnic Combinarea factorilor de

producţie

Funcţie de producţie Produs marginal Produs mediu Termen scurt Legea randamentelor neproporţionale Substituire Isocuantă Randamente de scară Economii de scară Dezeconomii de scară

Probleme de reflecţie:

• Creşterea celor doi factori de producţie determină o creştere din ce în ce mai mică a producţiei;

a1a2 > a2a3 >....

1. Explicaţi funcţia principală a firmei şi rolul întreprinzătorului, managerului în desfăşurarea procesului de producţie (pe exemplul diferitelor unităţi de afaceri care operează în economia românească).2. Care este funcţia de producţie pentru educaţia universitară?3. Alegeţi 5 produse importante pentru dumneavoastră. Cum au fost ele influenţate de progresul tehnic în ultimii 10 ani?4. Care sunt consecinţele analizei combinării factorilor de producţie pe termen scurt şi pe termen lung?

5. Explicaţi randamentele factoriale şi de scară, construindu-vă raţionamentul pentru un anumit tip de întreprindere.

Exemple de grile

1. Resursele economice sunt factori de producţie.

2. Cel mai adesea funcţia de producţie este o relaţie de tipul Q = f(K,L).

3. _____________ reprezintă posibilitatea de asociere a unei fracţiuni dintr-un factor cu o cantitate din alt factor.

4. Obiectivul principal al producătorului este:a. obţinerea de câştiguri legale;b. înregistrarea de profit mediu;c. maximizarea profitului;d. minimizarea pierderilor.

5. Combinarea factorilor de producţie se reprezintă grafic prin:a. curba posibilităţilor de producţie;b. curba isocuantei (isoproducţiei);c. curba de indiferenţă;d. curba de isoutilitate.

Bibliografie

• Bradley R. Schiller, Economy Today, eleventh edition, Ed. McGraw-Hill, 2008• Enache, C., Mecu, C. (coord), Economie Politică 1, Editura Fundaţiei România de Mâine, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2007;• Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

• Hardwick, Philip ş.a., An introduction to Modern Economics, Fourth Edition, ELBS, 1994. • Judy Whitehead, Microeconomics, a global text, Ed. Routledge, 2010• Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.• Lipsey G.Richard, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

• Manoilescu, Mihail, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

Capitolul 7

RANDAMENTUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE

MARIANA IATAGAN

Obiectivele capitolului Structura capitolului

analizarea modului de valorificare a factorilor de producţie, a indicatorilor care exprimă randamentul acestora;

determinarea importanţei creşterii productivităţii şi randamentului factorilor de producţie la nivel micro şi macroeconomic;

identificarea posibilităţilor de creştere a productivităţii factorilor de producţie.

8.1. Definirea şi măsurarea productivităţii factorilor de productie

8.2. Productivitatea muncii

8.3. Randamentul capitalului 8.4. Căi de creştere a productivităţii factorilor de productie

Progresul oricărei societăţi depinde într-o măsură decisivă de eficienţa cu care sunt folosite resursele umane, naturale, ştiinţifice, tehnologice şi financiare de care dispune. Dintotdeauna, oamenii s-au străduit să-şi perfecţioneze uneltele de muncă, să creeze altele noi, cu caracteristici superioare, să îmbunătăţească formele şi metodele de organizare şi conducere a producţiei în scopul creşterii rodniciei eforturilor lor, al obţinerii unor cantităţi sporite de bunuri materiale şi servicii. Numai pe o asemenea bază poate fi asigurată o creştere economică intensă, o economie dezvoltată ce va sta la baza ridicării bunăstării materiale şi spirituale a populaţiei.

Toate aceste eforturi şi-au găsit expresia în tendinţa de economisire a timpului de muncă disponibil, tendinţă care a devenit condiţia fundamentală a progresului general al

societăţii. Această economisire, privită ca rezultat al reducerii timpului necesar pentru producerea unei unităţi de produs sau de efect util, fără a afecta calitatea, constituie, incontestabil, esenţa oricărei forme de eficienţă, măsura cea mai elocventă a gradului de utilizare şi valorificare a factorilor de producţie disponibili.

7.1. Definirea şi măsurarea productivităţii factorilor de productie

Orice întreprindere dispune de resurse limitate, fapt ce se repercutează direct în activitatea sa, limitând, în mod inevitabil, cantităţile de factori de producţie pe care le foloseşte. Pentru ca întreprinzătorul să câştige mai mult, trebuie, de regulă, să mărească volumul bunurilor economice produse şi vândute. Dată fiind limitarea resurselor, dezvoltarea producţiei trebuie să se realizeze prin creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie, a raţionalităţii activităţii sale.

Pentru a fi eficient şi a putea face faţă concurenţei, întreprinzătorul raţional compară permanent rezultatele dobândite cu factorii de producţie utilizaţi pentru a desprinde concluzii veridice asupra eficientei activităţii sale.

În sens strict etimologic eficienţa economică ne arata calitatea unei activitati economice de a produce un efect pozitiv. Formele de manifestare ale eficientei sunt strâns legate de resursele avansate si consumate efectiv de întreprinderi (agentii economici). În acest sens, sunt cunoscute mai multe forme de eficienta cum ar fi: eficienta utilizarii fortei de munca (productivitatea muncii), eficienta capitalului fix, a capitalului circulant (randamentul capitalului), eficienta alocarii si consumarii diferitelor resurse naturale (gradul de valorificare a lor) s.a.m.d.

Facând abstractie de formele concrete pe care le poate îmbraca, eficienta activitatii economice poate fi exprimata prin intermediul unui raport intre efectul util (rezultatul) obtinut si efortul necesar pentru obtinerea lui. Drept urmare, cresterea eficientei economice echivaleaza cu marirea rezultatelor utile obtinute pe unitatea de efort, sau, ceea ce este acelasi lucru, reducerea cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unei unitati de produs. Cu alte cuvinte, cu cât un anumit efect este realizat cu un efort mai mic, cu atât eficienta este mai ridicata.Eficienţa economică presupune efecte directe, măsurabile (rentabilitatea) dar şi efecte indirecte, cu un impact deosebit asupra multor alte elemente societale.

Randamentul reprezintă capacitatea unui factor de producţie sau a tuturor de a crea un efect util într-o unitate de timp dată. Acesta se evaluează cu indicatori de productivitate sau randament.

Spre deosebire de randamentul factorilor de producţie, eficienţa are şi elemente ce nu pot fi cuantificate.

În sens larg, productivitatea se defineşte ca rodnicia, randamentul, cu care se consumă factorii de producţie. Se calculează ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”51. Deci, practic, ea se poate determina la nivel de firmă, ramură dar şi la nivelul economiei naţionale ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de producţie utilizaţi).

51 Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 495.W =

unde,W = nivelul productivităţii; Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obţinute. Se exprimă, după caz, în unităţi naturale (kg, 1, m, tone etc.), natural-convenţionale (kwh, CP etc.), ca volum al producţiei şi/sau în unităţi monetare ca valoare a producţiei; Fi = efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi, care sunt evaluaţi, după caz, fizic (ca volum) sau în expresie monetară (valoric).

Dinamica productivităţii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma indicelui de creştere a productivităţii, exprimându-se procentual.

IW = (W1 / W0) x 100, unde: W1 = nivelul productivităţii din perioada curentă; W0 = nivelul productivităţii

din perioada anterioară, de bază. În condiţiile contemporane, metodele de determinare şi analiză a productivităţii s-au dezvoltat şi diversificat foarte mult datorită complexitatăţii activităţii economice. Se evidenţiază: a. productivitate fizică (măsoară rezultatele în unităţi fizice) şi productivitate valorică (măsoară rezultatele în unităţi valorice). O altă tipologie se referă la: a. productivitate brută (producţia e privită ca sumă a valorilor adăugate brute de diferitele activităţi) b. productivitate netă (obţinută prin eliminarea valorii achiziţiilor exterioare şi amortizării din producţia finală brută)c. productivitate aparentă (sursele de provenienţă a valorii adăugate nu pot fi delimitate corect) În teoria şi practica economică, sunt consacrate două forme fundamentale :

a. productivitatea parţială, care exprimă eficienţa utilizării fiecărui factor de producţie consumat (produvtivitatea muncii, a pământului,a capitalului etc.) şi

b. productivitatea totală, care reflectă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie utilizaţi.

Deoarece productivitatea globală prezintă o serie de dificultăţi în planul determinării sale corecte, analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur factor de producţie.

Spre deosebire de productivitatea medie, care poate fi determinată în unităţi fizice, natural convenţionale dar şi în unităţi valorice, productivitatea totală poate fi calculată doar în unităţi valorice, datorită eterogenităţii factorilor de producţie.Productivitatea parţială şi cea totală pot fi exprimate ca mărimi medii şi marginale.

Productivitatea partiala a factorilor de producţie

FORMELE PRODUCTIVITĂŢII

(RANDAMENTULUI)

PRODUCTIVITATE PARŢIALĂ

PRODUCTIVITATE TOTALĂ

MEDIE

MARGINALĂ

MARGINALĂ

MEDIE

Productivitatea medie (Wmi) a unui factor de producţie este expresia raportului dintre mărimea producţiei (Q) şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul respectiv:

Acest indicator reflectă, deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie) revin la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor de producţie i).

Productivitatea marginală a unui factor(Wmgi) reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi52, şi se determină potrivit formulei de calcul:

Productivitatea totală a factorilor de producţieProductivitatea medie totala (Wm) se determină ca raport între rezultatul total

obţinut şi totalul factorilor de producţie utilizaţi (evaluaţi în expresie valorică). unde, L + P + K - implicarea agregată a tuturor factorilor.

Productivitatea marginală globală (Wmg ) exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi factorii de producţie utilizaţi în activitatea economic şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor şi variaţia absolută agregată a tuturor factorilor de producţie.

Analiza pe termen scurt a comportamentului producătorului în raport cu unul dintre factorii de producţie (în condiţiile respectării clauzei caeteris paribus) pune în evidenţă variaţia productivităţii acestui factor şi a relaţiei dintre producţie, productivitatea medie şi productivitatea marginală (fig. 1).

52 Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 459-472.

Wmi = Q/Xi

Wmgi = ∆Q/∆Xi = dQ/dXi

Wm = Q / L + P + K

Wmg = Q / L + P + K

Fig. 7.1. Evoluţia producţiei (Q), a productivităţii medii (Wi) şi a productivităţii marginale (Wmi)• Punctul M este un punct de inflexiune care marchează trecerea de la un randament

crescător la un randament descrescător al utilizării factorului X.

• Punctul N este cel în care tangenta la curba producţiei trece prin origine, respectiv

punctul în care productivitatea medie (Wi) este egală cu productivitatea marginală (Wmi).

• Punctul M’ reprezintă nivelul maxim al productivităţii marginale.

• Punctul N este punctul în care curba productivităţii marginale intersectează curba

productivităţii medii; respectiv, în punctul în care Wi este maximă.

Legea randamentelor descrescătoare.Se poate aprecia că, pe termen scurt, atâta timp cât productivitatea marginală va

fi superioară productivităţii medii, randamentul factorului considerat va fi crescător. Însă, pe termen mediu şi lung, o unitate din factorul variabil va ajunge să se combine cu tot mai puţine unităţi din factorul fix, care tinde să devină restrictiv pentru activitatea economică. În această etapă se determină randamentul global al factorilor de producţie, care poate fi crescător, constant sau descrescător.

7.2. Productivitatea munci

Legea randamentelor descrescătoare a fost formulată în secolul al XVIII lea de economistul francez Jaques Turgot şi se referea la exploatările agricole. Economistul a constatat că datorită creşterii numărului populaţiei cresc nevoile de hrana şi, ca urmare, sunt atrase ăn circuitul agricol terenuri cu potenţial productiv mai scăzut. Consecinţa este că productivitatea medie scade.

Una din cele mai importante forme de manifestare a eficienţei economice este productivitatea muncii. Acest indicator reflectă cel mai bine capacitatea de performanţă a unei întreprinderi sau a unei economii naţionale. În ultimă instanţă, toate formele de eficienţă economică, indiferent de domeniul de activitate, depind şi sunt în cea mai mare măsura expresia, directă sau indirectă, a creşterii productivităţii muncii.

Reprezentând factorul determinant de sporire a producţiei, productivitatea muncii influenţează în cel mai înalt grad nivelul şi dinamica bogăţiei unei ţări.

În statele industrializate, cantitatea şi calitatea alimentelor, îmbracamintei, maşinilor şi utilajelor, înaltul grad de confort la care au ajuns, toate se datorează, într-un fel sau altul, creşterii productivităţii muncii.

Productivitatea muncii se determină ca producţia medie obţinută pe o unitate de muncă vie cheltuită, nivelul său fiind un criteriu pentru stabilirea mărimii salariilor şi pentru aprecierea eficienţei economice şi competitivităţii întreprinderilor, ramurilor şi economiilor naţionale.

Productivitatea muncii exprimă aşadar eficienţa cu care este consumată o anumită cantitate de muncă în activitatea economică. Literatura de specialitate formulează, însă, şi opinia conform căreia productivitatea muncii se deosebeşte de eficienţa muncii. Astfel, pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de producţie şi munca utilizată pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se măsoară prin produsul final (util sau inutil), se consideră că sporirea producţiei unor produse inutile poate mări productivitatea muncii, dar reduce eficienţa ei.

Dacă se are în vedere obiectivul major al producătorului-maximizarea profitului, se constată că nu este posibil ca într-o întreprindere să crească productivitatea muncii concomitent cu scăderea eficienţei acesteia.

Productivitatea muncii se poate determina ca productivitate medie şi, respectiv, ca productivitate marginală.

Productivitatea medie a muncii (WmL) se masoară ca producţia (Q) obţinută pe un lucrător (L) sau producţia obţinută într-o unitate de timp (T).

unde,W= nivelul productivităţii muncii; T = timpul; Q = volumul producţiei exprimat în bucăţi, tone, m.p. etc.

În practica economică, se folosesc diferite modalităţi de exprimare a producţiei şi a cheltuielilor de muncă. Astfel, producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice, iar cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce înseamnă că şi măsurarea productivităţii muncii se face în unităţi fizice (naturale), natural-convenţionale şi valorice.

De exemplu, dacă firma ”X” produce într-un an 2000 perechi pantofi şi foloseşte pentru aceasta 20 de salariaţi, productivitatea muncii în unităţi fizice va fi:

W mL = 2000/20 = 100 perechi/salariat.

WmL = Q/L W mL = Q/T

Productivitatea marginală a muncii (Wmg L) reprezintă sporul de producţie (∆Q) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (∆L), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia:

sau ca derivată parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul muncă: WmgL= dQ/dL

De exemplu, firma ”X”, pentru a putea face faţă creşterii cererii pieţei angajează încă 5 salariaţi şi obţine astfel o creştere a producţiei cu 600 de perechi pantofi.

WmgL= 2600-2000 / 15-10 = 120 perechi/salariat.

Conform legii randamentelor descrescătoare, productivitatea marginală a muncii, la fel ca a oricărui alt factor de producţie, descreşte până când devine nulă şi inclusiv negativă. Să presupunem că într-o întreprindere se menţine constant numărul instalaţiilor, maşinilor, utilajelor, se pastrează cantitatea de materii prime utilizate dar începe să crească numărul de lucrători. La început producţia va creşte, dar va veni un moment în care cu fiecare nou muncitor intrat nu se va reuşi să se crească producţia nici măcar cu o unitate.

Tabel 7.1 Relaţia dintre producţie, productivitatea marginală şi productivitatea medie a muncii

Productivitatea marginală a muncii

WmgL

Productivitatea medie a muncii WmL

Producţia

Q

pozitivă şi crescătoare creşte creşte

pozitivă, descrescătoare şi superioară productivităţii medii

creşte creşte

pozitivă, descrescătoare şi inferioară productivităţii medii

scade creşte

egală cu zero constantă maximă

negativă scade scade

7.3. Randamentul capitalului

Randamentul capitalului exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei efort/efect, randamentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie.

Coeficientul mediu al capitalului (k) indică necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect şi se calculează ca raport între volumul capitalului utilizat (K) şi volumul producţiei obţinute într-o perioadă dată (Q):

Wmg L= ∆Q/ ∆L Wmg L= ∆Q/ ∆T

Dacă se raportează creşterea capitalului (∆K) la creşterea producţiei (∆Q) într-un interval de timp se determină coeficientul marginal al capitalului.

Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi.

Potrivit relaţiei efect/efort, randamentul capitalului se prezintă ca productivitate a capitalului.

Productivitatea medie a capitalului reprezintă producţia obţinută (Q) ca urmare a utilizării capiatlului (K):

Se poate deduce că WmK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului. Productivitatea marginală a capitalului se determină ca un raport între variaţia absolută a rezultatelor (∆Q) şi variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat (∆K) , exprimând astfel, eficienţa ultimei unităţi din capitalul tehnic atras şi utilizat în activitatea economică.

Productivitatea marginală a capitalului este inversul coeficientului marginal al

acestuia. WmgK =1/Kmg Randamentul viitor al capitalului se determină ca raport între sporul de producţie

şi capital (∆Q/K). Keynes consideră că randamentul viitor al capitalului trebuie apreciat pe baza sporului de venituri ce se vor putea obţine de către întreprinzător pe toată durata de funcţionare a respectivului capital.

7.4. Căi de creştere a productivităţii factorilor de producţie

După cum este cunoscut, sporirea productivităţii este consecinţa acţiunii simultane şi asociate a tuturor factorilor care contribuie, într-un fel sau altul, la creşterea rodniciei muncii. În acest context, rolul conducerii şi organizării constă în coordonarea acestei acţiuni în timp şi pe ansamblu, în scopul armonizării întregii activităţi economice. Deoarece factorul timp este determinant pentru obţinerea unor rezultate superioare, orice aspect pe care îl ridică producţia şi desfacerea mărfurilor trebuie să fie rezolvat la momentul oportun, altfel orice decizie devine tardivă, diminuând sau chiar anulând efectul altora.

k = K/Q

K mg = ∆K/∆Q

Wmg K = ∆Q/∆K

WmK = Q/K

Printre condiţiile fundamentale ale creşterii productivităţii muncii un loc de seamă îl ocupă aplicarea pe scară largă a ştiinţei conducerii şi organizării producţiei, pe scurt a managementului modern. Datele acumulate până acum demonstrează că dezvoltarea economică, în condiţiile limitării resurselor este nu atât rezultatul cresterii cantitative a factorilor de productie, cât mai ales a folosirii lor eficiente, în conformitate cu evoluţia calitativă a acestora şi combinarea lor optimă.

Agenţii economici urmăresc să obţină un nivel ridicat al productivităţii factorilor de producţie, un rezultat mai mare cu acelaşi efort (consum de factori de producţie) sau acelaşi rezultat cu un efort mai mic.

Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care cu acelaşi volum de muncă se obţine o cantitate mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi cantitate de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă; ea are un caracter legic. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare a lor şi, deci, în modul de desfăşurare a procesului de muncă. Nivelul productivităţii muncii individuale şi naţionale se găseşte sub influenţa unui mare număr de factori, principali şi secundari, direcţi sau indirecţi, care se întrepătrund şi acţionează, uneori, în sensuri diferite. Printre aceştia se regăsesc: ● factorii tehnici, care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologie la un moment dat ; ● factorii economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi a muncii atât la nivel micro cât şi la nivel macroeconomic, condiţiile de muncă şi viaţă; ● factorii umani şi psihologici, cei legaţi de pregătirea şcolară, nivelul de cultură, adaptabilitate la condiţiile de muncă, satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, viaţa de familie, influenţa religiei şi a tradiţiei în alegerea meseriei. Forţa de muncă – executanţii – şi utilizarea raţională a acesteia reprezintă factori hotărâtori în sporirea continuă a rodniciei muncii şi, evident, a productivităţii muncii. ● factori naturali, referitori la condiţiile de climă, fertilitatea solului, accesibilitatea resurselor naturale; ● factori de structură, care influenţează nivelul productivităţii muncii prin schimbările survenite în structura pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale. Agenţii economici sunt permanent preocupaţi de creşterea productivităţii factorilor de producţie, a eficienţei utilizării acestora, apelând diverse căi, în funcţie de posibilităţile materiale, umane, naturale şi financiare.

Automatizarea, robotizarea, promovarea tehnicilor noi – coordonate esenţiale ale progresului tehnic contemporan, atrag după sine sporirea productivităţii deoarece asigură obţinerea unei productivităţi mai mari cu aceleaşi cheltuieli de muncă, favorizează diminuarea celorlalte cheltuieli pe produse în general şi realizarea de economii.

Progresul tehnic a dus la creşterea ponderii efortului intelectual în comparaţie cu cel fizic, a adus cu sine mai multă promptitudine şi exactitate în activitatea desfăşurată. În acest context, ridicarea continua a calificării forţei de muncă reprezintă condiţia esenţială pentru utilizarea eficientă a resurselor umane.

Perfecţionarea organizării managementului, producţiei şi a muncii - reprezintă un proces complex, cu caracter dinamic şi de continuitate, care presupune adoptarea de către conducerile unităţilor economice a unui ansamblu de măsuri şi folosirea de metode şi tehnici stabilite pe baza unor studii şi calcule tehnico-economice, care ţin seama de noile descoperiri ale ştiinţei.

Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane . Formarea profesională şi perfecţionarea continuă, a acesteia, reprezintă principala cale de autovalorificare şi dezvoltare a factorului uman, de valorificare superioară a potenţialului creativ şi anticipativ al omului. De aceasta depinde receptivitatea şi viteza de adaptare la nou şi posibilitatea de reintegrare rapidă a resurselor umane în alte activităţi utile societăţii.

Cointeresarea materială a muncii – condiţionează veniturile populaţiei de rezultatele lor în muncă. În această direcţie, o importanţă deosebită o are aplicarea unui sistem de repartiţie care, pe de o parte, să determine cât mai corect mărimea salariului fiecărui lucrător, adică ceea ce i se cuvine după munca depusă şi, pe de altă parte, să asigure un sistem de norme de muncă în pas cu progresul, prin care să se stabilească aportul fiecăruia la activitatea socială. Orice neglijare în acest domeniu se reflectă nefavorabil, mai devreme sau mai târziu, în sensul unei insuficiente cointeresări, atunci când veniturile nu cresc corespunzător muncii depuse ca şi în cazul însuşirii unor venituri mai mari decât activitatea desfăşurată, atrăgând după sine nerespectarea unei corelaţii economice fundamentale, anume accea dintre creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariului.Este unanim acceptat că, pentru a avea o activitate economică eficientă, dinamica productivităţii trebuie să fie superioară dinamicii salariului.Creşterea productivităţii muncii are o importanţă economică deosebită pentru întreprinzător deoarece:

- se creează premisele reducerii costului total mediu (unitar); - creşte competitivitatea firmei şi capacitatea sa de a face faţă concurenţei pe piaţa

internă şi internaţională; - se poate realiza economisirea factorilor de producţie consumaţi; - se creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producţie să obţină venituri mai

mari în condiţiile când bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar mai mici etc.

Efectele creşterii productivităţii se resimt şi la nivelul consumatorilor prin:- creşterea salariului nominal;- economisirea timpului de muncă;- creşterea gradului de satisfacere a nevoilor ş.a.

Creşterea productivităţii are importanţă şi pentru economia naţională privită în ansamblu, în sensul că pe această bază:

- se produce mai multă bogăţie cu acelaşi volum de factori de producţie;- are loc atenuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse; creşte gradul de bunăstare al

populaţiei; - creşte venitul naţional pe locuitor etc.

Cercetările făcute în ultimul timp au pus în evidenţă existenţa unei corelaţii foarte strânse între nivelul de pregătire profesională, pe un plan mai larg chiar de cultura generală şi productivitatea muncii. De pildă, economistul american Edward Denison a ajuns la concluzia că, în ultimii 50 de ani, aproximativ 43% din Produsul Intern Brut al S.U.A. se datorează influenţei pe care a exercitat-o învăţământul şi progresul general al ştiinţelor.

Studiind problema factorilor de productie, Mihail Manoilescu aprecia că: între productivitatea muncii şi a capitalului, prima este cea mai importantă, creşterea ei fiind…. semnul real şi clar al prosperităţii omeneşti. Cât priveşte productivitatea capitalului, ea este de natură secundară, capitalul nefiind la rîndul lui decât o creaţie a omului, a muncii omeneşti.

Pentru că productivitatea este una din cheile reuşitei economice, care măsoară progresul tehnic, economic şi social, o cerinţă esenţială a economiei este sporirea eficienţei urmarită prin prisma compatibilităţii efectelor economice cu cele sociale şi ecologice.

Concepte de bază• Productivitate globală• Productivitate parţială• Productivitate marginală• Productivitatea muncii

• Randamentul capitalului• Coeficient mediu al capitalului• Coeficient marginal al capitalului• Randamente globale

Probleme de reflecţie, întrebări tip grilă• Comentaţi: „Trecerea de la societatea industrială la societatea informaţională

evidenţiază recunoaşterea informaţiei ca suport al raţionalitatii superioare a acţiunii umane, întemeiată pe primatul efortului de concepţie şi al creativităţii”. (J. Naisbit, Megatendinte, E.P.`89).

• Pe baza datelor din Anuarul Statistic, analizaţi evoluţia productivităţii muncii şi a randamentului capitalului în România, în diferite perioade de timp. •Identificaţi şi analizaţi efectele progresului tehnic şi tehnologic asupra productivităţii muncii şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. •Arătaţi ce semnificaţie are sporirea randamentului factorului natural, în condiţiile accentuării caracterului deficitar al unor resurse naturale şi necesităţii protecţiei mediului înconjurător.

• Explicaţi importanţa creşterii productivităţii muncii pe baza schemei de mai jos.

ConsumVeniturile salariaţilor

Exporturi Producţie

ProductivitateaProfit

Salarii

Investiţii

Impozite

Cheltuieli publice

1. În care din situaţiile de mai jos, scăderea indicatorului înseamnă creşterea productivităţii muncii?a. producţia pe ore-om lucrate;b. producţia pe capitalul tehnic consumat;c. timpul cheltuit pe unitatea de producţie fizică;d. producţia totală;e. producţia pe salariat.

2. Productivitatea medie a capitalului exprimă:a. sporul producţiei obţinut prin implicarea unei unităţi suplimentare de capital

bănesc;b. sporul venitului obţinut pe seama unui factor de producţie;c. creşterea producţiei care are la bază implicarea tuturor factorilor de producţied. producţia obţinută pe unitatea de capital utilizat;e. producţia obţinută raportată la sporul de factor de producţie capital.

3. Curba productivităţii marginale este deasupra productivităţii medii când:a. productivitatea marginală este crescătoare;b. productivitatea marginală este descrescătoare până în punctul în care este egală

cu minimul productivităţii medii; c. productivitatea marginală este descrescătoare dar superioară productivităţii medii;

d. productivitatea medie este strict descrescătoare;e. a+c

4. Productivitatea marginală a unui factor de producţie are în vedere: a. variaţia rezultatului economic obţinut prin creşterea numărului de factori de producţie şi / sau a calităţii acestora; b. raportul dintre sporul consumului din respectivul factor de producţie şi sporul producţiei, în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie nu se modifică; c. sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a costului producţiei; d. variaţia (modificarea) rezultatului economic obţinut prin sporirea cu o unitate a unui factor de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori utilizaţi nu se modifică;e. eficienţa utilizării unui factor de producţie.

5. Nu reprezintă efect al creşterii productivităţii factorilor de producţie:a. reducerea tensiunii dintre nevoi şi resurse;b. sporirea competitivităţii produselor pe piaţa internă;

c. reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs;d. scăderea venitului naţional;e. sporirea producţiei pe cale intensivă.

Bibliografie

• Enache, C., Mecu, C. (coord), Economie Politică 1, Editura Fundaţiei România de Mâine, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2007;

• Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

• Lipsey,Richard G. Principiile economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2003;

• Stiglitz, Joseph E. Walsh, Carl E. Economie, Bucureşti, Editura Economică, 2005;

• x x x Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999

Capitolul 8

COSTUL DE PRODUCŢIE ŞI RENTABILITATEA

Cristi Uţă

Obiectivele capitolului Structura capitolului

Relevarea rolului esenţial al costului al dinamicii şi structurii sale în managementul modern al firmelor;

delimitarea diferitelor concepte, tipuri de cost şi a relaţiilor dintre ele;

explicarea comportamentului producătorului bazat pe criterii de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor.

8.1. Conţinutul costului. Delimitări conceptuale

8.2. Mărimea şi tipologia costului

8.3. Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal

8.4. Minimizarea costului. Relaţia dintre cost şi productivitate

8.5. Comportamentul producătorului şi reducerea costului. echilibrul

producătorului 8.6. Constrângerea de buget a

producătorului. Problema

Constantin Enache

randamentelor de scară

8.1. CONŢINUTUL COSTULUI. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În comportamentul producătorului (şi al consumatorului), costul constituie un indicator economic de o mare însemnătate; înainte de a întreprinde ceva, el îşi formulează întrebarea, aparent simplă: Cât costă? Astfel, costul reprezintă un criteriu şi un instrument de comparare în alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când este vorba de materii prime, maşini, utilaje, instalaţii, angajare de salariaţi, ca şi în cazul aprovizionării cu alimente, organizării concediului, efectuării de excursii, vizionării de spectacole etc.

În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate, are loc consum de factori de producţie – muncă, natură şi capital –, care, în expresie bănească, constituie cheltuieli de producţie.

• Definirea costului

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.

Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii: a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de factori – material şi uman -, atât în domeniul bunurilor materiale – industrie, agricultură, construcţii, silvicultură etc., cât şi în sfera serviciilor – transport, telecomunicaţii, turism, sănătate, educaţie, cultură, gospodărie comunală etc.; b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă de bunuri, precum şi pentru desfacerea lor; c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi specificul lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.

• Delimitări conceptuale

Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia.

Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de resurse care nu presu-pune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa, costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.

Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil).

Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit este considerat venit normal cuvenit, concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită – drept forme de remunerare a muncii, a solului, a capitalului.

Costul de oportunitate, costul sacrificiului sau costul renun-ţării, reprezintă un concept ce se foloseşte în procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Acesta exprimă, în formă fizică şi/sau monetară, ceea ce corespunde celei mai bune alternative sacrificate, care, deci,

nu este aleasă de către agentul economic. Orice cost concurenţial presupune costuri de oportunitate, deoarece întotdeauna alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte alternative, considerate mai puţin avantajoase. Costul de oportunitate are aplicabilitate în procesul de alocare a resurselor umane, materiale, băneşti, în specializarea producţiei, în utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost implicit, deoarece nu generează plăţi efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.

• Importanţa costului

În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu numai costul de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul externalităţilor negative etc.

De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect propagat, în costuri.

Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă iau în considerare relaţia dintre cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg. Costul (C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P), şi anume cheltuielile suportate de către agenţii economici, iar excedentul preţului (peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau beneficiul. Astfel, pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalităţile: P = C + pr; C = P – pr. În condiţiile unei anumite marje de profit, mărimea costului exercită presiune asupra preţului.

8.2. MĂRIMEA ŞI TIPOLOGIA COSTULUI

Nevoia de gestiune economică presupune o riguroasă măsurare a costurilor, considerarea lor drept punct de plecare în formarea preţu-rilor, în alegerea celei mai bune alternative de producţie, în evaluarea eficienţei şi în fundamentarea reducerii consumurilor de resurse, a cheltuielilor de producţie etc.

Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile materiale de producţie şi cheltuielile salariale corespunzătoare consumului de re-surse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabili-tăţii. În cadrul acestei lecţii de teorie economică, însă, menţionăm următoarele elemente componente ale costurilor: cheltuieli de materii prime, materii auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie, amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţine-re, de iluminat, încălzit, de administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi cheltuieli cu caracter accidental – amenzi, penalizări plătite etc.

Mărimea costului poate fi calculată: a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.);

b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta; c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.

Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează: a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicită; b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei; c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.

• Tipuri de cost

A. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit: a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil şi b) pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de către întreprindere.

1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei – creşterea, descreşterea sau chiar nivelul zero; întreprinderea le suportă indepen-dent de evoluţia producţiei..

Curba costului fix este o dreaptă paralelă la axa cantităţii (fig. 1).

Fig.1. Curba costului fixPe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de

producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor.

2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprin-derii care se modifică în funcţie de volumul producţiei.

CV = f (Q). Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q): când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă randamentul este descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de producţie nul. Unele cheltuieli variabile evoluează în raport strict direct proporţional cu volumul fizic al producţiei (spre exemplu, materii prime).

Curba costului variabil este următoarea (fig. 2):

Fig. 2. Curba costului variabil

Costul variabil determină variaţia costului global total, pe termen scurt3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. Astfel, CT = CF + CV.

Costul total mai poate fi determinat: ca produs între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM.Q sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu: CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.

Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului variabil; creşterile costului total şi ale costului variabil, când volumul producţiei sporeşte, sunt egale; costul total creşte în aceeaşi măsură în care sporeşte costul variabil. Deosebirea dintre ele constă în aceea că în timp ce costul variabil porneşte, în mod necesar, de la zero dacă producţia este zero, costul total porneşte de la nivelul costului fix, care nu este afectat de producţia zero. Mărimea costului total, la un moment dat, este determinată de: consumul tehnologic de factori de producţie; volumul producţiei; nivelul preţurilor de procurare a factorilor de producţie (fig. 3).

Q

C TC T

Fig. 3. Curba costului total

B. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de rezultat). Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global, se disting: costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep prin descreştere, când productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc; această particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.

1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei: când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, costul mediu fix creşte. Aceasta deoarece se împarte o mărime constantă (CF), pe termen scurt, la una variabilă – crescătoare sau descrescă-toare (fig.4):

C M F

C M F

Q

Fig. 4. Curba costului mediu fix2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină

prin relaţia:

La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se micşorează când volumul producţiei creşte mai accentuat decât sporeşte costul variabil; CMV creşte în situaţia în care costurile variabile totale devansează, în creşterea lor, mărimea volumului producţiei (fig. 5):

C M VC M V

Q

Fig. 5. Curba costului mediu variabil

3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin relaţiile:

sau: CMT = CMF + CMV

În studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă într-o mare varietate de forme concrete, ca, spre exemplu: costul pe unitatea de volum; costul pe unitatea de lungime; costul pe unitatea de suprafaţă; costul pe unitatea de greutate; costul pe unitatea de timp de muncă; costul pe unitatea de viteză; costul pe unitatea de temperatură; costul pe unitatea de sunet etc.

Curba costului mediu total este tot în formă de „U”, însă mai deschisă decât curba costului mediu variabil, deoarece se ia în calcul şi costul fix (fig. 6):

0

C M TC M T

Q

Fig. 6. Curba costului mediu total

C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse. Epitetul „marginal” este, în economie, sinonim cu „suplimentar”:

Întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil, rezultă că:

Astfel, costul total marginal este egal cu costul variabil marginal (tabelul 1).

Costul fix, costul variabil, costul total, costul marginal (date ipotetice)

Tabelul 1

Se observă că variaţia costului total este egală cu variaţia costului variabil; ca urmare, costul marginal are aceeaşi mărime prin relaţiile:

sau

În cazul în care DQ =1, costul marginal este egal cu DCT, respectiv cu DCV.

Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i, este independent de volumul producţiei.

Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el orientează acţiunile întreprinzătorilor; este stimulată mări-rea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul. De fapt, preţul concurenţial este afectat de costul de producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.

• Exemple privind comportamentul costurilorComportamentul diferitelor categorii de costuri în funcţie de cantitatea de produse obţinute,

pe termen scurt, se poate observa din datele (ipotetice) cuprinse în tabelul 2. Presupunem că întreprinzătorul respectiv, în vederea fabricării unei cantităţi crescânde din produsul „A”, va trebui să suporte anumite costuri.

Comportamentul costurilorTabelul 2

Datele din tabelul 2 pun în relief dependenţa unor categorii de costuri de volumul producţiei obţinute. În ceea ce priveşte costul marginal, acesta se determină prin raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia cantităţii de produse; se observă că el este egal cu costul mediu total când acesta din urmă se află la nivel minim (în exemplul menţionat 177).

8.3. RELAŢIA DINTRE COSTUL MEDIU ŞI COSTUL MARGINAL

Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal. Înţelegerea acesteia presupune luarea în considerare a relaţiei matematice dintre o valoare medie şi o valoare marginală: nivelul mai ridicat sau mai scăzut al acesteia din urmă influenţează evoluţia valorii medii în sensul creşterii sau al scăderii, în perioada următoare. Spre exemplu, relaţia dintre media notelor la învăţătură a unei grupe de studenţi, în urma sesiunii de examene, şi media unui student care se transferă de la o altă grupă: în cazul în care media acestuia din urmă este superioară mediei grupei în care el vine, se înregistrează o creştere a mediei generale la învăţătură a grupei respective; invers, în situaţia în care media studentului care se transferă este inferioară mediei grupei, are loc o micşorare a mediei generale a grupei. Un alt exemplu: efectul pe care-l are asupra vârstei medii a unui grup venirea unui nou membru: dacă noul venit are o vârstă mai mică, se va reduce vârsta medie a colectivului respectiv; dimpotrivă, în cazul în care noul venit are o vârstă mai mare decât media, atunci va creşte vârsta medie a colectivului.

• Dependenţa costului mediu total faţă de costul marginal

a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior;

b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior;

c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă este la nivel minim. Astfel, costul marginal „trage” după sine, în jos sau în sus, în sensul diminuării sau al creşterii, costul mediu total; când costul marginal rămâne constant, atunci costul total mediu nici nu urcă, nici nu scade.

Grafic, relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se prezintă astfel (fig. 7):

C M T

C M T

Q

C m g

C m g

Fig. 7. Curbele costului mediu totalşi costului marginal

Se observă că în partea de jos a curbei costului mediu total (CMT), în formă de „U”, costul marginal (Cmg) este egal cu costul mediu total când acesta din urmă este minim. De aici, relaţia: Cmg = CMT = minimul CMT.

• IlustrarePentru ilustrarea relaţiei dintre costul mediu total şi costul marginal, se presupun

următoarele date: în perioada t1, cantitatea de produse obţinute era de 2000 de bucăţi, iar costul mediu (unitar) era de 20 u.m. În perioada t2, se obţine o producţie suplimentară de 100 de bucăţi, cu cheltuieli suplimentare de 1200 u.m. În acest caz, costul marginal este: Cmg = 1200/100 = 12 u.m.

Costul mediu în perioada t2 este:

Se constată că a avut loc o scădere a costului mediu, în condiţiile în care costul marginal a fost mai mic decât costul mediu. Dacă, însă, sporul de producţie de 100 de bucăţi se obţine cu un spor de cost total global de 6000 u.m., costul marginal va fi în creştere şi superior celui mediu.

Ca urmare, costul mediu total în t2 creşte:

• Alte relaţii

Pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia: unei producţii duble îi corespunde un cost total dublu, unei producţii triple, un cost total triplu etc. Spre ilustrare, datele din tabelul 3:Evoluţia costului mediu total şi a costului marginal

Tabelul 3

În acest caz, în exprimarea grafică (fig. 8) se constată: curba costului global total are forma unei drepte; curbele costului mediu total şi costului marginal sunt confundate şi reprezentate printr-o orizontală la axa cantităţii:

C o s tu r i

0Q

C M T ş i C m g

C o s tu l to ta l g lo b a l

Fig. 8. Curbele costurilor total global, mediu total şi marginal

8.4. MINIMIZAREA COSTULUI. RELAŢIA DINTRE COST ŞI PRODUCTIVITATE

Costul mediu (sau pe unitatea de produs) nu este o mărime constantă. Factori de care depinde evoluţia costului mediu:a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi

de forţă de muncă), care se micşo-rează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de calificare;

b) nivelul productivităţii;c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se

achiziţionează materii prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc.

La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs (sau pe unitatea de rezultat), scăderea preţului de achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Când preţul factorilor rămâne constant, iar consumul acestora pe unitatea de pro-dus se micşorează, are loc, de asemenea, micşorarea costului mediu. Mărimea costului pe unitatea de produs este influenţată şi de volumul producţiei, schimbarea caracteristicilor şi a calităţii produsului etc.

Minimizarea costului. În scopul maximizării profitului, producă-torul trebuie să minimizeze costurile de producţie pe unitatea de produs obţinut.

• Imperativul minimizării costurilor

În primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor economice, în general, acţionează restrictiv asupra comportamentului, îndemnând la raţionalitate în alocarea şi utilizarea acestora, presupunând realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi performanţa. În practica economică, însă, nu sunt excluse cazurile în care costul unui produs să se

reducă prin utilizarea unor materiale inferioare la unele repere, scăzând, prin aceasta, fiabilitatea şi vânzările. Dimpotrivă, mărirea fiabilităţii poate avea loc prin utilizarea unor materiale de calitate superioară, dar care măresc şi costurile de producţie.

În al doilea rând, minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului. La un nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea costului atrage după sine creşterea profitului, după cum mărirea nivelului preţului de vânzare, presupunând neschimbat costul de producţie (şi cu atât mai mult în cazul reducerii lui), duce la sporirea profitului obţinut. De asemenea, creşterea în aceeaşi proporţie (cu acelaşi procent) atât a preţului de vânzare, cât şi a costului mediu determină mărirea profitului. Spre exemplu, presupunând că, în t0, costul mediu al unui bun este de 2000 u.m., iar preţul de vânzare al acestuia de 3000 u.m., profitul (ca diferenţă între preţ şi cost) reprezintă 1000 u.m.; dacă, în t1, atât preţul, cât şi costul sporesc cu 50%, mărimea acestor indicatori va fi: 3000 u.m. costul şi 4500 u.m. preţul de vânzare; profitul obţinut va fi de 1500 u.m.

În procesul de sporire a profitului, este de o mare însemnătate relaţia dintre costul de producţie şi preţul competitiv. Obţinerea de profit depinde de capacitatea producătorului de a fabrica bunuri de calitate superioară la un cost mai redus, pe care să le vândă la preţuri competitive. În economia de piaţă, producătorii (cu excepţia monopo-lurilor) n-au posibilitatea să acţioneze după dorinţa lor nici asupra preţurilor factorilor de producţie pe care-i cumpără şi nici asupra preţurilor de vânzare ale propriilor mărfuri, raportul dintre cerere şi ofertă îndeplinind un rol esenţial. De aceea, în condiţiile concurenţei, în vederea sporirii profitului, producătorii trebuie să acţioneze asupra costului, în sensul reducerii (ei trebuie să aibă avantaj de cost); prin aceasta se asigură capacitatea concurenţială, forţa de competiţie.

În al treilea rând, nivelul mai redus al costurilor şi, pe această bază, posibilitatea unor încasări mai mari şi a creşterii profitului constituie motivaţia transferului de resurse spre anumite ramuri, care duc la mărirea ofertei; în acest fel, costul de producţie influenţează oferta de bunuri. De fapt, costurile marginale influenţează oferta, deoarece ele călăuzesc reacţiile şi deciziile producătorilor. În condiţii optimale, producătorul alege acel nivel al producţiei la care profitul este cel mai ridicat.

În al patrulea rând, comprimarea costurilor pe unitatea de produs în interiorul ţării constituie unul din factorii principali de care depind competitivitatea produselor şi realizarea unor schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională. Dimpotrivă, un dezavantaj de cost riscă să se transforme într-un recul de competitivitate.

Minimizarea costurilor depinde îndeosebi de creşterea produc-tivităţii factorilor de producţie.

• Relaţia dintre cost şi productivitateLa un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se

află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte când productivitatea marginală scade.

Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este sporul de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea marginală este producţia suplimentară asociată la o unitate suplimentară de muncă. Drept urmare, la un salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport invers proporţional faţă de productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport invers faţă de productivitatea marginală a muncii.

• Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginalÎn figura 9 se reflectă dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi marginal de evoluţia

productivităţii medii şi marginale.

Concluzii:

a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu;

b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;

c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii, iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.

Q

P m gP m g

P M

0

P M

C m g C m gC M

0 Q

C M

Fig. 9. Curbele productivităţii şi costului

8.5. OPTIMUL PRODUCĂTORULUI ŞI REDUCEREA COSTULUI. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI

Reducerea costului de producţie implică, din partea producă-torului, raţionalitate în orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit de competiţie, cunoaştere bazată pe calcul economic.

Optimul producătorului constituie un criteriu de comporta-ment, de conducere ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). Se are în vedere ca resursele alocate să fie de aşa natură gestionate, încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului şi nu prin suplimentarea consumului de factori.

În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al producătorului sau de gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri minime.

Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile, într-un anumit cadru de mişcare. Optimul producăto-rului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie.

• Echilibrul producătorului pe termen scurt

În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea varian-telor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim. Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.

Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie optim este cel ce corespunde variantei în care costul marginal este egal cu costul mediu total, adică situaţia în care costul mediu total este minim. În literatura economică se foloseşte şi noţiunea de timp economic al costului. Acesta indică intervalul de timp în care sporirea volumului producţiei este eficientă, adică perioada în care costul marginal şi costul mediu total sunt descrescătoare până la punctul în care ele devin egale; grafic, este vorba de punctul în care se intersectează curbele costului marginal şi costului mediu total. Producătorul trebuie să fie preocupat de încadrarea în timpul economic al costului, în vederea maximizării profitului. Aceasta necesită eforturi pe termen lung, concretizate în perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie, înnoirea structurilor de producţie, ridicarea nivelului calitativ al bunurilor.

În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume încasările, acestea pot fi: totale, medii şi marginale.

• Definiţii

Încasările totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Aceasta se determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q • p

Încasarea medie (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este altceva decât preţul unitar:

Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (∆It) pe unitatea suplimentară (adiţională) de volum-desfacere (∆M):

Între încasarea medie şi încasarea marginală, în principiu, există aceeaşi relaţie ca între variabilele medii şi marginale; sporirea încasării medii decurge din creşterea încasării marginale; când încasarea medie se micşorează, aceasta înseamnă că încasarea marginală este în scădere; când încasarea medie este constantă, ea reflectă menţinerea la acelaşi nivel a încasării marginale.

Sporirea volumului producţiei atrage după sine creşterea atât a costului total global, cât şi a încasării totale.

Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivă, spre reducerea acestuia ia în calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale. Astfel, când

mărirea încasării marginale este însoţită de scăderea costului marginal sau de creşterea mai lentă a acestuia faţă de cea a încasărilor, profitul se ameliorează şi, ca urmare, sporirea producţiei este eficientă. În cazul în care, însă, costul marginal este în creştere, şi cu atât mai mult când creşterea lui este superioară încasării marginale, o unitate suplimentară de produc-ţie măreşte costul global mai mult decât încasarea totală, micşorând profitul şi impunând reducerea volumului producţiei.

În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitului, trebuie să se ţină seama de relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal (încasarea marginală). Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor. Înţelegerea acestei condiţii de optim are la bază explicaţia ce urmează:

Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferenţă între totalul încasărilor (sau veniturilor) şi totalul costurilor: Pr = It – CT. Aceste mărimi depind de volumul producţiei fizice. Volumul producţiei care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită condiţie, şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei (Qx), prima derivată a funcţiei profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică:

0Pr

dQ

dCT

dQ

dVT

dQ

d

Luând în calcul faptul că (venitul marginal), iar (costul

marginal), se ajunge la următoarea concluzie: condiţia de maximalizare a profitului devine:

Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg

• Pragul de rentabilitate

În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular, pe care-l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii. Acesta indică volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul poate să obţină profit. În acest „punct”, încasările totale (It) ale întreprinderii, obţinute prin vânzarea bunurilor respective, sunt egale cu costul total (CT), sau, cu alte cuvinte, venitul mediu este egal cu costul mediu. În aceste condiții, profitul este nul. Astfel, pragul de rentabilitate poate fi exprimat prin relaţia: It = CT, iar pr = 0.

Menţinerea producţiei la nivelul pragului de rentabilitate nu se poate face pe termen lung deoarece întreprinderea respectivă ar fi nevoită să iasă din afaceri. Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt.

Grafic, într-o reprezentare liniară, pragul de rentabilitate este redat în figura 10.

Fig. 10. Pragul de rentabilitate

În această figură se poate observa că atunci când costurile totale depăşesc încasările totale se înregistrează pierderi iar de la punctul în care încasările depăşesc cheltuielile, întreprinderea obţine profit. La intersecţia celor două drepte – cea a încasărilor şi cea a costurilor totale – se găseşte pragul de rentabilitate (când profitul este nul);

În stabilirea pragului de rentabilitate se porneşte de la relaţia prezentată mai sus:It = CTCum încasările totale se calculează ca produs între producţia vândută (Q) şi preţul unitar

(p), iar costurile totale se calculează ca sumă între costurile fixe (CF) şi costurile variabile (CV), rezultă că, în cazul pragului de rentabilitate:

Qr × p = CF + CV Întrucât costurile variabile sunt dependente de nivelul producţiei (spre deosebire de

costurile fixe, care, pe termen scurt sunt independente de acesta), le putem exprima prin produsul dintre nivelul producţiei (Q) şi mărimea costului mediu variabil (CMV). Drept urmare:

Qr × p = CF + CMV × Qr Qr(p – CMV) = CF şi deci

Qr ar reprezenta, deci, volumul producţiei corespunzător pragului de rentabilitate. Acest mod de calcul al pragului de rentabilitate reprezintă doar un caz particular. În realitate

însă, de cele mai multe ori, costul variabil nu evoluează direct proporţional cu producţia, acest fapt imprimînd şi evoluţiei costului total un caracter neliniar. Ca urmare este posibilă apariţia mai multor praguri de rentabilitate şi, în consecinţă, a mai multor intervale pe care se înregistrează pierderi, respectiv profituri.

Cunoaşterea pragului de rentabilitate este absolut necesară atunci când se pune problema lansării în fabricaţie a noi produse. Dacă cererea estimată pentru acestea nu se situează deasupra pragului de rentabilitate, produsele nu sunt viabile din punct de vedere economic. De asemenea, conceptul de prag de rentabilitate este utilizat şi în planificarea regional, pentru a explica amplasarea centrelor comerciale sau prestatoare de servicii.

Caseta 8.1

Studiu de caz – Pragul de rentabilitate

Un caz interesant îl reprezintă situaţia companiilor aeriene. Să presupunem că o companie aeriană FlyBlueSky, operează zboruri săptămânale pe ruta Bucureşti – Londra. Compania dispune de o flotilă de avioane cu 200 de locuri iar costurile totale ale unui zbor se situează la 15000 RON. Preţul unui bilet este de 100 RON. În aceste condiţii pragul de rentabilitate se situează, evident, la un număr de 150 pasageri. Sub acest număr, compania înregistrează pierderi, peste acesta înregistrează profit.

Dar ce se întâmplă dacă doresc să cumpere bilete mai mult de 200 de călători, de exemplu 220? În acest caz vor fi necesare 2 avioane, costurile totale se vor ridica la 30000 RON iar compania se va afla din nou pe pierdere. Rezultă că avem de-a face cu un nou prag de rentabilitate (termenul de prag desemnează punctul dincolo de care survine o schimbare în comportamentul unui agent economic). Dacă 150 de pasageri reprezentau un prag de rentabilitate inferior, 200 de pasageri reprezintă un prag de rentabilitate superior. FlyBlueSky va reveni pe profit dacă va vinde peste 300 de bilete.

Problema companiilor aeriene este aceea că ele nu pot sa anuleze zborurile după bunul plac. Dacă FlyBlue Sky nu vinde într-o săptămână decît 100 de bilete ea nu poate renunţa la zbor în ultima clipă întrucât călătorii ar fi îndreptăţiţi, pe bună dreptate, la primirea unor despăgubiri importante, iar prestigiul companiei ar avea de suferit. Nimeni nu şi-ar mai lua riscul de a zbura cu aceasta. Pe de altă parte, pentru FlyBlueSky, nici stoparea vânzării de bilete la 200, deşi ar mai fi existat cerere, nu este întotdeauna acceptabilă. Existenţa unei cereri nesatisfăcute este o invitaţie pentru concurenţă de a spori numărul de zboruri pe această rută. În plus, un client refuzat s-ar putea, de asemenea, ca data viitoare să ocolească FlyBlueSky. Se poate ajunge astfel în situaţia în care companiile păstrează anumite zboruri, deşi acestea nu mai sunt rentabile.

Răspunsul firmelor de transport aerian a fost acela de a înfiinţa alianţe. De exemplu, în cazul nostru, să presupunem că există o a doua companie, GreenAir, care dispune de avioane similare, care înregistrează costuri similare şi care în săptămâna respectivă a vândut 120 de bilete. Dacă cele două firme ar acţiona fiecare pe cont propriu, FlyBlueSky ar trebui să folosească 2 avioane pentru cei 220 de pasageri ai săi iar GreenAir ar utiliza un avion pentru cei 120 de pasageri ai ei. Amândouă firmele ar înregistra pierderi. Dacă însă cele 2 firme acţionează împreună pot, pentru totalul de 340 de pasageri, să folosească doar 2 aeronave şi apoi să împartă profitul.

6.6. CONSTRÂNGEREA DE BUGET A PRODUCĂTORULUI. PROBLEMA RANDAMENTELOR „DE SCARĂ”

Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a limitelor resurselor economice de care el dispune, la un moment dat. Teoria economică utilizează, aici, un model analog celui al teoriei curbelor de indiferenţă; acestea devin, în cazul producătorului, curbe de isoprodus sau isocuante. Există o infinitate de isocuante, fiecare corespunzând unui nivel de producţie dat.

Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi folosite. Odată ce a fost determinată cantitatea de producţie care maximizează profitul, întreprinderea alege, din ansamblul de combinări tehnice posibile, pe cea care presupune un cost minim. Optimul este atins în punctul tangent dintre linia de buget sau dreapta de isocost şi isocuantă, aşa cum rezultă din figura 11.

În acest punct, rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre productivitatea marginală a factorului substituit şi pro-ductivitatea marginală a factorului care se substituie (care înlocuieşte).

Fig. 11. Linia de buget şi isocuantă

Din figura 11 rezultă că producţia optimală este Q2, ce cores-punde combinării optime a factorilor de producţie muncă şi capital. Varianta de producţie Q1 poate fi obţinută cu un buget mai mic, iar Q3 este o variantă de producţie inaccesibilă, depăşind linia de buget.

• Modificarea nivelului constrângerii bugetare

Mai înainte, echilibrul producătorului a fost cercetat în situaţia în care acesta dispunea de un buget dat, de un volum de resurse dat. În continuare, se va analiza varianta în care nivelul constrângerii bugetare se modifică.

Atunci când întreprinderea măreşte volumul producţiei sale, presupunând că ea dispune de resurse mai mari, apare o nouă treaptă de buget mai ridicată, decalată spre dreapta şi paralelă faţă de dreapta precedentă, de exemplu, curbele Q1 Q2 Q3, din figura 12. Pentru fiecare nivel de producţie, combinarea optimală capital-muncă este determinată de tangenta dreptei de isocost cu o nouă isocuantă. Se formează diferite puncte de echilibru – E1 E2 E3; curba este denumită cale de expansiune a întreprinderii şi pune în evidenţă creşterea consecutivă a bugetului, evoluţia combinării factorilor când se dezvoltă capacităţile de producţie, în condiţiile în care preţurile factorilor sunt presupuse constante.

Când calea de expansiune este o dreaptă, cei doi factori progresează în aceleaşi proporţii în timpul expansiunii întreprinderii, deoarece schimbarea de scară se produce fără substituire de factori. Grafic, situaţia se prezintă după cum urmează (fig. 12):

Fig. 12. Modificarea constrângerii bugetare

Când schimbarea dimensiunii producţiei se realizează cu substituire de factori, linia de scară sau calea de expansiune are forma unei linii frânte.

Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamentele, dezvoltând capacităţile sale de producţie.

• Randamentul şi curba costului mediu pe termen lung (CMTL) Curba costului mediu pe termen lung este denumită „curba înfăşurătoare” şi este tangentă la

fiecare curbă pe perioadă scurtă, ca în figura 13. Curba înfăşurătoare arată diferitele evoluţii ale costului mediu, când întreprinderea alege, de fiecare dată, scara de producţie cea mai eficace.

0 P ro d u c ţ ie

C M 1

C M 2

C M 3

S M E

F a z a 1R a n d a m en te c re sc ă to a re

E c o n o m ii d e s c a ră

F a z a 3R a n d a m en te d e s c re s c ă to a re

D e z e c o n o m ii d e s c a ră

F a z a 2R a n d a m en te

c o n s ta n teC M T LCostul

mediu

Fig. 13. Curba înfăşurătoare

În faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie a crescut şi, deci, cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi, realizându-se economii de scară.

În faza randamentelor constante, costul mediu este constant, pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie este constantă şi, deci, cantitatea produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi. Punctul SME corespunde scării minim eficace. Scara minim eficace reprezintă acea dimensiune de producţie începând de la care întreprinderea atinge costul minim pe termen lung.

În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creşte, pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie se micşorează şi, deci, cantitatea produsă se măreşte mai puţin decât cantitatea de factori utilizaţi. În acest caz, întreprinderea înregistrează dezeconomii de scară. Dezeconomiile de scară se explică prin faptul că, la un moment dat, factorii de economii de scară se epuizează, având loc, în schimb, creşteri ale costurilor fixe de gestiune (administrare mai gre-oaie, comunicaţii interne mai complexe, încetineală a deciziilor etc.), ceea ce determină curba de cost mediu pe termen lung să fie crescătoare.

• Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costuluiProducătorii au în vedere următoarele:

a) îşi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi economic şi ecologic;

b) urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai mici, fără a neglija calitatea, şi să reducă costurile de funcţionare a lor;

c) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat, prin mărirea randamentului lor;

d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii, nu numai în producerea nemijlocită de bunuri economice, ci şi în fazele de cercetare şi proiectare, în domeniul gestiunii şi conducerii;

e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând seama de resursele disponibile, de condiţiile de producţie existente, în contextul restricţiilor de ordin economic;

f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi, imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor, cu ajutorul metodelor moderne de calcul şi evidenţă.

Micşorarea costurilor necesită ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, perfecţionarea echipamentelor tehnice de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie, a activităţii de administrare, de gestiune şi conducere, stimularea materială, creşterea productivităţii etc.

Concepte de bază

• Costul de producţie• Costul contabil• Costul economic• Costul de oportunitate• Costul mediu• Costul marginal

• Optimul producătorului• Pragul de rentabilitate• Timpul economic al costului• Curba de isoprodus• Randamentul de scară

Probleme de reflecţie şi întrebări grilă

1. Cum se explică faptul că, în evoluţia lor, curbele costului mediu şi costului marginal încep prin descreştere ?2. De ce curba costului marginal intersectează atât curba costului mediu total cât şi curba costului mediu variabil în punctul lor de minim?3. Care este legătura dintre dinamica înzestrării cu factori de producţie şi evoluţia costurilor?4. Ce se înţelege prin optimul producătorului?5. Reprezentaţi grafic evoluţia costurilor şi a încasărilor în cazul firmei FlyBlueSky. Câte praguri de rentabilitate puteţi identifica?

1. Daca productia unei firme este egala cu zero, atunci costul fix mediu si costul variabil mediu sunt egale.R: Fals

2. Costul economic este un concept mai larg decat costul contabil.R: Adevarat

3. Costurile fixe ale unei firme sunt CF=200 RON., iar cele variabile medii sunt CVM=40 RON. Stiind ca firma vinde o unitate de produs cu pretul de 50 RON care este nivelul productiei de la pragul de rentabilitate? R: 20

4. Costul mediu nu depinde de:a. consumul de factori de productie pe unitatea de produs;b. nivelul productivitatii;c. pretul factorilor de productie utilizati;d. veniturile consumatorilor.R: d

5. Costul mediu este minim atunci cand este egal cu costul____________ .R: marginal

Bibliografie

• Becker, Gary,Comportamentul uman – o abordare economică, Editura ALL, Bucureşti, 1994.

• Bradley R. Schiller, Economy Today, eleventh edition, Ed. McGraw-Hill, 2008 Didier, Michel, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.• Enache, C., Mecu, C. (coord), Economie Politică 1, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2007;• Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.• Lipsey, Richard G., K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.• Samuelson, Paul; William Nordhaus, Economie Politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000.• Whitehead, Judy, Microeconomics, a global text, Ed. Routledge, 2010

Capitolul 9

CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILORCristina Barna

Obiectivele capitolului Structura capitolului

Formarea unui economist înseamna asimilarea conceptelor care constituie coloana vertebrală a ştiinţelor economice, de la „mâna invizibilă” a lui Adam Smith la esenţa conceptului de concurenţă economică contemporană, cea indusă de progresul tehnic actual;

Capitolul facilitează totodată înţelegerea influenţei concurenţei asupra formării preţurilor adică a procesului prin care acesta determină mişcarea societăţii în ansamblu spre stadii de dezvoltare superioare ca şi în accelerarea inovaţiei a creşterii economice naţionale şi regionale;

9.1. Concurenţa: concept, funcţii, forme

9.2.Tipuri de piaţă cu concurenţă imperfectă

9.3. Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru

9.4. Politica concurenţială în Uniunea Europeană. Studiu de caz: Acordurile anticoncurenţiale

Libera concurenţa favorizează inovaţia tehnologică, reduce preţurile, ridică calitatea bunurilor şi serviciilor, şi implicit satisfacţia consumatorilor obişnuiţi care au mult mai multe opţiuni de alegere. În consecinţă ridică nivelul de competitivitate al economiei. O concurenţă eficientă nu se poate însă realiza decât prin stabilirea unor reguli de corectitudine, pe care, atât agenţii economici, cât şi guvernele trebuie să le respecte.

9.1. Concurenţa: concept, funcţii, forme

Concurenţa reprezintă una dintre variabilele definitorii ale pieţei, alături de cerere, ofertă şi preţ. Prezentă încă din cele mai vechi timpuri, concurenţa se generalizează abia în capitalism, datorită extinderii proprietăţii private, diviziunii muncii şi producţiei de mărfuri, antrenării progresive în relaţiile economice globale a tuturor ţărilor, expansiunii tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii.

Concurenţa se defineşte drept confruntarea deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzător intereselor proprii.

Concurenţa economică este pe de o parte un proces strict reglementat de acte normative a căror încălcare constituie delict penal, iar pe de altă parte este un proces care rezultă din comportamentul spontan şi raţional al agenţilor economici, determinat de mobilul atingerii propriilor interese – maximizarea profiturilor pentru producători, şi maximizarea utilităţii pentru consumatori.

Condiţiile concurenţei pe o piaţă sunt libertatea formării preţurilor şi existenţa proprietăţii private.

În literatura de specialitate se face referire şi la noţiunile de comportament concurenţial (sau comportament competitiv) care, în limbaj curent, se referă la gradul în care firmele individuale concurează unele cu altele, şi de competitivitate a pieţei, concept ce se referă la măsura în care firmele individuale au puterea de a influenţa preţurile de piaţă sau condiţiile în care produsul lor este vândut53. Se consideră că o piaţă este cu atât mai competitivă, cu cât este mai redusă capacitatea fiecărei firme de a o influenţa prin preţuri, cantitate şi modalitate de comercializare. Teoretic, competitivitatea este maximă când fiecare firmă are o putere nulă de a influenţa piaţa.

Funcţiile îndeplinite de concurenţă sunt următoarele: a) stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze produse noi, să utilizeze

noi tehnologii de fabricaţie mai performante, să ridice nivelul de calificare al angajaţilor, să organizeze eficient procesul de producţie; uneori conduce la reducerea costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare;

b) realizează o diferenţiere a agenţilor economici, eliminându-i sau reorientându-i spre alte domenii pe cei slabi, şi favorizându-i pe cei creativi şi întreprinzători;

c) tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creată prin creşterea productivităţii muncii;

d) asigură libertatea consumatorilor de alegere a bunurilor şi serviciilor la un nivel superior al nevoilor.

e) favorizează formarea unor comportamente raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile adoptate, asumarea câştigurilor, dar şi a riscurilor.

Deosebit de importantă este funcţia concurenţei de stimulare a inovaţiei. În prezent, inovaţia este considerată un element cheie al strategiei de la Lisabona revizuită54. Creşterea economică durabilă şi crearea locurilor de muncă în Uniunea Europeană depind din ce în ce mai mult de excelenţă şi inovare, principali determinanţi ai competitivităţii pe plan european. Competiţia în economia globală marcată de criza economică şi financiară,

53 Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., Principiile economiei, Editura Economică, 2002, p. 188, 18954 Strategia Lisabona (Agenda Lisabona/Procesul Lisabona) reprezintă un set de obiective, domenii prioritare de acţiune, ţinte şi măsuri, pentru orientarea politicilor europene de creştere economică şi ocupare a forţei de muncă către realizarea obiectivului strategic al Uniunii Europene de a deveni cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere. Strategia Lisabona a fost adoptată de către Consiliul European extraordinar de la Lisabona, din 23-24 martie 2000 şi reînnoită de către Consiliul European de la Bruxelles din 22-23 martie 2005 (redenumind-o Strategia Lisabona pentru creştere si locuri de muncă). Implementarea Strategiei Lisabona a cunoscut trei cicluri până în prezent: martie 2000 – martie 2005; martie 2005 – martie 2008 şi martie 2008 – martie 2011. La 11 decembrie 2007, Comisia Europeană a adoptat „Pachetul Lisabona”, cu privire la noul ciclu de trei ani (2008-2010), compus din cinci documente legislative. Pachetul a fost andosat la Consiliul European din martie 2008.

determină întreprinderile să devină mai inventive, să reacţioneze mai bine la nevoile şi preferinţele consumatorilor inovând mai mult. Recunoscând acest fapt, Uniunea Europeană a declarat anul 2009 – Anul Creativităţii şi Inovării. „A fi inovativ înseamnă a introduce schimbarea în societate şi în economie”55, iar inovaţia, văzută atât ca proces cât şi ca rezultat, este strâns conectată cu competitivitatea economică în termeni de procese, produse sau servicii, noi pieţe, start-ups, incubatoare de afaceri, parcuri ştiinţifice şi tehnologice, dar şi în termeni de organizare a muncii, marketing sau management.

În cadrul concurenţei sunt utilizate numeroase instrumente/mijloace economice (de exemplu reducerea costurilor, creşterea calităţii, diversificarea şi reînnoirea sortimentală, publicitatea etc) şi extraeconomice (de exemplu sponsorizarea unor activităţi social – culturale, obţinerea de informaţii privind concurenţii etc).

Concurenţa are şi efecte secundare nedorite concretizate în încercarea unor firme de a reduce costurile pe seama scăderii salariilor, a unor cheltuieli necesare protecţiei mediului ambiant, promovarea unor produse de slabă calitate sau chiar nocive sănătăţii consumatorilor etc.

La nivel general, concurenţa se divide în concurenţă perfectă (un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei) şi în concurenţă imperfectă (care include piaţa monopolistică, oligopolul,oligopsonul, monopolul, monopsonul).

Din punct de vedere economic, criteriul cel mai important de clasificare a concurenţei economice îl reprezintă numărul agenţilor economici existenţi pe piaţă (pe de o parte agenţi economici – producători / vânzători, iar pe de altă parte consumatori / cumpărători). În tabelul nr. 1 sunt prezentate într-o formă sinoptică principalele tipuri de concurenţă economică.

Tabel nr. 9.1 Tipuri de concurenţă economicăVânzători

CumpărătoriUnul Câţiva Numeroşi

Unul Monopol bilateral Monopson cu restricţie de ofertă

(monopson contrat)

Monopson

Câţiva Monopol cu restricţie de cerere(monopol contrat)

Oligopol bilateral Oligopson

Numeroşi Monopol Oligopol Concurenţă perfectă

Un alt criteriu de clasificare a concurenţei economice îl constituie respectarea reglementărilor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin acte normative în fiecare ţară. În funcţie de acest criteriu putem distinge: concurenţa loială (corectă) în condiţiile respectării de către agenţi a legislaţiei în vigoare, şi concurenţa neloială (incorectă), când legislaţia nu este respectată. De fapt, concurenţa trebuie să fie întotdeauna loială, iar agenţii economici să se reţină de la practici anticoncurenţiale (vezi Caseta I), precum folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante, înţelegeri, decizii şi practici concertate sau practici de dumping56. În România, legislaţia primară referitoare la concurenţă este reprezentată de Legea Concurenţei nr. 21 din 10 aprilie 1996, care a fost

55 Manifesto - European Ambassadors for Creativity and Innovation, Creativity and Innovation Year 2009

republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 742 din 16 august 2005, în scopul armonizării depline cu prevederile comunitare relevante şi pentru a se putea întări capacitatea administrativă de implementare a legislaţiei în domeniu în contextul aderării României la Uniunea Europeană în 2007. Instituţia concurenţei în România este Consiliul Concurenţei, autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor legii concurenţei.

În prezent, în noua economie informaţională, observăm o nouă tendinţă: Internetul are un impact puternic asupra alegerii consumatorului şi asupra naturii concurenţei57. Prin intermediul Internetului consumatorii din ziua de azi dispun de informaţii uşor accesibile la preţuri mici şi pot face comparaţii între produsele magazinelor care au site-uri web, şi preţurile acestora. În plus, Internetul intensifică concurenţa, magazinele tradiţionale intrând în competiţie cu magazinele virtuale. Efectele incontestabile ale Internetului asupra concurenţei îi face pe mulţi economişti contemporani să considere că noile tehnologii informaţionale vor crea un nou model concurenţial de bază în viitorul apropiat.

56 Dumping-ul reprezintă vânzarea unor produse sub nivelul costului de producţie, cu scopul de a elimina concurenţii şi a acapara piaţa.57 Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie, Editura Economică, 2005, p. 223

CASETA 9. 1Practici anticoncurenţiale

In conformitate cu Legea nr. 21 din 1996 republicată (capitolul II, art.5), sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumparare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice ori investiţiilor;împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau orice alte forme de concurs de oferte;eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

CASETA 9. 1Practici anticoncurenţiale

In conformitate cu Legea nr. 21 din 1996 republicată (capitolul II, art.5), sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumparare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice ori investiţiilor;împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau orice alte forme de concurs de oferte;eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

9.2. Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru

Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei. În cadrul ei, actele de vânzare – cumpărare se realizează cunoscând prealabil condiţiile fiecărei tranzacţii. Această piaţă exclude intervenţia statului în formarea preţurilor, ca şi impunerea lor de către un singur vânzător sau cumpărator; preţurile oscilează liber, reglând prin mişcarea lor întreaga viaţă economică. O piaţă care se apropie cel mai mult de piaţa cu concurenţă perfectă este piaţa bursieră.

Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele caracteristici:1. Atomicitatea pieţei. Vânzătorii şi cumpărătorii sunt de forţă economică redusă şi în

număr mare, nedeterminat. Nici unul nu poate să influenţeze prin deciziile şi acţiunile sale nivelul şi evoluţia preţului, cererea şi oferta. Pe o asemenea piaţă vânzătorii şi cumpărătorii sunt primitori de preţ (engl. „price takers”), adică au forţă economică atât de scăzută în raport cu cererea sau oferta, încât nu au nici o posibilitate de a-l influenţa; pentru ei preţul dat se formează prin tatonări concretizate în permanentele confruntări dintre cerere şi ofertă.

2. Omogenitatea perfectă implică identitatea intrinsecă şi extrinsecă a tuturor produselor care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă. Omogenitatea intrinsecă presupune identitatea proprietăţilor (formă, culoare, compoziţie, calitate etc), iar omogenitatea extrinsecă presupune identitatea formei de prezentare, a condiţiilor şi modalităţilor de comercializare, livrare, plată, publicitate. Ca urmare a omogenităţii, cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de firma care vinde, neavând nici un motiv să prefere marfa producătorului A, B sau C.

3. Intrarea – ieşirea liberă pe piaţă a agenţilor economici. Agenţii economici intră şi ies de pe piaţa oricărui produs, fără a se „lovi” de bariere economice, juridice, instituţionale sau cutumiare. Atât intrarea, cât şi ieşirea se face pe bază de raţionament economic: producătorul intră pe piaţă atunci când are un cost marginal inferior sau cel mult egal cu preţul la care se comercializează bunul, şi iese de pe piaţă când costul marginal este mai mare decât preţul pieţei. Cumpărătorul intră pe piaţă prin compararea raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al bunului respectiv cu acelaşi raport obţinut pentru alte bunuri substituibile sau de altă natură. Când raportul este mai mic, el părăseşte piaţa bunului respectiv şi se orientează spre altele.

4. Transparenţa pieţei. O piaţă este transparentă atunci când vânzătorii şi cumpărătorii sunt permanent, complet şi corect informaţi asupra variabilelor pieţei. Ca urmare, ei acţionează în cunoştinţă de cauză, aleg pe baza unor criterii de raţionalitate economică, având la bază o perfectă informare.

5. Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie constă în inexistenţa limitelor tehnice, economice şi juridice din calea mişcării lor spre domeniile unde sunt folosiţi cu eficienţă ridicată.Dacă se îndeplinesc cele cinci condiţii de mai sus, fiecare firmă poate să stabilească

numai cantitatea de bunuri pe care o produce, dar nu şi nivelul preţului care, aşa cum am arătat, se formează prin confruntarea liberă a cererii şi a ofertei. Acest preţ este unic datorită omogenităţii produselor, şi este totodată un preţ de echilibru. La acest preţ de

echilibru (preţ ce corespunde situaţiei în care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită) întreaga cantitate de mărfuri oferită găseşte desfacere, iar cumpărătorii reuşesc să achiziţioneze tot volumul de marfă pe care îl doresc, în baza veniturilor disponibile.

Preţul de echilibru este o categorie teoretică. În realitate, apare doar întâmplător. De regulă preţul de piaţă efectiv gravitează în jurul preţului de echilibru.

Mecanismul efectiv prin care se formează preţul de echilibru, şi care constituie esenţa conceptului de concurenţă economică, poartă denumirea de „mână invizibilă” şi a fost introdus în teoria economică de economistul Adam Smith. (vezi Grafic nr.1 – Mecanismul „mâinii invizibile”)

Grafic nr.9.1 – Mecanismul „mâinii invizibile”

p(preţ) C O

p1 Excedent ofertă

E pE

Deficit ofertă p2

(Exces de cerere)

Qo2 Qc1 QE Qo1 Qc2 Q (cantitate)

În graficul nr. 1 echilibrul pieţei (denumit şi echilibru microeconomic) se formează în punctul E, la intersecţia curbei cererii cu curba ofertei.

Agenţii economici vânzători vor propune întotdeauna un preţ mai mare decât preţul de echilibru (p1), ceea ce va crea pe piaţă un exces de ofertă, deoarece la nivelul preţului p1 cantitatea oferită este mai mare decât cantitatea cerută: EO = QO1 – QC1. Aceasta înseamnă că agenţii economici vânzători nu vor reuşi să vândă tot ce au adus pe piaţă, iar între ei va apare concurenţa care îi va determina să scadă preţul.

La rândul lor consumatorii vor dori un preţ mai mic decât preţul de echilibru (p2), ceea ce crează situaţia de deficit de ofertă (sau exces de cerere), deoarece la acest preţ cantitatea cerută este mai mare decât cantitatea oferită: DO = QC2 – QO2 . Existenţa

deficiului de ofertă va conduce la fenomenul de concurenţă între consumatori pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor devenite acum insuficiente, ceea ce va genera creşterea preţului.

Aşadar, prin mecanismul „mâinii invizibile” piaţa se va îndrepta în mod automat spre punctul ei de echilibru, proces ce depinde exclusiv de decizia individuală şi liberă a agenţilor economici.

Mecanismul de formare a preţului de echilibru se întemeiază pe principiul cibernetic al feed-back-ului, pe transformarea efectului în cauză şi a cauzei în efect. Presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de bunuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic în funcţie de natura bunului respectiv, de durata în care el se crează şi se trimite pe piaţă.

Preţul reprezintă o pârghie economico-financiară a vieţii economice, având un rol economic fundamental şi putând influenţa prin funcţiile sale deciziile şi acţiunile agenţilor economici.

Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii principale interdependente:1. funcţia de informare (semnalizare) privind modul de repartizare a resurselor societăţii

pe domenii de activitate, în concordanţă sau nu cu nevoia socială solvabilă de bunuri şi servicii. De exemplu, dacă preţul unui bun sau serviciu creşte (considerând că nu există inflaţie), el îi va informa pe producători şi consumatori că cererea este superioară ofertei, deci în ramura respectivă s-au alocat mai puţine resurse decât cele solicitate de satisfacerea nevoii sociale solvabile.

2. funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii pe diferite domenii de activitate, în scopul eliminării dezechilibrelor.

Aşadar, inclusiv pe piaţa cu concurenţă perfectă, mişcarea preţurilor reglează producţia, însă această reglare nu este perfectă, iar echilibrul pieţelor nu este permanent.Privind preţul ca instrument economic, putem observa rolul său fundamental în economie ca instrument de măsurare. La baza definirii preţului stă conceptul de valoare, acesta fiind abordat în viziuni diferite de către principalele şcoli economice care au dat explicaţii diferite la întrebarea „ce măsoară preţul”, concretizate în teorii ale preţului: teoria clasică a preţului, teoria neoclasică a preţului şi teoria modernă a preţului. (a se vedea Caseta II)

9.3.Tipuri de piaţă cu concurenţă imperfectă

Pieţele reale întâlnite într-o economie de piaţă concurenţială sunt caracterizate prin concurenţă imperfectă. De regulă, se consideră că există concurenţă imperfectă atunci când vânzătorii/cumpărătorii fixează ei înşişi sau exercită presiuni asupra nivelurilor preţurilor la oferta lor sau la cererea pe care intenţionează să şi-o satisfacă.

Pieţele cu concurenţă imperfectă sunt de o mare diversitate, putându-se clasifica astfel:

1. Piaţa monopolistică. Piaţa cu concurenţă monopolistică, formă de piaţă de dimensiuni semnificative în economia modernă, se caracterizează prin existenţa unui număr mare de producători de talie relativ mică şi prin diferenţierea produselor. Este întâlnită în mod frecvent în industria textilă, încălţăminte, electronică etc.

CASETA 9.IITeoriile preţului

Teoria clasică (obiectivă) a preţului consideră că preţul îşi are baza în valoarea economică a bunurilor tranzacţionate, valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile cerute de posesorii acestora. Aşadar, în optica şcolii economice clasice preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale mărfii, modul în care producţia se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de producţie, iar producătorul „dirijează” preţul.

Referitor la legătura muncă – valoare – preţ, Adam Smith afirma în lucrarea „Avuţia naţiunilor”: „În toate timpurile şi în toate locurile este scump ceea ce se obţine cu greutate sau costă multă muncă, şi este ieftin ceea ce se obţine uşor sau cu foarte puţină muncă”.

Teoria neoclasică (subiectivă) a preţului consideră că preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea marginală şi raritatea bunului respectiv. Preţul este cu atât mai mare cu cât utilitatea marginală a bunului este mai mare şi bunul mai rar. Aşadar, în optica şcolii economice neoclasice preţul este determinat în principal de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute raritatea şi utilitatea marginală, iar consumatorii „dirijează” preţul.Teoria modernă a preţului porneşte de la considerentul că cele două teorii anterioare nu sunt opuse, ci doar explicaţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. Se consideră că preţul este determinat atât de consumul de factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului, el exprimând atât interesele producătorului şi constituind baza formării ofertei, cât şi interesele cumpărătorilor, determinând astfel evoluţia cererii.

Alfred Marshall afirma în lucrarea „Principiile economiei”: „A te întreba dacă valoarea este guvernată de utiliate sau de costul de producţie, este ca şi cum te-ai întreba dacă lama de sus sau cea de jos a unei foarfeci taie coala de hârtie”.

CASETA 9.IITeoriile preţului

Teoria clasică (obiectivă) a preţului consideră că preţul îşi are baza în valoarea economică a bunurilor tranzacţionate, valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile cerute de posesorii acestora. Aşadar, în optica şcolii economice clasice preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale mărfii, modul în care producţia se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de producţie, iar producătorul „dirijează” preţul.

Referitor la legătura muncă – valoare – preţ, Adam Smith afirma în lucrarea „Avuţia naţiunilor”: „În toate timpurile şi în toate locurile este scump ceea ce se obţine cu greutate sau costă multă muncă, şi este ieftin ceea ce se obţine uşor sau cu foarte puţină muncă”.

Teoria neoclasică (subiectivă) a preţului consideră că preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea marginală şi raritatea bunului respectiv. Preţul este cu atât mai mare cu cât utilitatea marginală a bunului este mai mare şi bunul mai rar. Aşadar, în optica şcolii economice neoclasice preţul este determinat în principal de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute raritatea şi utilitatea marginală, iar consumatorii „dirijează” preţul.Teoria modernă a preţului porneşte de la considerentul că cele două teorii anterioare nu sunt opuse, ci doar explicaţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. Se consideră că preţul este determinat atât de consumul de factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului, el exprimând atât interesele producătorului şi constituind baza formării ofertei, cât şi interesele cumpărătorilor, determinând astfel evoluţia cererii.

Alfred Marshall afirma în lucrarea „Principiile economiei”: „A te întreba dacă valoarea este guvernată de utiliate sau de costul de producţie, este ca şi cum te-ai întreba dacă lama de sus sau cea de jos a unei foarfeci taie coala de hârtie”.

Denumită uneori şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă, piaţa cu concurenţă monopolistică întruneşte elemente înrudite cu concurenţa perfectă, dar şi elemente care o diferenţiază de aceasta:

- prin atomicitatea producătorilor, concurenţa monopolistică se aseamănă cu concurenţa perfectă, ofertanţii fiind, aşa cum am mai spus, în număr mare şi de putere economică apropiată. De asemenea, accesul noilor ofertanţi în ramură este relativ liber, neexistând restricţii, iar deciziile unei firme privite izolat nu au o influenţă sensibilă asupra celorlate firme.- se deosebeşte însă de concurenţa perfectă, deoarece produsele sunt similare, dar neomogene, ceea ce-i permite producătorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă.

2. Oligopolul. O piaţă se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr relativ mic de producători (cel puţin trei) domină producţia şi vânzarea unui produs. Concurenţa oligopolistă se întâlneşte pe piaţa petrolului, oţelului, avioanelor, autoturismelor, ţigărilor, calculatoarelor etc.Pe lângă numărul mic de producători, oligopolul se mai caracterizează prin

interdependenţă şi incertitudine, deoarece deciziile unei firme au influenţă asupra concurenţilor. Uneori o decizie poate genera acţiuni de represiune din partea concurenţilor, motiv pentru care un producător individual trebuie să analizeze bine consecinţele propriilor decizii.

Accesul pe o piaţă oligopolistă este îngreunat prin diferite bariere. În general, firmele mici cooperează sau fuzionează cu cele mari.

Principalele situaţii de oligopol sunt dominate de două tendinţe majore: 1. De confruntare (deschisă sau nu) şi 2. De cooperare (înţelegere), cea din urmă finalizată în următoarele tipuri de acorduri

explicite sau implicite (tacite): Cazul firmei dominante (barometru) reprezintă o variantă a înţelegerii tacite, şi

se caracterizează prin existenţa unei firme barometru sau lider, care serveşte drept ghid în materie de preţ având o abilitate deosebită în alegerea momentului propice schimbării preţului, şi în care celelate firme au încredere. Un exemplu de astfel de situaţie este sectorul bancar, unde banca centrală adoptă rata de referinţă a dobânzii pentru celelalte bănci.

Cazul înţelegerii secrete, situaţie în care câteva firme mari se angajează într-o înţelegere tacită, reţinându-se de la competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ, avantajos pentru fiecare.

Cazul cartelului, situaţie în care un grup de firme care produc bunuri similare, acţionează împreună pentru a creşte preţul şi a restricţiona output-ul individual. Spre deosebire de cazurile anterioare, cartelul este un tip de acord explicit în care independenţa firmelor este mai slabă, deoarece trebuie să respecte deciziile unui organism comun de conducere. Firmele acţionează în scopul maximizării profiturilor însumate, şi nu al celor individuale. După ce este obţinut acest profit este împărţit pe baza unor criterii echitabile între participanţi, cel mai adesea cota de producţie sau costurile realizării producţiei.

Constituirea unui cartel reprezintă una dintre cele mai grave încălcări ale legii concurenţei, iar în caz că sunt descoperite firmele participante riscă amenzi foarte mari.

Începând cu anul 2005 şi în România Consiliul Concurenţei a lansat „politica de clemenţă” aplicată cu succes în Uniunea Europeană – dacă una dintre companiile implicate într-un cartel se decide să dea în vileag ilegalitatea şi prezintă dovezi elocvente în acest sens, atunci este iertată de la pedeaspă sau încasează o amendă mai mică. Deşi această politică nu a avut impactul dorit, Consiliul Concurenţei a sancţionat unele carteluri, ca de exemplu: Carpatcement, Lafarge şi Holcim au primit o amendă totală de 30 milioane euro pe motiv de fixare a preţurilor de vânzare, iar Colgate – Palmolive a fost sancţionată cu o amendă de aproximativ 3 milioane euro, deoarece, în calitate de furnizor, a fixat împreună cu alte patru societăţi de distribuţie (Pronto Universal, LA-RO Impex, Prestige Trading şi GEF Facilities) preţul minim de vânzare pe piaţa produselor de îngrijire personală58.

3. Duopolul. Se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două firme mari, care pot fi de aceeaşi talie sau inegale şi pot produce bunuri omogene sau neomogene. Aceste firme furnizează întreaga producţie a ramurii, iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ, şi se adresează unui număr foarte mare de cumpărători. Teoretic, există trei cazuri ale comportamentului acestor firme: ambele firme sunt agresive, una din firme este agresivă iar cealaltă pacifistă, ambele firme sunt pacifiste.

4. Monopolul. Piaţa de monopol se caracterizează prin existenţa unui singur producător care furnizează întreaga producţie a unei ramuri şi care nu este concurat de alţi producători interni sau externi. Bunul respectiv nu poate fi substituit rapid şi în măsură mare, iar cumpărătorii bunului sunt în număr mare, cererea purtând deci atributul atomicităţii. În situaţia în care unicul producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător, piaţa poartă denumirea de monopol bilateral.În funcţie de cauzele apariţiei sale, există următoarele tipuri de monopol:

monopol natural, rezultat din deţinerea sau controlul asupra unor resurse naturale deosebite;

monopol asupra mărcii comerciale; monopol tehnologic, rezultat din proprietatea asupra patentului de invenţie şi a

dreptului de autor care conferă posesorului controlul exclusiv în deplină legalitate asupra noului produs pentru o anumită perioadă de timp;

monopolul prin economii de scară, rezultat din reducerea costurilor de producţie datorată dimensiunilor activităţii economice, astfel încât concurenţii sunt înlăturaţi, iar firmele noi nu pot pătrunde în domeniul respectiv;

monopolul instituţional sau legal, rezultat din funcţionarea unor firme de interes public supuse controlului statului, ca de exemplu apărarea naţională, fabricarea şi distribuirea unor substanţe farmaceutice, a unor materiale radioactive, producţia banilor, a timbrelor etc.

monopolul prin alianţă, rezultat din constituirea unui cartel, care, acţionând ca o singură unitate, domină concomitent oferta şi preţul de vânzare; (vezi oligopolul)

Caracteristic monopolului este stabilirea unui preţ ridicat, superior celui format în ipoteza concurenţei perfecte şi obţinerea unui plus de profit în fiecare moment. Preţul ridicat este viabil însă din punct de vedere economic, deoarece monopolul stabileşte volumul producţiei şi al ofertei la un nivel mai redus decât cel existent în ipoteza

58 *** - Cartelurile nu vor să se trădeze uşor, 28 septembrie 2006, http://business.rol.ro

concurenţei perfecte. Monopolul alege o combinaţie optimă între ofertă şi preţ, astfel încât să-şi adjudece un profit mai mare decât profitul obişnuit, numit şi profit pur sau rentă de monopol59.

În tabelul nr.2 sunt prezentate într-o formă sinoptică principalele asemănări şi deosebiri între monopol şi piaţa cu concurenţă perfectă din punct de vedere al maximizării profitului:

Tabel nr. 9.2 Asemănări şi deosebiri între Concurenţa Perfectă şi Monopol

Piaţa cu concurenţă perfectă

Monopol

Obiectivul firmei Maximizarea profitului Maximizarea profituluiRelaţia dintre VM şi Vmg VM = Vmg VM ≠ Vmg

Condiţia de maximizare a profitului

Vmg = Cmg = VM = p Vmg = Cmg

Unde:VM = venit mediuVmg = venit marginalCmg = cost marginal p = preţ

Producţia optimă pentru monopol, care îi asigură maximizarea profitului, este producţia totală pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal. La acest nivel al producţiei, preţul de vânzare este superior atât venitului marginal cât şi costului mediu minim.

În cazul pieţei cu concurenţă perfectă, firma vinde bunurile produse la preţul stabilit prin suveranitatea pieţei, aşadar preţul este constant în raport cu deciziile agenţilor economici. Venitul mediu este egal cu venitul marginal (fiind egale cu preţul). Pe termen scurt, când capitalul este o mărime invariabilă, întreprinderea poate determina producţia optimă modificând doar volumul factorului muncă. Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum al producţiei obţinute şi vândute, la care costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei. În acest caz se impune următoarea relaţie:

Costul marginal full = preţul pieţei = încasarea marginală = venitul marginalPe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea are la

dispoziţie mai multe alternative de combinare a capitalului şi a factorului muncă. Pentru a-şi maximiza profitul – presupunând un nivel dat al producţiei – întreprinderea alege acea alternativă care îi permite să creeze bunurile cu cel mai mic cost mediu posibil. În această alegere ea trebuie să ţină seama atât de randamentul fizic al capitalului şi muncii, cât şi de preţul de cumpărare a factorilor de producţie. Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv ale stării de echilibru în condiţiile în care:

Preţul = costul marginal = costul mediu

59 Stiglitz, J. E., Walsh C. E., Economie, Editura Economică, 2005, p. 234, 235. A se vedea definiţia conceptului de rentă în capitolul „Resursele naturale şi renta. Preţul pământului”.

Relaţia amintită anterior venitul marginal egal cu costul marginal reprezintă condiţia de maximizare a profitului, atât pentru piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa de monopol, cât şi pentru toate celelalte tipuri de piaţă.

Politica monopolului este elastică, nu rigidă. Această elasticitate se referă şi la practicarea unor preţuri diferite pentru acelaşi bun vândut pe piaţa internă şi/sau internaţională, şi care poartă denumirea de preţuri discriminatorii. Exemple de discriminare de preţ pot fi – vânzarea electricităţii la preţuri diferite pentru menaje şi pentru firme, vânzarea biletelor de avion la preţuri diferite pentru pachetele turistice de week-end şi pentru călătoriile obişnuite, sau, preţuri diferite pentru acelaşi produs pe piaţa internaţională, deoarece monopolistul poate întâlni în altă ţară concurenţi puternici, fiind obligat să coboare preţul de vânzare sub cel practicat „acasă”.

Ca fundament economic, discriminarea de preţ60 apare atunci când un vânzător percepe preţuri diferite pentru diferite unităţi din acelaşi produs, din motive care nu sunt asociate cu diferenţele de cost. În general, se pot distinge următoarele tipuri de discriminare de preţ:

a. discriminarea între unităţi ale aceluiaşi produs;b. discriminarea între cumpărătorii de pe o piaţă;c. discriminarea între pieţe;d. discriminarea între pieţe în general.

Atunci când este posibilă, practicarea de preţuri discriminatorii are ca efect încasări totale mai mari pentru firma monopolistă, şi o producţie în general mai mare decât în cazul practicării unui singur preţ.

5. Monopsonul. Piaţa de tip monopson este opusul monopolului. Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător şi a numeroşi vânzători pentru un anumit produs într-o anumită zonă sau chiar la nivel de ţară. Pentru a putea fi considerată monopson, firma respectivă trebuie să nu fie concurată din

partea altor cumpărători interni şi/sau internaţionali, produsul achiziţionat trebuie să fie omogen şi să nu poată fi substituit cel puţin o perioadă de timp. Avantajul firmei cu poziţie de monopson este că se poate aproviziona la preţuri avantajoase.

Fiind diametral opus monopolului, monopsonul anulează competiţia în sfera cererii, dar o menţine în sfera ofertei. În comparaţie cu concurenţa perfectă, monopsonul determină o scădere a cantităţilor cumpărate, scăderea preţului plătit firmelor ofertante şi apariţia unor supraprofituri durabile pentru cumpărător, ceea ce poate conduce la nemulţumiri din partea ofertanţilor de factori de producţie.

În viaţa economică reală se pot întâlni şi cazuri de duopson, oligopson sau cazuri care reunesc diferite forme de piaţă cu concurenţă imperfectă. Situaţiile extreme de concurenţă perfectă şi de monopol sunt foarte puţine.

În general pieţele au un anumit grad de competiţie61. Stabilirea gradului de competiţie într-o anumită industrie presupune determinarea ratei de concentrare (care arată cât de concentrată este producţia între câteva firme) şi a gradului de diferenţiere a bunurilor produse de firmele din industria respectivă. Competiţia este mai mare atunci când numărul de firme dintr-o industrie este mai mare (de exemplu în industria vestimentaţiei, încălţămintei) în comparaţie cu situaţia în care câteva firme domină piaţa (de exemplu

60 Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., Principiile economiei, Editura Economică, 2002, p. 214, 21561 Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie, Editura Economică, 2005, p. 238, 239

industria ţigaretelor, atomobilelor). Ponderea în cadrul producţiei totale realizată de cele mai importante patru firme dintr-o industrie se numeşte rată a concentrării primelor patru firme62, şi este unul dintre indicatorii utilizaţi pentru a studia concentrarea producţiei într-o industrie. Dacă această rată este ridicată înseamnă că firmele au o putere considerabilă pe piaţă, iar dacă rata are o valoare mică se apreciază că puterea pe piaţă a firmelor este scăzută. De asemenea, gradul competiţei depinde şi de diferenţierea produselor unei industrii, iar din acest motiv firmele fac adesea eforturi considerabile pentru a produce bunuri măcar uşor diferite faţă de cele ale concurenţilor, ceea ce are efect benefic asupra consumatorilor care vor avea o gamă mai mare de produse din care să aleagă.

9.3. Politica concurenţială în Uniunea Europeană. Studiu de caz: Acordurile anticoncurenţiale

Motto: “libertatea concurenţei este o libertate publică. Ea are un impact nu numai asupra mediului economic, ci şi asupra întregii organizări a societăţii. În acest fel, politicile concurenţiale devin politicile <oamenilor>“. (Mario Monti, Comisarul Responsabil cu politicile concurenţiale ale Comisiei Europene, citat din prefaţa raportului “Politica de concurenţă în Europa şi cetăţeanul”, Comisia Europeană, 2002)

Principiile Tratatului Uniunii Europene stipulează că statele membre ale Uniunii Europene vor adopta o politică economică “în concordanţă cu principiile economiei de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială“. Politica comună în domeniul concurenţei urmăreşte un scop precis, şi anume acela de a apăra şi de a promova concurenţa reală în cadrul pieţei comune. De fapt, însuşi obiectivul principal al pieţei unice (element central al integrării economice din cadrul Uniunii Europene) este de a stimula concurenţa la nivelul pieţelor naţionale, accelerând astfel creşterea economică europeană, îmbunătăţind gradul de competitivitate şi nivelul de viaţă. Acţiunile angajate de Comisia Europeană în cadrul politicii de concurenţă au impact direct şi major asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor din Uniunea Europeană. De exemplu, scăderea tarifelor pentru servicii telefonice, creşterea accesului unui număr cât mai mare de persoane la transportul aerian, şi posibilitatea de a achiziţiona o maşină dintr-o ţară a Uniunii Europene care are cele mai mici preţuri de pe piaţă, sunt numai câteva dintre rezultatele acestor acţiuni.

Politica concurenţială a Uniunii Europene se concentrează pe patru domenii principale de acţiune:

1. eliminarea acordurilor restrictive ale concurenţei şi a abuzurilor de poziţie dominantă, de exemplu înţelegeri încheiate între întreprinderi concurente pentru a fixa anumite preţuri.

2. controlul fuziunii firmelor, de exemplu, o fuziune între două grupuri mari va duce la poziţia dominantă pe piaţă a acestora; orice concentrare, începând de la un anumit nivel, trebuie supusă aprobării Comisiei Europene. Aspectele referitoare la aceste prime două domenii sunt cunoscute şi sub denumirea comună de reglementări antitrust.

62 Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., op.cit., p. 238

3. liberalizarea sectoarelor economice sub formă de monopol, de exemplu deschiderea pentru concurenţă a sectoarelor de telecomunicaţii, gaze şi electricitate, transportul feroviar. În toate aceste sectoare se aplică o politică de liberalizare treptată.

4. monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat, de exemplu interzicerea acordării de împrumuturi nerambursabile de către stat, menite să menţină în activitate firme deficitare, fără perspective de redresare. Totuşi, există derogări şi în acest domeniu, unele tipuri de asistenţă putând fi considerate compatibile cu obiectivele pieţei unice, dacă sunt îndeplinite anumite criterii analizate de Comisia Europeană.

Studiu de caz: Acordurile anticoncurenţiale în UE. Cel mai cunoscut exemplu de acord anticoncurenţial este cartelul. Evident, formarea unui cartel prejudiciază concurenţa deoarece consumatorii nu mai pot beneficia de efectele pozitive ale competeţiei dintre firmele producătoare pentru a obţine preţuri competitive. Pentru consumatorul final, rezultatul este creşterea preţurilor pe piaţă.

Alte acorduri, de tipul înţelegerilor secrete între firme, pot avea drept scop stabilirea unor condiţii de funcţionare a pieţelor, ca de exemplu, alocarea anumitor cote de piaţă sau împărţirea pieţei şi stabilirea unui nivel ridicat de preţ, avantajos pentru fiecare firmă. În Uniunea Europeană încheierea acestor tipuri de înţelegeri secrete este interzisă pentru că deformează concurenţa şi prejudiciază diverşii agenţi de pe piaţă. De exemplu, în cazul unei înţelegeri de fixare a preţului, firmele nu mai încearcă să ofere produse şi servicii noi de calitate superioară, la preţuri competitive. Ele nu fac altceva decât să exploateze o situaţie pe care au creat-o tot ele, în care consumatorii nu mai au libertate de decizie asupra nivelului preţurilor, calităţii produselor sau formelor de distribuţie a acestora. Într-un astfel de context, firmele nu mai sunt interesate să răspundă criteriilor de eficienţă economică, nu mai sunt interesate să promoveze inovaţii sau să reducă costurile de producţie. În consecinţă, ele oferă produse şi servicii scumpe, uneori chiar depăşite de timp. Pe termen mediu, aceste firme se vor confrunta însă cu concurenţa străină, ceea ce poate implica creşterea şomajului, sau chiar falimentul. Astfel, comportamentul anticoncurenţial al firmelor implicate în carteluri sau în diverse înţelegeri prejudiciază toţi operatorii din domeniul respectiv şi justifică intervenţia autorităţilor publice.

Comisia Europenă în raportul intitulat “Politica de concurenţă în Europa şi cetăţeanul”, oferă un tablou al acţiunilor sale în materie de cazuri referitoare la înţelegeri restrictive ale concurenţei, structurat pe explicarea principiilor, regulilor de concurenţă, legislaţie comunitară şi exemple de acţiuni.

În ceea ce priveşte legislaţia comunitară referitoare la acordurile anticoncurenţiale, Articolul 81 al Tratatului Comisiei Europene interzice înţelegerile restrictive. Dacă o înţelegere respectă condiţiile următoare ea este declarată nulă:

acordul s-a încheiat între întreprinderi; acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenţei de pe piaţă, duce la

fixarea preţurilor de cumpărare sau vânzare sau la impunerea altor condiţii comerciale; poate limita producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică, investiţiile. De asemenea, poate duce la împărţirea pieţelor sau a surselor de furnizare între concurenţi. În cele din urmă, poate impune condiţii discriminatorii firmelor care nu au încheiat înţelegerea respectivă, plasându-le într-o poziţie competiţională

dezavantajoasă. Se consideră că o înţelegere restrânge concurenţa dacă interferează în mod deliberat cu variaţiile normale ale pieţei privind cererea şi oferta.

Totuşi, anumite înţelegeri pot încuraja concurenţa, pentru că promovează progresul tehnic sau îmbunătăţesc distribuţia. Conform legilor comunitare, aceste înţelegeri pot face excepţie de la interdicţie pentru că efectul lor final asupra pieţei este benefic. Următoarele cerinţe trebuie respectate pentru ca o înţelegere să poată face excepţie:

acordul îmbunătăţeşte producţia sau distribuţia de bunuri sau promovează progresul economic;

trebuie să permită consumatorilor intermediari sau finali să beneficieze substanţial de avantajele rezultate;

concurenţa nu este eliminată pentru un procentaj substanţial al bunurilor sau serviciilor în cauză.

Conform legii comunitare, o înţelegere individuală între firme poate face excepţie împreună cu alte categorii de acorduri de aceeaşi natură, de exemplu, cum ar fi acordurile de distribuţie. În prezent, numai Comisia Europenă poate să-şi exercite autoritatea de exceptare a unui acord restrictiv în conformitate cu prevederile Articolului 81.

Cu titlu de exemplu, în octombrie 1998, Comisia Europenă a desfiinţat un cartel al producătorilor de conducte pentru sisteme de transport a energiei termice urbane, care fixase preţurile de comun acord şi condiţiile de licitare către autorităţile publice. Cartelul fusese stabilit în Danemarca, la sfârşitul anului 1990, şi apoi s-a extins în Germania şi în alte ţări membre ale Uniunii Europene. Începând cu 1994, el acoperise întreaga piaţă europenă. În Danemarca şi Germania, firmele puseseră la punct un sistem de fraudă a procedurilor de licitaţie: ele stabileau “favoritul” care urma să câştige fiecare contract. Fiecare membru al cartelului lua parte la licitaţii cu oferte mult mai scumpe decât ale “favoritului”. În plus, membrii cartelului îşi împărţiseră pieţele naţionale şi fixaseră, de comun acord, preţurile pentru conductele folosite la transportul căldurii. Cumpărătorii conductelor, mai ales autorităţile locale, erau astfel obligate să cumpere de la acelaşi furnizor, fără să aibe posibilitatea de a face o alegere reală, între oferte şi preţuri competitive. Comisia Europeană a aplicat amenzi care s-au ridicat la aproximativ 92 milioane euro tuturor membrilor cartelului.

Concluzionând, afirmăm că politica europeană de concurenţă în general, şi reglementările antitrust în special, urmăresc păstrarea unei stări de concurenţă eficientă pe piaţa comună. Reglementările antitrust se dovedesc a fi datorită importanţei lor, axul central al politicii de concurenţă din Uniunea Europeană. Aplicarea lor corectă conduce la o concurenţă benefică, care dezvoltă spiritul inovator, care avantajează consumatorii prin scăderea costurilor de producţie şi a preţurilor de vânzare şi prin oferta largă de produse de o calitate superioară, iar, per ansamblu, întăresc competitivitatea economiei europene, şi o apropie de dezideratul său de a deveni lider mondial.

Concepte de bază:

concurenţa competitivitatea pieţei concurenţă loială concurenţă neloială practici anticoncurenţiale concurenţă perfectă echilibru microeconomic preţ de echilibru

piaţă monopolistică oligopol duopol monopol discriminare de preţ monopson grad de competiţie politica concurenţială UE

Probleme de reflecţie, întrebări tip grilă

Comportamentul concurenţial / competitiv într-o economie de piaţă funcţională. Practici anticoncurenţiale în România. Impactul expansiunii internetului asupra concurenţei. Fundamentul economic al discriminării de preţ. Care sunt domeniile principale de acţiune ale politicii concurenţiale ale Uniunii

Europene?

Atomicitatea pieţei se caracterizează prin faptul că:a. pe piaţă există un numar egal de vânzatori şi cumpărători;b. deciziile proprii ale fiecărui agent al cererii şi ofertei exercită un efect semnificativ asupra cererii, ofertei şi preţului;c. pe piaţă există numeroşi agenţi ai cererii şi ofertei, fiecare având o forţă economică redusă;d. se derulează un volum redus de tranzacţii de vânzare şi cumpărare.

Ce tip de piaţă se caracterizeazã prin atomicitatea cererii si ofertei, prin lipsa de omogenitate a produselor şi posibilitatea unei satisfaceri bune a cererii?a. piaţa cu concurenţa monopolistică;b. oligopolul;c. oligopsonul;d. monopolul.

In situatia monopsonului:a. putem vorbi de atomicitatea cererii;b. există un singur producător;c. există un singur cumpărător;d. preţurile sunt stabilite de către stat.

Cărui tip de piaţă îi este caracteristică vânzarea de produse diferenţiate de către un număr mare de producători:a. pieţei cu concurenţă imperfectă in general;b. pieţei cu concurenţă neloială;

c. pieţei cu concurenţă monopolistică;d. oligopolului.

In situaţia de monopol:a. functionează atomicitatea cererii; b. producătorul dictează preţul;c. producătorul dictează preţul şi cantitatea cumpărată; d. preţurile sunt stabilite de către stat.

Bibliografie / Surse de informare:

1. Enache, C., Mecu, C. (coord.), Economie Politică, vol.1, Ed. Fundaţiei ”România de Mâine”, 2000, p.115 – 137;

2. European Union (2009). Manifesto - European Ambassadors for Creativity and Innovation, Creativity and Innovation Year 2009;

3. Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., Principiile economiei, Editura Economică, 2002, p. 188 – 242;

4. Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzei ei, vol.1, Editura Humanitas, Chişinău, 1992;

5. Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie, Editura Economică, 2005, p. 215 – 270;

6. *** - Legea Concurenţei nr. 21 din 10 aprilie 1996 (republicată în 2005);

Capitolul 10

GÂNDIREA ECONOMICĂ ÎN OPERA CLASICILOR ŞI NEOCLASICILOR ECONOMIEI POLITICE

Cornel Ionescu

Obiectivele temei Planul temei

Înţelegerea termenului de economist clasic în sensul capacităţii excepţionale de a face o sinteză a dezvoltării gândirii unui anumit domeniu de a stabili legităţile care acţionează în domeniul respectiv şi a deschide noi orizonturi cercetărilor următoare;

În acest sens Smith şi Ricardo au reprezentat o „culme” a gândirii economice din perioada respectivă şi o premisă solidă pentru noile teorii ce aveau sa se dezvolte;

Lecţia permite înţelegerea conceptului de valoare, ca bază a formării preţurilor şi a evoluţiei pe termen lung a societăţii care operează pe scară mare cu acest concept;

Această teorie clasică reprezintă backgroundul teoriilor ulterioare neoclasice.

10.1. Liberalismul economic-şcoala clasică

10.2. Liberalismul neoclasic

10.2. Teoria utilităţii marginale

10.3. Teoria marginalistă a repartiţiei (venitului)

10.4. Teoria echilibrului economic general şi a optimului economic

Dezvoltarea economică, fără precedent, odată cu trecerea de la civilizaţia agricolă la cea industrială, a dus la apariţia unor fenomene şi procese care nu mai puteau fi explicate şi nici soluţionate pe baza concepţiei mercantiliste şi/sau fiziocrate. Astfel, spre exemplu, în Marea Britanie, stimulată de puterea ei navală şi de politica ei colonială, s-au creat premisele cunoaşterii anatomiei şi fiziologiei economiei moderne de piaţă. Ortodoxia, elementele matriceale ale şcolilor precedente au fost fixate de Adam Smith în Avuţia Naţiunilor – o cercetare asupra naturii şi cauzelor ei (1776), lucrare ce reprezintă fundamentul înţelegerii economiei liberale, au fost continuate de David Ricardo în Principiile economiei politice şi ale impunerii, 1817 şi de John Stuart Mill în Principiile economiei politice, 1848. Alături de aceştia mai pot fi menţionaţi: Thomas Robert Malthus şi economiştii clasici francezi Jean Baptiste Say şi Frederic Bastiat.

10.1. Liberalismul economic-şcoala clasică Lucrarea lui Adam Smith – Avuţia Naţiunilor, denumită şi „Biblia liberalismului”,

a fost primul tratat extins de economie, acoperind teoria producţiei şi a repartiţiei, revizuind trecutul în lumina acestor principii şi concluzionând cu aplicaţii de politică. Pentru Smith „Munca anuală a unei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului63“. Preocuparea sa majoră a fost legată de creşterea economică, al cărei motor el l-a găsit în diviziunea muncii, care face să crească producţia, progresul tehnic şi chiar acumularea capitalului. Diviziunea muncii implică necesitatea schimbului şi este limitată de dimensiunea pieţei. Schimbul are loc deoarece fiecare om este mânat de propriul său interes de a obţine bunurile altora.

Celălalt element de promovare a creşterii economice este acumularea capitalului, a cărei bază Smith o vede în cumpătare. Pentru reuşita creşterii economice, în viziunea sa, cadrul social, instituţional şi legal trebuie să fie corect, Smith susţinând „sistemul simplu şi vizibil al libertăţii naturale”, în care fiecare om, odată cu promovarea propriului interes, este mânat (printr-o armonie a intereselor) să promoveze şi interesele societăţii, chiar dacă nu are în mod explicit această intenţie. De fapt, Adam Smith se bazează pe un sistem al liberei concurenţe, care are propriile capacităţi de reglare şi pe care mulţi economişti îl consideră capabil de o alocare optimă a resurselor. Smith a fost conştient de acest principiu, descriind un model optim al investiţiilor pentru o ţară. Deşi a susţinut doctrina laissez-faire, Smith a recunoscut necesitatea intervenţiei statului, de exemplu prin tarife în industriile aflate în fazele incipiente, ca şi pentru realizarea celor trei funcţii ale sale – apărarea, justiţia şi unele lucrări publice.

În afară de modelul său de creştere, A. Smith a examinat şi aspectele microeconomice. În concepţia sa, preţurile sunt determinate de costurile de producţie, renta este mai degrabă, ea însăşi, determinată de preţuri, decât să determine ea preţurile. Adam Smith a oferit un compendiu de teorii asupra salariului, inclusiv o teorie a subzistenţei, şi a făcut multe consideraţii pertinente asupra avantajelor nete ale ocupaţiilor diferitelor persoane. Profiturile, în concepţia lui Smith, trebuie să scadă în timp din cauza concurenţei şi a dificultăţii tot mai mari a întreprinzătorului de a găsi debuşee profitabile. Adam Smith a examinat, totodată, diferitele sisteme de economie politică, i-a atacat pe mercantilişti şi pe fiziocraţi şi a acordat multă atenţie comerţului exterior. În sfârşit, mai mult de o pătrime din volum este dedicată finanţelor publice, incluzând discutarea faimoaselor sale canoane ale fiscalităţii.

Deşi Schumpeter64 a scris că „Avuţia Naţiunilor nu conţine nici o singură idee analitică, principiu sau metodă care să fi fost complet noi în anul 1776”, lucrarea lui Smith a reprezentat totuşi o mare realizare, deoarece venise timpul tocmai pentru acest tip de coordonare, pe care a putut să o realizeze. Principala sa contribuţie teoretică a fost de a fi între-prins primii paşi spre o teorie a alocării optime a resurselor în condiţiile liberei concurenţe. Se spune că, înainte de Smith, existau dezbateri despre economie, pe când, după Smith, s-a dezbătut ştiinţa economică.

Pentru Jean Baptiste Say (1767-1823), economia politică este o ştiinţă care studiază producţia, repartiţia şi consumul avuţiei. Importanţa ideilor sale rezidă în respingerea teoriei clasice, de sorginte britanică, a valorii bazată pe valoarea-muncă. Say

63 Smith A., Avuţia naţiunilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, vol. 1, p 26-2764 Joseph Schumpeter, History of Economic Analysis (1954).

a fost primul economist care a încercat să înlocuiască teoria valorii-muncă cu o teorie subiectivă a valorii bazate pe utilitate. Ideea că valoarea depinde numai de utilitate şi nu de productivitatea muncii a eliberat economia politică de nevoia căutării unei teorii a repartiţiei bazate pe împărţirea surplusului producţiei fizice. Jean Baptiste Say distinge trei factori de producţie al căror preţ determină participarea lor relativă în totalul valorii produsului. Preţul unui factor era determinat de preţul mărfii pe care o producea şi astfel, în ultimă instanţă, de cererea pentru acea marfă. Teoria antagonistă a repartiţiei a fost înlocuită printr-o partajare neutră a produsului bazată pe utilitate şi noutate. Din acest punct de vedere şi prin poziţia sa metodologică, Say a fost un predecesor al Şcolii neoclasice şi al analizelor privind echilibrul. Pentru Say, economia este o ştiinţă pură ale cărei abstractizări sunt atemporale, fără caracter istoric şi fără rolul unui ghid practic de politică pentru guvernanţi.

Jean Baptiste Say este cunoscut mai ales pentru teoria debuşeelor pe care a dezvoltat-o în lucrarea Tratat de economie politică, apărută în anul 1803. Teoria se bazează pe simpla concepţie că schimbul dintre două părţi implică atât un act de cumpărare, cât şi unul de vânzare. Say a extins această interdependenţă dintre cerere şi ofertă de la economia de troc (în care orice vânzare implică o cerere de valoare egală şi în care nu poate exista nici o cerere sau ofertă în plus şi nici o marfă nu poate fi produsă fără a avea un nivel corespunzător al cererii pentru consum), la o teorie generală a pieţei.

Say a negat că ar putea exista vreodată o supraproducţie de mărfuri. Această lege a pieţei a lui Say a fost acceptată şi clarificată de David Ricardo şi de John Stuart Mill. Interpretarea legii lui Say, îndeobşte acceptată, este că fiecare ofertă îşi creează propria sa cerere. Preţurile sunt presupuse a fi de aşa natură încât valoarea mărfurilor produse este egală exact cu nivelul cheltuielilor pentru mărfuri în ansamblu. Acest argument şi mai ales aplicaţiile sale la piaţa de capital au fost criticate, mai târziu, cu severitate de John Maynard Keynes ca fiind o eroare care a pătruns adânc în economie şi, în mod ironic, în politica economică din perioada clasică până la mijlocul secolului al XX-lea.

David Ricardo (1772-1823), în lucrarea sa Despre principiile economiei politice şi alte impuneri, consideră că economia politică ar trebui să fie „o cercetare a legilor care guvernează repartiţia produsului industriei între clasele care contribuie la formarea acestuia”. În explicarea procesului de repartiţie, Ricardo a construit un model care a demonstrat că, mai devreme sau mai târziu, creşterea va ajunge la un final din cauza deficitului de resurse naturale. Ricardo a acceptat perspectiva malthusiană65 asupra populaţiei, potrivit căreia o ofertă nelimitată de muncă ar duce, în viitor, la salariul de subzistenţă. Pe măsură ce populaţia creşte, trebuie asigurată mai multă hrană pentru a o susţine. Aceasta presupune atât extinderea cultivării terenurilor mai puţin fertile, unde produsul marginal al muncii şi capitalului sunt mai mici decât pe cele exploatate în prezent, cât şi cultivarea intensivă a acestora din urmă. Profitul era astfel un reziduu, adică ceea ce rămâne după plata rentei, care varia în funcţie de fertilitatea solului, şi după plata salariului fix de subzistenţă. Pe măsură ce populaţia creşte, chiar utilizarea unor terenuri mai puţin fertile nu mai permite obţinerea vreunui surplus după plata salariului, iar renta plus salariile epuizează produsul pe terenul intra-marginal. În absenţa profiturilor, acumularea încetează. Cu ajutorul unor asemenea argumente în cadrul unor ipoteze specifice, el explică şi profiturile zero din industrie. Soluţia pe termen scurt a dilemei constă în comerţul exterior şi în importul de

65 ? Thomas Robert Malthus, Eseu asupra principiului populaţiei.

cereale ieftine. Aceasta l-a determinat pe Ricardo să elaboreze doctrina costurilor comparative pentru a demonstra că liberul schimb ar fi în beneficiul tuturor ţărilor participante.

David Ricardo a consumat multă energie pentru cercetări lipsite de succes în căutarea măsurii invariabile a valorii, pe care a sperat să o găsească în teoria valorii muncii. Această problemă a fost reluată mai târziu de Piero Sraffa66. Până la urmă, s-a considerat că Ricardo a fost adeptul doar a unei teorii empirice a valorii muncă, deoarece a sesizat dificultăţile logice în explicarea valorii prin consumul de muncă, dar a folosit-o totuşi ca să explice valoarea pe considerentul că ponderea cea mai mare în costuri şi preţuri o deţin costurile cu munca. Ricardo este apreciat, totodată, pentru succesul său în crearea unui „aparat de analiză”, pentru metoda sa, ca şi pentru concluziile sale fundamentale, el fiind primul care a folosit construcţia unor modele analitice, menite să fie aplicate direct în probleme importante.

John Stuart Mill este preocupat de concilierea legilor naturale descrise de clasici, pe care le consideră adevărate, cu aspiraţiile generoase ale generaţiei lui.Deşi opera lui John Stuart Mill a fost cam eclectică, conjugând teoria economică ricardiană cu lucrările multor post-ricardieni, ea reprezintă, totuşi, o elaborare sistematică a teoriei economice clasice şi o orientare spre analiza marginalistă neoclasică. Scrierile sale economice şi, în special, lucrarea sa despre filosofia ştiinţei economice67 relevă spiritul de compromis şi eclectismul – care domină gândirea economică engleză până astăzi. Totuşi, aceasta, luând în considerare condiţiile schimbate, incorporează ideile lui David Ricardo, Jean Baptiste Say, Saint Simon şi Thomas Robert Malthus, aducând şi o serie de contribuţii originale. În cea mai mare parte, acestea privesc dezvoltarea teoriei cererii şi ofertei.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, teoria liberală, privind autoreglarea spontană a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor, a cunoscut două forme mai răspândite şi anume – teoria mâinii invizibile a lui Adam Smith, la care aderă şi David Ricardo şi, ceva mai târziu, teoria pieţelor sau debuşeelor, formulată de Jean Baptiste Say.

Teoria mâinii invizibile susţine că, dacă agenţii economici particulari au libertatea deplină de acţiune, ei vor lua cele mai potrivite şi eficiente măsuri pentru realizarea obiectivelor urmărite, astfel încât, deşi fiecare este preocupat numai de propriile interese egoiste, în cele din urmă, sunt satisfăcute şi interesele generale ale societăţii. Lucrurile se petrec ca şi cum ar exista o mână nevăzută care ar pune fiecare element la locul potrivit în aşa fel încât maşina economică să funcţioneze fără întrerupere şi să fie sincronizate toate interesele. Aderând la ideea lui Smith, Ricardo o extinde la scară mondială, considerând că dacă diviziunea internaţională a muncii are loc pe baza principiului costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional, atunci toţi partenerii au de câştigat şi omenirea în ansamblu se poate dezvolta mai repede (teorie infirmată).

Teoria pieţelor sau debuşeelor susţine, în esenţă, acelaşi lucru, dar Say invocă alt argument. El susţine că, dacă se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de bunuri, atunci pe piaţă se schimbă, în ultimă analiză, anumite mărfuri pe altele, ceea ce are drept consecinţă faptul că orice ofertă de mărfuri îşi creează cererea corespunzătoare, deoarece pentru producerea mărfurilor oferite au fost ceruţi pe piaţă factorii de producţie corespunzători. Say reţine concluzia optimistă că nu ar exista

66 Piero Sraffa (1898-1983), economist britanic de origine italiană.67 The Principles of Political Economy, 1848.

pericolul unor dezechilibre, contestă deci posibilitatea crizelor economice din economia de piaţă, fapt, de asemenea, infirmat68.

Consecinţa practică a teoriei autoreglării economiei de piaţă a constituit-o promovarea politicii economice a liberului schimb, sau a liberei concurenţe, respectiv respingerea categorică a intervenţiei statului modern în economie şi critica vehementă a protecţionismului, dirijismului, socialismului şi colectivismului, care vor fi reluate pe scară mai amplă în secolul XX. În concluzie ca principale trăsături ale paradigmei liberalismului clasic pot fi reţinute următoarele:

libertatea economică şi libera iniţiativă, ca motor al dezvoltării economice; statul minimal şi proprietatea privată, ca garanţie a ordinii sociale; legile, ordinea naturală şi virtuţile autoreglatoare ale pieţei; slujirea interesului individual, ca bază a armoniei sociale; concurenţa neîngrădită, ca sursă a progresului; universalitatea acestor principii.

Într-o formă mai generală clasicii sunt fondatorii liberalismului economic. Argumentele lor au fost reluate şi dezvoltate pe larg de neoclasicii şi neoliberalii contemporani. Liberalismul va domina gândirea economică şi viaţa economico-socială a secolului al XIX-lea, reprezentând principala megatendinţă a gândirii economice în epocile modernă şi contemporană.

10.2. Liberalismul neoclasic Contradicţiile şi instabilitatea economiei moderne de piaţă, marile inegalităţi de

avere şi frământările social-politice generate de ele, lacunele şi insuficienţele doctrinelor economice formulate anterior au creat premisele apariţiei unui nou curent de gândire economică – marxismul. Karl Marx (1818-1883) a combinat şi sintetizat, într-o manieră originală, Economia Politică Engleză, Filozofia Clasică Germană şi Socialismul Utopic Francez, creând un sistem de gândire şi acţiune practică unitar şi cu o structură internă de o logică riguroasă.

Reacţiile epocii premarxiste nu s-au putut însă constitui într-o alternativă la liberalismul clasic, iar contribuţia lui Karl Marx a fost mai importantă sub aspect metodologic şi teoretic. Concluziile sale politice i-au îndepărtat de el pe economiştii burghezi, care, nemulţumiţi de intensificarea atacurilor împotriva gândirii economice liberale, în ultima treime a secolului al XIX-lea, şi-au propus elaborarea unei paradigme de gândire şi explicare a mecanismelor economiei reale şi ale societăţii, inversând optica tradiţională a liberalismului. Astfel, aceşti autori (neoclasicii) au pornit de la sfera consumului de bunuri spre sfera schimbului, subapreciind rolul producţiei materiale şi au divizat demersul teoretic din economie în două ramuri distincte: teoria pură a economiei, care se ocupa de principiile universale după care avea loc schimbul de bunuri, şi teoria monetară a economiei, care studia implicaţiile intervenţiei banilor şi ale circulaţiei monetare în derularea schimbului şi în funcţionarea economiei de piaţă în ansamblu. Această adevărată revoluţie din gândirea economică, neoclasicismul, are în principal acelaşi conţinut de idei, peste tot în lume, dar prezintă şi anumite particularităţi de la o ţară la alta. În Austria, este dominată de orientarea psihologică (Carl Menger, Eugen Bohm von Bawerek, Friedrich von Wieser). În Elveţia, dominantă a fost orientarea matematică (Leon Walras, Vilfredo Pareto). În Anglia, s-a încercat o conciliere între

68 Vezi criza economică mondială din anii 1929-1933 sau pe cea actuală din perioada 2008-2010.

teoria obiectivă şi cea subiectivă despre valoare (William Stanley Jevons, Alfred Marshall). În America, au fost studiate, în principal, mecanismele repartiţiei bogăţiei în societate (John Bates Clark).

Neoclasicismul este o formă a liberalismului economic, deoarece noua paradigmă preia şi dezvoltă patru dintre elementele fundamentale ale gândirii liberale şi anume: economia este guvernată de legi obiective (ordinea naturală); inviolabilitatea proprietăţii private este suportul liberei iniţiative, garanţia ordinii

sociale; libertatea de acţiune, libera iniţiativă, a lui „homo oeconomicus”; libera concurenţă a agenţilor economici.

Schimbarea fundamentală în teoria economiei de piaţă ţine de abordarea subiectivă a categoriilor şi legilor, acestea fiind privite prin prisma psihologiei individului în calitate de vânzător şi cumpărător, a aprecierilor subiective făcute asupra bunurilor care se schimbă în funcţie de nevoile de satisfăcut, a bunurilor disponibile şi a dificultăţilor de a le procura. Aşadar, noul model al economiei de piaţă nu renunţă la ideea rolului „mâinii invizibile” în orientarea deciziilor şi comportamentului agenţilor economici, dar acţiunea ei este legată de factori subiectivi. Teoria obiectivă a valorii este înlocuită cu teoria subiectivă a utilităţii marginale, după care valoarea nu are o substanţă obiectivă, ci este rezultatul aprecierilor subiective ale oamenilor. Valoarea depinde, deci, de combinarea dintre utilitate şi cantitate. Ea nu mai este o relaţie socială, ca la clasici, ci o mărime subiectivă stabilită de fiecare individ, prin raportarea cantităţii de bunuri consumate la sistemul propriu de nevoi. Baza formării valorii o constituie utilitatea marginală (utilitatea cea mai mică a ultimei unităţi consumate).

Teoria surplusului de valoare a clasicilor liberalismului, dezvoltată critic de şcolile socialiste (ca teorie a exploatării muncii de către capital), a fost înlocuită cu teoria productivităţii marginale a factorilor de producţie. Legea lui Say, ca lege a debuşeelor, a fost transformată în legea echilibrului general, numit şi walrasian.Prin revoluţia marginalistă s-au creat premisele pentru folosirea realizărilor matematicii în analiza economiei şi consolidarea, pe această cale, a funcţiei aplicative a ştiinţei economice. Multe din noţiunile şi categoriile economice au putut fi cuantificate şi folosite în fundamentarea deciziilor economice (costurile marginale, productivitatea marginală, costurile fixe şi cele variabile, salariul, profitul şi venitul marginal, utilitatea marginală, renta producătorului şi consumatorului etc.). În aceeaşi ordine de idei pot fi reţinute calculele şi modelele de optimizare, ca şi bogata şi sugestiva reprezentare grafică a realităţii economice. De la unul din aceste procedee de calcul (calculul extremal sau marginal) derivă cea de-a doua denumire dată liberalilor neoclasici, şi anume aceea de marginalişti, adică economişti preocupaţi de consecinţele unor modificări cantitative mici din economie, în condiţiile restricţiilor impuse de caracterul limitat al resurselor.

În concluzie: esenţa paradigmei liberalismului neoclasic ar putea fi rezumată în şase elemente: individualism, raritate, psihologie, calcul marginal, hedonism69 şi liberul schimb.

Liberalii neoclasici au acordat o atenţie sporită, îndeosebi microanalizei statice, respectiv preţurilor bunurilor economice rare pe piaţă, şi veniturilor agenţilor economici (excepţie Walras – teoria echilibrului general, şi Marshall – problematica comerţului

69 Hedonism – concepţie potrivit căreia comportamentul uman ar fi determinat de căutarea plăcerii.

internaţional). Pe fondul trăsăturilor comune, putem remarca două şcoli distincte: şcoala psihologică (austriacă) şi şcoala matematică (şcoala de la Lausanne).

Pentru a ilustra mai bine caracterizarea generală a doctrinei liberalismului neoclasic, vom prezenta succint trei dintre cele mai reprezentative teorii: teoria utilităţii marginale, teoria repartiţiei sau a veniturilor şi teoria echilibrului economic general.

10.3. Teoria utilităţii marginaleDeosebirea esenţială dintre diferite categorii de liberali, în ce priveşte explicarea

formării şi mişcării preţurilor, constă în faptul că liberalii clasici pornesc de la un factor obiectiv (cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce bunurile economice care se schimbă), iar liberalii neoclasici de la un factor subiectiv (aprecierea subiectivă pe care o procură consumul bunului respectiv). Aceste deosebiri duc la concluzii diferite în ce priveşte izvorul, natura şi mărimea veniturilor diferitelor grupuri sociale şi explică exclusivismul adepţilor celor două teorii despre preţuri. Astăzi, după aproape un sfert de mileniu de investigaţii teoretice şi practice privind preţurile, controversele continuă.

Dacă liberalii clasici (Adam Smith, David Ricardo) considerau că mărfurile au două proprietăţi: utilitate şi valoare, liberalii neoclasici îşi concentrează atenţia numai asupra utilităţii bunurilor economice, ignorând valoarea sau confundând-o cu utilitatea. Ei spuneau că preţul bunurilor economice este expresia în bani a utilităţii acestor bunuri. Izvorul preţurilor este, după părerea neoclasicilor, utilitatea bunurilor economice finale (aprecierea subiectivă pe care o fac consumatorii cu privire la plăcerea ce o obţin din consum). Susţinând că valoarea bunurilor economice decurge din utilitatea lor, Carl Menger a intenţionat să măsoare această utilitate pe porţiuni mici (unităţi), pe baza unor principii din legile lui Gossen70 referitoare la circulaţia şi consumul bunurilor (legea utilităţii descrescânde pe măsura satisfacerii nevoilor de consum). El susţine că pe măsura creşterii numărului de unităţi consumate din bunul economic respectiv scade utilitatea individuală a fiecărei unităţi succesiv consumate. Mai sintetic, utilitatea bunurilor este direct proporţională cu intensitatea nevoii şi invers proporţională cu cantitatea consumată dintr-un bun. Mărimea preţurilor este determinată nu de orice fel de utilitate, ci numai de utilitatea marginală71, adică de utilitatea ultimei unităţi consumate dintr-un bun oarecare. Menger a întocmit un tablou pentru a explica diversitatea de valori subiective (el distinge zece grade de intensitate ale nevoilor oamenilor) şi ia în calcul grupele de nevoi (I – hrană, II – îmbrăcăminte, III – locuinţă, IV – asistenţă medicală, V – podoabe, VI – distracţii etc.), oferind două repere esenţiale. Primul, intensitatea diferită cu care se manifestă nevoile oamenilor şi care exercită o influenţă direct proporţională asupra utilităţii marginale, precum şi volumul sau cantitatea consumată din bunul respectiv, care influenţează utilitatea marginală în sens invers proporţional. Al doilea, raritatea bunului respectiv (bunurile abundente au o utilitate marginală mică, iar bunurile foarte rare au o utilitate marginală mai mare). Prin urmare, valoarea unui bun economic oarecare se stabileşte pe baze subiective, de către fiecare individ în parte printr-un mecanism propriu de evaluare şi este determinată de utilitatea marginală. El trage concluzia, că în mod legic, un individ va tinde spre optimizarea alocării resurselor de care dispune, de aşa

70 H. H. Gossen formulează această lege în anul 1854.71 Termenul de utilitate marginală a fost folosit pentru prima dată de economistul liberal neoclasic austriac Friedrich Wieser (1851-1926).

natură încât, în orice moment, să obţină maximum de utilitate, pe baza resurselor rare de care dispune.

În viziunea neoclasicilor, în ceea ce priveşte preţul bunurilor intermediare sau de capital (clădiri, unelte, maşini etc.), acestea nu aveau utilitate proprie, preţul lor fiind determinat indirect, pe baza utilităţii marginale a bunurilor finale. Profesorul român Virgil Madgearu72 vorbeşte de eroarea şcolii austriece, care ignoră rolul producţiei în explicarea preţurilor. Istoria acestor controverse este departe de a se fi încheiat. Lucrarea Economia valorii, a profesorului Paul Bran73, dovedeşte acest fapt şi incită la investigarea aspectelor obscure ale schimbului de mărfuri şi ale procesului de formare a preţurilor.

10.4. Teoria marginalistă a repartiţiei (venitului)Liberalii clasici au explicat repartiţia veniturilor ca o fază distinctă a activităţii

economice, care urmează producţiei. Neoclasicii consideră că producţia şi repartiţia sunt două faţete ale aceluiaşi proces. Ele sunt guvernate de principii asemănătoare, care decurg din aprecierea subiectivă a bunurilor economice rare, de către agenţii economici producători şi consumatori. Veniturile care rezultă din acest proces au o natură asemănătoare şi o îndreptăţire egală, ele fiind guvernate de acelaşi principiu. Se neagă, în acest fel, exploatarea unui grup social de către altul. Cu alte cuvinte, liberalii neoclasici considerau că repartiţia veniturilor din economia de piaţă era compatibilă cu eficienţa economică şi cu armonia de interese din cadrul concurenţial. Raţionamentul lor este simplu: bunurile economice finale sau utilităţile sunt create în producţie ca rezultat al serviciilor produse de către factorii de producţie (natura, munca şi capitalul). Preţul încasat în urma vânzării este folosit pentru a plăti acele servicii. Este necesară, însă, determinarea părţii care corespunde fiecărui factor de producţie, pe baza unui criteriu care să asigure funcţionarea eficientă a economiei. Această operaţiune a fost denumită de liberalii neoclasici – imputaţie74.

Criteriul economic pentru determinarea volumului fiecărei categorii de venit este, în viziunea acestora, productivitatea marginală a fiecărui factor de producţie, înţelegând prin aceasta sporul de produse obţinut prin sporirea cu o unitate a factorului de producţie analizat şi retribuit în condiţiile în care cantitatea celorlalţi factori a rămas neschimbată.Pe fondul acestei idei generale neoclasice despre repartiţie, se înscriu şi unele idei diferite, care pot fi considerate excepţii de la teoria prezentată mai sus. Între acestea se înscrie propunerea lui Leon Walras de confiscare a rentei funciare prin intermediul impozitului unic funciar, pentru a crea astfel condiţii de funcţionare a economiei de piaţă (concurenţă perfectă).

Problematica repartiţiei veniturilor a fost abordată mai pe larg75 de profesorul american John Bates Clark (1847-1938). Spre deosebire de clasicii secolului anterior, care limitaseră acţiunea legii randamentelor descrescânde doar la agricultură şi factorii naturali, J. B. Clark consideră că aceasta se verifică pentru toţi factorii producţiei şi pentru toate ramurile de activitate. Aprofundând analiza, el ajunge la concluzia că este perfect justificată şi echitabilă stabilirea salariului muncitorilor la nivelul productivităţii marginale a ultimului lucrător angajat. În continuare, Clark a încercat să studieze aceleaşi

72 Virgil Madgearu, Curs de economie politică, 1943.73 Paul Bran, Economia valorii, Ed. Economică, Bucureşti, 1995.74 Imputaţie – corelarea cantitativă a mărimii venitului respectiv cu dimensiunea serviciului prestat de factorul de producţie avut în vedere.75 În lucrarea Repartiţia bogăţiei (Leon Walras), apărută în anul 1897.

probleme într-o economie dinamică. După părerea lui, trăsăturile unei asemenea economii ar fi următoarele: creşterea populaţiei; creşterea capitalului; modificarea tehnicii de producţie; schimbarea modurilor de organizare a producţiei; multiplicarea şi rafinarea nevoilor oamenilor. Dintre aceste trăsături perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei i s-a părut suspectă din perspectiva apariţiei monopolurilor şi a manevrării economiei în scopul maximizării profitului. De aceea, Clark a susţinut concurenţa perfectă şi controlul statului asupra comportamentului marilor monopoluri (Essentials of Economic Theory, 1907; The control of Trusts, 1913).

10.5. Teoria echilibrului economic general şi a optimului economic „Economia politică pură este, în esenţă, teoria determinării preţurilor, într-un regim

ipotetic de liberă concurenţă absolută”76. Acesta era obiectivul central al Economiei politice imaginată de Leon Walras (1834-1910), întemeietorul „Şcolii matematice” de la Lausanne, care face deosebire între economia politică pură, economia politică aplicată şi economia politică socială.

Cea mai însemnată realizare a lui Leon Walras în domeniul economiei politice pure a fost teoria echilibrului economic general. În vederea elaborării unui model matematic al echilibrului general, el a considerat o economie care utilizează trei factori de producţie: capitalurile funciare (al căror serviciu productiv este renta), capitalurile personale (al căror serviciu productiv este munca) şi capitalurile imobiliare (al căror serviciu productiv este profitul). Walras consideră că există două tipuri de piaţă: piaţa bunurilor finale (a produselor) şi a serviciilor productive. El ajunge la concluzia că: între pieţele celor trei factori de producţie există legături de interdependenţă de tipul vaselor comunicante. Orice oscilaţie a cantităţilor sau preţurilor pe una din pieţe produce efecte pe toate celelalte şi poate afecta echilibrul economic. Echilibrul general este obţinut când oferta este egală cu cererea pentru fiecare bun final şi serviciu productiv şi pe fiecare din cele două tipuri de piaţă. După părerea lui Walras, starea de echilibru general se poate realiza numai în condiţiile concurenţei perfecte. Prin construcţia sa, modelul lui Walras apare mai mult ca o mecanică a schimbului decât ca un model al funcţionării economiei de piaţă, deoarece acesta a ignorat scopul producţiei şi rolul banilor.

Sub influenţa lui Leon Walras a evoluat şi Vilfredo Frederico Pareto (1848-1923), în viziunea căruia optimul economic înseamnă formula cea mai bună de alocare a resurselor rare şi care asigură nivelul relativ cel mai înalt de bunăstare a întregii societăţi.Alocarea resurselor între diferitele alternative este optimă atunci când nu mai putem îmbunătăţi satisfacţia individului fără a dăuna satisfacţiei celuilalt. Acesta este optimul lui Pareto. Raţionamentul paretian poate fi acceptat într-o economie în care resursele sunt utilizate integral, iar proporţiile se stabilesc prin concurenţă perfectă.

Spiru Haret (1851-1912) se înscrie în curentul, important pe plan european şi mondial, al căutărilor, vizând imprimarea exactităţii matematice în domeniul ştiinţelor despre societate. Rezultatele eforturilor sale s-au concretizat în lucrarea Mecanica socială (Paris, 1910). Matematicianul Spiru Haret a căutat să pună societatea omenească în ecuaţii, cu ajutorul cărora să-i surprindă legităţile şi să deprindă învăţăminte pentru un comportament politic cât mai raţional.

76 Leon Walras, Eléments d’économie politique pure.

Revoluţia marginalistă, însoţită în parte şi de preocuparea de matematizare a ştiinţei economice, a dat un nou impuls dezvoltării acesteia. Lăsând la o parte erorile şi exagerările pe linia promovării subiectivismului sau matematizării proceselor şi legilor dezvoltării economice sociale şi politice, realizările marginaliştilor se înscriu drept contribuţii remarcabile la dezvoltarea ştiinţelor despre economie şi societate.

Concepte de baza: Doctrina laissez-faire Teoria mâinii invizibile Teoria pieţelor sau debuşeelor Liberalismul neoclasic

Teoria utilităţii marginale Teoria marginalistă a repartiţiei

(venitului) Teoria echilibrului economic

general şi a optimului economic

5. Probleme de reflectie, întrebări tip grilă

Care sunt economiştii care au pus bazele economiei clasice? Care sunt principalele trăsături ale paradigmei liberalismului clasic? Ce înţelegeţi prin neoclasicism? Care este esenţa paradigmei liberalismului neoclasic? În ce constă teoria utilităţii marginale? Care este contribuţia lui Spiru Haret la dezvoltarea gândirii economice?

1. Lucrarea Avuţia Naţiunilor, denumită şi Biblia liberalismului a fost elaborată dea) Jean Baptiste Sayb) Adam Smithc) David Ricardod) John Stuart Mill

2. Individualism, raritate, psihologie, calcul marginal, hedonism şi liber schimb sunt elemente care caracterizează:

a) curentul fiziocratb) liberalismul classicc) mercantilismuld) liberalismul clasic

3. Teoria mâinii invizibile a fost enunţată de:a) Adam Smithb) Marxc) Spiru Haretd) Vilfredo Pareto

4. Care dintre trăsăturile paradigmatice enumerate nu aparţine liberalismului classic:a) libertatea economică şi libera iniţiativă, ca motor al dezvoltării economiceb) statul minimal şi proprietatea privată, ca garanţie a ordinii socialec) concurenţa neîngrădită, ca sursă a progresului

d) preţul bunurilor economice este expresia în bani a utilităţii lor

• Bibliografie• Enache, C., Mecu, C. (coord), Economie Politică 1, Editura Fundaţiei România de Mâine, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2007;

Ionescu, Cornel, Paradigmele dezvoltării, Ed. Economică, Bucureşti, 2006;

Marx, Karl, Capitalul – critica economiei politice, vol. 1 Ed. Politică, Bucureşti, 1966;

Mill, John Stuart, Utilitarismul, Ed. Alternative, Bucureşti, 1994;

Murgescu, Constantin, Mersul ideilor economice la români, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1987;

Popescu, Gheorghe, Evoluţia gândirii economice, Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 2000.

Capitolul 11

PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

Nedelea Părăluţă

Obiectivele temei Structura temei

Începând cu acest capitol urmează tratarea unei problematici importante a cursului de economie, care se referă în egală măsură la micro, mezo, macro şi mondoeconomie şi anume la caracterizarea diferitelor pieţe existente în economie, care funcţionează atât independent una faţă de alta, dar şi într-o strânsă corelare, adică constituind, de fapt un sistem al pieţelor;

Lecţia se axează pe explicarea amplă a mecanismului de funcţionare a pieţei muncii, a raportului cerere-ofertă de forţă de muncă în context naţional şi comunitar.

11.1 Piaţa muncii: definiţie, caracterizare şi funcţii

11.2 Cererea şi oferta de muncă

11.3 Structuri şi stări ale pieţei muncii

11.4 Salariul: delimitări conceptuale

11.5 Factori care influenţează nivelul şi dinamica salariului

11.6 Efectul de substituţie şi efectul de venit

11.7 Formele salariului

11.8 Tipuri de salarizare

11.1. Piaţa munci: definiţie, caracterizare şi funcţii

În economia de piaţă, alocarea resurselor de muncă sau a forţei de muncă se realizează prin intermediul pieţei muncii în funcţie de necesităţile celorlalte pieţe pe criterii de eficienţă.

Piaţa muncii reprezintă relaţiile economico – sociale care se formează prin confruntarea cererii de muncă cu oferta de muncă, în condiţii de negocieri privind angajarea salarială.

Tranzacţiile între posesorii de capital şi cei ai forţei de muncă au loc pe baza principiilor economiei de piaţă şi a unor reglementări juridice specifice cu referire la comportamentul celor doi parteneri: cumpărătorul şi vânzătorul forţei de muncă. Pe această piaţă, un rol important revine sindicatelor, ca reprezentanţi ai ofertanţilor de forţă de muncă şi patronatului, ca susţinător al intereselor angajatorilor. Negocierile între cei doi parteneri vizează realizarea echilibrului de interese, în condiţiile existenţei pe piaţa muncii a unui anumit raport între cererea şi oferta de muncă.

Piaţa muncii se află în strânsă interdependenţă cu fluxurile de pe celelalte pieţe (bunurilor, serviciilor, monetară, valutară) la nivel naţional şi internaţional. Este o piaţă

derivată deoarece cererea de forţă de muncă depinde de iniţierea, dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice.De exemplu, creşterea producţiei – ofertei din partea industriei constructoare de vehicule la nivelul cerut de piaţă poate fi satisfăcut prin angajare de forţă de muncă în condiţiile unui anumit nivel al productivităţii muncii presupus a fi atins. O situaţie asemănătore are loc şi la nivel microeconomic. De exemplu,o firmă pentru a spori oferta de bunuri îşi pune întrebarea câtă foţă de muncă este necesară în condiţiile unui anumit grad de înzestrare tehnică şi obţinerea unui profit optim. Analiza datelor, privind costurile şi profitul potenţial, îl conduc pe întreprinzător la decizia de a angaja forţă de muncă suplimentară, satisfăcând cu producţia suplimentară o cerere mai mare de un anumit bun. Piaţa muncii poate resimţi şi o constângere generată de o multitudine de factori care influenţează negativ asupra ofertei de bunuri materiale şi servicii. De exemplu, o scădere a cererii naţionale şi mondiale de bunuri economice, deosebit de accentuată în perioada de criză conduce inevitabil spre diminuarea cererii de forţă de muncă şi al salariului. În concluzie, cererea de factor de producţie - munca, este derivată deoarece, sub aspectul dimensiunii şi structurii, depinde de evoluţia cantitativă şi calitativă a celorlalte pieţe. La rândul ei, piaţa muncii influenţează piaţa bunurilor şi serviciilor, deoarece veniturile obţinute ca urmare a unui grad mai mare de ocupare a forţei de muncă şi a unei remunerări satisfăcătoare şi crescătoare stimulează cererea în vederea satisfacerii unui volum mai mare şi diversificat de nevoi şi, în consecinţă, oferta de bunuri economice. Faptul că salariul deţine o pondere importantă în totalul venitului populaţiei constituie, evident, un factor de influenţă asupra derulării fluxurilor de pe celelalte pieţe.

Integrarea economiei româneşti în spaţiul U.E., (la 1 ianuarie 2007) are un impact deosebit asupra pieţei muncii, care devine o componentă a pieţei unice europene. În acest spaţiu al U.E. mecanismele piaţei muncii din ţările membre se adapteză şi funcţionază pe baza reglementărilor din U.E. şi a acquisului comunitar convenit. La nivel naţional piaţa muncii din România dar şi din celelalte ţări membre, ca urmare a integrării în mediul comunitar, se confruntă, cu probleme specifice ce derivă din mişcarea liberă a forţei de muncă dar şi de ordin general, cum sunt: accentuarea mobilităţii transfrontaliere a factorului uman, cu un anumit potenţial dezechilibrant asupra raportului cerere-ofertă, mai ales în perspectiva diminuării populaţiei active; politica de angajare şi salarizare care, prin modul de construcţie trebuie să aibă ca ţintă reducerea discrepanţelor ce există la nivel de salariu în ţările mai sărace faţă de cel din ţările dezvoltate; raportul ocupare-şomaj – care vizează, în principal, responsabilitatea guvernului fiecărei ţări membre; politica de solidaritate socială. Discrepanţele pe diferite paliere ale pieţei muncii din România explică, în mare măsură, accentuarea procesului de emigrare a unei părţi a populaţiei către ţări mai dezvoltate din U.E. şi din alte regiuni.

Cauzele fenomenului emigrării sunt multiple dar, apreciem că principale rămân cele ce ţin de insuficienţa locurilor de muncă, nivelul scăzut de salarizare şi condiţiile de muncă care în ţările membre dezvoltate sunt mai bune faţă de cele din ţara de origine. Emigrarea forţei de muncă din România trebuie coroborată cu imigrarea, fenomen ce se va accentua în condiţiile circulaţiei libere a forţei de muncă, ceea ce presupune şi un aflux de forţă de muncă către ţara noastră contribuind la realizarea echilibrului relativ cerere – ofertă de muncă. Afluxul şi refluxul de forţă de muncă către ţara noastră trebuie privit în contextul globalizării pieţei muncii care intensifică libera circulaţie a forţei de muncă dincolo de graniţele comunităţii europene. Delocalizarea capitalului se adaugă la factorii

care pot avea efecte contradictorii asupra raportului cerere – ofertă pe diferite pieţe ale muncii, unele din ele oferind forţă de muncă la un preţ mai redus şi, în consecinţă, atrăgătoare pentru investiţii din partea agenţilor economici străini iar, altele fiind considerate prea scumpe. Fuga capitalurilor de pe o piaţă pe alta constituie, în prezent, un factor destabilizator al echilibrului pieţii muncii la nivel macroeconomic având, în acelaşi timp, şi un impact negativ asupra activităţilor vizate.

Echilibrul pe piaţa muncii va depinde de strategia dezvoltării economice, de menţinerea dinamismului creşterii economice, de politicile monetare şi fiscale stimulative, cu accent pe dezvoltarea activităţilor intensive în forţă de muncă. Fenomenul ocupare-şomaj, în contextul integrării, este influenţat şi de ritmul de dezvoltare raportat la ansamblul ţărilor membre ale U.E. Traversarea fazei de criză, începând cu sfârşitul anului 2008, a influenţat negativ asupra gradului de ocupare la nivelul fiecărei ţări membre şi pe ansamblul comunităţii dar şi mondial. Obiectivul Lisabona de creştere a ratei de ocupare la un nivel de 70 % din populaţia activă până în 2010 şi al Strategiei Europa 2020 de 75 %, reprezintă pentru Europa şi în special pentru România ţinte încă greu de atins.

În condiţiile racordării pieţei muncii la internet apar noi oportunităţi de satisfacere a cererii şi ofertei de muncă. Prin internet, piaţa muncii devine mai puţin rigidă şi oferă informaţiile necesare privind caracteristicile locului de muncă, nivelul de calificare cerut, salariul oferit etc. Cererea şi oferta de muncă se pot întâlni fără a presupune costuri prea mari din partea celor interesaţi. Piaţa muncii, datorită internetului care face accesibilă informarea actorilor într-un timp scurt, a devenit mult mai funcţională în ce priveşte ocuparea forţei de muncă. Piaţa virtuală a muncii va schimba substanţial mecanismul de formare şi alocare a resurselor umane.

• ParticularităţiPiaţa muncii are o serie de caracteristici, ce decurg din specificul „obiectului”

tranzacţiilor, care este particular căci, aşa cum sublinia Paul Samuelson, „omul este mai mult decât o marfă”77.

– este mai complexă, mai organizată şi reglementată faţă de celelalte pieţe. Salariile, condiţiile de muncă, de angajare şi concediere nu sunt stabilite în mod arbitrar între angajatori şi viitorii angajaţi. Toate aceste condiţii sunt negociate în baza legislaţiei muncii, rezultată în urma medierii intereselor patronatelor şi sindicatelor;

– preţul specific – salariul, nu este stabilit ca orice preţ, de exemplu al cafelei prin bursă, sau al oricărei mărfi prin intermediul înţelegerilor (al tocmelilor); acest preţ se formează atât pe baza raportului cerere-ofertă de muncă cât, şi a negocierilor colective purtate între sindicate şi patronat, între salariaţi şi conducerea unităţilor iar, în situaţii conflictuale intervine şi guvernul pentru a le detensiona;

- este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului şi a condiţiilor de vânzare-cumpărare care se prevăd în contractul colectiv de muncă;

- piaţa muncii este segmentată, structurată pe activităţi rezultate din diviziunea socială a muncii;

77 Paul Samuelson, Economics, vol. 2, Librairie Armand Colin, Paris,1969,pag. 860

– are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi nu numai de ordin economic, dar şi psihosociale;

– este o piaţă cu concurenţă imperfectă, ca şi celelalte pieţe care, funcţionează într-un mecanism real economic, purtând amprenta relaţiilor specifice fiecărui tip de piaţă;

Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter specific în distribuirea şi utilizarea eficientă a factorului de producţie - muncă în activităţile economico – sociale.

• Funcţii Piaţa muncii, fie cea naţională, cea aparţinând spaţiului comunitar şi piaţa globală

îndeplineşte funcţii specifice:

– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone geografice, meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat;

– furnizează informaţii cu privire la raportul cerere-ofertă de muncă, la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă de muncă, în diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;

– instituţiile pieţei muncii au un rol determinant în performanţa pieţelor muncii, afectând în aceeaşi măsură atât comportamentul companiilor cât şi al angajaţilor; – stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare;

– prin propriile mecanisme asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă delimitată.

Prin aceste funcţii piaţa muncii are un rol important în ocuparea, orientarea, mobilitatea forţei de muncă şi, totodată, în asigurarea unui venit, fie el chiar minim, celor ce sunt şomeri. Instituţiile pieţei muncii din România, îmbinând eficienţa economică cu cea socială, se adaptează la cerinţele strategiei de la Lisabona care are ca obiectiv asigurarea unei creşteri economice sustenabile, competitive, cu mai multe şi mai bune locuri de muncă şi o coeziune economică mai mare. Atingerea acetui obiectiv depinde de strategia dezvoltării economice şi de politicile sociale adoptate şi concretizate de către fiecare stat membru al UE, inclusiv de către România. 11.2. Cererea şi oferta de muncă

• Cererea de muncăMultitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru obţinerea de bunuri şi

servicii atât pentru piaţă, cât şi pentru autoconsum generează nevoia de muncă. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă

Nevoia de muncă se constituie din volumul total de muncă necesar desfăşurării tuturor activităţilor dintr-o economie naţională, într-o perioadă de timp delimitată. Între nevoia de muncă şi cererea de muncă există o relaţie de la întreg la parte. In timp ce,

nevoia de muncă exprimă volumul total de muncă necesar pe ansamblul unei ţări, cererea de muncă reprezintă doar o parte din necesarul total de muncă.

Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat, care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se comensurează la nivelul ofertei de locuri de muncă din partea agenţilor economici.

Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce priveşte nivelul, cât şi structura sa.

• Factorii de care depinde cererea de muncă

Nivelul salariului. Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de salariu: când salariul are o tendinţă de creştere, aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă, ceea ce generează tendinţa de scădere a cererii de muncă din partea agenţilor economici; invers, când salariul manifestă tendinţa de a se diminua, cererea de forţă de muncă sporeşte. Investiţiile, la rândul lor, au un efect important asupra dinamicii cererii de muncă.

Evoluţia cererii de muncă, în funcţie de salariu-preţ şi dinamica investiţiilor, de creştere sau reducere ( în funcţie de cele două ipostaze ) este evidentă în figura 1.

C 0C 1

S n

S 1

S 0

x

y

y x

Fig. 11.1. Curba cererii totale de muncă şi deplasarea ei

Costul marginal al muncii, abordat în relaţie cu venitul marginal al muncii, va sta la baza deciziei agenţilor economici de a produce sau nu o cantitate suplimentară de produse şi, în consecinţă, de a angaja sau nu noi salariaţi. El reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă utilizate. Aceste cheltuieli sunt exprimate în salariul nominal suplimentar plătit noilor angajaţi.Costul marginal al muncii va fi comparat cu venitul marginal al muncii, care reprezintă sporul de venit rezultat din vânzarea produselor suplimentare obţinute ca urmare a creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă angajate (număr de salariaţi, ore-muncă).

Agentul economic va spori cererea de muncă în limitele venitului marginal al muncii posibil a fi obţinut. Deci, agentul economic va suplimenta numărul de angajaţi până la nivelul la care cheltuielile marginale ale muncii devin egale cu venitul marginal al

Q = cantitatea de muncăSo = salariu iniţialS1 = salariu crescut x0 –y0= exprimă extinderea cererii de muncă la un salariu mai mic; x1-y1 exprimă contracţia cererii la un nivel mai mare al salariului ( S1)Co = exprimă cererea totală de muncă ca urmare a sporirii investiţiilor, care au ca efect creşterea numărului locurilor de muncă deci, a cererii la un anumit salariu datSn = salariul

muncii (CMM = VMM). În concluzie, profitul obţinut din angajarea unui număr sporit de salariaţi va rezulta din diferenţa dintre venitul marginal al muncii şi costul marginal al muncii (VMM - CMM = Profit). Fiecare angajare de lucrători trebuie să fie însoţită de un venit suplimentar mai mare decât cheltuiala suplimentară.

Treptat, randamentul factorului de producţie va scădea, în măsura în care nu se produc modificări de ordin calitativ în ceilalţi factori de producţie, fapt ce se va exprima printr-o tendinţă de scădere a venitului marginal al muncii şi o creştere a costului marginal al muncii, adică a sporului de cheltuieli datorat creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă (CMM > VMM). În acest caz, volumul şi dinamica cererii de muncă vor depinde de alţi factori şi anume:

– dezvoltarea şi apariţia de noi activităţi, ca urmare directă a sporirii fluxului investiţional, ceea ce imprimă cererii de muncă o tendinţă de creştere; ( Fig.1 vezi deplasarea cererii ,x-y Co

– substituirea factorului muncă, în anumite proporţii, la nivel de ramură, subramură sau pe ansamblul economiei, cu factorul de producţie capital care, va genera, o reducere a cererii de muncă;

– starea economiei: în faza de boom, de creştere economică are loc o absorbţie a unei părţi a forţei de muncă doritoare a se angaja dar şi o sporire a veniturilor care vor avea un impact favorabil asupra pieţei bunurilor şi serviciilor, fapt ce va influenţa pozitiv cererea de muncă în sectoarele ce ţin de satisfacerea trebuinţelor; în faza de recesiune, mai ales dacă perioada este de lungă durată, cererea de muncă se va reduce pe termen lung;

– conjunctura economică şi socială pe plan intern şi internaţional are o influenţă contradictorie: de extindere sau de contracţie a cererii de muncă.

Oferta de muncăSatisfacerea nevoii de muncă se realizează prin utilizarea disponibilităţilor de

forţă de muncă existente într-o ţară, într-o perioadă dată de timp. Aceste disponibilităţi formează populaţia aptă de muncă care nu se suprapune în totalitate cu oferta de muncă.

Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială. În oferta de muncă nu intră acea parte a populaţiei apte de muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi, studenţi şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. Deci, oferta de muncă este reprezentată de numărul populaţiei apte de muncă disponibile care doreşte să devină activă prin angajarea într-o muncă salarială. Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.

Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală populaţia unei ţări. În funcţie de nivelul natalităţii, populaţia poate să crească sau să scadă, ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a ofertei de muncă. Dezvoltarea economică poate avea şi ea un impact important asupra dinamicii populaţiei. Există o relaţie strânsă între dezvoltare economică şi demografie. Ea poate influenţa în sensul creşterii sau al scăderii numărului populaţiei, în funcţie de condiţiile concrete de trai şi medico - sanitare dintr-o ţară şi perioadă dată, de politica de planificare familială. De nivelul de dezvoltare depinde volumul şi structura investiţiei în capital uman, condiţie de asigurare a calităţii forţei de muncă în vederea adaptabilităţii la cerinţele viitoarei societăţi bazată pe cunoaştere.

Delimitări privind structura populaţiei:• populaţia totală se compune din populaţie inactivă şi populaţia activă;• populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă preşcolară, elevii, studenţii (parţial) şi alte categorii care din considerente obiective şi subiective nu sosesc pe piaţa muncii. Populaţia aptă de muncă în vârstă legală de muncă ( 16 – 64 ani ) constituie sursa de formare a ofertei de muncă.• populaţia disponibilă activă este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă. Această categorie a populaţiei se prezintă ca ofertă de muncă.

Starea (situaţia) populaţiei uunei ţări poate fi analizată prin utilizarea următorilor indicatori: 1) Rata de activitate la nivelul Populaţia activă populaţiei unei ţări = ---------------------------------------------- x 100 Populaţia în vârstă legală de muncă

Populaţia ocupată 2) Rata de ocupare =-------------------------------------------- x 100 Populaţia în vârstă legală de muncă

Aceşti indicatori pun în evidenţă: a) relaţia dintre populaţia totală, ca resursă, şi populaţia activă, doritoare de a se angaja; b) nivelul la care populaţia activă este angrenată în activităţi remunerate. În România, rata de activitate dacă, în 1997 era de 70,8 %, în 2007 era de 63,7 %, iar, rata ocupării forţei de muncă activă a urmat aceiaşi tendinţă la grupa de 16 – 64 ani, de diminuare de la 62,9%, cât era în 1997, la 58,8% în 2007. Dacă în 2008 rata ocupării nu suferă modificări, în schimb, anul 2009 demarează cu creşterea numărului celor disponibilizaţi, fenomen ce se manifestă şi în 2010 afectând grav echilibrul piaţei muncii. Salariaţii deţin cea mai mare pondere (67,1%) în totalul populaţiei ocupate. Analiza acestor indicatori au o deosebită importanţă pentru evaluarea gradului de utilizare a resurselor de muncă dar, şi în fundamentarea politicilor economice şi sociale.

Factorii care influenţează mărimea populaţiei active disponibile:– demografic – raportul natalitate-mortalitate;– reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare şi de pensionare; – durata săptămânii de lucru;– structura pe sexe;– imigrare-emigrare.

În funcţie de interferenţele dintre aceşti factori, populaţia activă disponibilă devine o mărime variabilă, de la o perioadă la alta, a ofertei de muncă care, poate sau nu satisface cererea de muncă ca volum şi structură pe ramuri ale economiei naţionale.Piaţa muncii distribuie oferta de muncă în funcţie de structura şi evoluţia cererii de muncă pe ramuri dar şi subramuri ale economiei naţionale.

Tabelul 11.1:Structura salariaţilor pe activităţi ale economiei naţionale (%) 1990 2oo5 2006 2008*

Total 100 100 100 100Agricultura 3,5 3,0 2,9 2,1Industrie 47,2 37,3 34,9 31,6Construcţii 8,6 6,9 7,5 8,7

Servicii 52,8 52,8 57,6Sursa:Anuarul Statistic al României, 1991, 2007, I N S Comunicat de presă Nr.78 2009 ( *octombrie 2008 )

Datele de mai sus pun în evidenţă mobilitatea forţei de muncă de la o ramură la alta a economiei dar şi transferul forţei de muncă de la munci simple la cele complexe care a fost posibil datorită investiţiei în instruirea şi pregătirea profesională a capitalului uman. Finanţarea învăţământului şi instituţiilor responsabile cu pregătirea continuă a forţei de muncă este şi va fi o cerinţă pentru orice ţară în asigurarea forţei de muncă la un nivel competitiv profesional comparabil cu cel de pe alte pieţe ale muncii.

• Structuri ale ofertei de muncăOferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de

muncă) pe care un salariat doreşte să le efectueze.

Factori care influenţează oferta de muncă individuală:– mărimea salariului nominal şi real;– raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de

muncă;– nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;– natura muncii şi securitatea ocupării.

Oferta de muncă individuală începe de la un anumit nivel de salariu (fie el minim, stabilit prin lege, fie stabilit de către parteneri), care asigură salariatului minimum de subzistenţă. Presupunem că acest nivel minim al salariului se notează, conform figurii 2, SOA.

S

Q

S 1

S 0

2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

B

A

O

Fig. 11.2. Curba atipică a ofertei de muncă individuale

S = salariulQ = cantitatea de muncă (număr ore lucrate)

Mărimea ofertei la 4 unităţi, reprezentată de SoA, presupunând că reprezintă venitul minim de subzistenţă.

În timp, are loc creşterea ofertei de muncă, concomitent cu creşterea salariului până la punctul B. Din acest punct, o sporire a salariului poate avea ca efect o reducere a

cantităţii de muncă oferite de persoana salariată. Decizia se fundamentează pe realizarea unui echilibru dintre durata normală de muncă şi cea a timpului liber. Între mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă. Această relaţie se exprimă prin faptul că fiecare oră de muncă suplimentară presupune reducerea corespunzătoare a timpului liber. Sporirea duratei muncii şi reducerea timpului liber constituie o decizie subiectivă ce ţine de fiecare individ. Relaţia dintre cele două mărimi este optimă când utilitatea marginală a unei ore de muncă este egală cu utilitatea marginală rezultată din venitul adiţional provenit dintr-o oră suplimentară de muncă.

Efectul de substituţie şi efectul de venit Aliura curbei ofertei de muncă individuale se explică prin efectul de substituţie şi

efectul de venit:

Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea, corespunzătoare, a timpului destinat muncii, care-i asigură lucrătorului venituri mai mari. Are loc, astfel, substituirea unei părţi a timpului liber prin timp de muncă.

Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, care-i asigură un standard de viaţă relativ ridicat, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea, corespunzătoare, a timpului liber; se renunţă la programul de muncă prelungit, la ore suplimentare.

Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea

salariului să fie astfel determinată, încât să stimuleze pe salariat în muncă. Această relaţie este prezentată în fig.5.

* Joseph E Stiglitz, Carl E. Walsh, Economie, Ed. Economica, 2005, pag.296-297; 539-541

S

Q0

600

2 3 4 51

800

1000

E fe c tu l d e v e n it > E fe c tu l d e s u b s ti tu ţie

E fe c tu l d e v e n it = E fe c tu l d e s u b s ti tu ţie

O re m u n c ă p e z i

E fe c tu l d e su b s titu ţie > E fe c tu l d e v e n it

Fig. 11.5. Relaţia efect de substituţie-efect de venit

Oferta de muncă totală exprimă ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii, formată din cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.

Oferta de muncă totală este influenţată şi ea de dinamica salariului fie în sens de contracţie, fie de extindere ( salariul privit ca o variabilă independentă ). Această relaţie oferta de muncă – salariu – este reflectată în figura 3:

S

S 1

S 0

O

S 2

S 3

Q

B

A

Fig.11 3. Curba ofertei de muncă

Linia dintre A şi B evidenţiază extinderea ofertei, iar cea dintre B şi A, contracţia ofertei datorită modificării mărimii salariului. La un anumit nivel al salariului, oferta de muncă poate avea tendinţa de creştere sau de scădere în funcţie de factorii ce privesc dimensiunea şi structura populaţiei active disponibile.

11.3. Structuri şi stări ale pieţei muncii

• Structuri ale pieţei munciiCererea şi oferta de muncă sunt structurate pe domenii de activitate, rezultate

din diviziunea socială a muncii. Fiecare domeniu se diferenţiază după profesiile ce îi sunt specifice, după gradul de calificare pe care îl presupune diversitatea activităţilor şi / sau tipurile de produse ce constituie ofertă pe piaţa bunurilor şi serviciilor. În funcţie de segmentarea cererii după criteriile ce ţin de nivelul de pregătire, specializare, calificare sau noncalificare, s-au constituit diferite categorii de forţă de muncă, desemnate drept „grupuri nonconcurenţiale pe piaţa muncii.” Forţa de muncă nu constituie un factor de producţie omogen, ea se diferenţiază datorită unor elemente de natură socio-profesională. Această diferenţiere a forţei de muncă segmentează piaţa muncii în grupuri cu calificări şi specializări bine conturate ce nu se pot concura între ele, de exemplu, un medic şi un inginer, ceea ce se concretizează şi în rate diferite ale salariilor.

Modificarea dimensiunii cererii de muncă, a structurii sale, sub impactul progresului tehnic, al apariţiei de noi produse, al crizei energetice şi ecodezvoltării determină schimbări în structura ofertei de muncă. Incepând cu anii `60 se disting câteva tendinţe principale privind evoluţia sub aspect structural al ocupării forţei de muncă: terţializarea locurilor de muncă ( în jur de 70% din cei ocupaţi în ţările dezvoltate sunt în sectorul terţiar); exigenţe sporite privind calificarea; feminizarea locurilor de muncă în unele domenii ( medicină, învăţământ etc).În prezent, femeile active deţin o pondere de peste 60% din forţa de muncă feminnină. Aceste mutaţii se reflectă în evoluţia adaptării diferitelor categorii profesionale la noile componente segvenţiale ale pieţei muncii. De la echilibrul general la nivel de cerere totală şi ofertă totală se ajunge la echilibrul segmentelor pieţei muncii, pe categorii socio-profesionale. Acest echilibru presupune ca, pe fiecare categorie de forţă de muncă, cererea totală să corespundă cu oferta concurenţială de forţă de muncă pentru aceeaşi categorie. Numai în acest caz se va realiza un echilibru general dar, diferenţele de salarii pe un segment sau altul al pieţei

S = salariuQ = cantitate de muncă (număr de persoane aflate pe piaţa muncii);

muncii vor restrânge sau mări dezechilibrul care se poate crea la nivelul diferitelor categorii socio-profesionale. Echilibrul structural se manifestă prin dezechilibre de proporţii mai mari sau mai mici la nivelul fiecărei categorii socio-profesionale a forţei de muncă, ceea ce va conduce la existenţa unui surplus sau minus de ofertă faţă de cererea de muncă.

La sporirea ofertei contribuie noile generaţii pregătite a intra pe piaţa muncii la care se adaugă un segment tot mai important, şi anume, cei integraţi în diferite forme de învăţământ superior dar, care o parte din ei se angajează. Nu putem face abstracţie de reducerea, în ultimii 50 de ani, a duratei medii a săptămânii de lucru care, de la un număr mediu de peste 40 de ore a ajuns, în funcţie de ţară, la cca 35-37 ore de muncă. Toate aceste elemente noi aduc schimbări cantitative şi calitative în funcţionarea pieţei muncii privind raportul cerere-ofertă de muncă.

Regionalizarea şi globalizarea pieţei muncii va ascuţi concurenţa între cei ce vor căuta un loc de muncă. Un rol tot mai important în această concurenţă va avea investiţia în capitalul uman care contribuie la formarea, dezvoltarea şi valorificarea capacităţilor forţei de muncă în domeniile economico-sociale importante.

Piaţa muncii, fiind considerată specifică, funcţionează nu numai pe baza principiilor pieţei, ci, într-o mare măsură, aşa după cum s-a relevat mai sus şi pe baza reglementărilor din partea statului, care corespunde politicilor de ocupare şi protecţie socială la nivel naţional şi comunitar.

La nivel macroeconomic, se stabilesc condiţiile generale de funcţionare a pieţei muncii, reglementările ce trebuie să stea la baza partenerilor ce reprezintă cererea şi oferta de muncă. Legislaţia muncii, elaborată de guvern, cu aportul patronatelor şi al sindicatelor, în consonanţă cu cea comunitară formulează:

– modalităţile de angajare a forţei de muncă;– durata zilei de muncă; – condiţiile de disponibilizare a forţei de muncă;– facilităţile acordate forţei de muncă devenită şomeră;– principiile de stabilire a salariilor; niveluri maxime;– stabilirea unui nivel minim al salariilor de la care încep negocierile;

- facilităţi pentru unele sectoare de activitate pentru a fi atractive pentru forţa de muncă, mai ales în cele deficitare în ce priveşte acest factor de producţie.

Desigur că, în funcţie de caracteristicile pieţei muncii din fiecare zonă, ţară sunt formulate şi alte reglementări de funcţionare a acesteia.

La nivel microeconomic are loc întâlnirea efectivă a cererii cu oferta de muncă, între firme şi viitorii angajaţi-salariaţi. În funcţie de condiţiile concrete ale unităţii economice, privind înzestrarea tehnică, volumul anticipat al producţiei, se dimensionează, în termeni reali, mărimea şi structura socio-profesională a cererii de muncă. Firma, prin contract, îşi asumă obligaţiile ce îi revin faţă de angajaţi.

Din confruntarea cererii cu oferta de muncă, însoţită de negocierile colective, are loc acceptarea sau neacceptarea de ore suplimentare şi se stabilesc mărimea şi dinamica salariului, condiţiile de muncă, durata concediului, unele facilităţi pe care firma le acordă dar, şi obligaţiile ce revin angajaţilor. Piaţa muncii asigură distribuirea forţei de muncă în concordanţă cu principiile generale şi cu condiţiile economico-sociale la nivel de firmă, unitate economică.

În România, piaţa muncii, în anii ’90, s-a aflat într-un proces de transformare în vederea funcţionării după principiile economiei de piaţă. În acest deceniu, s-a creat cadrul instituţional prin reorganizarea Ministerului Muncii, a Direcţiilor judeţene de Muncă şi Protecţie Socială, Oficiilor de Ocupare a Forţei de Muncă, la nivel de judeţ şi oraş. In 1999 s-a înfiinţat Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă, respectiv şi în profil teritorial, în vederea gestionării ocupării, formării, calificării şi recalificării forţei de muncă, alocării resurselor umane. Toate aceste organisme au un rol important în urmărirea cererii de muncă şi a ofertei de muncă, în asigurarea, pe diferite trepte, a protecţiei sociale a şomerilor. Totodată, s-a creat cadrul legislativ prin elaborarea unor legi şi perfecţionarea Codului muncii. Legea nr.1 din 1991 privind „ocuparea şi protecţia şomerilor” s-a îmbunătăţit pe parcurs astfel încât, pe de o parte, să protejeze economic pe şomer şi, pe de altă parte, să-l stimuleze în căutarea unui loc de muncă.

Stări ale pieţei muncii în prezent la nivel naţional şi european

Piaţa muncii se caracterizează prin profunde dezechilibre, ca expresie a reducerii cererii de muncă, în condiţiile dificultăţilor de ansamblu ale economiei. Excedentul de ofertă de muncă s-a concretizat în existenţa, în România, a unui şomaj în proporţii diferite dar, constant pe întreaga perioadă 1990-2010. Perioada 2000-2007 – caracterizată prin ritm mediu de creştere a PIB de 6% - nu a avut un efect considerabil privind restabilirea unui relativ echilibru. Atenuarea presiunii ofertei de muncă asupra cererii de muncă s-a datorat emigrării organizate şi celei ilegale a unei părţi a forţei de muncă active şi tinere către ţări dezvoltate care oferă salarii mai mari decât în România. Aprecierea conform căreia „intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic, dar şi de justiţie socială”78 rămâne un deziderat. Începutul crizei economice de la sfârţitul anului 2008 a afectat negativ toate variabilele pieţei muncii.

Existenţa la nivelul economiei mondiale a unui număr impresionant de şomeri justifică valul de emigrare a forţei de muncă în căutarea unui loc de muncă cu deosebire a celor din ţările slab dezvoltate spre ţările dezvoltate. În prezent, ca şi în alte perioade istorice, emigrarea este însoţită de discriminări privind salariile, oferirea de munci puţin agreate de populaţia autohtonă şi uneori de atitudini agresive din partea unor forţe ostile faţă de imigranţi.

Cunoscând, aşadar, în prezent dezechilibre substanţiale, piaţa muncii se află inexorabil în căutarea remedierii acestor dezechilibre. În plan teoretic, eliminarea dezechilibrului corespunde situaţiei în care la nivelul salariului de echilibru cererea şi oferta de muncă sunt egale asigurându-se ocuparea deplină a forţei de muncă.

În condiţiile concurenţei imperfecte şi ale modificărilor survenite, pe parcursul secolului al XX-lea, în structura bazei tehnico-materiale, în procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi producţiei, proces care a dat naştere la companii de mari dimensiuni şi cu zeci, sute de mii de salariaţi şi conceptul de ocupare deplină a evoluat. Dezechilibrul provocat de criza din 1929-1933 pe ansamblul economiilor naţionale a atras după sine o scădere considerabilă a ocupării forţei de muncă. În consecinţă, s-a impus un nou mod de analiză a cauzelor şi înţelegerii fenomenului ocupare-dezvoltare care îşi caută şi astăzi explicaţia, urmare a crizei financiare şi economice de la sfârşitul anului 2008 şi adâncirii în 2009 care a generat, la nivel mondial, o contracţie puternică a cererii de forţă de muncă şi, în consecinţă, un şomaj de mari dimensiuni.

78 Lionel Stoleru, L`echilibre et croissance economique, Editura Dunod, Paris, 1969,pag.89*http://europa.eu

J.M. Keynes, în abordarea teoretică a conceptului de ocupare deplină, ia ca punct de plecare interesele întreprinzătorilor în condiţiile existenţei unei anumite baze tehnice79. El consideră că, înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi sunt cele care împreună determină volumul ocupării, iar volumul ocupării este legat într-un mod bine determinat de un nivel dat al salariilor reale şi nu invers. În cazul în care, înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă de muncă insuficientă, atenţionează Keynes, atunci nivelul efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru potenţial disponibilă la salariul real existent, generând şomaj.

În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, conceptul de ocupare deplină a forţei de muncă nu trebuie înţeles în sensul de rată zero a şomajului. Reprezentanţi ai curentului de gândire economică monetarist, în special Milton Friedman, consideră că există o rată naturală a şomajului (de 3%, iar, în prezent, de 6 %), care este compatibilă cu starea generală de echilibru economic. Raportul ocupare-dezocupare este abordat în lecţia „Şomaj: dezocupare- ocupare”.

Teoria compensării ocupării printr-o rată mai înaltă a inflaţiei, inspirată de curba Phillips, nu se mai verifică în foarte multe ţări. Este edificatoare situaţia actuală când, în multe state membre ale U E, şomajul este sincron cu creşterea preţurilor, inclusiv în România. Se consideră că, piaţa muncii pentru a contribui la atenuarea stării de dezechilibru trebuie să devină mai flexibilă, prin extinderea sistemului de muncă cu timp parţial, reducerea duratei de muncă, contracte de muncă cu durată determinată etc. În acelaşi timp, forţa de muncă trebuie să devină mai mobilă, mai adaptabilă, într-o perioadă scurtă, la structura şi dinamica pieţei muncii, integrată în spaţiul comunitar şi al globalizării. Desigur că, există diferenţe care constau în capacitatea statelor de a susţine şi stimula prin instrumente monetare şi financiare relansarea activităţilor şi a proteja economic şi social pe cei ce sunt în căutarea unui loc de muncă. Instituţiile pieţei muncii, la rândul lor, au un rol important în atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi oferta de muncă prin promovarea politicilor active de calificare şi reconversie a mîinii de lucru, prin stimularea formelor fexibile de integrare în plan profesional şi teritorial.

În ce priveşte Europa, Strategia de la Lisabona, elaborată de Consiliul European, pentru perioada 2000- 2010, prevedea ca U E să devină cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată pe cunoaştere, capabilă de creştere economică sustenabilă cu mai multe şi mai bune locuri de muncă. Această strategie, revizuită în 2005 şi 2008 fixa obiectivul unei rate de ocupare de 70% din forţa de muncă activă, de 60% în rândul femeilor şi de 50% a persoanelor cu vârste de peste 55 de ani şi, desigur investiţii substanţiale în formarea capitalului uman. Strategia Europei 2020 are ca obiectiv principal stimularea competitivităţii şi productivităţii fără a compromite coeziunea socială. Liniile directoare se referă la. reducerea sărăciei; atingerea unei rate a ocupării de 75% din populaţia în vârstă de muncă; creşterea numărului studenţilor; investiţii de 3% din PIB la nivelul U E în cercetare, inovare.* Ocuparea rămâne o ţintă şi pentru următorul deceniu. Creşterea economică versus sporirea locurilor de muncă este o premisă pentru existenţa unui echilibru relativ pe piaţa muncii dar, nu suficientă.

79 J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Eidtura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 60-65.

Trecerea la o economie bazată pe cunoaştere nu apare înafara contribuţiei indivizilor şi pregătirii lor pe întreg parcursul vieţii active în concordanţă cu dezvoltarea noilor tehnologii care oferă locuri de muncă structurate pe noi coordonate ale pregătirii forţei de muncă. Restabilirea echilibrului depinde de crearea unui mediu de afaceri favorabil creşterii economice durabile care să genereze sporirea locurilor de muncă.În acelaşi timp, această stare este provocată nu numai de laturile de ordin cantitativ, ce ţin de excedentul ofertei faţă de cerere, în sensul crizei locurilor de muncă dar, şi de o neconcordanţă a structurii ofertei sub aspect calitativ, al gradului de instruire şi pregătire pe meserii, specialităţi raportat la exigenţele cererii. Gestionarea pieţei muncii, în timp de criză, poate fi eficientă în funcţie de abilitatea cu care acţionează instituţiile centrale şi locale de a sprijini mediul de afaceri dar, şi în a găsi modalităţi de flexibilizare şi mobilitate a ocupării forţei de muncă şi de a stimula pe şomeri la reconversia profesională. Învăţământul, structuat şi orientat spre acele meserii şi profesii cerute şi cu valabilitate pe termen lung, are un rol important în calificarea forţei de muncă în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii. Subfinanţarea învăţământului în multe ţări, inclusiv în România, întârzie procesul de modernizare a bazei tehnice, a infrastructurii şi a programelor tematice fapt ce afectează negativ pregătirea profesională a noii generaţii şi a integrării acesteia pe piaţa muncii.

11.4.Salariul: delimitări conceptuale

Salariul sau preţul muncii constituie o componentă şi o variabilă esenţială a pieţei muncii. Descifrarea conceptului şi a rolului său are o mare importanţă deoarece este principalul venit pentru cea mai mare parte a populaţiei din ţările dezvoltate. De mărimea şi dinamica salariului depinde asigurarea unor condiţii economice şi sociale corespunzătoare unui anumit standard de viaţă. In acelaşi timp, nivelul salariului orientează posesorul forţei de muncă spre sectoarele şi calificările care îl solicită.

În funcţie de înţelegerea acestui rol se vor delimita relaţiile, la nivel microeconomic – firmă şi macroeconomic – guvern, faţă de retribuire şi alte condiţii privind angajarea forţei de muncă.

• Diferite accepţiuni privind salariulSalariul este definit în diferite moduri, în funcţie de doctrina economică pe care o reprezintă un

economist-teoretician.

Salariul, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie - muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.Paul Samuelson defineşte salariul ca fiind „preţul pentru care oamenii îşi închiriază serviciile lor”80.

Aceste definiţii răspund unui criteriu comun şi anume remunerarea forţei de muncă ca participantă la diferite activităţi economice.

Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit.Salariul-cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata

muncii, contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă ponderea acestor cheltuieli în costul total este diferită.

80 Paul Samuelson, L’économique, t.2, Ed. Librairie Armand Colin, Paris, 1968, p. 860.

Salariul-venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal de a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. De aceea, el devine un stimulent pentru salariaţi de a se (re)califica, perfecţiona şi adapta la cerinţele unităţii în care lucrează, pieţei muncii, în general.

Salariul-venit deţine o pondere importantă în totalul venitului naţional. În ţările, dezvoltate economic, salariul reprezintă peste 70% din venitul naţional. În ţările în curs de dezvoltare, această pondere este mult mai mică datorită structurii înguste, uneori monostructură a economiilor naţionale respective.

Conceptul salariu-venit este abordat diferit în literatura economică în raport de şcoli, curente.

Adam Smith consideră că, salariul este singurul venit bazat pe muncă: „Din produsul muncii sau din valoarea pe care munca o adaugă materialelor se scade partea ce revine sub formă de profit şi rentă81. Deci, produsul muncii muncitorului constituie răsplata naturală sau salariul muncii. Mărimea salariilor depinde de contractul făcut între muncitori şi patroni. „Primii vor să obţină cât mai mult, iar patronii să dea cât mai puţin posibil. Muncitorii sunt dispuşi să se unească pentru a urca salariul, iar patronii pentru a-l coborî”82.

David Ricardo, spre deosebire de A. Smith, face distincţie între preţul natural şi preţul de piaţă al muncii. El consideră că salariul natural este acel preţ necesar pentru întreţinerea muncitorului şi pentru perpetuarea speciei. Preţul de piaţă al muncii este acel preţ ce se plăteşte efectiv, pe baza raportului existent între cererea şi oferta de forţă de muncă.

Ferdinand Lassalle defineşte salariul drept valoare a mijloacelor de subzistenţă necesare întreţinerii forţei de muncă. Această concepţie este cunoscută sub denumirea de „Legea de aramă a salariului.” Salariul, după această lege, nu poate depăşi limita minimului de mijloace de subzistenţă necesare întreţinerii muncitorului şi familiei sale. Un spor al salariilor peste această limită ar atrage după sine un număr mai mare de căsătorii şi, în consecinţă, şi o creştere a natalităţii, respectiv a populaţiei, ceea ce ar conduce la diminuarea salariilor şi, în consecinţă, la reducerea naşterilor.

Karl Marx tratează forţa de muncă drept marfă, care are valoare. Salariul este un preţ care exprimă într-o formă transformată această valoare a mărfii – forţă de muncă. Salariul, după K. Marx, ascunde munca pe care muncitorul o efectuează în mod gratuit pentru capitalist; muncitorul primeşte un salariu mai mic decât valoarea creată de forţa de muncă.83

John M Keynes84 abordează conceptul de salariu în dependenţă de gradul de ocupare a forţei de muncă. Astfel, volumul folosirii mâinii de lucru se află într-un raport univoc cu volumul cererii efective exprimat în unităţi de salariu. Cererea efectivă este suma consumului scontat şi a investiţiilor scontate. Ea nu se poate modifica dacă înclinaţia spre consum, curba eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii rămân total neschimbate.

81 Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 47.82 Idem, p. 48.83 Marx, Engels, Capitalul, opere vol. 23, Editura politică, 1966, p. 546.

84 . John M. Keynes, Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 269-282.

Economiştii contemporani, preluând diferite elemente din teoriile înaintaşilor lor, definesc salariul-venit drept remunerarea muncii în raport cu cererea-oferta de muncă, cu negocierile colective între sindicate şi patronat, cu reglementările legislative privind funcţionarea pieţei muncii. Aşadar, salariul este o categorie economică complexă, care presupune contract de muncă, negocieri colective, prestaţii de securitate socială, instituţii ale pieţei muncii etc. El înglobează elemente atât de ordin economic, cât şi social.

11.5. Factori care influenţează nivelul şi dinamica salariuluiPiaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, în consecinţă, salariul de

echilibru se formează teoretic. Mărimea sa, fără a face abstracţie de cererea şi oferta de muncă, este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de angajare şi nivelul salariului. La aceste negocieri se iau în considerare reglementările pieţei muncii, ca, de exemplu, salariul minim, stabilit prin negocieri între guvern şi sindicate pe economia naţională sau pe ramuri de activitate. Salariul negociat va fi mai mare faţă de salariul de echilibru (fig.4).

S

Fig.11. 4. Echilibrul pe piaţa muncii; salariul de echilibru

Punctul E reprezintă echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă căruia îi corespunde salariul de echilibru. Salariul minim garantat (S1) pe economie se poate situa deasupra salariului de echilibru (Se). Salariul minim este un punct de plecare în negocieri, astfel că, salariul convenit va fi mai mare, iar în condiţiile când factorul de muncă va deveni prea scump,agentul economicva reduce cererea (A).

Salariul privit ca venit are o tendinţă generală de creştere. Ca mărime şi capacitate de acoperire a nevoilor de trai ale salariatului şi familiei lui, salariul se diferenţiază de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, pe ramuri, domenii, profesii, meserii, în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:

raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă; cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor, pentru refacerea şi dezvoltarea

forţei de muncă în condiţiile diversificării şi sporirii nevoilor materiale şi spirituale, ale apariţiei unor noi bunuri şi servicii etc.;

nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum;

Q = cantitatea de muncăS = salariulSe = salariul de echilibruC = cererea de muncăS1 = salariul minim pe economieQc = cantitatea de echilibruQa = contracţia cererii de muncă

cheltuielile pentru odihnă şi viaţă spirituală, care cresc pe măsură ce timpul de muncă se reduce în favoarea timpului liber;

sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii; gradul de organizare a sindicatelor; raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal.

Dacă, pe unitate de rezultat, salariul în calitate de cost scade când productivitatea devansează creşterea salariului mediu, în schimb, salariul ca venit are o tendinţă de creştere, dar fără a devansa sporul productivităţii muncii. Raţiunea constă în criteriul de eficienţă ce ghidează activitatea economică. Raportul dintre salarii mai mari şi productivitate crescândă a generat mai multe moduri de interpretare. Economistul contemporan, Joseph Stiglitz enunţă teoria, după care salariile mai mari sunt cele care determină creşterea productivităţii nete a muncitorilor fie, prin reducerea mobilităţii acestora fie, prin promovarea unor stimulente mai bune sau prin abilitatea firmei de a recruta forţă de muncă de calitate superioară ceea ce se exprimă în teoria salariului de eficienţă. Această teorie pune în evidenţă faptul că o creştere a salariilor determină o creştere a productivităţii85. Contrar acestor argumente teoria clasică pune accent pe faptul că sporirea productivităţii este cea care determină creşterea salariilor. Ambele teorii au un element comun şi anume: creşterea salariilor are drept suport sporirea productivităţii. Ceea ce le desparte este motivaţia sporirii salariilor în condiţii de creştere a productivităţii într-un mediu tehnico-economic profund schimbat.

Prin capacitatea şi gradul lor de organizare, sindicatele pot, prin negocieri, să stabilească un nivel mai ridicat al salariului şi să obţină prestaţii sociale suplimentare din partea agenţilor economici. Dar, prezenţa şomajului poate influenţa negocierile în sensul admiterii unui salariu mai mic. Şomajul este considerat un factor ce presează asupra nivelului salariului.

În condiţiile actuale, în care salariaţii deţin ponderea dominantă în totalul populaţiei ocupate, iar sindicatele, în multe ţări, reprezintă o forţă socială, au loc măriri ale salariilor chiar dacă şomajul este la un nivel ridicat, desigur, când economia nu se află în criză. În ţările dezvoltate, în ultimii 20 de ani de funcţionare a pieţei muncii, „rata creşterii salariului a fost departe de a fi invers proporţională cu cea a şomajului”.86Factorii cu influentă directă asupra dinamicii salariului au avut o forţă de presiune mai mare decât cea a şomajului.

• Diferenţiere – apropiere (egalizare)

Mărimea salariului este supusă unor tendinţe contradictorii: de diferenţiere de la un salariat la altul şi de apropiere (egalizare).

Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă, condiţii de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte. Un element deosebit de important pe care se fundamentează diferenţierea îl reprezintă eficienţa utilizării fondului uman, exprimată în rezultatele muncii pe unitate de timp. Diapazonul diferenţelor se poate restrânge prin creşterea gradului de calificare. O eventuală egalizare ar nemulţumi atât pe salariaţi, cât şi pe posesorii de capital. Salariul este legat de rezultat şi, în mod inevitabil va exista o anumită inegalitate.

85 Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh Economie, Editura Economica, 2005,pag. 296 - 29786 Jean Marie Albertini, Les rouages de l`economie nationale, Ed. Ouvrier, Paris, 1988, pag. 110

Diferenţieri provin şi din discriminarea economică a femeilor precum şi a celor mai în vârstă care acceptă un salariu mai mic având în vedere că au o mobilitate de la un loc de muncă la altul mai redusă faţă de cei tineri precum şi din practici discreţionare ale agenţilor economici. Diferenţieri de salariu pot să apară şi în cazul discriminării pe rase, fiind remuneraţi la aceeaşi cantitate şi calitate a muncii cu o cotă poate mai mică decât ceilalţi colegi.

Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare; ea presupune apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii. În caz contrar, ar exista un transfer de rezultate de la cei cu eficienţă ridicată spre cei a căror productivitate este mai scăzută, ceea ce ar fi în contradicţie cu principiile economiei de piaţă.

În prezent, este nevoie de o forţă de muncă calificată, capabilă să asigure performanţa noilor tehnici şi tehnologii care, în multe subramuri, sunt deosebit de sofisticate şi scumpe. Asigurarea eficienţei investiţiei la nivel de firmă sau ramură depinde nu numai de înzestrarea tehnică pe lucrător dar şi de calitatea forţei de muncă. Capitalul uman, pregătit în concordanţă cu noile cuceriri ale ştiinţei, rămâne unul factorii determinanţi generator de creativitate şi performanţă. Investiţia susţinută şi de durată în educaţie şi formare continuă profesională constituie suportul sporirii calităţii forţei de muncă. In concluzie, dobândirea capitalului uman deşi, este costisitoare, ea generează mai mult venit pentru persoana ce l-a dobândit dar şi un beneficiu pentru societate. Investiţia în capital uman reprezintă una dintre principalele surse ale creşterii economice deoarece contribuie la sporirea productivităţii muncii prin utilizarea aparatului de producţie modern, rezultat al cercetării ştiinţifice şi tehnice.

11.6. Formele salariului

Salariul nominal reprezintă suma de bani, negociată între angajator şi angajat, prevăzută în contractul de muncă, pentru activitatea, munca ce urmează a fi efectuată. Salariul nominal este o mărime dinamică fiind influenţat de o serie de factori (vezi Salariu p. 14). Salariul nominal se prezintă sub următoarele forme:

Salariul nominal brut este salariul nominal în care sunt incluse impozitul şi alte obligaţii ale salariatului faţă de diferite instituţii ale statului.

Salariul nominal net este partea ce revine angajaţilor sub formă de venit net după ce s-au scăzut următoarele: impozitul, contribuţia la asigurările sociale, la sănătate şi la fondul de şomaj.

Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal net, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioadă. Salariul real (puterea de cumpărare a salariului nominal net) depinde de mărimea salariului nominal net şi de nivelul preţurilor la bunurile economice. Fluctuaţiile preţurilor determină modificări ale salariului real. Dacă preţurile cresc, iar salariul nominal net rămâne constant, salariul real va scădea. Dacă preţurile scad, la acelaşi salariu nominal net, salariul real va creşte. Salariul real este în relaţie direct proporţional cu mărimea salariului nominal net şi invers proporţional cu dinamica preţurilor.

În România, creşterea constantă a preţurilor şi, în unele perioade, o inflaţie galopantă au erodat puterea de cumpărare a salariului nominal net. S-a creat un ecart

puternic între evoluţia preţurilor şi cea a salariului real, fapt ce a influenţat negativ standardul de viaţă al unor categorii largi ale populaţiei. În faza de criză politicile de îngheţare şi de diminuare a salariului nominal net sincronizate cu creşteri ale preţurilor afectează puternic standardul de viaţă generând puternice conflicte de interese economico-sociale urmare a scăderii puterii de cumpărare. Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor (în procente):

În dinamică, modificarea salariului real este evidenţiată de indicele salariului real:

Salariul direct este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi sumele corespunzătoare pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu.

Salariul minim garantat este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor dintre patronat-sindicate-guvern. El serveşte ca bază de calcul, de la care se va pleca în stabilirea salariilor la un nivel care să asigure condiţii decente de trai. Acest salariu minim este corectat, în funcţie de factorii ce influenţează salariul real.

Inegalitatea privind salariul minim la nivelul ţărilor membre ale U.E. ridică o problemă de competitivitate a produselor prin prisma dumpingului salarial. Acest fenomen pentru a fi prevenit, sindicatele consideră că, este necesară o armonizare a legislaţiilor naţionale care să ia ca referinţă ţările în care salariile minime sunt cele mai ridicate, ceea ce va „ asigura o protecţie împotriva concurenţei neloiale văzute ca „ dumping social.” 87

În România, salariul minim este rezultatul negocierilor dintre sindicate, patronat, guvern. El este stabilit la nivel de economie şi este corectat, în anumite proporţii, cu rata inflaţiei. Salariul minim pe economie rămâne mult în urma creşterii preţurilor şi, din această cauză, el asigură în limite modeste un trai decent de existenţă.

Salariul minim generează anumite constrângeri pentru patroni, în măsura în care este puţin flexibil, ceea ce stimulează substituirea forţei de muncă cu alt factor de producţie.

Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt deosebit de bune. El poate lua diferite forme concrete: prime, al 13-ea salariu, facilităţi făcute salariaţilor la anumite servicii (creşe pentru copii, case de odihnă, cantine etc.).

Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale. Aceste venituri nu sunt corelate cu rezultatele muncii salariaţilor, ele sunt adiţionale, având scopul asigurării unui nivel de trai de subzistenţă pentru anumite categorii de 87 Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrării europene, Ed.economica, 2006, pag. 449

ISR = indicele salariului realSR1 = salariul real din perioada curentăSR0 = salariul real din perioada anterioarăISN = indicele salariului nominal netIP = indicele preţurilor

salariaţi sau grupuri din cadrul acestora care se confruntă cu riscuri mai mari, cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul etc. Acordarea salariului social este un răspuns al societăţii la solidaritatea socială.

11.7. Tipuri de salarizare

Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se determină mărimea salariului pentru fiecare salariat. Forma de salarizare face legătura între partea de venit ce revine salariatului şi activitatea depusă de el, între salarii şi rezultatele muncii. Fiecare formă de salarizare evidenţiază într-un mod specific cantitatea, calitatea şi importanţa muncii depuse.

Formele de salarizare sunt stipulate în contractul de muncă. Cele mai practicate forme de salarizare sunt: în regie, în acord şi mixtă, în remisă. Fiecare formă poate fi aplicată într-o mare varietate.

Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi, săptămână, lună. Această formă se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat. Fiecărui salariat i se stabileşte ce are de realizat, răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o posedă, de domeniu, de locul pe care îl ocupă în eşaloanele de conducere şi organizare a activităţii. Dacă salariatul nu depune munca minimă în unitatea de timp prevăzută în contract, el va fi avertizat sau disponibilizat de către unitatea respectivă. Cel care depune muncă mai multă şi de bună calitate în unitatea de timp prevăzută poate fi recompensat prin premii, gratificaţii, anumite facilităţi atribuite de unitatea în care lucrează. Mărimea totală a salariului este produsul dintre timpul lucrat şi salariul pe unitatea de timp.

Salarizarea în acord este acea forma de remunerare a individului sau grupului în funcţie de cantitatea de produse realizate sau de numărul operaţiunilor executate în unitatea de timp. Aceasta se practică în acele domenii de activitate unde se poate norma şi comensura munca cheltuită prin cantitatea de produse sau numărul de operaţii. Salarizarea în acord pune mai pregnant în evidenţă legătura dintre mărimea salariului şi rezultatele muncii depusă de salariat. In acest caz cheltuielile de supraveghere se pot reduce iar intensitatea muncii poate avea tendinţa de a creşte. Dacă norma de produse sau operaţii nu a fost realizată la nivelul planificat şi la calitatea corespunzătoare lucrătorul este penalizat. Salarizarea în acord prezintă şi unele dezavantaje: tendinţa de a obţine cât mai multe produse sau de a executa operaţii în număr mare în aceeaşi unitate de timp poate afecta calitatea produselor; intensificarea muncii dincolo de anumite limite necesită un consum mare de energie, cu efect negativ asupra sănătăţii ca urmare a unei oboseli fizice şi intelectuale.

Salarizarea în acord s-a diversificat, concretizându-se în: acord direct; acord progresiv; acord global.

Acordul direct constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată. Mărimea salariului va fi direct proporţională cu numărul produselor sau operaţiilor executate de salariat. Se aplică în domeniile unde se poate face măsurarea muncii individuale.

Acordul progresiv presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de produs sau operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv.

Acordul global se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a executa într-un termen stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă globală, determinată în raport cu manopera necesară realizării obligaţiilor prevăzute în contract.

Salarizarea în remisă sau cote procentuale se aplică, de regulă, în comerţ, în activitatea de prestări servicii. Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.

Practicarea diferitelor forme de salarizare nu exclude contestarea lor din partea salariaţilor sau a întreprinzătorului, faptul că aceştia nu sunt recompensaţi în funcţie de utilizarea eficientă a muncii sau a capitalului. Atenuarea acestui conflict se poate face prin măsuri de corectare, participare, socializare.

Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin acordarea unor sporuri pentru muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul managementului etc.

Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului obţinut de unitatea economică unde îşi desfăşoară activitatea. Permite o repartizare mai echitabilă a rezultatelor obţinute prin aportul salariaţilor şi o atenuare a confruntărilor dintre interesele personale ale salariaţilor şi cele ale întreprinderii.

Participarea se poate realiza prin cote-părţi din beneficiu, facilităţi acordate salariaţilor de a cumpăra acţiuni la unitatea unde lucrează şi alte forme stabilite de conducerea întreprinderii.

Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai dificilă, remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.

Alegerea formei de salarizare are în vedere utilizarea eficientă a forţei de muncă, stimularea ei în ridicarea calificării şi evaluarea cât mai justă a raportului între rezultatele economico-financiare ale unităţilor şi remunerarea propriilor salariaţi.

Concepte de bază Concepte de baza:

Piaţa muncii Nevoia de muncă Cererea de muncă Salariul real Oferta de muncă Cost marginal al muncii

Salariul cost,venit Salariu nominal,brut,net Salariu de eficienţă Salariu colectiv,social Salarizare în regie, acord

.

Probleme de reflecţie şi întrebări de tip grilă: Care este raportul dintre nevoia de muncă şi cererea de muncă? Argumentaţi legătura dintre factorul demografic şi creşterea economică; Care este relaţia între salariul nominal, salariul real şi preţuri?; Cum apreciaţi raportul dintre evoluţia salariului real şi preţuri în România, în ultimii 6

ani? Dar a salarului nominal minim?;

Factori care influenţează mărimea şi dinamica salariului în afară de preţuri;

1.Nevoia de muncă faţă decererea de muncăa.se suprapunb.este de la parte la întregc.este de la întreg la parte

2.Cererea de muncă este oferta de locuri de muncăa. adevăratb. fals

3.Oferta de muncă reprezintăa.intreaga populaţie a unei ţărib.populaţia în vârstă de muncăc.populaţia activă 4.În condiţii de criză economică cererea de muncă a. se reduceb nu suportă modificăric.creşte

5. Pe piaţa muncii există un excedent de ofertă de forţă de muncă.Salariul are tendinţaa.creşteb. scadec.nu se modifică

Bibliografie • Albertini Jean-Marie, Les rouages de l’économie nationale, Editura ouvrières, Paris, 1988.• Enache, C., Mecu, C. (coord), Economie Politică 1, Editura Fundaţiei România de Mâine, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2007;• Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a banilor,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.• Lipsey, Richard G. ; Chrystal K. Alec, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.Smith, Adam, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960. Stiglitz, Joseph E.; Walsh Carl E., Economie, Editura,Economica, 2005 Stoleru Lionel, L’échilibre et la croissance économique, Dunod, Paris, 1969

Capitolul 12

Piaţa monetară şi dobânda. Creditul şi băncile

Raluca Zorzoliu

Obiectivele temei Structura temei

- evidenţierea rolului banilor în economia de piaţă şi a instituţiilor implicate în circuitul lor;

- creditul devenit în economia de piaţă cale de creare de masă monetară, de finanţare a activităţii economice;

- analiza politicilor monetare actuale, a tipurilor lor şi a implicaţiilor asupra procesului dezvoltării economice.

12.1 Moneda. Masa monetară şi agregatele monetare

12.2 Piaţa monetară

12.3 Teorii despre valoarea banilor şi moneda aflată în circulaţie

12.4 Dobânda

12.5 Creditul şi băncile

12.6 Politica monetară

12.1 Moneda. Masa monetară şi agregatele monetare

În evoluţia lor istorică, prezentată sintetic în capitolul III al prezentului manual, s-au videnţiat formele îmbrăcate şi dezbrăcate, pe rând de către bani, ca şi funcţiile acestora. S-a arătat că forma generală pe care o dobândesc în circulaţia lor pe piaţă este aceea de monedă metalică ori de hârtie. Strâns legate de existenţa şi funcţionalitatea acesteia sunt două concepte importante: masa monetară şi agregatul monetar.

Moneda include totalitatea mijloacelor de plată care se pot folosi în mod direct pentru realizarea tranzacţiilor pe piaţă; ea reprezintă instrumentul principal pentru funcţionarea tuturor pieţelor şi pentru realizarea schimburilor între agenţii economici şi este utilă datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte. Moneda cuprinde totalitatea instrumentelor acceptate drept mijloc de schimb, mijloc de tezaurizare şi unitate de măsură.

Masa monetară este determinată de cantitatea de monedă aflată într-o economie iar ansamblul principiilor şi normelor juridice, economice şi instituţionale care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări alcătuiesc sistemul monetar.

Agregatul monetar este caracteristic Sistemului Conturilor Naţionale, prin care se determină părţile incluse în masa monetară şi semimonetară (cuprinde bonurile de casă ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile la termen la Trezorerie, efectele de comerţ negociabile etc), în instrumentele de schimb şi plată .

Primul agregat monetar - M1- include : monedele divizionare, moneda fiduciară (biletele de hârtie), acele drepturi de creanţă ce pot fi utilizate direct pentru a efectua plăţi către terţi.

Al doilea agregat monetar –M2 - include în plus, faţă de primul, conturile pe librete de economii, depunerile pe termen scurt la bănci, bonurile de casă ale unor instituţii de credit şi conturile de economii din bănci pentru locuinţe. M2 cuprinde

creanţele care nu sunt imediat lichide şi care pot avea nevoie de înştiinţarea prealabilă a instituţiei depozitare.

Al treilea agregat monetar – M3 – cuprinde suplimentar faţă de M2 unele valori în devize, plasamentele pe termen nelimitat, titlurile pieţei monetare emise de instituţii prestatoare de servicii.

Cel de-al patrulea agregat monetar – M4 – include faţă de M3 şi depozite negociabile, acorduri de răscumpărare, fonduri mutuale pe piaţa monetară.

Agregatul monetar M1 are gradul cel mai mare de lichiditate iar M4 cel mai scăzut. Cele patru agregate monetare includ instrumente concrete de schimb şi de paltă a căror denumire diferă de la o ţară la alta.

« Cererea de bani este o cerere de bani reali (valori). Nu numărul, ci puterea de cumpărare a bancnotelor respective îi interesează pe deţinătorii de bani.

Oferta de bani, M1, este formată din numerar şi depozite la vedere. O mărime mai amplă, M2, cuprinde şi depozitele de economii sau cele la termen deschise la instituţii de depozitare, precum şi alte valori aducătoare de dobândă. Cea mai importantă caracteristică a banilor este că servesc drept mijloc de plată.»88

În general, responsabilitatea cu privire la existenţa în economie a unui anumit nivel al masei monetare revine Băncii Centrale, care dispune de diferite pârghii de politică monetară prin care poate determina modificări ale masei monetare.

12.2 Piaţa monetară

Piaţa monetară este formată din ansamblul tranzacţiilor cu monedă, rezultate din confruntarea cererii cu oferta. Pentru funcţionarea mecanismelor pieţei monetare sunt implicate următoarele categorii de agenţi economici: statul, care stabileşte coordonatele politicii monetare; Banca Centrală – emite monedă şi controlează moneda aflată în circulaţie; băncile comerciale – pun în circulaţie moneda legală şi prin creditele acordate dau naştere monedei bancare; firmele şi gospodăriile populaţiei – care oferă sau solicită disponibilităţi băneşti prin intermediul băncilor şi nu numai.

Cererea de monedă apare ca urmare a utilizării banilor pentru achiziţionarea unor bunuri şi servicii, fiind dependentă de viteza de rotaţie a banilor.

Banii sunt solicitaţi, în primul rând, în calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile economice, se caracterizează printr-un stoc existent şi se confruntă cu cereri din partea populaţiei de a-i deţine.

Elementul principal al cererii de bani constă în aceea că toate persoanele sunt interesate de puterea de cumpărare a banilor pe care îi deţin. Astfel înţelegem preocuparea continuă a persoanelor asupra cererii reale de bani, nu neapărat asupra cantităţii nominale de bancnote şi monedă metalică deţinute.

Numărul mediu de acţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară le intermediază într-o perioadă de timp reprezintă viteza de rotaţie a monedei (V). Masa monetară (M) se află în raport direct proporţional cu cantitatea de bunuri şi servicii tranzacţionate la un anumit preţ (PT) şi invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V).

M = PT / V, unde P este nivelul preţurilor şi T volumul bunurilor şi serviciilor tranzacţionate

88 Rudiger, Dornbusch; Stanley, Fischer – Macroeconomia, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, pg. 287

Puterea de cumpărare a banilor (Pc) este dată de cantitatea de bunuri economice ce se poate cumpăra cu o unitate monetară sau cu o anumită sumă de bani la un moment dat.

IMIPc = — , Ip este indicele preţurilor bunurilor de consum; Ipc indicele puterii Ip de cumpărare; IM indicele masei monetareCererea de monedă este determinată de :1) volumul tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate de monedă;2) amploarea creditului de consum;3) raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile efectuate în conturile creditelor

aflate la scadenţă;4) intensitatea înclinaţiei spre lichiditate (despre mobilurile: venitului, precauţiei şi

speculativ - care condiţionează cererea de monedă se vorbeşte la punctul 12.3). Cererea de monedă pentru scopuri speculative depinde, însă, de nivelul dobânzii:

când creşte nivelul dobânzii scade cererea şi invers.Atunci când cantitatea de bani existentă în economie nu este constantă intervine

modificarea de la o perioadă la alta a preţurilor şi a producţiei de bunuri, cu fiecare schimbare ce apare în dimensiunea masei monetare. Impactul monedei asupra producţiei este diferit în funcţie de ipotezele folosite şi de orizontul temporal considerat.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.

Oferta de monedă nu este alcătuită numai din numerar, ci şi din conturile la vedere deschise la bănci ; totalitatea depozitelor din sistemul bancar reprezintă o componentă importantă a ofertei de monedă.

Determinarea ofertei totale de bani decurge din luarea în considerare a ratei rezervei fracţionare (raportul dintre rezervele bancare şi totalul depozitelor) şi a părţii în numerar pe care populaţia optează să o deţină în totalul depozitelor. Baza monetară (BM) a sistemului cuprinde rezervele (R) şi numerarul (N) din economie :

R + N = BMIntroducerea banilor electronici şi a cărţilor de credit a contribuit la diversificarea

instrumentelor financiar-monetare şi la intensificarea disputelor în ce priveşte ceea ce ar trebui să fie considerat drept monedă.

Creşterea ofertei de monedă duce la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă oferit nu va putea fi absorbit decât dacă va scădea rata dobânzii, aceasta stimulând cererea de monedă.

Metodele şi mecanismele care duc la creşterea masei monetare:- acoperirea deficitului bugetar prin emiterea şi negocierea bonurilor de tezaur;- achiziţionarea devizelor străine obţinute de agenţii economici din exportul de

mărfuri;- acordarea de credite de către băncile comerciale clienţilor lor;- formarea unor depozite bancare sub formă de conturi din care băncile pot acorda,

în unele limite, credite altor clienţi. Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, fiind determinat de

particularităţile mecanismului de corelare a cererii şi ofertei de monedă, prin intermediul sistemului bancar, care manevrează rata dobânzii în funcţie de interesele proprii şi ale clienţilor acestuia. Piaţa monetară se află în stare de echilibru atunci când la un anumit

nivel al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cantitatea de monedă cerută.

Pentru ca sistemul monetar să funcţioneze bine, creditul – care are influenţa decisivă asupra masei monetare, trebuie să fie bine utilizat şi rambursat la timp.

12.3 Teorii despre valoarea banilor şi moneda aflată în circulaţie

Teoria cantitativă a banilor clasică, datorită vitezei de circulaţie a banilor care este considerată constantă, poartă şi denumirea de Teorie cantitativă a banilor în varianta statică, caracterizată prin: viteză de circulaţie a banilor invariabilă; producţia totală nu suferă schimbări în urma modificării masei monetare; modificarea masei monetare determină o modificare a nivelului preţurilor direct proporţională.

Noua Teorie cantitativă a banilor numită şi Teoria cantitativă în variantă dinamică vizează următoarele coordonate:

Viteza de circulaţie a banilor – variabilă, dar nu invers proporţională cu M (masa monetară), ci în acelaşi sens;

Producţia totală poate suferi modificări ca urmare a variaţiei masei monetare doar pe termen scurt;

Modificarea masei monetare conduce la schimbarea: pe termen scurt – în relaţie directă, a preţurilor şi rpoducţiei totale; pe termen lung - în relaţie direct proporţională, numai a preţurilor.

Teoria cantitativă a banilor, formulată de Irving Fisher, exprimată concentrat prin formula: MV = PT

evidenţiază situaţia de echilibru pe piaţa monetară. Potrivit ecuaţiei lui Fisher, cantitatea de monedă multiplicată cu viteza de rotaţie a

monedelor este egală cu nivelul general al preţurilor multiplicat cu volumul bunurilor achiziţionate în perioada menţionată. Teoria economică în general şi teoria monetară, în special, prin analiza cantitativă a banilor explică faptul că modificarea masei monetare exercită influenţe semnificative asupra celor mai importante variabile economice. În orice moment, cantitatea de bani existentă în economie nu se poate restrânge sau extinde decât prin reducerea sau creşterea depozitelor de bani ale populaţiei, ceea ce se traduce prin avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii.

John Keynes a formulat o ipoteză proprie a schimburilor cunoscută ca ecuaţia de la Cambridge, prezentată astfel:

n = y(k+rk`) , unde :y – nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţiin – volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturalek – cererea publică de încasări în moneda lichidăk` - moneda scripturală exprimată în unităţi de consumr – rata rezervei monetareCererea de monedă este condiţionată de trei motive : motivul tranzacţional, motivul

precauţional şi motivul speculativ.

- Mobilul tranzacţional relevă nevoia de bani a clienţilor pentru achitarea cash a produselor cumpărate, iar clienţii, la rândul lor agenţi economici evidenţiază aceeaşi nevoie în vederea continuării tranzacţiilor.

- Mobilul prudenţei sau precauţiei– nu puţine sunt cheltuielile care apar în mod neprevăzut, iar ca o precauţie împotriva apariţiei unei “crize de bani gheaţă”, atât populaţia cât şi agenţii economici decid să păstreze unele sume de bani sub formă de rezerve monetare.

- Mobilul speculaţiilor relevă situaţia în care agenţii economici şi populaţia reţin anumite sume de bani, drept protecţie împotriva incertitudinilor legate de fluctuaţiile preţului sau cele ale cursurilor activelor financiare şi, de cele mai multe ori sume necesare participării la speculaţii financiare aducătoare de mari profituri.

Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru ştiinţe economice în anul 1976, considera că moneda privită atât sub raportul dimensiunii sale totale în economie, cât şi a vitezei de circulaţie, reprezintă componenta de bază a economiei şi că acţionând asupra monedei se pot obţine efectele scontate relativ la preţuri, venituri şi creştere economică.

Tot Friedman considera că statul ar trebui să îşi reducă la minimum intervenţia în viaţa economică a ţării şi că economia liberă de piaţă este cea mai bună şi eficientă, iar în funcţionarea ei rolul cel mai important îl are moneda.

De curând, cercetările monetariştilor contemporani şi, în special, cele ale lui Friedman, au încercat să revină la tradiţia neoclasică, păstrând, în acelaşi timp, unele dintre instrumentele de analiză elaborate de Keynes. Se subliniază adeseori faptul că orice variaţie a ofertei de monedă are efecte importante, deoarece ea modifică echilibrul iniţial al agenţilor, în care acţiunea monedei asupra producţiei este relativ importantă; contrar teoriei cantitative a banilor, creşterea masei monetare are efect nu numai asupra nivelului absolut al preţurilor, ci şi asupra volumului producţiei, adică asupra sectorului real. Efectul acesta se limitează la o perioadă scurtă de timp; pe termen lung, fiind acceptată ideea de neutralitate a monedei.

12.4 Dobânda

Dobânda este o formă de venit care se află în strânsă legătură cu piaţa monetară şi piaţa financiară.

Dobânda este venitul care îi revine proprietarului oricărei forme de capital care participă într-o activitate economică drept excedent, în raport cu capitalul avansat. Dobânda poate fi privită ca o recompensă pentru renunţarea la lichiditate, pentru o perioadă de timp determinată, sau ca o sumă plătită pentru folosirea temporară a banilor împrumutaţi.

Datorită diversificării tipurilor de credite acordate de către bănci şi instituţii financiare, dar şi perioadelor de rambursare a creditelor formele dobânzii sunt foarte variate:

- dobânda pieţei monetare, aferentă creditelor pe termen scurt ce intervin între băncile comerciale sau între acestea şi banca centrală;

- dobânda bancară de bază, în cazul certificatelor de depozit şi bonurilor de trezorerie;

- dobânzile pe care le aplică băncile şi alte instituţii financiare agenţilor economici;

- dobânda percepută de casele de economii sau bănci pentru depozitele atât la vedere cât şi la termen, pentru construcţii de locuinţe;

- dobânda pentru credite de o zi; de o lună; 3 luni; 6 luni etc. Indicatorii care relevă mărimea şi dinamica dobânzii sunt: - masa sau suma absolută a dobânzii;- rata dobânzii anuale, ca raport procentual. Masa dobânzii exprimă mărimea absolută a dobânzii anuale plătite pentru suma

împrumutată iar rata dobânzii anuale (mărimea relativă) se calculează ca raport procentual între masa dobânzii şi suma împrumutată. Masa dobânzii poate fi simplă şi compusă.

d` = (D/C) x 100, unde:d` – rata anuală a dobânzii,D – masa dobânzii anuale,C – capitalul împrumutatAceastă formulă de calcul se foloseşte pentru determinarea dobânzii simple (pentru

împrumuturi mai mici de un an) iar în cazul dobânzii compuse, care intervine în cazul capitalizării dobânzii, se utilizează următoarea modalitate de calcul:

Dc = Sn – C, Sn = C x (1+d`)n, în care:Dc – masa dobânzii compuse,C – capitalul împrumutat,Sn – suma câştigată de proprietarul capitalului, după a ani,n – numărul de ani (de capitalizare),d` – rata dobânzii anuale

D = c x d`x n (n – perioada de timp pentru care se calculează)

Băncile calculează dobânda pe care trebuie să o primească de la cei cărora le-au acordat credite în funcţie şi de numărul zilelor sau lunilor cuprinse în perioda de creditare.

D = (d‘ x C) x (y zile / 365 zile)

D = (d‘ x C) x (z luni / 12 luni) , unde:D – masa dobânzii datorate,d‘ – rata anuală a dobânzii,C – capitalul împrumutat,y - numărul de zile ce corespund perioadei de creditare,z – numărul lunilor pentru care se acordă creditul

Rata dobânzii variază în funcţie de factorii care determină comportamentul agenţilor economici creditori şi deponenţi. Dintre aceşti factori pot fi menţionaţi: majorarea costului serviciilor (inclusiv bancare), migrarea capitalurilor, creşterea înclinaţiei spre investiţii datorită apariţiei unor noi nevoi economice şi alţi factori pot duce la creşterea ratei dobânzii; creşterea economiilor, diminuarea relativă a

productivităţii capitalului, politicile antiinflaţioniste, creşterea gradului autofinanţării activităţii economice pe baza profitului pot determina reducerea ratei dobânzii.

Rata dobânzii variază în funcţie de perioada de acordare a creditului, de gradul de risc pe care îl implică, de tipul de credit solicitat, de tipul de piaţă care oferă acest credit şi de raportul dintre cererea şi oferta de lichiditate.

Rata dobânzii poate fi: a) rata dobânzii nominale – este rata dobânzii plătite fără corectarea cu rata inflaţiei, b) rata dobânzii reale - este rata dobânzii nominale corectate cu rata inflaţiei , c) rata dobânzii nete care exprimă rata dobânzii nominale fără impozitul care s-a plătit.

Pentru rata dobânzii reale folosim ecuaţia lui Irving Fisher :i = r + п, r = i – п unde:i – rata dobânzii nominale,r - rata dobânzii reale,п – rata inflaţieiRata dobânzii este foarte volatilă, diferită pe ţări, zone economice din diferite ţări şi

poate influenţa evoluţia inflaţiei, modul de închidere a bugetului de stat, în special mărimea deficitului sau evoluţia masei monetare.

Într-o ţară creşterea cursului de schimb duce la atragerea capitalurilor disponibile din alte ţări, majorând oferta de capital şi conducând la scăderea ratei dobânzii, în timp ce oferta depăşeşte cererea de capital în ţara respectivă.

12.5 Creditul şi băncile

Sistemul bancar din România este un sistem pe două niveluri incluzând Banca Naţională a României şi instituţiile de credit. Acest sistem a fost introdus în decembrie 1990, fiind primul pas al procesului de reformă bancară.

Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite; băncile oferă diverse servicii clienţilor săi în schimbul cărora primesc o sumă de bani şi fac legătura între firmele aflate în căutare de fonduri şi cele care caută plasamente.

Pentru o funcţionare normală a sistemului bancar, Banca Centrală apelează, când este nevoie, la limitarea creditului prin stabilirea corespunzătoare a scontului, determinând astfel mărimea ratei dobânzilor bancare şi dinamica volumului creditelor.

Funcţiile băncilor sunt: active, pasive. Cea mai importantă funcţie activă a băncilor cât şi a celorlalte instituţii de credit

este aceea de acordare de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară.

O a doua funcţie activă a băncilor ar fi aceea de păstrare a elasticităţii mijloacelor de plată, funcţie ce revine Băncii Centrale, care adaptează cantitatea de bilete de bancă la fluctuaţiile nevoilor de mijloace de plată ale vieţii economice.

Funcţiile pasive ale băncilor sunt determinate de depunerile pe care le fac clienţii  : depuneri pentru valorificare şi depuneri pentru efectuarea unor plăţi.

Printre funcţiile băncilor se numără, mai nou, şi gestionarea plăţilor şi selecţionarea şi susţinerea proiectelor de dezvoltare, băncile exercitând un important rol în orientarea dezvoltării de ansamblu a economiei naţionale.

O clasificare generală a băncilor le grupează pe acestea în: bănci de emisiune, bănci comerciale de deposit, bănci specializate.

Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţiuni de rescont şi de coordonare a întregii politici monetare a statului.

Băncile comerciale de depozit multiplică mijloacele financiare atrase de care au nevoie adăugând la capitalul propriu sumele depuse în depozite de către agenţii economici, de către populaţie. Băncile specializate sau instituţiile financiare care acordă credite speciale anumitor tipuri de activitate : bănci care acordă credite pentru agricultură (credite care sunt şi subvenţionate), bănci care s-au specializat în credite pentru locuinţe, bănci specializate în operaţiuni internaţionale (derularea unor sume foarte mari de bani provenite din fonduri europene şi nu numai).

Câştigul unei bănci se calculează ca diferenţă între dobânda încasată pentru creditele acordate şi dobânda plătită celor care şi-au încredinţat disponibilităţile băneşti acelei instituţii financiare. Profitul brut al unei bănci (instituţii financiare) se determină scăzând cheltuielile cu funcţionarea instituţiei din câştigul obţinut de aceasta, iar pentru a obţine profitul net se elimină, din profitul brut, impozitele şi taxele datorate statului.

Pe piaţa românească operează de asemenea instituţii financiare nebancare, precum fonduri de asistenţă mutuală, case de amanet, societăţi de leasing financiar, societăţi de credite pentru persoane fizice, societăţi de micro-finanţare, societăţi de credit ipotecar, societăţi care oferă  operaţiuni de factoring, societăţi specializate în finanţarea tranzacţiilor comerciale, şi altele.

Intermediarii financiari, care includ băncile, instituţiile de economii şi împrumuturi, fondurile mutuale, companiile de asigurări şi alte instituţii, creează legătura dintre cei care economisesc fonduri şi cei care au nevoie de acestea.

Piaţa creditului are ca obiect de analiză creditul şi rata dobânzii, care reflectă schimbul de valori prezente contra unor valori viitoare. Pe piaţa creditului, participanţii schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă debitorului un bun prezent, pe când debitorul oferă o persepectivă, un bun viitor, adică bani pentru care creditorul va trebui să aştepte perioada convenită pentru a-i putea folosi.

Organizarea sistemului financiar-bancar este supusă unui proces permanent de adaptare şi transformare, de reglementare, această evoluţie adaptându-se atât nevoilor interne ale economiei, cât şi cerinţelor sistemului financiar internaţional.

Politica monetară influenţează macroeconomia prin intermediul ratelor dobânzii şi condiţiile de creditare, care afectează deciziile de consum ale gospodăriilor şi agenţilor economici.

Implicarea Guvernului în sectorul bancar are o dublă motivaţie: prima se referă la reglementarea activităţii băncilor şi garantarea depozitelor, pentru a proteja deponenţii şi a asigura stabilitate sistemului financiar; cea de-a doua motivaţie priveşte influenţarea disponibilităţii băncilor de acordare a împrumuturilor şi influenţarea nivelului investiţiilor.

12.6 Politica monetară

O politică monetară nu trebuie să se limiteze doar la determinarea cantităţii optime de monedă sau a ratei de creştere a ofertei monetare ci trebuie să fie implicată şi în

atingerea unor obiective generale ale politicii economice. Politica monetară cuprinde ansamblul de reglementări pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci pentru realizarea obiectivelor generale ale economiei naţionale.

Acţiunile politicii monetare influenţează atât ratele nominale ale dobânzii cât şi cantitatea de monedă şi creditul din economie.

Pentru a putea înţelege implicaţiile politicii monetare apare necesitatea diferenţierii temporale a efectelor acestei politici. Nivelul ratei dobânzii este determinat, pe termen scurt, de relaţiile de natură monetară iar producţia reală reacţionează la variaţiile cererii agregate determinate de oscilaţiile ratei dobânzii. Rata dobânzii, pe termen lung, reprezintă reflectarea intensităţii preferinţelor de timp, determinată fiind de raportul dintre oferta de economii şi cererea de investiţii. Modificarea nivelului rezervelor influenţează ratele dobânzii, masa monetară şi disponibilitatea creditului.

Principalele obiective ale politicii monetare sunt: controlarea masei monetare şi a nivelului ratei dobânzii, fiind greu de stabilit nivelurile dorite pentru aceste două ţinte.

Instrumentele principale ale Băncii Centrale pentru promovarea politicii monetare sunt : operaţiile de open market, de care depinde situaţia bazei monetare, taxa de rescont şi nivelul rezervei bancare.

Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării portofoliilor de cambii, bilete la ordin şi alte hârtii de valoare de la băncile comerciale. Modificarea ratei rescontului conduce la modificarea disponibilităţilor pe care băncile comerciale pot să le folosească pentru creditare, lucru ce duce la modificarea volumului creditului şi a costului acestuia.

Vânzarea – cumpărarea titlurilor pe piaţa publică se realizează ca urmare a apariţiei pe piaţa interbancară a unui excedent sau deficit de lichidităţi. Politica de « open market » are natură contractuală ce permite manevrarea operativă a lichidităţilor de pe piaţă.

Operaţiunile de open-market ale Băncii Centrale nu influenţează doar preţul valorilor financiare şi al nivelului dobânzii specifice lor, ci şi schimbări ale altor tipuri de rate ale dobânzii, însă pe termen scurt.

Atunci când Banca Centrală schimbă rata dobânzii la valorile financiare prin intermediul operaţiilor de open – market sunt influenţate în mod direct câştigurile prin rata dobânzii înlocuitorilor acestor valori, precum şi efectele comerciale în acelaşi sens.

În cadrul unei proceduri bazate pe controlul masei monetare, operaţiunile pe piaţa deschisă pot fi utilizate pentru atingerea ţintei de masă monetară. Deoarece legăturile dintre monedă şi PIB nominal reprezentate de viteza de circulaţie a monedei au devenit în ultimii ani tot mai puţin previzibile, numeroase bănci centrale aplică politica monetară prin stabilirea ratei nominale a dobânzii şi utilizând procedeul bazat pe ţintirea ratei dobânzii.

Variaţiile nivelurilor rezervelor obligatorii au o eficacitate sporită deoarece influenţează imediat dinamica creditului. Politica rezervelor obligatorii are un impact cantitativ puternic asupra lichidităţilor băncilor şi determină schimbări importante ale masei monetare.

Multiplicatorul monetar este determinat prin raportarea disponibilităţilor suplimentare la rata rezervei obligatorii. Multiplicatorul monetar creşte pe măsură ce rezervele obligatorii se diminuează, fiind întotdeauna supraunitar.

M = D / r , unde : D - disponibilitatea suplimentară ; r – rata rezervei

Suma banilor aflaţi în circulaţie creşte mai repede decât cea a creditelor acordate, datorită tendinţei agenţilor economici de a păstra o anumită sumă de bani efectivi pentru eventuale cheltuieli neprevăzute. Prin variaţia lor, rezervele obligatorii permit băncilor să controleze structura masei monetare şi fluxurile sau refluxurile capitalurilor străine.

Rata rescontului1. Scontarea – achiziţionarea unor creanţe pe termen scurt, de către bănci, din care

se elimină dobânda aferentă intervalului dintre achiziţionare şi scadenţă.2. Rescontarea – acţiunea prin care Banca Naţională achiziţionează de la băncile

comerciale efectele de comerţ deja scontate.3. Rata rescontului – rata dobânzii folosite de Banca Naţională pentru împrumuturile

oferite băncilor comerciale.

Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă1. Intervenţia Băncii Naţionale în dubla sa calitate de cumpărător/vânzător de

obligaţiuni sau certificate de tezaur ;2. a) dacă Banca Naţională cumpără obligaţiuni din sistemul bancar, rezervele

băncilor comerciale cresc şi li se oferă posibilitatea multiplicării prin expansiunea masei monetare scripturale ;b) dacă Banca Naţională vinde obligaţiuni sistemului bancar, rezervele băncilor se diminuează şi se reduc şi şansele de formare a masei monetare.

Rata rezervei obligatorii1. Este percepută ca o condiţie obligatorie impusă de către Banca Naţională băncilor

comerciale, de a avea un anumit procent constituit sub formă de rezerve.2. Schimbarea nivelului, în procente, a rezervei obligatorii, afectează apariţia banilor

de cont prin multiplicatorul monetar. 3. Rata rezervei obligatorii şi banii de cont se află într-un raport invers proporţional.

Concepte de bază Moneda Piaţa monetară Masa monetară Cererea de monedă Oferta de monedă Echilibrul monetar Politica monetară

Agregatele monetare Puterea de cumpărare a banilor Multiplicatorul monetar Dobânda şi rata dobânzii Taxa rescontului Sistemul bancar şi funcţiile băncilor

Probleme de reflecţie şi întrebări de tip grilă

Acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară este principala funcţie activă a băncilor. (A/F?)

Atunci când Banca Centrală creşte cota rezervelor obligatorii, masa monetară creşte faţă de o perioadă anterioară. (A/F?)

Băncile comerciale contribuie la crearea masei monetare. (A/F?)

Masa _________ este constituită din totalitatea instrumentelor necesare circuitului bunurilor economice şi plăţilor la un moment dat.

____________ monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări.

Care din următoarele mijloace de circulaţie şi de plată nu sunt incluse în al doilea agregat monetar (M2):a. monedele divizionare;b. depunerile pe termen scurt în conturi bancare;c. bonurile de casă ale unor organisme naţionale de credit;d. devizele.

Printre instrumentele politicii monetare nu se numără:a. taxa rescontului:b. taxa pe valoare adăugată;c. cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă; d. variaţiile cotelor obligatorii de rezervă.

O bancă acordă un credit de 3000 RON cu o rată a dobânzii de 15% pe termen de 3 luni.Ce valoare are dobândă încasată de bancă?

În perioada t0-t1 masa monetară creşte cu 20%, fiind iniţial de 50000 mld.u.m.. În condiţiile menţinerii vitezei de rotaţie a banilor la 2 rotaţii pe an, să se calculeze câte miliarde reprezintă variaţia absolută a valorii bunurilor economice de pe piaţă.

Bibliografie

Dăianu, Daniel , Echilibrul monetar şi moneda. Keynesism şi monetarism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993; Enache, C., Mecu, C. (coord), Economie Politică 1, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2007;

Rudiger, Dornbusch şi Stanley, Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997;

• Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 237-256 ;

Joseph, Stiglitz şi Carl, Walsh, Economie, Editura Economică, 2005;

Taşnadi, Alexandru , Monetarismul, Editura Economică, Bucureşti, 1996

Capitolul 13

PIAŢA FINANCIARĂ. BURSELE DE MĂRFURI ŞI DE VALORI.

Cristina Barna

Obiectivele temei Planul temei

• Înţelegerea rolului şi funcţiilor acestei pieţe în valorificarea (capitalizarea) sumelor de bani, temporar libere, deţinute de agenţii economici şi orientarea acestora către afaceri aducătoare de profit;

• Evidenţierea specificităţii acestei pieţe ca alternativă de finanţare externă flexibilă şi eficientă pe perioade lungi de timp;

• Evidenţierea mecanismului şi structurii organismelor ce acţionează pe piaţa capitalului.

13.1.Titlurile de valoare. Acţiuni, obligaţiuni, titluri de ipotecă, bonuri de tezaur.

13.2.Piaţa primară şi piaţa secundară a capitalului

13.3.Plasamentul pe piaţa financiară

13.4.Piaţa capitalului în România

În prezent funcţionalitatea pieţelor de capital a devenit tot mai importantă, iar mecanismele lor tot mai dinamice şi complexe, bursa fiind considerată un adevărat barometru al vieţii economice, şi drept o caracteristică fundamentală a ţărilor cu economie de piaţă competitivă.

13.1. Titlurile de valoare. Acţiuni, obligaţiuni, titluri de ipotecă, bonuri de tezaur

Titlurile de valoare (valori mobiliare) sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, periodic, un venit variabil sau fix.

Principalele titluri de valoare sunt acţiunile89, obligaţiunile, titlurile de ipotecă şi bonurile de tezauri.

Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil, numit dividend. Ca expresie a participării la capitalul social al unei firme constituite ca societate pe acţiuni, fiecare proprietar/acţionar primeşte un număr de acţiuni, proporţional cu capitalul subscris. Practic, acţiunea este un titlu de proprietate.

Acţiunile se clasifică în:1. acţiuni nominative, care au înscrise pe ele numele firmei emitente, data

emiterii, numărul de identificare a titlului, valoarea nominală, semnătura persoanei autorizate, elementele de securitate şi numele deţinătorului;

2. acţiuni „la purtător”, care nu au înscris pe ele numele posesorului.

89 În literatura economică internaţională de specialiate pentru termenul de acţiuni există doi termeni – stocks şi shares. Aceşti termeni pot avea semnificaţii diferite în funcţie de localizarea geografică a unei anumite pieţe. De exemplu, în Marea Britanie prin stock se înţelege o valoare mobiliară cu o dobândă fixă, în timp ce în SUA prin stock se înţelege o valoare mobiliară care nu este obligaţiune.

De asemenea, acţiunile se mai grupează în:1. acţiuni ordinare, care conferă posesorilor lor drepturi obişnuite;2. acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale, ca de exemplu

dreptul la dividende fixe, indiferent de rezultatul net al firmei (profit sau pierdere).

În general, acţiunea conferă deţinătorului următoarele drepturi sociale şi patrimoniale:

dreptul de a solicita informaţii cu privire la evoluţia activităţii economice a firmei şi de a primi documentele de gestiune (bilanţ, cont de rezultate, anexe etc);

dreptul de a participa la Adunarea Generală a Acţionarilor (direct sau prin reprezentanţi);

dreptul de a vota în Adunarea Generală a Acţionarilor, proporţional cu numărul de acţiuni deţinute;

dreptul de a primi o parte din profit, sub formă de dividend; drept de preemţiune – dreptul de a participa preferenţial la creşterile de

capital; dreptul de a primi o parte din capitalul social al firmei dacă aceasta dă

faliment. Totodată, acţionarul are obligaţia de a participa la acoperirea pierderilor atunci când firma realizează o activitate ineficientă, înregistrând pierderi.

Referitor la dreptul preferenţial al acţionarilor de a participa la creşterile de capital, acesta apare în momentul în care o firmă are nevoie de capital suplimentar pentru finanţarea unor programe de dezvoltare, restructurare sau eficientizare a activităţii proprii. Una dintre opţiunile sale este de a realiza majorarea capitalului social printr-o nouă emisiune de acţiuni. Atunci când o firmă apelează la aceasta modalitate de finanţare, acţionarii existenţi sunt expusi riscului de a-şi vedea diminuate cotele pe care le deţin în totalul capitalului social. Pentru a-şi proteja proprii acţionari faţă de riscul diminuării cotelor pe care le deţin, companiile acordă acţionarilor existenţi dreptul preferenţial de a cumpăra noile acţiuni emise. Acest drept al acţionarilor se poate concretiza sub forma unor titluri financiare speciale, denumite drepturi de preferinţă90

(engl. preemptive rights), care pot fi utilizate de deţinătorii lor pentru a cumpăra acţiuni din noua emisiune, la un preţ mai mic decât cel la care acestea vor putea fi oferite ulterior publicului larg sau decât cel la care sunt cotate pe piaţa bursieră.

Specificitatea acţiunii ca titlu de valoare poate fi sintetizată prin următoarele elemente:

posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul întreprinderii;

durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend sunt egale cu durata de viaţă a întreprinderii;

acţiunea este nerambursabilă, deţinătorii ei neputând cere întreprinderilor emitente banii plătiţi cu prilejul achiziţionării lor;

acţiunea este negociabilă, adică se poate vinde la bursa; dividendul încasat de acţionari este variabil în funcţie de profit şi de nevoia de

investiţii.

90 *** - Drepturi de preferinţă, BVB 2006, p.1 (www.bvb.ro Secţiunea Investitori)

Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi private sau instituţii publice, care atestă contractarea unui împrumut pe termen mediu sau lung, emitentul obligându-se să-l ramburseze într-un timp determinat şi să plătească deţinătorului un venit anual fix, numit cupon sau dobândă. Obligaţiunile91 pot fi:

1. nominative, dacă sunt înscrise pe ele numele posesorilor; 2. „la purtător”, dacă nu au înscris pe ele numele posesorilor.

Posesorul unei obligaţiuni poartă denumirea de obligatar, având calitatea de creditor faţă de emitent, dreptul de a primi de la acesta un venit fix, dar neavând responsabilităţi referitoare la activitatea economică a emitentului. Din acest motiv, obligaţiunile sunt titluri cu venit fix, fiind de fapt titluri de credit. Ca urmare, obligaţiunea este rambursabilă. Rambursarea se poate face face fie la scadenţa finală, fie în tranşe anuale, care pot fi la rândul lor egale sau inegale. Obligaţiunile sunt şi negociabile la bursă, ele pot fi vândute înainte de scadenţă. Din punct de vedere al ofertantului, emisiunea de obligaţiuni este mai riscantă decât emisiunea de acţiuni.Ca segmente ale pieţei obligaţiunilor, se diferenţiază următoarele:

piaţa obligaţiunilor emise de firmele mari, pe care se tranzacţionează titluri financiare ale împrumuturilor obligatare;

piaţa obligaţiunilor emise de stat, prin care se acoperă deficitele bugetare; piaţa obligaţiunilor emise de unităţile administraţiei publice locale, în scopul

finanţării investiţiilor de capital (de exemplu infrastructură, şcoli etc), care intră în competenţa lor.

Titlurile de ipotecă sunt valori mobiliare emise pentru a evidenţia împrumuturile pe termen lung, în vederea achiziţionării de proprietăţi (imobile, terenuri etc). Împrumuturile respective sunt garantate chiar cu proprietăţile achiziţionate.

În prezent piaţa titlurilor de ipotecă a devenit o componentă importantă a pieţei de capital, având o amploare deosebită în ţările cu economie de piaţă concurenţială, în special în SUA, unde a şi debutat. Prin intermediul acestei pieţe sunt finanţate majoritatea construcţiilor de locuinţe şi imobile de afaceri.

Bonurile de tezaur92 sunt titluri de credit, emise de către stat prin Ministerul Finanţelor sau administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor. Sunt emise cu aprobarea guvernului în vederea atragerii unor resurse suplimentare pe termen scurt (până la 1 an) necesare acoperirii unor cheltuieli bugetare care nu suportă întârziere.

Prin emisiunea bonurilor de tezaur, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci etc, sume de bani având ca destinaţie acoperirea unor deficite bugetare, dobândind astfel calitatea de debitor faţă de aceştia. Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile la scadenţă şi negociabile la bursă. Când

91 engl. bonds92 sinonim cu bonuri de trezorerie; denumire generică dată titlurilor de stat. În România cele mai utilizate titluri de stat sunt certificatele de trezorerie şi certificatele de depozit.

cerinţele statelor sunt urgente şi însemnate, se recurge la emisiunea pe scară largă a acestor titluri, cu dobândă relativ ridicată.

13.2. Piaţa primară şi piaţa secundară a capitalului

Piaţa capitalului93 reprezintă totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl constituie titlurile de valoare.

Funcţionarea pieţei capitalului este expresia confruntării permanente între cererea şi oferta de titluri de valoare. Cererea de tiluri de valoare se concretizează în solicitări din partea posesorilor de capital bănesc, cum ar fi gospodăriile (menajele), băncile, case de pensii, societăţi de asigurări-reasigurări, în scopul de a deveni investitori, iar oferta de titluri de valoare provine de la deţinătorii acestora, cum ar fi companii, bănci, etc.

Piaţa capitalului se scindează în:

a) piaţa primară – cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise;

b) piaţa secundară – include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate anterior.

Caracteristic pieţei primare a capitalului este faptul că tranzacţiile cu titluri de valoare se derulează la un curs ferm şi egal, de regulă, cu valoarea nominală a acestora. Altfel spus, cursul nu se negociază şi nu se modifică pe durata emisiunii.

Pe piaţa primară a capitalului, purtătorii ofertei sunt emitenţii de titluri, iar purtătorii cererii sunt posesorii de economii în calitate de investitori. Întâlnirea lor şi derularea tranzacţiilor specifice se realizează de regulă prin intermediul băncilor, care încasează un comision pentru serviciile lor, dar şi prin unele agenţii specializate ale emitenţilor. Uneori, băncile achiziţionează ele însele titluri de valoare, pentru a le vinde ulterior. În această situaţie ele nu mai sunt simpli executanţi ai comenzilor emitenţilor, ci comercianţi propriu – zişi care derulează tranzacţii speculative, obţinând câştig din diferenţa de preţ. Totodată, marile firme deja constituite îşi plasează adesea singure, direct la burse, acţiunile emise, în scopul creşterii capitalului şi lărgirii sferei afacerilor.

Piaţa secundară a capitalului este deservită, în principal, de bursele de valori.

Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe baze legale şi supravegheată de stat; ea are ca scop principal încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare emise anterior, dar poate intermedia şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.

93 în literatura de specialitate pentru a desemna piaţa capitalului (engl. capital market), se mai utilizează şi termenul de piaţă a valorilor mobiliare (engl. securities market) sau piaţă a activelor financiare.

CASETA 13.1Condiţiile listării acţiunilor la cota Bursei de Valori Bucureşti

Primele două condiţii pentru listarea acţiunilor unei firme la bursă sunt: Organizarea acesteia sub formă de societăţi pe acţiuni (SA) şi Statutul de societate deschisă (vânzarea unui procent din acţiunile firmei către

public printr-o ofertă publică de vânzare şi este derulată cu ajutorul unei societăţi specializate numită Societate de Servicii de Investiţii Financiare – SSIF)

Conform prevederilor Codului Bursei de Valori Bucureşti, condiţiile generale pe care orice emitent trenuie să le îndeplinească sunt următoarele:

În urma deschiderii firmei, acţiunile firmei vor fi înregistrate în cadrul unui departament specializat al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;

Acţiunile trebuie să fie liber transferabile între acţionari, plătite integral, emise în formă dematerializată, evidenţiate prin înscriere în cont, iar transferurile nu trebuie să fie restricţionate prin prevederi ale actelor constitutive;

Acţiunile trebuie să fie din aceeaşi clasă, iar dispersia acestora să fie de cel puţin 25% din numărul total de acţiuni;

Emitentul ce solicită admiterea la tranzacţionare trebuie să fie o societate comercială ce a încheiat o ofertă publică de vânzare acţiuni în baza unui prospect de ofertă aprobat de către CNVM sau ce are aprobat de către CNVM un prospect întocmit în vederea admiterii la tranzacţionare;

Societatea care solicită listarea trebuie să fi funcţionat în ultimii trei ani anterior solicitării la tranzacţionare şi să fi întocmit situaţii financiare pentru această perioadă, în conformitate cu prevederile legale;

Emitentul trebuie să depună la Bursa de Valori prin intermediul unei SSIF toate documentele cerute (cerere de admitere la tranzacţionare, prospectul de ofertă publică sau prospectul de admitere la tranzacţionare în limba română, situaţii fnanciare etc);

Emitentul trebuie să facă plata comisioanelor către Bursa de Valori; Emitentul trebuie să desemneze două persoane care vor menţine legătura

permanentă cu Bursa de Valori Bucureşti.

Sursa: Ghidul emitentului de acţiuni şi obligaţiuni, Bursa de Valori Bucureşti 2007, p. 7-9

Referitor la denumirea instituţiei – bursa – în literatura de specialitate dreptul de paternitate asupra denumirii îi este atribuit familiei Van der Bürse din Bruges, deoarece se consideră că cele trei pungi de bani (bourses), gravate în piatră pe frontispiciul hanului lor, loc unde se negociau periodic metale preţioase şi mai târziu hârtii de valoare, ar sta la originea generalizării denumirii de bursă94. De asemenea, acelaşi semn – punga cu bani (la borsa) era utilizat în oraşele italiene Genova, Florenţa şi Veneţia, pentru a indica locul unde se puteau schimba informaţii privind diverse operaţiuni comerciale sau se încheiau chiar tranzacţii cu valori, argument care îi determină pe speciliştii în piaţa capitalului să considere că locul de naştere al primelor burse poate fi atribuit oraşelor Genova, Florenţa şi Veneţia.

În prezent cele mai mari cinci burse din lume din punct de vedere al capitalizării companiilor95 sunt NYSE Euronext – 20692 miliarde $, Tokyo Stock Exchange – 4679

94 Ciobanu G., Bursele de valori şi tranzacţiile la bursă, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 2595 Prin capitalizare bursieră se înţelege valoarea de piaţă a capitalului social al unei companii; altfel spus, cursul curent al acţiunilor sale înmulţit cu numărul de acţiuni emise.

miliarde $, NASDAQ96 – 4163 miliarde $, London Stock Exchange – 4023 miliarde $ şi Hong Kong Stock Exchange – 2124 miliarde $97.

Funcţia principală a unei burse este de a-i pune în contact pe cei care doresc să valorifice disponibilităţile de capital prin plasamente aducătoare de profit, flexibilizând în acest fel formele de existenţă ale capitalului. Bursa este o instituţie specifcă economiei de piaţă, având ca rol fundamental asigurarea mobilităţii capitalurilor. Totodată bursa este un barometru al stării economiei unei ţări, volumul tranzacţiilor bursiere reacţionând imediat la modificarea conjuncturii economice – de exemplu, scăderea bruscă a cursurilor titlurilor la bursă poate fi semnalul unei crize economice.

Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare la bursă se efectuează prin intermediul agenţilor de schimb. Aceştia se împart în două categorii:

brokeri agenţi – care acţionează în numele şi pe contul clienţilor; brokeri specialişti ( jobberi – Anglia, dealeri – SUA) – care pot încheia tranzacţii şi în

numele lor, având la dispoziţie un portofoliu propriu de acţiuni şi obligaţiuni şi sume de bani pe care le folosesc pentru a menţine stabilitatea relativă a titlurilor pe care le gestionează.

În ţara noastră, în prezent, vânzarea şi cumpărarea de acţiuni se efectuează prin brokerii Societăţilor de Valori Mobiliare, care primesc comenzile de la clienţi, şi vând acţiunile la bursa de valori. Pentru serviciul efectuat de brokeri, SVM-urile reţin un comision care nu poate depăşi, conform legii, 8% din valoarea tranzacţiei.

La bursă, tranzacţiile se realizează prin două tipuri de operaţiuni:

Operaţiunile la vedere sunt acelea în care transmiterea titlurilor de la vânzător la cumpărător, şi plata acestora se realizează fără amânare (într-o singură rundă), la cursul zilei.

96 NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) este o bursă electronică a SUA pe care sunt listate aproximativ 3200 de companii.97 clasamentul este valabil din iulie 2007, conform Wikipedia, enciclopedia liberă (http://ro.wikipedia.org)

CASETA 13.2NYSE Euronext

NYSE Euronext este cel mai mare grup bursier, format în 2006, prin fuziunea dintre New York Stock Exchange şi Euronext. Grupul este listat pe ambele pieţe şi are sediul principal în New York City, iar pe cel secundar la Paris. Capitalizarea companiilor listate pe toate bursele operate de NYSE Euronext a fost de 20.692 miliarde dolari americani la data de 12 iulie 2007.New York Stock Exchange, adesea desemnată prin acronimul NYSE sau denumită afectiv "Big Board", este o bursă de valori localizată în New York City, fondată în 1795, dar activă în actuala formulă începând cu 1817. În termeni de capitalizare de piaţă în dolari americani NYSE este prima bursă de valori a lumii. Euronext este o bursă pan-europeană cu sediul la Paris şi subsidiare în Olanda, Belgia, Franţa, Portugalia şi Anglia.

Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă, 2008

CASETA 13.2NYSE Euronext

NYSE Euronext este cel mai mare grup bursier, format în 2006, prin fuziunea dintre New York Stock Exchange şi Euronext. Grupul este listat pe ambele pieţe şi are sediul principal în New York City, iar pe cel secundar la Paris. Capitalizarea companiilor listate pe toate bursele operate de NYSE Euronext a fost de 20.692 miliarde dolari americani la data de 12 iulie 2007.New York Stock Exchange, adesea desemnată prin acronimul NYSE sau denumită afectiv "Big Board", este o bursă de valori localizată în New York City, fondată în 1795, dar activă în actuala formulă începând cu 1817. În termeni de capitalizare de piaţă în dolari americani NYSE este prima bursă de valori a lumii. Euronext este o bursă pan-europeană cu sediul la Paris şi subsidiare în Olanda, Belgia, Franţa, Portugalia şi Anglia.

Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă, 2008

Operaţiunile la temen se efectuează în două runde. În prima rundă, partenerii stabilesc numărul de titluri ce se vor ceda ulterior, la scadenţă maxim peste trei luni) şi cursul. În runda a doua, au loc transmiterea efectivă a titlurilor şi plata lor, la cursul anterior fixat.

Specific operaţiunilor la termen este caracterul lor speculativ. Aceasta semnifică în realitate obţinerea de profituri suplimentare prin aplicarea în afaceri a următoarelor două principii: „vinde astăzi scump şi cumpără mâine ieftin şi cumpără azi ieftin şi vinde mâine scump”. Tranzacţiile speculative pot fi încadrate în două categorii:

Tranzacţii „bear”: vânzătorul mizează pe faptul că, până la scadenţă, cursul titlurilor va scădea, urmând să le achiziţioneze de pe piaţă la cursul existent, şi să le cedeze cumpărătorului la cel convenit (mai mare);

Tranzacţii „bull”: cumpărătorul mizează pe faptul că, până la scadenţă, cursul titlurilor va creşte, şi va realiza câştig, deoarece le va cumpăra la cursul convenit în momentul încheierii tranzacţiei (mai mic).

Deci, vânzătorul câştigă dacă, până la scadenţă cursul titlurilor scade, iar cumpărătorul câştigă dacă cursul creşte. Cel care anticipează evoluţia reală a cursului va câştiga, iar celălalt va pierde. Din acest motiv putem afirma că obiectul tranzacţiilor speculative îl constidituie anticipările evoluţiei cursurilor, şi nu titlurile propriu-zise.

În economia de piaţă econcurenţială funcţionează două categorii de pieţe: pieţele „spot” şi pieţele „futures”, care diferă prin modul în care titlurile sunt cumpărate sau vândute, adică, fie cu livrare pe loc (în câteva zile), fie cu livrare la o dată viitoare de la data tranzacţionării (şase luni sau un an). În prezent pieţele „futures” au o importanţă din ce în ce mai mare.

Spre deosebire de piaţa primară, pe piaţa secundară a capitalului cursul este oscilant, şi nu ferm. Acesta poate fi sensibil diferit de valoarea nominală a titlurilor, fiind influenţat de numeroşi factori economici şi extraeconomici, dintre care amintim:

mărimea veniturilor anterioare aduse de titlu şi anticipările în viitor (relaţie pozitivă); rata dobânzii pe piaţa monetară (relaţie negativă); Rata dobânzii este considerată

drept principala variabilă care determină evoluţia cursurilor, iar primul canal de transmisie a unei creşteri sau scăderi (anticipate) a ratei dobânzii pe piaţa financiară este piaţa obligaţiunilor98. De exemplu, în cazul unei creşteri a ratei dobânzii, noile împrumuturi emise vor fi mai bine remunerate decât împrumuturile obligatare mai vechi. Astfel, vechile obligaţiuni vor fi mai puţin cerute şi cursul lor se va diminua până când randamentul lor se aliniază la noile dobânzi.

situaţia economico – financiară prezentă a firmei emitente şi previziunile pentru viitor (relaţie pozitivă);

rata inflaţiei (relaţie pozitivă); conjunctura internă şi internaţională prezentă şi anticipată (relaţie pozitivă).

Formula de calcul a cursului titlurilor pe piaţa secundară este:

98 Capul J-Y., Bourse et marché financier. Introduction à la bourse, Cahier Français, nr. 277/1999, p.4

Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele general al pieţei bursiere , care se calculează de către toate bursele.

Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori mobiliare este indicele Dow- Jones, considerat drept barometru al mişcării cursurilor pe principala bursă din Wall Street – New York Stock Exchange.

Indicele Dow-Jones (engl. Dow-Jones Average) este un indice compus al pieţei, alcătuit din 65 acţiuni comune grupate astfel99:

(1) 30 de acţiuni comune din industrie (formând separat Dow Jones Industrial Average);

(2) 20 de acţiuni comune ale companiilor de transporturi aeriene, rutiere şi feroviare (formând separat Dow Jones Transportation Average), şi

(3) 15 acţiuni comune ale companiilor de electricitate şi gaze naturale (formând separat Dow Jones Utility Average).

Acest indice este urmărit de către agenţii economici din toate ţările deoarece se consideră că prezintă starea de „sănătate” a economiei, iar experienţa a demonstrat că o scădere semnificativă a acestui indice a fost urmată de declanşarea unor fenomene de criză economică.

99 definiţie conform Dicţionar Financiar – www.eafacere.ro

unde: V = venitul adus de acţiune / obligaţiune

d‘ = rata nominală a dobanzii anuale pe piaţa monetară

13.3. Plasamentul (investiţia) pe piaţa financiară

Plasamentul pe piaţa financiarã presupune cel puţin trei parametri foarte importanţi pe care orice investitor raţional trebuie sã îi aibă în vedere în momentul luării deciziei de a investi:

randamentul; riscul; lichiditatea.

Astfel, o importanţă deosebită pentru decizia de a cumpăra acţiuni sau obligaţiuni o reprezintă randamentul titlurilor care se obţine prin compararea venitului adus de fiecare titlu (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, etc) cu preţul lor de cumpărare (curs al acestora). Pentru a fi edificator randamentul se compară adesea cu rata dobânzii bancare.

Randamentul acţiunilor (rata dividendului) se determină ca raport procentual între dividend şi cursul la care se cumpără acţiunea:

Randamentul obligaţiunilor (rata cuponului) se determină ca raport procentual între cupon sau dobânda totală anual încasată şi cursul la care se cumpără obligaţiunea:

Un investitor raţional va investi în titluri de valoare numai dacă randamentul titlurilor este mai mare decât rata dobânzii, pentru că numai atunci obţine un câştig

CASETA 13.3Dow – Jones: trecut şi prezent

Indicele Dow Jones a debutat în anul 1896 cu numai 12 cotaţii, ale următoarelor companii: American Cotton Oil (actualul CPC International), American Sugar (în prezent Amstar Holdings), American Tobacco (falimentat in 1911), Chicago Gas (înghiţit de Peoples Gas), Distilling and Cattle Feeding (Quantum Chemical din prezent), General Electric (singurul supravieţuitor), Laclede Gas (Laclede Group acum), National Lead (NL Industries), North American (falimentat în anii 1940), Tennesee Coal and Iron (înghitit de U.S. Steel), U.S. Leather ("decedat" în 1952), şi U.S. Rubber (Uniroyal, cumpărat la rândul său de Michelin). Numărul companiilor cotate a crescut la 20 in 1916. Media efectuată pe baza celor 30 de companii a debutat în 1928 şi a rămas neschimbată de atunci. In prezent, cele 30 de companii care alcătuiesc Dow Jones sunt: 3M Corporation, Alcoa, Altria (Philip Morris), American Express, Boeing, Caterpillar, Citigroup, Coca Cola, E.I. Dupont de Nemours, Exxon Mobil, General Electric, General Motors, Hewlett-Packard, Home Depot, Honeywell, Intel, International Business Machines (IBM), JP Morgan Chase, Johnson & Johnson, McDonalds, Merck, Microsoft, Procter & Gamble, SBC Communications, United Technologies, Wal-Mart Stores si Walt Disney.

Sursa: Banii Noştrii, martie 2008

CASETA 13.3Dow – Jones: trecut şi prezent

Indicele Dow Jones a debutat în anul 1896 cu numai 12 cotaţii, ale următoarelor companii: American Cotton Oil (actualul CPC International), American Sugar (în prezent Amstar Holdings), American Tobacco (falimentat in 1911), Chicago Gas (înghiţit de Peoples Gas), Distilling and Cattle Feeding (Quantum Chemical din prezent), General Electric (singurul supravieţuitor), Laclede Gas (Laclede Group acum), National Lead (NL Industries), North American (falimentat în anii 1940), Tennesee Coal and Iron (înghitit de U.S. Steel), U.S. Leather ("decedat" în 1952), şi U.S. Rubber (Uniroyal, cumpărat la rândul său de Michelin). Numărul companiilor cotate a crescut la 20 in 1916. Media efectuată pe baza celor 30 de companii a debutat în 1928 şi a rămas neschimbată de atunci. In prezent, cele 30 de companii care alcătuiesc Dow Jones sunt: 3M Corporation, Alcoa, Altria (Philip Morris), American Express, Boeing, Caterpillar, Citigroup, Coca Cola, E.I. Dupont de Nemours, Exxon Mobil, General Electric, General Motors, Hewlett-Packard, Home Depot, Honeywell, Intel, International Business Machines (IBM), JP Morgan Chase, Johnson & Johnson, McDonalds, Merck, Microsoft, Procter & Gamble, SBC Communications, United Technologies, Wal-Mart Stores si Walt Disney.

Sursa: Banii Noştrii, martie 2008

mai mare decât în ipoteza constituirii unui depozit bancar. Optând pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege de fapt o variantă optimă de fructificare a banilor, din care rezultă fluxul viitor al veniturilor cel mai mare posibil.

Decizia de investiţie în titluri de valoare se bazează pe metoda actualizării, adică pe determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri. Modalitatea de calcul este următoarea:

în care:

Vp = valoarea actuală a sumei totale a veniturilor viitoareVt = venitul anual încasat ca dobândă sau ca dividendd = rata dobânzii bancare (care se consideră constantă)n = numărul anilor.

Formula de mai înainte se scrie desfăşurat astfel:

nn

33

221

pd1

V.....

d1

V

d1

V

d1

VV

Termenii V1, V2, V3, etc. au o încărcătură diferită, dependentă de felul titlului de valoare ori de modul de rambursare a valorii (în cazul obligaţiunilor).

Se consideră că dacă valoarea actuală este mai mare sau, la limită, egală cu preţul de cumpărare a titlului de valoare, atunci investiţia este profitabilă.

Riscul unui plasament este dat de posibilitatea ca valoarea acestuia sã evolueze în sens negativ pe termen scurt sau chiar pe termen mediu şi lung astfel încât la momentul vânzãrii suma obţinutã sã fie mai micã decât cea investitã iniţial. În termeni de specialitate riscul este o mãsurã statisticã a posibilitãţii ca preţul de piaţã sã evolueze în sens negativ faţã de estimarea iniţialã (care de regulã este o medie a ultimei perioade). Pentru simplitate se poate considera cã riscul este egal cu diferenţa dintre preţul la care au fost cumpãrate acţiunile respective (sau preţul lor curent de piaţã) şi nivelul minim la care investitorul apreciazã cã ele ar putea sã scadã pe perioada pe care el intenţioneazã sã le pãstreze în portofoliu100.

Importanţa determinãrii riscului este în primul rând aceea cã permite o estimare a efectelor pe care le-ar resimţi portofoliul în cazul în care aceastã variantã negativã s-ar materializa efectiv. De asemenea, este utilã compararea riscului cu câştigul potenţial aşteptat pentru plasamentul respectiv. Dacã riscul este semnificativ mai mare decât aşteptãrile de câştig, atunci este posibil ca plasamentul în cauzã să nu fie eficient. Dacã însã câştigul potenţial aşteptat este mai mare decât riscul estimat, atunci investiţia în cauzã meritã sã fie efectuată. Referitor la riscul plasamentului în acţiuni versus obligaţiuni, putem evidenţia următoarele deosebiri:

100 ? *** - Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p.11

plasamentul în acţiuni este riscant, deoarece acţionarul nu primeşte dividende în cazul în care firma nu obţine profit, putând vorbi chiar de pierderi ale acţionarului atunci când firma este lichidată;

plasamentul în obligaţiuni se caracterizează prin risc redus sau zero, deoarece nu există riscul de nerambursare în cazul unei garanţii de stat, iar în cazul lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.

În general, atunci când se pune întrebarea „cât de riscantă este o investiţie”, răspunsul se referă la riscul de piaţă101 sau la cât de previzibilă este o eventuală schimbare a preţului. Riscul de piaţă include elemente referitoare la riscul de credit (bonitatea emitentului), riscul de ţară (stabilitatea macroeconomică) şi riscul industrial, care ia în considerare riscuri specifice tipului de activitate de producţie sau servicii. Aşadar, investitorii în acţiuni sunt priviţi în general ca asumându-şi riscuri de piaţă mai mari decât investitorii în obligaţiuni.

Lichiditatea102 este o componentã foarte importantã a pieţei bursiere, fiind definitã de cãtre specialişti ca posibilitatea de a transforma în bani un plasament, într-un timp cât mai scurt şi fãrã ca acest demers sã conducã la scãderea valorii sale. De exemplu, în cazul unui depozit bancar la 3 luni lichiditatea este destul de redusã pentru cã desfiinţarea sa înainte de scadenţă conduce la pierderea dobânzii. În schimb, o deţinere de acţiuni la o companie foarte tranzacţionatã la bursã se poate transforma în bani în termen de 3-4 zile lucrãtoare fãrã ca acest lucru sã conducã la scãderea preţului de piaţã şi deci la o potenţialã pierdere de randament pentru investitor.

Termenul de lichiditate este însã adesea folosit şi în legãturã cu titlurile financiare tranzacţionate la bursã, situaţie în care semnificaţia sa este destul de diferitã. Practic, în cazul unei companii listate la bursã lichiditatea este valoarea medie a schimburilor zilnice cu acţiunile companiei respective pe o perioadã anume de timp (de regulã câteva luni sau chiar un an). În acest caz lichiditatea aratã valoarea sumelor care sunt vehiculate zilnic (în medie) pe acţiunile companiei în cauzã, ceea ce oferã o bunã imagine asupra capitalurilor ce pot fi investite în titlurile respective fãrã eforturi deosebite şi fãrã a influenţa preţul.

13.4. Piaţa capitalului în România

În România instituţiile şi mecanismele pieţei financiare în forma lor actuală au început sã se cristalizeze începând cu anii '90. Prima lege a pieţei de capital, Legea 52, a apãrut în anul 1994. Tot în acest an s-a înfiinţat şi Comisia Naţionalã a Valorilor Mobiliare (CNVM) ca autoritate de reglementare şi supervizare a pieţei de capital.

Dupã o pauzã de jumãtate de secol, Bursa de Valori Bucureşti a fost reînfiinţatã în anul 1995, primele tranzacţii fiind derulate în luna noiembrie. În anul urmãtor, 1996, a fost înfiinţatã a doua piaţã de tranzacţionare a acţiunilor din România, RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotations), constituitã dupã modelul pieţei NASDAQ din Statele Unite ale Americii.

Începutul pieţei de capital în ţara noastrã a fost legat de Programul de Privatizare în Masã103, prin care s-a realizat privatizarea a peste 5.000 de companii deţinute de stat prin distribuirea în mod gratuit a unei pãrţi a capitalului acestora cãtre toţi cetãţenii 101 *** - Introducere în studiul pieţelor de titluri de valoare, Seria Reuters pentru Educaţie Financiară, 1999, p. 22 - 23102 *** - Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p.11 - 12

României în vârstã de peste 18 ani. Procesul de privatizare s-a continuat prin vânzarea acţiunilor rãmase în proprietatea statului cãtre investitori strategici şi financiari, români şi strãini.

Piaţa RASDAQ a fost constituitã pentru a asigura cadrul de tranzacţionare a acţiunilor firmelor privatizate. Astfel, s-a acordat posibilitatea de vânzare deţinãtorilor individuali, posesori ai certificatelor de acţionar emise în urma privatizãrii, şi posibilitatea de cumpãrare investitorilor interesaţi de plasamente pe piaţa de capital.

În anul 2005 s-a finalizat procesul de fuziune al celor douã pieţe de tranzacţionare, Rasdaq şi Bursa de Valori, entitatea rezultatã (pãstrând numele şi mecanismele Bursei de Valori) prezentându-se ca o piaţã financiară puternicã din Europa Centralã şi de Est. Aşa cum se poate observa în graficul următor, bursa a cunoscut o dezvoltare continuă.

Sursa: Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p.19

Bursa de Valori este condusã de un Consiliu de Administraţie format din nouã membri, ce include un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Începând cu anul 2008, Bursa de Valori Bucureşti a implementat un Cod de Guvernanţă Corporativă, care este actualizat anual în conformitate cu legislaţia în vigoare. Acţionarii bursei sunt reprezentaţi în principal de societãţile de servicii de investiţii financiare care realizeazã tranzacţii prin Bursa de Valori. Pentru informaţii suplimentare despre bursa de valori se poate consulta pagina de internet a acesteia la adresa www.bvb.ro . Aceasta include informaţii foarte detaliate despre bursã şi despre instrumentele financiare tranzacţionate pe piaţã.

Indicii Bursei de Valori Bucureşti sunt următorii:

103 In august 1992, 15,5 milioane cetăţeni români au primit certificate de proprietate tranzacţionabile, cu valoare nominală de 25.000 lei. Certificatele de proprietate puteau fi tranzacţionate fără restricţie, (cu toate că nu a existat o piaţă organizată pentru ele) sau puteau fi schimbate contra acţiuni, insă numai in cadrul privatizarilor prin metoda MEBO si a ofertelor primare de acţiuni. Metoda MEBO a jucat un rol esenţial in acea perioadă. Incepând din 1994 aproximativ 1500 de companii au fost vândute asociaţiilor formate din salariaţi şi conducere in schimbul certificatelor de proprietate şi / sau contra numerar de către FPP-uri şi numai contra numerar de catre FPS. Incepând cu martie 1995 s-au lansat şi 113 oferte primare de acţiuni. Primele companii aduse la cota Bursei de Valori Bucureşti au provenit în cea mai mare parte din rândul acestora. (Sursa: Pogonaru F., Apostol C., Evoluţia pieţei de capital, CPPE/Lucrare nr. 9/Octombrie, 1999)

BET (Bucharest Exchange Trading) BET-C (Bucharest Exchange Trading – Indice Compozit) BET – FI (Bucharest Exchange Trading – Investment Funds) ROTX (Romanian Traded Index) RASDAQ – C (RASDAQ Compozit) RAQ – I (reflectă evoluţia de ansamblu a preţurilor emitenţilor de top listaţi în

Piaţa RASDAQ pe Categoria I) RAQ – II (reflectă evoluţia de ansamblu a preţurilor emitenţilor de top listaţi în

Piaţa RASDAQ pe Categoria II)Indicele de referinţă al pieţei de capital din Romania este Indicele BET, acesta

fiind de altfel şi primul indice dezvoltat de Bursa de Valori Bucureşti. BET este un indice de preţ ponderat cu capitalizarea free floatului104. BET a fost creat cu scopul de a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide 10 companii listate pe piaţa reglementată BVB. Criteriile de selecţie pentru includerea în coşul indicelui sunt lichiditatea şi alte aspecte relevante cum ar fi: situaţia financiară a companiei, elemente de ordin juridic, transparenţa companiei şi interesul participanţilor la piaţă etc105.

Anul 2007, primul an al României ca stat membru UE, a găsit Bursa de Valori Bucureşti într-un plin proces de dezvoltare, atât în termeni cantitativi, cât şi calitativi. Astfel, în anul 2007 s-au înregistrat mai multe tranzacţii, valori zilnice mai mari, creşteri ale indicilor bursieri, dar şi o ofertă îmbunătăţită şi diversificată de produse şi instrumente bursiere. În anul 2007 activitatea Bursei de Valori Bucureşti s-a consolidat, apropiindu-se de obiectivul de a deveni o piaţă regională de referinţă: în

104 Free – float-ul (FF) unei companii din componenţa indicelui BET reprezintă numărul de acţiuni emise şi în circulaţie care sunt disponibile pentru tranzacţionare către public.105 *** - Manualul Indicelui BET, Bursa de Valori Bucureşti, 2007, p.4

Caseta 13.4Indicele BET

Data lansării: 19 septembrie 2007Număr de societăţi: 10Valoare iniţială: 1000 puncteRevizuire: trimestrială (martie, iunie, septembrie, decembrie)

Societăţi:Banca Transilvania SABRD – Groupe Societe Generale SAPetrom SARompetrol Rafinare SAImpact Developer & Contractor SACNTEE TranselectricaBiofarm SASSIF Broker SAAntibiotice SATurbomecanica SA

Sursa: www.bvb.ro, martie 2008

Caseta 13.4Indicele BET

Data lansării: 19 septembrie 2007Număr de societăţi: 10Valoare iniţială: 1000 puncteRevizuire: trimestrială (martie, iunie, septembrie, decembrie)

Societăţi:Banca Transilvania SABRD – Groupe Societe Generale SAPetrom SARompetrol Rafinare SAImpact Developer & Contractor SACNTEE TranselectricaBiofarm SASSIF Broker SAAntibiotice SATurbomecanica SA

Sursa: www.bvb.ro, martie 2008

2007 faţă de 2006 valoarea medie de tranzacţionare zilnică a crescut cu aproape 70%, indicele BET a înregistrat o creştere de 20% în euro şi 22% în RON, înregistrând un maxim istoric de 10.813,59 puncte în iulie 2007, capitalizarea bursieră a crescut cu 15%, iar în septembrie 2007 a fost lansată piaţa derivatelor, cu primul contract futures pe indicele BET106. Aceste evoluţii, precum şi faptul că începând cu 1 ianuarie 2007 Bursa de Valori Bucureşti a fost admisă în Federaţia Europeană a Burselor de Valori, iar de la 1 noiembrie 2007 piaţa de capital a implementat la nivel instituţional directiva europeană privind instrumentele financiare, constituiau premisele unui ritm de creştere susţinut şi în anii viitori.

Anul 2008 a reprezentat pentru atât pentru Bursa de Valori Bucureşti cât şi pentru toţi participanţii pe piaţa bursieră autohtonă una dintre cele mai dificile perioade din istoria modernă a pieţei de capital din România. După aproape un deceniu în care principalii indicatori şi indici ai BVB au descris o tendinţă ascendentă, anul 2008 a fost marcat de inversarea abruptă a trendului crescător al cotaţiilor şi de diminuarea sensibilă a lichidităţii generale a pieţei bursiere sub impactul crizei financiare internaţionale.

Datele statistice publicate la sfârşitul anului 2008 au confirmat reacţiile violente produse cu anticipaţie pe pieţele bursiere mondiale, inclusiv pe cele europene: de exemplu Cyprus Stock Exchange – indicele bursier FFSE/CySE20 a scăzut în 2008 faţă de 2007 cu 77%, Athens Exchange - indicele bursier FTSE/ATHEX20 a scăzut în 2008 faţă de 2007 cu 66,1%, Wiener Borse - indicele bursier Austrian Traded Index a scăzut în 2008 faţă de 2007 cu 61,2%, Budapest Stock Exchange - indicele bursier BUX Index a scăzut în 2008 faţă de 2007 cu 53% etc, iar în România evoluţia indicelui BET s-a încadrat în aceeaşi tendinţă, scăzând în 2008 faţă de 2007 cu 70%.

Fenomenul a demonstrat practic gradul ridicat de sensibilitate al pieţelor bursiere la schimbările care se produc la nivelul percepţiei investitorilor asupra evoluţiilor şi perspectivelor economiei reale şi sistemului financiar în contextul actual al procesului globalizării economice. Accelerarea fenomenului de globalizare economică ca realitate a lumii moderne are ca efect faptul că în prezent investitorii adoptă decizii de plasament nu doar în funcţie de performanţele economiei naţionale sau ale companiilor listate la bursă, sau în funcţie de mediul socio-economic intern, ci într-o măsură din ce în ce mai mare în funcţie de evoluţiile înregistrate la nivel internaţional.

Concepte de bază:

titluri de valoare acţiuni obligaţiuni titluri de ipotecă piaţa capitalului piaţa primară a capitalului piaţa secundară a capitalului cursul unui titlu de valoare bursa de valori operaţiuni la vedere

operaţiuni la termen indice al pieţei bursiere plasament randament risc lichiditate Bursa de Valori Bucureşti RASDAQ Indice BET

106 *** - 2007 la Bursa de Valori Bucureşti, publicaţie BVB, 2007 (www.bvb.ro)

Probleme de reflecţie, întrebări tip grilă:

Plasamentul în acţiuni versus plasamentul în obligaţiuni; diferenţe în privinţa venitului.

Finanţarea prin piaţa titlurilor de ipotecă. Funcţia principală a unei burse de valori într-o economie de piaţă competitivă. Parametrii unui plasament pe piaţa de capital. Cum luăm decizia de a investi? Pârghii de relansare a pieţei bursiere în contextul economico-financiar al crizei

Acţionarii sunt:a. proprietari ai unei părti din capitalul societăţii care a emis acţiunile;b. creditori ai societăţii care a emis acţiunile;c. agenţi de schimb care actionează in numele clienţilor;d. brokeri specialişti.

Negocierea acţiunilor:a. nu este posibilă pe piaţa secundară; b. se realizează pe piaţa primară; c. este posibilă doar dacă unul din cei implicati in operatiune deţine pachetul actiunilor de control;d. se practică in cadrul bursei de valori.

In cazul unei operatiuni bursiere la termen, in urma creşterii cursului acţiunilor câştigă:a. vânzătorul acţiunilor;b. cumpărătorul acţiunilor;c. firma care a emis acţiunile;d. atât vânzătorul cât şi cumpărătorul acţiunilor.

Intre agenţii economici A si B se incheie un contract de vânzare-cumpărare a 100 detitluri la un curs de 1000 RON / titlu. Dacă la scadenţă cursul creşte cu 10 % , care dincei doi câştiga si ce sumă ?a. cumpărătorul, 10.000 RON; b. vânzătorul, 10.000 RON; c. cumpărătorul, 100.000 RON; d. vânzătorul, 100.000 RON.

Bibliografie:

1. Ciobanu G., Bursele de valori şi tranzacţiile la bursă, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 25

2. Enache C., Mecu C. (coord.), Economie politică, vol. 1, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000, p. 180 – 196;

3. Pogonaru F., Apostol C., Evoluţia pieţei de capital, CPPE/Lucrare nr. 9/Octombrie, 1999

4. *** - Introducere în studiul pieţelor de titluri de valoare, Seria Reuters pentru Educaţie Financiară, 1999, p. 19, 22, 23

5. *** - Drepturi de preferinţă, Bursa de Valori Bucureşti 2006, p.1 (www.bvb.ro Secţiunea Investitori)

6. *** - Ghidul emitentului de acţiuni şi obligaţiuni, Bursa de Valori Bucureşti 2007, p.7 - 9

7. *** - Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p. 11 – 12, 19

8. *** - Codul de guvernanţă corporativă al Bursei de Valori Bucureşti, Bursa de Valori Bucureşti 2008

9. *** - Manualul Indicelui BET, Bursa de Valori Bucureşti, 2007

Piaţa Valutară

Eugen Ghiorghiţă

Obiectivele temei Planul temei

– explicarea necesităţii existenţei pieţei valutare şi rolului acesteia în schimburile internaţionale;– înţelegerea diferenţierii puterii de cumpărare ale diferitelor valute şi determinantele modificării acesteia;– evaluarea intervenţiei guvernamentale pentru limitarea fluctuaţiilor valutelor;– evidenţierea influenţei fluctuaţiilor pieţelor valutare asupra balanţei de plăţi externe.

14.1. Conceptul de valută

14.2.Piaţa valutară 14.2.1. Aspecte generale 14.2.2. Cursul valutar şi fractorii care îl Influenţează 14.2.3. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa valutară 14.2.4. Consecinţe ale modificării cursului valutar 14.3 Datoria externă

14.1. CONCEPTUL DE VALUTĂÎn lumea contemporană schimburile comerciale internaţionale au atins un nivel remarcabil

atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi al structurii produselor şi serviciilor. Consumul de bunuri şi servicii importate depăşeşte de multe ori consumul din producţia internă.

Atunci când cumpărăm o sticlă de vin de Bordeaux, plătim în lei contravaloarea acesteia, în vreme ce producătorul francez a încasat euro. Este de la sine înţeles că, undeva, de-a lungul lanţului de distribuţie cineva transformă leii în euro. Problema majoră este „câţi lei trebuie plătiţi pentru un euro, respectiv care este cursul de schimb al celor două monede naţionale?”.

Astfel, dacă pentru un euro plătim 4 lei, cursul de schimb este 1 euro = 4 lei sau 1 leu = 0,25 euro.

Majoritatea cursurilor de schimb ale monedelor naţionale sunt determinate pe pieţele valutare. Trebuie punctată, aşadar, distincţia dintre noţiunea de monedă şi cea de valută.

Moneda naţională aflată în posesia unor persoane fizice sau juridice străine este numită valută. Dolarul, euro, lira sterlină etc. aflate în posesia persoanelor fizice şi juridice din România, reprezintă valute.

Din definiţia dată valutei mai rezultă că aceiaşi bani reprezintă doar monedă pentru cetăţenii statelor de origine şi valută pentru cetăţenii altor state, în ipoteza în care se află în posesia lor.

Valutele se pot grupa în valute liber convertibile şi valute cu convertibilitate limitată.Valutele convertibile sunt valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii

vizând sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul. Până în ultimul sfert al secolului XX noţiunea de convertibilitate viza şi convertibilitatea valutelor în aur.

Valutele convertibile funcţionează ca mijloace de plată interna-ţionale pe plan regional sau în întreaga lume. În prezent, monedele prin-cipale utilizate în decontările internaţionale sunt dolarul SUA şi Euro.

Celelalte valute sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în sume limitate şi în condiţii strict reglementate.

14.2. PIAŢA VALUTARĂ

14.2.1. ASPECTE GENERALE

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de timp determi-nat, al căror obiect îl constituie valutele.

Piaţa valutară este impusă, înainte de toate, de comerţul mondial de mărfuri şi servicii şi reflectă dinamica acestuia. Valoarea tranzac-ţiilor cu valute creşte, totuşi, incomparabil mai

rapid decât valoarea comerţului internaţional, inegalitatea de ritm fiind determinată de marele volum al monedelor naţionale care se schimbă în scopuri speculative. Astfel, pentru anul 2007 datele statistice arată că din cele aproape 4 trilioane de dolari tranzacţionaţi pe pieţele valutare, între 70%-90% aveau caracter speculativ.107 Această stare a lucrurilor dovedeşte autonomizarea pieţei valutare, desprinderea ei de nevoile reale ale producţiei şi circulaţiei acesteia, într-o perioadă în care majoritatea ţărilor lumii (cuprinzând partea covârşitoare a populaţiei globului) duce lipsă acută de capitaluri necesare producerii bunurilor vitale.

O dată cu sporirea numărului de ţări cu dezvoltare medie şi superioară cresc mulţimea valutelor convertibile şi, concomitent, volumul schimburilor acestora. Se modifică totodată, în timp, ponde-rea deţinută de fiecare valută în ansamblul tranzacţiilor, funcţie de schimbările intervenite în cota-parte ce revine statelor în produsul mondial brut şi în comerţul internaţional. Numărul de centre în care se fac tranzacţii valutare creşte şi el, odată cu dezvoltarea producţiei şi circulaţiei mondiale de mărfuri.

14.2.2. CURSUL VALUTAR ŞI FACTORII CARE ÎL INFLUENŢEAZĂ

Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ deter-minat. Acest raport cantitativ, în care o valută se schimbă cu alta, se numeşte curs valutar. El se poate defini şi ca preţ al unei monede naţionale, exprimat în altă monedă.

O valută oarecare apare în raporturi de schimb şi de valoare cu un număr mare de alte valute. De aceea, cursul unei valute se exprimă într-un şir întreg de alte valute, limitat în ultimă instanţă doar de numărul monedelor naţionale, diferite de ea. Se poate scrie în consecinţă:

x valută A = y valută Bx valută A = z valută Cx valută A = v valută D

Seria ecuaţiilor reale ale unei valute, a valorilor ei de schimb depinde nu doar de numărul total al valutelor existente, ci şi de preferinţa agenţilor economici faţă de o monedă ori alta, aşadar de cerere; ea este, deci, înrâurită, la rândul ei, de poziţia ţării emitente în ansamblul relaţiilor mondiale.

Cursul valutar se poate exprima în două moduri diferite (numite metode de cotare): direct şi indirect.

În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda unei ţări străine, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din monedele proprii, naţionale, care asigură echivalenţa.

În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din monedele străine, care asigură echivalenţa.

În SUA se practică şi cotarea directă şi cea indirectă; prima pentru operaţiunile valutare care au loc între băncile SUA, iar a doua pentru operaţiunile efectuate cu valute europene.

Cursul valutar depinde de raportul dintre cererea şi oferta de valute. Cererea de valută este, în principal, determinată de:

a) cererea de monedă naţională din partea investitorilor străini;b) cererea de bunuri de import ale unei ţări din partea rezidenţilor altor ţări;c) tranzacţiile speculative.

De exemplu, când firma germană Daimler-Benz a cumpărat firma americană Chrysler a avut nevoie de dolari, tot aşa cum, atunci când firma japoneză Sony a cumpărat Columbia Pictures a plătit 3 miliarde de dolari. Aşadar, investitorii au fost nevoiţi să cumpere mai întâi dolari generând o creştere a cererii de dolari. (a)

107 Triennial Central Bank Survey (December 2007), Bank for International Settlements.

Tot aşa, pentru satisfacerea cererii din ce în ce mai mari de telefoane mobile Iphone cumpărătorii din afara SUA determină creşterea cererii de dolari. (b)

În perioada de vârf a inflaţiei din România anilor ’90, cererea de dolari şi alte valute convertibile a crescut considerabil ca urmare a atât a tendinţei de protejare a economisirilor, cât şi în vederea obţinerii unor câştiguri speculative. (c)

Oferta de valută este determinată de factori similari cererii de valută, văzuţi ca în oglindă:1) investiţiile străine într-o ţară;2) cererea de bunuri de export din partea străinilor;3) tranzacţiile speculative.Luând spre exemplificare cazul României, marii investitori străini, precum Pepsi-Cola, Dae

Woo au investit în construcţia sau achiziţia de fabrici făcând să crească oferta de valută în economia românească. (1)

Cererea de autoturisme BMW produse în Uniunea Europeană de către americani generează ofertă de dolari pe piaţa europeană. (2)

Inflaţia anilor ’90 amintită mai sus a fost un prilej de accentuare a tendinţelor speculative, mulţi speculatori au profitat de deprecierea cronică a leului alimentând piaţa românească cu valute convertibile.

Atunci când pe piaţa valutară dintr-o ţară cererea de dolari, sporeşte mai mult decât oferta de dolari, cursul dolarului creşte, iar cel al monedei naţionale scade. Pe un dolar se plăteşte, deci, o sumă mai mare de bani proprii. Dacă cererea de dolari se reduce, atunci cursul dolarului scade şi creşte cursul monedei naţionale.

Raportul dintre cererea şi oferta de valută reprezintă un exemplu al mecanismului de funcţionare a legii cererii şi ofertei. Astfel, modificarea absolută a cererii pentru o anumită valută mai mare decât oferta din acea valută are drept efect aprecierea cursului respectivei valute, deci a puterii ei de cumpărare.

O distincţie se cuvine făcută între deprecierea şi devalorizarea unei monede/valute. Deprecierea unei valute este rezultanta acţiunii unor factori preponderent obiectivi, a procesului economic ca atare, fiind reflectată de sistemul ratelor de schimb. Devalorizarea decurge dintr-un act de voinţă politică, fiind exprimată printr-un act normativ. Putem spune aşadar că valuta „x” s-a depreciat sau, respectiv, că a fost devalorizată.

Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sinteti-zează, la rândul ei, rezultatul acţiunii multor variabile.

Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale. Balanţa activă a unei ţări (exporturile nete = valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi, corespunzător, un excedent de ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să crească cursul

Cu

rsu

l va

luta

r

Cantitatea de valută

oferta de valută

cererea de valută

monedei naţionale. Balanţa comercială pasivă (importurile nete = valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse.

Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y reduce cursul monedei primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări în situaţia în care între cele două ţări există relaţii valutare, iar cursurile celor două monede sunt flexibile (flotante).

Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o asemenea stare de lucruri - dacă nu intervin alţi factori –, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a doua, o retragere de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în căutarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei naţionale în ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce oferta de valută şi cursul monedei naţionale în ţara având situaţie opusă.

Factori psihologici. Creşterea încrederii populaţiei, a agenţilor economici într-o valută oarecare antrenează ridicarea cursului acesteia, întrucât apare o cerere suplimentară pentru ea. Dar creşterea încrederii apare pe fondul proceselor economice şi se corelează, de regulă, cu evoluţia lor pozitivă în ţara care a emis moneda mai mult solicitată. Starea de spirit opusă a populaţiei şi agenţilor economici, cu efecte contrare asupra cursului valutei, izvorăşte tot din motive de ordin economic.

Evoluţia încrederii, creşterea sau reducerea ei, într-o valută, pot să apară însă şi dintr-o evaluare incorectă a dinamicii unei economii naţionale şi a cursului monedei sale, ori a unor informaţii care vin în contradicţie cu adevărul, propagate spontan sau conştient de grupuri interesate.

Influenţat de o serie de factori fluctuanţi, care parţial se între-pătrund, cursul valutar este în mod necesar – aşa cum am arătat – o mărime variabilă. Gradul de variabilitate este inegal în diverse perioa-de, inclusiv în funcţie de reglementările care stau la baza funcţionării sistemului valutar internaţional, „dirijate” şi ele de adâncurile vieţii economice productive, de frământările sale interioare, adesea dificil de descifrat.

Până la primul război mondial schimburile valutare şi comerciale s-au derulat în cadrul sistemului etalon aur (gold standard). Sistemul permitea fixarea cursului de schimb al unei ţări în termenii monedei unei alte ţări (paritatea teoretică) prin intermediul definiţiilor ale celor două monede în aur.108

Perioada interbelică a fost caracterizată de instabilitatea cursurilor de schimb şi de eforturi eşuate ale majorităţii ţărilor de a reveni la etalonul aur.

După cel de-al doilea război mondial, prin crearea noului sistem monetar internaţional graţie acordurilor încheiate în iulie 1944 la Bretton Woods (New Hampshire, SUA), ratele de schimb ale dolarului cu alte valute erau practic „îngheţate”, adică puteau să se modifice doar în proporţie de plus sau minus unu la sută. Paralel, dolarul era asociat cu un preţ fix al aurului (35 de dolari109 uncia, egală cu 31 grame aur fin), iar SUA au consimţit să convertească dolarii în aur la acest preţ. Relaţiile valutare internaţionale erau, din aceste motive, suficient de stabile, având consecinţe favorabile asupra circuitului economic mondial.

Treptat, puterea economică şi monetară a SUA, care îngăduia în fond această stabilitate, s-a redus relativ şi ratele de schimb au devenit la un moment dat flotante. După 1950, încep să se dezvolte economiile ţărilor din Vestul Europei şi Japonia, iar în SUA se iau o serie de măsuri, inclusiv de politică externă, care, adăugate ascensiunii noilor state dinamice, le slăbesc forţa financiară. Între acestea, două sunt decisive: a) marile investiţii făcute peste graniţă (în 1950, suma lor era de 12 miliarde de dolari, iar în 1968 depăşise 65 de miliarde şi b) costul foarte

108 Cursul de schimb istoric fix al lirei sterline 1£= 4,86$ (valabil 141 de ani) era rezultanta raportului dintre cantităţile de aur prin care cele două monede erau definite: 1£=7,32 gr. aur fin, 1$=1,504 gr. aur fin.109 Dolarul american fusese devalorizat în anul 1934 de la 20$ uncia.

ridicat al războiului din Vietnam110. Prin 1965, totalul obligaţiilor SUA în alte ţări era mai mare decât rezervele sale de aur, consecinţă atât a emisiunilor excesive de bancnote peste acoperirea lor în aur, cât şi a expansiunii creditului111. Aceasta însemna că, în cazul în care băncile din străinătate – centrale şi particulare – şi-ar fi cerut simultan plata în aur, SUA şi-ar fi epuizat întreaga rezervă a metalului galben, iar dolarul s-ar fi prăbuşit.

Convertibilitatea dolarului în aur devine pas cu pas imposibilă şi, ca urmare, la 15 august 1971, SUA anunţă oficial că nu mai pot livra aur, la preţul de 35 dolari uncia, nici unei bănci centrale, agenţii internaţionale sau vreunui guvern. Peste numai 4 luni de zile, statele dezvoltate au fost constrânse să lase ratele valutelor lor să floteze liber, limita anterior stabilită, de plus sau minus unu la sută, fiind suprimată. Din acest motiv, fluxurile economice externe cunosc perturbări mai însemnate, întrucât preţurile de vânzare ale mărfurilor erau de acum influenţate nu doar de costurile de producţie, de relaţiile dintre cerere şi oferă, ci şi de modificările frecvente ale cursului valutelor*.

14.2.3. CATEGORII DE OPERAŢIUNI VALUTARE şi operatori pe piaţa valutară

Operaţiunile valutare (schimburile de valută) se efectuează autorizat, de către unităţile bancare şi casele de schimb valutar. Şi unele şi celelalte se numesc operatori valutari.

Băncile, în calitate de principali operatori pe piaţa valutară, efectuează:– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile din industrie, agricultură, construcţii, insti-tuţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.);

– operaţiuni pe cont propriu;– operaţiuni între ele.Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei

scripturale (de cont) şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging.

a) Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 de ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului. O operaţiune contractată marţi, de pildă, se finalizează joi, ultima zi fiind numită ziua valutei. Aceste operaţiuni includ şi cumpărarea şi vânzarea de valută de către publicul non bancar. Cumpărarea de valută se face, în principal, pentru achitarea mărfurilor procurate de pe piaţa internă sau din import.

Întrucât băncile apar în calitate atât de vânzători, cât şi de cumpărători de valută, ele fixează cursuri pentru ambele operaţiuni. Cursurile pentru cumpărare sunt mai mici decât cele pentru

110 Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 20.111 Alvin Toffler, op. cit., p. 23-24.* Câteva exemple edificatoare ale modificării cursului valutar în diferite perioade ne oferă Pierre

Bezbakh în Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 151.Relaţia marca vest-germană – dolar1 dolar = 4 mărci - între 1962 – 19681 dolar = 2,2 mărci - în 1968

Relaţia dolar – yenul japonez1 dolar = 360 yeni - între 1969 – 19701 dolar = 174 yeni - în aprilie 1986

Relaţia dolar – lira sterlină1 dolar = 0,35 lire - între 1960 – 19661 dolar = 0,66 lire - în aprilie 1986

Relaţia dolar – francul francez1 dolar = 5 fr. fr. - între 1960 – 19681 dolar = 7,2 fr. fr. - în aprilie 1986

vânzare, băncile apropriindu-şi diferenţa numită comision; pe seama lui, ele îşi asigură acoperirea cheltuielilor prilejuite de operaţiunile valutare efectuate şi un venit net. În fixarea cursurilor, băncile ţin seama de situaţia prezentă şi de evoluţiile viitoare posibile ale cursurilor valutelor. Se ia, astfel, în calcul şi riscul operaţiunilor.

Cursurile practicate de bănci sunt oscilante (chiar pe parcursul aceleiaşi zile), în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de valută. Când la cursul fixat cererea este relativ însemnată, banca îl poate ridica; ea încasează, ca urmare, sume mai mari de bani şi frânează cererea. Când, la cursul fixat, cererea este insuficientă, pentru a vinde mai mult, banca reduce cursul.

b) Operaţiunile la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un interval de timp care depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi de o lună, două, trei etc. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial stabilit prin contract.

De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel iniţial. Profitul încasat de unul din partenerii tranzacţiei reprezintă, fireşte, o pierdere pentru celălalt. Ca şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu titluri de valoare, şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu valută, vânzătorul câştigă când cursul scade între T 0 şi T1, iar cumpărătorul – când cursul creşte.

Scop speculativ pot avea şi unele operaţiuni la vedere. Un agent economic poate achiziţiona valută (convenabil) la vedere, în luna mai de exemplu, urmărind vânzarea ei, peste două, trei luni, dacă anticipează creşterea cursului.

c) Operaţiunile valutare de tip Hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost de riscuri). Ele urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri. În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor pierderi, care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă, marii impor-tatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacţie: cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen. Întrucât vânzarea înseamnă revenirea la starea de lipsă a mijlocului de achitare a mărfurilor, la scadenţă, importatorul e obligat să cumpere iarăşi valuta necesară.

Vânzarea la termen a valutei cumpărate la vedere se face pornind de la prezumţia scăderii cursului ei, între T0 şi T1. Dacă anticiparea se dovedeşte corectă, la termen, importatorul încasează pe valuta vândută o sumă mai mare de bani decât cea folosită pentru a plăti – tot la termen – valuta cerută de onorarea facturii; el evită, astfel, riscul şi are la dispoziţie un plus de bani, în raport cu ipoteza în care nu ar fi efectuat operaţiunea valutară.

Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii, operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în scopul realizării de profit. Acestea se numesc operaţiuni de arbitraj valu-tar. Profitul încasat de bănci, din asemenea operaţiuni, provine din câteva surse:

– diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite;– diferenţa de curs al unei valute pe aceeaşi piaţă, la date diferite;– diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite112.

Cea mai simplă operaţiune de arbitraj valutar este arbitrajul direct, ea reducându-se la vânzarea unei valute pe piaţa la care cursul este cel mai ridicat şi cumpărarea ei concomitentă pe piaţa la care cursul ei este cel mai scăzut. În acest mod, băncile se înscriu în practica generală a comerţului, redată în expresia: „Cumpără pe piaţa cea mai ieftină şi vinde pe piaţa cea mai scumpă”, rămasă în economia politică de la întemeietorii şcolii liberale.

Operaţiune de arbitraj valutar este considerată, uneori, şi tranzac-ţia făcută de băncile comerciale pentru clienţii lor, în cazul în care banca alege, la dispoziţia clienţilor săi, calea cea mai bună de efectuare a operaţiunilor de vânzare-cumpărare a valutelor aflate în cont.

112 Costin Kristescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978, p. 84-85.

Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale, în temeiul unor convenţii sau aranjamente.

Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual. Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută în numerar.

Operaţiuni cu valute efective realizează, însă, şi băncile. Ele nu se limitează la schimbul cu valutele de cont (numit şi schimb tras).

Şi la casele de schimb, ca şi la bănci, se practică un curs la cumpărare (mai mic) şi altul la vânzare (mai mare). Cursul practicat de aceste case este şi el schimbat, chiar în decursul unei zile, în funcţie de cerere şi oferă.

La operaţiunile valutare, participă şi intermediarii din comerţul exterior (brokerii şi comisionarii), precum şi speculatorii, ei acţionând fie ca persoane juridice, fie ca persoane fizice.

14.2.4. CONSECINŢE ALE MODIFICĂRII CURSULUI VALUTAR

Cursul valutar se modifică pentru fiecare monedă naţională, sub acţiunea exercitată de multiple cauze, dintre care o parte au fost succint analizate. La rândul lui, cursul valutar oscilant influenţează starea economiilor naţionale, evoluţia exporturilor şi importurilor, turismul internaţional, situaţia creditorilor şi debitorilor externi etc.

Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favorizează exportul şi defavorizează importul ţării care a emis moneda respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică).

Aşa cum se ştie, exportul unei ţări este, concomitent, import pentru alte ţări. Când moneda ţării exportatoare se depreciază, exportul ei este favorizat, întrucât importul din această ţară devine mai ieftin (presupunem că preţul mărfii exprimat în moneda depreciată este fix ori scade în mai mică măsură decât s-a devalorizat moneda).

Ieftinirea importului din ţara cu monedă depreciată stimulează ţările cu valute nedepreciate să cumpere, de la prima, mai multe mărfuri, sporind astfel încasările valutare ale acesteia.

Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului ţării respective, adică îl frânează.

Favorizarea exportului şi defavorizarea importului pentru ţara cu monedă depreciată se înscriu în principiile generale ale cererii şi ofertei. Scăderea cursului monedei naţionale – echivalentă cu reduce-rea preţurilor la mărfurile exportate – sporeşte cererea ţărilor importa-toare (cumpărătoare). Aceeaşi scădere a cursului – sinonimă cu creşterea preţurilor mărfurilor importate în ţara respectivă – contractă cererea sa pentru mărfurile cumpărate din celelalte ţări, a căror monedă nu s-a depreciat.

Efectele contrare ale deprecierii monedei naţionale, asupra importului şi exportului unei ţări, pot genera trecerea treptată de la o balanţă comercială deficitară la una echilibrată sau chiar excedentară. Această „substituire” se resimte negativ, însă, în balanţele comerciale ale altor ţări, îndeosebi în situaţia în care ţara a cărei monedă s-a depreciat exportă un volum mare de mărfuri, graţie puterii sale economice însemnate.

Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul, pentru că îl scumpeşte, şi favorizează importul, întrucât îl ieftineşte.

Influenţe similare exercită modificările cursului valutar şi asupra turismului . Deprecierea monedei naţionale a unei ţări favorizează „exportul” şi frânează „importul” ei de turism. Aprecierea mo-nedei naţionale a unei ţări, firesc, acţionează în sens opus asupra turismului extern.

Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică valoarea monedei naţionale în care s-a obţinut şi, respectiv, acordat creditul.

Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări, întrucât ratele scadente ale împrumutului şi dobânda se plătesc în bani depreciaţi. De aici, tendinţa debitorilor de a amâna restituirea împrumuturilor în cazul deprecierii monedei. Creditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi încasează dobânda, în bani care au o valoare mai redusă decât în momentul lansării împrumutului. În anumite împrejurări, împrumutul restituit împreună cu dobânda pot avea o putere de cumpărare mai redusă decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului.

Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avanta-jează pe creditori şi dezavantajează pe debitori. Aceştia achită împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi.

14.3. VALUTA ÎN RELAŢIA INTERNAŢIONALĂ

Valutele constituie obiect, nu doar al schimbului, al vânzării şi cumpărării, ci şi al creditului intern şi internaţional. Creditele internaţionale în valută pot fi pe termen scurt (1-3 ani), pe termen mediu (3-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Ele se acordă de diverse firme producătoare de bunuri, de bănci ori alte instituţii financiare interna-ţionale. Beneficiarii acestor credite pot să fie firme private, întreprinderi de stat, instituţii de drept public, unităţi administrativ – teritoriale şi guverne. Creditele acordate întreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe private, iar creditele acordate celorlalte entităţi amintite – formarea datoriei externe publice.

Împreună, datoria externă privată şi publică se subsumează noţiunii de datorie externă totală.

Ambele categorii de datorii externe pot să apară prin creditări obişnuite ori prin emisiunea de obligaţiuni exprimate în valută, adică în moneda naţională a altor state. Plasate de către guverne ori de persoane juridice dintr-o anumită ţară, în alte ţări, obligaţiunile se vând la preţ de ofertă, care, de regulă, este inferior valorii nominale a acestora.113

Datoria externă a unei ţări se poate calcula ca sumă absolută (totalul datoriei externe), ca sumă ce revine pe locuitor (suma absolută a datoriei / număr de locuitori) şi ca procent din PIB. De aici poate să reiasă că datorii externe absolute egale, contractate de diferite ţări, sunt compatibile cu datorii externe pe locuitor şi cu procente ale datoriei externe din PIB. cu totul inegale, în funcţie de numărul locuitorilor şi de puterea economică a statelor debitoare. Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate.

Presupunând că două ţări au aceeaşi datorie externă absolută, gradul de îndatorare este mai ridicat în ţara în care sunt mai mari datoria ce revine pe locuitor şi procentul datoriei externe în PIB. În situaţii de excepţie, valabile pentru ţări sărace, ultimul indicator poate să reprezinte 50-90% din PIB.

Datorii externe contractează cu deosebire ţările în curs de dezvoltare; sunt însă şi suficiente împrejurări în care apelează la credite şi ţări dezvoltate. Acestea din urmă apar, de regulă, şi în calitate de debitor, şi în calitate de creditor, ceea ce reprezintă excepţii pentru ţările în curs de dezvoltare, care apar, majoritar, doar ca debitori externi. Atunci când o ţară oarecare este, concomitent, şi creditor şi debitor, pentru cunoaşterea situaţiei sale reale, în raporturile internaţionale, se calculează diferenţa dintre împrumuturile acordate şi cele primite. În urma calculului se pot ivi trei situaţii posibile:

a) situaţia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioară sumei celor acordate);

b) situaţia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioară sumei celor acordate);

c) situaţia de echivalenţă a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate.

113 Costin C. Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 122-123.

Prima situaţie este valabilă, practic, pentru ţările în curs de dezvoltare, iar a doua, pentru ţările dezvoltate. Cea de a treia este prin excelenţă teoretică.

Datoria externă (ca şi cea internă) trebuie să fie rambursată într-un anumit interval de timp, circumscris de durata creditului. De obicei, rambursarea ei începe la un anumit număr de ani după contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graţie, ea fiind necesară pentru dobândirea resurselor cerute de plata datoriei. Debitorii plătesc, însă, creditorilor externi şi o dobândă anuală, dependentă de suma totală a împrumutului şi de rata dobânzii.

Tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală reprezintă serviciul datoriei externe. Dacă dobânda anuală nu se plăteşte la termenul fixat, ea se „transformă” în credit nou (contează drept credit nou) şi începe să se calculeze dobânda la dobândă, situaţie cu consecinţe negative asupra debitorilor.

Capacitatea ţării debitoare de a achita serviciul datoriei externe depinde de evoluţia economiei sale naţionale şi de soldul balanţei comerciale, ambele influenţate, între altele, de modul şi eficacitatea utilizării creditului. Atunci când acesta este folosit raţional, în vederea dezvoltării producţiei interne şi a lărgirii exporturilor, restituirea împrumutului şi achitarea dobânzilor nu sunt o problemă dificilă. În cazul contrar, al întrebuinţării creditului, cu precădere, pentru consumul neproductiv, şi al declinului economic, datoria externă este o povară şi se apelează la noi împrumuturi pentru achitarea celor vechi. Datoria externă poate avea, deci, efecte pozitive sau negative asupra economiei şi nivelului de trai al populaţiei.

Există şi o capacitate diferită a ţărilor lumii de a primi împru-muturi externe. Ea depinde de interesul manifestat de creditori, de gradul de risc al creditului acordat (diferit de la o ţară la alta în funcţie de puterea şi posibilitatea economică a celor ce doresc împrumuturi, de stabilitatea politică etc.), de „culoarea” partidelor de guvernământ şi sistemul social–economic, de felul reformelor pe care statele intenţionează să le promoveze.

Multiple motive se pot conjuga astfel, încât creditul să se îndrepte, prioritar, nu către ţările care au cea mai mare nevoie de el, ci către alte ţări, preferate din raţiuni diverse de statele care au mijloace disponibile pentru acordarea de împrumuturi.

Concepte de bază

• Valută• Valută convertibilă• Valută neconvertibilă• Eurovalute• Piaţa valutară• Operatori pe piaţa valutară

• Cursul valutar• Deprecierea cursului valutar• Aprecierea cursului valutar• Curs flotant• Operaţiuni valutare la vedere• Operaţiuni la termen• Datoria externă

Probleme de reflecţie şi întrebări tip grilă O problemă discutată foarte mult în ultimii ani este aceea că yuanu-ul chinezesc este subevaluat. Cine ar avea de câştigat dacă China şi-ar aprecia moneda? Dacă moneda unei ţări de depreciază, preţurile mai reduse la export reprezintă un avantaj incorect? Cum permit ratele de schimb valutar fixe ca o ţară să exporte inflaţie? Cum va influenţa o inflaţie rapidă în Turcia numărul turiştilor români în această ţară. Ar avea vreo importanţă dacă cursul de schimb dintre leu şi lira turcească ar fi fix sau flexibil? Un leu puternic este bun sau rau pentru România?

Exemple de grile1. Operatiunile la termen pe piata valutara sunt speculative.

R: A2. Casele de schimb valutar efectueaza operatiuni la vedere si la termen.R: A

3. Valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii vizând sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul se numesc valute _____________.R: convertibile

4. Aprecierea cursului monedei nationale defavorizeaza ____________ , pentru ca il scumpeste.R: exportul

5. Casele de schimb valutar efectueaza numai operatiuni:a. la termen;b. la vedere;c. Swap;d. Hedging.R: b

Bibliografie Albert, Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 59-60. Dobrotă, Niţă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999. Kiriţescu, C. Costin, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 20-35, 84-85. Kiriţescu, C. Costin, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 151-156, 229-231. Toffler, Alvin, Puterea în mişcare, Editura Antet, Oradea, 1995, p. 18-19, 64. Toffler, Alvin, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 20-24, 122-123. Schiller, R. Bradley, Economy Today, eleventh edition, Ed. McGraw-Hill, 2008

Capitolul 15

Resursele naturale şi renta. Preţul pământului

Raluca Zorzoliu

Obiectivele temei Structura temei: relevarea rolului şi importanţei

resurselor naturale regenerabile şi reproductibile în dezvoltarea economică având în vedere raritatea lor;

15.1 Piaţa resurselor naturale

15.2 Definirea, natura şi mărimea rentei

15.3 Mecanismul obţinerii diferitelor forme ale rentei funciare

Sublinierea imperativului utilizării raţionale a resurselor în condiţiile limitării stocului existent în comparaţie cu nevoile umane;

Prezentarea rentei ca formă specifică a venitului în agricultură, venit generat de un “factor de producţie” rar şi ale existenţei a două forme de monopol: monopolul proprietăţii private asupra pământului şi monopolul asupra pământului ca obiect al exploatării;

Determinarea preţului pământului şi a factorilor care îi influenţează dinamica;

15.4 Preţul pământului

15.1 Piaţa resurselor naturale

Aşa cum rezultă şi din lecţii precedente, preocuparea oamenilor pentru alegerea resurselor şi ierarhizarea folosirii lor în vederea satisfacerii cât mai bune a nevoilor a devenit problema esenţială a organizării oricărei economii. Raritatea este un concept fundamental în activitatea economică, fapt ce impune imperativul alegerii dintr-o multitudine de alternative a celor mai eficiente pentru minimizarea costurilor de fabricaţie. Un buget limitat este unul dintre motivele care ne determină să facem anumite alegeri, compromisuri, având şi unele constrângeri. Caracterul limitat al resurselor acţionează restrictiv asupra activităţii economice iar utilizarea raţională a resurselor capătă o importanţă majoră, în sensul realizării unor rezultate maxime pe fiecare unitate cheltuită. Resursele naturale însumează zăcămintele de minerale şi minereuri, terenurile cultivabile, pădurile şi apele de care dispune o ţară. Resursele şi bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile. Resursele naturale se pot clasifica astfel:

- resurse regenerabile,- resurse neregenerabileResursele regenerabile sunt cele care se refac după fiecare epuizare prin consum,

putând fi folosite pe termen nelimitat dacă sunt utilizate raţional; dacă sunt consumate la o rată care depăşeşte rata lor naturală de refacere, ele se vor diminua şi în cele din urmă se vor epuiza.

Resursele neregenerabile sunt acelea ce odată extrase, exploatate se epuizează şi nu se refac fie niciodată, fie în termene economice admise.

Resursele pot, de asemenea să fie clasificate pe baza originii lor ca fiind:- resurse biotice, derivate din animale şi plante,- resurse abiotice, derivate din pământ, aer, apă (chiar şi derivate din natură).

În condiţiile în care resursele sunt limitate, într-o perioadă sau alta, sporirea cantităţii resurselor consumate pentru realizarea unui anumit scop nu este posibilă decât micşorând

partea rămasă pentru alte destinaţii. Orice alegere înseamnă, aşadar, renunţarea la alte şanse potenţiale. De exemplu, dacă o persoană sau o familie alocă mai multe resurse pentru alimente, atunci îi rămâne, din veniturile limitate de care dispune mai puţin pentru îmbrăcăminte, educaţie etc. Necesitatea alegerii dintre alternativele posibile de folosire a resurselor disponibile presupune costuri. În teoria economică, se consideră că orice activitate antrenează un sacrificiu şi are un cost de oportunitate. Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul celei mai bune alternative sacrificate atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.

Resursele naturale ale unei ţări constituie o componentă importantă a bogăţiei sale fapt care influenţează statutul economiei naţionale a statului în economia mondială influenţa şi autoritatea pe plan internaţional. Se poate observa că statele cele mai dezvoltate sunt cel mai puţin dependente de resursele naturale. Totuşi statele dezvoltate sunt cel mai puţin dependente de resursele naturale.

În ultimii ani, procesul rapid de epuizare a capitalului natural şi încercările de a se trece la un model de dezvoltare raţională, durabilă au fost principalele probleme în dezbaterea agenţiilor de dezvoltare. Resursele naturale se abordează în dinamica lor, iar progresul tehnico-ştiinţific duce la:

- lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale (atragerea în circuitul economic a unor zăcăminte naturale),

- extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale, făcând avantajoasă exploatarea unor zăcăminte situate la mari adâncimi,

- sporirea eficienţei utilizării resurselor.

15.2 Definirea, natura şi mărimea rentei

Renta a fost studiată mult timp doar în legătură cu factorul de producţie pământ, ulterior analiza ei s-a extins spre ceilalţi factori de producţie cu ofertă inelastică şi cu cerere constant superioară ofertei.

În acest domeniu renta este expresia existenţei a două tipuri de monopoluri: a) monopolul proprietăţii private asupra pământului; b) monopolul asupra pământului ca obiect de exploatare. Primul monopol, cel al proprietăţii private impune ca orice doritor de a-şi investi capitalul în agricultură, dar îi lipseşte factorul de producţie pământ, să şi-l poată procura prin închiriere (arendare) de la proprietarul acestui factor, în schimbul unei plăţi cunoscută sub denumirea de arendă.

Componenta cea mai importantă a arendei este constituită din rentă, reprezentând plata pentru cedarea unui bun proprietate privată spre folosire investitorului. Alături de aceasta, în arendă, pot fi înglobate şi plata pentru amortizarea investiţiilor deja făcute pe terenul respectiv, pentru alte cheltuieli de amenajare a acestuia. Această formă a rentei se plăteşte pentru orice teren întotdeauna, neexistând altă posibilitatede a exercita folosinţa sa în vederea realizării anumitor investiţii. Dacă proprietarul însuşi investeşte în teren, pri preţul produselor comercializate el trebuie să-şi recuperezevenitul datorat acestui drept.

Cel de-al doilea monopol, al pământului ca obiect de exploatare, trebuie înţeles în sensul că, în calitate de factor de productie, pământul în totalitatea sa este limitat, precum şi limitate sunt diferitele categorii de terenuri: foarte bune, bune şi foarte slabe, pentru producţia agricolă. În condiţiile în care producţia pe terenurile foarte bune este

insuficientă acoperirii cererii, obligatoriu (în mod obiectiv) se impune necesitatea luării în cultură, exploatării, şi a categoriilor de terenuri mai slabe din punct de vedere al fertilităţii lor. În aceste condiţii obiective, naturale, preţurile produselor agricole se formează într-un mod diferit faţă de cele din industrie, fapt relevat de noi atunci când am studiat categoria preţului de echilibru. Acesta nu este altceva decât un preţ mediu al produsului dintr-o ramură, la care se ajunge prin permanentul joc al cererii şi ofertei şi al mutării permanente a punctului de echilibru.

Renta este o formă de venit pentru dreptul de folosinţă al unui factor a cărui utilizare este extrem de limitată şi a cărui ofertă este rigidă (inelastică, perfect elastică) la modificarea preţului; renta este plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile. Oferta rigidă în raport cu cererea va determina o creştere a preţului de vânzare peste nivelul lui de echilibru, ceea ce va aduce posesorului factorului respectiv un venit suplimentar.

Pentru arendaş renta este o plată pentru folosirea terenului, care se constituie într-un element al costului de producţie.

“Când oamenii se aşază pentru prima oară într-un ţinut bogat şi fertil, din care este suficient să se cultive doar o mică parte pentru obţinerea hranei locuitorilor, sau a cărui cultivare nu necesită mai mult capital decât posedă aceşti locuitori, nu există rentă; căci nimeni nu plăteşte pentru folosinţa solului atunci când se găseşte o cantitate mare de pământ liber şi prin urmare, la dispoziţia oricui ar dori să o cultive....Renta se plăteşte pentru folosinţa pământului numai pentru că pământul nu este nelimitat şi pretutindeni de aceeaşi calitate inferioară, sau pământ situat într-un mod mai puţin avantajos. Când în decursul timpului se ajunge a se cultiva pământuri de o fertilitate inferioară, imediat începe să se plătescă rentă pentru terenurile de calitate superioară, iar cuantumul de rentă va depinde de diferenţa de calitate a celor două porţiuni de pământ.”114

Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în urma utilizării unui factor de producţie cu performanţe superioare şi ofertă inelastică şi cel realizat în situaţiile când se folosesc factori cu randamente medii, normale şi mai uşor de procurat. Relaţia dintre cererea şi oferta de factori, formarea rentei şi mărimea acesteia sunt ilustrate în figura următoare:

Fig. 15.1 Renta economică şi mărimea ei

114 David Ricardo – Principiile de economie politică şi de impunere, Editura Antet XX Press, Prahova, pg. 50

Aşa cum se poate observa, în Fig. 15.1, la un volum dat al ofertei de factori perfect inelastic (OF), preţul de achiziţie (P1) depăşeşte preţul de echilibru (PE), care corespunde unei oferte concordante cu cererea. Zona PEP1ME reprezintă mărimea rentei pe care o încasează deţinătorul factorului respectiv.

Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultură. Economistul englez William Petty arăta că renta este surplusul obţinut de pe un teren după ce s-au scăzut cheltuielile cu exploatarea lui şi întreţinerea lucrătorului agricol. Mărimea rentei, în gândirea sa depinde de cererea şi preţul produselor agricole.

Adam Smith a tratat renta ca pe un surplus provenit din diferenţa de fertilitate şi amplasament al terenului şi determinat de preţul de vânzare al produsului agricol. Dacă salariile sau profitul înalte sau scăzute sunt cauza preţului ridicat – afirma A. Smith – renta înaltă sau scăzută este efectul acestui fapt115.

În perioada următoare, problemele rentei au constituit obiect de cercetare şi studiu pentru mulţi economişti. David Ricardo definea renta ca “acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului”116.

În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire susţin valabilitatea universală a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economică şi nu numai agriculturii.

În concordanţă cu această concepţie, se foloseşte termenul de rentă economică pentru a desemna plata impusă de utilizarea unei resurse economice nesubstituibile a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea şi care se constituie într-un venit pentru posesorul resursei; oricare ar fi ea – teren, forţă de muncă, capital tehnic etc.

15.3 Mecanismul obţinerii diferitelor forme ale rentei funciare

Chiar dacă apare din folosirea oricărui factor de producţie, renta se deosebeşte de celelalte venituri fundamentale prin conţinut şi funcţii, dar, în mod special, prin mecanismul de formare. Formarea rentei are la bază legea randamentelor neproporţionale.

“Dacă, deci, ar exista pământ fertil într-o cantitate mult mai mare decât cantitatea necesară pentru procurarea hranei unei populaţii mereu crescânde, sau în cazul în care capitalul s-ar putea întrebuinţa continuu pe terenuri deja cultivate fără ca randamentul să se micşoreze, creşterea rentei nu ar fi posibilă, pentru că renta se naşte întotdeauna din întrebuinţarea unui cuantum mai mare de muncă, ce produce relativ mai puţin.

Pământul cel mai fertil şi cel mai bine situat va fi cultivat cel dintâi, iar valoarea de schimb a produselor lui va fi reglementată în acelaşi mod ca şi valoarea de schimb a celorlalte mărfuri, adică de cuantumul total de muncă necesară, în diferitele ei forme, de la cea dintâi la cea din urmă, pentru a le produce şi a le pune pe piaţă. Când se cultivă pământ de o calitate inferioară, valoarea de schimb a produselor agricole creşte, pentru că se cere mai multă muncă pentru a le produce.”117

115 Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962, p.103116 David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1959, p. 85 117 David Ricardo – Principiile de economie politică şi de impunere, Editura Antet XX Press, Prahova, pg. 51

Renta economică rezultă din preţul ridicat la acele bunuri la care există o cerere globală nesaturată, iar oferta lor nu poate fi elasticizată prin urcarea preţului. Ea se obţine în toate situaţiile când se menţine rigiditatea ofertei totale, când resursele sunt insuficiente în raport cu nevoile sau sunt dificultăţi în procurarea lor, când există un monopol natural sau restricţii administrative, reglementări comerciale ori vamale care accentuează caracterul rigid al ofertei totale.

Forma materială a rentei constă în surplusul de produse ce se poate realiza după folosirea unui factor de producţie cu calităţi superioare celor medii.

Renta economică poate fi:- absolută ;- diferenţială (renta factorilor de producţie rari sau de calitate deosebită);- de menţinere a destinaţiei unui factor de producţie.118

Legea randamentelor neproporţionale constă în aceea că, atunci când se combină unul sau mai mulţi factori constanţi cu un alt factor, variabil, cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, în prima etapă, mărirea producţiei, apoi, producţia suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să fie tot mai slab, şi în final să scadă.

Practica îndelungată a combinării şi substituirii factorilor a arătat că folosirea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie asigură randamente diferite: la început crescătoare, apoi în stagnare, ca în final să descrească. Mărimea rentei depinde de volumul producţiei marginale realizate prin folosirea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de producţie; această rentă are o evoluţie oscilantă.

Formele de rentă s-au diversificat, mai importante fiind: - Renta funciară–obţinută în agricultură. - renta minieră - din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor,

sondelor, se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie.

- renta în construcţii – depinde de cererea şi oferta pentru terenurile destinate construcţiilor, cât şi de calitatea şi poziţia acestor terenuri ;

- renta de monopol – este condiţionată de existenţa unei categorii de cumpărători care să plătească un preţ ridicat acelor proprietari care au factori de producţie rari şi nesubstituibili (cu proprietăţi deosebite) ;

- renta de abilitate – înseamnă venituri suplimentare obţinute datorită aptitudinilor şi calităţilor excepţionale ale unei persoane (costul de oportunitate);

- renta consumatorului – venitul suplimentar obţinut de pe urma preţului, mai ridicat, pe care un consumator este dispus să îl achite pentru o marfă, faţă de preţul plătit în realitate, care ar fi mai mic;

- renta producătorului – câstigul suplimentar obţinut atunci când marfa este vândută la un preţ mai mare decât cel anticipat iniţial;

- renta conjuncturală – comercială şi industrială, este legată de beneficierea de împrejurări favorabile, ce permit realizarea unor câştiguri suplimentare;

- renta de marcă – de autor sau model, reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri la care nu au acces alte persoane.

118 Lipsey – Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg.389

Mecanismul formării rentei funciareÎn legătură cu renta funciară menţionăm că există mai multe forme ale acesteia:

- Renta funciară absolută;- Renta funciară diferenţială. Aceasta din urmă se subdivide, la rândul ei, în renta

funciară de fertilitate; renta diferenţială de poziţie şi renta diferenţială rezultată din diferenţele de productivitate ale investiţiilor succesive de capital pe aceeaşi suprafaţă de teren.Mecanismul de obţinere a rentei de diferenţiale 1 de fertilitate este următorul: o

sumă egală de capital învestită concomitent pe mai multe parcele de terenuri având fiecare fertilitate specifică, diferită de a celorlalte generează cantităţi de produse diferite. Cele cu fertilitatea cea mai inaltă vor produce o cantitate de produse suplimentare faţă de cele cu fertilitatea cea mai joasă. Întrucât, nu pot exista doar parcele foarte fertile iar producţia necesară societăţii necesită în mod obiectiv luarea în cultură şi a terenurilor mai puţin fertile, preţurile produselor agricole trebuie stabilite în funcţie de cheltuielile acestor terenuri. Altfel, nici un investitor nu-şi vor plasa capitalurile pentru luarea acestora în cultură. Inivestitorii care şi-au investit capitalurile pe terenurile fertile şi foarte fertile vor obţine o producţie suplimentară în comparaţie cu investiţiile pe terenuri mai slabe. Această producţie suplimentară constituie substanţa, baza materială a venitului suplimentar- renta diferenţaială de fertilitate obţinută pe terenurile foarte bune. Proprietarii de terenuri cunoscând această capacitate a categoriei respective de terenuri vor impune de la început arendaşului plata unei arande superioare faţă de cea pretinsă în urma investiţiilor pe terenurile proaste. Acesta este mecanismul obţinerii rentei diferenţiale 1- de fertilitate.

Un mecanism similar este şi cel care rezultă din poziţia diferitelor terenuri faţă de piaţa de desfacere. Cel care se situează pe o poziţie dezavantajoasă, mai depărtată vor fi terenurile care impun valoarea acestor produse şi deci, preţurile lor de piaţă. Asfe, pe terenurile mai apropiate se obţine un surplus de venit ce reprezintă însăşi renta diferenţială 1- de poziţie.

Renta diferenţială 2 este rezultatul randamentelor diferite ale investiţiilor succesive pe acelaşi teren. Investiţia cea mai slab productivă se va afla la baza constituirii valorii şi a preţului produselor agricole; investiţiile mai productive vor aduce astfel celui care le efectuează venituri suplimentare. Aceste venituri se vor obţine pentru perioada pentru care este construit acordul de închiriere a pământului de către proprietar unui arendaş. Dacă proprietarul va constinua să arendeze din nou în anii următori bucata respectivă de teren, el va lua în considerare ameliorările de productivitate survenite ca urmare a investiţiilor succesive şi va spori în mod corespunzător arenda. Dacă diferenţele de fertilitate, de poziţie şi cele de randamente diferite al investiţiilor succesive pe aceeaşi parcelă influenţează decisiv constituirea valorii şi a preţului produselor agricole şi prin aceasta însăşi constituirea rentei diferenţiale se pune problema cum poate fi explicată obţinerea şi a rentei absolute de pe aceeaşi parcelă de teren care a generat renta diferenţială abordată mai sus. Explicaţia o găsim în acţiunea monopolului proprietăţii private asupra terenurilor agricole. Nici uun proprietar de pământuri bune, foarte bune nu v- a arenda (închiria) terenul respectiv în mod gratuit. În toate cazurile el va percepe o taxă (o chirie) care reprezintă expresia cedării dreptului de folosinţă a terenului unui investitor. Această taxă reprezintă însăşi renta absolută şi ea va spori în mod corespunzător preţul produselor agricole. Reţinem şi faptul că în condiţiile în care

proprietarul este el însuşi investitor, prin preţurile obţinute la piaţă în urma vânzării produselor obţinute se vor regăsi atât profitul cuvenit investitorului, cât şi formele de rentă menţionate.

Formula de calcul a rentei:R = V – (C + Pr) , în care:R – renta,V – venitul încasat,C – costul sau cheltuielile de producţie,Pr – profitul

La fel se explică renta în domeniul minier şi în celelalte domenii relevate la formele rentei. “Minele, ca şi solul, dau o rentă proprietarului lor, şi această rentă, ca şi aceea a solului, este efectul, şi niciodată cauza valorii ridicate a produselor..... Metalul scos din cea mai săracă mină trebuie să aibă cel puţin o valoare de schimb nu numai în stare să plătească îmbrăcămintea, hrana şi celelalte articole necesare consumate de lucrătorii întrebuinţaţi la exploatarea minei, precum şi aducerea produsului pe piaţă, dar să aducă şi profitul obişnuit şi general celui care a avansat capitalul necesar pentru acea întreprindere. Profitul capitalului investit în cea mai săracă mină, care nu plăteşte rentă, va reglementa renta tuturor celorlalte mine mai productive. Se presupune că această mină produce dobânda obişnuită la capital.”119

15.4 Preţul pământului

Calitatea pământului – în starea sa originară, de dar al naturii – a generat opinia că preţul acestuia, spre deosebire de preţul celorlalte bunuri economice, nu are nicio legătură cu costul de producţie, formarea lui având la bază doar venitul ce poate fi obţinut prin utilizarea sa. Realitatea demonstrează că terenurile cultivate au încetat să mai fie numai un dar al naturii. Pe măsură ce noi suprafeţe sunt atrase în circuitul economic şi se perfecţionează sistemele de exploatare, pământul tinde tot mai mult să devină şi un rezultat al acţiunii umane. Lucrările de amenajare, ameliorare sau chiar simpla cultivare conferă terenului calitatea de pământ-capital.

În agricultură preţul nu este determinat de condiţiile medii, ci de condiţiile terenurilor cele mai puţin fertile, în vederea asigurării luării lor în cultură şi a posibilităţii investitorului de a-şi recupera cheltuielile şi profitul cuvenit investiţiei respective. Dacă această categorie de terenuri determină modul de stabilire a preţului produselor agricole înseamnă că terenurile bune si foarte bune, având o fertilitate superioară ori fiind mai aproape de piaţă, de rutele de transport, vor înregistra cheltuieli de producţie şi desfacere mai mici decât cele ale producţiei de pe terenurile mai slabe sau îndepărtate, dar vor fi vândute la aceste ultime preţuri, realizând venit suplimentar denumit rentă.

Pământul este un obiect al schimbului, prin vânzare-cumpărare, astfel apare necesitatea calculării unui preţ pentru pământ. Preţul pământului reprezinta renta anuală capitalizată la dobânda zilei, pentru transferarea dreptului de proprietate asupra pământului, prin vânzare-cumpărare. La stabilirea preţului pământului se urmează această linie de gândire: terenul respectiv închiriat, pentru o anumită perioada de timp, arendat deci, trebuie să fie vândut cu o sumă de bani care depusa la bancă, la nivelul existent al ratei dobânzii să îi aducă proprietarului venitul pe care şi-l procura anterior prin încasarea

119 David Ricardo – Principiile de economie politică şi de impunere, Editura Antet XX Press, Prahova, pg. 60

rentei. Preţul pământului este deci, direct proporţional cu mărimea rentei şi invers proporţional cu rata dobânzii.

Preţul pământului = Rx100 / d , unde:R – renta anuală,d – rata dobânzii anuale, în procente

Aplicaţi la un teren cu o rentă anuală plătită proprietarului de 2.500 de euro, în condiţiile în care rata dobânzii este de 4%, preţul pământului este : P = (2.500*100)/4 = 62.500 u.m.. Rezultă că dacă parcela respectivă de teren se va vinde cu 62500u.m această sumă depusă la bancă, în condiţiile ratei dobânzii de 4% va furniza proprietarului cel puţin egal cu renta.

Terenurile atrase în exploatare economică au încetat să mai fie un “dar al naturii”, pămâtul având tendinţa să devină tot mai mult un rezultat al acţiunii umane.

Se înţelege că renta este doar unul din factorii care influenţează preţurile produselor agricole, alături de care un mare rol îl joacă şi calitatea acestora, oportunitatea apariţiei lor pe piaţă, obiceiurile şi gusturile consumatorilor.

Factorii care influenţează, direct sau indirect, preţul pământului sunt următorii:

- mărimea şi evoluţia rentei. Din formula de calcul a preţului pământului s-a văzut clar că renta şi preţul pământului evoluează în acelaşi sens şi se condiţionează reciproc;

- cererea şi oferta de terenuri. Limitarea pământului ca suprafaţă imprimă ofertei un caracter rigid astfel încât preţul evoluează, mai ales, în funcţie de mişcarea cererii persoanelor dispuse să facă investiţii în terenuri. De exemplu, pe fondul ofertei totale rigide, pentru unele categorii de terenuri şi utilităţi agricole, pot exista fluctuaţii ale ofertei, după cum proprietarii sunt interesaţi, sau nu, să-şi păstreze proprietatea asupra terenurilor pe care le deţin.

- cererea şi oferta de produse agricole. Creşterea cererii pentru produsele agricole şi scumpirea acestora stimulează cererea de pământ şi urcă preţul acestuia, în condiţiile ofertei inelastice a pământului.

- folosirea alternativă a pământului. Acea folosinţă a terenului (agricultură, construcţii, silvicultură, turism etc) care asigură cel mai ridicat preţ influenţează preţul pământului.

- rata dobânzii bancare. Preţul pământului este în raport invers proporţional cu rata dobânzii; depunerea disponibilităţilor băneşti la bancă sau alte instituţii financiare este o alternativă la cumpărarea de terenuri, dacă dobânda primită este mai atractivă decât preţul primit pe terenul respectiv.

- ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. Creşterea valorii pământului-capital determină creşterea preţului acelor parcele, precum şi datorită infrastructurii realizate care oferă posibilităţi mai bune de exploatare. Preţul terenurilor a înregistrat pe perioade mai mari de timp tendinţe nete de

creştere, cu unele oscilaţii. Ultimii 5-7 ani sunt caracterizaţi de creşterea substanţială a preţului pământului în toate ţările lumii. Aceasta s-a datorat sporirii investiţiilor realizate şi a creşterii cererii pentru pământ în condiţiile unei oferte rigide.

Concepte de bază

resurse naturale rentă de monopol renta producătorului resurse regenerabile resurse neregenerabile rentă

rentă funciară rentă conjuncturală renta consumatorului arendaş rentă absolută preţul

Probleme de reflecţie şi întrebări de tip grilă

În raport cu evoluţia nevoilor umane, resursele sporesc şi se diversifică: a. mai lent;b. mai repede;c. în acelaşi timp;d. fără nicio legatură.

Existenţa tensiunii nevoi-resurse îl determină pe individ:a. să facă risipă pentru că oricum resursele sunt insuficiente;b. să renunţe la a mai consuma bunuri pentru producerea cărora se folosesc resurse rare şi să se orienteze către bunuri care se obţin cu resurse abundente;c. să consume doar bunuri pe care le oferă natura;d. să aleagă în condiţiile constrângerilor existente.

Parlamentul consideră că în agricultură trebuie făcute progrese reale în sensul identificării unor metode de producţie ecologice, precum şi în ce priveşte reglementările şi controlul care vizează utilizarea îngrăşămintelor, pesticidelor şi apei, promovarea lanţurilor de producţie scurte, internalizarea cheltuielilor externe şi condiţionarea acordării ajutoarelor economice de protejarea mediului; consideră că agricultura durabilă merită să fie protejată şi că, prin intermediul acordurilor comerciale internaţionale, ar trebui ca în special ţărilor celor mai sărace să li se acorde dreptul de a-şi proteja propriile pieţe faţă de importurile ieftine.

În deceniile următoare, evoluţia demografică rapidă în plan mondial va exercita o presiune şi mai mare asupra climei, resurselor naturale şi şi biodiversităţii, iar această evoluţie este legată şi de discrepanţele, în termeni de prosperitate, între ţările industrializate şi ţările în curs de dezvoltare.

Deputaţii accentuează că Uniunea ar trebui să adopte un obiectiv clar pentru reducerea absolută a utilizării resurselor şi propune ca Executivul să evalueze, în decurs de trei ani, posibilităţile şi instrumentele de disociere a utilizării resurselor naturale de creşterea economică. Strategia revizuită a Comisiei Europene ar trebui să includă aceste instrumente de disociere, iar demersul ar trebui extins şi la revizuirea politicilor existente.

Din cauza creşterii rapide a populaţiei lumii, Pământul va număra până în 2010 cu 400 de milioane de oameni mai mult. 15 500 de specii de plante şi de animale sunt puse în pericol în lumea întreagă; în ultimele decenii, aproape toate tipurile de ecosisteme şi aproape toate speciile au suferit deja foarte mult, iar apa potabilă este, la rândul ei, o resursă preţioasă supusă unei presiuni accentuate. Pe plan mondial, omul consumă cu 25% mai mult decât produce Pământul într-un an sau, cu alte cuvinte, Pământul are nevoie de un an şi trei luni pentru a produce ceea ce omul a consumat într-un singur an (Eco-raportul WWF din 2006). Sursa: Parlamentul European 

Renta este un venit pentru: a. întreprinzător;b. salariat;

c. proprietarul funciar; d. bancher.Un teren generează o rentă anuală în valoare de 100 u.m. (unităţi monetare), iar nivelul ratei dobânzii bancare este de 20%. Câte u.m. reprezintă preţul acestui teren?

Proprietarul unei suprafeţe de teren agricol decide să vândă. Ce preţ pretinde el, dacă arenda anuală este de 500 u.m., iar rata dobânzii este de 25%?

Din cauza resurselor rare trebuie să decidem ce să facem cu timpul sau cu venitul limitat de care dispunem. Să mergem la film sau să citim o carte? Să mergem în excursie cu prietenii sau să învăţăm pentru examenul de Economie? Alternativa la care renunţăm este numită cost de ____________

Venitul ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului de proprietate asupra terenului se numeşte ____________ funciară.

Mecanismul formării rentei economice se fundamentează pe legea randamentelor____________

Renta reprezintă plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă este __________ în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.

Problema fundamentală a tuturor economiilor o reprezintă raritatea resurselor. (A/F?)

Bibliografie

• Ricardo, David, Principii de economie politică şi ale impunerii, în Opere alese, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962;

Rudiger, Dornbusch şi Stanley, Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997;• Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998; R., Lipsey şi K., Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999; Joseph, Stiglitz, Globalizarea-speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2003; Adam, Smith, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960.

Capitolul 16

PROFITUL

Obiectivele temei Structura temei

Profitul, în calitate de scop şi finalitate a iniţierii şi desfăşurării oricărei activităţi şi formă a venitului oricărei activităţi, este o premisă pentru stimularea dezvoltării economice atât la nivel microeconomic cât şi la scară macroeconomică;

Lecţia urmăreşte definirea conceptului de profit şi precizarea rolului său în societatea contemporană;

Sunt consemnate accepţiunile diferite ale interpretării conceptului de profit;

Se consemnează funcţiile sale economice şi sociale, precum şi factorii care determină mărimea şi dinamica sa.

16.1. Delimitări conceptuale privind profitul

16.2. Funcţii şi forme ale profitului16.3 Cuantificarea profitului şi factorii

care influenţează dinamica sa16.4. Maximizarea profitului

16.1. Delimitări conceptuale privind profitul

Satisfacerea cererii globale se realizează prin existenţa activităţilor economicce care, pe parcursul evoluţiei societăţii se dezvoltă şi se diversifică. Agenţii economici, creatori de activităţi, stabilesc tactica şi strategia pornind de la întrebările: ce şi cât să producă; cu ce mijloace tehnice şi tehnologii; pentru cine. Toate aceste întrebări servesc, întreprinzătorului individual sau asociat, la identificarea activităţilor în consens cu cerinţele pieţei. In acelasi timp, activităţile se fundamentează pe interese: intresul producătorului este de a-şi valorifica, la un nivel cât mai ridicat capitalul pe care intenţionează să-l investească, scopul economic fiind profitul. Realizarea acestui scop este condiţionată de satisfacerea unor nevoi individuale şi sociale ceea ce presupune producerea de bunuri economice în concordanţă cu dimensiunea şi structura pieţei, venituri şi alte criterii pe termen scurt sau lung. Orice activitate economică se crează şi se dezvoltă ca urmare a investiţiei de bunuri de capital şi utilizare de forţă de muncă. Combinarea cât mai eficientă a acestor factori de producţie, în condiţiile unui mediu de afaceri favorabil, dă speranţă întreprinzătorului că va obţine un profit. Intre activitatea economică şi profit există o relaţie obiectivă, de interdependenţă. Profitul este rezultatul activităţii economice dar, este şi o sursă a autofinanţării care stă la baza dezvoltării acesteia. Altfel spus, profitul este premisa pentru activitatea economică şi, totodată, un efect al acesteia. Există situaţii când nu se obţine profit. In acest caz, dacă profitul este zero, pe termen lung, falimentul devine o perspectivă certă pentru respectiva unitate economică. Profitul, ca şi salariul, dobânda şi renta, este o formă fundamentală a venitului care, trebuie definit şi explicată sursa de provenienţă. In accepţiunea cea mai largă, profitul este diferenţa dintre venitul total încasat şi costul total de producţie aferent (Pr = V – Ct). La nivel de produs, este diferenţa dintre preţ şi costul total mediu ( Pr = P – Ctm). Această definiţie, după anumiţi economişti, este prea restrânsă, deoarece profitul este redus la cel contabil care, rezultă din diferenţa costului de producţie contabil şi venitul încasat.Ori, costul contabil ia în calcul numai cheltuielilor contabile efectuate către furnizorii terţi de factori de producţie şi servicii. Un asemenea mod de calcul contabil, nu ia în evidenţă eforturile pe care le depune întreprinzătorul fie, în calitatea sa de maneger fie, de propritar al unor factori de producţie utilizaţi în procesul de producţie sau servicii, şi, în consecinţă nu sunt recompensaţi. In virtutea acestei abordări se introduce noţiunea de profit economic care ia în calcul costul de oportunitate, costul alternativelor sacrificate. De exemplu, pentru acei factori de producţie proprii sau pentru abilitatea şi înaltul profesionalism, întreprinzatorului i-ar reveni o recompensă, o rentă de abilitate dacă ar lucra în terţe unităţi. Definirea şi justificarea însuşirii profitului constituie obiect de analiză în lucrările economiştilor clasici şi contemporani. Astfel, Adam Smith defineşte profitul drept sursă primară a venitului şi o parte componentă a preţului fiind, în acelaşi timp, un scop urmărit de orice întreprinzător indiferent de domeniul de activitate în care investeşte capitalul.”Singurul motiv care îl determină pe posesor să-şi utilizeze capitalul, fie în agricultură, fie în manufactură, fie într-o anumită ramură de comerţ cu ridicata sau cu amănuntul, este profitul său propriu”.120 In ceea ce priveşte sursa care stă la baza profitului A.Smith afirma că “ izvorul profitului este o parte din produsul muncii

120 Adam Smith (1723 -1790),Avutia Natiunilor. Cercetare asupra naturii si cauzelor ei, vol.1, Ed.Academiei, R.P.R., Bucuresti, 1965, p.252

muncitorului. El trebuie să împartă produsul muncii cu proprietarul capitalului. Valoarea pe care muncitorii o adaugă materialelor se descompune în două părţi, din care una plăteşte salariul muncitorilor, iar cealaltă profitul patronului”121.Determinând provenienţa, esenţa profitului ca fiind rezultatul muncii lucrătorilor care valorifică capitalul tehnic, A.Smith justifica însuşirea unei părţi din valoarea nou creată de către posesorul de capital ca o “ compensaţie şi, în majoritatea cazurilor, nu este decât o foarte moderată compensaţie pentru riscul şi osteneala utilizării capitalului”122. David Ricardo, la rândul său, tratează profitul ca o parte a valorii mărfurilor, ca o mărime reziduală ce rămâne după plata celorlalţi factori de producţie. “Profitul şi salariu, sublinia Ricardo, sunt mărimi nu numai complementare ci şi concurente, creşterea uneia nu poate avea loc decât în detrimentul celeilalte părţi”123. Profitul, spre deosebire de salariu, nu are o bază contractuală fiind supus riscului. Reprezentanţii şcolii marginaliste considerau că, în condiţii de liberă concurenţă, profitul se suprapune cu costul de producţie şi, în consecinţă, profitul se disipează. O asemenea abordare elimină rolul profitului ca sursă de autofinanţare a activităţii economice, care concură la dezvoltarea acesteia. Curentul marxist, prin reprezentatul său, Karl Marx, defineşte “ profitul ca fiind o formă transforrmată a plusvalorii rezultată din exploatarea lucrătorilor şi însuşită în mod gratuit de către capitalist.”124Acest mod de abordare elimină aportul factorului capital, care în combinare cu ceilalţi factori de producţie, participă la obţinerea rezultatelor economice. Curentul keynesist, prin reprezentantul său, John Maynard Keynes, defineşte profitul ca fiind “suma cu care valoarea producţiei obţinute depăşeşte costul ei factorial”. El, ca şi mulţi din predecesorii săi dar, şi economişti contemporani, justifică profitul ca “ fiind o recompensă pentru riscul pe care îl prezintă orice investiţie în faţa unei cereri viitoare aşteptate “125. Paul Samuelson apreciază problema profitului că este complexă, deoarece se prezintă în accepţiuni diferite în opinia economiştilor. El defineşte profitul ca “un venit rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale”126. Paul Samuelson precizează că, trebuie să se facă distincţie dintre profiturile contabile şi profiturile economice care iau în considerare şi costul de oportunitate, ceea ce presupune câştigul rămas după scăderea costurilor explicite şi implicite din veniturile totale.

În prezent, profitul este tot mai des abordat ca fiind o formă de remunerare, de recompensă, o primă ce revine întreprinzătorului pentru iniţiativele şi inovaţiile la care participă dar, şi pentru risc şi incertitudine. In acest sens se evidenţiază mediul

121 Idem, p.36-37122 Idem, vol. 2, Ed.Academiei R.P.R. Bucuresti,1965,p.259123 David Ricardo (1772 – 1823),) Opere Alese,vol.2,Ed. Academiei Romane,Bucuresti, 1962, p. 141.124 Karl Marx (1811 – 1883),Capitalul, vol.3 Ed. de Stat pentru Literatura Politica, Bucuresti, 1966, p. 57-58125 John Maynard Keynes, (1883 – 1946),Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, Ed., Stiintifica, Bucuresti, 1970, p. 60. ( Oamenii de afaceri practica un joc bazat deopotriva pe abilitate si noroc …Daca prin firea sa omul nu ar fi tentat sa riste, daca nu ar incerca nici o satisfactie (lasand la o parte profitul) de pe urma constituirii unei fabrici, unei cai ferate…..s-ar putea ca investitiile facute pe baza unui calcul rece sa nu fie prea mari ).Lucrarea citata, p.173

126 Paul Samuelson, William D.Nordhaus, Economie politica, Ed.Teora, 2000, p.313

concurtenţial intens, în care companiile transnaţionale ocupă un loc tot mai important pe piaţă, datorită nivelului lor competitiv ridicat, capacităţii financiare de care dispun, împărţirii riscurilor, ca efect al diversificării şi al extinderii activităţilor în terţe ţări, unde costurile factorilor de producţie sunt mai mici, valorificându-se astfel oportunităţile respective şi generând profituri sustenabile dar, şi riscuri multiple date fiind condiţiile diferite din ţările primitoare de capital. Integrarea regională şi accentuarea procesului de globalizare dau un nou impuls liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, capitalurilor, forţei de muncă, crează o şi mai mare presiune de risc şi incertitudine în valorificarea capitalului investit. Acum o jumatate de secol, Frank Knight atrăgea atenţia că, profitul real este legat de incertitudine şi de caracterul imperfect al informaţiei. Din această cauză “capitalul trebuie să conţină o primă de risc semnificativă pentru ca investitorii să se simtă atraşi”.127

Paul Heyne tratează profitul tot ca o recompensă a capitalului, în condiţiile unei concurenţe imperfecte în care informaţia este şi ea imperfectă. “Dacă agenţii economici ar fi bine informaţi asupra domeniului în care investesc capitalul, iar concurenţa liberă ar echilibra veniturile cu costurile de productie, profitul ar fi nul, firmele putând, totuşi, să acţioneze în continuare. Dar, într-o lume incertă, agenţii nu sunt bine informaţi, iar cei ce pătrund mai devreme într-un domeniu, când concurenţa este mai restrânsă, pot să obţină profit din diferenţa dintre venituri şi costuri, diferenţă care într-o concurenţă neîngrădită ar dispare”128. In prezent, activităţile economice, deosebit de dinamice şi cu tendinţa de a se diversifica, ca urmare a introducerii în producţie a noutăţilor generate de cercetarea stiinţifică, sunt supuse concurenţei tot mai intense sporindu-se şi incertitudinile pieţei. Marketingul deşi, oferă o preductibilitate asupra evoluţiei şi structurii cererii, totuşi, obţinera de profit rămâne o necunoscută pentru orice întreprinzător. Geoffrei Whitehead analizând profitul pornind de la complexitatea mediului de afaceri, în contextul unei aprige lupte de concurenţă,129 consideră că riscurile decurg din:

* incertitudini ale pieţei ce provin din faptul că nu există siguranţa de a vinde produsul;

* incertitudini datorate produselor rivale şi modificărilor tehnologice; * incertitudinii financiare şi juridice care şi ele pot influenţa neragativ rezultatele economice. Incertitudinea şi riscul sunt elemente ce justifică împărţirea valorii nou create între posesorii factorilor de producţie, implicit participarea posesorului de capital la distribuirea primară a acesteia. Analiza complexă a profitului, facută de către economiştii şcolii clasice dar, şi de către contemporani, ne conduce spre următoarele concluzii: * profitul este o forma primară a venitului, ce rezultă din diferenţa dintre suma încasată din valorificarea bunurilor economice şi costul de producţie aferent; * este o parte din valoarea nou creată rezultată din participarea capitalului tehnic şi a celui uman la activităţile economice;

127 Citat din lucrarea, Economie politica, autori, Paul Samuelson si William Nordhaus 128 Paul Heyne, Modelul economic de gandire, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1991, p.201-207

129 Geoffrei Whitehead, Economia, Ed. Sidona,1997, p. 235 -239

* este o recompensă ce revine întreprinzătorului (fie el individual sau asociat) pentru calitatea sa de manager, pentru spiritul novator, pentru riscul de a nu-şi recupera capitalul investit datorită multitudinii de factori cu grad ridicat de incertitudine.

16.2. Funcţii şi forme ale profitului

A. Funcţii Prin funcţiile sale economice şi sociale, profitul îndeplineşte un rol important la nivel micro şi macroeconomic. * Profitul motivează pe întreprinzător în alegerea alternativelor privind activităţile economice care satisfac din punct de vedere al avantajului relativ (cost de oportunitate) şi absolut (cost de productie); * Stimulează pe întreprinzător la raţionalitate şi utilizare eficientă a resurselor materiale şi umane astfel încât, cheltuielile de producţie şi desfacere să fie minime iar rezultatele maxime; * Maximizarea profitului constituie un imbold pentru întreprinzător să dezvolte şi să diversifice activitatea. Profitul, ca venit, este pe de o parte, utilizat de către prorietar pentru satisfacerea nevoilor personale iar pe de altă parte, costituie sursa autofinanţării investiţiei – motor al dezvoltării unităţilor economice cu impact la scară natională şi mondială ; * Profitul stimulează tendinţa de migrare a capitalului la nivel naţional şi mondial. Posibilitatea obţinerii unei rate mai ridicată a profitului generează o înclinaţie de reorientare a investiţiilor spre domenii cu o înaltă productivitate şi eficienţă; * Profitul are o funcţie importantă în finanţarea şi stimularea dezvoltării cercetării ştiinţifice care, la rândul ei, contribuie la restructurarea activităţilor în concordanţă cu exigenţele cantitative şi calitative ale pieţei de bunuri economice şi servicii. Intreprinderile sunt beneficiare ale cercetării şi dezvoltării dar şi generatoare de progres; * Funcţia de control şi informare. Randamentul descrescător al utilizării factorilor de producţie, se reflectă în tendinţa de scădere a ratei profitului. In consecinţă, managerul va analiza structura cheltuielilor de producţie, starea aparatului tehnic şi nivelul productivităţii, comparând aceşti indicatori cu cei din perioada anterioară şi ai competitorilor, concurenţilor, adoptând deciziile ce se impun. Profitul, are pentru întreprinzator şi rolul de barometru ce poate sesiza evoluţia mediului de afaceri; * Funcţia socială decurge din aportul întreprinzătorului, în calitatea sa de contribuabil, la formarea veniturilor la bugetul de stat, precum şi din participarea la diferite acţiuni de solidaritate pentru rezolvarea unor probleme de ordin social ale comunităţii. Companiile combină interesul de a obţine un profit cât mai ridicat cu cel al diferitelor instituţii care contribuie la menţinerea unui mediu economico – social stabil. Sponsorizările precum şi o comunicare mai mare cu instituţiile locale sporesc caracterul participativ la rezolvarea unor probleme de interes social. Această abordare a caracterului participativ şi a responsabilităţii sociale a patronatului, este, după Milton Friedman, creatorul teoriei capitalismului libertăţii, o reflectare fundamental greşită a concepţiei cu privire la caracterul şi natura unei economi libere. “Intr-o astfel de economie, nu există decât o singură responsabilitate socială a patronatului, şi anume să-şi folosească resursele şi să se

angajeze în activităţi menite să sporească profiturile, dar în aşa fel încât să se respecte regulile jocului”.130 Este un mod de aborare caracteristic liberalismului. Funcţiile enumerate trebuie abordate într-un mod realist. Există situaţii când profitul se obţine plecând numai de la interesele întreprinzătorului fără a lua în calcul eventualele efecte negative, privind fie mediul înconjurator de pe poziţia intereselor întreprinzătorului fără a lua în calcul efectele negative, fie privindu-l pe angajat. Realizarea unui profit mai mare, facând abstracţie de relaţia dintre eficienţa economică şi cea socială la nivel macroeconomic, poate conduce la lansarea unor produse de slabă calitate şi, uneori, chiar nocive pentru sănătatea oamenilor. Reducerea costurilor, este înţeleasă, de către unii producători, că se poate realiza mai ales prin diminuarea cheltuielilor necesare pentru protejarea mediului natural, menţinerii salariilor la un nivel cu mult sub cel al productivităţii muncii, condiţii de muncă care nu corespund codului muncii. In toate aceste cazuri eficienţa economică la nivel micro intră în conflict cu eficienţa socială. În concluzie, relaţia dintre activitatea economică om şi natură impune necesitatea găsirii unui echilibru între coeziunea socială-ecologică şi eficienţa economică. B. Forme După elementele care îl definesc, profitul se prezintă sub următoarele forme : a) Profitul brut care, reprezintă partea ce rămâne din venitul încasat după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie aferente (costul total de productie).Pr = V – CtPr =profit; V=venitul încasat; Ct = costul total de productie. Acest profit, după cum apreciau clasicii economiei politice, este acel venit numit rezidual. b) Profitul net este partea ce rămâne din profitul brut după ce au fost deduse următoarele elemente: dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariu ca recompensă pentru contribuţia sa la realizarea activităţii, arenda, chiria pentru terenul şi clădirea dacă este deţinătorul acestora, în calitate de proprietar şi impozite. c) Profitul normal (legitim, justificat) este remunerarea întreprinzătorului pentru iniţiativa, răspunderea şi riscul pe care şi le-a asumat în organizarea activităţii economice. Profitul normal este câstigul minim acceptat de către întreprinzător pentru demararea şi continuarea activităţii. Dacă acest profit este supus unei rate de impozitare prea ridicate sau altor prelevări nejustificate interesul întreprinzătorului se diminuează în a iniţia sau dezvolta afacerile. Profitul net, rezultat după scăderea impozitului, se mai numeşte şi profit admis. În peroada de criză un rol important şi activ îl au politicile economice ale guvernului din fiecare ţară care urmăresc, între altele, atingerea unor ţinte macroeconomice. Politicile financiare şi monetare, în cazul diminuării ratei de impozitare şi a ratei de referinţă a dobânzii, pot avea un rol stimulativ pentru agenţii economici în intensificarea iniţiativelor de relansare a activităţilor cu impact pozitiv asupra ocupării forţei de muncă şi mediului social. d) Profitul pur sau supraprofitul este cel obţinut în anumite condiţii determinate care îl favorizează pe întreprinzător, el ne fiind rezultat al sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie. Acest profit se obţine prin practicarea de către întreprinzători a unor preţuri mai ridicate, când există o poziţie de monopol în producerea şi/sau

130 Milton Friedman, Capitalism si libertate,Ed. enciclopedica, Bucuresti, 1995,pag.153

desfacerea unui bun, ori beneficiază de efectul monopolului natural. In aceste cazuri concurenţa nu mai are rolul de a regla preţul, ceea ce conduce la o redistribuire nejustificată a veniturilor consumatorilor. John Kenneth Galbraith, analizând poziţia de monopol sau de oligopol, sublinia că “datorită acestei supremaţii, preţurile sunt mai ridicate, profiturile mai mari, iar producţia mai scazută decât ar fi în cazul în care vânzătorii ar fi mai numeroşi. Prin urmare, consumatorii plătesc mai mult şi dispun de produse şi servicii mai puţine decât ar avea nevoie…….Distribuirea venitului este deviată în favoarea monopolului”131. Acest profit poartă denumirea şi de profit excedentar. e) Profitul marginal este rezultat din valorificarea producţiei marginale, ca diferenţă dintre venitul marginal, obtinut din vânzarea producţiei marginale, şi costul marginal aferent. Profitul marginal maxim se obţine când costul marginal este la cel mai scăzut nivel.

16.3 Cuantificarea profitului şi factorii care influenţeazădinamica sa.

A) Cuantificarea profitului.

Intreprinzatorul este preocupat să măsoare rezultatele obţinute în uma utilizării şi consumării de factori de producţie care, au stat la baza producerii de bunuri şi servicii. In funcţie de randamentul obţinut la capitalul investit va lua decizia de a continua, dezvolta, reduce sau chiar de a renunţa la activitatea respectivă. Mărimea profitului se poate calcula, măsura în mod absolut şi relativ.

În mărime absolută profitul se exprimă prin masa profitului care, reprezintă suma ce rezultă din diferenţa dintre venitul încasat şi costul total de productie. ( Pr = V – Ct). Profitul exprimat relativ (procentual) se cuantifică prin raportarea masei profitului la factorii participanţi la producerea sa, exprimându-se prin diferite rate: 1) Rata economică a profitului reprezintă raportul procentual dintre masa profitului şi capitalul total utilizat (capital propriu şi împrumutat). Ea exprimă profitul, efectul pe unitate de capital propriu şi imprumutat utilizat în vederea obţinerii de bunuri economice. In funcţie de eficienţa rezultată din compararea profitului ce revine pe unitate de capital propriu şi împrumutat agentul economic poate aprecia dacă, prin investiţia proprie şi prin îndatorare faţă de bancă, decizia a fost profitabilă.

Pr ec* = Pr /C T x 100 Pr ec* = rata economică a profitului Pr = profit C.T. = capital total (propriu şi împrumutat)2) Rata financiară a profitului exprimă raportul procentual dintre profit şi capitalul propriu. Arată profitul ce revine pe unitate de capital propriu investit şi, în măsura în care agentul economic apreciază că se înscrie aşteptărilor va continua, dezvolta activitatea în caz contrar, se va orieneta spre un alt domeniu mai profitabil.

Pr fin* = Pr / C x100 Pr fin* = rata financiară a profitului C = capitalul propriu

131 John Kenetth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politica, 1982,pag.147

3) Rata comercială a profitului este raportul procentual dintre profit şi cifra de afaceri (încasări din valorificarea rezultatelor). Exprimă profitul pe unitate de încasări. Agentul economic poate compara rata comercială curentă cu cea din anul sau anii precedenţi putând să estimeze starea pieţei pentru produsul sau serviciul oferit.

Pr ca* = Pr / Ca x100 Pr ca* = rata comercială a profitului Ca = cifra de afaceri

4) Rata rentabilităţii reprezintă raportul procentual dintre profit şi costul total de producţie. Pr* = rata rentabilităţii Pr* = Pr / Ct x100 Ct = cost total Această rată exprimă profitul ce revine pe unitate de cost total de productie, sau altfel spus, pe unitate de factori de producţie consumaţi. Ea pune în evidenţă în ce măsură firma a reuşit să valorifice eficient factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi care au participat la obţinerea profitului într-o anumită perioadă dată de timp. In funcţie de diferenţierea sau decalajul existent dintre ratele de profit obţinute în diferite domenii de activitate va avea loc o migrare a capitalurilor spre cele cu profitabilitate ridicată. Produsele cu rata scăzută a profitului nu vor fi atractive iar, dacă constituie marfă de export, vor influenta negativ asupra balanţei comerciale. Această rată a profitului are un rol important în reorientarea investiţiilor spre aumite produse, subramuri, ramuri care asigură o rentabilitate ridicată. Pragul minim al rentabilitătţii este marcat de egalitatea veniturilor obţinute cu cheltuielile de productie sau, când preţul este egal cu costul total mediu de producţie. Menţinerea rezultatelor economice la acest prag, pe termen lung, generează condiţii pentru falimentul unităţii în cauză. Deci, pentru a supravieţui şi a se dezvolta unităţile economice trebuie să fie rentabile. Ratele diferite ale profitului servesc agentilor economici în apreciera nivelului de valorificare a capitalului propriu şi a celui împrumutat dar, şi în alegerea alternativelor privind orientarea investiţiilor. John Maynard Keynes considera că rata profitului ce relevă rentabilitatea unităţii economice conduce şi la o analiză comparativă a eficienţei capitalului luându-se în considerare şi rata dobânzii. O rată a profitului mai mică decât rata dobânzii stimulează pe întreprinzător sa fructifice capitalul prin bancă ceea ce presupune o reţinere în a investi în activităţi productive. Din contră, o rată a profitului superioară ratei dobânzii va constitui o alternativă de a valorifica propriul capital şi a recurge la împrumut în vederea sporirii investiţiilor în diverse activităţi economice contribuind la creşterea economică.

B) Factori care influentează dinamica profitului.

Mărimea profitului este influenţată de o multitudine de factori. Adam Smith, acum peste 200 de ani, atrăgea atenţia că “ profitul este influenţat nu numai de orice variaţie a preţului, dar şi de şansa bună sau rea atât a concurenţilor, cât şi a clienţilor cum şi de o

mie de alte întâmplări la care sunt expuse mărfurile.”132 In condiţiile contemporane, anumiţi factori, evidenţiaţi de către A.Smith acţionează asupra profitului cu o forţă mult mai intensă. De exemplu, concurenţa şi-a lărgit câmpul şi a devenit mult mai accerbă în condiţiile liberei circulaţii a mărfurilor sau a negocierilor la nivelul Organizaţiei Mondiale a Comerţului privind practicarea unor taxe vamale tot mai reduse ceea ce pune în dificultate vânzarea mărfurilor cu o cotă scăzută de competitivitate deci, şi obţinerea de profit. Mai mult, distanţele dintre producător şi consumator s-au redus considerabil datorită internetului care, printr-un simplu clik, ajută la prospectarea pieţei naţionale şi mondiale. Vânzătorul ca şi cumpărătorul poate beneficia de ofertele de pe pieţele cele mai îndepărtate dar, care prezintă avantaje economice pentru ambii parteneri, iar concurenţa, respectând regulile jocului, este fără limită.Din multitudinea de factori menţionăm pe următorii : * Nivelul preţurilor factorilor de producţie. Ca orice consumator raţional şi agenţii economici vor urmări să procure factori de producţie la preţuri cât mai mici pentru ca şi costul de productie să fie cât mai mic;* Mărimea costului unitar (mediu) de producţie. Cu cât acesta este mai mic creşte diferenţa dintre preţ şi costul total mediu de producţie, care reprezintă profitul (ceteris paribus);* Nivelul preţului de piaţă influenţeză mărimea profitului. Creşte preţul şi costul de producţie râmane constant sau creşte costul total mediu de productie dar cu condiţia ca preţul să aibă o dinamică mult mai mare, mărind diferenţa dintre costul total mediu de producţie şi preţ;* Creşterea volumului vânzărilor măreşte masa profitului ( ceteris paribus);* Reducerea chetuielilor de publicitate, depozitare şi distribuţie în componenta valorică a fiecărui produs ;*Viteza de rotaţie a capitalului. Ea se exprimă fie, prin numărul de rotaţii în unitatea de timp fie, prin durata unei rotaţii. Cu cât numărul de rotaţii va fi mai mare în unitatea de timp şi durata unei rotaţii a capitalului va fi mai mică deci, viteza de rotaţie a capitalului utilizat va creşte, efectul va fi sporirea producţiei şi a profitului ;* Reducerea cheltuielilor salariale pe unitate de produs cu condiţia ca productivitatea medie a muncii să crească mai mult decât sporeşte salariul mediu;* Dimensionarea raţională a cheltuielilor cu aparatul administrativ;* Impărţirea riscului prin diversificarea actvităţilor. Companiile transnaţionale măresc masa profitului sau compensează din pierderi datorită investiţiilor alternative şi delocalizării activităţilor spre zone mai avantajoase economic; * Preţul de transfer practicat, la scară mare, de companiile transnaţionale este un instrument de transfer de valoare nou create din ţara gazdă, primitoare a capitalului străin, către ţara de origine; * Rată de impozitare optimă care să asigure un echilibru între intresul economic al agenţilor economici de a obţine profitul aşteptat şi cel social, asigurat din veniturile bugetului de stat a căror sursă este impozitul pe profit.

Profitul, ca şi celelalte forme fundamentale de venit, contribuie prin utilizarea sa atât la sporirea economiilor, ca sursă pentru investiţii la nivel micro şi macroeconomic cât şi la creşterea consumului cu impact direct asupra ofertei.

132 Adam Smith, Avuţia naţiunilor,cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Editura Academiei Republicii Populare Române,1965, pag. 63

Factorii enumeraţi au un rol important în strategia de management pentru orice firmă care îşi propune, ca prin costuri minime, calitate, raţionalitate în utilizarea factorilor de producţie şi introducerea progresului tehnic, să fie competitivă şi prezentă, pe termen lung, pe piata internă şi externă.

16. 4. Maximizarea profitului

Interesul agenţilor economici, atunci când investesc, este de a obţine un profit maxim din valorificarea capitalului. Cu cât rata profitului este mai mare cu atât şi gradul de rentabilitate atinge un nivel ridicat raportat la efort. Pornind de la criteriul maximizării profitului, întreprinzătorii sunt preocupaţi să stabilească acel volum al producţiei de bunuri economice care să permită maximizarea veniturilor cu costuri totale minime.

Posibilităţile de maximizare a profitului depind de tipul de piaţă şi de abordarea în timp, adică pe termen scurt sau lung. In condiţiile concurenţei perfecte, maximizarea profitului, pe termen scurt, este în funcţie de relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal. Joseph E. Stiglitz apreciază că, decizia care trebuie luată nu este aceea de a produce sau nu, ci aceea de a produce sau nu încă o unitate din podusul respectiv. Decizia ţine de “compararea venitului marginal pe care îl va primi prin producerea a unei unităţi suplimentare – care reprezintă chiar preţul bunului – cu costul marginal”133.

Presupunând că o firmă va spori producţia cu o unitate suplimentară, în mod normal, va avea loc o creştere atât a costului marginal cât şi a venitului marginal, care se va obţine ca urmare a vânzarii pe piaţă a produsului suplimentar obţinut. Venit marginal minus cost marginal egal profit ( Vmg – Cmg = Pr ). În concluzie, agentul economic va produce mai mult, pe intrvalul de timp, cât venitul marginal depăşeşte costul marginal şi realizează profit. Atunci când, venitul marginal va fi mai mic decât costul marginal, producerea unei unităţi suplimentare va genera o scădere a profitului. În această situaţie, firma va reduce producţia până în punctul în care costul marginal va fi egal cu venitul marginal. In concluzie, maximizarea profitului se va asigura la acel nivel al producţiei la care venitul marginal va fi egal cu costul marginal. Altfel spus, costul marginal este egal cu preţul de vânzare ( Cmg = P ). Această egalitate corespunde momentului de echilibru al activităţii agentului economic. Profitul maxim depinde de mărimea venitului mediu şi al costului total mediu, având în vedere influenţa variaţiilor costului marginal asupra dinamicii costului total mediu.

133 Joseph E Stiglitz, Carl E Walsh, Economie,Editura, Economica, Bucureşti, 2002, pag. 159-160

Fig. 16.1. Maximizarea profitului pe termen scurt

Figura 1 pune în evidenţă relaţia costului marginal cu preţul pe termen scurt. In punctul B costul marginal corespunde cu preţul produsului suplimentar. La această egalitate agentul economic nu pierde dar nici nu obţine profit din vânzarea unităţii suplimentare şi, în consecinţă, nu va fi interesat să sporească producţia. El va obţine totuşi, profit din producţia anterioară (vezi punctul E pe abcisă) ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul total mediu.

Pe termen lung, există posibilitatea ca firmele, prezente pe un segment al pieţei, al unui produs, datorită condiţiilor existente, să obţină un profit satisfacator. In situaţia în care firmele, pe segmentul respectiv, fie nu mai obţin profit fie, se manifestă tendinţa de scădere a acestuia, are loc o reducere a numărului firmelor. Multe din ele se vor orienta spre alte segmente ale pieţei în speranţa de a obţine profit şi poate chiar mai mare. Unităţile care reuşesc să obţină profitul normal şi nu vor ieşi de pe segmentul respectiv vor beneficia de un mediu concurenţial mai prietenos, deoarece intensitatea concurenţei se reduce. Dimpotrivă, intrarea unui număr mare de firme pe acelaşi segment al pieţei va mări oferta şi va accentua concurenţa, ceea ce va determina şi o modificare a preţului, în sensul scăderii. Firmele vor fi rentabile pe durata în care preţul, deşi, mai scăzut, acoperă cheltuielile de producţie. Firmele vor rămâne pe segmental respectiv până când profitul va atinge nivelul zero. Ieşirea firmelor, va avea efectul de reducere a ofertei şi, în consecinţă, preţul de vânzare va avea tendinţa să crească. In concluzie, costul mediu egalează cu costul marginal şi preţul iar profitul este zero pentru întraga producţie. Maximizarea profitului este atunci când are loc egalizarea costului marginal cu preţul iar, acesta este mai mare decât costul total mediu ( cmg = p > ctm ) .

Pe piaţa cu concurenţa imperfectă maximizarea profitului depinde de varietatea tipurilor acesteia:

Piaţa de oligopol generează condiţii de maximizare a profitului în funcţie de raporturile ce se stabilesc între firme. In cazul în care firmele intră în cartel deci, cooperează, împart pieţele de desfacere, stabilesc cota de producţie şi preţul care asigură supraprofit. Concurenţa este foarte redusă dar, o atare situaţie nu exclude destrămarea cartelului. Firmele ieşite din cartel caută să beneficieze de un nou mediu de afaceri care să le ofere condiţii pentru obţinerea profitului aşteptat. Sunt situaţii în care firma – oligopol fixează preţul şi apoi producţia care este, după cum sublinia J. K. Galbraith, pusă în concordanţă cu ceea ce se poate vinde la preţul respectiv. Este posibil ca o firmă din aceeaşi ramură să fixeze un preţ mai mic faţă de cel stabilit de firma concurentă dar, vor exista presiuni din partea celei care a stabilit preţul iniţial. La nivelul marilor companii - oligopol “exista o convenţie care condamnă un astfel de comportament şi care este aproape perfect respectată. Este o remarcabilă exemplificare a capacităţii de a identifica şi respecta comunitatea de interese când este vorba de bani”134.

Dominaţia firmei- monopol într-o anumită ramură, până la sosirea unui concurent, generează suprapraprofit, adică un profit de monopol peste cel normal, datorită practicării unui preţ de mnopol care este mai ridicat faţă de preţul format în lupta de concurenţă.

134 John Kenneth Galbraith, Stiinta economica si interesul public, Ed.Politica,Bucuresti,1982, p. 152

Preţul de monopol este constituit din costul mediu de producţie plus profitul normal plus profitul de monopol. Dominaţia monopolului este o stare temporară pe de o parte, pentru că există o legislaţie care împiedică formarea de monopoluri iar, pe de altă parte, se infiltreză firme care doresc să beneficieze de condiţiile care permit obţinerea unui profit suficient de satisfacator până la echilibrarea ofertei cu cererea pe segmentul dominat de firma-monopol. Maximizarea profitului este efectul atingerii acelui volum al producţiei până la care, în expresie valorică, întreprinzătorul, în funcţie de mecanismul de formare a preţurilor pe diferitele pieţe cu concurenţă imperfectă, obţine scopul urmărit având în vedere rapotul preţ-cost mediu-cost marginal şi poziţia pe care o deţine pe piaţă.

În prezent, profitul nu mai poate fi apreciat doar ca un rezultat al raportului cost-preţ. Condiţiile de obţinere s-au diversificat. Firmele care reuşesc să sporească gradul de diferenţiere a propriilor produse prin noi proprităţi, fiabilitate, calitate, să diversifice produsele cu caracter de noutate prin intrducerea rezultatelor cercetării au şansa de a rezista în lupta de concurenţă şi de a obţine profit.

În condiţiile accentuării procesului de regionalizare şi mondializare se remarcă pe de o parte, afirmarea tot mai viguroasă a societăţilor transnaţionale capabile să-şi diversifice sursele de obţinere şi sporire a profitului iar pe de altă parte, o tendinţă de regrupare care să le permită să-şi sporească incisivitatea pe o piaţă care devine tot mai liberalizată. În consecinţă, este explicabilă elaborarea, la nivelul U E dar şi a statelor, a unei legislaţii care stabileşte condiţiile de fuzionare şi măsuri de sancţionare a celor care prin fuziuni repetate sau achiziţii pot genera o poziţie de monopol restrângând câmpul de manifestare a concurenţei.

Concepte de baza: Profit Profit contabil Profit economic Profit brut Profit net Profit admis

Profit normal Profit de monopol Profit marginal Masa profitului Rata profitului

Probleme de reflecţie, întrebări tip grilă

Explicaţi raportul capital tehnic-capital uman în procesul de creare a profitului ;

Care este corelaţia explicită dintre profitul ca salariu şi profitul ca venit ; Comentaţi citatul din lucrarea ‘Avuţia naţiunilor ’’ scrisă de Adam

Smith ‘ Izvorul profitului este o parte din produsul muncitorului. Valoarea pe care muncitorii o adaugă materialelor se descompune în două părţi din care una plăteşte salariul muncitorilor, iar cealaltă profitul patronului” ;

Analizaţi, socotindu-vă agent economic, importanţa ficărei rate a profitului pentru a lua decizia optimă pivind viitorul activităţii ;

BIBLIOGRAFIE Angelescu Coralia, Stănescu Ileana, Economie politică, Ed. Oscar Print,Bucureşti,

1999 David Ricardo, Opere alese, vol. 2, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1962; Friedman Milton, Capitalism şi libertate, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995. Kenneth Galbraith John, Ştiinţa economică şi interesul public, Ed. Politică,

Bucuresti, 1982; Samuelson Paul, William Nordhaus, Economie politică, Ed. Teora, 2000; Smith Adam, Avuţia naţiunilor, vol.1, Ed. Academiei R.P.R., Bucuresti, 1962; Stiglitz E.Joseph, Walsh E. Carl, Economie, Ed. Economica, Bucureşti, 2002;

LISTA GRAFICELOR

1.1 Limita posibilităţilor de producţie 154.1 Curba cererii. Contracţia cererii4.2 Deplasarea curbei cererii sub influenţa factorilor cererii

4.3.a Curba cererii elastice4.3.b Curba cererii inelastice4.3.c Curba cererii cu elasticitate unitară4.3.d Curba cererii perfect elastice4.3.e Curba cererii perfect inelastice4.4. Elasticitatea curbei cererii liniare4.5. Curba ofertei 4.6. Deplasarea curbei ofertei

4.7.a Curba ofertei elastice4.7.b Curba ofertei cu elasticitate unitară4.7.c Curba ofertei inelastice4.7.d Curba ofertei perfect elastice4.7.e Curba ofertei perfect inelastice

4.8 Reprezentarea grafică a echilibrului pieţei4.9 Efectul variaţiei ofertei asupra echilibrului pieţei

4.10 Efectul variaţiei cererii asupra echilibrului pieţei4.11 Scăderea ofertei. Cerere elastică4.12 Scăderea ofertei. Cerere inelastică5.1 Ilustrarea grafică a Legii utilităţii marginale descrescânde

(Legea lui Gossen): Curba utilităţii totale şi curba utilităţii marginale5.2 Constrângerea bugetară a consumatorului5.3 Curba de indiferenţă a unui consumator5.4 Harta curbelor de indiferenţă

5.5.a Curba de indiferenţă în cazul bunurilor perfect substituibile5.5.b Curba de indiferenţă în cazul bunurilor perfect complementare

5.6 Optimul consumatorului7.1 Evoluţia producţiei (Q), a productivităţii medii (Wi) şi a productivităţii

marginale (Wmi)9.1 Mecanismul „mâinii invizibile”9.2 Asemănări şi deosebiri între Concurenţa Perfectă şi Monopol

11.1 Curba cererii de muncă11.2. Curba atipică a ofertei de muncă individuale11 3 Curba ofertei de muncă11. 4 Echilibrul pe piaţa muncii; salariul de echilibru

11.5 Relaţia efect de substituţie-efect de venit

13.1 Capitalizare (numai acţiuni)

16.1 Maximizarea profitului pe termen scurt

LISTA TABELELOR

4.1. Evoluţia preţului şi a cererii la un bun oarecare4.2. Evoluţia preţului şi ofertei pentru un bun oarecare4.3 Dinamica cererii şi ofertei5.1 Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală5.2 Oportunităţile consumatorului7.1. Relaţia dintre producţie, productivitatea marginală şi productivitatea medie

a muncii9.1 Tipuri de concurenţă economică11.1 Structura salariaţilor pe activităţi ale economiei naţionale

LISTA CASETELOR

3.1. Adam Smith4.1. Exemplu numeric de calcul al coeficientului de elasticitate a cererii în

funcţie de preţ 4.2 Elasticitatea cererii în raport de preţ4.3 Panta şi coeficientul de elasticitate al cererii 4.4 Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ5.1 Istoria teoriei utilităţii. Utilitarismul5.2 Modalităţi de măsurare a utilităţii 5.3 Două exemple extreme ale curbelor de indiferenţă 5.4 Demonstraţia matematică a relaţiei echilibrului consumatorului5.5 Paradoxul apă-diamant8.1 Studiu de caz – Pragul de rentabilitate9.1 Practici anticoncurenţiale9.2 Teoriile preţului

13.1 Condiţiile listării acţiunilor la cota Bursei de Valori Bucureşti13.2 NYSE Euronext13.3 Dow – Jones: trecut şi prezent13.4 Indicele BET