Și anul acesta, contribuția financiară anuală este de 50 euro. Rugăm pe toți

membrii parohiei noastre să ajute, și în acest fel, buna desfășurare a misiunii

pastorale din cadrul familiei noastre duhovnicești de la La Rustica.

Continuăm să ajutăm pe cei 3 copii săraci din România pe care parohia noastră

i-a ”adoptat” de la distanță, pr in proiectul episcopiei ”Brațele păr intești”,

plus alte persoane necăjite sau cu handicap fizic din România.

Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Săptămâna a XIV-a după Rusalii:

Duminică: Ga 2, 16-20; Mc 8, 34-38; 9, 1 - Sf. Ier. Eumenie, ep. Gortinei.

Luni: II Co 12, 10-19; Mc 4, 10-23 - Sf. Mc. Trofim, Savatie și Dorimedont.

Marţi: II Co 12, 20-21; 13, 1-2; Mc 4, 24-34 - Sf. Mare Mc. Eustatie Romanul

Miercuri: II Co 13, 3-13; Mc 4, 35-41 - Sf. Ap. Codrat; Sf. Proroc Iona.

Joi: Ga 1, 1-3, 20-24; 2, 1-5; Mc 5, 1-20 - Sf. Sf. Mc. Teodosie de la M. Brazi.

Vineri: Ga 4, 22-27; Lc 1, 5-25 - Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul.

Sâmbătă: I Co 4, 1-5; Mt 23, 1-12 - Sf. Cuvios Siluan Atonitul.

Sf. Cuvios Siluan Atonitul Sfântul cuvios Siluan Atonitul (Simeon Ivanovici Antonov) este

un sfânt de origine rusă de la Muntele Athos, a cărui pomenire se săvârşeşte în ziua de 24 septembrie. Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul". Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul tânărul Simeon şi-a dat seama că "dacă există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot

pământul să-L găsesc." În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon". Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!" Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice, dar prin rugăciune și mijloace ascetice care pot părea incredibile reușește să își păstreze adânca pace a lui Hristos.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An IX, Nr. 36 (18 septembrie 2016)

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

(Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) Marcu 8, 34-38; 9, 1

is-a Domnul: cel ce

voieşte să vină după

Mine să se lepede de

sine, să-şi ia crucea sa şi

să-Mi urmeze Mie. Căci

cine va voi să-şi

mântuiască sufletul său

îl va pierde; iar cine-şi va pierde

sufletul său pentru Mine şi pentru

Evanghelie, acela îl va mântui. Şi

ce-i foloseşte omului să câştige

lumea întreagă, dacă-şi pierde

sufletul său? Sau ce-ar putea să

dea omul în schimb pentru sufletul

său? Iar de cel ce se va ruşina de

Mine şi de cuvintele Mele în acest

neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul

Omului se va ruşina de el când va

veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii

îngeri. Apoi a zis către ei: adevărat

vă spun vouă că sunt unii din cei

ce stau aici care nu vor gusta

moarte, până ce nu vor vedea

împărăţia lui Dumnezeu venind cu

putere.

Fraţilor, ştiind că omul nu se

îndreptează din faptele Legii, ci prin

credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi

noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă

din credinţa în Hristos, iar nu din

faptele Legii, căci din faptele Legii

nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă,

căutând să ne îndreptăm în Hristos,

ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi,

este, oare, Hristos slujitor al

păcatului? Nicidecum! Căci dacă

zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă

arăt pe mine însumi călcător (de

poruncă). Căci eu, prin Lege, am

murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui

Dumnezeu. M-am răstignit împreună

cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci

Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de

acum, în trup, o trăiesc în credinţa în

Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi

S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Apostol: Galateni 2, 16-20

Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre cruce, afirmă lucrul următor: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie” (1 Corinteni 1, 18). Este nebunie potrivit „înțelepciunii veacului acestuia”, pentru că este greu de acceptat sau chiar imposibil faptul că Dumnezeu poate să se coboare într-atât, să se smerească așa de tare, să se facă atât de mic, încât să fie răstignit de către om. De la sine înțeles, potrivit unei logici firești, dacă vorbim despre Dumnezeu, El trebuie să fie puternic, să poruncească și să stăpânească. Or, la cruce, acest Dumnezeu „pare” să fie unul vulnerabil, abandonat, atribute care nu pot fi asociate cu Dumnezeu, potrivit aceleiași logici. Doar că tocmai în aceasta constă super ior i tatea creștinismului, ca evanghelie și religie revelată. Dumnezeul nostru e mare tocmai pentru că se face foarte mic, se coboară în lume și se arată „nebăgat în seamă”, de dragul omului pe care l-a adus la existență. Vrea să fie chemat „tată”, dar nu din depărtare, ci în mijlocul lumii, experiind deplin viața omului cu ale sale toate. De aceea, crucea nu este doar nebunie, ci, mai ales, „puterea lui Dumnezeu”, pentru cei care cred și ies din logica ordinară, orizontală, a înțelepciunii lumești și dobândesc „mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16). Crucea reprezintă declarația de dragoste pentru totdeauna a lui Dumnezeu față de om, dar mai ales întruparea Sa reală, prin îmbrățișarea la nivel ontologic a întregii creații.

Dacă mântuirea a venit prin cruce, Hristos îl invită pe om să pășească pe aceeași cale, nu facilă, dar sigură. Crucea devine pod între lumea de jos și Împărăția de sus. Dacă duminica premergătoare praznicului Înălțării Sfintei Cruci a celebrat, din punct de vedere teologic, crucea ca „semn al mântu i r i i ” , dumin i ca imed ia t următoare vine să subl inieze caracterul foarte practic al „steagului” creștinătății. Crucea reprezintă centrul existenței, dar și programul spiritual

cotidian de viață. În dimensiunea sa duhovnicească

concretă, crucea înseamnă a te face mic, a-ți asuma suferința și a te dărui celorlalți, totul cuprins în „a iubi”, fără măsură, după modelul lui Hristos. În cuvintele Evangheliei de astăzi, acest program de viață urmează trei momente: „a te lepăda de sine”, „a-ți lua crucea” și „a-ți pierde sufletul pentru Hristos și Evanghelie”. Lepădarea de sine înseamnă a te face mic, a te goli, pentru a-i face loc celuilalt. Această lucrare are o dublă mișcare. Mai întâi, un exercițiu de luciditate, ce presupune, pe de o parte, înlăturarea oricăror cosmetizări față de ceea ce suntem, iar pe de altă parte, conștientizarea și asumarea realistă a ceea ce suntem. Din punct de vedere psihologic, dar mai ales spiritual, acest moment creează spațiul pentru cea de-a doua mișcare, întâlnirea cu Celălalt. Dacă eu „nu sunt totul”, atunci Celălalt poate să-și găsească un loc lângă, cu, în mine. Din punct de vedere spiritual, lepădarea de sine este un act ascetic, generat de dorința omului după Dumnezeu, dar care se împlinește în smerenia ca dar al Duhului, de sus. Zice Sfântul Siluan în acest sens: „Mare și necuprins e Domnul nostru. Dar, din iubire pentru noi, El s-a micit ca să-l putem cunoaște și iubi…” În consecință, acesta continuă, „smerenia lui Hristos locuiește în cei mai mici; ei sunt fericiți să fie cei mai mici”. Lepădarea de sine îl așază pe om în poziția copilului care se încrede în Tatăl său și care aleargă grăbit și, ocazional, deznădăjduit, către întâlnirea cu Acesta. El știe că salvarea este doar acolo, în brațele Sale.

Această încredere deschide drumul pentru cel de-al doilea moment al Evangheliei - „a-ți lua crucea” personală. Acest lucru se poate traduce cu a-ți asuma calea suferinței personale. Pe lângă „scandalul” imaginii unui Dumnezeu răstignit, și acceptarea suferinței este motiv de „sminteală”. Acest lucru este dovedit

de raționamentul simplu al omului firesc (din raportul firesc-duhovnicesc/ 1 Corintei 2, 13-14) - nimeni nu caută de bunăvoie suferința, ci încearcă, pe

cât posibil, să o evite. Comportamentul Sfântului Apostol Petru înainte de Patima Domnului se încadrează bine în această logică. Există o contradicție absolut vizibilă între două răspunsuri pe care discipolul lui Hristos le dă sau este vorba, mai degrabă, de o

consecvență în cele două răspunsuri, pe linia unei logici strict imanente, orizontale. La întrebarea „cine ziceți voi că sunt Eu?”, Petru răspunde limpede: „Tu ești Hristos!” Dar imediat după,

atunci când le vestește suferința Crucii, Petru, străin de logica Duhului, dar tributar logicii materiale, îl „dojenește” pe Domnul cu privire la acest drum (Marcu 8, 29, 32). Concluzia pe care Hristos o

trage este și mai clară și tranșantă - „nu cugeți cele ale

lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”, nu ești sub inspirația Duhului Sfânt, ci sub cea a duhului veacului.

Când suferința noastră devine tot mai grea, ne aducem aminte că

Domnul Însuși a traversat aceeași experiență, doar că la intensitate maximă și că, atunci când suferim, participăm la suferința Domnului, dar, și mai mult, crucea noastră este purtată chiar de către El. Zorica Lațcu

e x p r i m ă a r t i s t i c a c e a s t ă

întrepătrundere sau chiar identificare a crucii noastre personale cu Crucea lui Hristos: „Înspre tărâmul celălalt,/ E locu-nchis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci.../ Părea tot locul ţintirim/

Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar./ Şi cruci de-argint şi de oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au părut/ Că

toate una s-au făcut./ O Cruce mare strălucea,/ Sub greul ei un Om zăcea./ - Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?...”

A înțelege că în spatele Crucii se ascunde o mare poveste de dragoste ne conduce la cel de-al treilea moment important al Evangheliei - „a-ți pierde sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelie” drept condiție pentru a-l salva. Un paradox care se traduce cam

în felul următor - dai totul ca să primești totul. Îți riști, pentru

dragostea mare pe care o porți, chiar și mântuirea sufletului de dragul celorlalți, atunci când înțelegi cu ce fel

de dragoste ne iubește Domnul. Profetul Moise trăiește deplin această experiență când preferă să fie șters din Cartea celor vii de dragul poporului al cărui conducător fusese ales de

Dumnezeu (Ieșire 32, 32), sau Sfântul Pavel, care

dorește să fie anatema pentru frații săi de un neam (Romani 9, 3). Amândoi sunt dispuși să-și piardă chiar și propria mântuire din pricina dragostei mari pe care o poartă pentru frații lor.

Această atitudine este mereu prezentă la marii sfinți ai Bisericii, care nu vor nici în rai să intre fără de ceilalți. Până la urmă, aceasta este și mărturia despre care vorbește Domnul în Evanghelia de azi - modul cel mai

firesc de a-L mărturisi pe Domnul este

acela de a-I face (re)cunoscută Crucea Sa, altarul maximei iubiri, la nivelul vieții noastre personale. Sărbătoarea Crucii înseamnă celebrarea dragostei, pe care Dumnezeu ne-a arătat-o mai întâi și pe care noi suntem invitați s-o

extindem față de ceilalți. Cine iubește Îl cunoaște pe Dumnezeu, și cine Îl cunoaște pe Dumnezeu îi iubește pe cei de lângă el. Aceasta este experiența crucii. (preluat din Ziarul Lumina)