141

DREPT ADMINISTRATIV

Lector univ. dr. ŞTEFAN MATEESCU Lector univ. drd. TRAIAN POPESCU

Obiective Disciplina Drept administrativ are drept obiective: însuşirea de către

studenţi a conceptelor fundamentale ale disciplinei respective; formarea unei logici juridice prin înţelegerea şi stăpânirea fenomenelor specifice ramurii dreptului public, în general, a dreptului administrativ, în special; dobândirea capacităţii de a aplica informaţiile teoretice la soluţionarea unor cazuri de speţă.

SEMESTRUL I

I. CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Conceptul de administraţie are mai multe accepţiuni. În limbajul curent, a administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activităţi publice şi particulare.

Administraţia publică urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii publice, în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice.

Mobilul activităţii administraţiei publice este satisfacerea, în mod regulat şi continuu, a unor cerinţe esenţiale, comune întregii colectivităţi umane, care se disting prin amploarea lor, sunt nerentabile şi nimeni nu s-ar oferi să le asigure.

În sens material, administraţia publică reprezintă o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu caracter de prestaţie.

În sens formal, administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de organe, de instituţii, cuprinzând diverse structuri administrative care reali-zează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii.

II. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

PRINCIPIUL LEGALITĂŢII Legalitatea reprezintă un principiu fundamental care stă la baza

fenomenului administrativ şi căruia i se subordonează activitatea admi-nistraţiei publice.

142

Legalitatea este sinonimă cu regularitatea juridică şi presupune ca acţiunea administraţiei să ţină seama de două elemente: obligaţia de conformare la lege şi obligaţia de iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii.

Exigenţele statului de drept presupun ca, în activitatea sa, administraţia publică să respecte strict legalitatea, iar în cazul încălcării ei, să fie constituite mecanismele care să asigure restabilirea acesteia.

Dacă legalitatea activităţii administraţiei publice este supusă controlului jurisdicţional, oportunitatea, dimpotrivă, este exclusă de la acest control.

Sfera oportunităţii, a puterii discreţionare a administraţiei este foarte largă şi, ca atare, există posibilitatea de a se confunda cu abuzul, manifestându-se excesul de putere.

Prin puterea discreţionară a administraţiei se înţelege puterea de a alege între mai multe decizii sau mai multe comportamente conforme cu legea.

PRINCIPIUL PROPORŢIONALITĂŢII Acţionând în diverse domenii: ordine publică, urbanism, utilităţi

publice, administraţia trebuie să-şi adapteze permanent mijloacele la finalitatea urmărită, încălcarea principiului proporţionalităţii însemnând depăşirea libertăţii de acţiune lăsate autorităţii publice, utilizarea excesivă a puterii discreţionare.

PRINCIPIUL PERMANENŢEI ŞI CONTINUITĂŢII Acest principiu exprimă perenitatea activităţilor de organizare a

executării şi de executare în concret a legii, realizată de către administraţia publică.

Administraţia publică trebuie să fie continuă, promptă şi energică, deoarece ea reprezintă necontenit statul, atât în exterior, cât şi în interior.

Tocmai pentru a asigura desfăşurarea regulată şi continuă a acţiunii sale, administraţia publică se bucură de un regim juridic special, regimul administrativ, care îi permite să efectueze acte unilaterale în regim derogatoriu de la dreptul comun.

Faţă de un peisaj politic schimbător, administraţia publică reprezintă continuitatea, permanenţa şi stabilitatea, ceea ce îi sporeşte influenţa asupra societăţii.

PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII Subsidiaritatea are la bază ideea fundamentală în conformitate cu

care decizia, în ceea ce priveşte realizarea propriilor interese, trebuie să aparţină persoanei, comunităţii, care sunt cele mai apropiate de nivelul de aplicare a deciziei.

Principiul subsidiarităţii este un principiu esenţial politic, pentru că el are în vedere apropierea, cât mai mult posibil, a deciziei de cetăţeni.

143

Descentralizarea realizată prin aplicarea principiului subsidiarităţii se înscrie într-o politică generală, în care, paralel cu tendinţa de reducere a sferei de intervenţie statală, individul şi nevoile sale, mai ales în ceea ce priveşte echilibrul între furnizarea de servicii şi obligaţiunile financiare ce le corespund, reprezintă finalitatea acţiunii administraţiei publice.

Doctrina recunoaşte drept principii ale administraţiei publice şi altele, precum:

- principiul subordonării administraţiei interesului general; - principiul motivării; - principiul transparenţei; - principiul participării societăţii civile la fundamentarea deciziilor

administraţiei publice; - principiul egalităţii în faţa administraţiei publice.

III. OBIECTUL DREPTULUI ADMINISTRATIV Obiectul dreptului administrativ îl constituie acel grup de norme

juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare a treburilor statului şi a colectivităţilor locale, alte categorii de relaţii sociale din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept.

IV. DEFINIŢIA DREPTULUI ADMINISTRATIV Dreptul administrativ poate fi definit ca o ramură a dreptului public,

cuprinzând un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile sociale născute în activitatea de organizare a executării legii şi de executare a acesteia, desfăşurată, în principal, de autorităţile administraţiei publice şi funcţionarii acestora, precum şi de regiile autonome, instituţiile publice şi alte servicii care realizează activităţi de interes public şi, în subsidiar, şi de celelalte autorităţi publice ale statului.

V. IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV Izvoarele dreptului administrativ reprezintă formele în care se

exprimă normele dreptului administrativ, care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.

a) Constituţia României şi legile constituţionale Constituţia României este cel mai important izvor al dreptului

administrativ atunci când ne referim la forţa juridică superioară a normelor de drept administrativ cuprinse în Constituţie.

În Constituţie sunt cuprinse norme privind organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice: Preşedintele României, Guvernul, administraţia publică centrală de specialitate, administraţia publică locală; norme privind drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

144

Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. b) Legea Legea este al doilea izvor de drept administrativ, atunci când aceasta

conţine norme de drept administrativ. Pe primul plan, după Constituţie şi legea de revizuire a acesteia, se

situează legea organică. Cu titlu de exemplu amintim, ca legi organice: - Legea de organizare şi funcţionare a Guvernului; - Legea de organizare şi funcţionare a Ministerului de Interne; - Legea administraţiei publice locale. c) Decretele Preşedintelui României Decretele Preşedintelui României sunt izvor de drept administrativ

atunci când au caracter normativ şi cuprind norme de drept administrativ. d) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului Acestea sunt principalele acte prin care Guvernul asigură realizarea

politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, înfăptuind realizarea în concret a prevederilor cuprinse în legi.

Prin hotărâri ale Guvernului sunt reglementate organizarea, funcţionarea şi atribuţiile celor mai multe ministere şi organe centrale de specialitate ale administraţiei publice.

În privinţa ordonanţelor guvernului, acestea nu se emit oricând şi în orice problemă, ci numai în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limita şi condiţiile prevăzute de aceasta, care va stabili atât domeniul, cât şi data până la care Guvernul poate emite ordonanţe.

Ordonanţele Guvernului pot fi şi ordonanţe de urgenţă, pentru a căror emitere nu mai este necesară o abilitare prealabilă din partea Parlamentului. Aceste ordonanţe se emit în cazuri excepţionale şi intră în vigoare după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Potrivit art. 115 din Constituţie, „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

e) Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor celor-lalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, cu caracter normativ, sunt izvoare ale dreptului administrativ nu numai în domeniul propriu de activitate în care este organizat organul al cărui conducător a emis ordinul sau instrucţiunea, ci şi în alte domenii de activitate.

f) Actele juridice emise de conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sunt izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.

g) Actele juridice adoptate de autorităţile administraţiei publice judeţene şi locale sunt izvoare ale dreptului administrativ pentru că aceste

145

autorităţi, funcţionând, printre altele, pe baza principiului autonomiei locale, au o competenţă materială generală şi, implicit, dreptul de a adopta sau emite acte cu caracter normativ. Acestea pot fi:

- hotărâri ale consiliilor judeţene; - hotărâri ale consiliilor locale, municipale, orăşeneşti sau comunale; - dispoziţii ale primarilor. h) Ordinele prefecţilor sunt izvoare ale dreptului administrativ

numai în măsura în care au caracter normativ. i) Actele normative adoptate anterior Constituţiei din 1991: - legi; - decrete ale fostului Consiliu de Stat; - decrete prezidenţiale, în măsura în care nu intră în contradicţie cu

actuala Lege fundamentală. j) Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt izvoare ale dreptului

administrativ numai dacă au devenit executorii în ordinea juridică internă, dând naştere la raporturi de drept administrativ; tratatul trebuie să fie ratificat de Parlament şi să cuprindă norme al căror obiect se circumscrie în sfera administraţiei publice.

k) Obiceiul sau cutuma are consacrare constituţională, poate fi izvor de drept, chiar dacă în epoca modernă dreptul s-a dezvoltat foarte mult. El poate să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte.

Jurisprudenţa nu este izvor de drept, cu toate că are un important rol în elucidarea sensului legii şi în uniformizarea aplicării ei.

VI. NORMELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă, într-o formă sau alta, la înfăptuirea administraţiei publice. Ele sunt cuprinse în acte care emană de la puterea legislativă, cât şi în acte ale autorităţilor administraţiei publice.

Aceste norme reglementează raporturi sociale care apar între autorităţile administraţiei publice, precum şi între acestea şi particulari în realizarea sarcinilor administraţiei publice.

Normele dreptului administrativ se emit în baza şi în vederea executării legii.

Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului administrativ sunt formate din trei elemente:

- ipoteza normei precizează împrejurările şi condiţiile în care se aplică norma, precum şi subiectele la care se referă;

- dispoziţia arată conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă;

- sancţiunea precizează consecinţele nerespectării conduitei.

146

Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice, normele dreptului administrativ se exprimă în articole şi în alineate.

Din punct de vedere al obiectului reglementării, pot fi norme organice, care reglementează înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea unei autorităţi ale administraţiei publice, norme de drept material, care reglementează drepturi şi obligaţii ale subiectelor de drept administrativ, şi norme de drept procesual, care reglementează modul de funcţionare a autorităţilor administraţiei publice.

După sfera de cuprindere, normele dreptului administrativ pot fi norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.

VII. RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV

Raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale, reglementate de normele dreptului administrativ, care se formează în legătură cu organizarea, funcţionarea şi activitatea autorităţilor administraţiei publice.

Ca orice raport juridic, raportul administrativ are trei elemente componente: subiecte; obiect; conţinut.

Subiecte ale raporturilor de drept administrativ sunt autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, acestea intrând în astfel de raporturi atât cu persoane fizice, cât şi cu alte autorităţi sau persoane juridice.

Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni sau inacţiuni, ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei publice.

Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează drepturile şi obligaţiile părţilor.

În cadrul raporturilor de subordonare ierarhică, unul din subiecţi acţionează ca autoritate ierarhic superioară, având dreptul de a conduce, îndruma, controla şi anula actele emise, iar în anumite cazuri de a sancţiona pe cel subordonat.

În cadrul raporturilor de colaborare, subiectele raporturilor de drept administrativ sunt pe picior de egalitate şi acţionează împreună în realizarea unui scop comun.

În cadrul raporturilor de participare, subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organ colegial.

VIII. ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Administraţia publică se poate împărţi în administraţie centrală şi administraţie teritorială, în administraţie de stat şi administraţie locală, în administraţie centrală şi administraţie specializată.

147

Administraţia publică centrală cuprinde autorităţile puterii executive, în măsura în care aceste autorităţi exercită atribuţii administrative, şi administraţia publică centrală de specialitate.

Administraţia publică centrală de specialitate se compune din administraţia ministerială şi cea extraministerială, care, la rândul ei, înglobează autorităţi administrative autonome şi autorităţi administrative subordonate Guvernului şi servicii publice corespunzătoare.

Administraţia teritorială de stat desemnează autorităţile deconcentrate ale administraţiei publice de stat în unităţile administrativ teritoriale. În rândul acestora intră toate serviciile exterioare, teritoriale ale organelor centrale ale administraţiei centrale de stat, inclusiv prefectul.

Administraţia publică locală cuprinde autorităţile comunale şi orăşeneşti-consiliile locale şi primarii, consiliile judeţene şi serviciile publice organizate în subordinea ori sub autoritatea acestora.

Administraţia publică locală nu este o administraţie de stat, ci o structură administrativă care permite colectivităţilor locale să soluţioneze problemele locale prin autorităţi administrative proprii sub controlul autorităţilor statale.

Administraţia generală şi administraţiile de specialitate se deosebesc după natura competenţei acestora.

Administraţia generală, centrală sau locală, se caracterizează prin aptitudinea generală şi abstractă a acesteia de a interveni în orice domeniu ce revine administraţiei publice.

Administraţiile specializate sunt abilitate să exercite competenţe numai într-un anumit domeniu sau numai într-o anumită ramură de activitate.

IX. PRINCIPII GENERALE ALE ORGANIZĂRII SISTEMULUI

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Doctrina administrativă recunoaşte două principii: principiul centralizării şi principiul descentralizării.

Centralizarea presupune concentrarea tuturor sarcinilor adminis-trative din teritoriul unei ţări în persoana statului, sarcină a căror îndeplinire este asigurată printr-o administraţie ierarhizată şi unificată.

Ansamblul deciziilor privind activităţile administrative revine organelor centrale ale administraţiei de stat.

În sistemul centralizării, autoritatea publică centrală ia deciziile şi exercită conducerea, iar autorităţile locale raportează şi execută deciziile primite de la centru.

Prin deconcentrare administrativă se înţelege transferul unor atribuţii care revin organelor centrale, unor organe din subordine ce funcţionează în teritoriu.

148

Deconcentrarea administrativă reprezintă deplasarea în teritoriu a unei părţi importante a activităţii administraţiei publice centrale. Suntem în faţa unei forme diminuate a sistemului de centralizare.

Regimul centralizării administrative, cu varianta deconcentrării, coexistă în fapt cu cel al descentralizării, care permite colectivităţilor locale să îşi administreze singure importante interese comune.

Colectivitatea teritorială locală reprezintă o parte a teritoriului naţional, cu personalitate juridică, fiind sediu al unei administraţii locale.

Principiul descentralizării administrative presupune ca o parte importantă din puterea decizională să fie transferată de la administraţia de stat către persoane juridice distincte de stat, care se bucură faţă de acesta de autonomie, având o putere de decizie asupra unei colectivităţi determinate teritorial, putere neaflată în raporturi ierarhice cu puterea centrală.

X. STRUCTURA SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Administraţia publică reprezintă un ansamblu de organisme care, sub autoritatea guvernanţilor, asigură serviciile de interes general ale colectivităţii umane.

Structura teritorială Identificăm ca subsisteme componente ale sistemului administraţiei

publice subsistemul administraţiei publice statale şi subsistemul admi-nistraţiei publice locale.

Palierul central al subsistemului administraţiei publice statale cuprinde Preşedintele României şi Guvernul, ca autorităţi supreme, cu competenţă generală în ordinea administrativă.

Administraţia publică centrală de specialitate cuprinde organisme care pe plan administrativ sunt specializate în vederea realizării unui serviciu sau a unui grup de servicii publice.

Palierul teritorial cuprinde persoanele administrative rezultate ca urmare a deconcentrării administrative şi a constituirii de servicii, exte-rioare autorităţilor palierului central, în unităţile administrativ-teritoriale.

Subsistemul administraţiei publice locale, rezultat al procesului descentralizării administrative, cuprinde două categorii de persoane admi-nistrative, situate la nivelul colectivităţilor locale: autorităţi deliberative: consiliul judeţean, consiliul orăşenesc, consiliul municipal, consiliul comu-nal; autorităţi executive: primarii comunelor, oraşelor, municipiilor.

149

XI. COMPONENTELE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Preşedintele României Rolul Preşedintelui României, potrivit prevederilor art. 80 din

Constituţia României, este acela de: 1) şef al statului; 2) şef al executivului, alături de Guvern; 3) garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului, precum şi

între stat şi societate. ,,(1) Preşedintele României – se arată în articolul menţionat din

Constituţie – reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete, ca acte juridice cu caracter individual.

Decretele Preşedintelui României sunt acte juridice cu caracter administrativ, care pot fi supuse controlului de legalitate pe calea acţiunii la instanţa de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 29/1990.

Decretele sunt supuse contrasemnării de către primul ministru, precum şi publicităţii prin „Monitorul Oficial al României”.

Nepublicarea atrage sancţiunea inexistenţei decretului. Guvernul Prevederile constituţionale de la art. 102 consfinţesc rolul guvernului de

factor politic în realizarea politicii interne şi externe a ţării şi de autoritate publică centrală a puterii executive, cu competenţă materială generală .

Legea 215/2001 defineşte Guvernul ca fiind autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Guvernul exercită următoarele funcţii: • funcţia de strategie; • funcţia de reglementare; • funcţia de administrare a proprietăţii statului; • funcţia de reprezentare; • funcţia de autoritate de stat. Guvernul are atribuţii privind conducerea generală a administraţiei

publice, iniţierea proiectelor de legi şi supunerea lor spre aprobare Parlamentului, adoptarea de hotărâri şi ordonanţe şi asigurarea executării

150

legilor, desfăşurarea activităţii economico-financiare şi sociale, atribuţii din domeniul politicii externe.

Procedura de învestitură a Guvernului cuprinde patru etape: 1) desemnarea de către Preşedintele României a candidatului pentru

funcţia de prim- ministru; 2) solicitarea de către candidatul la funcţia de prim- ministru a

votului de încredere din partea Parlamentului; 3) acordarea votului de încredere de către Parlament; 4) numirea Guvernului de către Preşedintele României. În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă, pe baza şi în vederea

executării legilor, acte normative de reglementare a relaţiilor sociale în diverse domenii de activitate, precum şi acte cu caracter individual, prin care aplică direct dispoziţiile legale la diferite cazuri concrete.

Delegarea legislativă este o modalitate de conlucrare între Parlament şi Guvern, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, în temeiul căreia Guvernul este învestit cu exercitarea, în anumite condiţii, a unei funcţii legislative.

Fiind vorba de o putere delegată, ea nu se poate acorda decât prin lege, Guvernul neavând, potrivit Constituţiei, o putere de reglementare proprie decât în sfera hotărârilor privind organizarea executării legilor.

Din punct de vedere al naturii juridice, ordonanţele Guvernului sunt acte legislative, nu administrative, deşi sunt „opera” unei autorităţi administrative. Ele au forţa juridică a legii, forţă care este determinată, în principal, de obiectul reglementării juridice, nu de autorul actului juridic.

Ordonanţele de urgenţă au un regim juridic special: se pot emite numai în cazuri excepţionale, când, în mod obiectiv, nu a fost posibilă adoptarea unei legi de abilitare, intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea lor în „ Monitorul Oficial al României” (art. 115 din Constituţie); dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu pentru a dezbate aceste ordonanţe.

Statutul membrilor Guvernului Condiţii pentru funcţia de membru al Guvernului: - condiţia drepturilor electorale, dedusă din interpretarea implicită a

art. 106 din Constituţie, potrivit căruia pierderea acestora determină încetarea funcţiei de membru al Guvernului;

- condiţia cetăţeniei române exclusive şi a domiciliului în România; - inexistenţa unei stări de incompatibilitate. Cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului sunt

prevăzute de art. 106, fiind vorba despre: demisie, revocare, pierderea

151

drepturilor electorale, intervenţia unei stări de incompatibilitate, deces sau alte cazuri prevăzute de lege.

Statutul Primului Ministru Conduce Guvernul, coordonează activitatea membrilor Guvernului,

respectând atribuţiile care revin fiecăruia. Răspunderea Guvernului Dispoziţiile constituţionale îngăduie identificarea următoarelor forme

de răspundere: 1) o răspundere politică a întregului Guvern, deci a organului

colegial, exercitată exclusiv în faţa Parlamentului; 2) o răspundere politică a fiecărui membru al Guvernului, solidară cu

ceilalţi membri, pentru activitatea Guvernului şi pentru actele sale; 3) o răspundere penală a membrilor Guvernului; 4) o răspundere administrativ- disciplinară, concretizată în suspen-

darea lor din funcţie atunci când s-a cerut urmărirea penală sau când s-a trimis în judecată membrul Guvernului respectiv;

5) o răspundere administrativ-patrimonială.

XII. ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ DE SPECIALITATE

Administraţia publică în actualul sistem este formată din două categorii de organe, organe care constituie administraţia de stat, atât la nivel central, cât şi la nivel local, şi organe care reprezintă administraţia publică locală.

Fundamentele constituţionale actuale privind ministerele şi administraţia ministerială sunt constituite din dispoziţiile cuprinse în secţiunea I a capitolului V din Constituţie, intitulată chiar Administraţia publică centrală de specialitate, art. 116-119.

Categorii de organe centrale de specialitate 1) ministerele, care se organizează numai în subordinea Guvernului; 2) alte organe de specialitate, care se pot organiza: - în subordinea Guvernului; - în subordinea ministerelor; - ca autorităţi centrale autonome. De regulă, actele organelor administraţiei centrale de specialitate

poartă denumirea de ordine şi instrucţiuni. Ordinele pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual, pe

când instrucţiunile pot avea numai caracter normativ.

152

XIII. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

Principii de organizare şi funcţionare a administraţiei publice Identificăm două categorii de principii, din punct de vedere al sursei

care le consacră: principii de rang constituţional (autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice) şi principii consacrate de lege (principiul legalităţii, eligibilităţii şi consultării populaţiei prin referendum).

Autorităţile administraţiei publice judeţene şi locale Statutul constituţional al consiliului judeţean: potrivit art. 122 din

Constituţie, „Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean”.

În prezent, alegerea consiliului judeţean se face prin sufragiu universal ,direct, la fel ca şi în cazul consiliului local şi primarului.

Ca şi consiliul local, consiliul judeţean are o dublă natură: de autoritate a autonomiei judeţene şi de autoritate a administraţiei publice judeţene.

Consiliul local Consiliul local este calificat de art. 121 alin(1) din Constituţie ca fiind

una din autorităţile publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, respectiv autoritatea deliberativă a autonomiei locale, pe când primarul este autoritatea executivă a autonomiei locale.

Raporturile dintre administraţia publică judeţeană şi cea locală se bazează pe principiul autonomiei, principiul legalităţii, principiul colaborării în rezolvarea problemelor curente.

Guvernul are rolul de conducere generală a administraţiei publice, aflându-se în raporturi de tutelă administrativă faţă de administraţia autonomă locală.

Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, cu respectarea legii, în problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice.

În exercitarea atribuţiilor care îi revin, consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorităţii membrilor prezenţi, care pot avea atât caracter normativ, cât şi individual.

Referitor la răspunderea consilierilor, regăsim principiul solidarităţii răspunderii consilierilor pentru activitatea consiliului local din care fac parte, precum şi pentru actele acestuia pe care le-au votat. Se instituie şi o răspundere personală, a fiecărui consilier, pentru propria activitate desfăşurată în exercitarea mandatului.

Prin coroborarea dispoziţiilor legale şi raportarea lor la Constituţie, se pot identifica următoarele forme ale răspunderii consilierilor:

153

1) o răspundere administrativ disciplinară, care se poate concretiza în următoarele sancţiuni:

- suspendarea din funcţie a consilierului, care poate interveni la solicitarea Parchetului sau a instanţei de judecată şi care se dispune prin ordin al prefectului;

- demiterea consilierului; 2) o răspundere administrativ patrimonială, care intervine în baza

Constituţiei şi a Legii nr. 29/1990; 3) o răspundere penală, care poate atrage după sine suspendarea

consilierului împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive. XIV. PRIMARUL

Ca şi în sistemul francez, acesta are un dublu statut, de reprezentant al colectivităţii teritoriale şi de reprezentant al statului, prima dimensiune prevalând.

Alegerea primarului, ca şi a consiliului local, se face prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat.

Mandatul primarului este de patru ani şi se exercită de la data depunerii jurământului în faţa consiliului local până la data depunerii jurământului de către primarul nou ales. Mandatul poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

O categorie de atribuţii ale primarului sunt îndeplinite în exercitarea rolului de reprezentant al statului, iar altele în cea a rolului de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale.

În exercitarea atribuţiilor sale, primarul adoptă dispoziţii, care pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual.

În exercitarea atribuţiilor sale, primarul este ocrotit de lege. Se instituie o răspundere materială, civilă, administrativă sau penală,

după caz, pentru primar, viceprimar, consilieri, prefecţi, subprefecţi, pentru faptele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, potrivit legii.

Legea organică prevede două sancţiuni specifice răspunderii adminis-trativ disciplinare a primarului, şi anume suspendarea din funcţie şi demiterea.

XV. PREFECTUL

Prefectul este o autoritate statală în judeţ, cu următorul statut: 1) este reprezentantul Guvernului în teritoriu; 2) este şeful serviciilor descentralizate ale ministerelor şi ale

celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale; 3) este organ de tutelă administrativă, art. 123 (5) din Constituţie

prevăzând expres dreptul prefectului de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de consiliul local, judeţean şi primar, dacă acestea i se par ilegale, ceea ce atrage suspendarea de drept a actului respectiv.

154

Între prefect, pe de o parte, şi consiliile locale, judeţene şi primari, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. Raporturile dintre ele sunt de conlucrare şi de cooperare.

În exercitarea atribuţiilor sale, prefectul emite ordine, care sunt acte administrative, ce pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual.

SEMESTRUL II

XVI. FUNCŢIA PUBLICĂ

Într-o primă accepţie, funcţia publică se identifică prin raportare la conceptul de autoritate publică, ea incluzând pe toţi cei care sunt învestiţi cu prerogative de putere publică în cadrul autorităţilor din sfera celor trei puteri în stat, dar şi din cadrul unor autorităţi publice care exced acestor trei puteri (exemple: judecătorii de la Curtea de Conturi, Curtea Constituţională).

Într-o altă accepţie, funcţia publică se defineşte prin raportare la instituţiile publice din sfera puterii executive, ea evocând statutul oricărei persoane care exercită prerogativele unei funcţii sau demnităţi în stat, indiferent de tipul învestiturii, de tipul organului sau de nivelul la care se exercită .

Într-o a treia accepţie, mai restrânsă, prin funcţionari publici înţelegem funcţionarii publici de carieră din structurile administrative.

Funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

Titularul unei funcţii publice este funcţionar public.

Trăsăturile funcţiilor publice Trăsăturile fundamentale care caracterizează funcţiile publice sunt

următoarele: a) sunt create pentru realizarea puterilor publice, a atribuţiilor stabilite

prin lege instituţiilor publice administrative; b) au caracter permanent şi o funcţionare continuă, în scopul

satisfacerii unui interes general, în mod continuu şi intermitent, cât timp există competenţa pe care funcţia publică o realizează;

c) reprezintă un complex de atribuţii şi puteri care fac parte din sfera de competenţă a unei persoane administrative (instituţie publică, regie autonomă);

d) sunt create prin lege, prin act de putere, deci unilateral şi nu contractual;

155

e) sunt organizate pentru a satisface interesele generale, publice, şi nu interese personale;

f) au un anumit grad de specializare, o competenţă determinată de lege, în cadrul căreia urmăresc satisfacerea unui anumit interes general;

g) pot exista şi în afara sistemului organelor administraţiei publice (stabilimentele publice).

Natura juridică a funcţiei publice Puterea publică atribuită fiecărei funcţii publice este exercitată de

către titularii acestora, persoane fizice, care exercită atribuţiile determinate de lege din competenţa organului în care fiinţează funcţia publică.

Persoanele administrative, structurile administraţiei publice înzestrate cu competenţă învestesc funcţionari publici, care acţionează în numele funcţiei publice, aparţinând organelor respective.

Voinţa juridică a unei instituţii publice se realizează prin intermediul organelor sale-unipersonale sau colegiale, formate din persoane fizice care nu exercită drepturi şi obligaţii civile, nu comunică propria voinţă, ci exercită drepturi şi obligaţii izvorâte din lege.

Natura juridică a funcţiei publice este de ordin legal, iar actul de numire în funcţie este un act unilateral de voinţă, de drept public şi nicidecum un contract de drept comun.

Prin numirea în funcţia publică, funcţionarul este învestit cu un statut legal, în care sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile acestuia.

Situaţia juridică a funcţionarului public este statutară, el aflându-se într-un raport juridic de serviciu, şi nu de muncă.

Fiecare funcţionar public are un drept personal la avansare în funcţie, la inamovibilitate sau stabilitate, la salariu.

Drepturile şi obligaţiile generale ale funcţionarilor publici fac obiectul Statutului funcţionarilor publici, adoptat prin Legea nr. 188/ 1999, lege organică potrivit art. 73 din Constituţia României.

Tipuri de răspundere a funcţionarilor publici 1. Răspundere disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de

disciplină specifice raportului de funcţie publică. 2. Răspundere contravenţională, pentru săvârşirea de către

funcţionarul public a unor contravenţii. 3. Răspundere patrimonială, fundamentată pe dispoziţiile Constituţiei

şi ale Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ. 4. Răspundere civilă, ce rezultă din fapte personale ale funcţionarului

public care se detaşează de funcţie, neavând nici o legătură cu aceasta. 5. Răspundere penală, care intervine atunci când funcţionarul public

a comis fapte prevăzute de Codul penal sau alte legi speciale.

156

XVII. RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV

Teoria generală a dreptului a fundamentat noţiunile de subiect activ şi subiect pasiv al faptei şi, respectiv, al răspunderii.

Subiectul activ al faptei este autorul acesteia şi el devine subiect pasiv al răspunderii, iar subiectul activ al răspunderii este autoritatea care trage la răspundere aplicând sancţiunea, şi el devine subiect pasiv al faptei.

Formele de răspundere specifice dreptului administrativ: a) răspunderea administrativ-disciplinară intervine ca urmare a

săvârşirii ilicitului administrativ propriu-zis sub forma abaterii disciplinare; b) răspunderea administrativ-contravenţională intervine în cazul

săvârşirii ilicitului contravenţional, sub forma unei contravenţii; c) răspunderea administrativ-patrimonială intervine în cazul săvârşirii

unei fapte cauzatoare de prejudicii materiale sau morale. Răspunderea administrativ-disciplinară Fundamente constituţionale actuale privind răspunderea adminis-

trativ disciplinară: -art. 95 din Constituţie consacră instituţia suspendării din funcţie a

Preşedintelui României, care reprezintă forma răspunderii administrativ-disciplinare a şefului de stat (sau răspunderea politică a acestuia);

-art. 109 din Constituţie prevede suspendarea din funcţie a unui membru al Guvernului, care reprezintă o sancţiune administrativ-disci-plinară.

Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă prima formă de răspundere, care intervine, de regulă, pentru încălcarea unor norme de drept administrativ, iar prin excepţie, pentru încălcarea unor norme de drept penal.

Specific sancţiunilor administrativ-disciplinare este faptul că ele nu pot avea caracter privativ de libertate.

Răspunderea administrativ-contravenţională Contravenţia poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie,

stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului, sectorului sau judeţului, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Sediul materiei îl reprezintă Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 410/2001.

Ordonanţa Guvernamentală nr. 2/2001 prevede că hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene, prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii, pot fi aduse la cunoştinţa publică prin

157

afişare sau prin orice altă formă legală de publicitate, numai pe baza avizului de legalitate emis de prefect.

Se instituie astfel o tutelă administrativă asupra consiliilor locale, în materia contravenţiilor avizul prefectului fiind unul conform.

Procedura contravenţională: - constatarea contravenţiei; - aplicarea sancţiunii; - exercitarea căilor de atac; - executarea sancţiunilor contravenţionale. Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul

Ministerului Administraţiei şi de Interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, de preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al Municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.

Ordonanţa Guvernamentală nr. 2/2001 introduce clasificarea sancţiunilor contravenţionale în principale şi complementare.

Prin noul regim al contravenţiilor, reglementat de acest act normativ, se introduce explicit răspunderea contravenţională a persoanei juridice.

Sancţiunile contravenţionale sunt: 1) avertismentul; 2) amenda contravenţională; 3) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul

comunităţii; 4) închisoarea contravenţională, dacă nu există consimţământul

contravenientului pentru aplicarea sancţiunii prevăzute la punctul 3. Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: 1) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din

contravenţie; 2) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a

autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; 3) închiderea unităţii; 4) blocarea contului bancar; 5) suspendarea activităţii agentului economic; 6) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori

pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; 7) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

158

Răspunderea administrativ-patrimonială Actuala Constituţie recunoaşte dreptul fundamental al cetăţeanului

român de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităţilor publice.

Aceste acte pot îmbrăca atât o formă tipică, cât şi o formă asimilată; mai mult chiar, Constituţia, coroborată cu Legea nr. 29/1990, extinde această formă de răspundere asupra tuturor autorităţilor publice, actele oricărei autorităţi publice care au provocat prejudicii obligând la reparaţii materiale şi morale, în egală măsură.

Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a) o acţiune îndreptată numai împotriva autorităţii pârâte; b) o acţiune îndreptată exclusiv împotriva funcţionarilor; c) o acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii şi a

funcţionarului. Categorii de acte care pot fundamenta o acţiune pentru antre-

narea răspunderii administrativ-patrimoniale Cât priveşte categoriile de acte care legitimează o acţiune în reparaţii,

care să antreneze deci răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţilor publice, nu poate fi vorba decât despre aceleaşi categorii de acte care pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, indiferent de obiectul acţiunii.

Actul atacat trebuie să fie act administrativ, sub formă tipică sau asimilată.

Este de esenţa actelor care pot fundamenta o acţiune în contencios, inclusiv o acţiune care să urmărească antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţilor publice, ca actul atacat să fie reprezentat de un act prin care se realizează o activitate de natură administrativă, însă în regim de putere publică.

O acţiune al cărei obiect este reprezentat de antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale nu poate fi fundamentată pe prejudicii care rezultă din acte unilaterale ale administraţiei care nu realizează puterea publică, din contracte civile sau din diferite operaţiuni şi fapte administrative.

Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ consacră soluţia capacităţii exclusive a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiile de această natură, fiind vorba despre secţiile speciale de contencios administrativ înfiinţate în cadrul tribunalelor judeţene şi al Municipiului Bucureşti, al Curţilor de Apel şi al Curţii Supreme de Justiţie.

159

Aceste instanţe se pot pronunţa cu privire atât la prejudiciile rezultate din nelegalitatea actelor, neoportunitatea lor, cât şi la cele deduse din neconstituţionalitatea acestora.

Legea nr. 29/1990, din perspectiva naturii prejudiciului, aduce o inovaţie care are ca efect revoluţionarea materiei contenciosului administrativ, fiind vorba despre posibilitatea ca instanţa de judecată să se poată pronunţa atât asupra prejudiciilor de natură materială, cât şi asupra prejudiciilor morale.

Forme ale răspunderii administrativ-patrimoniale a) răspunderea pentru acte administrative; b) răspunderea statului pentru prejudiciile produse în erorile judiciare

penale; c) răspunderea pentru prejudiciile izvorâte din contracte adminis-

trative şi pentru limitele serviciului public.

XVIII. ACTUL ADMINISTRATIV

Definiţie Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă,

unilaterală şi supusă unui regim de putere publică, precum şi controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti, care emană de la autorităţi administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii corelative.

Trăsături 1. Actul administrativ este forma juridică principală de activitate a

administraţiei publice. Acest caracter deosebeşte actul administrativ de toate celelalte activităţi juridice sau nejuridice realizate de organele administraţiei de stat, dar care nu fac parte din administraţia de stat, şi anume contractele, actele juridice unilaterale ce nu sunt emise în realizarea puterii de stat, operaţiunile tehnice de administraţie şi operaţiunile direct productive.

2. Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică.

Un act administrativ nu poate cuprinde o rugăminte, o constatare, o părere, nu poate fi expresie a unui sentiment, ci numai o voinţă. Această trăsătură exprimă calitatea actului administrativ de a reprezenta concretizarea unei singure voinţe juridice, de a interveni în realitatea juridică existentă, dând naştere, modificând sau stingând drepturi şi obligaţii.

160

Actul este unilateral nu pentru că reprezintă opera unei singure

persoane ori a unui singur organ, ci pentru că el degajă o singură voinţă juridică.

3. Regimul de putere publică nu exclude, ci îngăduie exercitarea unui control de legalitate de către instanţele judecătoreşti.

Actul administrativ este supus controlului de legalitate exercitat de instanţele de contencios administrativ.

Există unele acte care, deşi sunt emise de autorităţi ale administraţiei publice, sunt sustrase acestui control de legalitate. Totodată, există acte administrative care, deşi nu sunt emise de organe ale administraţiei publice, ci de alte autorităţi publice, sunt supuse acestui control de legalitate.

4. Actul administrativ emană de la organe administrative sau de la structuri autorizate de organe administrative să presteze anumite servicii publice.

Din punct de vedere al naturii organului de la care emană, actul administrativ poate fi: act administrativ tipic, respectiv actul emis de admi-nistraţia publică, şi act emis prin delegaţie, adică de structuri cărora le-au fost transferate anumite prerogative de realizare a administraţiei publice, prin actul de autorizare dat în scopul realizării unor servicii publice.

5. Ultima trăsătură a actului administrativ este aceea că, la fel ca orice act juridic, şi acest fel de act produce efecte juridice de o anumită forţă, adică dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii corelative.

Clasificarea actelor administrative După organul de la care emană, pot fi identificate: a) acte care emană de la autorităţi administrative, de stat sau

autonome locale; b) acte care emană de la alte autorităţi publice decât cele

administrative; c) acte care emană de la persoane private, autorizate să presteze

anumite servicii publice. După întinderea efectelor juridice, avem: a) acte administrative normative, care cuprind reglementări de

principiu aplicabile la un număr nedeterminat de persoane; ele produc efecte juridice erga omnes;

b) acte administrative individuale, care produc efecte juridice faţă de un subiect de drept determinat.

161

Regimul juridic al actelor administrative Dimensiunile regimului juridic al actelor administrative vizează

procedura de emitere a actului administrativ, condiţiile de validitate ale actului administrativ, respectiv condiţiile care privesc forma şi fondul acestui tip de act juridic, forţa juridică şi efectele juridice ale actului administrativ, controlul exercitat asupra actului administrativ.

Identificăm trei categorii de forme procedurale, în funcţie de momentul în care intervin:

• forme procedurale anterioare emiterii actului; • forme procedurale concomitente cu emiterea actului administrativ; • forme procedurale ulterioare emiterii actului. Din punct de vedere al consecinţelor juridice ale acestor forme

procedurale, avem: • forme procedurale care produc prin ele însele efecte juridice; • forme procedurale care au implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea

actelor administrative; • forme procedurale care nu afectează legalitatea actelor adminis-

trative. Forţa juridică a actelor administrative Forţa juridică a actului administrativ este condiţionată de mai multe

elemente: - locul organului emitent în sistemul organelor administraţiei publice; - natura organului emitent, din punct de vedere al caracterului şi com-

petenţei sale materiale şi teritoriale; - categoria de act, respectiv act cu caracter individual sau normativ. Ca o consecinţă a forţei juridice a actelor administrative şi o

particularitate a acestora, regăsim regula executării din oficiu a actelor, cunoscută şi sub denumirea de principiul executio ex officio.

Pentru organul emitent, actul administrativ produce efecte chiar din momentul adoptării sale.

Pentru celelalte subiecte de drept, şi anume pentru cele care cad sub incidenţa actului, trebuie făcută distincţie între felul actului respectiv, dacă avem de-a face cu un act normativ sau cu un act individual.

În principiu, actele administrative produc efecte juridice pentru viitor, sunt active, nu retroactive.

Orice act juridic, inclusiv actul administrativ, produce efecte juridice până în momentul în care are loc scoaterea din vigoare a actului respectiv; aceasta se poate face în mai multe moduri:

162

- prin anulare de către instanţa de judecată; - prin revocare, de către organul ierarhic superior, în baza raportului

de subordonare ierarhică; - prin retractare, de către organul care l-a emis; - prin abrogare, care se poate dispune de către organul emitent,

organul ierarhic superior sau Parlament, unica autoritate legiuitoare a ţării; - încetarea efectelor prin alte moduri. Organele care pot dispune suspendarea actelor administrative sunt: - organul emitent al actului; - organul ierarhic superior; -instanţa de judecată; - legiuitorul sau autorul actului. Revocarea actelor administrative este operaţiunea juridică prin

intermediul căreia organul emitent sau organul ierarhic superior acestuia desfiinţează un act.

Anularea actului administrativ reprezintă o operaţiune juridică prin intermediul căreia actul se desfiinţează, încetând astfel producerea efectelor juridice.

XIX. CONTRACTUL ADMINISTRATIV

Definiţie Reprezintă un acord de voinţă, dintre o autoritate publică aflată pe o

poziţie de superioritate juridică, pe de o parte, şi alţi subiecţi de drept, pe de altă parte (persoane fizice, persoane juridice sau alte organe ale statului subordonate celeilalte părţi), prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes general, supus unui regim de putere publică, ceea ce atrage competenţa instanţelor de contencios administrativ.

XX. BUNURILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Potrivit art.136 din Constituţia României, (1) „Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”.

Domeniul administrativ cuprinde două categorii de bunuri, şi anume: bunuri proprietate publică şi bunuri proprietate privată, putând vorbi de un domeniu public şi un domeniu privat al statului şi, respectiv, al unităţilor administrativ-teritoriale.

Din textul constituţional mai sus evocat rezultă că titular al dome-niului public nu poate fi decât statul sau unităţile administrativ-teritoriale.

163

Aşadar, statul şi colectivităţile publice locale, denumite uneori şi persoane administrative, sunt, ca şi persoanele private, proprietare de bunuri, dar acestea sunt împărţite în două categorii: domeniul public şi domeniul privat.

Putem defini domeniul administrativ ca pe un ansamblu de bunuri de care statul sau colectivităţile locale se folosesc în realizarea intereselor generale ale colectivităţii statale sau locale.

Dreptul de proprietate publică asupra bunurilor domeniului public prezintă o seamă de caractere juridice specifice, care îl deosebesc, sub aspectul regimului juridic, de dreptul de proprietate privată.

Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precizează că bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică se înţelege că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil, deci nu pot fi înstrăinate în mod voluntar, prin acte juridice, şi nu pot forma obiectul exproprierii.

Bunurile proprietate publică nu pot garanta obligaţii, nefiind obiect al gajului sau ipotecii.

Imprescriptibilitatea constă în faptul că acţiunea în revendicarea dreptului de proprietate publică poate fi introdusă oricând, iar dreptul la acţiune nu se stinge, indiferent de timpul cât nu a fost exercitat.

Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, pentru a determina sfera bunurilor cuprinse în domeniul public, foloseşte următoarea formulare: „Domeniul public cuprinde bunurile prevăzute în art. 135, alin. 4 din Constituţie (din 1991 – n.a.) şi cele stabilite prin Anexa care face parte integrantă din prezenta lege, precum şi orice alte bunuri care, prin natura lor sau prin determinarea legii, sunt de uz sau interes public şi sunt dobândite de stat sau unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.

În Anexa la Legea nr. 213/1998, la pct. 1 sunt cuprinse bunurile aparţinând domeniului public al statului:

-bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; -spaţiul aerian; -apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu bazine hidrografice,

malurile şi cuvele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;

164

-pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată;

- terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale uni-tăţilor de învăţământ agricol şi silvic destinate cercetării şi producerii de se-minţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de rasă;

- parcurile naţionale; - rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; - patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”; - resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,

împreună cu platoul continental; - infrastructura căilor ferate; - tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente aces-

tuia; - drumurile naţionale- autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale

europene, principale şi secundare; - canalele navigabile, cuvetele canalului, ecluzele, apărările şi con-

solidările de maluri şi taluze, zonele de pe siguranţă de malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea;

- reţelele de distribuire a energiei electrice; - spectrul de frecvenţă, planul de numerotare şi poziţiile orbitale atri-

buite României; - canalele magistrale pentru irigaţii cu prizele aferente; - conductele de transport al ţiţeiului, produselor petroliere şi al ga-

zelor naturale; - lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea

de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional; - digurile de apărare împotriva inundaţiilor, cu excepţia celor ridicate

pe terenuri proprietate privată; - lucrările de regularizare a cursurilor de ape; - cantoanele hidrotehnice, staţiile şi instalaţiile hidrologice,

meteorologice şi de calitate a apelor; - porturile maritime şi fluviale, civile şi militare- terenurile pe care

sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, cheiuri şi parcuri situate la malul căilor navigabile în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie;

165

- terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; - pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; - pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru

îmbarc are, debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; - statuile şi monumentele; - ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; - muzeele, colecţiile de artă; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea Parlamentul,

Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele; unităţile militare ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, precum şi cele ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ*

1. *** Constituţia României 2003. 2. Emil Bălan, Drept administrativ, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 1999. 3. Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, Partea specială, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 4. Mariana Ţipişcă, Introducere în studiul dreptului administrativ, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

* Pentru ambele semestre de studiu.