Download - riscuri bancare

CAPITOLUL

2

MODELELE SCORING ŞI APLICAREA LOR ÎN ANALIZA

RISCURILOR BANCARE 2.1 Definirea şi clasificarea riscurilor bancare 2.2 Credit scoring 2.3 Model de analiză şi evaluare a riscului de creditare 2.4 Indicatori utilizaţi în aprecierea globală a riscului bancar. Sistemul

de rating CAAMPL 2.4.1 Adecvarea capitalului 2.4.2 Calitatea acţionariatului 2.4.3 Calitatea activelor 2.4.4 Managementul bancar 2.4.5 Profitabilitatea sistemului bancar 2.4.6 Lichiditatea sistemului bancar. Indicatorii lichiditǎţii

Statistică financiar-bancară şi bursieră

2.1 Definirea şi Tipologia riscurilor bancare

Încercand definirea şi explicarea riscului bancar în general, Dennis G.Uyemura şi Donald R.Deventa1, pornesc de la ideea că “riscul reprezintă volatilitatea (dispersia) a fluxurilor de numerar nete (net cash flows) ale unei unităţi de afaceri”. Prin unitate de afaceri, în cazul băncilor, putem considera un departament, o sucursală, un produs, întreaga bancă. Din punct de vedere matematic, definiţia de mai sus poate fi formalizată astfel:

( )

1n

CFmCFin

1i

2

2−

∑ −= =σ

unde: CFi = fluxurile de numerar (cash flow) în perioada i CFm = cash flow mediu

Fluxurile de numerar exprimă intrările şi ieşirile de “cash” şi “cash equivalent”; Cash-ul cuprinde numerarul şi depozitele la vedere, în timp ce „cash equivalent” cuprinde plasamentele pe termen scurt, investiţiile cu grad de transformare înaltă în numerar şi care nu sunt supuse devalorizării.

Am considerat necesară amintirea acestei definiţii pentru că ea reprezintă un exemplu de cuantificare a riscului prin intermediul indicatorilor statistici ai variabilităţii. Dintre aceştia, cel mai frecvent utilizaţi sunt varianţa şi abaterea standard. Aşa cum se va vedea în capitolele ce urmează, indicatorii statistici ai variabilităţii sunt elememte de bază ale teoriei portofoliilor.

Cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat şi chiar să apară o pierdere.

Din punct de vedere al supravegherii, riscul reprezintă posibilitatea ca evenimente potenţiale, previzibile sau neaşteptate, să aibă un impact negativ asupra capitalului sau veniturilor unei bănci.

Simpla existenţă a riscului nu trebuie să fie neapărat motiv de îngrijorare. Ceea ce examinatorii trebuie să decidă este dacă şi în ce măsură riscurile asumate sunt bine administrate. În general, riscurile sunt considerate bine administrate când acestea pot fi înţelese, măsurate şi controlate şi când banca are capacitatea de a rezista impactului negativ al acestora. În cazul în care examinatorii stabilesc că riscurile asumate nu sunt 1 Dennis G.Uyemura , Donald R.Deventa -Financial Risk Management in Banking, Wiley,

London, 1993

Modelele scoring şi aplicarea lor în analiza riscurilor bancare

bine cuantificate, această concluzie trebuie comunicată conducerii băncii în vederea luării de măsuri pentru limitarea sau eliminarea acestora. Măsurile care se impun în acest caz sunt reducerea expunerii, majorarea capitalului sau îmbunătăţirea activităţii de administrare a riscului.

Există opt categorii principale de risc care se au în vedere în procesul de supraveghere a sistemului bancar: riscul de credit, riscul de piaţă (riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii ), riscul de lichiditate, riscul operaţional, riscul reputaţional, riscul de ţară (riscul de transfer ), riscul legal.

Aceste categorii nu se exclud reciproc, având în vedere faptul că un produs sau un serviciu poate expune banca la riscuri multiple.

Cel mai adesea, riscurile bancare sunt considerate din două puncte de vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic şi cel practic.

Atunci când definesc riscul bancar şi gestiunea riscului, cei mai mulţi autori se concentrează asupra funcţiei clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piaţă, de credit sau de lichiditate.

Alţi autori se concentrează asupra unor pierderi – potenţiale sau efective –cauzate de riscuri cu totul aleatoare şi necontrolabile, cum ar fi frauda, incendiul sau catastrofele naturale.Cei mai mulţi practicieni abordează, de regulă, o singură grupă sau clasă de riscuri, cel mai frecvent sub aspectul tehnicilor de gestiune şi doar foarte rar sunt analizate şi mecanismele de transmitere şi amplificare a riscului suportat de instituţia financiară.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau instituţiei financiare analizate, atât un impact în sine, sub forma pierderilor suportate direct, cât şi un impact indus, cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor de afaceri şi nu în ultimul rând, asupra autorităţii bancare.

În acelaşi context, prin expunere la risc se va înţelege valoarea actuală a tuturor pierderilor şi cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta o anumită instituţie financiară. Din definirea precedentă rezultă că expunerea la risc poate fi efectivă sau potenţială.

Diferitele accepţiuni acordate riscului bancar se vor prezenta sub forma tipurilor de riscuri bancare.


Expunerea la risc este generată în permanenţă de o multitudine de operaţii şi proceduri. De aceea, mai ales în domeniul financiar, riscul trebuie privit ca un complex de riscuri interdependente, putând avea cauze comune sau producând alte riscuri în lanţ.

Gruparea riscurilor bancare în clase şi tipuri de risc este din ce în ce mai necesară pe plan practic. Multe riscuri prezintă trăsături comune şi tratarea lor corelată permite observaţii ce pot facilita înţelegerea procesului de gestiune, dar şi asimilarea unor procedee şi tehnici. Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de originea lor O clasificare curentă întâlnită în literatura de specialitate împarte riscurile specifice activităţii bancare în trei categorii:

• riscuri financiare; • riscuri comerciale; • riscuri de mediu. A. Riscurile financiare Sunt riscuri specifice operaţiunilor de creditare, cele mai multe

dintre aceste riscuri făcând obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

• riscul de credit; • riscul ratei dobânzii; • riscul de lichiditate; • riscul de schimb valutar; • riscul insolvabilităţii. Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanţului contabil

al băncii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot apare în compoziţia resurselor şi plasamentelor băncii. Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul bancar. Datorită importanţei pe care o deţin în gestiunea zilnică a băncii, vor fi tratate în mod individual, acordându-le atenţia cuvenită. B. Riscurile comerciale

Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii şi produse ca urmare a unui slab serviciu de marketing şi lipsei de talent managerial pentru noile pieţe.


Formele sub care se manifestă riscurile comerciale sunt următoarele: • Riscul de produs este rezultatul unei evoluţii nefavorabile a valorificării

unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind distribuţia produselor.

• Riscul de piaţă este efectul dependenţei de piaţă a băncii; dacă acesta nu este împărţit între mai multe pieţe, rentabilitatea băncii este dependentă direct de evoluţia unei singure pieţe.

• Riscul de imagine comercială constă în percepţia negativă a unei bănci de către clienţii ei, ca urmare a unei calităţi generale scăzute de servire a clienţilor sau a soluţionării deficitare a reclamaţiilor clienţilor, culminând cu articole de presă în defavoarea băncii.

C. Riscurile de mediu Sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control

limitat. Formele sub care se manifestă sunt următoarele: • riscul de deficit – produs de către hoţi sau frauda comisă de angajaţii

băncii; • riscul economic – determinat de conjunctura economică la nivel naţional

şi regional; • riscul competiţional – determinat de similitudinea produselor şi

serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituţii financiare; • riscul de reglementare – determinat de deciziile luate de autorităţile

bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă. O aprofundare şi o analiză de detaliu a tipologiei riscurilor bancare

este conferită de abordarea modernă a acestei problematici de către analiştii de risc şi va fi prezentată în continuare.

Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de expunerea la risc Expunerea la risc a unei instituţii financiare, deşi generată de acelaşi

ansamblu de activităţi, poate fi privită din două puncte de vedere: ca expunere inerentă şi ca expunere suplimentară sau subiectivă

În acest context, riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activităţile şi procesele bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi.

Astfel de evenimente pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plăţi, accidentarea unui client într-unul din sediile băncii sau degradarea mediului ambiant de către activele dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă prin încălcarea normelor de poluare.


Riscurile pure se pot împarţi în riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale şi frauduloase, riscuri de răspundere. Se vor prezenta câteva exemple: • Riscurile fizice se pot manifesta prin distrugeri ale clădirilor, avarierea

construcţiilor neterminate, distrugerea liniilor de telecomunicaţii, avarierea maşinilor şi materialelor diverse, deteriorarea materialului în cursul transportului, accidente de circulaţie.

• Riscurile financiare pot apare ca pierderi complete de date şi informaţii confidenţiale, pierderi de cecuri în curs de încasare, distrugere a arhivelor informatice şi documentare.

• Riscurile criminale şi frauduloase pot consta în pătrunderi neautorizate în fişierele informatice, utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, duplicarea şi contrafacerea cărţilor de credit şi a cecurilor, utilizarea frauduloasă a unei operaţiuni bancare de către un salariat sau de către terţi, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri, toate tipurile de deturnări de fonduri, bancnote false, atac armat, răpiri sau sechestru de persoane, tâlhării (furt din seifuri, furt de valori pe timpul transportului).

• Riscurile de răspundere sunt date de o varietate de situaţii: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte în contul clienţilor, acordări abuzive de credite, suspendări abuzive de credite, erori de gestiune a conturilor şi a serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operaţiunile cu titluri financiare, pierderi de cecuri returnate de agenţii, greşeli de consultanţă în ingineria financiară.

Acest tip de risc este adesea referit ca fiind risc operaţional. Riscul operaţional poate fi definit la modul general ca acel risc al erorilor si accidentelor datorate fiinţei umane dar şi tehnologiei. El este “riscul producerii unor pierderi generate de proceduri interne inadecvate sau incorect aplicate, de oameni, de sisteme sau de evenimente externe”.2

Pentru cea de-a doua categorie, riscurile lucrative sau speculative, expunerea este generată de încercarea de a obţine profit mai mare.

2 Basel Committee, Revised Working Paper, September 2002


2.2 CREDIT SCORING

Până acum câteva decenii, decizia de a acorda sau nu un credit era luată pe baza cunoştinţelor personale. Succesul sau eşecul într-o astfel de acţiune ar depinde de cât de bine creditorul îşi cunoaşte potenţialul client şi încrederea pe care o are în acesta. Totuşi, odată cu trecerea timpului, această practică a fost extinsă la o apreciere mai puţin personală, dar încă subiectivă.

Această apreciere a fost descrisă pe baza “celor trei C-uri”: 3 • caracter – care era nivelul de încredere în solicitantul creditului; • capacitate – capacitatea financiară pe care o are solicitantul

creditului de a restitui împrumutul (pe baza veniturilor acestuia, în functie de cât de sigur este locul lui de muncă etc.)

• colateralitate – resursele de care dispune solicitantul şi care,în caz de neplată, ar putea fi revendicate drept plata a imprumutului.

Dintr-o perspectiva modernă, punctele slabe ale unui astfel de sistem sunt evidente.

În primul rând, este un sistem subiectiv: decizia de acordare a împrumutului se bazează pe părerea pe care şi-a format-o creditorului despre solicitant. Pot apărea idei preconcepute sau favoritisme. Deciziile diferă de la caz la caz şi, uneori, pot fi influenţate de exterior: dacă, de exemplu, directorul băncii se cearta într-o dimineaţă cu soţia sa, acest lucru ar putea sa influenţeze decizia acestuia de a acorda sau nu un împrumut.

Credit scoring4 reprezintă procesul de modelare a deciziei de acordare a unui credit. Acest proces este desfăşurat de bănci sau alte instituţii financiare şi implică metode statistice cum sunt analiza discriminantă sau a seriilor cronologice. Bazat pe analiza statistică a datelor istorice, anumite variabile financiare sunt considerate a fi importante în procesul de evaluare a stabilităţii financiare şi puterii solicitantului de credit. Aceste informaţii sunt sintetizate şi se foloseşte un sistem de punctaje în vederea acceptării sau respingerii cererii de creditare.

Motivaţia acordării creditelor pe baza metodei scorurilor constă în identificarea avantajelor si dezavantajelor legate de riscurile implicate în aceasta.

Aceasta este însă o concepţie superficială despre obiective şi, deci, trebuie examinat îndeaproape ceea ce se doreşte a fi făcut. 3 Hand, D.J.- Statistics in Finance,Consumer and Credit and Statistics, Arnold, London,

2001, p. 70 4 Hand, Jacka- Statistics in Finance,Consumer and Credit and Statistics, Arnold, London,

2001


În concluzie, ideal a fi să se acorde credite doar persoanelor ce vor aduce profit companiei.

Deoarece procesul luării deciziilor în astfel de condiţii nu poate fi automatizat, el este un proces lent si nu poate fi aplicat miilor si chiar milioanelor de tranzacţii zilnice. Viteza luării deciziilor este foarte importantă deoarece întârzierea cu o zi a luării deciziei finale îl poate face pe solicitantul creditului să se orienteze spre alte bănci.

Până la începutul anilor ’80 comunitatea financiar-bancară internaţională privea unilateral problema riscului – numai din punctul de vedere al creditului. Gestionarea riscurilor bancare se reducea la riscul de creditare, acest lucru fiind posibil datorită stabilităţii relative a sistemului financiar şi chiar a pieţelor. Această stabilitate caracteristică acelor ani se datora existenţei mecanismului sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods.

Riscul de creditare este riscul cel mai important dintre cele de pe piaţa produsului, el datorându-se deprecierii valorii, ca o consecinţă a falimentului sau a nerambursării împrumutului. Creditul este „orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului de rambursare a sumei plătite, precum şi plata a unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă , sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept de plată a unei sume de bani”.5

Băncile gestionează riscul de creditare prin:

- decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect apreciat;

- asigurarea unor debitori diverşi, aşa încât pierderile să nu fie concentrate în timp;

- cumpărarea de garanţii de la terţe părţi (asigurarea creditelor astfel ca riscul de faliment să fie total sau parţial transferat de la creditori).

În asumarea unui risc acceptabil, precum şi a unei datorii

acceptabile, este important să se înţeleagă modul în care acest risc poate fi micşorat la maximum. Aceasta presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc. Cuantificarea riscului se

5 Legea bancară nr. 58/1998


urmăreşte utilizând metode, proceduri şi tehnici cunoscute pe plan internaţional, luând în considerare elemente cum ar fi:

- performanţa financiară a clientului; - structura tranzacţiei; - calitatea şi structura sursei de rambursare; - calitatea şi structura garanţiilor.

Garanţiile reprezintă sursa de rambursare a creditului şi sunt utilizate numai în cazul în care nu mai există alte posibilităţi de rambursare a acestuia şi a plăţii dobânzii.

Obiectivul important al analizei de cuantificare a riscului creditului îl constituie cunoaşterea evoluţiei clientului din perioadele trecute şi prognozarea performanţelor viitoare ale acestuia, în vederea unei previzionări a viabilităţii lui.

O preocupare permanentă pentru asigurarea unui control eficient al riscului de credit va fi monitorizarea volumului creditelor, a structurii şi calităţii acestuia, evidenţiindu-se în dinamică şi cauzalitatea creditelor restante.

2.3 MODEL DE ANALIZĂ ŞI EVALUARE A RISCULUI DE CREDITARE

În practica bancară, modul de determinare a riscului individual de

creditare poate diferi de la o bancă la alta, în funcţie de importanţa acordată diverselor caracteristici ale solicitanţilor de credite6. Pentru a ilustra procedeul, vom prezenta în continuare o metodologie de determinare a riscului de firmă. Aceasta este utilizată în una din marile bănci din România în vederea selectării firmelor care solicită credit.

Determinarea riscului de firmă este necesară atât la acordarea

creditului şi la analizarea garanţiei cât şi pe parcursul derulării contractului de creditare, pentru calculul provizioanelor specifice de risc. Riscul de firmă este determinat în urma analizei agentului economic solicitant şi se obţine prin însumarea scorurilor de risc financiar, comercial

6 un exemplu de evaluare a riscului pentru creditul de consum pe piaţa amenricană este

prezentat în lucrarea Basno, C., Dardac, N.- Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002


şi managerial şi încadrarea agentului economic în clasa de risc de firmă corespunzătoare scorului total astfel obţinut;

Scorul de risc total RT este compus din scorul de risc financiar RF, scorul de risc comercial RC şi scorul de risc managerial RM.

RT = RF + RC + RM

1. Riscul financiar RF este riscul legat de sănătatea financiară a

firmei solicitante şi de posibilitatea obligaţiilor de plată asumate de către aceasta şi se determină pe baza situaţiilor financiare ale societăţii din ultimii 2 ani.

Analiza situaţiei financiare a societăţii se efectuează pentru a se putea caracteriza traiectoria societăţii în perioada studiată şi a previziona trendul pentru următoarele 12 luni.

În acest sens, societatea se află în una dintre următoarele situaţii: • pe o traiectorie descendentă (societatea se află în declin şi are nevoie de

lichidităţi pentru a încerca o eventuală revenire, echilibrare); • pe o traiectorie stabilă (societatea are nevoie de credite din diverse

motive – lipsa temporară de lichidităţi); • pe o traiectorie ascendentă (societatea se află într-un proces de creştere,

expansiune şi are nevoie de lichidităţi pentru a-şi pune în aplicare planurile legate de contractele încheiate).

Scorul de risc financiar RF este calculat, în funcţie de competenţa specifică, prin însumarea scorurilor individuale corespunzătoare indicatorilor de standing financiar, utilizând ultimele două bilanţuri anuale sau ultimul bilanţ anual7 şi ultima raportare financiară trimestrială.

Indicatorii de standing financiar calculaţi pentru determinarea

riscului financiar sunt grupaţi în 5 categorii: a) indicatori de lichiditate – rata curentă, rata rapidă, stocul de încredere; b) indicatori de solvabilitate – rata de acoperire a datoriilor totale, rata de

acoperire a datoriilor pe termen mediu şi lung; c) indicatori de profitabilitate – rata capitalului propriu, rata activelor, rata

marjei brute;

7 În cazul bilanţurilor anuale sau raportărilor financiare semestriale, formularele trebuie să

fie semnate de conducerea societăţii şi să poarte viza organelor fiscale. În cazul situaţiilor trimestriale, formularele trebuie semnate de conducerea societăţii şi vizate de comisia de cenzori, acolo unde este cazul, potrivit legislaţiei în vigoare.


d) indicatori de activitate – durata medie de stocare, perioada medie de încasare a creanţelor, perioada medie de plată a furnizorilor, rotaţia activelor;

e) analiza plăţilor restante – procent din cifra de afaceri.

Pentru determinarea riscului financiar, indicatorii din primele trei grupe sunt cuprinşi şi evaluaţi într-o matrice, în funcţie de valorile lor acordându-li-se unul din cele trei calificative stabilite convenţional (bun – 0 puncte, satisfăcător – 30 puncte, nesatisfăcător – 60 puncte). Valorile indicatorilor sunt stabilite separat pentru societăţile comerciale care operează în sectorul productiv respectiv pentru cele din sfera serviciilor/comerţ, dat fiind gradul mare de diferenţiere a specificului activităţii lor.

În vederea obţinerii punctajului pentru scorul financiar, se utilizează media aritmetică ponderată în funcţie de momentul analizei8 şi de situaţiile financiare utilizate: − Ponderea 1 – pentru punctajul obţinut în baza analizei bilanţului obţinut

în anul precedent; − Ponderea 0,5 – pentru punctajul obţinut în baza analizei situaţiei

financiare a primului trimestru; − Ponderea 1 – pentru punctajul obţinut în baza analizei situaţiei

financiare din trimestrul al doilea; − Ponderea 1,5 – pentru punctajul obţinut în baza analizei situaţiei

financiare din al treilea trimestru; − Ponderea 2 – pentru punctajul obţinut în baza analizei ultimului bilanţ

întocmit.

Încadrarea agentului economic în sectorul productiv sau servicii/comerţ este efectuată de către ofiţerul de credit de la serviciul de creditare, luându-se în considerare declaraţia agentului economic privind felul activităţii preponderente (informaţia este menţionată şi pe prima pagină a bilanţului contabil).

Indicatorii de activitate pentru care nu se pot stabili întotdeauna valori standard, datorită neomogenităţii valorilor acestora în cadrul industriilor componente ale celor două sectoare, vor fi analizaţi pentru 7 Societăţile comerciale nou înfiinţate (cu mai puţin de 12 luni înaintea datei de solicitare a

împrumutului) sau care de la data înfiinţării au creat un singur bilanţ, care reflectă doar lipsa de activitate a firmei, vor fi încadrate în clasa de risc V, cu un spor de risc financiar de 380 puncte.


fiecare caz în parte, oferind indicii generale asupra controlului creanţelor şi asupra vitezei de plată a furnizorilor.

Analiza plăţilor restante (total plăţi restante) va ajusta scorul de risc financiar cu un punctaj primit, după cum urmează: − procent cuprins între 0% şi 20% din cifra de afaceri – minus 20 puncte; − procent cuprins între 21% şi 40% din cifra de afaceri – minus 20 puncte; − procent mai mare de 41% din cifra de afaceri – plus 50 puncte.

2. Pe baza analizei comerciale a operaţiunilor desfăşurate de firmă,

ofiţerul va atribui firmei un scor de risc comercial RC situat între –50 şi +50, extremele fiind definite după cum urmează: − -50 puncte – operaţiuni comerciale coerente, clienţi cunoscuţi şi de

lungă durată parteneri de afaceri cu solicitantul, cash – flow pozitiv în operaţiune;

− +50 puncte – operaţiuni comerciale incoerente, contracte insuficiente ca formă şi conţinut, cash – flow negativ în operaţiune, legalitate îndoielnică a operaţiunilor. Alte elemente luate în considerare sunt surselor de finanţare ale operaţiunilor derulate.9

3. Pe baza analizei structurii manageriale a societăţii solicitante de

credit, ofiţerul de credit va atribui firmei un scor de risc managerial RM conform tabelului:

Tabelul 2.1 CARACTERIZARE CALIFICATIV PUNCTAJ

(puncte) Capacitate demonstrată; Experienţă.

BUN - 25

Dedicare; Cunoaştere profundă

(inclusiv a pieţei).

SATISFĂCĂTOR 0

Claritate; Viziune.

NESATISFĂCĂTOR + 25

Atribuirea scorului managerial de către ofiţerul de credit se va baza

pe cunoaşterea directă a conducerii societăţii solicitante şi a persoanei (persoanelor) cu responsabilitate efectivă în derularea operaţiunii din cadrul firmei.

9 În scopul atribuirii scorului comercial, se va face şi o verificare a, în general, pe perioada

creditului şi pe o marjă suplimentară de timp de 6 luni. În cazul constatării insuficienţei acestora, scorul de penalizare va fi de +100 puncte.


Sistemul de determinare a clasei de risc de firmă presupune parcurgerea următoarelor etape: ♦ calculul indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, profitabilitate şi

activitate; ♦ acordarea de puncte între 0 şi 60, în funcţie de valorile primelor

3 categorii de indicatori; ♦ stabilirea scorului de risc financiar, în funcţie de numărul total de puncte

obţinut pentru indicatorii de lichiditate, solvabilitate şi profitabilitate, conform intervalelor stabilite şi în funcţie de rezultatul analizei plăţilor restante;

♦ stabilirea scorului de risc comercial;

♦ stabilirea scorului de risc managerial; ♦ totalitatea punctajului obţinut şi încadrarea firmei în clasa de risc

corespunzătoare. Pentru clienţii care au mai apelat la credite oferite de bancă, la

stabilirea clasei de risc de firmă în care se încadrează trebuie să se considere şi istoricul rambursării împrumuturilor contractate anterior.

În urma analizei de determinare a riscului de firmă, societăţile sunt încadrate în clase de risc. Încadrarea se efectuează în urma scorului acordat firmei. Acesta se compune din puncte acordate pentru punctele forte ale firmei (situaţie financiară stabilă, poziţie bine determinată pe piaţă, societatea nu înregistrează conflicte sau pierderi) şi din puncte care se scad, dacă societatea nu este stabilă din punct de vedere financiar, are conflicte deschise cu furnizorii de materii prime şi materiale, este în incapacitate de plată, înregistrează pierderi mari, etc.

Tabelul 2.2 Clasa de risc Scorul total (puncte)

I 0 – 90 II 91 – 180 III 181 – 270 IV 271 – 360 V Peste 360

În funcţie de clasa de risc în care este încadrată firma, ofiţerul de

credit al băncii ia decizia de creditare: aprobă eliberarea creditului către firmă cere garanţii suplimentare sau refuză creditarea.


În continuare vom analiza detaliat clasele de risc de firmă din punctul de vedere al scorului financiar. 1. Clasa de risc de firmă I – societăţile încadrate în această clasă de risc

au un standing financiar de cel mai înalt nivel. Astfel de clienţi nu au probleme în ceea ce priveşte oferirea unor garanţii (contragaranţii) puternice, în vederea obţinerii unui eventual credit bancar. Pentru furnizorii firmei nu există neregularităţi ale termenelor de plată şi, la aceste firme, este puţin probabilă apariţia unor eventuale pierderi.

2. Clasa de risc de firmă II – societăţile încadrate în această clasă de risc au standing financiar foarte bun şi sunt capabile să ofere garanţii (contragaranţii) puternice. În ceea ce priveşte situaţia plăţilor către furnizori, aceasta decurge normal; apariţia unor probleme minore legate de acest aspect nu este imposibilă dar se poate rezolva foarte uşor şi cu un efort financiar minim. Nu se prevăd eventuale pierderi.

3. Clasa de risc de firmă III – societăţile încadrate în această clasă de risc au un standing financiar relativ bun dar este posibilă apariţia unor probleme legate de încasări. La rândul lor, acestea conduc la apariţia unor neregularităţi în cadrul graficului de desfăşurare a plăţilor furnizorilor, dar care pot fi rezolvate fără a se apela la reeşalonări sau la amânări ale termenelor scadente de plată. Astfel de societăţi pot avea probleme legate de oferirea de garanţii şi contragaranţii puternice şi nu se întrevăd pierderi care ridice probleme firmei.

4. Clasa de risc de firmă IV – societăţile încadrate în această clasă de risc au serioase probleme legate de încasări de la beneficiari, fapt ce conduce, ca şi la societăţile din grupa a III-a, la blocaje financiare generate de incapacitatea de plată la termenul stabilit a furnizorilor, dar care se rezolvă prin implementarea unui nou grafic de termene de plată (reeşalonări). La aceste societăţi apar pierderi; sunt expuse retrogradării spre clasa inferioară de risc.

5. Clasa de risc de firmă V – în această clasă sunt incluse societăţile care prezintă serioase probleme legate de fluxurile financiare. Probabilitatea apariţiei unor neregularităţi de plată este foarte mare iar rezolvarea acestei situaţii se face, de regulă, prin apelarea la reeşalonări sau prin plata unor dobânzi de penalizare. Cu mici excepţii, toate societăţile încadrate în această clasă au mari probleme în constituirea unor garanţii puternice.


Punctele acordate indicatorilor utilizaţi la determinarea riscului financiar (pentru un agent economic din sectorul productiv)

Tabelul 2.3

Calificative acordate în funcţie de valoarea indicatorilor

Indicatori Bun

(0 puncte)

Satisfăcător (30 puncte)

Nesatisfăcător (60 puncte)

Rata curentă > 1,7 1,2 – 1,7 < 1,2 Rata rapidă > 1 0,5 – 1 < 0,5

Rata de acoperire a datoriilor totale

< 1 1 – 2 > 2

Rata de acoperire pe termen mediu şi

termen lung

< 0,65 0,65-1 > 1

Rata capitalului propriu

> 15% 5% – 15% < 5%

Rata activelor > 5% 1% - 5% < 1% Rata marjei brute > 7% 3% - 7% < 3%

Pentru a analiza riscul de creditare în practica economico-financiară se mai iau în considerare şi alte forme de manifestare a riscului. Din acest motiv în anumite modele de evaluare a riscului de creditare riscul de firmă se analizează de cele mai multe ori în corelaţie cu riscul de garanţie şi cu riscul de senzitivitate.

Riscul de garanţie (RG) constă în posibilitatea apariţiei unor dificultăţi legate de valorificarea bunurilor aduse în garanţie în situaţia în care împrumutatul nu rambursează creditul şi nu plăteşte dobânzile aferente conform contractului de credite.

Evaluarea riscului de garanţie se face în funcţie de nivelul valoric al garanţiei şi al rapidităţii de valorificare: a. siguranţă maximă: garanţii necondiţionate şi irevocabile emise de

Ministerul Finanţelor pe baza mandatului Guvernului României acordat prin acte normative, scrisori de garanţie emise de bănci, necondiţionate, bilete la ordin avansate de bănci, gaj cu deposedare, depozite bancare în valută sau în lei, precum şi garanţii emise de Fondul Român de Garantare a Creditelor şi Fondului Român de Garantare a Creditului Rural.


b. siguranţă medie: ipoteci asupra clădirilor având ca destinaţie spaţii industriale şi comerciale, şi asupra terenurilor din oraşe mari şi localităţi turistice; bunuri mobile procurate din credite, cesiuni asupra creanţelor din exporturi.

c. garanţii nesigure: clădiri cu destinaţia de locuinţă, stocuri de produse agroalimentare, industriale, semifabricate, materii prime, ipoteci asupra clădirilor din zonele rurale şi terenurilor din extravilan.

Concluzionând, asumarea riscului este reprezentată de decizia privind avizarea favorabilă sau nefavorabilă a creditelor, aceasta fiind etapa finală a analizei şi evaluării riscului de credit.

Am considerat relevant acest exemplu întrucât sintetizează principalii indicatori financiari utilizaţi deopotrivă pentru aprecierea riscurilor, dar şi în diferite analize financiare efectuate la nivelul firmelor. Aceşti indicatori sunt recunoscuţi pe plan internaţional, fiind prezentaţi de cele mai multe ori, în structuri asemănătoare celei descrise mai sus.10

2.4 INDICATORI UTILIZAŢI ÎN APRECIEREA GLOBALĂ A RISCULUI BANCAR. SISTEMUL

DE RATING CAAMPL

Aşa cum reiese din paragrafele anteriore, scoring-ul este legat în primul rând de acordarea creditului unui agent economic sau de analiza stabilităţii financiare a firmelor. Această metodă nu presupune elaborarea unui clasament final al solicitanţilor de credit.

Rating-ul este adesea asociat, iar uneori confundat cu noţiunea de scoring.

Una dfin definiţiile posibile afirmă faptul că „Rating-ul este procesul de evaluare a riscului ataşat unui titlu de creanţă, sintetizat într-o notă, permiţând un clasament în funcţie de caracteristicile particulare ale titlului şi ale garanţiilor emitentului”.11

Modelul de rating bancar utilizat de către BNR se constituie într-un

instrument eficient de lucru pentru evaluarea instituţiilor bancare, în scopul identificării, într-o faza incipientă, a acelor bănci care sunt ineficiente sub

10 A se vedea spre exemplu, Moyer, McGuigan, Kretlow- Contempotary Financial Management,

Fourth Edition, West Publishing, 1998 11 Lăzărescu, S - Rating, Editura ASE, Bucureşti 2000


aspect financiar si operaţional sau manifesta trenduri adverse, cerând, din partea autorităţii de supraveghere, o atenţie sporita.

Sistemul de rating bancar utilizat de BNR este supus unui proces continuu de perfecţionare12 impus de o multitudine de factori, cei mai mulţi fiind legaţi de modul în care evoluează economia naţională, piaţa bancară în special, precum şi de modificările aduse reglementărilor bancare în vederea armonizării legislaţiei naţionale cu standardele internaţionale13. Indicatorii utilizaţi pot fi grupaţi în următoarele categorii principale de indicatori sintetizaţi în sistemul uniform de rating bancar CAAMPL:

1. Adecvarea capitalului 2. Calitatea acţionariatului 3. Calitatea activelor 4. Managementul bancar 5. Profitabilitatea sistemului bancar 6. Lichiditatea sistemului bancar

2.4.1 Adecvarea capitalului

Este de aşteptat ca o bancă să-şi menţină un capital corespunzător, în raport cu natura şi limitele de risc, precum şi cu capacitatea conducerii de a identifica, măsura şi controla aceste riscuri. Pentru stabilirea gradului de adecvare a capitalului, se are în vedere efectul riscurilor de credit, piaţă şi a altor riscuri asupra condiţiei financiare a băncii. Adecvarea capitalului unei bănci este evaluată în funcţie de următorii factori:

• nivelul şi calitatea capitalului şi condiţia financiară generală a băncii; • capacitatea managementului de a face faţă nevoilor curente de majorare

a capitalului social; • natura, trendul şi volumul activelor problemă şi previzionarea

corespunzătoare a acestora;

12 În anul 2001, BNR a realizat perfecţionarea Sistemului Uniform de Rating Bancar -

CAAMPL prin completarea acestuia cu două componente (Calitatea acţionariatului şi Managementul), esenţiale în stabilirea profilului de risc al băncilor, a politicilor şi strategiilor de dezvoltare, în îndeplinirea cerinţelor prudenţiale.

13 Evaluarea componentei „lichiditate” a fost îmbunătăţită prin introducerea, începând cu luna iulie 2001, a unui nou indicator determinat ca raport între lichiditatea efectivă şi cea necesară.


• structura bilanţului ( incluzând natura şi suma imobilizărilor corporale ), riscul pieţei, concentrarea riscului;

• expunerea riscului din activităţi extrabilanţiere; • calitatea şi consistenţa veniturilor, justeţea dividendelor; • perspective şi planuri de creştere, precum şi experienţa trecută; • accesul la piaţa de capital şi alte surse de capital.

Ca autoritate de supraveghere, banca centrală, pentru stabilirea capitalului adecvat, impune un indicator (financiar) de adecvare a capitalului, cu scopul de a limita expunerea totală de credit a unei banci. Băncile au nevoie de o marjă de siguranţă pentru ca, în cazul în care anumiţi clienţi nu-şi pot rambursa creditele, banca să fie, totuşi, capabilă să-şi platească deponenţii. Această marjă de siguranţă este capitalul bancii14.

În acest sens, indicatorul de adecvare a capitalului este format dintr-o anumită parte a fondurilor investite de acţionari (capital social) şi profiturile nerepartizate, care trebuie păstrate permanent de bancă. Indicatorul de adecvare a capitalului se exprima sub forma de procent şi se calculează ca raport între capitalul băncii şi activele băncii (ajustate în functie de risc), plus activele în afara bilanţului.

Reglementările internaţionale privind indicatorul de adecvare a capitalului s-au stabilit în 1988, de catre Comitetul de la Basel, sub auspiciile Băncii Reglementelor Internaţionale. Convenţia de la Basel se aplică băncilor cu activitate internaţională şi prevede un indicator de adecvare a capitalului de minim 8%, începând cu 1 ianuarie 199315. Autorităţile de supraveghere din foarte multe ţări au preluat prevederile acestei convenţii în legislaţia naţională.

Dacă indicatorul de adecvare a capitalului, pentru o bancă, scade sub nivelul cerut, el trebuie corectat, fie crescând capitalul băncii, fie reducându-i activele cu grad mare de risc, prin substituire cu active cu grad de risc redus. Capitalul poate fi mărit prin emisiunea de acţiuni.

În cadrul sistemului uniform de rating bancar CAAMPL (implementat în cadrul Direcţiei de Supraveghere din BNR) definirea rating-urilor rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta adecvarea capitalului sunt:

− Rating 1 indică un nivel puternic al capitalului, comparativ cu profilul de risc al băncii;

− Rating 2 indică un nivel satisfăcător al capitalului;

14 Basno, C., Dardac, N.- Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002 15 Această reglementare este cunoscută numită şi sub denumirea de norma Cooke


− Rating 3 indică un nivel al capitalului mai puţin satisfăcător, care nu poate susţine complet profilul de risc al băncii. Rating-ul indică nevoia de perfecţionare, chiar dacă nivelul capitalului depăşeşte minimul cerut de reglementări.

− Rating 4 indică un nivel deficitar al capitalului, viabilitatea băncii putând fi ameninţată. În acest caz se poate cere ajutorul acţionarilor sau suport financiar din surse externe instituţiei.

− Rating 5 indică un nivel deficitar critic al capitalului, ameninţând viabilitatea băncii. Se impune ajutorul financiar imediar al acţionarilor sau o finanţare externă a instituţiei.

O bancă poate fi încadrată în funcţie de adecvarea capitalului într-una din următoarele categorii.

Tabelul 2.4

Indicatori Bine

capitalizată (rating 1)

Adecvat capitalizată (rating 2),

Subcapitalizată

(rating 3),

Subcapitalizată semnificativ

(rating 4)

Subcapitalizată major

(rating 5)

raportul de solvabilitate 1

15% sau mai mare

12% sau mai mare

sub 12% sub 8% Sub 2%.

raportul de solvabilitate 2

10% sau mai mare

8% sau mai mare

sub 8% sub 5% Sub 2%.

efectul de pârghie

6% sau mai mare

4% sau mai mare

sub 4%; sub 3%; Sub 2%.

În analiza adecvării capitalului sunt utilizaţi următorii indicatori: 1. Raport de solvabilitate 1 Raport de solvabilitate 1 = Fonduri proprii/(Active la valoarea netă, ponderate în funcţie de gradul lor de risc de credit + Elemente în afara bilanţului, transformate în echivalent credit, în funcţie de gradul lor de risc de transformare în credit, ponderate în funcţie de gradul lor de risc de credit)

2. Raport de solvabilitate 2

Raport de solvabilitate 2 = Capital propriu/(Active la valoarea netă, ponderate în funcţie de gradul lor de risc de credit + Elemente în afara bilanţului, transformate în echivalent credit, în funcţie de gradul lor de risc de transformare în credit, ponderate în funcţie de gradul lor de risc de credit)

3. Efectul de pârghie (rata capitalului propriu )

Efectul de pârghie = Capitalul propriu / Total activ (valoarea netă )


4. Raportul dintre capitalul propriu şi capitalul social

Raportul dintre capitalul propriu şi capitalul social = Capital propriu/Capital social

5. Patrimoniul net

Patrimoniul net = Total activ (valoarea netă) – surse atrase şi împrumutate

2.4.2 Calitatea acţionariatului

Ratingul acţionariatului este unul dintre factorii de evaluare de ansamblu a sănătăţii unei bănci. Această componentă este un instrument intern eficient de supraveghere în scopul evaluării, pe baze uniforme, a calităţii acţionariatului unei bănci şi identificării acelor instituţii ale căror acţionari necesită o atenţie specială. Stabilirea ratingului acţionarilor se bazează pe analiza şi evaluarea unor factori de ordin financiar, managerial, de conformanţă cu prevederile legale, precum şi a riscului de ţară, comuni tuturor instituţiilor. Acţionarii băncii pot fi: persoane fizice, persoane juridice bancare şi nebancare, holdinguri, agenţii guvernamentale sau combinaţii ale acestora. În stabilirea ratingului acţionariatului, o atenţie specială trebuie să se acorde acţionarilor semnificativi. În situaţia în care acţionarii semnificativi au domiciliul în afara României, trebuie de asemenea, luat în considerare şi riscul de ţară. În stabilirea ratingului se va avea în vedere şi condiţia financiară a acţionarilor semnificativi. Situaţiile financiare ale persoanelor fizice şi juridice vor fi analizate pentru a se determina măsura în care acţionarii sunt o sursă de sprijin pentru bancă sau pot constitui un pericol potenţial pentru întreaga activitate a băncii. În unele cazuri, o agenţie specializată poate atribui un rating unora dintre cele mai importante firme acţionare. Calitatea şi performanţele acţionarilor se bazează pe aprecierea următorilor factori:

• nivelul şi calitatea sprijinului acordat de acţionari în activitatea băncii; • disponibilitatea şi abilitatea acţionarilor de a face faţă riscurilor ce pot

apărea din schimbarea condiţiilor de desfăşurare a activităţii băncii sau din iniţierea de noi activităţi sau apariţia de noi produse bancare;

• nivelul riscurilor apărute în urma implicării firmelor acţionare în afacerile băncii;


• caracterul, capacitatea financiară şi responsabilitatea acţionarilor; • modul în care acţionarii sunt afectaţi de influenţa dominantă a altor

acţionari sau a managementului băncii; • volumul creditelor acordate de bancă acţionarilor precum şi a altor

facilităţi în virtutea politicilor, procedurilor, a controlului intern şi în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;

• aportul acţionarilor privind gestionarea fondurilor ar trebui să asigure posibilitatea menţinerii unui nivel al lichidităţii suficient pentru a acoperi la timp obligaţiile financiare;

• se va ţine cont de riscul de ţară al acţionarilor;16 • efectuarea de operaţiuni în condiţii privilegiate pentru acţionari; • dorinţa demonstrată de a servi nevoilor bancare legitime ale comunităţii; • totalitatea performanţelor instituţiei şi profilul său de risc.

Definirea ratingurilor aferente calităţii acţionariatului:

Ratingul 1 relevă sprijinul puternic acordat de acţionari, coroborat cu mărimea, complexitatea şi profilul de risc al instituţiei. Riscurile semnificative sunt consistent şi eficient identificate, măsurate, monitorizate şi controlate. Acţionarii şi-au demonstrat capacitatea de a interveni cu promptitudine asupra problemelor, controlând riscurile existente şi potenţiale. Dacă acţionarii semnificativi au primit un rating acordat de o agenţie de rating recunoscută, atunci acesta ar trebui să fie dintre cele mai mari.

Ratingul 2 indică un sprijin satisfăcător acordat de acţionari, coroborat cu mărimea, complexitatea şi profilul de risc al instituţiei. Pot exista slăbiciuni minore, care nu periclitează siguranţa şi sănătatea băncii, iar acestea sunt în atenţia factorilor de decizie. În general, riscurile şi problemele semnificative sunt identificate, măsurate, monitorizate şi controlate eficient.

Ratingul 3 relevă necesitatea îmbunătăţirii gradului de implicare a acţionarilor, practicile de gestionare a riscului fiind mai puţin satisfăcătoare. Capacitatea acţionarilor de a interveni în rezolvarea problemelor este insuficientă, dat fiind tipul, mărimea sau condiţia financiară a băncii. Riscurile semnificative sunt inadecvat identificate, măsurate, monitorizate sau controlate.

16 acesta trebuie evaluat în funcţie de condiţiile economice, sociale şi politice din ţara de

reşedinţă a acţionarilor care pot afecta nivelul şi calitatea participării acţionarilor la capitalul social al băncii; a se vedea Capitolul 3.


Ratingul 4 indică existenţa unor carenţe semnificative în implicarea acţionarilor, practicile de gestionare a riscului fiind inadecvate comparativ cu natura activităţii băncii. Nivelul problemelor şi expunerea la riscuri sunt excesiv de mari, fiind în acelaşi timp inadecvat identificate, măsurate, monitorizate sau controlate. În această situaţie se impune intervenţia imediată a consiliului de administraţie, a acţionarilor şi a managementului, în vederea menţinerii stării de sănătate a instituţiei sau înlocuirea conducerii executive şi/sau a membrilor consiliului de administraţie al băncii, în situaţia în care deficienţele persistă.

Ratingul 5 denotă deficienţe majore ale performanţei acţionariatului, managementului şi consiliului de administraţie cât şi la nivelul practicilor de gestionare a riscurilor. Acţionarii, managementul şi consiliul de administraţie nu au demonstrat capacitatea de a corecta problemele şi de a implementa practici corespunzătoare de gestionare a riscului. Problemele şi riscurile semnificative sunt identificate, măsurate, monitorizate sau controlate în mod inadecvat, ajungând să ameninţe viabilitatea instituţiei. Este absolut necesară înlocuirea sau întărirea managementului sau consiliului de administraţie, în situaţia în care deficienţele persistă.

Această componentă -calitatea acţionariatului- a fost recent inclusă în cadrul sistemului de rating bancar ca urmare a problemelor cu care s-au confruntat băncile din cadrul sistemului bancar românesc. Falimentul Băncii Turco-Române a avut drept cauză principală deficienţa în calitatea acţionariatului.

2.4.3 Calitatea activelor

Ratingul calităţii activelor reflectă riscul potenţial al creditelor, al investiţiilor şi al altor active, precum şi al tranzacţiilor extrabilanţiere. Evaluarea calităţii activelor trebuie analizată şi în funcţie de gradul de previzionare al acestora. De asemenea, este necesar să se ia în calcul toate celelalte riscuri, care pot afecta valorificarea activelor băncii, incluzând riscurile de exploatare, de piaţă, de reputaţie, strategie şi altele. Capacitatea managerului băncii este reflectată de măsura în care reuşeşte să identifice, să urmărească şi să controleze aceste riscuri.


Calitatea activelor băncii este evaluată în funcţie de următorii factori: • practici sănătoase de administrare a creditului şi de identificare a

riscurilor; • nivelul, distribuţia, gravitatea şi trendul activelor neperformante, atât

pentru tranzacţiile bilanţiere cât şi extrabilanţiere; • adecvarea provizioanelor şi a altor rezerve; • riscul de credit rezultat din tranzacţii extrabilanţiere, cum ar fi

scrisori de garanţie, acreditive, linii de credit şi altele; • varietatea şi calitatea portofoliilor de credit şi investiţii; • gradul de concentrare a riscului; • adecvarea politicilor şi practicilor de credit şi investiţii; • capacitatea de administrare corespunzătoare a activelor, inclusiv

identificarea şi corectarea activelor problemă; • adecvarea controlului intern şi a sistemelor informatice manageriale.

Definirea ratingurilor rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta calitatea activelor: Rating 1 indică o calitate adecvată a activelor şi practicilor de administrare a creditului. Deficienţele identificate sunt minore şi expunerea la risc referitoare la protecţia capitalului este modestă. Calitatea activelor în astfel de instituţii presupune o supraveghere minimă.

Rating 2 indică o calitate satisfăcătoare a activelor şi practicilor de admninistrare a creditului. Nivelul şi seriozitatea sistemului de clasificare şi alte deficienţe justifică un nivel limitat al atenţiei supravegherii.

Rating 3 este atribuit în situaţia în care calitatea activelor şi a practicilor de administrare a creditului sunt mai puţin decât satisfăcătoare. Trendul poate fi stabil sau indică deteriorarea calităţii activelor sau o creştere a expunerii la risc. Nivelul şi seriozitatea clasificării activelor impun o supraveghere atentă. În general, se manifestă nevoia îmbunătăţirii practicilor de admninistrare a creditului şi riscului.

Rating 4 este atribuit instituţiilor financiare cu o calitate a activelor şi a practicilor de administrare a creditului deficitare. Nivelul riscului activelor problemă e controlat necorespunzător în mod semnificativ, expunând instituţia la potenţiale pierderi care nu sunt controlate şi care pot ameninţa viabilitatea acesteia.


Rating 5 indică o calitate critică a activelor sau a practicilor de administrare a creditului, care pot constitui o ameninţare iminentă pentru viabilitatea instituţiei.

În analiza calităţii activelor sunt utlizaţi următorii indicatori:

1. Rata generală de risc:

Rata generală de risc = (Active la valoarea netă, ponderate în funcţie de gradul lor de risc de credit/Total active din bilanţ la valoarea contabilă) + + (Elemente în afara bilanţului, transformate în echivalent credit, în funcţie de gradul lor de risc de transformare în credit, ponderate în funcţie de gradul lor de risc de credit/Total elemente în afara bilanţului la valoarea contabilă).

Limite: • mai mare sau egal cu (media pe sistem sau grup bănci – 30%) rating 1 • mai mic decât (media pe sistem sau grup bănci – 30%) • mai mare sau egal cu (media pe sistem sau grup bănci – 10%) rating 2 • mai mare decât (media pe sistem sau grup bănci – 10%) • mai mic decât (media pe sistem sau grup bănci + 10%) rating 3 • mai mare decât (media pe sistem sau grup bănci + 10%) • mai mic decât (media pe sistem sau grup bănci + 30%) rating 5

2. Credite acordate clientelei / Total activ

Credite acordate clientelei/Total activ = (Operaţiuni cu clientela, exclusiv creanţe şi valori de recuperat, la valoarea brută + Creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu clientela exclusiv valori de recuperat + + Provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu clientela exclusiv cele aferente valorilor de recuperat)/Total activ la valoarea brută (sume nete + amortizări şi provizioane).

Limite: • mai mic sau egal cu 50% rating 1 • 50,1 – 55% rating 2 • 55,1 – 60% rating 3 • 60,1 – 65% rating 4 • mai mare decât 65% rating 5


3. Credite acordate clientelei în total surse atrase şi împrumutate

Credite acordate clientelei în total surse atrase şi împrumutate = = (Operaţiuni cu clientela, exclusiv creanţe şi valori de recuperat, la valoarea brută + Creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu clientela exclusiv valori de recuperat + Provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu clientela exclusiv cele aferente valorilor de recuperat)/Surse atrase şi împrumutate (Total pasiv – capitaluri proprii, asimilate şi provizioane).

Limite: • mai mic sau egal cu 60% rating 1 • 60,1 – 65% rating 2 • 65,1 – 70% rating 3 • 70,1 – 75% rating 4 • mai mare decât 75% rating 5.

4. Creanţe restante şi îndoielnice / Total portofoliu credite

Creanţe restante şi îndoielnice / Total portofoliu credite = ( Creanţe restante şi îndoielnice din opearţiuni interbancare exclusiv depozite la bănci şi valori de recuperat + Creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu clientela exclusiv valori de recuperat + Creanţe restante şi îndoielnice privind titlurile primite în pensiune livrată ) / ( Credite acordate băncilor + Credite acordate clientelei + Titluri primite în pensiune livrată). Limite: • mai mic sau egal cu 2% rating 1 • 2,1 – 4% rating 2 • 4,1 – 6% rating 3 • 6,1 – 8% rating 4 • mai mare decât 8% rating 5.

5. Creanţe restante şi îndoielnice / Total activ

Creanţe restante şi îndoielnice/Total activ = (Creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare + Creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu clientela + Creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse + Creanţe restante şi îndoielnice din valori imobilizate)/Total activ la valoarea netă.



6. Creanţe restante şi îndoielnice/Capitaluri proprii

Creanţe restante şi îndoielnice/Capitaluri proprii = (Creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare + Creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu clientela + Creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse + Creanţe restante şi îndoielnice din valori imobilizate) Capitaluri proprii, asimilate şi provizioane.

Limite: • Crî < 30% Cp şi Cp > 0 rating 1 • 30%Cp < Crî < 50% Cp şi Cp > 0 rating 2 • 50%Cp < Crî < 70% Cp şi Cp > 0 rating 3 • 70%Cp < Crî < 100% Cp şi Cp > 0 rating 4 • Crî < Cp sau Cp > 0 rating 5

7. Rata riscului de credit 2

Rata riscului de credit 2 = Expunere neajustată aferentă creditelor şi dobânzilor clasificate în îndoielnic şi pierdere, inclusive elementele în afara bilanţului/Total credite şi dobânzi clasificate.


8. Rata de acoperire a creditelor şi plasamentelor neperformante

Rata de acoperire a creditelor şi plasamentelor neperformante = = (Fonduri proprii – Credite bancare şi nebancare, plasamente interbancare


şi dobânzi aferente clasificate în îndoielnic şi pierdere expunere ajustată)/Total active la valoarea netă.

Limite: • mai mare sau egal cu 8% rating 1 • 7 – 7,9% rating 2 • 5 – 6,9% rating 3 • 2 – 4,9% rating 4 • mai mic decât 2% şi fonduri proprii negative rating 5.

9. Ponderea creditelor banacare şi nebancare, a plasamentelor interbancare şi a dobânzilor aferente acestora clasificate în substandard, îndoielnic şi pierdere expunere ajustată în total active.


10. Gradul de acoperire cu rezerve şi provizioane a expunerii ponderate în funcţie de risc aferente creditelor bancare şi nebancare, plasamentelor interbancare şi dobânzilor corespunzătoare acestora clasificate în substandard, îndoielnic şi pierdere.

Indicatorul se determină prin raportul: (Rezerva generală pentru riscul de credit + Provizioane aferente creditelor şi plasamentelor)/Expunere ajustată a creditelor şi plasamentelor clasificate substandard, îndoielnic şi pierdere.

Limite: • mai mare sau egal cu 90% rating 1 • 80 – 89,9% rating 2 • 60 – 79,9% rating 3 • 20 – 59,9% rating 4 • mai mic decât 20% rating 5.


2.4.4 Managementul bancar

Ratingul acestei componente reflectă capacitatea consiliului de admninistraţie şi a managementului băncii de a identifica, cuantifica, monitoriza şi controla riscurile activităţii şi de a asigura, astfel, stabilitatea, siguranţa şi eficienţa instituţiei, în concordanţă cu legile şi reglementările în vigoare. Conducerea executivă este răspunzătoare pentru dezvoltarea şi implementarea politicii, procedurilor şi practicilor care transpun obiectivele consiliului de admninistraţie şi limitele de risc în standarde prudente de operare.

În funcţie de natura şi scopul activităţilor băncii, practicile manageriale au în vedere întreaga gamă de riscuri: riscul de credit, de lichiditate, de piaţă, operaţional, de tranzacţie, de reputaţie, de strategie, de conformitate, legal şi alte riscuri. Soliditatea practicilor manageriale este demonstrată de: existenţa unui personal competent, a unor politici adecvate, a unui program de audit propriu şi control intern corespunzător cu mărimea şi complexitatea instituţiei, abilitatea în administrarea riscurilor, precum şi de existenţa unui sistem informaţional eficient.

2.4.5 Profitabilitatea sistemului bancar

Calitatea şi cantitatea veniturilor sunt evaluate în funcţie de:

• capacitatea de a asigura adecvarea capitalului prin reinvestirea profitului;

• nivelul, trendul şi stabilitatea veniturilor; • sursele veniturilor; • nivelul cheltuielilor de operare; • vulnerabilitatea veniturilor la expunerile riscului de piaţă; • adecvarea provizioanelor pentru pierderile la credite şi alte rezerve; • tranzacţiile cu titluri de valoare; • efectele de taxare asupra veniturilor; • procesele previzionale şi sistemele informaţionale ale managementului.

În consecinţă, acest rating reflectă nu numai volumul şi trendul veniturilor, dar şi factorii care pot afecta susţinerea sau calitatea veniturilor. Volumul, la fel ca şi calitatea veniturilor, poate fi afectat de administrarea


excesivă şi inadecvată a riscului de credit, care poate conduce la alocări de provizioane suplimentare pentru pierderi din credite sau de nivelurile ridicate ale riscului pieţei, care pot expune nejustificat veniturile instituţiei la fluctuaţiile ratei de dobândă. De asemenea, calitatea veniturilor poate fi diminuată de o încredere nejustificată în câştiguri extraordinare. Veniturile viitoare pot fi afectate de incapacitatea de a prevedea şi controla fondurile şi cheltuielile de operare, strategii de afaceri executate defectuos sau prost consiliate, un slab management sau expunere necontrolată la alte riscuri.

Definirea ratingurilor rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta profitabilitate:

Rating 1 indică venituri puternice. Veniturile sunt mai mult decât suficiente pentru a suporta costul operaţiilor, menţinerea adecvării capitalului şi nivelurile de alocare considerate să asigure calitatea activelor, creşterea acestora şi alţi factori care afectează calitatea, cantitatea şi trendul veniturilor.

Rating 2 indică venituri satisfăcătoare. Veniturile sunt suficiente pentru a suporta costul operaţiilor, menţinerea adecvării capitalului şi nivelurile de alocare considerate necesare asigurării calităţii activelor, creşterea acestora şi alţi factori care afectează calitatea, cantitatea şi trendul veniturilor. Veniturile care sunt relativ constante sau care au înregistrat un uşor declin, pot primi ratingul 2, dacă avem asigurarea că nivelul veniturilor băncii este adecvat, în sensul factorilor de evaluare menţionaţi mai sus.

Rating 3 indică venituri care cer să fie îmbunătăţite. Veniturile nu pot suporta în întregime costul operaţiilor şi asigură creşterea capitalului şi nivelurile de alocare în legătură cu condiţia generală a instituţiei, creşterea şi alţi factori care afectează calitatea, cantitatea şi trendul veniturilor.

Rating 4 indică venituri insuficiente. Veniturile sunt insuficiente pentru a suporta costul operaţiilor şi menţinerea unui capital şi a unor niveluri de alocare corespunzătoare. Instituţiile astfel evaluate pot fi caracterizate prin fluctuaţii în câştigul net, dezvoltare şi trenduri negative semnificative, pierderi intermitente sau o cădere reală a veniturilor în anii anteriori.

Rating 5 indică un nivel al veniturilor mult deficitar. O instituţie financiară cu rating 5 înregistrează pierderi care reprezintă o serioasă ameninţare la viabilitatea sa, prin eroziunea capitalului.

În analiza profitabilităţii sunt utilizaţi următorii indicatori17: 17 A se vedea şi alţi indicatori de apreciere a performanţelor bancare în Basno, C.,

Dardac, N.- Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002


1. Rata rentabilităţii economice ( ROA ) ROA = Profit net/Total activ la valoarea netă. Limite: • mai mare sau egal cu 5% rating 1 • 4 – 4,9% rating 2 • 3 – 3,9% rating 3 • 0,6 – 2,9% rating 4 • mai mic decât 0,6% rating 5.

2. Rata rentabilităţii financiare ( ROE ) ROE = Profit net/Capitaluri proprii, asimilate şi provizioane. Limite: • mai mare sau egal cu 11% rating 1 • 8 – 10,9% rating 2 • 6 – 7,9% rating 3 • 4 – 5,9% rating 4 • mai mic decât 4% rating 5.

3. Rata rentabilităţii activităţii de bază Rata rentabilităţii activităţii de bază = (Venituri din exploatare –

Venituri din provizioane)/(Cheltuieli de exploatare – Cheltuieli cu provizioanele).

Rata rentabilităţii activităţii de bază = (Total venituri curente – Venituri din provizioane şi recuperări de creanţe amortizate – Venituri din reluarea rezervei generale pentru riscul de credit)/(Total cheltuieli curente – Cheltuieli cu provizioane şi pierderi din creanţe nerecuperabile. Limite: • mai mare decât 150% rating 1 • 125 – 150 % rating 2 • 115 – 124,9 % rating 3 • 100 – 114,9% rating 4 • mai mic decât 100% rating 5


Valorile principalilor indicatori care caracterizează profitabilitatea sistemului bancar

Tabelul 2.5 Nr.crt.

Denumirea indicatorului (procente- sfârşitul perioadei) 1998 1999 2000 2002

1 ROA 0,06 -1,47 1,49 3,10

2 ROE 1,03 -15,26 12,53 21,79

Sursa: Raportul BNR pe 2001, calculele autoarei Tendinţe pozitive au fost consemnate şi la nivelul indicatorilor de

profitabilitate sau performanţă financiară, sistemul bancar înregistrând la finele anului 2001 un profit net în sumă de 9839,8 miliarde lei, cu 136% peste nivelul anului precedent (valori reale). Un impcat semnificativ asupra evoluţiei indicatorilor de profitabilitate a fost exercitat de dublarea volumului capitalului social al băncilor în cursul anului 200118. În acest context, rentabilitatea economică (ROA) şi cea financiară (ROE) au depăşit nivelul lunii decembrie 2000 cu 1,6 şi respectiv 9,3 puncte procentuale (ajungând la 3,1 la sută şi respectiv 21,8 la sută).

2.4.6 Lichiditatea bancară

Lichiditatea este o proprietate generalǎ a activelor şi exprimǎ capacitatea acestora de a fi transformate rapid şi cu o cheltuialǎ minimǎ în monedǎ lichidǎ (numerar sau disponibil în contul curent). Lichiditatea bancară este mai degrabă o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Lichiditatea exprimă capacitatea unei bănci de a-şi finanţa operaţiile curente. Riscul de lichiditate, pentru o bancă, este expresia însăşi a probabilităţii pierderii acestei capacităţi de finanţare. Una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci este de a estima şi de acoperi în mod corect nevoile de lichiditate bancară. Pe termen lung rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ dacă banca deţine în portofolii prea multe active financiare lichide faţă de nevoile sale.

18 Aceasta a fost determinată în principal de finalizarea primei etape de majorare a

capitalului social în baza Normelor BNR nr.9/2000, de majorarea capitalului social al Eurom Bank conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.68/2001 şi de recapitalizarea Băncii Agricole în cadrul procesului de restructurare destinat privatizării.


Dar, pe de altă parte, prea puţine lichidităţi pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici, şi pot genera chiar falimentul bancar. Lichiditatea adecvată a fiecărei bănci din sistem este extrem de importantă şi pentru minimizarea riscului sistematic datorită riscului de contagiune prin sistemul de plăţi interbancar. Elementul principal al gestiunii lichidităţii este poziţia monetară. Poziţia monetară a unei bănci reprezintă valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale lichide19. Această abordare este justificată de caracterul imediat al obligaţiilor care exprimă nevoile de lichiditate bancară.

Indicatorii de lichiditate cei mi utilizaţi sunt: poziţia lichidităţii, pasivele nete şi indicele de lichiditate, transformarea medie a scadenţelor şi rata lichidităţii. Poziţia lichidităţii – acest indicator a apărut din practica gestiunii de trezorerie şi este folosit ca indicator de fundamentare al acesteia şi al acoperirii nevoilor de lichiditate pe termen scurt. Poziţia lichidităţii se calculează pe zile (pentru săptămâna următoare), pe luni (pentru luna următoare) şi pe luni (pentru anul curent). Poziţia lichidităţii = Active lichide – Pasive imediate, unde, activele lichide = moneda băncii centrale + plasamente scadente de încasat; pasive imediate = depozite volatile + împrumuturi scadente de rambursat. Optimizarea poziţiei lichidităţii bancare presupune echilibrarea celor două elemente principale: activele lichide şi pasivele imediate şi deci obţinerea unei poziţii nule. Acest fapt este impus de gestiunea riscului şi de maximizarea rentabilităţii bancare. Valoarea acestui indicator poate fi: ● negativă – atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligaţiilor imediate. În această situaţie trebuie să se recurgă la surse de lichiditate pentru acoperirea acestui deficit. Deficitul poate fi acoperit fie prin împrumuturi la banca centrală (pentru nevoi sezoniere), pentru apelarea la împrumuturile interbancare (rezervele împrumutate), prin lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu (eventual cuplată cu o operaţie de restructurare a acesteia), fie prin titularizarea unor credite. ● pozitivă – atunci resursele lichide de care dispune banca depăşesc necesarul său pentru perioada corespunzătoare. Situaţia este de apreciat, dar nu trebuie neglijat aspectul mărimii acestui excedent de lichiditate. Mărimea

19 Basno, C., Dardac, N.- Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002


excedentului admisibil se poate folosi ca o normă internă de gestiune. Aceasta deoarece elementele în baza cărora s-au făcut calculele sunt mărimi anticipate şi nu certe şi deci este bine să avem o rezervă, minimă de lichiditate. Pe de altă parte, activele lichide sunt cel mai prost plasament bancar în termeni de rentabilitate şi nivelul lor trebuie minimizat. Aşadar, deşi se doreşte o poziţie a lichidităţii nulă, de cele mai multe ori se acceptă şi un excedent minim justificat de un comportament raţional. Mărimea absolută a acestui excedent se poate stabili fie în funcţie de cheltuielile de gestiune a portofoliului, fie în funcţie de marja medie de eroare înregistrată anterior la aprecierea în avans a poziţie lichidităţii. Dacă aprecierea se face în funcţie de cheltuieli, atunci mărimea limitei este egală cu valoarea minimă a portofoliului de titluri ale datoriei publice pentru care veniturile realizate în urma plasamentului le egalează pe cele de gestiune a acestuia. Pentru mărimi ale excedentului de lichiditate peste această limită se justifică plasarea sumelor disponibile pe termen scurt, de preferat cu scadenţe în perioadele cu poziţia lichidităţii negativă.

Pasivele nete – această grupă de indicatori are trei componente distincte ce pot fi calculate în baza aceloraşi date: ● pasivele nete simple se calculează pentru fiecare perioadă ca diferenţă între pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţă. Acestea arată pentru fiecare perioadă măsura în care activele scadente acoperă obligaţiile scadente. Pentru pasivele nete pozitive, banca trebuie să găsească surse suplimentare de acoperire a obligaţiilor scadente. O observaţie de reţinut este aceea că suma absolută a pasivelor nete este egală cu zero (pentru că total active + total pasive). Pasive nete simple = Pasive scadente – Active scadente. ● pasivele nete cumulate se calculează ca diferenţă între pasivele şi activele cumulate corespunzătoare fiecărei perioade. Pasivele nete cumulate sunt folosite pentru a semnala perioade de maximă lichiditate. Pasive nete cumulate = Pasive cumulate – Active cumulate. ● indicele lichidităţii se calculează pe baza aceloraşi date, prin raportarea activelor şi pasivelor din fiecare perioadă. Activele/ pasivele din fiecare perioadă sunt ponderate fie cu numărul mediu de zile corespunzător fiecărei perioade, fie cu numărul curent al grupei de scadenţe respective. Valoarea indicelui depinde doar de mărimea activelor/ pasivelor corespunzătoare fiecărei perioade, iar sistemul de ponderare folosit nu poate schimba valoarea supra sau subunitară a raportului. O ponderare proporţională cu număul mediu de zile corespunzător fiecărei scadenţe va da un rezultat mai precis.


∑∑=

ponderateActiveponderatePasive

IL

Faţă de 1 valoarea indicatorului exprimă transformarea de scadenţe practicată global de bancă: ● pentru 1 sau valori foarte apropiate de 1 banca nu face practic transformare de scadenţe; ● pentru valori subunitare transformarea se face din pasive pe termen scurt în active pe termen lung. Este o situaţie tipică ce avantajează banca atunci când curba dobânzilor este crescătoare; ● pentru valori supraunitare transformarea practicată este prin pasive pe termen lung în active pe termen scurt. În acest caz nu există risc de lichiditate pentru că activele îşi ating scadenţa înaintea surselor care le-au finanţat. Din punctul de vedere al rentabilităţii plasamentelor o astfel de structură nu este avantajoasă decât pentru scurtele perioade de timp când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea pe termen lung.

Un indice al lichidităţii similar dezvoltat de către Jim Pierce de la Federal Reserve ia în considerare pierderile rezultate din vânzarea rapidă a activelor, faţă de valoarea justă a activelor în condiţii normale ale pieţei. Acest raport este ponderat cu greutatea specifică a activelor în portofoliul băncii.20

Lichiditatea şi administrarea resurselor şi plasamentelor sunt evaluate în funcţie de:

trendul şi stabilitatea depozitelor; gradul şi trendul utilizărilor pe termen scurt, sursele volatile de fonduri,

finanţarea activelor pe termen lung; accesul la pieţele monetare şi alte surse de finanţare; adecvarea surselor de lichiditate şi abilitatea de a face faţă nevoilor de

lichiditate; eficienţa politicilor şi practicilor de lichiditate, strategiile de

administrare a fondurilor; sistemele informatice de administrare şi planurile de finanţare; capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza şi

controla lichiditatea şi nivelul de diversificare al surselor de finanţare. În evaluarea adecvării poziţiei de lichiditate a unei instituţii

financiare, o atenţie deosebită ar trebui acordată nivelului curent şi viitor al surselor de lichidităţi, comparativ cu nevoile de fonduri, precum şi adecvării practicilor de administrare a fondurilor în funcţie de mărimea, complexitatea 20 Saunders, A.- Financial Institutions Management. A Modern Perspective, Times Mirror

Higher Education Group, 1997


şi profilul de risc al instituţiei. În general, practicile de constituire a fondurilor ar trebui să confere certitudinea că o instituţie este capabilă să menţină un nivel al lichidităţii suficient pentru a face faţă în timp obligaţiilor sale financiare şi a răspunde nevoilor bancare legitime.

Practicile ar trebui să reflecte capacitatea instituţiei de a administra schimbările neplanificate cu privire la sursele de constituire a fondurilor, ca şi reacţia la modificările condiţiilor pieţei, care pot afecta posibilitatea unei lichidări rapide a activelor, cu pierderi minime. În plus, practicile de constituire a fondurilor ar trebui să confere certitudinea că lichiditatea nu a fost menţinută cu costuri înalte sau printr-o încredere excesivă în sursele de constituire a fondurilor care se dovedesc a nu fi utilizabile în timp, datorită stresului financiar sau schimbărilor adverse în condiţiile pieţei.

Definirea ratingurilor rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta lichiditate: − Rating 1 indică niveluri de lichiditate puternice şi prcatici de administrare a

fondurilor bine dezvoltate. Instituţia are acces sigur la suficiente surse pentru constituirea de fonduri în termeni favorabili, pentru nevoile de lichidităţi prezente şi anticipate.

− Rating 2 indică niveluri de lichiditate şi practici de administrare a fondurilor satisfăcătoare. O serie de deficienţe minore pot fi constatate în practicile de administrare a fondurilor.

− Rating 3 indică niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor care necesită îmbunătăţiri. Instituţiile clasificate în acest rating nu au acces rapid la fonduri în termeni rezonabili sau pot înregistra deficienţe semnificative în perioadele de administrare a fondurilor.

− Rating 4 indică niveluri de lichiditate deficitare sau practici inadecvate de administrare a fondurilor. Instituţiile clasificate în acest rating nu sunt capabile să obţină un volum suficient de fonduri în termeni rezonabili pentru asigurarea nevoiii de lichiditate.

− Rating 5 indică niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor atât de deficitare, încât viabilitatea instituţiei este grav ameninţată. Instituţiile clasificate în această categorie cer asistenţă financiară externă imediată, pentru a asigura rambursarea obligaţiilor la scadenţă sau alte nevoi de lichiditate.

În analiza lichidităţii sunt utilizaţi următorii indicatori: 1. Lichiditatea curentă

Lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente Limite: • mai mare decât 130% rating 1


• 100 – 130% rating 2 • 80 – 99,9% rating 3 • 70 – 79,9% rating 4 • mai mic decât 70% rating 5

2. Rata lichidităţii Rata lichidităţii = Active lichide/Total depozite atrase Limite: • mai mare decât 50% rating 1 • 35 – 49,9% rating 2 • 25 – 34,9% rating 3 • 15 – 24,9% rating 4 • mai mic decât 14,9% rating 5

3. Credite acordate clientelei/Depozite atrase de la clienţi Credite acordate clientelei/Depozite atrase de la clienţi = (Credite acordate clientelei + Creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu clientela + + Provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice din operaţiuni cu clientela)/(Conturi de depozite + Certificate de depozit + Carnete şi librete de economii). Limite: • mai mic decât 85% rating 1 • 85 – 104,9% rating 2 • 105 – 114,9% rating 3 • 115 – 125% rating 4 • mai mare decât 125% rating 5

Un indiciu al progresului înregistrat pe linia consolidării sistemului bancar este relevat şi de evaluarea riscului de lichiditate. Valorile noului indicator de lichiditate, introdus în sistemul de monitorizare a băncilor începând cu luna iulie 2001, dar şi ale indicatorului lichidităţii imediate, au fost superioare, pe tot parcursul anului, atât limitei reglementate, cât şi intervalelor stabilite prin metodologia internă a BNR21 pentru băncile cu un nivel adecvat al lichidităţii, fapt ce denotă o îmbunătăţire a capacităţii băncilor de a-şi onora obligaţiile financiare asumate.Concentrarea în continuare a acţiunii băncii centrale asupra laturii calitative a procesului de supraveghere şi îmbunătăţirea mediului economic general din România rămân factorii cu impact decisiv asupra consolidării evoluţiei favorabile a principalilor indicatori ce definesc un sistem bancar sănătos.

21 metodologia stabilită în cadrul Sistemului Uniform de Rating Bancar utilizat de BNR

pentru clasificarea băncilor în 5 categorii de rating, nivelul superior fiind reprezentat de ratingul 1

Download - riscuri bancare

Top Related