www.geo

polit

ic.ro

SPAŢIUL EX-SOVIETIC - provocări şi incertitudini -

GeoPolitica®

Revistă de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie (recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior - CNCSIS)

Bucureşti 2006www.g

eopo

litic

.ro

ASOCIAŢIA DE GEOPOLITICĂ „ION CONEA”

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC academician Dan BERINDEI academician Constantin BĂLĂCEANU-STOLNICI academician Ştefan ŞTEFĂNESCU

prof. univ. dr. Nicholas DIMA prof. univ. dr. Mihaela DINU prof. univ. dr. George ERDELI prof. univ. dr. Ioan IANOŞ prof. univ. dr. Gheorghe MARIN prof. univ. dr. Vasile MARIN

prof. univ. dr. Silviu NEGUŢ prof. univ. dr. Cristian TRONCOTĂ prof. univ. dr. Radu-Ştefan VERGATTI

conf. univ. dr. Cristian BRAGHINĂ conf. univ. dr. Dan DUNGACIU conf. univ. dr. Mihail OPRIŢESCU conf. univ. dr. Stan PETRESCU conf. univ. dr. Florin PINTESCU

NOTĂ Autorii sunt responsabili atât de alegerea şi prezentarea datelor conţinute în articole, cât şi de

opiniile exprimate, care nu sunt întotdeauna identice cu cele ale Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea” şi nu angajează în nici un fel redacţia revistei GeoPolitica.

Formulările şi prezentarea materialelor nu reprezintă întotdeauna poziţia revistei GeoPolitica, în ceea ce priveşte statutul juridic al statelor, teritoriilor, localităţilor sau autorităţilor acestora şi nici în privinţa delimitării frontierelor şi graniţelor.

Reproducerea integrală sau parţială a oricărui material scris sau ilustrativ din această publicaţie este interzisă în lipsa unui acord scris din partea editorului.

Redacţia revistei nu-şi asumă responsabilitatea pentru conţinutul materialelor prezentate de sponsori.

CCOOLLEEGGIIUULL DDEE RREEDDAACCŢŢIIEE AALL RREEVVIISSTTEEII „„GGeeooPPoolliittiiccaa””

DIRECTOR Vasile SIMILEANU

REDACTOR ŞEF Cristina GEORGESCU

Redactor coordonator Silviu NEGUŢ

Coperta şi grafica Vasile SIMILEANU

Documentare: Ioan Mihail OPRIŢESCU Dănuţ Radu SĂGEATĂ

Redactori: Dan DUNGACIU Marius LAZĂR Melania Magdalena LUCA Roxana MANEA Radu MOLDOVAN Cecilia MUNTEANU Marcela NEDEA Sergean OSMAN

EEddiittuurraa TTOOPP FFOORRMM tel. / fax: 665.28.82; tel.: 0722.704.176, 0722.207.617; e-mail: simi@b.astral.ro, geopolytyka@yahoo.com

www.geo

polit

ic.ro

Anul III, nr. 16 - 17 (1 / 2006)

SUMAR

EDITORIAL Vasile SIMILEANU

Încotro, Rusia? ............................................................................ ....... 5 GEOPOLITICĂ ........ Dmitri TRENIN ........

After Eurasia ............................................................................... ..... 15 Olivier ROY ........

Islam et politique en Asie Centrale.............................................. ..... 27 Vasile MARIN ........

Aspecte geopolitice ale spaţiului ex-sovietic ............................. ..... 37 Cristian BARNA ........

The Revival of Islam in Former Soviet Union States.................... ..... 51 Victor IONESCU ........

Caspica - ambientul geopolitic şi geostrategic .......................... ..... 59 Constantin BUŞE, Constantin HLIHOR ........

Securitatea şi stabilitatea în Asia Centrală ................................ ........ - perspective geopolitice - .......................................................... ..... 69

Gheorghe NICOLAESCU ........ Unele aspecte de ordin geopolitic din spaţiul ex-sovietic. ....... ........ Posibile evoluţii şi mutaţii .......................................................... ..... 87

Radu MOLDOVAN ........ Rusia sau noul Sputnik al sistemului geopolitic internaţional... ..... 97

Oleg SEREBRIAN ........ Fiziopolitica şi morfopolitica problemei transnistrene............... ... 101

Călin UNGUR ........ Revoluţia portocalie din Ucraina şi costurile ei.......................... ... 107

Karimli FAXRI ........ Criza puterii şi pericolul de război civil în Azerbaidjan .............. ... 113

Zurab MTCHEDLISHVILI ........ Georgia and the Soviet Empire Structure ................................... ... 125

Viorica STREŞINĂ ........ Les representations de la Moldavie postsovietique................... ... 135

GEOISTORIE ........ Florin PINTESCU ........

Expansiunea Imperiului Rus în Europa (secolele XVIII-XIX) ..... ........ Consideraţii geoistorice şi geostrategice ................................... ... 139

Ionuţ SANDU ........ Rusia, între nostalgia sovietică şi patriotismul naţional………... ... 145

www.geo

polit

ic.ro

Marcela NEDEA ........ Premisele ideologice şi geopolitice ale expansiunii modelului ........ socialist ........................................................................................ ... 148

Dănuţ-Radu SĂGEATĂ ........ Graniţa româno-română. Recurs la memorie ............................. ... 165

GEOECONOMIE ........ Vasile NAZARE ........

De la geopolitica forţei la geopolitica petrolului......................... ... 173 Radu-Ştefan VERGATTI ........

L’espace ex soviétique et la problème de l`énergie ................... ... 181 Igbal HAJIYEV ........

The Pipeline Geopolitical War in Caucasus (1991 to nowadays)... 191 Nicolae GEANTĂ ........

Spaţiul ex-sovietic şi geopolitica conductelor............................ ... 195 Remus DOGARU ........

Industria aeronautică a fostei URSS ........................................... ... 201 GEOSTRATEGIE ........ Irina CUCU, Cornel CUCU ........

Transformarea geopolitică a statelor ex-sovietice şi ................ ........ şi implicaţii probabile................................................................... ... 205

Stan PETRESCU ........ Rusia în sistemul global de securitate........................................ ... 213

Tiberiu TRONCOTĂ ........ Intelligence în spaţiul est-european după 1989 .......................... ........ Studiu de caz: Federaţia Rusă..................................................... ... 227

Maricel ANTIPA ........ O posibilă dinamică a grupărilor teroriste contemporane. ....... ........ Terorismul nuclear....................................................................... ... 241

Maria-Cristina CHIRU ........ „Martirajul” femeii în terorismul sinucigaş – „Văduvele Negre” ... 247

Irena CHIRU ........ Europa de sud-est în oglinda alterităţii. ..................................... ........ Reprezentare, realitate şi discurs................................................ ... 253

Ionuţ MIRCEA ........ Relaţiile Federaţiei Ruse cu „străinătatea apropiată” şi noii ..... ........ aliaţi europeni ai NATO................................................................ ... 263

Mihai HOTEA ........ Problema corupţiei în Caucazul de Sud...................................... ... 271

Viorica COJOCARU ........ Miza „vecinătăţii apropiate” a Rusiei............................................ ... 279

SEMNAL EDITORIALwww.g

eopo

litic

.ro

www.geo

polit

ic.ro

5

ÎNCOTRO, RUSIA? Vasile SIMILEANU

Dacă nu ar fi fost Rusia „The World” ar fi inventat-o! Mapamondul a avut, are şi va avea nevoie de Rusia - ca putere globală - pentru

stabilitate şi echilibru. Ca stat euroasitic - multireligios, multietnic şi multinaţional - Rusia reprezintă puntea şi amortizorul dintre civilizaţiile care se întrepătrund şi convieţuiesc în acest areal. Ne întrebăm adesea ce ar fi fost Lumea fără intervenţia rusă la cele două conflagraţii mondiale, unde pierderile umane au fost imense. Dar, în acelaşi timp ne gândim ce ar fi reprezentat Rusia fără comunism. Dacă „experimentul” comunist nu se materializa, estul Europei nu ar mai fi trăit groaza celor cincizeci de ani de teroare comunistă. Rusia imperială şi monarhiile este-europene ar fi avut o cu totul altă soartă. Marea Revoluţie Socialistă din octombrie avea să transforme monarhiile est-europene în istorie. Rusia a devenit cenzorul civilizaţiilor democratice şi a impus în spaţiul euro-asiatic non-valori, care se mai fac simţite şi în prezent. La rândul său, Rusia a pierdut, alături de întreaga lume, potenţiale strategice care ar fi dus la salturi tehnologice benefice umanităţii. Aceste strategii nu au fost înţelese de puterile vremii - între 1945 şi 1989 - şi omenirea s-a fragmentat în blocuri cu ideologii diametral opuse.

Timp de peste 50 de ani, opoziţia sistemelor ideologice ireductibile aparţinătoare blocurilor militare estic şi vestic - susţinută de arsenalele militare nucleare şi convenţionale, cât şi de efectivele imense, ocupând areale geografice de dimensiuni regionale, din emisfera nordică (de la Seatle la Sahalin) traversând Europa de la Stettin la Triest, a creat dezechilibre majore în stabilitatea şi evoluţia societăţii umane la scară planetară.

Perioada Războiului Rece a fost o etapă, în dezvoltarea omenirii, caracterizată de instabilitate, situaţii de criză şi încordări diplomatice, menţinând contradicţiile majore ale societăţii umane.

Această perioadă poate fi caracterizată, în acelaşi timp, cu un vid temporal, în Europa evoluând, de fapt, al treilea război mondial. Lumea bipolară cunoştea pe de o parte, dezvoltarea societăţilor democratice occidentale caracterizate de libertăţi religioase, lingvistice, culturale şi dezvoltarea economiilor de piaţă (unde proprietatea particulară este de mare însemnătate), la polul opus situându-se statele est-comuniste în care constrâgerile şi persecuţiile culturale şi religioase, cultivarea cultului personalităţii, distrugerea valorilor morale şi spirituale de către o doctrină străină popoarelor subjugate de ideologia bolşevică, promovarea non-valorilor în structurile centrale politice şi decizionale ale partidului unic, dictatorialism şi jertfele umane imense se derulau într-o cenzură totală.

România, în această tristă perioadă, avea să împărtăşească soarta Rusiei, Poloniei, Ungariei, Cubei, Chinei, Albaniei, Iugoslaviei, Germaniei de Est, Bulgariei, Cehoslovaciei, Coreei de Nord, Viet Nham-ului, Cambodgiei şi a multor state asiatice, africane şi latino-americane, care au simţit din plin binefacerile comunismului. Dar, cum lumea este în continuă mişcare, şansa oferită de căderea zidului Berlinului, avea să aducă eliberarea de ideologia comunistă şi reîntoarcerea la adevăratele valori morale specifice poporului român. www.g

eopo

litic

.ro

6

Încetarea Războiului Rece în 1989, ne-a „aruncat” într-o lume nouă pentru generaţiile prezente, plină de riscurile economiei de piaţă, cu libertăţi şi drepturi specifice societăţii democratice de care am fost privaţi în această perioadă neagră a istoriei naţionale.

Rememorând evenimentele din 1989, ne întrebăm ce a favorizat procesul Helsinki ? Poate fermitatea preşedintelui Ronald Reagan, poate reformele iniţiate de Mihail Gorbaciov - care au declanşat uvertura maghiară pe străzile Leipzigului şi Revoluţia de catifea cehă, culminând prin duritate cu evenimentele sângeroase din decembrie 1989 de la Bucureşti. Dar şi transformările statelor ex-sovietice determinate de scena revoluţiilor portocalii neîmplinite şi a trandafirilor - atât de scumpi în acest areal.

Aceste evoluţii ale unui proces în plină dezvoltare, şi în prezent, au determinat schimbări majore în viaţa popoarelor est europene şi au dus, în acelaşi timp, la apariţia unor organizaţii şi alianţe care nu funcţionează la parametrii normali. Este o stare reală, care nu va duce la dispariţia contradicţiilor etnice şi religioase ale acestui spaţiu foarte complex geopolitic.

Teoria „divide et impera” adoptată de politica stalinistă, a creat noi victime şi după 1989. Euforia momentelor, considerate ca o primăvară a popoarelor, a trecut cu vederea inseparabilitatea libertăţilor democratice de conceptul de naţiune. Acest fenomen a fost sesizat şi contracarat foarte repede de Germania unită, dar şi de celelalte state est-europene eliberate de comunism, reuşind să treacă la timp la reprimarea manifestărilor naţionaliste (Germania, România, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia şi statele baltice. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Iugoslavia şi Federaţia Rusă, unde mişcările naţionaliste se fac în continuare simţite, prin apariţia enclavelor sau a statelor arbitrar înfiinţate şi conduse de lideri totalitari contestaţi de comunitatea internaţională. Această reacţie a dus la intervenţii militare, uneori mai puternice decât cele provocate de structurile statale totalitare, conflictele etnice degenerând în adevărate masacre sângeroase (Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Cecenia, Azerbaijan şi mai nou Kârghistan).

Odată cu prăbuşirea comunismului, Europa a descoperit securitatea pentru puţină vreme. Speranţele au fost şi sunt năruite de conflictele locale şi crizele politice din statele est europene. Apariţia şi manifestarea actelor teroriste pe teritoriul imperial rus a creat prejudicii imense Kremlinului (Beslan, Teatrul Dubrovska sau asasinarea liderilor politici din statele caucaziene), care nu gestionat operativ crizele generate. În acelaşi timp, în unele state musulmane ale Asiei Centrale s-au reîntors dictaturile la o scară mult mai amplă - aşa cum este cazul Turkmenistanului. Reaşezarea statelor ex-sovietice a dus la apariţia unei minorităţi ruse - aflată în criză identitară - care aşteaptă reacţia Kremlinului în rezolvarea problemei acesteia.

Curente noi geopolitice şi concepţii geostrategice bat la poarta Europei secolului XXI. Rusia, cu democraţia şi structurile organizatorice în reaşezare, este afectată în relaţiile interne şi internaţionale, de noile contradicţii şi crize politico-militare şi umanitare care par a nu avea, pentru moment, rezolvare. Deşi a aderat la unele organisme europene, la altele fiind doar asociată sau supleantă, Rusia la început de mileniu se găseşte în situaţia de a se opune extinderii spaţiului NATO şi Uniunii Europene.

Cu toate acestea, deşi preşedintele Putin se află la ultimul mandat, Rusia tinde să evolueze ca centru de putere într-o lume multipolară, alături de China şi SUA - pentru a duce mai departe greutatea unui testament imperial - în condiţiile în care problemele de stabilitate federală sunt din ce în ce mai complexe. Dar Putin are un sprijin nesperat: Occidentul şi organizaţiile globale au nevoie de Rusia mai mult ca oricând şi speranţa de a deveni liderul unei organizaţii regionale pe structura Federaţiei Ruse.

www.geo

polit

ic.ro

7

www.geo

polit

ic.ro

8

www.geo

polit

ic.ro

9

www.geo

polit

ic.ro

10

www.geo

polit

ic.ro

11

www.geo

polit

ic.ro

12

www.geo

polit

ic.ro

13

www.geo

polit

ic.ro

14

AFTER EURASIA

Dmitri TRENIN

Rezumat: Elitele ruse si opinia publică văd Rusia prin prisma unui continuum istoric. Astfel, actuala Federaţie Rusa este percepută ca o ultimă formă din categoria diverselor metamorfoze ale ideii de naţiune rusă. Ar însemna, deci, că Uniunea Sovietică nu a fost un alt stat, ci doar o perioada a Sovietelor în cadrul existentei istorice a eternei Rusii. Rusia lui Putin arăta acum mai ţaristă decât orice altceva, lucru evident la celebrarea tricentenarului fondării Sankt Petersburg-ului. Cu alte cuvinte, elitele şi opinia publică rusă încă se refac după „pierderea” Războiului rece. La cincisprezece ani după desfiinţarea URSS, se pune mai mult accentul pe pierderi (din punct de vedere al teritoriului, puterii şi prestigiului) decât pe câştiguri (libertăţi individuale fără precedent, începutul unei economii de piaţă, societatea de consum, precum şi posibilitatea de formare a unei clase de mijloc şi a democraţiei politice).

INTRODUCTION Borders define a country on a map, but there is much more to the contemporary

world than borders, especially those between nation-states. "No torment is deeper than that of being a former superpower - unless perhaps it is that of being a fallen superpower which also undergoes the transition to a market economy," wrote a leading American expert on Russia1. One should add to that the transition from autocracy to democracy, civil society building, and the creation of a genuine federation. In the past decade, Russia has gone through an unparalleled catastrophe, which changed both its shape and much of its substance. Russia-Eurasia is over, suddenly but finally.

The end of Eurasia came about for several reasons. First of all, the international environment changed profoundly. The relative importance of the principal factors of state power was altered, with the economy and technology coming to the fore, and culture (the "civilizational factor") becoming more salient. Russia, "a nuclear giant but an economic dwarf," discovered that its resources are vastly inadequate for continuing its traditional role. Nearly as important, the internal crisis in Russia has eliminated the internal prerequisite for extending the life of the transcontinental empire. In the political sphere, it is safe to say that not only autocracy and totalitarianism, but also rigid authoritarianism is a thing of the past. However, it is genuinely pluralistic and, for all its ups and downs, continuing along the path toward democracy. An important dimension of this pluralism is the rise and consolidation of regional interests, which spells the end of the unitary state structure. Russia will probably not turn into a loose confederacy, but it can become, over time, a true federation. In the economic sphere, property ownership is also crudely pluralistic. Thus, the mobilization of all available resources for some government policy project cannot be guaranteed. To both the populace and the elites, the idea that the outside world is hostile and poses the threat of permanent insecurity is receding. Russians are getting used to the country’s unprecedented openness, with all its positive and negative implications. What the bulk of the electorate wants is the improvement of its economic and social

1 Steven Sestanovich. "Geotherapy." The National Interest. Fall 1996, p.3

www.geo

polit

ic.ro

15

conditions, not the return of imperial greatness, which is still on the minds of the traditional political elite.

While the disintegration of the Eurasian empire came suddenly and as a shock to most people, this was the natural result of a long process. The Soviet Union helped modernize and develop nations along Russia’s borderlands, and raised the self-consciousness of their fledgling elites. This had predictable consequences. Even within the USSR, "real socialism" within different Soviet republics had its distinct characteristics. The Communist Party’s nationalities policy created national-territorial units that were given the status of proto-states. In principle, the formal dissolution of the USSR was the final and logical step - although it could have come in different forms, and had vastly different results. Neither the elites nor the people in the newly independent states can be expected to try to reverse the process.

Even as Russia grew exceptionally weak, its neighbors were becoming stronger and more active. The United States emerged as the only truly global power, with incomparable capability to influence developments anywhere in the world, including the former Soviet space and Russia itself. The countries of the European Union, which emerged as genuine welfare states, proceeded to form both a more cohesive and more inclusive union, which challenged Russia’s position in Europe much more than NATO enlargement. China made a great economic leap forward in comparison with Russia, breaking an essentially Moscow-dominated pattern of relations and outstripping Russia’s gross domestic product - and soon surpassing its per capita GDP.

The decline of Russia’s population and the migration from the Far East to European Russia, compared with China’s huge demographic "overhang," is another development with serious long-term implications. Lastly, Russia faces a historical revival of Islam both as a religion and as a political doctrine. This challenge is of double significance for both Russia’s external and internal environment. None of the factors listed above is trivial, or of short duration. All have a direct impact on Russia.

Last but not least, globalization has opened up Russia-Eurasia to powerful forces operating at the world level. These forces do not originate from states. They are forming an international environment in which the primacy of the state may survive - in the much watered-down form of primus inter pares - but in which the state will no longer have a monopoly over international relations. The impact of globalization has been tremendous throughout the former Soviet Union, but it was very specially felt in the formerly tightly closed Russo-Eurasian borderlands such as the Caspian basin, the Russian Far East, and Kaliningrad.

As a result of these profound changes, it has become clear that "Eurasia" was never a symbiosis of "Europe" and "Asia" within some cohesive and well-integrated large space. Rather, it was the extension of Russia and a function of its power at any given historical moment1. Its fate depended on Russia’s, and its borders would move to and fro. In its prime - when it stretched from the Elbe and Danube in the west, Mount Ararat and the Hindukush in the south, and was washed by the waters of the Yellow Sea and the Sea of Japan in the east - it was monolithic in military strategic terms, reasonably united politically and economically, but extremely diverse culturally. It was these forces of diversity, in Moscow as well as in the borderlands, which eventually brought about the demise of the empire, and will block its reconstitution.

1 Thus, the Transcaucasus joined Eurasia in the early 19th century, North Caucasus in the middle of it, and Central Asia in the second half of the century, while Poland, Finland, and the Baltic States have been "in and out."

www.geo

polit

ic.ro

16

Even if this much is accepted, questions remain. Is the geopolitical earthquake over, or will there be more, and equally powerful, tremors? Has the current period of reshaping and restructuring Russian territory reached its end in this historical cycle? Or, alternatively, will the current Russian borders move again in the near- to medium-term? Will the Russian elites adopt revisionist policies out of sheer frustration? If so, in which direction, and under what circumstances? Is there substance to the notion of a Weimar Russia, which suggests that its own brand of national socialism is getting ready to engulf a humiliated and bitter country? Most importantly, the way Russia’s borders are eventually drawn will provide an answer to the fundamental questions, "What is Russia now? Where will it fit in?"

Basically, there are three kinds of options for post-imperial Russia as it enters the 21st century: revisionism, disintegration, or creative adjustment. Each of these options has implications for Russia’s emerging political system and its international role, both in the vicinity of Russia’s borders and further afield.

OPTIONS FOR RUSSIA – REVISIONIST RUSSIA The pain that Russia has endured from its transformation has been so excruciating

that nationalism and revisionism are widely feared to be just around the corner, waiting for the right moment to step forward and engulf the entire country. The revisionist credo is that Russia is "doomed" to be an empire; the failure to hold on to it is tantamount to national suicide1. It confidently postulates that "Russia will rise again." To the adherents of this view, even regional power status for Russia would be no less than "suicidal”2 In simple policy terms, Eurasianism means the restoration of Russian domination over the entire Soviet/imperial space and the adjacent traditional spheres of influence.

The union with Belarus is thus viewed as only the first step, to be followed by a "trilateral union" with Yugoslavia, and an eventual "second reunification" with Ukraine, and new "voluntary" accession by Armenia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, and potentially other post-Soviet states3. A more "intellectual" and decidedly romantic version of revisionism is pan-Slavism with its delusion of creating a "second Constantinople," a new eastern Orthodox empire4. A much scaled-down version is a Russia-plus, i.e. the Russian Federation absorbing parts of the neighboring states where the ethnic Russians form a majority (Crimea, northern Kazakhstan), or where the local separatists align themselves with Moscow (Abkhazia, South Ossetia, Transdniestria).

This model implies competition and conflict with the West in the former Soviet space, the Balkans, and Central Europe. To counter the immense capabilities and resources of the West, revisionists propose creating a new Eastern bloc made up of Russia and the CIS, China, India, and Iran. For these geopolitically conscious thinkers and actors, this "Eurasian dream" should be realized by confronting America with what it fears most: the nightmare of a Eurasia united by a single power structure. This would mean the reincarnation of both the Mongol empire and the short-lived Sino-Soviet alliance. The first task of this alliance would be to wrestle away the rimlands from US domination and turn them into anti-American allies5.

Revisionism’s irrational response to a very real challenge carries the danger of trying to reach the impossible at the cost of suffering an even more crushing

1Alexander Dugin. Osnovy geopolitiki. Geopoliticheskoe budushchee Rossii. Moscow: Arktogeya, 1997, p.197 2 This is one of the reasons why so many Russian commentators found Zbigniew Brzezinski’s suggestion of precisely such a role for Russia "offensive" 3These motifs are recurrent in the speeches and writings of Zyuganov, Zhirinovsky, and Sergei Baburin 4 This idea is promoted by Alexei Podberyozkin and his Spiritual Heritage group. 5 Alexander Dugin, op. cit., Osnovy geopolitiki, p. 168

www.geo

polit

ic.ro

17

defeat. Such an attempt cannot be ruled out. In the 20th century, it took Germany two successive defeats to leave the well-trodden track of militarism and aggression.

A less extreme version, reconstitution rather than revisionism, is embodied in the concept of multipolarity, and calls for strategic independence without confrontation. It views America, Europe, and China as both competitors and partners, and is prepared to enter into an ad hoc coalition with any other power center, following the balance of power pattern of 18th century Europe.

Thus, humiliated in the west through NATO enlargement and the western intervention in the Balkans, Russia, according to this logic, can and should turn to the East - in the manner of the 19th century Foreign Minister Alexander Gorchakov1 - and not only build alliances with China, India, and Iran, but also promote ties with the former Soviet republics. Moscow’s multipolarity naturally views the Commonwealth of Independent States, this "non-Russian Eurasia," as the building site of a new integrationist project. Without a Russian leading role within the CIS, there can be no Russian "pole".

Unfortunately for the authors and supporters of this idea, it assumes a capacity that is simply lacking in today’s Russia. A medium-sized country with a mediocre level of development is saddled with the mentality of a great power and world leader. The country’s principal macroeconomic measurements are too modest for such an ambitious project. Russia’s natural resources are vast, but they demand substantial investment to extract and deliver to the market. More importantly, they are not crucial to the nation’s standing in the post-industrial age. The option of "reimperialization of Russia" - a term coined by Henry Kissinger2 - is virtually foreclosed.

This notion equally overstates the willingness of the Newly Independent States to harken back to the former imperial power. Intra-CIS trade flows have been steadily declining throughout the 1990s. Political regimes in the 12 countries are diverging, and so are the economic systems. The security challenges they face call for very different responses. Examples to the contrary - be it Russian-Belarussian integration, the Customs Union, or closer cooperation between the remaining members of the Collective Security Treaty, in other words, merely confirms the futility of a Eurasia-wide integration. It is highly significant that the failure of the last attempt at reintegration occurred on the watch of the thoughtful and pragmatic Yevgeny Primakov, Russia’s most enlightened and exceedingly experienced Eurasianist. And the failure was not due to his lack of effort.

Multipolarity also attaches undue prominence to traditional geopolitics, to the detriment of geoeconomics. The more farsighted members of the Russian political, economic, and intellectual elites increasingly look to the CIS as a collection of individual states of very different importance and value to Russia. Thus, they strongly support a bilateral approach to any pretense of integration "of the twelve"3.

It is not difficult to see that multipolarity is a precarious concept, especially for a country in Russia’s position. Given that it is not a first-level pole itself, and is incapable of reintegrating its former borderlands, Russia finds itself in the field of attraction of several major and active power centers. It could well be that if central authority in Russia continues to be "privatized" by selfish vested interests; parts of the Russian Federation could gravitate in different directions, making the unity of the country a very tenuous concept.

1 Prince Alexander Gorchakov, Russia’s Foreign Minister from 1856 through 1882, who after Russia’s defeat in the Crimean War (1856) pursued a policy of "concentration" while promoting the conquest of Central Asia and the Far East. 2 Henry Kissinger. Diplomacy, p.80. 3 Cf. Sergei Karaganov. "Strategy for Russia - IV. Report of the Council on Foreign and Defense Policy" presented at its 8th annual assembly. Moscow: 2000

www.geo

polit

ic.ro

18

Thus, traditional territorial thinking is unlikely to yield positive results. It is possible to elevate geopolitics to a new mantra, but impossible to restore imperialism. This, however, carries an unexpected bonus with it: Russia has lost ground, but simultaneously its expanse has ceased to be a source of strength the way it was before the mid to late 20th century.

RUSSIA’S DISINTEGRATION Usually, there is no shortage of dire predictions concerning Russia’s ultimate

fate. A prominent Russian intellectual predicted Russia’s disintegration within 10 to 15 years. His European counterpart’s vision of Russia was that of Muscovy west of the Urals, with Siberia under Chinese control. The American scholar limited himself to the vision of a Sino-Russian war1. If a doomsday scenario were to become a reality, this would be the result of a major economic catastrophe. If Russia became a loose confederation, its borderlands would gravitate in different directions, and governing Russia would require the art of managing these very different orientations. In other words, Russia would still join the world, but it would do so in less than one piece.

Disintegration along the boundaries of the Russian regions, of course, is a scenario, not an option. An Ataturk solution - salvation through substitution of failed imperialism by vigorous nationalism - is not a credible option for Russia. It is at best naive to believe in "liberation" through self-diminution. There is no basis for a complete de-imperialization of Russia. The notion of a "(ethnic) Russian republic within the Russian Federation," which was debated in the late 1980s and early 1990s, made the map of Russia appear like Swiss cheese. In terms of culture as well as territory, there is no such thing as an ethnically purified Russia.

CREATIVE ADJUSTMENT A creative response is based on an honest assessment of the end of the

Cold War, the dissolution of the USSR, and the experience of the Yeltsin era, and - equally importantly - the impact of globalization. More broadly, it must include the Russian/Soviet imperial experience.

One notable lesson is the need to do away with the obsession for territory. This does not mean giving out more chunks of Russian territory to any potential claimant, but rather ceasing to bemoan territorial losses related to the break-up of the USSR. Even more importantly, it means dropping territorial reconstitution as an important foreign policy goal - which, although not supported officially, is still lingering in the minds of many elite figures.

The oft-repeated analogy with the Federal Republic of Germany misses an important point: Russia was not defeated in a war; its territory was not occupied by the forces of the East and the West; and its historical capital not divided into several sectors. No historical injustice took place. Moscow acted freely, and her choice can’t be reversed.

This adaptation will be made easier by the diminishing importance of geopolitical factors at the beginning of the 21st century. It is often small-sized countries, without substantial natural resources that emerge as the most successful and prosperous - Japan, Singapore, Iceland, etc. On the other hand, some big countries face mounting problems - Russia, India, Brazil. Space and territory, which used to be a major resource of national wealth and national power, are exhibiting their inadequacies and weaknesses. Russia’s long lines of communication along the West-East axis, its vast underdeveloped North, and its long borders all require a significant investment of the national treasure.

1 Sergei Karaganov, Chairman of the Council on Foreign and Defense Policy; Giullietto Chiesa of La Stampa, and Samuel Huntington interviewed by Obshchaya gazeta, #52/1, December 30, 1999 - January 6, 2000, p.6.

www.geo

polit

ic.ro

19

The much-overused notion of great power should best be rejected or at least downplayed in view of the change in the world environment. Russia will probably find it hard to stop being an empire internally, in the sense of being an amalgam of a variety of ethnic groups, cultures, and confessions, and keeping within its federal body a number of national homelands. It must, however, drop any pretence to an imperial role beyond its borders.

The role of the economy in foreign policy is the way of the future. Russia will survive and develop, or fail and stagnate, depending on its performance in such fields as economics and information technology. Even if it is difficult to expect Russia to emerge in the foreseeable future as a great country - which implies a measure of economic and social progress well beyond Russia’s capacities - its ambition to become a successful country, with all the attendant qualifications, can be realized.

Such an approach demands making foreign policy a resource for the country’s internal development, rather than following the opposite historical pattern of using Russia itself as a resource base for some grand design on the world arena. The early Bolshevik promoters of the world proletarian revolution have grossly erred in this direction, but the Soviet Union’s global competition with the West cost Russia even more. Even the traditional territorial expansion of the Russian Empire demanded a redistribution of resources away from core Russian territory toward the borderlands. Today and in the foreseeable future, Russia will need to concentrate intently on its own domestic development.

This necessitates looking for Russia’s comparative advantages, and exploiting them. It means understanding globalization and finding the right niche for the country. It means stressing culture, education, and science, and finding ways to revitalize them.

Russia stands on the boundary between the post-modern and modern and even pre-modern world. It must make its choice. The only rational option is to fully stress Russia’s European identity and engineer its gradual integration into a Greater Europe. Even then, Russia will not become, of course, a member of Europe’s core. However, it could avoid isolation, and, most importantly, a clear pro-Europe choice would facilitate the country’s modernization, its adjustment to the 21st century world. Still, joining the European Union will not be on the agenda for the foreseeable future. Russia should first "build Europe" within its own borders. A failure to integrate would spell Russia’s marginalization and possibly its disintegration. There is no longer an option of withdrawing into "Eurasia."

Russia should practice openness as a European country in Asia, but it should not aim to be either a bridge or a barrier. Moreover, in order to keep its position on the Pacific, it will need to keep its Far Eastern doors open to foreign investment, foreign technology, and foreign workers. Integration of the latter will be an important but not an impossible task. That is where Russia’s past imperial experience can help.

Across Eurasia - and this may be the only case where the notion could survive - Russia could continue to be a cultural magnet. There is a chance that the Russian language will be an important means of communication in business, culture, and even politics. Russian classical and popular culture, including Pushkin and Tolstoy, as well as rock music, is a major vehicle of cross-cultural exchange. Russian-language radio and TV stations are thriving and highly competitive, from Riga to Bishkek. Even the Chechen separatists have preferred to use Russian for official papers and documents.

However, following Samuel Huntington’s notion of Russia as the core state of Orthodoxy is risky, for this can easily compromise Russia’s multicultural character, which is the principal pillar of its internal stability1. This would immediately raise

1 Samuel Huntington. The Clash of Civilizations, p.312.

www.geo

polit

ic.ro

20

problems with the Russian Muslims, and could exacerbate relations with fellow Orthodox countries, which will probably see this as a thinly veiled attempt at restoring Moscow’s domination over Eastern and South-Eastern Europe. Moreover, an Orthodox Russia may be more easily manipulated by the states and groups pursuing extremist policies, which would ultimately set Russia on a collision course with both the West and Islam. It must also be noted that the level of religious devotion among ordinary Russian people is much lower than the political prominence of the top hierarchy of the Russian Orthodox Church.

Along Russia’s European facade, the main immediate challenges will be related to Belarus and Ukraine. It will be in the Russian interest to help Belarus survive as an independent state closely integrated with Russia economically and allied politically. If, however, there is a merger, the only reasonable option is for the six Belarusian regions to join the Russian Federation. Otherwise, Russia’s fragile internal balance will be jeopardized.

It must be fully understood that Belarus is a special case among the post-Soviet states. The maturity of the Russian political class and society will be demonstrated by their ability to fully internalize Ukrainian "separateness" and independence, and develop a constructive and satisfying relationship. So far, things have gone far better than expected. There is a need to turn the Russo-Ukrainian border into a model of close and vigorous interaction, a European analogue of the US-Canadian boundary. In the medium- to long-term future, Moscow and Kiev will probably have another chance to test the maturity of their relationship on the Crimea issue.

Moldova has overcome an early temptation to erase its border with Romania, and will keep its sovereignty. Erasing the former frontline along the Dniester will be a difficult long-term task. Satisfied that Moldova will not fall into Romania’s lap, Moscow has been acting as a broker between Chisinau and Tiraspol. With the progressive reduction of Russian forces in the area and the new activity in Ukraine’s foreign policy, Russia’s role in conflict resolution is likely to diminish. Any solution that would give certain rights to the Dniestrians, however, would have Russia among the prime guarantors.

Thus, even when the last Russian peacekeeper goes home, the boundary between Transdniestria and the rest of Moldova will continue to require the attention of Moscow’s diplomats and politicians. The standoff between Chisinau and Tiraspol should not be left to run its course without intervention. If Russia and the European Union are serious about future strategic partnership, then helping solve the conflict in Moldova can be a good test and, if successful, a model of their security cooperation.

Border problems with Estonia and Latvia are more than ripe for final resolution. There is no reason for postponing the signing of border treaties with both countries, and ratifying the one concluded with Lithuania as far back as 1997. Linking the borders issues with the minority question is no longer useful. From the Russian point of view, supporting Baltic membership in the EU and letting Europe (i.e. the European Union, the OSCE, and the Council of Europe) take care of the minorities problem in the Baltic States is the most sensible approach.

Kaliningrad is Russia’s geographical stepping-stone to joining the core of EU-Europe. To the extent that the borders of the exclave remain uncontested, and NATO membership for Poland does not lead to a massive military build-up, as is very likely, Fortress Kaliningrad has no raison d’кtre. On the other hand, Kaliningrad as a laboratory for EU-Russian integration has everything going for it.

Along the western facade, the boundary of the most interest is the one between Russia and the European Union. It is in Russia’s interest to do whatever necessary to keep it open for progressively closer interaction. Economic cooperation and combating new security threats, such as organized crime, will be of crucial importance.

www.geo

polit

ic.ro

21

The degree to which the Union’s eastern border will turn into a deep divide, or a high wall, will be a measure of Russia’s failure.

Along the southern flank, Russia needs to work to stabilize its periphery, both within its borders and in their direct vicinity. Internal borders in the North Caucasus and the land rights disputes, which undermine many of them, will remain among Russia’s main security worries, at least for the medium-term, but the phenomenon of the inner abroad must be dealt with for the sake of the stability of the Federation as a whole. Reconstructing Chechnya is the main problem, the solution to which can be neither independence nor military rule per se. Such a solution has to satisfy Russia’s main interest - security (at regional and national levels) - and Chechnya’s key interests, namely, self-government and access to legitimate economic opportunities.

Avoiding the fragmentation of Dagestan and stabilizing the power-sharing mechanism in that republic are other long-term problems. Elsewhere in the North Caucasus, an effort to redraw the internal borders could only destroy whatever stability there is in the area. For quite a while, ambiguity, constructive or otherwise, will continue to be faute de mieux, the awkward tool of all conflict managers. A major region-wide economic program is needed at least to de-emphasize territorial issues in the political discourse over the North Caucasus.

During the 1990s, Russia has been pushed from the concept of a double border toward the reality of virtually no border in the south to the need to construct such a border. In the South Caucasus, Russian border troops are stationed only in Armenia, and their role should be seen in the context of Armenia-related issues. As a result of the Chechen wars, Russia’s instinct has been to follow a policy of Abgrenzung vis-à-vis Azerbaijan and especially Georgia, closing borders and threatening or actually imposing visa requirements.

While the need to erect barriers to organized crime, terrorism, religious extremism, and other threats to stability is obvious, Russia does not have the option of shutting itself out of the region. On the strength of the Chechnya example, Russia should have realized that conflicts north and south of the main Caucasus range are closely linked. An enlightened self-interest approach would call for further steps toward conflict resolution in Abkhazia, South Ossetia, and Nagorno-Karabakh. It is in Russia’s interest to continue to support the domestic stability and territorial integrity of its neighbors.

In Central Asia, Russia will have to decide where to draw the line in the sand as it defines its security perimeter. The forward position in Tajikistan remains important in view of the proximity to Afghanistan, as well as Kyrgyzstan and Uzbekistan, both of which are seriously threatened by Islamists. Abandoning the Tajik base would leave Russia without resources to make a direct impact on the political-military situation in the region.

As to the fallback positions, there are several options available. One is a line along the southern borders of Kazakhstan, with Kyrgyzstan as a flank buffer, which makes a lot of strategic sense, but requires a long-term and costly commitment. Another one is along Kazakhstan’s northern frontiers, which makes very little sense, strategic or otherwise. The big question is, however, whether Kazakhstan - even with Russia’s support - will be able to survive over the medium-term within its present borders.

While to much of the outside world Central Asia appears to be the arena for great power competition, a sort of Great Game II, it is not only that and the Islamist threat that require attention. There are also problems between the new states in the region that can become sources of future violent conflicts. Borders between them, such as in the Fergana Valley, are ill defined. Disputes over land rights and water supply can get out of hand, fanning inter-ethnic hatred and provoking international crises. As recent examples demonstrate, Russia will neither be able to act as the supreme arbiter nor to stay out of the conflicts altogether.

www.geo

polit

ic.ro

22

In this context, the internationalization of conflict-prevention and of conflict management will be required. One set of partners is the Shanghai Five, with China, Russia, and three of the Central Asian states. Another one is India and Iran. Finally, there is America and, to a much smaller extent, the European Union. Contrary to the popular perception, Central Asia offers a good opportunity for cooperation between Russia and several sets of outside partners to ensure security and stability.

It is in the Far East that Russia’s fate will be decided in the next several decades. The challenge is primarily of domestic origin, and Russia will need to concentrate on the development of its resource-rich, but backward and increasingly degraded, borderlands. External challenges, however, are not absent either.

The Russian government prides itself on finally reaching agreement on the border with China. Although some outstanding issues pertaining to islands on border rivers remain, they are unlikely to lead to serious problems in relations. Over the medium-term, however, Russia will increasingly be worried about several things:

(1) Chinese migration into the Russian Far East and southern Siberia and (2) the growing economic attraction of China. Over the long term, the fundamental

change in the balance of power between Russia and China could lead the border issue to resurface in a totally different way. A more assertive China, wielding commanding influence in the region, could mean returning to the problem of the "unequal treaties" that gave Russia control over Primorye and Transbaikal. Until now, Mongolia has been transformed into a neutral buffer between

China and Russia. As China becomes the pre-eminent power in the region, Ulan Bator will have to navigate carefully between Moscow and the much closer Beijing. Russia will need to take this possibility into account as it develops its border strategy in the Far East.

The territorial issue in Russia’s relations with Japan is unlikely to go away soon. Sophisticated plans to engage in joint development of the islands are important and potentially advantageous, but they will at best make the resolution of the dispute smoother, and not act as a substitute for such a solution. Eventually, Russia will probably agree to hand over all the disputed territories. This may come as the final stage of a fairly long process, symbolizing a fundamental turnaround in Moscow’s relations with Tokyo. However, a weak Russia can’t be a generous Russia, and the direction of the change is more important than any deadline.

OPTIONS FOR RUSSIA’S NEIGHBOURS The CIS has virtually never existed as a unit, a super-region. The former Soviet

Union has gone the way of the USSR itself, breaking up into a number of sub-regions - the new Eastern Europe (Russia, Ukraine, Belarus, and Moldova), the Baltic States, the South Caucasus, and Central Asia. In their turn, these sub-regions are drifting in different directions, gravitating toward organized Europe or the Greater Middle East. Already, parts of the former Eurasia are joining Europe, while others become part of the Moslem world. Despite their apparent weakness and vulnerability, all CIS countries not only have survived, but have retained a certain freedom of maneuver.

For Russia and its neighbors, territorial status quo is a must. All CIS countries feel the need to hold on to the territories that they received when the USSR broke up, no matter how strong separatist claims may be. They also believe all countries should refrain from making claims on the territory of their neighbors. The alternative would be chaos. The only exception to the general rule is the Karabakh conflict, where Armenia does in fact favor a change of the status quo.

Except Russia, all CIS countries immediately defined themselves as unitary states. Still, this will have to be changed in several cases (Georgia, Moldova, Azerbaijan) if there is to be a solution to their internal conflicts. On the other hand, Ukraine and

www.geo

polit

ic.ro

23

Kazakhstan see federalization as a last resort for averting secession, should they be threatened with it in the future. Both countries refused the option of becoming federations when they became independent out of fear of Russian separatism. In fact, quite opposite policies have been adopted.

Unfortunately for the new states, the cease-fire lines that divide Georgia, Azerbaijan, and Moldova will be difficult to overcome, even within a common-state approach proposed by international mediators. In all cases, they have to admit, Russia will have a role in either stitching together the split states or keeping them permanently divided, even fanning the conflicts. Thus, they can ill afford to seriously challenge Russia. During the second Chechen war Moscow issued a clear warning to its neighbors that aiding or abetting the Chechen separatists by Russia’s neighbors will not be tolerated.

Having secured their sovereignty and independence from Russia, the new states will need to learn to live next to Russia - each in its own way. There will be no common pattern. The remaining border issues, mostly of a technical nature, are likely to be tackled at the negotiating table. Until Russia creates a viable modern economy and achieves domestic stability, economic associations with other CIS states will be loose and political alignments ad hoc. Aligning themselves closer to Russia is an option that several countries will exercise if that suits their national agendas. The Customs Union, while less than perfect, has admitted Tajikistan as its fifth member. Armenia, Belarus, Kazakhstan, Kyrgyzstan, and Tajikistan, all members of a revitalized Collective Security Treaty, have been joined by Uzbekistan as Russia’s bilateral security/military partners. The larger CIS will probably survive as another Commonwealth.

OPTIONS FOR THE WEST Even as the notion of a "world without Russia" is gaining currency, prominent

American authors celebrate their country’s accession to the status of the principal and virtually unrivaled power in Eurasia. True, from an American global perspective it is now possible to describe "Eurasia" - the way Zbigniew Brzezinski does, for example - as a continent, defined by its geographical boundaries. This, however, is not how this term is used in this book, or the way "Eurasia" was commonly understood heretofore, except by theorists of geopolitics.

From a political, economic, military, and cultural view, Eurasia traditionally meant the Russian Empire and the USSR. One can argue however, that even in a narrow sense, Eurasia has recently witnessed the arrival of massive American power and influence. In fact, this US activism has been made possible by the demise and disintegration of the historical Eurasia. The Americans arrived at its funeral feast.

There are two pitfalls to watch, from a US perspective. One is concentrating on preventing a Russian imperial renaissance. Although the dissolution of the USSR was never a Cold War goal, restoration of a Russia-led Union is generally believed to be contrary to Western - as well as Muslim and Chinese interests1. Although Russia has ceased to be seen as a threat in Washington’s eyes, Russian moves toward integration are being carefully, and often suspiciously analyzed for their potential neo-imperialist implications. However, the more insightful Russia-watchers have recognized early on that it is now Russia’s weakness, rather than its strength, that is the problem for the West2.

Another trap is becoming too closely involved in Eurasian disputes. In the eyes of the newly independent nations across the former USSR, Washington replaced Moscow as the ultimate referee, protector, and donor. In various ways, from seeking

1 Kissinger warned that partnership with Russia was possible only "if Russia remained within its borders." (Henry Kissinger. Diplomacy, p.825). Presumably, this meant to discourage aggression or coercion by Russia, not voluntary associations, as with Belarus. 2 For example, Sherman Garnett. See his "Granitsy rossiyskoi vlasti," in Nezavisimaya gazeta, May 5, 1996.

www.geo

polit

ic.ro

24

NATO membership to offering to host a US military base to staging peacekeeping exercises in some desert oasis, they have been trying to create permanent and privileged relationships between themselves and the only global superpower.

For its part, America is certainly interested in non-proliferation, regional stability and access to important resources, democratization, and countering terrorism across Eurasia. Following these goals intermittently, by means of remote control, is hardly possible, but an entanglement there would heavily tax US resources and make America, itself, more vulnerable. A failure to match promises with action would lead to bitter disappointment and a reversal of loyalties.

Despite America’s predominance in Eurasia, it can’t do everything by itself, or even arbitrate effectively. Even more importantly, Americans may not support a high level of Washington’s activism across the continent. Anyway, the US will need allies and partners with whom it can cooperate on the basis of common interests. In Europe, there is at present NATO and the EU; in the Caucasus and the Caspian, Turkey and to some extent the EU; in North-East Asia, there are Japan and South Korea, and in a few cases, China. Russia is largely missing from this list. There is even a theory that three Russias are better than one1.

Ways must be found to bring about mutually satisfying cooperation between Russia and the US in those regions where their interests are closest. Central Asia, threatened by the spillover from the war in Afghanistan, domestic Islamic extremism (though foreign-inspired and financed), and the international drug trade are good candidates. America’s interests in the region are not limited to oil. Neither are Russia’s.

They could join forces to help themselves by helping each other. If such an attempt at regional interaction were a success, a very important precedent would be created. There is one outstanding feature in the Russian political psyche that can be especially valued by the Americans - Russians can think globally. Not all US allies can.

For Europe, the worst option would be enclosing Russia in the West. As in the case of West Germany, strategic integration by the United States needs to be supplemented by economic, political, social, and cultural integration within Europe. As the Union deepens and expands, it must keep the door open to eventual Russian membership. A Europe separated by a high wall or a deep moat from its easternmost point would not only be incomplete and unstable, but would miss a historic opportunity.

It is precisely the human resources of Russia and its geographical reach rather than the country’s proverbial raw materials deposits that can provide Europe with an important comparative advantage in the 21st century. With Russia embedded into it, Europe can become secure, "whole" and internally much better balanced. It would be at that stage that an Atlantic/Pacific security arrangement "from Vancouver to Vladivostok" would finally become a reality.

That, of course, is a long-term proposition, but it could serve as a guide. Keeping the barriers as low as possible as the Union moves closer to the Russian border and engaging the immediate hinterland is a thoroughly sensible approach. One also needs to reach out beyond the doorstep of Russia, and think big - reaching all the way to the ultimate and natural frontier of Europe, which lies on the Amur River and off Sakhalin Island.

The strategic dimension of this relationship could emerge as a result of a joint effort to heal the internal division of the European countries torn apart by ethnic conflict. A good place to start would be Moldova. The European Union would also be wise to make sure that Russia is actively engaged in the implementation of its Stability Pact for South-Eastern Europe, and Russia would be equally wise and forward-

1 Cf., e.g., Zbigniew Brzezinski. The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives. New York: Basic Books, 1997, p.202.

www.geo

polit

ic.ro

25

looking to cooperate with the EU and the US in looking for ways toward conflict resolution and reconstruction of the Caucasus, including both South Caucasus and Chechnya

This won’t be easy, as evidenced by the international community’s behavior during the Chechen war. Although the West, as well as virtually all countries, recognizes the territorial integrity of the Russian Federation, they abhor Russian methods and do not necessarily wish Russia to succeed. The idea is, to "nip Russian revisionism in the bud." Since outright support for the rebels could be dangerous, invoking direct confrontation with Russia, the preferred role is that of a mediator, which is resolutely rejected by Moscow.

The Chechen problem will probably not be solved even in the medium-term, but it needs to be managed in the interim. Should the West wish to bring that solution closer, it must accept some responsibility for the reconstruction and rehabilitation of the war-ravaged republic. The Chechen war underlies the importance of addressing the larger issue of the Western-Russian relationship in the Caspian region, which is laden with mutual suspicions, recriminations, and other attributes of the Great Game.

For Japan, the relationship with Russia is not limited to the territorial issue. Russia is an essential element of the balance of power in North-East Asia, which hopefully can be transformed into some kind of a security framework. A stable democratic and market-oriented Russia with a vibrant civic society is the best guarantee of Japan’s security.

On its territorial dispute with Russia, Japan has been disappointed twice before, with Gorbachev and Yeltsin. In the early 21st century, Tokyo’s true objective should be a stable and sufficiently broad-based relationship with Russia, to which it could serve an eastern anchor alongside with Germany, its principal European point of contact. In return, a friendly and well-disposed Russia would add to the strength of Japan’s position in East and Central Asia. In this much-improved climate, it would be easier to finalize the border between the two countries that, instead of being "distant neighbors," could indeed become much closer1.

CONCLUDING REMARKS Thus, at the beginning of the 21st century, one can claim that "eternal Russia,"

which, in the form of the USSR reached a climax of territorial and cultural expansion, has run its full course. With enormous difficulty and pain, Russia is slowly overcoming the "gravitational pull of its own history." Modernization of the Russian state and of Russian society requires non-traditional answers to the twin questions about Russia and the Russians. Before modernity finally takes root, however, Russia and its neighbors will have been through many crises over borders and ethnicity. One can only hope that they all survive in one piece.

Russia-Eurasia is over. To the west of its borders, there lies an increasingly unified Europe, a natural place for Russia’s own integration as a European country in an appropriate form. To the east lies an increasingly interconnected Asia, where Russia must either establish itself as a country in Asia or face the mounting pressure to withdraw west of the Urals. To the south, there is the challenge of Islamic activism whose source is both internal and external. All of this places Russia in a highly uncomfortable position, demanding vision and the capacity for action, which is not very much in evidence at the moment. Yet, the end of Eurasia, a real catastrophe, is no tragedy. It is merely the end of a long era. But it is not the end of Russia, for which a new and potentially happier era can now start.

1 This very apt description belongs to Professor Hiroshi Kimura.

www.geo

polit

ic.ro

26

ISLAM ET POLITIQUE EN ASIE CENTRALE

Olivier ROY

Abstract: During the Soviet period, Islam in Central Asia was organized around the official and the unofficial clergy. More radical and politicized movements appeared by the end of the 1970s. After gaining their independence, the various regimes took over and developed the official clerical institution so as to control the wave of re-islamization which submerged Tadzhikistan and Uzbekistan in the 1990s. Political Islam is represented by the Tadzhik Party of Islamic Renewal and the Islamic Movement of Uzbekistan, both involved in armed struggle. However, the two movements have followed separate ways. The Tadzhiks are following a political and nationalist path (coalition agreement of 1997), while the Uzbeks, having taken refuge in the region of Afghanistan controlled by the Talibans, have launched a guerilla warfare against the regime of President Karimov. Finally, the militant but non-violent movement Hizb-ul-Tahrir, based in London, is experiencing a significant breakthrough among the young generation in Uzbekistan.

Resumen: El Islam de Asia central, durante el período soviético, se estructuró alrededor de un clero oficial y de un clero paralelo. Movimientos más radicales y politizados aparecieron a partir de fines de los años ’70. Luego de las independencias, los diferentes regímenes retomaron y desarrollaron la institución del clero oficial, para controlar mejor la ola de reislamización que sumergió Tadjikistán y Uzbekistán en los años ’90. El Islam político se encarnó en Tadjikistán en el Partido del Renacimiento Islámico, y en Uzbekistán en el Movimiento Islámico de Uzbekistán, comprometidos en la lucha armada. Pero estos movimientos tomaron diferentes rumbos: los Tadjiks ingresaron en una lógica política y nacionalista (acuerdo de coalición de 1997), mientras que los Uzbeks, refugiados entre los Talibanes en Afganistán, conducen la guerrilla contra el régimen del presidente Karimov. Por último el Hizb-ul-Tahrir, movimiento militante pero no armado, con base en Londres, penetra significativamente entre la juventud en Uzbekistán.

L’isolement de l’Asie centrale durant les quelque sept décennies de soviétisme a produit une configuration très particulière des relations entre islam, politique et vie sociale, du fait que la religion musulmane, persécutée, se soit maintenue, comme les autres religions, dans la clandestinité ou le cadre d’un clergé-croupion officiel. Mais la décennie qui suivit les indépendances de 1991 a, d’une certaine manière, ré-intégré l’Asie centrale dans les grands courants du monde musulman contemporain: une ré-islamisation conservatrice de la société, un islam officiel bien contrôlé par les gouvernements et un islam radical qui, soit rentre dans le jeu politique (Tadjikistan), soit devient l’expression d’une contestation sociale face à un régime autoritaire (Ouzbékistan), tandis que le soufisme tend à être apolitique.

I. L’HÉRITAGE SOVIÉTIQUE Il convient donc de rappeler d’abord les grands traits de l’islam soviétique au

moment de l’indépendance 1.Se réclamant du sunnisme hanafite, fortement marqué par un soufisme très orthodoxe, coupé du Moyen-Orient après le passage de l’Iran au chiisme durant le XVIe siècle, l’islam d’Asie centrale s’est trouvé, au XIXe siècle, partagé entre une influence réformiste surtout venue des Tatars de l’empire russe et un fondamentalisme plus strict développé dans les écoles du sous-continent indien (Déoband). Paradoxalement la révolution bolchevique a porté un coup plus rude au réformisme moderniste (le jadidisme), porté par des 1 La bibliographie est désormais abondante à ce sujet. On consultera les œuvres d’Alexandre BENNIGSEN et Chantal LEMERCIER-QUELQUEJAY, L'Islam en URSS, Paris, Payot, 1968 et Le Soufi et le commissaire, Paris, Le Seuil, 1986. Depuis, des travaux novateurs ont bénéficié de l’ouverture des archives soviétiques ; Adeeb KHALID, The Politics of Muslim Cultural Reform, Jadidism in Central Asia, Berkeley, The University of California Press, 1998 ; Stéphane DUDOIGNON, dir, L’Islam de Russie, Paris, Maisonneuve et Larose, 1997. Pour une analyse des transformations suivant l’indépendance: Olivier ROY, La nouvelle Asie centrale ou la fabrication des nations, Paris, Le Seuil, 1997.

www.geo

polit

ic.ro

27

intellectuels urbains, parfois compagnons de route du communisme et éliminés dans les purges des années trente, qu’au traditionalisme qui a trouvé un refuge chez les mollahs ruraux moins soumis à la répression. Après l’écrasement de la révolte des Basmatchis et la grande attaque frontale (hojjum) contre l’islam et la société traditionnelle en 1927, les manifestations visibles de l’islam ont connu une longue éclipse. Cependant, l’islam s’est maintenu, sous des formes évidemment différentes mais plus complémentaires qu’antagonistes, sur quatre registres, correspondant à des catégories d’acteurs différents.

1. Un islam parallèle, conservateur, lié à la société rurale traditionnelle telle qu’elle s’est articulé sur le système soviétique des kolkhozes, avec des poches régionales de radicalisme. Les mosquées sont fermées, mais des mollahs parallèles, dont la fonction se transmet le plus souvent de père en fils, maintiennent la tradition, tout en n’étant officiellement que de simples kolkhoziens. Agissant dans le cadre des groupes de solidarité traditionnels, ils bénéficient du silence voire de la complicité des apparatchiks locaux. Cet islam est d’ailleurs considéré par la population comme partie intégrante d’un héritage et d’une identité qui a survécu au système soviétique (maintien des grands rites de passage, comme la circoncision, usage de noms propres musulmans etc.). Le corpus est celui en usage dans les maktab et madrasa d’avant la révolution et fait souvent aussi l’objet d’une transmission familiale (grand-parents apprenant à leurs enfants les rudiments de l’islam)1.

2. Un islam officiel, mis en place en 1941 mais rajeuni dans les années quatre-vingts: à cette époque de jeunes mollahs furent envoyés dans les pays arabes afin d’y acquérir une maîtrise de la langue et du corpus islamique pour rendre crédible l’islam soviétique. Cet islam était organisé dans le cadre d’une Direction spirituelle, basée à Tachkent, dirigée par un mufti ouzbek dont l’autorité s’étendait aux quatre pays d’Asie centrale proprement dite et au Kazakhstan. La Direction gérait les quelques mosquées restant officiellement ouvertes. À la fin des années quatre-vingts, un personnel peu nombreux mais jeune et compétent (Mohammad Youssouf, nommé en 1989 mufti à Tachkent, ou Akbar Touradjanzade, Qazi à Doushanbé), avait évincé la dynastie des Babakhanov dont trois générations successives ont tenu le muftiyyat de Tachkent. Lors de leurs études (respectivement en Libye et en Jordanie), ces clercs ont rencontré l’influence des Frères musulmans.

3. L’émergence à la fin de la période soviétique de jeunes intellectuels islamiques ayant une formation à la fois moderne et traditionnelle et qui se sont manifestés au moment de la guerre d’Afghanistan (Sayyid Abdoullah Nourov, dit Mollah Nouri, arrêté au Tadjikistan pour son soutien aux Moudjahidin afghans en décembre 1986, est ingénieur en géodésie et a suivi les cours clandestins d’un certain Mollah Hindoustani, lui-même formé en Inde dans les années vingt et rescapé des camps de Sibérie).

4. Enfin, il ne faut pas négliger le rôle des orientalistes issus de l’Asie centrale. Supposés être de bons apparatchiks athées, de jeunes Ouzbeks, Tadjiks, Kazakhs etc., ont été formés à l’arabe et au persan, dans le cadre des instituts d’études orientales, afin de servir de relais au système soviétique dans le monde musulman (comme diplomates, traducteurs, experts) dans les années 1970 et 1980 (en Afghanistan en particulier). En généraux loyaux au système soviétique, on les retrouvera souvent après l’indépendance comme cadres d’un nouvel islam officiel. Aucun de ces acteurs ne s’est particulièrement intéressé aux questions du

réformisme doctrinal (sinon un petit groupe de "wahhabi" autour de Rahmatoullah

1Voir KHALID, op. cit., pp. 20 sq.

www.geo

polit

ic.ro

28

Allama, un disciple de Qazi Hindoustani). Ils sont soit très traditionalistes, soit préoccupés avant tout d’action politique. L’héritage jadid ne s’est pas transmis. C’est donc surtout à l’étranger que les acteurs du revivalisme islamique post-indépendance iront chercher leurs modèles.

II. LES INDÉPENDANCES ET LA RÉ-ISLAMISATION Ces quatre catégories d’acteurs se sont donc soudainement trouvé un

nouvel espace d’action après l’indépendance, d’autant que les contacts avec le monde musulman se sont, d’un seul coup, multipliés, sous la forme de venues de prédicateurs, d’octroi de bourses ou d’envoi de littérature religieuse. Ce sont surtout les pays du Golfe et le Pakistan qui ont joué un rôle. L’Iran en effet a manqué d’une part d’un relais idéologique (absence de chi’ites en Asie centrale) et s’est efforcé de conserver de bonnes relations avec Moscou afin de contrer l’influence américaine, turque et... saoudienne. L’Iran n’a joué de rôle qu’au Tadjikistan, du fait de la proximité linguistique, en soutenant l’opposition islamiste, avant de la pousser à trouver un accord avec Moscou, ce qui fut fait en juin 1997. Enfin les développements des guerres civiles d’Afghanistan et du Tadjikistan ont brouillé les frontières et mis en contact direct les radicaux afghans et ceux d’Asie centrale. Les gouvernements des nouvelles républiques, après un certain libéralisme en 1991 et 1992, se sont lancés dans une double politique de répression de l’islam radical et de mise en place d’un islam officiel.

La réislamisation des sociétés après l’indépendance est un fait, même si souvent, il s’agit simplement de l’apparition au grand jour de pratiques religieuses vivantes mais demeurées discrètes. La construction des mosquées a sans doute été le phénomène le plus spectaculaire, même s’il faut faire la distinction entre les grandes mosquées "cathédrales" (joma’), par exemple dans le Ferghana, propres à offrir un cadre à une mobilisation politique plus large, les mosquées «historiques» qui permettent aux États de renouer avec l’histoire (le tombeau de Bahauddin Naqshband à Boukhara) et enfin des mosquées de quartier (mahalla), expression de la sociabilité locale. Il est d’ailleurs parfois difficile de distinguer ce qui relève de l’islamisation (port du voile) et d’une re-traditionalisation encouragée par l’État, se traduisant par un plus grand conservatisme des mœurs et un déclin du statut de la femme. C’est ainsi qu’en Ouzbékistan, par son insistance sur la tradition le gouvernement du Président Karimov a, de fait, encouragé une ré-islamisation qui pourrait se retourner contre lui: par exemple la loi de 1993 sur les «mahalla» (quartiers) en institutionnalisant le pouvoir des «aqsaqal» (les «anciens») a souvent donné un poids nouveau à des mollahs parallèles. Enfin, dans leur quête de reconnaissance internationale, les nouveaux États ont été amenés à laisser le champ libre à certains pays musulmans pro-occidentaux (comme l’Arabie saoudite) tout en s’opposant à l’Iran, ce qui a contribué à façonner le type de prédication islamique dans le sens du radicalisme sunnite.

La question de l’islam est donc un enjeu pour l’ensemble des acteurs du champ politique.

II.1 La mise au pas et le développement du clergé officiel Tous les gouvernements ont repris, nationalisé et développé les structures

soviétiques du clergé officiel. Malgré les velléités du chef du muftiyyat pour l’Asie centrale, Mohammed Youssouf, de maintenir une instance trans-nationale après 1991, chaque État s’est empressé de promouvoir le Qazi de la république (subordonné au Mufti de Tachkent à l’époque soviétique) au poste, créé à cette occasion, de Mufti de la république, autonome par rapport à celui de Tachkent. Cette rupture s’est faite chaque fois avec l’approbation du Qazi concerné: Sadikian Kamalov au Kirghyzstan (où le muftiyya n’a été proclamé qu’en 1993), Ratbeg

www.geo

polit

ic.ro

29

Nissan Bay (appelé aussi Nissanbaev, ou Nissan-bay oglu) au Kazakhstan, Nasroullah Ibadoulayev au Turkménistan, Mohammed Youssouf (Mamayoussoupof) à Tachkent et enfin Akbar Touradjanzade au Tadjikistan, même si ce dernier a voulu maintenir des liens avec son homologue de Tachkent.

Les deux derniers ont tenté de rendre le clergé officiel autonome par rapport au nouvel État mais ont échoué. S’appuyant sur un islam sinon radical, du moins très "salafiste" (prônant un retour aux sources au-delà des traditions), ils se sont efforcés de contrôler le clergé parallèle, de nommer leurs propres imams dans les nouvelles mosquées, et de négocier avec l’État une sorte de concordat, qui passerait par une islamisation des lois et de la culture. Ils ont aussi essayé de s’assurer le monopole de l’aide étrangère, en particulier saoudienne. Mais ce faisant ils se sont heurtés aussi bien à l’État qu’aux mollahs ex-parallèles, peu soucieux de renoncer à leur nouvelle indépendance (et aussi désireux d’accéder directement à l’aide étrangère). En fait, la plupart des mollahs parallèles se sont bien gardés de constituer ou de rejoindre un mouvement qui se définirait essentiellement par l’islam: partout ils se sont au contraire alignés sur les choix politiques de leur clan et se sont montrés plus soucieux de consolider leur position de notables locaux. Même les quelques mollahs parallèles politisés ont montré de la méfiance envers la volonté des deux muftis d’affirmer leur leadership sur l’ensemble du clergé. Mohammed Youssouf a été violemment pris à partie, en 1991, par les "wahhabis" du Ferghana, qui l’accusaient de commercialiser les Corans offerts par l’Arabie saoudite. Au Tadjikistan, Touradjanzade s’est allié aux islamistes du Parti de la Renaissance Islamique (PRI), mais ceux-ci n’ont jamais vraiment reconnu sa pré-éminence en termes religieux1. Bref les muftis se sont trouvés en porte-à-faux entre les États et l’islam radical.

Après avoir rallié l’opposition, Touradjanzade a dû fuir en Afghanistan à la suite de la défaite du camp «islamo-démocrate » en décembre 1992 ; Mohammed Youssouf a été contraint à l’exil en avril 1993. Tous deux ont été remplacés par des muftis apolitiques (respectivement Fathoullah Khan Sharifzade et Hajji Moukhtar Abdoullah). Les États ont repris l’institution du « comité des affaires religieuses», instance bureaucratique dépendant directement du gouvernement et chargée de contrôler le clergé ; les « orientalistes » laïques en ont souvent fourni le personnel (comme l’historien Shoazim Mounavvarof en Ouzbékistan). Enfin, partout une loi a organisé le champ religieux en étendant le contrôle du clergé officiel, une fois «normalisé», sur toutes les grandes mosquées (les mosquées «joma’» où est prononcé le prêche) ; pour les petites mosquées de quartiers (appelées panjwaghti ou beshwaghti, c’est-à-dire destinées uniquement aux cinq prières), le contrôle est plus souple, mais le prêche y est souvent interdit (Ouzbékistan, Tadjikistan, Turkménistan). Le hajj et les grandes institutions d’enseignement religieux sont contrôlés par l’État. En avril 1999, l’ouverture d’une université islamique d’État est annoncée à Tachkent. De même après 1993, un contrôle strict des visas a limité l’entrée en Ouzbékistan des prédicateurs étrangers.

C’est en Ouzbékistan que le contrôle de l’État est le plus développé. Les madrasas n’ont le droit de recruter qu’après l’école moyenne. Il y a 18 madrasa provinciales (une par province ou velayat plus trois à Tachkent), prolongées par une école supérieure (Imam Boukhari) ou le cursus dure quatre ans. Une commission (hayat) des oulémas présidée par le mufti est l’instance supérieure du muftiyyat (avec présidium de 12 à 13 membres) ; son interlocuteur est le comité des affaires

1L’éviction de Touradjanzade du PRI en octobre 1999 montre que le parti n’a en fait jamais accepté sa prétention à être le chef de l’opposition

www.geo

polit

ic.ro

30

religieuses auprès du conseil des ministres. Dans chaque velayat il y a un mufti. Tous les imam des mosquées joma’ sont nommés par le muftiyyat (ou confirmés par lui pour ceux déjà en place avant la loi). Une commission de contrôle instituée en 1997 a entrepris l’enregistrement ou l’invalidation de tous les imam déjà en place, en commençant par les territoires sensibles: Tachkent, Namangan, Ferghana, Samarcande. Par contre l’État peut se montrer généreux envers le clergé ainsi domestiqué: il a donné 40 hectares de terres en «waqf» à Djizzak, le fief du président. Le 1er mai 1998 est promulgué la loi sur la «liberté de conscience» exigeant l’enregistrement préalable de tout groupe religieux de plus de 100 personnes et de toutes les mosquées. Chaque religion doit être représentée par une seule institution pour tout le pays. L’État a ainsi obtenu le soutien complet de la hiérarchie religieuse sur le plan politique: Abdourrashid Bahrom, le dernier mufti en date, promulgue ainsi une fatwa contre le Hizb-ul- Tahrir en juin 1999.

Au Tadjikistan, la loi du 23 mai 1998 interdit les partis religieux (y compris le Parti de la Renaissance Islamique qui fait partie de la coalition), même si, en août 1999, la cour suprême lève l’interdiction des partis d’opposition.

Pourtant les nouveaux régimes se sont bien gardés de retomber dans un anti-islamisme militant. Seuls le Kazakhstan et le Turkménistan se proclament officiellement laïcs (dünyavi) dans leur constitution. Ouzbékistan et Tadjikistan, où l’influence de l’islam est historiquement forte, reprennent volontiers à leur compte l’héritage musulman, en rendant officiellement chômées les grandes fêtes religieuses (fitr et bayram). L’Ouzbékistan a réhabilité en 1993 Bahaouddin Naqhshband, le fondateur de la naqhshbandiyya. Au Tadjikistan, le clan koulabi, après sa victoire contre les islamistes, restaure en grande pompe le mausolée de Mir Saïd Ali Hamadani, pour son 480e anniversaire, tandis que l’Académie des Sciences publie en 1994 "Ta'alimat-i sufizm dar ijadiat-i Ali-ye Hamadani" («L’enseignement du soufisme dans les oeuvres d’Ali Hamodani»). Les présidents n’hésitent pas à aller faire au moins le petit pèlerinage à la Mecque et tous les pays d’Asie centrale ont adhéré à l’Organisation de la Conférence islamique.

Les États ont donc gagné le contrôle de l’islam officiel, selon une politique qui rappelle celle du Maroc, de l’Égypte et de la Turquie (le modèle du Diyanet a d’ailleurs été systématiquement proposé par la Turquie aux nouveaux États).

II.2 Le clergé parallèle Le clergé parallèle s’est «professionnalisé» dès l’indépendance: on abandonne

son métier officiel pour tenter de vivre en tant que mollahs, soit de dons, soit d’un petit salaire officiel en entrant dans le clergé officiel. Souvent le mollah s’est transformé en entrepreneur pour gérer la mosquée (re)construite et l’éventuelle activité économique y afférant (offrandes, prestations pour les rites de passage). Les prédicateurs ou bienfaiteurs étrangers ont joué un rôle, car, en 1991, quelques centaines de dollars pouvaient faire beaucoup. Les mollahs parallèles, lorsqu’ils ont été contraints de faire des choix politiques, ont presque tous suivi leur clan ou leur groupe de solidarité, indépendamment de leurs convictions religieuses. L’exemple type est celui des Gharmis et des Koulabis au Tadjikistan, termes désignant deux factions locales. Alors que la région de Koulab était célèbre sous l’époque soviétique pour le conservatisme religieux de ses habitants, presque tous ses mollahs ont rejoint en 1992 le «Front populaire» expression des apparatchiks ex-communistes contre le Parti de la Renaissance Islamique. Inversement les apparatchiks communistes de Gharm ont presque tous rejoint l’opposition islamique, au point que, dès les manifestations d’avril 1992, le terme de Koulabi était synonyme de « néo-communistes » et celui de «Gharmis» d’«islamistes».

Ailleurs, les mollahs parallèles même fondamentalistes ont accepté un compromis avec les nouvelles autorités religieuses. Dans la ville de Kasansoy (peuplée de

www.geo

polit

ic.ro

31

Tadjiks mais située dans le Ferghana ouzbek), un noyau très actif de mollahs parallèle s’est développé sous le régime soviétique, autour d’un médecin, invalide de guerre, Makhtoum, et de Jora Akhound, mort en 1988, naqshbandi1. Dès l’indépendance, l’un d’entre eux, Azzam Khan Khwadja, a entrepris de construire ce qui est sans doute la plus grande mosquée contemporaine d’Asie centrale. Le gouvernement, méfiant, a refusé de l’enregistrer comme mollah officiel, mais a accepté la candidature du numéro deux de la mosquée, Sharif Djan, né en 19542.

Par contre, quelques mollahs parallèles, en général jeunes, et plus proches du modèle du militant islamiste dont nous parlerons ensuite, ont ouvert des mosquées «idéologiques» aux alentours des grandes villes et attirent des fidèles non pas parce qu’ils viennent du mahalla (le quartier) mais par attrait pour des prêches beaucoup plus incisifs et vigoureux. C’est le cas de la mosquée Djami d’Andijan. Ces mosquées, particulièrement actives dans le Ferghana, ont toutes été fermées à partir de 1995. De même, des réseaux de mollahs parallèles ont développé des activités de prêches itinérants, souvent accompagnées par des femmes prédicatrices, les otin3. Ils interviennent par exemple dans les fêtes de mariages ou de circoncisions (les tuy), insistant pour que alcool, musique et mixité en soient bannis. Des organisations internationales islamiques (Rabita, Tabligh) proposent bourses et documentation: des jeunes, revenus à l’islam, peuvent ainsi partir à l’étranger, et, à leur retour, se posent à leur tour en mollahs, de manière tout à fait ouverte.

On trouve aussi des synthèses entre mollahs parallèles et acteurs modernes, comme l’association entre un club de sport de combat et une mosquée, qui semble avoir existé à Namangan dans le Ferghana au moment des soulèvements islamiques de 1992. En mai 1997, on annonce la fermeture à Tachkent d’un club de kick-boxing (dont l’entraîneur est un certain Fathoullaïev) du fait de l’activisme religieux de ses membres4.

Tous ces indices montrent le développement récent d’un nouveau clergé parallèle, plus jeune, plus urbain, plus éduqué, où se rejoignent la tradition du clergé parallèle et la mouvance islamiste récente. Ce sont eux que l’on appelle les "wahhabis". C’est dans cette mouvance que se développe depuis 1996 un parti politiquement difficilement classable: le Hizb-ul-Tahrir, ou «parti de la libération», fondé par Taqieddin Nabhani en 1953 en Jordanie, aujourd’hui dirigé depuis Beyrouth par Abdel Qadim Zaloum, depuis la mort de Nabhani en 1977. Un autre centre se trouve à Londres, dirigé par Omar Bakri Mohammed, syrien, émigré dans les années quatre-vingts, qui a participé au Congrès du califat à Londres le 7 août 1994. Créé comme parti palestinien islamo-nationaliste, le Hizb-ul-Tahrir a évolué peu à peu en un mouvement supra-national, travaillant pour le rétablissement du Califat. Il recrute surtout parmi la seconde génération issue de milieux immigrés en Europe. Verbalement très agressif, refusant tout compromis non seulement avec les pouvoirs en place mais aussi avec les musulmans qui ne reconnaissent pas son leadership, il n’a cependant pas recours à la violence armée ou au terrorisme, mais prône la «reconversion» des musulmans «égarés» ou assoupis, grâce à la prédication. Le Hizb-ul-Tahrir a fait une percée inattendue parmi la jeunesse ouzbèke, y compris parmi les Ouzbeks du sud-Kirghyzstan. Les rares documents émanant de la branche ouzbèke

1La résistance armée aux Soviétiques, menée par Nasser Khan Tora, fils de Sayyed Kamal Khwaja, a duré jusqu’au milieu des années trente 2De manière étonnante, l’entrée de la mosquée porte un vers qui pourrait être de Khayyam et n’a rien d’islamique: « Jihân jâm wa falak sâqi adjal î (?)» «le monde est une coupe et le destin l’échanson du dernier jour» 3Habiba FATIH, « Otines: the Unknown Women Clerics of Central Asian Islam », Central Asian Survey, vol. 16, N 1, mars 1997 4BBC du 6 mai 1997

www.geo

polit

ic.ro

32

utilisent la même terminologie que le mouvement basé à Londres et Beyrouth. Il fait allégeance au Cheykh Zalum, et reprend la constitution du «Califat» telle qu’elle a été formulée en 1979 par le parti1. À l’intersection entre secte et mouvement politique, ce mouvement correspond nettement à une rupture avec les formes de religiosité traditionnelle et à une connexion sur les réseaux transnationaux.

II.3 Le soufisme On sait qu’Alexandre Bennigsen voyait dans les soufis un des piliers de

l’islam clandestin à l’époque soviétique2. On peut s’étonner de ne les voir qu’en passant dans un article consacré aux relations entre islam et politique en Asie centrale. Si le prestige et la rémanence du soufisme sont indéniables, à la fois par le poids des références soufies dans la culture musulmane d’Asie centrale ainsi que dans le respect accordé aux grandes familles soufies qui ont pu survivre, l’impact politique du soufisme est faible. D’abord parce qu’il n’a pas été ou n’est plus une forme d’organisation structurée en Asie centrale. Ensuite parce que sa diffusion générale fait que tout le monde est plus ou moins lié à une grande famille soufie, ce qui enlève toute pertinence politique au fait soufi. Les liens qui unissent encore pir et mourid (très distendus par l’affaiblissement des pratiques de zikr et d’initiations sous le soviétisme) ne recoupent pas les affiliations politiques. Au Tajikistan, le Qazi Touradjanzade est le fils d’un mourid qadéri très respecté qui n’a jamais été inquiété par le régime néo-communiste après l’exil de son fils. De même le Qazi avait un grand respect pour le père (Damollah Mohammed-e Sharif Hissari) de son successeur, Fathoullah Khan Sharifzade, lequel avait été pourtant nommé par les néo-communistes. Le Cheykh Hissari avait d’ailleurs des disciples aussi bien parmi les Ouzbeks du Ferghana que parmi les Tadjiks du sud du Tadjikistan. Lorsque le Pir Ishan Abdourrahman Djan de Ab-i Garm, un Naqshbandi, est enterré le 12 juillet 1991, il est loué aussi bien par le PRI que par Kenjaiev qui sera l’adversaire déterminé du parti islamiste lors de la guerre civile ; le fils du pir, Hajji Abdoulqouddous, soutient Touradjanzade, alors que son neveu, Ne’matzadeh, serait devenu le troisième mufti «néo-communiste», après l’assassinat de Sharifzade. Bref, les grandes familles religieuses, ou plutôt ce qu’il en reste après le soviétisme, ont un rayonnement qui coupe à travers les allégeances politiques (et aussi, ce qui va de pair, à travers les allégeances ethniques et régionalistes). Elles n’ont pas en soi de rôle politique et ne correspondent pas à des réseaux structurés.

D’autre part, selon un phénomène courant aussi en Afghanistan, les descendants de pir prestigieux ne sont pas nécessairement eux-mêmes de grands religieux, ce qui affaiblit la transmission, ou plutôt fait du respect qu’on porte à ces descendants une sorte de convenance sociale et non un lien de maître à disciple. Le retour au soufisme que l’on observe aujourd’hui relève plus d’un phénomène de néo-confrérisme, où on ré-invente de manière autodidacte des pratiques de soufisme, tout en ayant perdu la véritable transmission. Enfin, il est de bon ton aujourd’hui, dans les milieux gouvernementaux, surtout ouzbeks, de mettre le soufisme en avant, parce qu’il incarnerait un islam «national» et anti-wahhabi3.

Certains «wahhabis» commencent à critiquer ouvertement les pirs soufis. B. Babadjanov cite ainsi une polémique à Andijan où un des rares authentiques pir naqshbandis, Hazrat Ishan Ibrahim, de Kokand, s’est fait vertement interpellé par

1Pour les textes oubzbèkes, voir The Cyber Caravan, John Hopkins University, vol 1, N 8, mai 1999 ; pour les textes du parti, lire Suha TAJI-FAROUKI, A Fundamental Quest, Londres, Grey Seal, 1996, appendice. 2 Alexandre BENNIGSEN et Chantal LEMERCIER-QUELQUEJAY: Le Soufi et le commissaire, op. cit 3On trouvera un point sur la question dans Bakhtyar BABADJANOV « Le renouveau des communautés soufies en Ouzbékistan », in Boukhara la Noble, Cahiers d’Asie Centrale, Edisud,1998.

www.geo

polit

ic.ro

33

de jeunes mollahs formés en Arabie saoudite1. Les tentatives de relancer le soufisme, souvent faites par des néophytes, vont à l’encontre de la prédication « wahhabie » et tendent donc à être apolitiques.

II.4 Les mouvements islamistes et les "wahhabis" La radicalisation politique de jeunes intellectuels a commencé bien avant la

dissolution du régime soviétique2. Un personnage clé a joué un grand rôle: Mawlawi Qari Hindoustani dit aussi Hajji Mohammad Roustamov ou Qari Mohammed Jan Damolla (né en 1892 à Kokand, mort en 1989 à Douchambé). Ouzbek du Ferghana, formé en Afghanistan et au Cachemire, écrivant en persan, ayant fait 15 ans de prison en URSS, il établit dans les années soixante-dix une madrasa clandestine à Douchambé, avant d’acquérir un statut semi-officiel dans les années 1980. Son influence va de l’Ouzbékistan au Tadjikistan et ses élèves sont indifféremment Ouzbeks et Tadjiks. Il a formé la plupart des acteurs islamistes des années 1990 (Allama Rahmatoullah, Mollah Nouri, Himmatzade, Damollah Hikmatoullah), qui l’ont quitté à la fin des années 1970, lui reprochant son refus de soutenir les Moudjahidines afghans. À l’inverse, il les accusa alors de wahhabisme, c’est-à-dire de déviation par rapport au sunnisme hanafite3. On les retrouvera en partie au parti de la Renaissance islamique.

L’islamisme, au sens où on l’entend usuellement (mouvement mené par des intellectuels de formation moderne et voyant dans l’islam une idéologie politique à même de permettre l’établissement d’un «État islamique»), apparaît en URSS avec le «Parti de la renaissance islamique»4. Fondé à Astrakhan en juin 1990, sous la direction de Ahmedzay Akhtaev (Avar du Daghestan) et Valiahmad Sadour (Tatar de Moscou, spécialiste d’indonésien), il se présente comme un mouvement supranational, apte à fédérer les musulmans sur l’ensemble du territoire soviétique. La direction de Moscou s’oppose d’abord aux indépendances, ce qui entraîne rapidement la scission des sections tadjike (novembre 1991) et ouzbèke. C’est au Tadjikistan que le parti connaît son développement le plus spectaculaire, puisqu’il constitue la colonne vertébrale de l’opposition qui prend le pouvoir en mai 1992. Le parti y est dirigé par Mohammadsharif Himmatzade et Dawlat Osman, mais Mollah Nouri joue un rôle important.

Nous ne reviendrons pas ici sur la guerre civile au Tadjikistan qui a fait l’objet d’une littérature importante, mais sur la période qui a suivi. L’évolution du PRI tadjik entre son exil en Afghanistan (décembre 1992) et son retour à Douchanbé dans le cadre d’un accord avec le régime «néo-communiste» pour un gouvernement de coalition (juin 1997) est tout à fait conforme à l’évolution «islamo-nationale» de la plupart des grands mouvements islamistes du Moyen-Orient (Hamas, Hizbullah, FIS, Frères musulmans, Refah/Fazilet etc.)5. Le mouvement inscrit son action dans un cadre avant tout national et met une sourdine à la revendication d’un État islamique. Ses alliances ont à voir avec l’intérêt national tel qu’il le conçoit et pas avec les affinités idéologiques. Tout d’abord le PRI a toujours agi dans le cadre d’une alliance avec les démocrates du mouvement «Rastakhiz» et la minorité ismaélienne du Pamir, tous deux très laïques. L’Opposition Tadjike Unifiée (UTO) a toujours présenté un

1BABADJANOV, ibid. 2On trouvera une analyse complète et précise du personnage et de son action dans le chapitre écrit par Bakhtyar BABADJANOV « Muhammadjan Hindustani and the beginning of the "great schism" among Muslims in Uzbekistan », publié dans Islam and Politics in Russia and Central Asia (Early 18th-Late 20th Centuries) Stéphane A. DUDOIGNON et Hisao KOMATSU, dir., Londres, Kegan Paul International, 2001 3Si Allama Rahmatoullah (mort dans un accident de voiture en 1979) semble avoir été le plus radical dans son opposition à Hindoustani, Mollah Nouri parle avec faveur de son ancien maître et refuse l’étiquette « wahhabie » (interview personnel à Islamabad en octobre 1994) 4Cf. Olivier ROY, op.cit. 5Olivier ROY, Vers un islam européen (chap. 2), Paris, Esprit, 1999 (coll. « Société »)

www.geo

polit

ic.ro

34

front commun dans les négociations. Lors de son exil en Afghanistan, le PRI (qui s’est alors appelé «Mouvement islamique») s’est trouvé dans des zones tenues soit par Massoud (Taloqan), soit par des fondamentalistes proches des milieux radicaux arabes et pakistanais (Kunduz) ou bien chez le Général Doustom (Mazar-i Sharif). À Kunduz, une organisation de solidarité islamique, l’IIRO, à fonds saoudiens, joua un grand rôle en mettant en contact les islamistes d’Asie centrale avec les réseaux internationaux de formation et de soutien. Le PRI a été alors vivement soutenu par les réseaux internationalistes arabes et pakistanais, installés dans la région de Lahore1. Les 8 et 10 novembre 1995, le Jama’at-i Islami pakistanais organise un grand rassemblement islamiste international à Lahore: le PRI est représenté par Himmatzade.

Lors de l’offensive des Taliban sur Kaboul (1996) et le ralliement de la poche de Kunduz aux Taliban, le PRI doit faire un choix: soit l’internationalisme militant et le ralliement aux Taliban, qui l’encouragent à la lutte armée jusqu’au bout, soit la solution nationale, autour de l’identité tadjike, à laquelle pousse le commandant Massoud, qui a besoin du soutien d’un Tadjikistan stable. Juste après la signature de l’accord de Moscou en juin 1997, qui entérine la solution nationale, sous l’égide de Moscou, Téhéran et Massoud, les Taliban interceptent l’avion qui ramène Nouri à Douchanbé depuis Téhéran (octobre). Ils tentent de le convaincre de reprendre le jihad à partir des territoires afghans qu’ils contrôlent. Nouri refuse. Les militants de l’UTO rentrent au Tadjikistan à partir du territoire afghan tenu par Massoud. Depuis, leur discours est centré sur la défense de l’identité tadjike contre la menace ouzbèke. Bien sûr l’islam n’est pas oublié, mais la revendication de l’islamisation est reformulée à partir de la défense d’une identité nationale2. Cette évolution va de pair avec celle du gouvernement de Douchanbé qui doit faire face, à partir de 1995 à une révolte dans ses rangs menée par des commandants d’ethnie ouzbèke (Mahmoud Khodaberdaïev), appuyée en sous-main par Tachkent: ici aussi les liens ethniques l’emportent sur les solidarités idéologiques. Bien sûr les choses ne se font pas simplement: certains commandants du PRI, installés dans la haute vallée de Gharm, continuent un temps la lutte armée et hébergent des militants ouzbeks. Mais la conséquence de cette évolution du PRI tadjike est la fin de la solidarité militante avec les islamistes ouzbeks, dont le destin va alors diverger.

En Ouzbékistan, le PRI, lui aussi établi sur une base régionaliste (Ferghana) n’a jamais eu le poids de son homologue tadjik. Il a fait l’objet d’une répression précoce. Son chef, Abdullah Outaev, arrêté en décembre 1992, a disparu depuis, de même que Sheykh Abdoul Vali, imam de la mosquée Jami d’Andijan, et de son adjoint Ramazanbegi, en août 1995. D’autres mouvements ont aussi existé au début de l’indépendance, comme Adalat en 1992 à Namangan. Contraintes à l’exil en Afghanistan, ces différentes tendances fusionnent dans le Mouvement Islamique d’Ouzbékistan, qui se lance dans la lutte armée, sous la direction de Tahir Yoldashev et Djoma Namangani. Des troubles éclatent à Namangan en décembre 1997 (un chef de la police assassiné). Le 16 février 1998, le ministre ouzbek des affaires étrangères, A.

1On ne rentrera pas ici dans les détails de ces réseaux. Il suffit de mentionner la « joint-venture » qui s’est formée au moment de la guerre d’Afghanistan entre les partis religieux pakistanais (Jama’at-i islami, Jamiat-i Ulama Islam), les services secrets pakistanais (ISI), les Saoudiens (le Prince Turki) et les Frères musulmans arabes, le tout avec la bénédiction des Américains, pour envoyer des volontaires se battre auprès des Moudjahidin afghans. Dans la décade 1990, ces résaux se sont radicalisés et ont entrepris de soutenir tous les Djihad, aussi bien contre les nouveaux régimes en Asie centrale que contre les Occidentaux. On retrouve parmi eux eux Oussama Bin Laden. 2Voir l’article écrit par TOURADJANZADE, "Religion: The Pillar of Society", in Roald SAGDEEV, Susan EISENHOWER, eds. Central Asia: Conflict Resolution and Change, Washington, The Center for Post-Soviet Studies, 1995.

www.geo

polit

ic.ro

35

Kamilov, dénonce le rôle joué par le Pakistan dans le soutien et l’entraînement des activistes islamiques. Un an plus tard, la crise culmine avec l’attentat contre le Président Karimov (16 février 1999) immédiatement attribué aux islamistes. En août 1999, le MOI (Mouvement Islamique d’Ouzbékistan), bien retranché en Afghanistan sous la protection des Taliban, lance des opérations armées à partir du Tadjikistan et du Kirghyzstan en visant le Ferghana. Des commandos sont même arrêtés dans les environs de Tachkent. La «menace islamiste» devient en Ouzbékistan prétexte à une répression généralisée contre toute opposition.

Les deux grands mouvements islamistes d’Asie centrale ont choisi des voies différentes. On retrouve, chez les islamistes, la même polarisation ethnique que chez les anciens communistes (Tadjiks contre Ouzbeks). Les Tadjiks sont dans un processus islamo-nationaliste, tandis que les Ouzbeks sont liés à la nébuleuse afghano-pakistanaise, soutenue par des milieux arabes1. Cette mouvance est désormais systématiquement qualifiée de "wahhabi" par les gouvernements, mais les intéressés la récusent au profit du terme «salafiste». En fait, l’usage du mot wahhabisme reprend une tradition propre à l’époque tsariste et coloniale britannique: tout réformateur fondamentaliste était qualifié de wahhabite, surtout quand il menait campagne contre les sites soufis, ce qui est de plus en plus le cas des nouveaux militants (mais pas du PRI). Mais aujourd’hui, avec le recul de l’islamisme politique, au profit d’un néo-fondamentalisme radical qui, à l’instar des Taliban, met l’accent sur la charia et non sur la construction de l’État, il est clair que les convergences s’accentuent entre ces mouvements «néo-fondamentalistes»2 et le wahhabisme saoudien, d’autant que le système des madrasa où sont formés les militants a été largement «wahhabisé» par l’argent saoudien. Ce qu’ils ajoutent au modèle saoudien, c’est l’insistance sur le djihad. Salafisme et djihadisme sont, avec l’internationalisme, les principales caractéristiques de ces réseaux, nés dans les mouvements de soutien aux Moudjahidins afghans.

Reste à savoir dans quelle mesure ces mouvements seront capables de sortir de leur base régionale et de mobiliser une jeunesse paupérisée et déçue par les régimes en place: le Hizb-ul-Tahrir semble mieux placé qu’eux pour cela. Mais, nous constatons que les clivages ethnico-nationaux l’emportent sur les adhésions idéologiques, y compris chez les islamistes. L’ethnicité, reconstruite par les indépendances, va sans doute rester pour longtemps la véritable clé des mouvements populaires. C’est d’autant plus vrai que les mouvements radicaux islamistes sont absents des trois autres républiques d’Asie centrale (Kazakhstan, à part un petit mouvement Alash Orda, Kirghyzstan, Turkménistan). Au Kirghyzstan, l’islamisme semble recruter dans la minorité ouzbèke d’Osh. En fait, ces mouvements "wahhabis" ne sont déstabilisateurs que dans la mesure où ils donnent une cohérence idéologique à des mobilisations ethnico-nationales et les branchent sur des réseaux internationaux susceptibles de fournir financement et soutiens.

1Malgré les efforts des autorités saoudiennes, désormais hostiles à cette mouvance, des transferts de fonds ont régulièrement lieu à partir de milieux d’affaires du Golfe vers Oussama Bin Laden 2Olivier Roy L'Échec de l'Islam politique, Paris, Le Seuil, 1992

www.geo

polit

ic.ro

36

ASPECTE GEOPOLITICE ALE SPAŢIULUI EX-SOVIETIC

Vasile MARIN

Abstract: Although long time has elapsed since the fall of the former U.S.S.R., the syntagms related to it are still circulating in the geopolitical and geostrategical terminology. Otherwise, they are anchored to the strategical options of certain states, heirs of the former “red empire” not only territorially, economically and demographically, but also ideologically. Therefore, its related area, starting with the 9th decade of the 20th century has changed structurally, completely and possible irrevocably, both from the point of view of the dimensions and of the shape, respectively of the contents. The states included in the syntagm “the ex-soviet influence area” have established a series of action directions meant to propel them to a more favorable position within the power balance at global, continental, regional and local level.

1. CONSIDERAŢII GENERALE Deşi s-a scurs suficient de mult timp de la colapsul fostei U.R.S.S., totuşi

sintagmele legate de aceasta, încă se vehiculează în mod curent în terminologia geopolitică şi geostrategică. De altfel, ele sunt ancorate de opţiunile strategice ale unor state, moştenitoare nu numai teritorial, economic şi demografic, ci şi ideologic ale defunctului „imperiu roşu”. Astfel că spaţiul aferent acestuia, începând cu deceniul nouă al secolului XX s-a modificat structural, complet şi posibil irevocabil, atât din punctul de vedere al dimensiunilor, cât şi al formei, respectiv al conţinutului. Statele incluse în sintagma „spaţiul de influenţă ex-sovietic” şi-au stabilit o serie de direcţii de acţiune, care să le propulseze într-o poziţie cât mai favorabilă în cadrul echilibrului de putere la nivel global, continental şi respectiv, regional sau zonal.

În primul rând, unul dintre acestea este Rusia, ca unică mare putere continuatoare a tradiţiilor imperiale ale fostului Imperiu ţarist şi ale celui „roşu”, aflată într-un accelerat proces de reconsiderare şi reconstrucţie a poziţiei sale geopolitice. În al doilea rând, o atenţie deosebită suscită grupul de state arondate spaţiului cunoscut sub numele de Asia Centrală. Acestor state, cărora fostul Imperiu rus le-a „furat copilăria” prezintă interes nu numai privind situaţia lor geopolitică ci şi din punct de vedere al evoluţiei statului, al stasiologiei, al politologiei, al studiului populaţiilor, etc.

Lumea cuprinsă în sintagma „spaţiul de influenţă rus” nu mai este cea ce a fost până la colapsul U.R.S.S. şi nici după acesta.

Deceniul nouă al sec. al-XX-lea a modificat structural, complet şi aproape irevocabil, dimensiunile, conţinutul şi forma acestui spaţiu. Centrifugarea statelor scăpate din „chinga” sovietică a fost totală şi multidirecţională. Astfel, o primă direcţie de acţiune a statelor ce au părăsit acest spaţiu a reprezentat-o redimensionarea identităţilor lor naţionale şi statale, într-o lume guvernată de spiritul democratic al iniţiativei şi libertăţii proprii.

O altă direcţie de referinţă a acestor actori geopolitici a constat în reorientarea către principalele linii de forţă ale lumii contemporane. În acest context, o parte din partenerii politici ai fostei U.R.S.S. şi-au îndreptat atenţia şi eforturile pentru a accede în structurile celor doi poli de putere ce domină lumea europeană contemporană: N.A.T.O. şi U.E. Grupul format din Belorusia şi Ucraina a rămas într-o espectativă filorusă, urmărind ca pe măsura evoluţiei situaţiei geopolitice să-şi finalizeze definitiv opţiunile.

Un alt grup al lumii ex-sovietice îl reprezintă republicile caucaziene, ce nu aparţin lumii islamice, ale căror opţiuni se îndreaptă în mod constant către S.U.A., ca singură superputere a spaţiului planetar şi singura alternativă care să le garanteze existenţa structural-teritorială şi naţională. În acest grup se regăsesc în mod deosebit Georgia şi Armenia, ale căror eforturi sunt îndreptate în trei direcţii majore:

www.geo

polit

ic.ro

37

relansarea economică şi politică a naţiunilor proprii, contrabalansarea influenţei ruse în zonă şi menţinerea lor în afara perimetrului spaţiului islamic, cu care se învecinează. În fine, ultimul grup este cel al statelor islamice, ex-sovietice (Kazahstan, Uzbekistan, Azerbaidjan, Tadjikistan), acel „brâu islamic” al Asiei Centrale, care-şi redefinesc identitatea statală şi naţională, într-un spaţiu de continuitate spirituală, de tip islamic. Este zona în care Turcia tinde să-şi manifeste, în mod constant şi evident, hegemonia, încercând să devină unul din polii de putere ai lumii musulmane şi nu numai.

Având în vedere aceste considerente, mă voi opri în cadrul analizei doar la abordarea situaţiei geopolitice a Rusiei şi a statelor din Asia Centrală.

2. DIMENSIUNEA GEOPOLITICĂ A SPAŢIULUI DE INFLUENŢĂ RUS 2.1. Coordonate istorice ale geopoliticii ruse Construcţia Rusiei este rezultatul a câtorva secole de cuceriri, realizate pe toate

direcţiile cardinale ale compactului euroasian. Deja, în secolul al XV-lea Rusia era cea mai întinsă ţară din lume, suprafaţa ei măsurând circa un milion de kilometri pătraţi.

În epoca modernă, geopolitica rusă a fost aceea a unui stat multietnic şi multiconfesional, puternic enclavrizat, care încerca să-şi asigure deschiderea la mările Baltică, Neagră şi Caspică.

Secolul al XIX-lea, îndeosebi după căderea lui Napoleon, a transformat Rusia într-o putere europeană, ea participând la gestionarea problemelor continentului în cadrul „Alianţei Sfinte”, alături de Imperiul Habsburgic, Prusia şi Marea Britanie.

Tot în secolul al XIX-lea, promovând conceptele de pansavlism şi panortodoxie, Rusia s-a extins considerabil îndeosebi către sud şi est, cucerind Caucazul, litoralul nordic al Mării Negre, zona din jurul Mării Caspice şi stepele transcaspice din Asia Centrală. Mai mult, Rusia devenise şi o putere americană, fiind prezentată în Alaska şi California.

De asemenea, imperiul rus manifesta puternice ambiţii privind Golful Persic, Orientul Mijlociu, Tibetul, Turkmenistanul chinez, India şi chiar Coreea. Secolul XX a reprezentat perioada de timp cu cele mai grele încercări privind existenţa statului rus. Astfel, Rusia cu o suprafaţă de 22,3 milioane km2 şi circa 166 milioane de locuitori, s-a angajat în Primul Război Mondial vizând dezmembrarea Imperiului otoman şi a celui persan, cucerirea Constantinopolului, instalarea în Orientul Mijlociu, în Balcani şi dacă este posibil în zona litorală a Oceanului Indian. Proiectele au fost extrem de ambiţioase, dar nu au putut avea susţinerea necesară. Realizarea lor însemna transformarea Rusiei într-un gigant al lumii şi perioadei respective.

Cu toate impedimentele, aceasta a reuşit să ocupe o treime din Anatolia până în 1917. Revoluţia bolşevică a condus la prăbuşirea imperiului rus. Tratatul de la Brest-Litovsk încheiat cu Puterile Centrale în 3 martie 1918, a impus Rusiei cedarea a 800.000 km2. Războiul civil şi intervenţia forţelor străine, între 1918 şi 1921, au transformat Rusia într-un imens câmp de bătălie, care a produs imense pierderi materiale şi umane.

Din punct de vedere geopolitic, revoluţia bolşevică a urmărit trei obiective majore: câştigarea războiului civil şi consolidarea statului sovietic, recompunerea acestuia în limitele vechiului imperiu ţarist şi exportul de revoluţie în Europa, concomitent cu construcţia unei noi sfere de influenţă de tip sovietic. Puterea sovietică a fost la un pas de a-şi îndeplini obiectivele propuse. Totuşi, în final, singura ţară care a devenit comunistă a fost Mongolia, care a fost rapid transformată într-un satelit al Moscovei. Pactul germano-sovietic, din august 1939, cunoscut sub numele de Pactul Ribentrop-Molotov, a reprezentat o poziţie de vârf al Moscovei, în echilibrul de putere global şi european din perioada interbelică. În urma lui Moscova şi-a adjudecat estul Poloniei şi Basarabia, străvechi teritoriu românesc. Al doilea război mondial a reprezentat o etapă

www.geo

polit

ic.ro

38

de grele încercări pentru Rusia. La un moment dat, forţele germane au ajuns la „porţile” Moscovei şi numai neimplicarea Turciei şi Japoniei a evitat colapsul statului sovietic.

Finalul războiului găseşte U.R.S.S. în rol de mare putere învingătoare, având în sfera sa de influenţă Europa Centrală şi de Sud-Est. De asemenea, aceasta a ocupat parte de est a Germaniei.

Încheierea cu succes a războiului, a însemnat pentru statul sovietic inaugurarea unui nou ciclu geopolitic, caracterizat prin:

- statutul de superputere a U.R.S.S.; - recompunerea aproape completă a perimetrului fostei Rusii imperiale, mărit chiar cu

noi teritorii cum sunt: Ţările Baltice, părţi din teritoriul finlandez, o porţiune din Prusia, Königsbergul, Bielorusia şi Ucraina poloneze, Ucraina transcarpatică şi ex-cehoslovacă, Basarabia, Tuva, Sahalinul şi insulele Kurile;

- U.R.S.S. şi-a format o sferă de influenţă formată dintr-o serie de state, ca Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania;

- Moscova a încercat, de asemenea să anexeze teritorii în detrimentul Turciei şi Iranului, dar s-a lovit de puternica opoziţie americană şi engleză;

- U.R.S.S. a mai ocupat o parte importantă a Chinei şi Coreei, încercând să obţină zone de ocupaţie în Japonia şi coloniile italiene din spaţiul mediteraneean tentativă, însă eşuată.

Prin urmare, în ciuda enormelor pierderi suferite în război (circa 30 de milioane de oameni) U.R.S.S. devine o putere de prim ordin în gestionarea problemelor globale ale lumii, fiind, de altfel, principalul oponent al S.U.A. în acest proces. Această atitudine s-a manifestat permanent în perioada postbelică, Moscova insistând prin multiple acţiuni să deţină primatul politicii şi puterii mondiale. În deceniul şase al secolului XX geopolitica sovietică a căpătat o amploare deosebită, ce se sprijinea pe un uriaş efort militar, caracterizat prin:

- construcţia unei importante flote oceanice; - dezvoltarea fără precedent a capacităţilor nucleare şi balistice, aproximativ egală cu

a S.U.A.; - consolidarea relaţiilor în cadrul Tratatului de la Varşovia; - construcţia şi desfăşurarea unor forţe speciale, cum au fost trupele de rachete balistice,

trupele de intervenţie, ş.a. În perioada anilor 1960-1970, globalizarea sistemului sovietic s-a structurat

pe trei niveluri: Uniunea Sovietică, ţările socialiste regrupate în Tratatul de la Varşovia respectiv CAER precum şi statele cu regimuri de orientare socialistă din Africa, Asia, America Centrală şi Latină.

Sfârşitul anilor '70 consacră bipolaritatea lumii, Uniunea Sovietică reprezentând unul dintre polii ce gestiona problemele unei mari părţi a acesteia. Această stare se prefigura pentru o lungă perioadă de timp. Războiul dus de către Moscova în Afganistan, în anii '80, a aruncat statul sovietic şi sistemul arondat acestuia într-o profundă criză politică.

În fine, răsturnarea regimurilor comuniste din ţările membre ale Pactului de la Varşovia a introdus în colaps întregul sistem socialist. Reunificarea germană şi intrarea Germaniei pe scena geopolitică europeană a şubrezit şi mai mult poziţia de superputere a statului sovietic. Acesta se confruntă cu mari probleme interne, astfel că se prăbuşeşte sub presiunea conjugată a forţelor naţionaliste din interiorul său. În iunie 1990 se proclamă Rusia, după ce anterior ţările baltice s-au separat de fosta Uniune Sovietică. În 1991, spaţiul sovietic, după 70 de ani de existenţă, dispăruse. Pentru a doua oară, în secolul al-XX-lea imensul teritoriu controlat de Rusia se destrăma, aceasta pierzând controlul a 5,3 milioane km2 ai fostei Uniuni Sovietice,

www.geo

polit

ic.ro

39

fără a lua în calcul ieşirea de sub hegemonia Moscovei, a Europei Centrale, Estice şi de Sud-Est. Începând de la reapariţia sa, Rusia s-a angajat într-un amplu proces de reconsiderare geopolitică a poziţiei sale, vizând ca serie de direcţii de acţiune, dintre care mai semnificative sunt:

- stabilirea unor măsuri interne de întărire a autorităţii statului şi combaterea oricăror intenţii centrifuge ce ar ameninţa integritatea acestuia;

- erodarea continuă a poziţiei pe care S.U.A. o deţine ca unică superputere a lumii; - reluarea ofensivei pentru refacerea configuraţiei teritoriale anterioare; - extinderea sferei sale de influenţă în zonele devenite tradiţionale ale fostei U.R.S.S.; - promovarea unor parteneriate strategice cu China şi India, care să se opună

pătrunderii influenţei americane în Extremul Orient şi Asia de Sud şi să contracareze acţiunile Washingtonului pentru consolidarea S.U.A ca unică superputere mondială.

Desigur acţiunile Moscovei nu se desfăşoară în afara contextului internaţional, Rusia trebuind să suporte simultan presiunile a numeroşi factori externi, care o menţin, încă departe de înfăptuirea ambiţiilor sale mondiale.

2.2. Aspecte ale statului geopolitic al Rusiei contemporane Există o mare diferenţă între ce este şi ce-şi doreşte Rusia să fie în planul

jocului de putere la nivel global. Determinarea acestei situaţii dihotomice se poate face, îndeosebi, din perspectiva ideilor fostului om politic şi analist american Zbigniew Brezinski. Lansând sintagma de „superputere mondială multilaterală”1, el aprecia că un stat pentru a atinge acest statut trebuie să deţină o poziţie de monopol în patru domenii decisive ale puterii mondiale, astfel: din punct de vedere militar să aibă o extindere mondială neegalată; din punct de vedere economic să deţină poziţii determinate privind dezvoltarea mondială; din punct de vedere tehnologic să deţină întâietatea, cel puţin în câteva ramuri de vârf ale inovaţiei; din punct de vedere cultural să domine o mare parte a lumii prin atracţia pe care o exercită.

Analizând situaţia Rusiei prin această abordare pot fi emise câteva concluzii cu privire la statutul ei, de superputere:

- din punct de vedere militar aceasta nu poate controla oceanele şi mările lumii, deşi şi-a dezvoltat forţele navale militare la un anumit nivel de credibilitate. Mai mult, Rusia nu poate controla din punct de vedere militar nici continentul european şi nici cel asiatic, deşi şi-a construit forţe de uscat suficient de bine dezvoltate calitativ şi cantitativ. Ea nu mai are suficiente baze militare avansate ori dispuse în poziţii cheie, care să-i permită aceasta. Rusia posedă în schimb arsenale nucleare bine dezvoltate şi o tehnologie cosmică ce îi permit să ameninţe interesele vitale ale oricărei superputeri şi mari puteri de pe glob. De asemenea aceasta mai dispune de o capacitate aeriană, ofensivă şi defensivă, cu o mare forţă de reacţie şi disuasiune, pentru orice putere care i-ar putea ameninţa îndeosebi integritatea şi apoi interesele;

- din punct de vedere economic, Rusia nu a fost şi nu este o superputere şi nici chiar o mare putere. Este una dintre dimensiunile în care nu a excelat niciodată, chiar istoriceşte vorbind. În prezent, în această sferă ea are o mare capacitate de absorbţie a investiţiilor străine, fiind în curs de modernizare a infrastructurii sale economice. „Războiul gazului” a demonstrat, în schimb, faptul că Rusia este o superputere energetică a lumii, după cum aprecia şi cotidianul britanic „The Independent” într-un număr din septembrie 2005: „Rusia nu mai este o putere militară, însă a devenit o superputere în domeniul energiei.” Concluzia care se desprinde, din acest punct de

1 Z. Brezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000;

www.geo

polit

ic.ro

40

vedere, este aceea că Rusia nu are o economie performantă, de mare productivitate care să-i confirme şi să-i susţină opţiunile geopolitice;

- din punct de vedere tehnologic, Rusia posedă capabilităţi adecvate, corespunzătoare înaltelor tehnologii, având în vedere faptul că are dezvoltată o infrastructură deosebită, necesară explorării spaţiului cosmic, producerii unor armamente sofisticate şi performante, producerii unei largi game de aparatură şi mijloace necesare dezvoltării sale economice. Faptul că ea nu domină ferm, nici unul dintre sectoarele de vârf ale economiei mondiale de mâine, nereuşind să se impună în faţa S.U.A., Japoniei, Germaniei sau Franţei, din acest punct de vedere, demonstrează că Rusia, totuşi, nu este o superputere în acest domeniu atât de important al progresului social-economic;

- dacă din punct de vedere economic şi tehnologic Rusia nu domină, ea nu-şi poate acoperi solicitările forţei de muncă proprii şi prin urmare nu reprezintă o atracţie către propriul tineret şi cu atât mai puţin către tineretul lumii. Mai mult, o mare parte dintre tinerii săi locuitori emigrează în căutarea unor situaţii mai bune. Cu alte cuvinte din punct de vedere cultural, Rusia nu exprimă o atracţie.

Având în vedere rezultatele acestei scheme de analiză, concluzia finală pe care o putem desprinde constă în faptul că Rusia contemporană nu este, nici pe departe, o superputere, ci rămâne cantonată undeva în planul secund al gestionării problemelor globale, cu statutul de mare putere.

Aceasta, întăreşte opinia unor specialişti în domeniu, care susţin că S.U.A rămân singura şi unica superputere contemporană a lumii. Se poate aprecia că practic, subminarea poziţiei Rusiei nu este consecinţa doar a evenimentelor produse în anii '90 ai secolului al-XX-lea. Acesta este rezultatul unei politici de subminare a propriei poziţii, prin neglijarea aspectelor economice ale dezvoltării sale şi prin această geostrategie de a fi simultan pretutindeni şi nicăieri.

Rusia şi-a extins, într-un mod accelerat şi neconsistent sfera sa de influenţă, iar la un moment dat a realizat că în afară de efortul militar de a o susţine nu mai posedă şi altceva. Prin urmare, într-o lume, din ce în ce mai conştientizată, singurul său argument a rămas forţa, o forţă construită prin afectarea nivelului de trai şi de civilizaţie al propriului popor. Ultimul deceniu a demonstrat acest lucru, iar argumentul forte la reprezentat şi viteza cu care fostele republici unionale s-au desprins de fosta uniune. Cine fuge de bine?

Apariţia unui, aşa-zis „cordon geopolitic” între Rusia şi Europa Occidentală, a împins-o mai mult în planul asiatic. Pierderea Ucrainei, ieşirea din sfera sa de influenţă deşi ea depune serioase eforturi pentru a se menţine ca stat european a României, Bulgariei şi Georgiei a restrâns accesul Rusiei la Marea Neagră, iar Ţările Baltice şi Polonia au redus poziţia acesteia în Marea Baltică.

Pierderea Ucrainei, „a limitat drastic opţiunile geostrategice ale Rusiei”, afirma în lucrarea sa Z. Brezinski.

Orientarea tot mai accentuată a Ucrainei către Uniunea Europeană şi N.A.T.O. a produs reacţii contradictorii la Moscova, care a luat o atitudine din ce în ce mai radicală faţă de Kiev. Lucrurile nu stau mai bine nici în zona caucaziană, în cea a Mării Caspice şi cea a Asiei Centrale. Practic, frontiera Rusiei a fost împinsă către nord cu circa 1500 km. Statele din zonă controlează cantităţi uriaşe de resurse energetice şi minerale, aici făcându-şi simţită prezenţa marile companii transnaţionale şi forţe militare ale S.U.A., adversarul nedeclarat al Rusiei.

Toate aceste elemente se circumscriu unei crize de natură ex-sovietică a statului rus, care se găseşte într-o mare dilemă: să continue eforturile pentru reaşezarea în

www.geo

polit

ic.ro

41

limitele sale istorice ori să se orienteze către interior, pentru consolidare, dezvoltare economică şi ridicarea standardului de civilizaţie a propriului popor. Sub aspect geopolitic, însă, Rusia rămâne ceea ce a fost de secole: o mare putere euroasiatică, ale cărei interese se regăsesc simultan atât în Europa cât şi în Asia. Legat de acest aspect, nu poate fi eludată aprecierea fostului vicepreşedinte al Rusiei, Alexandru Rutkoi, făcută în cadrul unui interviu dat cotidianului L'Espresso, în 1994: „dacă privim la situarea geopolitică a ţării noastre, devine evident că Rusia reprezintă singurul pod între Europa şi Asia. Cine devine stăpânul acestui spaţiu va deveni stăpânul lumii”2

În 1996, contracandidatul la preşedenţia Rusiei, Ghenadi Ziuganov, susţinea ceva similar, afirmând că Rusia este înzestrată cu o vocaţie culturală unică şi cu o bază geografică deosebit de avantajoasă pentru exercitarea dominaţiei mondiale. Lucrurile stau asemănător şi astăzi, în sensul că elitele politice de la Moscova susţin asemenea orientări. Prin urmare, nostalgia istorică a învins pragmatismul politic, Rusia conţinând opţiunile geopolitice ale înaintaşilor în detrimentul redefinirii sale interne.

2.3. Direcţii şi orientări geopolitice ale Rusiei la început de mileniu III De departe, Rusia prin cei 17 milioane km2 şi 148 milioane de locuitori, prin

resursele sale naturale uriaşe, prin economia sa în curs de restructurare şi prin capacitatea sa militară, continuă să-şi menţină statutul de mare putere a lumii contemporane. Suport al conceptului geopolitic Eurasia sau Asiropa, acel „heartland” cum o numea Spykman ori „pivot area” potrivit lui Mackinder, Rusia îşi menţine disponibilitatea nu numai de acţiona pe două continente, ci şi de a-şi apăra interesele în perimetrele acestora, ca drept temei că aparţine ambelor.

Pornind de la aceste consideraţii încercăm să evidenţiem câteva direcţii ale acţiunii Rusiei pentru reconsiderarea poziţiei ei în ierarhia de putere mondială. Schimbarea la Kremlin a lui Elţîn cu Vladimir Putin a însemnat o modificare amplă a sensurilor de evoluţie a Rusiei în planul politicii interne şi internaţionale. Aceasta este o consecinţă nu numai a unui alt nivel de formaţie intelectuală ci şi a unei alte înţelegeri a problemelor lumii contemporane precum, evident, şi ale Rusiei.

Vladimir Putin a realizat că Rusia prezintă numeroase slăbiciuni pentru statutul pe care-l reclama, legate îndeosebi de nivelul scăzut al dezvoltării economice, de eterogenitatea etnică şi religioasă, de polarizarea excesivă a bogăţiei şi pauperizarea accentuată a celei mai mari părţi a populaţiei, de distribuţia inegală a acesteia pe întinsul spaţiului rusesc, de apariţia şi dezvoltarea fără precedent a reţelelor mafiote, de traficul de droguri şi carne vie ş.a. Peste toate acestea s-a aşezat o grea moştenire politică lăsată de Elţîn prin proliferarea a unor numeroase partide, grupuri şi formaţiuni politice care susţin diverse ideologii şi doctrine, furnizând elemente de dizidenţă şi separatism. Mai mult, fostele republici unionale provoacă şi ele numeroase probleme Rusiei prin revendicări de ordin teritorial, îndeosebi Ucraina, precum şi privind retragerea trupelor ruseşti din spaţiul lor naţional. Acesta este contextul în care Rusia nu se mai poate opune ferm extinderii N.A.T.O. şi U.E. în Europa, precum şi politicii ofensive a S.U.A. manifestată la nivel global.

Liderul de la Kremlin a înţeles aceste probleme şi încearcă cu echipa sa să schiţeze şi să aplice o serie de măsuri care să redreseze Rusia, atât pe plan intern cât şi extern.

O primă direcţie o reprezintă consolidarea în plan intern a poziţiei lui Putin. O alta este legată de decapitarea opoziţiei politice, întărirea ordinii interne şi, din punct de vedere economic a Rusiei. Evident că rezistenţa la aceste măsuri este mare, însă, se pare că echipa Putin este aproape de a-şi atinge scopurile politice. O problemă deosebită o reprezintă economia Rusiei, problemă a cărei rezolvare este strâns legată de investiţiile

2 L'Espresso, 15 iulie 1994, interviul dat de A. Ruţkoi.

www.geo

polit

ic.ro

42

externe care, însă, se lasă aşteptate. Relaţiile cu fostele republici unionale constituie o prioritate pentru Rusia, care tinde să-şi refacă sfera de influenţă în zonele sale aşa zis tradiţionale. Infuzia de capital occidental şi american în Zona Caspică şi Asia Centrală împiedică revenirea în forţă a Rusiei în „vecinătatea apropiată”.

Având în vedere acest aspect, politica Rusiei s-a schimbat de la una de forţă la una elastică de tip comercial, a doua fiind deschizătoare pentru prima. În acest sens, Vladimir Putin a agreat ideea de a continua politica predecesorului său. Astfel, se pare că cele mai mari economii ale C.S.I. vor fi integrate într-un „Spaţiu Economic Unificat”, ca urmare a negocierilor dintre liderii Rusiei, Belarusului, Kazahstanului şi Ucrainei declanşate în 2002. De asemenea, aceştia au în intenţie şi realizarea unei uniuni vamale comune, problemă care, după aprecierea unor specialişti occidentali, nu va rezista.

În acest context, trebuie remarcată ideea potrivit căreia comerţul, respectiv economia Rusiei nu va progresa în mod substanţial dacă nu este conectată la sistemul economic şi comercial mondial. Din perspectivă comercială, trebuie remarcat că Rusia nu este încă arondată la Organizaţia Mondială a Comerţului (W.T.C./O.M.C.) chestiune care nu numai că nu-i aduce avantaje ci, chiar dimpotrivă, numai deservicii. O altă direcţie în care Rusia încearcă să acţioneze, în mod hotărât, o reprezintă piaţa resurselor naturale şi îndeosebi a petrolului. Faptul că Rusia este al doilea mare exportator mondial de petrol, şi cel mai mare deţinător mondial de rezerve de gaze naturale, îi conferă acesteia o poziţie deosebită în plan european. Acest lucru explică de altfel, dincolo de alte aspecte, şi contactele apropiate pe care liderul de la Kremlin le are cu liderii principalelor state europene, îndeosebi cu Franţa şi Germania.

În acest context, la întâlnirea lui Vladimir Putin cu cancelarul german Gerhard Schröder, ce a avut loc în luna octombrie 2003, la Ekaterinburg, în inima Uralilor, liderul de la Kremlin ar fi declarat că ia, cât se poate de serios, în considerare posibilitatea de a schimba dolarul cu euro, ca monedă de referinţă pentru exporturile de petrol3. Gestul ar avea o importanţă deosebită pentru lupta ce se dă între principalele monede ale lumii contemporane, şi ar produce o schimbare majoră a balanţei monetare în cel mai important domeniu comercial al zilelor noastre. De asemenea, aceasta ar reprezenta o lovitură dificil de acceptat pentru Statele Unite, care văd în Rusia o alternativă la importurile sale de energie, în condiţiile unei posibile renunţări la zona Orientului Mijlociu, ca urmare a creşterii instabilităţii acesteia. Faptul că Rusia încearcă să utilizeze politic monopolul său european în domeniul energetic este ilustrat şi de aşa–zisul „război al gazului”, după cum au denumit unii specialişti, „criza gazului” ce societate-a declanşat în ianuarie 2006. Aparent, fondul problemei este legat de sistarea de către Gazpon a livrărilor de gaz către Ucraina, ca urmare a diferenţei mari de preţ existente între piaţa mondială (220-330$/1000m.c) şi preţul practicat de statul ucrainean (50$/1000m.c). Kievul a apreciat că această diferenţă este determinată de problema tranzitării teritoriului ucrainean de către conductele de transport ruseşti. Criza s-a acutizat de o asemenea manieră, încât Gaprom a redus cantitatea de gaz livrată Ucrainei, într-o proporţie îngrijorătoare, cu implicaţii dezastruoase pentru economia mai ales şi populaţia acesteia. Această atitudine a Rusiei a provocat o vie îngrijorare în Europa, o parte din statele acesteia, cum sunt Polonia, Ungaria, Austria fiind direct afectate, ca urmare a reducerii importului de gaz în proporţie de 14-25%. Pornită de la relaţia tensionată dintre Moscova şi Kiev, criza gazului a evidenţiat două aspecte majore:

- primul, că monopolul energetic al Rusiei trebuie luat în serios şi după cum aprecia şi ziarul „The Times”, lecţia pe care trebuie să o înveţe Europa este că „resursele sale energetice nu trebuie să depindă niciodată de Rusia”;

3 Costin Ionescu, Undă de şoc pe piaţa mondială a petrolului, Ziarul Cotidianul din 19 octombrie 2003.

www.geo

polit

ic.ro

43

- al doilea, că argumentele de influenţare a deciziei politice la nivel strategic sunt extrem de diverse şi mai ales „convingătoare”, îndeosebi când la ele se adaugă şi elemente care acutizează situaţia creată. Criza produsă a fost conexată condiţiilor de mediu, astfel că Ucraina au avut de ales între două rele: să cedeze sau să-şi expună populaţia. Se pare că doar intervenţia unor state europene occidentale a permis stingerea crizei.

O direcţie importantă a politicii Rusiei este legată de Europa, respectiv Uniunea Europeană, aflată în plin proces de extensie. Astfel, în urma actualei extinderi cu zece membri, Produsul Intern Brut al U.E. va creşte cu 4,6%, în schimb raportat la numărul de locuitori se va micşora cu 13% ceea ce presupune acceptarea unor sacrificii. Dincolo de acest aspect Uniunea Europeană a căpătat noi vecini, faţă de care trebuie să manifeste o anumită atitudine politică. Este vorba de România, Bulgaria, Croaţia, Ucraina, Republica Moldova, Belarus şi Rusia.

Dacă privitor la Croaţia, Bulgaria şi România lucrurile sunt oarecum clare, Uniunea Europeană şi-a îndreptat atenţia către celelalte, astfel că încă din noiembrie 2002, a fost fundamentată o „iniţiativă a noii vecinătăţi” faţă de Ucraina, Republica Moldova şi Belarus. S-a stabilit o listă de condiţii comerciale „privilegiate” cu aceste ţări, care au fost astfel incluse în orbita de interese ale U.E. Privitor la Rusia, Uniunea Europeană are intenţii cu totul diferite. Astfel, Europa are nevoie de un partener strategic major în Est, lucru de care şi Rusia este conştientă. În acest sens, importanţa pe care o prezintă pentru Rusia regimul comercial cu Europa este atestată şi de cifrele următoare: peste o treime din schimburile comerciale ale Rusiei au loc cu „cei 15”, iar cu „cei 25” volumul va depăşi 50 de procente.

În urma publicării rezultatelor analizei privind consecinţele extinderii U.E., din 2003, determinate de Comisia Europeană, Centrul European pentru Cercetări Politice şi Centrul Ruso-European de Economie Politică s-a apreciat că etapa următoare P.I.B.-ul Rusiei îşi va accelera creşterea iar exporturile ruseşti către U.E. vor creşte cu 4%. Se aşteaptă totodată ca şi nivelul de trai al populaţiei ruse să crească cu 2%. Desigur, nu toţi analiştii împărtăşesc un asemenea punct de vedere, mai ales că exporturile ruseşti în Europa de Est, care aderă la U.E. vor suferi ajustări majore, ce se materializează la circa 6,5 milioane euro pe an, pierderi ale economiei Rusiei. În acest context se pune şi problema proiectării pe termen lung a relaţiilor Rusiei - U.E., problemă pentru care Kremlinul încă nu are o strategie clar definită. Acesta, se pare că este substratul schimbării pe care Vladimir Putin a executat-o în plan guvernamental la sfârşitul lunii februarie 2004. Înlocuirea primului ministru Kasianov cu Mihail Fradkov, reprezentantul Rusiei la U.E., indică lansarea unei noi direcţii de acţiune a Moscovei în relaţia sa cu Bruxelles-ul şi evitarea transformării Rusiei într-un „apendice de resurse naturale” al Uniunii Europene. În caz contrar, Rusia în loc să se apropie de procesul integrării în U.E. se va transforma într-un consumator neinteresat de bunuri de larg consum european şi într-un simplu furnizor de resurse energetice. Desigur, Vladimir Putin a sesizat acest aspect, astfel că încearcă depăşirea fenomenului şi prin modificarea conţinutului relaţiilor bilaterale cu tandemul de forţe al U.E., Franţa şi Germania.

Este pentru prima dată în istorie când acest trio al marilor puteri de uscat se regăsesc în aceeaşi tabără. În acest sens, a apărut Consiliul ruso-francez de cooperare pentru securitate care se reuneşte, periodic, în mod alternativ în capitalele celor două state. Astfel, la reuniunea Consiliului, care s-a desfăşurat în luna iulie 2003, la Moscova au fost abordate perspectivele colaborării dintre cele două ţări, privind, îndeosebi, tehnologiile de ultimă oră şi aplicabilitatea lor în domeniul militar. De asemenea, pe agenda reuniunii au mai figurat subiecte privind securitatea, lupta împotriva terorismului internaţional şi a traficului de droguri.

www.geo

polit

ic.ro

44

Tot în cadrul menţionat, s-au mai abordat probleme privind modalităţile de luptă împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, în special cazurile Iran şi Coreea de Nord, precum şi metodele de a stopa traficul de droguri din zona Asiei Centrale, în special Afganistan. 9În acest context, unii oficiali euroatlantici au apreciat că administraţia de la Paris face un joc periculos neglijând tot mai mult misiunile N.A.T.O. în favoarea întăririi relaţiilor cu Moscova. De altfel, în perioada 7-11 iulie 2003, marina rusă şi cea franceză au desfăşurat exerciţii în Marea Norvegiei în cadrul cărora s-a urmărit coordonarea dintre submarine şi nave de suprafaţă ale celor două mari puteri.

Exerciţiile au fost considerate „unice” pentru că Franţa este singura ţară membră a Alianţei Nord - Atlantice care a participat, împreună cu Rusia, la exerciţii militare comune implicând submarine.

Legat de relaţiile Rusia-U.E. trebuie menţionat şi faptul că Rusia a făcut propuneri de cooperare militară Uniunii Europene. În acest sens, generalul rus Iuri Baluievski, adjunct al şefului Statului Major al Armatei Ruse, şeful delegaţiei militare ruse cea a participat la Conferinţa U.E.- Rusia, din iulie 2003, de la Roma a declarat că: „Majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană fac parte şi din Alianţa Nord-Atlantică. Oricum, componentele propriei lor apărări militare sunt structurate pe cadrul oferit de Uniunea Europeană care depinde din ce în ce mai puţin de influenţa americană”.

Prin urmare, potrivit specialiştilor politici şi militari ruşi, această situaţie oferă o bună oportunitatea Moscovei de a-şi reconsidera relaţiile cu această mare superputere în devenire, care este U.E. Mai mult, binomul U.E.-Rusia ar tranşa efectiv situaţia echilibrului mondial de putere iar spaţiul de interes strategic ASIROPA ar putea deveni perfect controlabil. Ideile lui Haushofer s-ar transforma atunci în realitate. Desigur, totul ar decurge conform scenariului dacă, însă, în ecuaţie nu ar exista şi un alt element ce se cheamă N.A.T.O., cu nucleul său puternic de forţe americane. În mare parte spaţiul N.A.T.O. este suprapus cu cel european, astfel că Rusia nu poate neglija un asemenea partener al cărui „braţ lung” a cuprins o mare parte din Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Afganistanul iar mai nou şi Transcaucazia prin Georgia.

„Vecinătatea apropiată” a Rusiei se regăseşte tot mai mult sub „umbrela” S.U.A. şi N.A.T.O., pentru că cele două sunt inseparabile. Schimbarea de strategie făcută de S.U.A. în interiorul Alianţei se pare că începe să preocupe tot mai mult şi Rusia. Astfel, S.U.A. îşi mută bazele sale din Europa Centrală către Est, în Polonia, România şi Bulgaria. Această mişcare este rezultatul firesc al contradicţiilor dintre S.U.A. şi marile puteri ale Europei, Franţa şi Germania, privind războiul din Irak, precum şi al hotărârii cu care au îmbrăţişat poziţia S.U.A. ţările nou primite în Alianţă. Din acest punct de vedere pentru Rusia apar noi semne de întrebare privind atitudinea faţă de N.A.T.O. şi S.U.A. De altfel, în mai multe rânduri Kremlinul a acuzat Casa Albă că-şi promovează interesele sale în sferele de influenţă tradiţionale ale Rusiei şi a solicitat Washington-ului să nu-şi fixeze trupe, îndeosebi, în ţările baltice. Pentru a estompa aceste acuze, ambasadorii N.A.T.O., au acceptat cu acordul lui Vladimir Putin, la Reykjavik, în cadrul conferinţei din februarie 2002, ca Federaţia Rusă să aibă un statut egal cu ceilalţi membri ai Alianţei, transformând Consiliul Nord-Atlantic (N.A.C.) forumul de decizie politică al N.A.T.O., într-un organism cu 20 de membri.

Nefiind membru cu drepturi depline, Rusia nu are totuşi dreptul de veto în privinţa chestiunilor legate de „interesele vitale ale vreunui membru” sau în privinţa deciziilor militare. De asemenea, termenii articolului 5 al Tratatului, care prevăd intervenţia tuturor aliaţilor în cazul în care unul dintre ei este atacat, nu se aplică Rusiei.

Cele 12 probleme în care Rusiei i s-a acordat un cuvânt greu de spus se referă la subiecte cum ar fi operaţiunile N.A.T.O. de menţinere a păcii sau schimbul de informaţii cu

www.geo

polit

ic.ro

45

privire la armele de distrugere în masă. În momentul de faţă, cooperarea N.A.T.O. cu Rusia este asigurată de Consiliul de Parteneriat Permanent, formula 19+1, care se rezumă la informarea Moscovei asupra deciziilor luate deja de aliaţi. Dincolo de aceste aspecte ale relaţiilor Rusia N.A.T.O., Moscova şi-a pregătit şi contramăsuri pentru situaţii deosebite, constând pe plan internaţional la realizarea unor aranjamente cu state care joacă sau vor juca un rol important în economia puterii mondiale, cum sunt China şi India.

Mai nou, Rusia îşi îndreaptă tot mai mult atenţia către Orientul Mijlociu, reluând practic una dintre direcţiile geopolitice ale fostei Uniuni Sovietice.

Astfel, în ultima perioadă Moscova şi-a oferit serviciile pentru construcţia unei centrale nucleare în Iran, în pofida protestelor Washingtonului.

De asemenea, aceasta a făcut o ofertă Teheranului, pentru a-i vinde 29 sisteme antiaeriene de tipul TOR-M-1 la preţul total de 1000 milioane dolari. Nu mai puţin semnificativă este primirea liderului Hamas la Moscova, cu deosebite onoruri, ştiut fiind că această organizaţie a intrat în sfera politică a conducerii statului palestinian.

De altfel, Moscova reacţionează cu nervozitate la orice se petrece în sfera societate pe acţiuni de influenţă, declaraţiile oficialilor moscoviţi confirmând de fiecare dată acest lucru.

Astfel, în luna februarie 2005, preşedintele rus Putin avertiza că perspectivele influenţei N.A.T.O. în ţările fostei U.R.S.S. afectează direct interesele Rusiei şi ale prietenilor noştri din C.S.I. 4

La Summit-ul 2005, de la New York, V. Putin reia problema ridicată de politologul american P.S.Huntington cu privire la „ciocnirea civilizaţiilor” şi face următoarea apreciere: „suntem convinşi că ameninţarea confruntării civilizaţiilor vine să ia locul reîmpărţirii ideologice a lumii. Ea este alimentată de extremiştii ambelor părţi.... Tot ce ne trebuie este un front unic împotriva terorii. Noua ordine mondială multilaterală cu garanţii de securitate egale pentru toţi este cel mai bun filon de dezvoltare a proceselor democratice din lume5”.

Având în vedere aceste aspecte, se poate aprecia că Rusia încearcă să joace un rol important şi tot mai activ, nu numai pentru a-şi menţine statutul de mare putere la nivel mondial ci şi pentru a reveni în poziţia de superputere. Desigur, situaţia s-a economică nu-i asigură suportul necesar îndeplinirii acestui ultim deziderat iar fragilitatea politică nu-i permite mai mult decât ceea ce este în prezent.

Prin urmare, Rusia cu arsenalul său militar rămâne cantonată mai mult într-o sferă de putere de descurajare decât într-una de putere generatoare de securitate, cu atât mai mult cu cât generarea de securitate în lumea contemporană este apanajul puterilor aflate în plină ofensivă.

Flotele Rusiei se regăsesc, desigur, la dimensiuni ceva mai reduse, în Marea Baltică, în Marea Albă, în Oceanul Artic, în Pacificul de nord, în Marea Caspică, Marea Neagră, în Mediterana Orientală reprezentând totalitatea de vârfuri „de lance” ale intereselor sale globale.

Dincolo de aceste aspecte, Rusia este ea însăşi o „problemă geopolitică” a lumii contemporane. Tensiunile induse de minorităţile numeroase, slaba legătură dintre centru şi periferie, problemele sociale, penetrarea structurilor statale de către mafia rusă, corupţia, a transformat acest imens stat într-un „bolnav” al lumii zilelor noastre aflat într-o prelungită stare de convalescenţă. Această poziţie a Rusiei, constituie unul dintre dezavantajele geopolitice majore ale lumii contemporane, pentru că a 4 Sferele de influenţă, una dintre fobiile Moscovei, Ziarul România Liberă, 15.02.2005; 5 Rusia vizează o nouă ordine mondială, Ziarul Ziua, 08.11.2005.

www.geo

polit

ic.ro

46

creat condiţii favorabile „producerii” pe scena geopolitică planetară a unor actori geopolitici mult mai periculoşi decât este statul rus actual.

3. ASIA CENTRALĂ, O NOUĂ DIMENSIUNE GEOPOLITICĂ A LUMII CONTEMPORANE

3.1. Consideraţii generale Războiul din Afganistan, din toamna şi iarna anului 2001, a atras atenţia întregii lumi

asupra vastului teritoriu din Asia Centrală, cuprins între Marea Caspică, Siberia, Mongolia şi Munţii Pamir, al cărui viitor nu se conturează încă cert, ca urmare a grelei moşteniri preluate de la fosta Uniune Sovietică, care l-a stăpânit mai bine de 70 de ani.

Zona cuprinde cinci republici, foste sovietice, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Kîrgâzstan şi Tadjikistan, ce şi-au proclamat independenţa după destrămarea statului sovietic

Tabelul nr.1 Situaţia republicilor din Asia Centrală

Prin urmare, zona Asiei Centrale, cuprinzând o suprafaţă de circa 4 milioane de kilometri pătraţi, este locuită de aproximativ 57 milioane de oameni (o densitate de 14 loc/Km2) care reprezintă un mozaic etnic şi religios, aranjat după scheme statale extrem de labile şi posibil incerte.

Ocupaţia sovietică a lăsat urme adânci, nu numai asupra situaţiei economice a republicilor Asiei Centrale, ci şi asupra administraţiilor locale, a compoziţiei etnice şi religioase a populaţiilor din zonă, asupra spiritualităţii acestora.

În prezent statele respective sunt conduse de foste elite comuniste de tip etnic, convertite sau reconvertite la islamism, din fosta Uniune Sovietică. Guvernarea este de tip autocratic, conducătorii acestora considerându-le ca fiefuri personale, în care puterea poate se transmite pe linie creditară.

Date de analiză Denumirea Republicii Suprafaţa

(Km2) Populaţia (mil.loc.)

Structura etnică Religii

53% kazahi 47% suniţi 30% ruşi 44% ortodocşi Kazahstan 2.713.700 14,8

4% ucrainieni 7% protestanţi 65% kîrghizi 75% suniţi 14% uzbeci 20% ortodocşi Kîrgîzstan 198.500 5,0

13% ruşi 65% tadjici 80% suniţi

25% uzbeci 5% şiiţi Tadjikistan 143.100 6,2

3% ruşi 77% turkmeni 89% suniţi

9% uzbeci 9% ortodocşi Turkmenistan 488.100 5,5

7% ruşi 80% uzbeci 76% musulmani

6% ruşi 17% ortodocşi Uzbekistan 447.000 25,1

5% tadjici Total 3.990.400 56,6

www.geo

polit

ic.ro

47

Menţinerea acestor elite la putere nu este întâmplătoare, deoarece Asia centrală este extrem e bogată în resurse naturale.

Nisipurile acesteia ascund uriaşe zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale, care ar putea scoate regiunea din sărăcie, proiectând-o peste noapte la nivelul statelor arabe din Golful Persic. Astfel, după unele estimări, numai Kazahstanul are rezerve de circa 50 de miliarde de barili de petrol, mai mult decât Arabia Saudită. Cu toate acestea, însă, Asia Centrală nu extrage mai mult de 15% din producţia mondială de ţiţei. Una dintre cauze o reprezintă lipsa conductelor, prin care ţiţeiul să fie transportat pe pieţele statelor mari consumatoare. În deceniul '90 al secolului al-XX-lea, s-a declanşat un adevărat război pentru schiţarea unor trasee ale conductelor, care să evite focarele de conflict din Asia de Sud, din Orientul Mijlociu, ori din regiunea Caucazului. O soluţie s-a părut a fi găsită, când concernul american Unocal a proiectat un sistem de conducte, pentru transportul ţiţeiului şi gazului, care să lege zăcămintele din Kazahstan şi Turkmenistan de India şi Pakistan, trecând prin Afganistanul cuprins de haos. Evenimentele din Afganistan, înfrângerea şi retragerea talibanilor în zona Kaşmirului precum şi stabilirea temeinică a americanilor, în zonă au permis reluarea proiectului Unocal, chiar dacă liniştea şi stabilitatea încă nu sunt permanente.

De asemenea, Pentagonul a trimis, pe o durată nedeterminată, câteva mii de soldaţi în Kîrgîzstan şi Uzbekistan, acesta di urmă primind şi un ajutor de 100 de milioane de dolari, ca recompensă pentru rolul jucat în războiul din Afganistan.

„Realitatea politică s-a schimbat: Statele Unite au devenit cel de-al treilea mare vecin al Kazahstanului, după Rusia şi China”, aprecia un politolog kazah, citat de The Economist. De altfel, prezenţa americanilor în zonă, a produs şi polarizarea statelor Asiei Centrale.

Rusia, continuă să asigure paza frontierei dintre Afganistan şi Tadjikistan, fapt asimilat de unii observatori, cu o ocupaţie militară. De asemenea, aceasta şi-a întărit relaţiile cu Turkmenistanul, privit cu suspiciune de Occident (deşi posedă uriaşe zăcăminte de gaz), după ce s-a menţinut la distanţă de războiul antiterorist din Afganistan.

Politica oscilantă a Taşkentului este ilustrată şi de cererea adresată S.U.A. de a evacua Baza militară de la Khanabad (fostă sovietică).

Desigur, americanii insistă să o menţină, având în vedere importanţa strategică a acesteia, deoarece Turkmenistanul este singurul stat al Asiei Centrale ce are graniţă comună cu Afganistanul. Având în vedere situaţia creată, Azerbaidjanul a făcut oferta S.U.A. pentru a-şi muta baza aeriană aici. Oficialii militari a zeii apreciază că această mutare „are o importanţă politică majoră pentru Ashabad.”

În acelaşi timp, Kazahstanul, cu toate promisiunile americane, rămâne în orbita intereselor ruseşti, îndeosebi ca urmare a presiunii minorităţii ruse şi rusofone.

De asemenea, ameninţarea islamului fundamentalist, menţine ţări orientate către Rusia, care se confruntă puternic cu acesta în Cecenia. Un rol important în zonă îl joacă şi China, care confruntată cu tensiunile separatiste din provincia autonomă Xinjiang, şi-a concentrat mari forţe aici. China are ca vecini Kazahstanul, Tadjikistanul şi Kîrgîzstanul cu care a încercat permanent să realizeze o cooperare mult mai strânsă. De altfel, în 1996, Rusia şi China s-au asociat cu patru dintre republicile Asiei Centrale (Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan şi Kîrgîzstan), mai puţin Turkmenistanul (rămas şi aici deoparte), în cadrul Grupului de la Shanghai, structură de cooperare antiteroristă, devenită, potrivit cotidianului Krasnaia Zvezda, oficiosul Armatei Ruse, „o adevărată organizaţie politico-militară, care va influenţa toate procesele mondiale”. Afirmaţia este, totuşi, exagerată având în vedere poziţia americană în regiune, faptul că forţe militare ale S.U.A., deloc de neglijat, se găsesc cantonate în Afganistan, în Kîrgîzstan şi Uzbekistan. De asemenea, americanii au reuşit să realizeze un pod aerian stabil cu Uzbekistanul. În acelaşi

www.geo

polit

ic.ro

48

timp, însă, nu este de neglijat rolul Turciei în regiune, care încă de la începutul anilor '90, ai secolului XX, a dezvoltat relaţii intense, în special, economice şi comerciale cu aceste state. Este evident că, probabil, interesele politico-militare ale S.U.A. şi Turciei să conveargă în zonă, având în vedere apartenenţa celor două state la N.A.T.O., ca o contrabalansare a acţiunii Rusiei şi Chinei.

Această întreagă cvadratură de interese, se aşează peste un fenomen extrem de complex, aflat în plin proces de evoluţie, anume redesenarea fizionomiei politico-statale în regiune, potrivit căreia, din foste republici sovietice, aflate într-un lent şi îndelungat proces de tranziţie, statele Asiei Centrale tind să se transforme în entităţi politico-statale independente şi funcţionale de tip islamic.

3.2. Asia Centrală în lumea contemporană După proclamarea independenţei republicilor Asiei Centrale, liderii acestora

au încurajat cu obstinaţie renaşterea islamului, în cadrul unor măsuri concertate de recuperare a tradiţiilor naţionale şi spirituale, ale popoarelor din zonă, menite să întărească identitatea noilor state.

Vechile moschei au fost redeschise, iar altele noi, de dimensiuni impunătoare, au apărut peste tot, îndeosebi, cu sprijinul statelor islamice bogate. Cu alte cuvinte, regiunea a început să se creioneze ca un spaţiu de continuitate spirituală de tip islamic. Legătura la sud cu Afganistanul şi Iranul, leagă acest spaţiu, de cel al Orientului Mijlociu şi Asiei de Sud (Pakistanul). Astfel, acesta din urmă primeşte un adaos de prozeliţi, de circa 40 de milioane de credincioşi, şi o dimensiune spaţială, deloc neglijabilă, aproximativ 4 milioane de kilometri pătraţi.

În acelaşi timp, această linie terestră deschisă, permite infuzia rapidă şi relativ lesnicioasă, de idei şi principii islamice, îndeosebi, cu caracter fundamentalist. Încercarea liderilor statelor respective de a controla fenomenul religios s-a lovit de rezistenţa dârză a noii clase islamice, deosebit de radicală şi de influentă.

Aceasta, de altfel, a catalizat grupările de opoziţie, din unele state, militând chiar pentru lupta armată împotriva guvernanţilor şi a altor grupuri religioase ori etnice.

Tadjikistanul este ţara central-asiatică unde tensiunile religioase n-au mai putut fi ţinute în frâu şi au erupt într-un război religios, care a făcut peste 50.000 de victime, între anii 1992-1997. conflictul s-a derulat între gruparea unor clanuri tradiţionale, născute în perioada regimului sovietic, aflată la putere şi o alianţă formată din grupări democratice, postsovietice, şi Partidul Renaşterii Islamice (P.R.I.) creat, încă din 1990, în regiunile musulmane ale Rusiei.

Ramura tadjică a P.R.I. a avut cel mai mare succes, însă, aceasta a pierdut lupta iar liderii săi au fost obligaţi să se refugieze în Afganistan. La propunerea liderului militar al opoziţiei afgane, generalul Massoud, şi el de origine tadjică, care dorea un regim stabil la Duşanbe, în 1997 s-a semnat un acord de pace, prin care P.R.I. şi gruparea formată din formaţiunile democratice au fost asociate la guvernare.

În Uzbekistan, ţara cea mai puternică dintre cele cinci republici central-asiatice, ramura locală a P.R.I. a fost reprimată fără cruţare, încă din 1992. cu toate acestea, însă, radicalii uzbeci au intensificat lupta împotriva regimului aflat la putere condus de Islam Karimov, acceptând fără rezerve sprijinul talibanilor şi al reţelelor islamiste mondiale, bine implantate în Afganistan. Mişcarea islamică creată în Uzbekistan, din 1998, a desfăşurat numeroase acţiuni armate, nu numai în această ţară ci şi în Tadjikistan şi Kîrgîzstan. Mişcarea Islamică Uzbekă este substanţial finanţată din surse arabe, precum şi din veniturile traficului de arme şi de droguri.

Pe lângă acţiunile armate ale M.I.U care îşi propune să extindă jihadul la scara întregii Asii Centrale, guvernele statelor respective se confruntă cu o nouă

www.geo

polit

ic.ro

49

ameninţare, Partidul Eliberării Islamice (P.E.I.). acesta a fost întemeiat în anii '50 ai secolului XX, de un şeic palestinian, şi are ca obiectiv fundamental unirea tuturor musulmanilor din lume, şi a teritoriilor locuite de ei, sub autoritatea unui califat, ca pe vremea urmaşilor direcţi ai profetului Mahomed (sec. VII). În scurt timp P.E.I. a căpătat numeroşi adepţi în statele din Asia Centrală, cu atât mai mult cu cât acesta nu este adeptul violenţei în atingerea scopurilor sale.

Toate aceste consideraţii, desigur, şi altele ne conduc la concluzia că spaţiul Asiei Centrale se poate defini ca un mediu geopolitic extrem de agitat. Însăşi poziţia sa geografică generează, în mod firesc, aprecieri de asemenea factură. Se poate spune, deci, despre Asia Centrală că este o „placă turnantă” o zonă „pivot” a întregii Asii, care conexează mari regiuni asiatice între ele. Aceasta este o consecinţă, ce rezultă din analiza geopolitică a regiunii, având în vedere următoarele argumente:

- reprezintă drumul cel mai scurt dintre Rusia Europeană şi China; - leagă Siberia Centrală de Asia de Sud; - conexează Orientul Mijlociu de Siberia de Est.

Ca zonă de interes geopolitic major a lumii contemporane, ea poate fi caracterizată pe baza unor elemente, cum sunt:

- constituie cea mai nordică arie regională de exprimare a islamismului; - posedă resurse naturale, în special energetice (gaz şi ţiţei), de o mare bogăţie; - prezintă o mare eterogenitate etnică şi socială, în care relaţiile dintre grupuri şi

clanuri sunt extrem de tensionate; - este un rai al delicvenţei, corupţiei, producerii şi traficului de droguri ş.a.

Cu alte cuvinte, Asia Centrală poate fi apreciată că reprezintă unul dintre „butoaiele de pulbere” ale Asiei şi implicit ale lumii contemporane. De asemenea, controlul eficient al regiunii, reprezintă unul dintre dezideratele marilor puteri şi puterilor regionale, îndeosebi, ca urmare a poziţiei acesteia.

Nu întâmplător S.U.A. s-a instalat temeinic în Afganistan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Poziţia aceasta presupune un control eficient al Asiei Centrale, al Chinei de Vest, al Pakistanului şi implicit al Indiei. Din această perspectivă, victoria din Irak şi ocuparea acestuia va conduce, în următoarea etapă, la schimbări majore în Iran. Principalul beneficiar al acestor acţiuni va fi evident Turcia, care se va transforma într-o putere regională de primă mână. În acest fel, americanii vor controla cele mai mari rezerve de ţiţei şi gaze ale lumii: zona caucaziană, Asia Centrală, Irakul, zona Golfului.

Prin urmare, se pare că fundamentalismul va fi pus sub control, Asia Centrală putându-se transforma într-o regiune a prosperităţii, echilibrului şi liniştii sociale, etnice şi spirituale.

BIBLIOGRAFIE 1. Z. Brezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000; 2. Costin Ionescu, Undă de şoc pe piaţa mondială a petrolului, Ziarul Cotidianul din 19 octombrie 2003; 3. A. Ruţkoi, L'Espresso, 15 iulie 1994; 4. *** Ziarul România Liberă din 15.02.2005; 5. *** Ziarul Ziua din 15.02.2005.

www.geo

polit

ic.ro

50

THE REVIVAL OF ISLAM IN FORMER SOVIET UNION STATES

Cristian BARNA

Abstract: În spaţiul post-sovietic, problema resurgenţei civilizaţiei islamice a fost percepută, la nivel internaţional, ca un conflict între Rusia şi Cecenia, conflict care a degenerat într-un război deschis, aducând în prim-plan regiunea post-sovietică ca o zonă de conflict şi aminitind de rezistenţa anti-colonială a populaţiei musulmane împotriva Imperiului Ţarist, în secolul al XIX-lea, care s-a prelungit, în unele regiuni, chiar şi pe timpul Uniunii Sovietice, o formă de luptă care s-a legitimat prin protejarea valorilor civilizaţiei islamice. Regiunea musulmană a fostei Uniuni Sovietice cuprinde cele cinci state din Asia Centrală - Kazakhstan, Kirgizstan, Tajikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan; Azerbaidjan in regiunea sudică a Caucazului şi republicile cu populaţie musulmană din Federaţia Rusă - Tatarstan şi Bashkortostan in regiunea de mijloc a Volgăi şi Cecenia, Daghestan, Inguşeţia, Kabardin şi Cirkezia din regiunea de nord a Caucazului. Marea majoritate a populaţiei din fostele republici sovietice din Asia Centrală şi Caucazul de Nord este musulmană însă elitele politice evită şi chiar îngrădesc discursul islamic care reprezintă o forţă dar nu o ameninţare pentru regimurile politice din această regiune.

INTODUCTION In the post-Soviet era the central issue in the topic of Islam has been perceived

internationally as the conflict between Russia and Chechnya. This conflict, which escalated into a war, focused the spotlight on the North Caucasus as the most critical region in the Russian Federation and brought with it reminders of the anti-colonial resistance put up by the Muslim mountain peoples in the 19th century against Russia’s advance into the region, resistance that in some regions had been maintained right through to the Soviet period. During the pre-national era this resistance had been based above all on Islam.

The Muslim areas of the former Soviet Union includes the five Central Asian states - Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Turkmenistan and Uzbekistan; Azerbaijan in the South Caucasus; and the Muslim ethnic republics of the Russian Federation which houses the largest Muslim minority of any country in the European West - Tatarstan and Bashkortostan in the Middle Volga and the North Caucasian republics of Chechnya, Dagestan, Ingushetia, Kabardino-Balkaria and Karachaevo-Cherkessia.

There is Islamic revival in some places and emergence in others already indicates that Islam has taken several forms in the Former Soviet Union. They range, for example, from popular Sufism (crudely, the mystical side of Islam) to reformist movements, such as Wahhabism, or Islamist movements with mainly political agendas (either reformist or modernist), and ‘jihadist’ movements which are radical and envisage the use of force. The official Islamic hierarchy, for example, is opposed by various forms of Islam. In many regions, Islam is part of a cultural Muslim identity and closely linked with nation-building projects. In others, praying at Sufi shrines has again become popular. Proclamation of a Muslim heritage has occurred overwhelmingly within the framework of a secular state, not an Islamic one. In Former Soviet Union, we encounter ‘a microcosm of all the varieties of Muslim belief, practice, and organization found throughout the world. The diversity of the Islamic revival in this region means that no unified or politically decisive movement has emerged. The Sources of Contemporary Islam in the FSU legacies, both pre-Soviet and Soviet, have shaped post-Soviet Islam.1

1 Cummings, Sally N: Islam in the Former Soviet Union, The Global Review of Ethnopolitics, vol. 3, no. 2, January 2004

www.geo

polit

ic.ro

51

The larger populace throughout Central Asia and North Caucasus has a Muslim identity, but the elites fear and hate Islam. The governments' fear of Islam closes them off (except to a degree in Tajikistan) from the most credible anti-Western and antidemocratic alternative.2

The multiplicity of outcomes in Central Asia alone, and in the CIS more widely, impresses that militarism is not inevitable. The relationships between politics and Islam have varied. Heads of state have used Islam to legitimize their rule; for example, they have made the hajj or at least visited Mecca and taken their oath of office on the Qur’an, while Muslim festivals have become state holidays. The main aim behind legal regulation, however, has been to restrict or prevent ‘political organization on the basis of Islam.’ Islam in the CIS is a force but not a threat. That threat is likely to come from continued suppression of civil society, which stifles the channels of expression and is likely to radicalise Islam.

THE RELIGIOUS HISTORY OF THE CENTRAL ASIA AND NORTH CAUCASUS The religious history of this region is as complicated as its ethnography. The

changing influence of non-local powers has kept the cultural and religious geography of the North Caucasus dynamic. The Islamisation of the mountain peoples took place over a period stretching from the 8th to the 19th centuries. Because the region is such an ethnic and cultural melting pot, and one which came into contact with older religions, the local Islam (or rather, local Islams) became mixed with pre-Islamic religions and cultures. For the most part, religious law was not able to replace the tribal common law that was in place locally. In everyday life, “Adat” held sway among the Caucasian ethnic groups, with “Sharia” gaining acceptance only temporarily (during the “Holy War” and in the Imamat of Shamil), and even then only to a limited extent.

Still, in the 18th and 19th centuries it was the religious authorities that transcended narrow ethnic and tribal boundaries to bring the mountain peoples together in anti-colonial resistance movements, giving them state-like forms of organisation. It was the Sufi variety of Islam that formed the ideological framework for the resistance. From the turn of the 19th century Sufi orders (Naqshbandi, Qadiri) had a decisive influence over the religious allegiance of the population and its continued resistance to foreign rule by “infidels”.3

The Communist authorities of the Soviet Union inherited Central Asia and North Caucasus from the old Tsarist Empire which collapsed during the First World War. In spite of the political turmoil which existed within the former Tsarist Empire, heightened by the Civil War which followed, the newly created Communist regime did not allow the Central Asian region to escape its clutches. The peoples of Central Asia did not suffer repression at the hands of Soviet Communism because they were Uzbeks or Tajiks; rather, it was because they were Muslims. The Communists viewed Islam with hostility and suspicion and subjected the Muslims of the Soviet Union to countless secularisation campaigns. They also tried to replace the regions Islamic identity and loyalty, with ethnically created republics.4

The Soviet Union attempted to challenge Islam intellectually with Marxist dogma and suppressed any public manifestation of Islam. Throughout the history

2 Fairbanks Jr, Charles H: Ten Years After the Soviet Breakup. Disillusionment in the Caucasus and Central Asia, www. muse.jhu.edu/journal_of_democracy.html 3 Halbach, Uwe: Islam in the North Caucasus, Archives de Sciences Sociales des Religions no.115, juillet - septembre 2001 4 Suny, Ronald Grigor: Provisional Stabilities: The Politics of Identities in Post-Soviet Eurasia, International Security, Vol. 24, No. 3, 1999

www.geo

polit

ic.ro

52

of the Soviet Union and its dealings with Islam outright repression through to co-option was the mechanisms employed by the state.5

Islamic sentiment survived under the Soviet Union as the state after the World War II sought to bring in certain aspects of Islam and tried to incorporate them within the state’s structure. This lead to a Soviet ‘official Islam’, sanctioned and acceptable to the regime and an ‘underground Islam’ which sought to keep alive pre-Soviet ideas and practices.6

The Soviet Union divided the Central Asian and North Caucasus region into separate administrative units. Stalin created Uzbekistan and Turkmenistan in 1924, Tajikistan in 1929 and Kazakhstan and Kyrgyzstan in 1936.

Shirin Akiner notes that: ‘These republics were entirely new state formations with no basis in historic nation-states. The Soviets had clear political reasons for forming what was formerly known as ‘Turkistan’, into five new republics. The first was based upon a clear policy of divide and rule. Moscow did not desire the creation of an ‘Islamic Turkistan’ to be a singular republic within the Union of Soviet Socialist Republics (USSR). Moscow was particularly virulent in quashing all forms of Islamic identity that existed in the region, and sought its replacement with attempts to form loyalties to the newly created republics and Marxist ideology.’7

Also, Martha Brill Olcott has argued that - 'Stalin drew the map of Soviet Central Asia not with an eye to consolidating the natural regions, but rather for the purpose of reducing the prospects for regional unity. Five separate republics were formed, creating national units for ethnic communities that had yet to think of themselves as distinct nationalities. Moreover, boundaries were set to insure the presence of large irredentist populations in each republic.'8

The Muslims of Central Asia were thus subjected to living under an authority and an assumed identity which they did not adhere to in the Soviet Union. The emphasis which the Soviet’s placed upon ‘ethnicity’ was formulated to channel the allegiance of the Muslims towards the newly created republics. While their Islamic identity was viciously suppressed.

By appealing to Islam in various combinations with nationalism, ethnic identity, and ideology, Muslim intellectuals and clerics tried to find common ground with the Bolshevik government. Unfortunately, all overt symbols of Islam were ultimately suppressed, and the religion went underground during Soviet times.

The resurgence of Islamic expression throughout the Soviet Union in the 1980s was a direct result of Gorbachev’s policies of Perestroika and Glasnost. Such policies relaxed the Soviet Union’s rigid authoritarianism and permitted a modicum of free expression to exist. Thus in republics like Uzbekistan, Islamic practices and sentiments to resurface. This is particularly noteworthy.

In many other areas of the Soviet Union, such as the Baltic’s and the Caucasus, the 1980s produced an upsurge in nationalist feeling. This embryonic Islamic resurgence was felt in those areas that were traditionally deeply religious, such as the Fergana Valley. For Uzbeks, Tajiks and Kyrgyz this was an extremely

5 Gleason, Gregory: The Central Asian States, Westview Press, Oxford, 1997 6 Rashid, Ahmed: The Resurgence of Central Asia – Islam or Nationalism? Zed Books, London, 1995 7 Akiner, Shirin: The Struggle For Identity, in. Synder, Jed (ed.): After Empire: The Emerging Geopolitics of Central Asia, National Defense University Press, Washington, 1995 8 Freedman, Robert: Radical Islam and the Struggle for Influence in Central Asia, in Maddy-Weitzman, Bruce & Inbar, Efrahim (ed.): Religious Radicalism in the Greater Middle East, Frank Cass Publishing, London, 1997

www.geo

polit

ic.ro

53

important development. It showed their desire to break with the Soviet Communist ideology as well as Russian and Slavic culture and a desire to reassert their own cultural identity and belief systems.

One of the most striking outcomes of the Gorbachev period was the formation of the Islamic Renaissance Party (IRP). The IRP was officially set up in 1991. It grew out of a desire to protect the Islamic identity of the Soviet Union’s Muslims during the 1980s. As such, the party gained a great deal of publicity both within the Soviet Union and amongst policy makers and academics in the West. Initially the party had some noteworthy ideas, such as raising the Islamic awareness and understanding among the Muslims of the Soviet Union, as well as representing them and co-ordinating a united stance towards the Communist regime.

THE ISLAM IN THE POST SOVIET ERA When the Soviet Union collapsed in 1991, the Central Asian and North

Caucasus states had independence thrust upon them. They did not actively seek it. Furthermore, there no were strong nationalist movements in Central Asia seeking independence. None of the states had a history of national existence prior to either the Soviet Union or that of the Tsarist Empire. Hence, the primary source of loyalty of this region peoples under the Soviet Union was not the Communist State. Rather, a multiplicity’s of loyalties existed and continue to do so. These loyalties range from the clan, tribe, family, republic and to Islam, with Islam having a powerful influence on social mores and identity.9

After the Soviet Union’s collapse, Islam underwent a rebirth in Central Asia. However, most of the region’s new leaders were former Communist Party officials turned nationalists who were mainly concerned about maintaining order and preventing the infiltration of militant Islamists. The civil war in Afghanistan, the rise of the Taliban, and the presence of al-Qa‘ida fed these objectives. Furthermore, the new Central Asian rulers have been unable to improve the economic condition of the people.10

Upon independence, Islam competed with peoples loyalties to the new states. The elite’s of Central Asia and North Caucasus, by and large are Soviet legacies, as are the new states. Since independence Central Asia’s former Soviet elite’s have clung to power ruthlessly. All the Central Asian regimes have reverted to the policies that the Soviet Union adopted in dealing with Islam. Each regime has sponsored a particular version of Islam which the state approves of and is non-threatening to the status quo.11

In the past several years, major issues related to the situation in these regions have increasingly drawn the attention of the Western world and the United States in particular. Some in the West have expressed concern that the Muslim populations of Central Asia and Azerbaijan might prove to be fertile soil for the spread of Islamic fundamentalism, which some analysts controversially have forecast as the major threat to the West in the coming century.

In addition to the challenges of economic and political transition faced by the other newly independent states of the former Soviet Union, the new states have had to contend with populations searching for and developing a sense of national identity. One participant described the challenge facing these changing cultures as having to

9 idem op.cit.4 10 Rashid, Ahmed: Jihad: The Rise of Militant Islam in Central Asia, Yale University Press, New Haven, 2002 11 Micallef, Roberta & Svanberg, Ingvar: Turkic Central Asia, in Westerland, David & Svanberg, Ingvar (ed.): Islam Outside the Arab World, Curzon Press, Richmond, 1999

www.geo

polit

ic.ro

54

steer between the Scylla and Charybdis of Islamic fundamentalism and Western culture.12 Many thought the collapse of the Soviet Union would permit them to return to

Islam as they whole-heartedly desired. The regimes though have had other ideas. The repression the Muslims suffered at the hands of the Soviet Union continues in a new guise under the newly independent Central Asian regimes. The ‘war against terrorism’ is now permitting states like Uzbekistan to continue its campaign against Islam, albeit now with greater international backing.13

Also, the 1990s bore witness to an appreciable increase in the prominence of Islam in the social life and politics of the Northern Caucasus. This was due, first, to the Islamic revival that has been sweeping all the Muslim regions of the former Soviet Union and, second, to the region’s high propensity for conflict. One way or another, all the sociopolitical events occurring in this region have a so-called Islamic dimension. Although Islam generally has shallow roots among the Muslim peoples of Central Asia, it plays a more powerful role in Tajikistan, Uzbekistan, and southern Kyrgyzstan.

The role of Islam in the Tajik conflict is disputed. While religious ideology was thus a part of the conflict, religious or ideological differences were not the source of the civil war. The role of Islam was symbolic, providing an ideological label for anti-government forces. When Uzbekistan and Russia intervened militarily in support of the Tajik government in 1993, their presidents, Islam Karimov and Boris Yeltsin, justified their involvement by arguing that a victory by the "Islamist" opposition in Tajikistan would portend the spread of Islamic fundamentalism throughout Central Asia and even into Russia.

The post-Soviet states in which Islam has a role to play include not least Russia itself, which according to its own definition is a federation with a multinational and multi-denominational population. As in Central Asia, Islam represents a broad spectrum in Russia, and it is anything but a cultural monolith. The many faces of Islam here include traditional and reformist, Sufi and orthodox, folkloric and academic variations.

Some observers have identified lines of fragmentation, caused by a “clash of civilisations” between Russian Orthodox culture and the culture of the Caucasian mountain peoples, characterised by Islam and the customary law ("Adat"). However, confrontations and alliances cut across religious differences: Orthodox Kazacks are supporting Muslim Abkhazians against Christian Georgians, Georgians have joined with Muslim Ingush in their conflict with a mixture of Muslim and Christian Ossetians, etc. Who is a friend or a foe is decided on the basis of political, territorial, economic and other interests, which are stronger than religious criteria.

ISLAM IN CHECHNYA: CASE STUDY The two regions where political Islam has played a role, however, have been

Chechnya and Tajikistan, and ‘Islam’s politicization has emanated directly from the heritage of Soviet policy.’ Chechnya is one end point of a continuum along which Georgia, Azerbaijan, and Tajikistan have all oscillated. The reality is that after communism's collapse, there is no principled alternative to democracy left. Sunni Islamists can propose a "caliphate" for Central Asia, but a close look at their activities in Kyrgyzstan, Tajikistan, Chechnya, and Daghestan suggests that, like many extremist movements in Islamic history, they have a symbiotic relationship with stateless communities.

Islam in the North Caucasus is both the sociocultural background against which these events are taking place and the means by which various political 12 *** Conflict in post-Soviet Transitions: Central Asia and the Caucasus, August 22, 1997, www.eisenhowerinstitute.org 13 Heslin, Sheila: Assessing Central Asia's Role in the Antiterror Campaign, Policywatch no. 562, September 26, 2001

www.geo

polit

ic.ro

55

forces are achieving their goals. Appealing to Islamic values is most characteristic of the eastern part of the Northern Caucasus, primarily Chechnya. Holy war, or jihad, has essentially become the ideology of Chechen separatism, a symbol of the Chechen nationalists’ stubborn struggle against Moscow. In 1997-1999, an attempt was made to create an Islamic state in Chechnya, which had de facto seceded from Russia.

Of course, Islamic radicals constitute a minority in the Chechen populations, and according to experts, their numbers fluctuate within the range of 10-25 percent. But they form a rather consolidated and organized force and, what is more, receive support from abroad, mainly from several international Muslim organizations, as well as from the Caucasian diaspora living in the Middle East that sympathizes with their struggle.14

In Chechnya, the Sufi system of organisation combined with the clan and social organization structures, and this combination kept the Chechens going even during their fight for survival, as it did after the 1944 deportation.

Since 1994, this dimension of national self-assertion has been frequently referred to even in the Russian press in connection with the war in Chechnya. But we should be wary of sensationalising the role of Islam, even in the special case of Chechnya. During the Caucasian war in the 19th century, the Caucasian mountain peoples were presented as ‘Muslim fanatics’, both in Russia and in Western Europe. While the self-defence of these ethnic groups was met with some sympathy even among their Russian opponents, the Islamic motivation for the fight for freedom as being characterised by fanaticism and ignorance. These clichés have also been found more recently in the conflict between Moscow and Chechen secessionism.

Russian and international reporting of the war in Chechnya focused on aspects which corresponded to the public’s perception of the cliché of a ‘religious war’ - for example the hostage-taking episodes in the summer of 1995 and January 1996, during which the leaders of the Chechen commandos were presented to the world’s television viewers in the garb of religious fighters, with their followers wearing green headbands. The leaders of the separatists have always been supported by Islamic fundamentalism, either openly or secretly, and also by international economic powers with an interest in Russia’s disintegration.

In Chechnya itself a total plan to form groups of Islamic fighters was put into practice, with the idea of later causing the whole of the Caucasus to explode. This plan was based on the principle of a ‘Holy War’ against the non-believers, with the expulsion of the entire non-Vainakh population from the territory of the ‘Chechen Republic of Ichkeria’. Chechnya would thus become an explosive device, igniting not only the North Caucasus and then the Russian Federation but also blowing apart the stability of the whole of the Muslim world.15

Fears of a ‘fundamentalist expansion’ out of the Caucasus had previously been stirred up by concentrating on the Islamic symbolism of the Chechen resistance. But ‘Islamic secessionism’ was of course not a model for Russia’s Muslims, or even for Chechnya’s immediate neighbours. The republic in the federation where Islam is most widespread, Daghestan, had one overriding concern: to remain outside the conflict between Moscow and Grozny. 14 Malashenko, Alexey: Islamic Factor in the Northern Caucasus, Carnegie Endowment for International Peace, Russia, March 2001 15 idem op.cit.3

www.geo

polit

ic.ro

56

The rebels did obtain some assistance from Islamic supporters abroad (from the Chechen community in Jordan, from Gulbuddin Hekmatyar, and from Saudi Arabia where the diplomatically isolated republic had been maintaining a trade mission since 1992). But overall ‘Islamic solidarity’ with the breakaway republic was limited, both close to Russia and further afield. No government from the Islamic world dared to snub Russia by officially recognising Chechen secession, and with an eye on their own “territorial integrity”, most of these states could scarcely afford to legitimise secession.

There is of course some disagreement between the various political powers in the breakaway republic over the type of ‘Islamisation’ desirable in post-war Chechnya. With growing political turbulences in the post-war Chechnya religious cleavages gained momentum. The term ‘Wahhabi’ has become the dominating catch-word in all descriptions of political-religious developments in Chechnya and the North-Caucasus in the Russian mass-media. In 1998 the internal political and religious antagonisms in Chechnia developed into violent clashes, a constitutional crisis and new confrontations with Russia, which missed any measure for a restabilization of the North Caucasus and for economic help for the breakaway republic according to a commitment, made in the peace agreements with Chechnya in 1996 and 1997.

The situation was complicated by the activity of criminal groups, autonomous field commanders and Islamist forces, the main protagonists of which were the commanders Shamil Bassaev, Salman Raduev, Khunkar Israpilov and Khattab. This development culminated in the incursion of ‘Islamist insurgents’ of Chechen, Daghestanian and other nationality, in the summer 1999, giving Moscow the pretext for a new, but not at all spontanious military intervention into Chechnya under the formula ‘Anti-Terrorist-Campaign’.

CONCLUDING REMARKS The Russian religious, regional and nationality policies have to deal with a

number of religious communities, which since the end of the 1980’s have been experiencing a ‘religious renaissance’. What distinguishes Islam in this respect is not only its status as the largest religious community after the Russian Orthodox Church, but also its role in important foreign affairs and ‘geopolitical’ issues, which are the subject of heated debate in Russia.

Russia has dealings on a number of political stages with Muslims and countries where Islam is in a majority, or at least an important minority religion. In its foreign policy towards Islamic states, some of which were previously the privileged beneficiaries of the Soviet “third world policy”, in its CIS policy towards six secessionist states of the Soviet Union, and finally in its regional policy towards members of the Russian Federation. However, in its regional and nationality policies the Russian leadership has shown grave conceptional and organisational failings, and in the case of the North Caucasus even frightening incompetence.

The socioeconomic reasons for the upswing in Islamic extremism lie in the continuous systemic crisis in Central Asia and North Caucasus which results in the general frustration of the local Muslims. Disillusioned by the inconsistent and incompetent reforms, afflicted by the corruption of local and federal officials, and having lost faith in the ability of their own and Moscow’s elites to resolve their problems, many Muslims are trying to find a solution in the so-called Islamic alternative. They believe that reinstating traditional Islamic standards of social life and calling for social justice as declared by Islam, combined with the heavy hand of power as sanctioned by the Almighty, will extricate them from the crisis.

www.geo

polit

ic.ro

57

The Islamic project exists at four levels - the local, national, subregional, and regional. An attempt was made at the national level to create an Islamic state in Chechnya. Some of the local politicians and field commanders in cahoots with them hoped to consolidate Chechen society in this way and, at the same time, introduce order and put an end to crime in Chechnya. Moreover, different, and at times mutually exclusive interpretations of Islam, which has traditionally had a syncretic nature in the Northern Caucasus, are causing friction among social groups, certain ethnic groups and, in many cases, even within each of them.16

Applying Islam to politics has destabilized society and sown seeds of confusion in people’s minds and actions. In addition, the Islamization of politics is causing additional difficulties in relations between the local republics and the federal center. However, although the Islamic project has currently proven unsound it is still too early to draw any conclusions about its ultimate failure in the Former Soviet Union States.

16 idem op.cit.14

www.geo

polit

ic.ro

58

CASPICA - AMBIENTUL GEOPOLITIC ŞI GEOSTRATEGIC

Victor IONESCU

MOTTO: ”Dacă petrolul este rege, Caspica este tronul său.”

Winston Churchill

Abstract: The fall of the Soviet Union and the appearance of the new turkophone (ex-sovietic) states, the foreign interventions in the Afghanistan and the Iraq, the making evident of the huge reserves of oil and gas, made of the Caspian Sea area a hot geopolitics region. The active terrorism and the international criminality, as well as the nationalism and the Islamic fundamentalism determined the decided intervention in the area of all the 3 world superpowers. Russia, riparian to the Caspian, China engaged in the reconstruction of the ancient commercial roads and in attracting of new energy contractors and, the United States, engaged in the fighting against international terrorism, in the administration of the Afghanistan and the Iraq, repeating at the begin of the 3rd millennium, the fight in the 19th century between Russia and England for the domination of Central Asia. The stake is immense and, the countries in the area try to organize themselves and to define on their favor the legal statute of the Caspian Sea and, implicitly, of the energetic resources. The big geopolitical ballet in the Caspian has 3 global actors, 3 regional pivots (Turkey, Iran and Pakistan) and 5 local players, all of them eager to affirm themselves at the open stage and to profit much more by the chance of the energetic resources of the region.

Fenomenul globalizării, intens dar inegal, nu numai că nu exclude dar chiar stimulează procesele de regionare, care desemnează tendinţele de apropiere economică şi / sau politică a statelor aparţinând aceleiaşi regiuni geografice. Regionarea (atenţie! Nu regionalizare ci regionare; definirea terminologică în Aymeric Chauprade şi Francois Thual - Dicţionar de geopolitică. State, concepte, autori, editura Corint, Bucureşti, 2003) în esenţă constă în tendinţa statelor dintr-o aceeaşi regiune geografică a lumii de a se apropia din punct de vedere economic sau politic) este un factor geopolitic de maximă importanţă, cu dinamică puternică şi care s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial.

Regionarea a fost transpusă în practică prin acorduri şi organizaţii bazate mai ales pe motivaţii geoeconomice dar şi geopolitice. Până nu demult principalii poli de regionare au fost UE, ASEAN şi NAFTA. Fără îndoială că, în timp, au fost realizate multe acorduri de cooperare sau integrare regională, dintre care menţionăm în Americi Asociaţia Latino - Americană a Liberului Schimb (ALALC), Pactul Andin sau MERCOSUR, în Asia Forumul de Cooperare Asia - Pacific, Organizaţia de Cooperare Economica (Iran, Pakistan, Turcia şi cele cinci republici central - asiatice, foste sovietice) şi mai recent Acordul de la Shanghai sau, în Europa, Acordul de Liber - Schimb în Europa Centrala (CEFTA) şi Organizaţia de Cooperare la Marea Neagră. Cu excepţia organizaţiei create prin Acordul de la Shanghai care, deşi cea mai recentă pare a se profila puternic pe viitor, celelalte grupări regionale au o dinamic nesemnificativă.

Evoluţiile internaţionale de la sfârşitul secolului XX şi începutul acestui secol şi noua criză mondială (politică şi a petrolului) generată de atentatele teroriste contra SUA din sept. 2001 şi de intervenţiile în Afganistan (internaţională) şi Irak (americană) au propulsat în primul plan al geopoliticii şi geoeconomiei regiunea Asiei Centrale şi pe cea, direct legată de ea, a Mării Caspice şi Caucazului.

Pe acest fundal a apărut ca tendinţă firească a statelor mai vechi sau mai noi din această zonă ideea regionării, în primul rând pe baze economice dar şi politice. Tendinţele respectivelor ţări sunt cu atât mai îndreptăţite cu cât statele central - asiatice, caspice şi caucaziene au devenit principalul loc de confruntare a marilor puteri SUA, Rusia şi China, interesate deopotrivă de creşterea influenţei lor politice cât şi, mai ales,

www.geo

polit

ic.ro

59

de imensele resurse de petrol şi gaze naturale ale acestei părţi de lume care va înlocui peste câteva decenii rezervorul petrolier mondial de până acum, format din Peninsula Arabică şi producătorii mai mici din Africa şi America Latină.

Am ales din acest fundal internaţional mai larg zona geopolitică şi geoeconomică cea mai vizată şi mai disputată în prezent, în care problemele cooperării şi regionării sunt tot mai acute. Această zonă - cheie a lumii de azi este, după părerea noastră, aceea a Mării Caspice.

CADRUL GEOGRAFIC Având o suprafaţă de 370.000 km2, Marea Caspică este cea mai vastă dintre

mările închise ale lumii, formând frontiera naturală între Transcaucazia, Rusia de sud, stepa central - asiatică şi platoul iranian.

Caspica are o lungime de 1.200 km. pe axa nord - sud şi o lărgime medie de 300 km. pe axa est - vest. În partea sa cea mai strâmtă, între coastele Turkmenistanului şi Azerbaijanului, are doar 200 km iar în partea cea mai lată 500 km.

Bazinul hidrografic al Caspicei este de peste 3, 6 mil. Km2, principalele sale surse de alimentare cu apă fiind fluviile Volga (din Europa), Kura (din Transcaucazia), Ural (din Rusia), Emba (din Kazahstan), Terek (din Turkmenistan) şi Sofial (din Iran). Este cea mai mare suprafaţă de apă aflată sub nivelul oceanului, la cota - 28, 5 m. Adâncimea medie a Mării Caspice este de 206 m iar cea maximă de 1.025 m. Apa ei este mai puţin sărată decât a altor mări.

Aspectul regiunilor de coastă ale Mării Caspice variază de la nord la sud pe un litoral care are în totalitate 6.380 km dintre care 996 km în Iran. Inegal populat, fiind mai dens pe malul de vest, litoralul caspic a cunoscut după 1991 o puternică şi rapidă urbanizare.

Experţii geografi sovietici ajunseseră în anii '80 la concluzia că Marea Caspică este destinată dispariţiei treptate pentru că, între 1895 şi 1975, nivelul apei scăzuse cu 5 metri iar volumul lichidului se redusese între 1945 şi 1975 cu 960 km3. În ultimii ani însă nivelul apei mării este din nou în creştere.

CADRUL POLITIC Până în 1991 Marea Caspică nu avea decât doua state riverane, URSS şi

Iran, prima controlând-o în cea mai mare parte. Astăzi Caspica este bordată de cinci state suverane - Rusia, Iran, Kazahstan, Azerbaijan şi Turkmenistan, fiecare dintre ele cu interese şi pretenţii proprii asupra mării şi resurselor ei. Practic spargerea URSS a determinat în această zonă un nou cadru politic şi o nouă dinamică regională. Această dinamică provine de la nevoia deschiderii de frontiere şi a unor pasaje de trecere operate mai ales între fostele republici sovietice Kazahstan, Turkmenistan şi Azerbaijan şi între acestea şi Rusia, respectiv Iran.

În 1996 legătura feroviară dintre localitatea turkmena Tejen şi cea iraniană Meched a permis conexarea căilor ferate din fosta Uniune Sovietică cu cele din Iran. Altă importantă legătură a fost făcută între Teheran, capitala Iranului şi localitatea turkmenă Gorgan care, cuplată la reţeaua ruso - kazahă, a permis dezvoltarea unei infrastructuri feroviare generale în vestul Mării Caspice şi a creat premisele extinderii acesteia şi pe ţărmul estic.

O problemă majoră pentru noile state independente riverane Mării Caspice este aceea a enclavării, adică a lipsei unei faţade la o mare deschisă, ceea ce constituie un handicap politic.

Era firesc pentru această dinamică regională să se lanseze şi formule de cooperare economică şi specială. Astfel în 1992 ţările riverane au creat comisii specializate în studierea statutului juridic al Mării Caspice, a situaţiei mediului, navigaţiei, cercetării şi exploatării resurselor minerale. Între 1995 şi 1997 un Comitet Interguvernamental

www.geo

polit

ic.ro

60

privind Mediul s-a reunit de mai multe ori iar în mai 1995 a avut loc şi o primă conferinţă a statelor riverane Caspicei. Ulterior astfel de reuniuni, comitete şi organisme de lucru, la nivele ministeriale şi de experţi, s-au înmulţit şi instituţionalizat. De asemenea au fost realizate câteva acorduri bilaterale sau multilaterale în materie de navigaţie, fostele porturi sovietice fiind deschise inclusiv navelor iraniene iar linia de ferry-boat azeră asigurând legături noi, respectiv cu Turkmenistanul.

CADRUL ECONOMIC Bazinul Mării Caspice adăposteşte al treilea zăcământ de petrol al lumii,

după cele din Golful Persic şi Siberia. În zona caspică, prezenţa petrolului este atestată de secole. Prima exploatare a

unui câmp petrolier s-a făcut la Baku, în Azerbaijan, în sec. XVIII iar prima rafinărie a fost construită de fraţii Nobel în 1875 (Alfred Nobel inventase dinamita în 1866 şi va crea premiul ce-i poartă numele prin legatul său din 1895, Fundaţia pentru premiu fiind alimentată şi de acţiunile familiei Nobel din zona Baku). În 1910 Baku furniza 85 % din petrolul Rusiei.

La această oră au fost descoperite rezerve de petrol de 40 miliarde barili în platoul continental şi zona adiacentă Mării Caspice. Societăţile petroliere occidentale estimează că rezervele neexplorate se ridică la 100 - 200 miliarde barili. Cu titlu de comparaţie, Kuweitul dispune de rezerve de 97 miliarde barili.

În materie de gaze naturale sunt identificate în regiune rezerve de 7 trilioane m3 şi estimate rezerve de 20-22 trilioane m3.

Un asemenea potenţial energetic nu putea să nu atragă companiile occidentale. Firma americană Chevron a început negocierile cu Moscova încă de la sfârşitul anilor '80. În 1990 AMOCO a devenit primul investitor străin în regiune. În 1992 Elf Aquitaine a obţinut o concesiune de 20. 000 km2 la Aktiubinsk în Kazahstan iar Chevron a primit în exploatare zăcământul de la Tenghiz, în aceeaşi ţară. În iunie 1993 un consorţiu format din 6 mări companii occidentale - Total, British Gas, AGIP, SHELL, BP şi Statsoil - a obţinut un acord preliminar pentru prospecţii pe 100.000 km2 în zona Listau.

În 1994 a fost formată Compania Internaţională de Operaţii din Azerbaijan, grupând mai ales firme americane şi britanice, între care UNOCAL, Mc. Dermott, Ramzoil, RAMCO, AMOCO şi BP dar şi firmele rusească - Lukoil, saudită - Delta Nimr şi norvegiană - Statsoil.

Compania naţională azeră, Socar, a pornit la drum cu 20% din acţiuni dar a fost nevoită să cedeze 10% către EXXON (SUA) şi TPAO (Turcia). Predominanţa firmelor americane a făcut ca Iranul să fie exclus de la acest “contract al secolului”, cum i s-a mai zis.

Conform unor date ale marelui concern BP regiunea caspică ar deţine rezerve de 19.700 mil. tone de petrol (dintre care Iran 12.000, Rusia 6.600 şi Kazahstan 700) la o producţie actuală de 525 mil. tone (dintre care Rusia 306, Iran 182, şi Kazahstan 21). În privinţa gazului natural aceeaşi sursă creditează regiunea cu rezerve de 68.610 mil. tone echivalent petrol (dintre care Rusia 43.000, Iran 21.000 şi Turkmenistanul 2600) la o exploatare actuală de 570 mil. tone echivalent petrol (din care Rusia 500, Iran 32 şi Turkmenistan 27). Pentru comparaţie, aceleaşi surse BP indică un total mondial al rezervelor de petrol de 138.300 mil. tone dintre care 89.000 în Orientul Mijlociu, 19. 700 în zona caspică, 3.700 în SUA şi 1.800 în Marea Nordului. În cazul gazelor naturale din totalul mondial de 125.700 mil. tone echivalent petrol, zona caspică deţine 43.000, Orientul Mijlociu 40.000, SUA 4.000 şi Marea Nordului 3.800.

NOUL AMBIENT GEOPOLITIC În jurul acestor uriaşe resurse există trei cercuri concentrice de state care

sunt implicate în lupta pentru controlul lor:

www.geo

polit

ic.ro

61

1) Statele producătoare, cu excepţia Iranului, toate succesoare ale URSS, respectiv Rusia, Azerbaijan, Kazahstan şi Turkmenistan

2) Statele susceptibile de a servi ca zone de tranzit pentru petrol şi gaz, respectiv Rusia, Iran şi Turcia.

3) Statele sau grupurile de state consumatoare de energie, respectiv SUA, UE şi China. Fiecare dintre aceste state are interese care variază în funcţie de apartenenţa

la una sau alta dintre cele trei categorii. AZERBAIJAN. Politica acestei ţări faţă de Marea Caspică este influenţată de

contextul politic dificil în care se află statul azer atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Azerbaijanul a fost destabilizat încă din 1923 când Moscova i-a ataşat Nagorno - Karabahul (Karabahul de Munte) armean, căruia i-a acordat statut de autonomie. Atunci s-a înregistrat primul pogrom antiarmean la Sumgait şi tot de atunci datează şi conflictul armeano - azer.

După dizolvarea URSS, în 1992 Nagorno - Karabahul se autoproclama Republică Autonomă, izbucnind un conflict deschis între Armenia şi Azerbaijan. În martie 1993 armenii din Karabah cucereau o bună parte a teritoriului azer. Încetarea focului realizată în 1994 de OSCE a permis Nagorno - Karbahului să consolideze statu-quo ante.

Rusia a intervenit în conflictul azero - armean atât cât trebuia pentru a impune o “pax rusica” (acordul preliminar de încetare a focului în regiunea Nagorno - Karabah a fost încheiat la Moscova la data de 16 mai 1994), desfăşurând în fapt o strategie de destabilizare controlată a regiunii caucaziano - caspice, dar mai ales a celei dintâi în care interesele de suveranitate şi hegemonie ale Rusiei sunt cât se poate de directe. Aceasta cu atât mai mult cu cât Azerbaijanul este singura republică islamică din Asia Centrală - Caucaz care a refuzat Rusiei dreptul la baze militare.

Moscova a reuşit sa-i reunească pe liderii caucazieni într-o primă conferinţă la nivel înalt consacrată regiunii, la 3 iunie 1996. Conferinţa a avut loc la Kislovodsk, în Rusia, cu participarea preşedintelui ţării - gazda şi a preşedinţilor Armeniei, Azerbaijanului şi Georgiei.

Turcia acorda Azerbaijanului o atenţie deosebită în cadrul politicii sale de câştigare a unei influenţe substanţiale în lumea turcofonă din Caucaz şi Asia Centrală, pe care şi-ar dori-o organizată sub egida sa. Astfel în timpul conflictului din Karabahul de Munte, pentru a sprijini Azerbaijanul, Turcia a ameninţat Armenia, care la 11 martie 1992 refuzase un plan de pace avansat de Ankara, că nu-i va mai permite accesul la Marea Neagră pe teritoriul său.

Limba azeră nu este altceva decât limba turcă iar trecerea la alfabetul latin a facilitat tuturor azerilor accesul la presa şi cartea editate în Turcia.

Diferenţa între cele două limbi se află nu în influenţa limbii ruse, de altfel în scădere accentuată, ci în fondul persan din limba turcă otomană, cenzurat parţial în Turcia prin reforma lui Ataturk şi încă prezent în limba vorbită în Azerbaijan.

Devenit teren de dispută între interesele ruseşti şi cele americane, Azerbaijanul s-a străduit să-şi întărească poziţia regională apropiindu-se de Georgia şi Turcia, în detrimentul Moscovei opusă unei întăriri a axei turco - americane menită să deturneze bogăţiile regiunii.

KAZAHSTANUL vede în Caspică pe de o parte o şansă promiţătoare de bogăţii şi, pe de altă parte, o sursă de potenţiale conflicte cu vecinii, mai ales cu Rusia. Litoralul caspic controlat de Kazahstan, şi situat între Rusia la nord - est şi Turkmenistan la sud, se întinde pe 1894 km. Pe de altă parte problemele geopolitice ale Kazahstanului sunt complexe.

Kazahii sunt minoritari în propria lor ţară deoarece politica URSS a fost de a folosi această ţară ca tărâm de deportare pentru germanii de pe Volga, pentru caucazieni

www.geo

polit

ic.ro

62

sau tătari. S-a adăugat masiva infuzie de ruşi şi rusofoni ca parte a politicii de rusificare. Ruşii sunt concentraţi în nord, la frontiera cu Rusia, kazahii sunt concentraţi în sud. În schimb centrul politic al ţării este în est iar malul caspic şi bogăţiile sale sunt în vest.

Kazahsnul are în regiune probleme de vecinătate (dispută frontalieră) şi o dispută pentru hegemonie cu Uzbekistanul. Recenta apropiere a Uzbekistanului de Pakistan şi Turcia şi, implicit de SUA, creează noi probleme Kazahstanului care a rămas fidel alianţei cu Rusia. Se pare ca la această oră alianţa cu Rusia este cea mai sigură garanţie pentru Kazahstan, ţinând cont pe de o parte de populaţia rusă din interior şi de interesele economice (chiriile ruseşti pentru bazele spaţiale din Karaganda), iar pe de altă parte de apropierea de interese politice chino - rusă, Kazahstanul fiind singura ţară central - asiatică care are frontiere cu fiecare dintre cele două mări puteri continentale şi globale.

O problemă este pentru Kazahstan faptul că nivelul apelor caspice a început din nou să crească (+2m din 1978 până astăzi) ceea ce a dus la acoperirea a peste un milion de hectare de terenuri agricole şi a numeroase exploatări petroliere. Afectat a fost şi singurul port kazah, Aktau, ale cărui instalaţii au trebuit reamenajate integral. Cu un ajutor din partea BERD, de 54 mil. dolari, s-a construit un chei nou, lung de 400 m şi mai înalt cu 2 m decât cel vechi care a fost înghiţit de ape. Portul este extrem de important şi pentru ca prin el, se livrează petrol Iranului, cu ajutorul tankerelor.

Exploatarea resurselor de petrol şi gaze ce-i revin în zona Mării Caspice este esenţială pentru Kazahstan, pentru ca el să-şi poată echilibra balanţa de plăţi şi a avea astfel acces la fonduri care pot fi găsite pe pieţele financiare internaţionale.

TURKMENISTANUL este o ţară dominată fizic, economic şi infrastructural de deşertul Karakorum care ocupa trei pătrimi din suprafaţa ţării (350.000 km2 din 488.000 km2), restul fiind ocupat de stepe deşertice. Coasta pe care Turkmenistanul o are la Marea Caspică este dificilă ca acces şi, din acest motiv în timp, a fost ignorată de oameni. Singura regiune maritimă favorabilă a fost golful Balkhan unde, ulterior, a fost fundat portul rus Krasnovodsk. De aici piraţii turkmeni atacau corabiile de marfă care navigau în şi dinspre Rusia.

Prin poziţia sa geografică şi geopolitică Turkmenistanul ar putea deveni o piesă de bază în politica regiunii. Situate între Caspică şi Munţii Hindukush, câmpiile turkmene constituie pasaje naturale de tranzit între Asia Centrală şi Oceanul Indian. Turkmenistanul desfăşoară o politică externă bilaterală, în care relaţiile cu Moscova (“pe baze egale şi nu de dependenţă”) sunt contrabalansate prin cele cu Iranul şi Turcia. Politica de independenţă faţă de Moscova este sprijinită de geopolitica turkmenă şi de bogăţia resurselor energetice. Turkmenistanul are cu Iranul o frontieră de 1.100 km şi cu Afganistanul de 600 km, fiind relativ departe de Rusia. Minoritatea rusă din ţară nu depăşeşte 9,05 % în timp ce Turkmenistanul este, de departe, ţara cu cea mai mare coerenţă etnică din toată Asia Centrală. Pe frontiera cu Iranul, în provinciile persane Khorasan şi Mazandaran, populaţia majoritară este din tribul turkmen yomurd, motiv pentru care cele două guverne ţin deschisă frontiera, permiţând yomurdilor să se viziteze de 4 ori câte 15 zile pe an. Această poartă iraniană îi asigură Turkmenistanului accesul spre Orientul Mijlociu şi Europa şi, totodată, dezenclavarea.

Importanta faţadă caspică ar putea face ca ea să devină motorul dezvoltării economice naţionale. Pentru aceasta Turkmenistanul este interesat în dezvoltarea unui cadru internaţional de cooperare la Marea Caspică, cadru de natură a permite gestionarea comună a resurselor şi de a crea un cadru investiţional mai favorabil străinilor.

RUSIA. Pentru Rusia jocul caspic este economic şi strategic deopotrivă. Moscova consideră că are dreptul la o parte substanţială din hinterlandul ei şi se teme ca aceasta să nu-i fie diminuată de puterile occidentale atrase de petrol. Moscova vrea de asemenea să controleze căile de export ale petrolului caspic pentru a-şi

www.geo

polit

ic.ro

63

putea controla asociaţii din CSI. Aceasta îi permite în acelaşi timp să continue a avea mijloace de presiune asupra ţărilor est europene ieşite din fostul URSS.

În acelaşi timp însă este în interesul Rusiei să permită dezvoltarea republicilor din sudul fostului sau imperiu - afectate de grave crize economice şi sociale - pe baza resurselor subsolului, pentru a evita astfel crearea de noi turbulenţe la frontierele sale caucaziano - asiatice, şi aşa slabe.

Legăturile dintre energie şi securitate sunt extrem de limpezi în politica Rusiei la Marea Caspică.

IRANUL are un triplu interes pentru a sparge enclavarea resurselor energetice din Asia Centrală şi Caspica. În primul rând aceasta i-ar permite să iasă din severă criză economică şi socială prin care trece. Apoi i-ar permite să profite de poziţia sa geografică pentru a deveni pasajul obligatoriu de trecere între Asia Centrală şi Caucaz. Geostrategic Iranul vrea să se afirme pe plan internaţional pentru a deveni un element central. În al treilea rând Iranul ar face să îi fie recunoscute poziţia şi statutul de mare putere regională. Acest ultim punct este principalul cal de bătaie al Teheranului care vrea să redevină puterea geoeconomică majoră a Asiei Centrale, în pofida politicii SUA care încearcă să menţină Iranul într-un statut de ţară - paria.

În consecinţă Iranul dezvoltă cu Rusia un sistem complex de relaţii bazat pe o cooperare crescândă în cadrul căreia Moscova îi vinde arme sofisticate,submarine şi avioane de luptă ca şi centrale nucleare. La rândul ei Rusia are prin alianţa cu Iranul posibilitatea de a limita eventualele presiuni ale islamismului radical în sfera sa de influenţă.

TURCIA are în zona caspică în primul rând interese strategice. Ea încearcă să profite de petrolul din zona pe de o parte pentru a-şi reduce dependenţa faţă de Orientul Mijlociu şi, pe de altă parte, pentru a deveni o punte şi mai concretă între Asia Centrală şi Europa. De asemenea intervin interesele economice directe, inclusiv cele rezultate din tranzitarea petrolului dar, mai ales, petrolul însuşi pe care, înainte, Turcia îl importa majoritar din învecinatul Irak.

Ambiţiile turceşti trezesc vechile fantasme ale unui spaţiu economic, cultural, politic şi militar sub egida Ankarei. În 1992 premierul turc Suleiman Demirel declara: „Nu se poate nega faptul că există o lume turcească care se întinde de la Adriatică până la Zidul Chinezesc”.

Panturcismul politic este însă un concept străin Asiei Centrale unde nimeni nu-l reclamă.

Nici în Turcia opinia publică nu este apropiată acestor vise de grandomanie istorică. În opinia poporului turc, cauza rudelor sale îndepărtate din Asia Centrală este mai puţin populară decât aceea a azerilor şi cecenilor din Caucaz sau a bosniacilor din Balcani.

Ankara însăşi îşi concentrează eforturile asupra Azerbaijanului şi uită deocamdată Asia Centrală, faţă de care distanţele imense şi discontinuitatea teritorială reprezintă tot atâtea inconveniente.

În pofida înrudirii limba turcă are o înţelegere limitată în vastul spaţiu de “până la Zidul Chinezesc”. Un turc înţelege azera, vorbeşte uzbeca şi turkmena dar are mari dificultăţi cu limba kazaha. Satelitul de telecomunicaţii Turksat, care urma să inunde stepele central - asiatice şi Caucazul cu programe turceşti, nu şi-a atins decât parţial obiectivul tocmai din cauza diferenţierilor lingvistice. Practic Turcia nu dispune de mijloacele necesare unei dominări a spaţiului cultural - lingvistic turcofon din Asia Centrală şi Caucaz.

STATELE CONSUMATOARE: SUA, CHINA, UE. Interesele acestei categorii de ţări sunt complexe. Ele încearcă să mărească beneficiile propriilor companii energetice, să-şi diminueze dependenţa de sursele clasice de petrol şi gaze şi să-şi diversifice aprovizionarea.

www.geo

polit

ic.ro

64

Statele Unite au avut pe plan energetic o poziţie extrem de ezitantă faţă de Caspica deoarece numai 45% din nevoile lor petroliere provin din importuri, iar dintre acestea 40% sunt din Orientul Mijlociu. Al doilea motiv al ezitărilor a fost nesiguranţa regiunii care nu magnetizează prea mult capitalurile americane. Americanii au fost în schimb stimulaţi de slăbiciunea Rusiei şi de ofensiva contra terorismului, sporirea prezenţei lor în Asia Centrală şi în Marea Caspică fiind în primul rând politică şi militară. Chiar şi proiectul transpus în practică, al conductei de petrol BTC (Baku - Tbilisi - Ceyhan) a fost în primul rând strategic şi prioritar, dovadă că autorităţile americane au acceptat să plătească un cost colosal, de 4 miliarde $, la o rentabilitate dubioasă. Inaugurat la 18 mai 2005 BTC-ul deschidea un coridor de pe coasta mediteraneană a Turciei, până la Baku la Caspica. Capacitatea conductei, de un milion de barili pe zi (50 mil. tone pe an) anunţă ambiţiile proiectului care vrea să atragă aici şi petrolul kazah. Deocamdată necesarul salvator de petrol vine la Baku prin conducta rusească ce colectează petrolul nord - caspic, făcând o buclă de la terminalul Aktu (în nord - estul Caspicei) până la Baku. Supravieţuirea BTC implică însă un debit suficient pentru a rentabiliza această mare conductă, ceea ce presupune a atrage o parte din petrolul transportat actualmente de conducta rusească paralelă CPC (Caspian Pipeline Consorţium) care trece prin nordul Caucazului, evită Cecenia şi ajunge în Marea Neagră. E limpede că întregul proiect american BTC trebuie clasificat drept politic, dezvoltarea şi consolidarea lui vizând în final excluderea ruşilor din regiune.

Uniunea Europeană cu vulnerabilitatea-i recunoscută pe plan energetic s-a străduit să profite de deschiderile republicilor central - asiatice pentru a-şi diversifica sursele de aprovizionare. În acelaşi timp Bruxellesul a adoptat o politică de apropiere prudentă faţă de Moscova iar companiile specializate ale Europei, mai ales britanice, s-au angajat în număr mare în crearea de condiţii propice investiţiilor în zonă. Pentru aceasta europenii încearcă să favorizeze instaurarea unei cooperări regionale între statele zonei caspice.

CHINA. Apariţia republicilor central - asiatice la frontierele Chinei a făcut ca, la început, Beijingul să se teamă de efervescenţa revendicărilor etnonaţionaliste şi islamiste care ar fi putut influenţa minorităţile turcofone şi islamiste din marea sa provincie de vest, Xinjiang - Uigură.

Apoi, începând cu 1992 China a devenit al doilea partener economic al regiunii, după Rusia. În 1994 premierul Li Peng a lansat ideea versiunii moderne a “drumului mătăsii” care lega China de Europa trecând prin ţările Asiei Centrale. Astfel Kazahstanul a devenit principalul partener al Chinei în regiune, iar China al treilea partener comercial al Kazahstanului după Rusia şi Olanda. Legăturile economice au fost însoţite de o dezvoltare a celor politice. Faptul a fost facilitat de eforturile Chinei de a stabili infrastructuri comunicaţionale eficiente cu Asia Centrală dar vizând ca puncte terminus Orientul Mijlociu, Golful Persic şi Europa. La 25 octombrie 2005, Compania Naţională Chineză de Petrol (CNPC) a cumpărat cu 4,18 miliarde USD compania canadiană Petro Kazahstan. Cu baza la Calgary, Petro Kazahstan, acum 100% chinez, produce zilnic 150 de mii de barili de ţiţei, adică 12% din totalul producţiei petroliere a Kazahstanului.

Se poate spune că în prezent Beijingul dublează accentul pus mai demult pe China albastră (faţada ei maritimă) cu unul pus pe reactivarea modernă a anticelor sale cai comerciale terestre. Dubla ei orientare plasează China, la încrucişarea ansamblurilor pacific şi eurasiatic, într-o poziţie strategică extrem de favorabilă, care justifică reutilizarea, în geopolitică şi în presă, a supranumelui de „Imperiul de Mijloc”.

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII CASPICE Până la destrămarea URSS, Marea Caspică a fost domeniul exclusiv a două

state riverane: Iran şi URSS. De facto majoritatea Caspicei era controlată de URSS

www.geo

polit

ic.ro

65

care exercita şi o dominaţie navală completă. Cele două state au contat pe acest statu quo fără să simtă nevoia elaborării unui tratat formal care să definească şi să delimiteze drepturile şi interesele lor. După 1991 situaţia s-a schimbat profund iar saltul de la doi la cinci riverani a avut drept consecinţă directă multiplicarea intereselor şi pretenţiilor juridice asupra mării şi resurselor sale, mai cu seamă, asupra rezervelor de petrol şi gaze naturale.

Primul tratat care aborda problemele Mării Caspice a fost încheiat între Imperiile Rus şi Persan, la Reshat în 1729. El reglementa cesiunea către Rusia a unor teritorii şi instaura libertatea de comerţ şi navigaţie pe oglinda apei mării ca şi pe fluviile Arakss şi Kura. Expansiunea rusă din secolul XVIII a rupt echilibrul dintre cele două puteri caspice. După 9 ani de războaie, purtate cu intermitenţă, între Rusia şi Iran, prima şi-a asigurat controlul asupra nordului Persiei, în special asupra Georgiei, fapt consacrat prin tratatul de la Gulistan, din 1813. Articolul 5 al acelui tratat stipula că “navele comerciale ruseşti vor avea, ca şi până acum, dreptul de a naviga de-a lungul coastelor Mării Caspice”. Referitor la navele de război se sublinia că “atât în timp de pace cât şi în timp de război, pavilionul rus a fost singurul care a fluturat pe Caspica şi la fel va fi şi acum, astfel ca nici o altă putere, în afara Rusiei, nu-şi poate arbora pavilionul militar pe Marea Caspică“.

Aceşti parametri au fost reiteraţi de tratatul de la Turkomanchai(1828) care constată şi redimensionarea controlului rus în regiune pentru că Moscova cucerise încă două provincii persane, respectiv Erevan şi Nahicevan.

Echilibrul politic la Caspică a fost restabilit, culmea, de revoluţia bolşevică din Rusia. Tratatul încheiat la Moscova în 1921, între Rusia Sovietelor şi Iran declara “nul şi neavenit ansamblul tratatelor şi convenţiilor încheiate de Rusia şi guvernul ţarist”, tratatele sau convenţiile“ care oprimau poporul persan”. Prin articolul 11 noul pact restabilea libera navigaţie pe Marea Caspică pentru ambele state. În schimb, prin articolul 14 Persia recunoştea că pescuitul revine Rusiei şi se angaja să încheie contracte de livrare de peste către Rusia care trecea prin Marea Foamete. Tratatul din 1921 nu aborda de fel problemele delimitării suveranităţii asupra Mării Caspice. Acestea aveau să fie puse abia în anii '30, în condiţiile intensificării pescuitului.

În 1935 Rusia şi Iranul au încheiat “Tratatul de stabilitate, comerţ şi navigaţie” înlocuit în 1940 printr-un “Tratat de comerţ şi navigaţie”.

Cele două ţări persistau în a nu-şi delimita drepturile suverane dar conveneau asupra interzicerii pescuitului pentru terţi. Dreptul de navigaţie militară sau comercială pe Caspică era rezervat în exclusivitate celor doi semnatari. Ei aveau şi libertate deplină de pescuit cu excepţia unei limite de 10 mile marine în largul coastelor proprii, unde era zona exclusivă a statului riveran. În sudul mării, dincolo de limita celor 10 mile, pescuitul era practicat pe baza unei concesiuni. Acorda asemenea concesiuni o societate mixtă ruso - iraniană care a primit statut oficial în 1931. Monopolul acestei societăţi mixte s-a menţinut până în 1953, iar acest regim juridic al Caspicei a rămas valabil până în 1991.

La 6 - 7 octombrie 2005, la Baku, în cadrul unei reuniuni de rutină a grupului de lucru pentru statutul legal al Mării Caspice, Rusia a lansat oficial proiectul creării unui grup de operaţiuni navale comune Cas For -, ca o măsură preventivă la adresa traficului de arme, de droguri şi de componente ale armelor de distrugere în masă, ca şi a terorismului. Propunerea exclude orice formă de participare a altor state din afara zonei, inclusiv oferirea de echipamente şi asistenţă tehnică, schimbul de informaţii sau instruirea personalului. Toate aceste mijloace vor fi furnizate de Rusia. Proiectul Cas For are această abordare exclusivistă, deoarece este în mod clar împotriva SUA, care au lansat iniţiativa Caspian Guard, sprijinită de Azerbaijan. Anterior, guvernul de la Baku propusese demilitarizarea Mării Caspice, motiv pentru care a respins propunerea

www.geo

polit

ic.ro

66

rusă. Iranul, care de regulă sprijină iniţiativele ruseşti, a primit această propunere cu reţineri, având deja un proiect propriu intitulat „Stabilitate şi încredere în Marea Caspică”. Sprijinită făţiş de Uzbekistan şi tacit de Kazahstan şi Turkmenistan, Rusia şi-a propus să organizeze la Moscova o conferinţă pe tema Cas For.

Regimul juridic al Mării Caspice este încă şi astăzi un domeniu al disputelor şi discuţiilor. Prima problemă care se pune este dacă Marea Caspică este un “lac internaţional” sau o “mare închisă”. Această diferenţiere nu a existat în regimul juridic al Caspicei între 1921 şi 1940, iar situaţia s-a prelungit până în 1991 pentru că Iranul şi Rusia nu şi-au precizat drepturile suverane şi competenţele lor. Astăzi, într-un nou context geopolitic caspic, problema rămâne încă în suspensie pentru că în acordurile parţiale şi punctuale încheiate de Rusia, Iran şi Turkmenistan în 1995 aceste state n-au pus decât problema zonelor economice exclusive în limita a 45 de mile.

Rusia considera Caspica, care este lipsită de legături naturale cu alte mări sau oceane, ca pe un lac. În consecinţă Rusia refuza aplicarea dreptului internaţional al mării care ar obliga-o să recunoască Volga drept legătură fluvială între mările Baltică şi Caspică şi astfel, implicit, ca pe un drum naval internaţional şi supus dreptului de liberă circulaţie. Afirmând că Marea Caspică este un lac, Rusia poate preconiza suveranitatea comună şi punerea în valoare a spaţiului şi resurselor acesteia de către riverani. Astfel Rusiei îi revine o cincime din petrolul caspic şi dreptul de veto asupra deciziilor privitoare la bazinul acestei mări.

Această poziţie este agreată şi de Iran. Cele trei noi state riverane consideră însă Caspica mai degrabă ca fiind o mare. În consecinţă Kazahstanul propune aplicarea dreptului mării şi în cazul Caspicei, ceea ce înseamnă delimitarea apelor teritoriale. a zonelor economice riverane şi a platformei continentale între cele cinci state ale regiunii. Kazahstanul pretinde şi dreptul ţărilor enclavate de acces la marea deschisă, ceea ce s-ar face prin recunoaşterea pentru Caspică a statutului de mare şi prin revizuirea statutului juridic al Volgăi şi canalelor sale, Volga - Don şi Volga - Baltica.

Turkmenistanul este la rândul lui favorabil divizării bazinului maritim în zone teritoriale dar estimează ca exploatarea resurselor trebuie supusă aprobării statelor riverane.

Mai tranşantă este poziţia Azerbaijanului pentru care tratatele ruso - iraniene sunt caduce, Marea Caspică urmând să fie divizată în zone economice exclusive, fiecare stat riveran urmând a-şi exercita suveranitatea asupra unei parţi de mare.

Deci, regimul juridic actual al Mării Caspice, aşa cum a fost el dezvoltat în timp de Rusia şi Iran, nu este adecvat. În acelaşi timp însă, în conformitate cu norma de drept internaţional care stabileşte succesiunea statelor la tratatele internaţionale, acelaşi regim juridic stabilit prin practica de Moscova şi Teheran, rămâne constrângător pentru statele membre ale CSI. Din acest punct de vedere, redefinirea statutului juridic al Mării Caspice va fi un important test de capacitate pentru statele riverane, iar comunitatea internaţională ar trebui să coopereze în vederea găsirii unei soluţii pe termen lung. Aceasta ar permite dezvoltarea durabilă a regiunii şi exploatarea echitabilă a resurselor ei.

Paralel cu preocupările de ordin juridic, statele riverane îşi afirmă dreptul la dezvoltare prin exploatarea resurselor caspice. În acest scop ele au nevoie de drepturi de suveranitate asupra mării. În virtutea articolului 21 al Declaraţiei de la Stockholm, ”conform Cartei Naţiunilor Unite şi principiilor dreptului internaţional, statele au dreptul suveran de a exploata propriile lor resurse, potrivit propriei lor politici ecologice, dar trebuie să facă astfel încât activităţile exercitate în limitele propriei jurisdicţii sau sub controlul propriu, să nu producă daune mediului înconjurător din alte state sau din regiuni care nu se află sub nici o jurisdicţie naţională”.

www.geo

polit

ic.ro

67

În conformitate cu aceste principii, dreptul statelor riverane Caspicei la exploatarea resurselor lor naturale nu poate fi pus în cauză, dar rămâne de determinat care sunt resursele lor efective.

Drepturile acestea pot fi executate de o manieră exclusivă, stabilită de fiecare stat în parte, sau prin acordul comun al tuturor. În acest ultim caz ar fi vorba de condominium. Dar condominiumul este o măsură de ultimă instanţă sau o temporară soluţie de urgenţă. În general, în zilele noastre, statele recurg la exercitarea în comun a suveranităţii (condominium) asupra unui teritoriu, care nu constituie obiectul suveranităţii unei terţe parţi, doar cu scopul de a evita ca unul dintre ele să-şi extindă unilateral suveranitatea asupra ansamblului teritoriului respectiv. Altfel spus este doar o formulă juridică de menţinere a statu quoului unei regiuni până la negocierea statutului ei definitiv. Ideea unui condominium asupra Caspicei se înscrie în acest context. Ea este susţinută mai mult de Iran, diplomaţia acestei ţări apreciind realist că noul statut al Mării Caspice nu poate fi restabilit unilateral sau bilateral(cu Rusia) şi că el trebuie determinat prin consensul tuturor riveranilor.

În ultimii ani au fost avansate unele propuneri pentru statutul juridic al Mării Caspice dar nici una dintre acestea nu a întrunit consensul riveranilor. Riscul cel mai mare constă în aceea ca statele riverane să recurgă la principiul efectivităţii, al actelor unilaterale. Aşa este “legea asupra frontierei de stat” adoptată de Turkmenistan în 1993, prin care acest stat şi-a extins jurisdicţia asupra unei părţi a Mării Caspice. În acelaşi sens poate fi consemnat şi Contractul Azerbaijanului cu un consorţiu de companii petroliere occidentale, supranumit contractul secolului. Concesiunea armeană se află la 800 km de coastele sale şi prevede că în decurs de 30 de ani să fie produse peste 500 mil. tone de petrol şi 55 miliarde m3 de gaze. Acţiunile unilaterale sunt însă incompatibile cu normele de comportament ale statelor implicate în negocieri diplomatice şi pot constitui seriose ameninţări la adresa păcii şi securităţii regionale.

Aşadar problema Mării Caspice este un diferend juridic tipic, statele riverane afirmând existenţa unor drepturi şi obligaţii. Această controversă va înceta numai atunci când va exista o reglementare efectivă, bazată pe drept şi care va determina exact şi pretenţiile parţilor în litigiu.

Dacă nu se va ajunge la o soluţie general - acceptabilă, situaţia fluentă pe plan juridic va deschide drum dreptului la supremaţie al celui mai puternic. Pentru a evita un asemenea deznodământ cele 5 state riverane au la dispoziţie o amplă practică internaţională şi o importantă jurisprudenţă privind delimitarea suveranităţii statelor asupra apelor aflate în dispută. BIBLIOGRAFIE 1. ASKINER Shirin - The formation of Kazakh Identity, Londra. 1995 2. ALLSTADT Audrey - The AzerbaijanyTurks, U. Stanford, California, 1992 3. BRAILLARD P., DJALILI P. - L'Emergence d”un novel espace geostrategique au Caucas et en Asie Centrale,

Bruxelles, 1992 4. CHAUPRADE A, THUAL Fr. - Dictionar de Geopolitica, Bucureşti, 2003 5. DJALILI M. R. - Le Caucase postsovietique: la transition dans le conflit, Paris - Bruxelles, 1995 6. DOSSIER KARABAGH, Sevig - Pres, Paris, 1988 7. KAPLAN Robert - La rasarit spre Tarţaria. Calatorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz, Iasi, 2002 8. KARAM Patrick - Revenirea islamului în Imperiul Rus. Allah după Lenin, Bucureşti, 1998 9. KARASIK T. - Azerbaijan. Central Asian and future Persian Gulf Security, Santa - Monica, California, 1993 10. MAZILU Dumitru - Dreptul Mării, Bucureşti, 1980 11. OLCOTT Martha - The Caspian's False Promise, în Forreign Policy, 1988 (vara). 12. OLIVIER Roy - Noua Asie Centrala sau fabricarea naţiunilor, ClujNapoca, 2001;

www.geo

polit

ic.ro

68

SECURITATEA ŞI STABILITATEA ÎN ASIA CENTRALĂ - PERSPECTIVE GEOPOLITICE -

Constantin BUŞE Constantin HLIHOR

Până la încheierea războiului rece Asia Centrală era o terra incognito pentru mulţi oameni din Occident. Termenul era uzitat în studiile de geopolitică, istorie sau istoria diplomaţiei şi a relaţiilor internaţionale, însă, studiile aprofundate asupra zonei au lipsit. N-a fost o lipsă de interes din partea comunităţii academice ci limite impuse de regimul sovietic privind accesul la surse de informare dar si focalizarea interesului ştiinţific asupra studiilor de sovietologie. Lucru lesne de înţeles pentru perioada războiului rece, URSS era percepută drept inamicul numărul unu al lumii Occidentale şi studiile erau orientate cu prioritate în cunoaşterea inamicului sub toate aspectele.1

După încheierea războiului rece, cinci foste republici sovietice - Tajikistanul, Kazakhstanul, Uzbekistanul, Kyrgystanul, şi Turkmenistanul - au intrat în conştiinţa publică drept o zonă distinctă a Euro-Asiei sub denumirea generică de Asia Centrală datorită mai ales a trăsăturilor istorice comune. Situată între Marea Neagră şi Marea Caspică,la sud de Rusia şi la nord de Turcia şi Iran, regiunea acoperă o suprafaţă de patru milioane de km şi are o populaţie de aproape 55 milioane locuitori2. De menţionat faptul că pe lângă cele cinci etnii majoritare mai convieţuiesc alte aproape 120 de etnii cu un grad mai mare sau mai mic de înrudire lingvistică, însă, în nici unul din statele care compun zona nu există o omogenitate etnică ca urmare a politicilor coloniale promovate de Imperiul ţarist şi ulterior de URSS dar şi a evoluţiilor istorice marcate de un pronunţat caracter atipic în comparaţie cu istoria altor regiuni. În Ferganskaya Dolina, de exemplu, convieţuiesc uzbeci, tadjici şi kirkizi dar şi o importantă populaţie de origine slavă3 în enclave generatoare de conflicte şi crize.

Prăbuşirea Uniunii Sovietice a antrenat în zona Caspică şi Caucaziană procese geopolitice şi geostrategice care au căpătat, mai ales în ultimii ani ai secolului XX şi începutul veacului următor, o amploare fără precedent în istoria relaţiilor internaţionale4. Regiunea a devenit o zonă de interes pentru “jucătorii” geostrategici ai mediului internaţional contemporan nu numai pentru că aici au apărut crize de tot felul care au pus în pericol pacea şi stabilitatea regională aşa cum au fost recentele crize din Kîrghistan şi Uzbekistan ci şi pentru că, în ultimii ani, în regiune s-au produs importante mutaţii geopolitice. În primul rând,după 2001, Asia Centrală a devenit o zonă tampon şi o bază de susţinere a luptei împotriva terorismului internaţional. În al doilea rând zona este considerată de mulţi specialişti şi analişti ca fiind principalul rezervor de materii prime, în special de resurse energetice, pentru următoarele decenii5 şi prin urmare şi principalul

1 Pauline Jones Luong, Politics in The Periphery: Why Study Central Asia?,în Caucasus and Central Asia Newsletter, Issue 3, Winter 2002-2003, p. 2-9. 2 Qian Zongqi, Ethnic and Religious contradictions and Their Impacts in Central Asia în Yu Xintian (eds) Cultural Impact on International Relations, Chinese Philosophical Studies,XX, Series III, Asia, Volume 2o, p. 311. Shirin Akiner consideră că regiunea are aproape 10 milioane de km şi o populaţie de circa 50 milioane. Vezi pe larg, în UNHCR, Centre for Documentation and Research, Writtnet Paper, no 13, 2000, alţi autori avansează cifre mai mici de pînă la 10 mil. km. 3 Ibidem. p. 7 4 A se vedea pe larg, Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale văzută de marii lideri ai lumii,traducere din lb. engleză de Marius Conceatu, Editura Antet, Bucureşti, 2004; Anja H. Ebnother( ed. ) Security Sector Governance in Southern Caucasus. Challenges and Visions, Vienna and Geneva, january 2004; Ionel Nicu Sava, Extinderea NATO. Puncte de stabilitate şi securitate către Est, Institutul Social Roman, 2003, 5 Michel Hess, Central Asia: Mackinder Revisited? În Connections. The Quarterly Journal, Vol. III, No. 1, March 2004, pp. 95.

www.geo

polit

ic.ro

69

“poligon” al luptei pentru controlul atât al zăcămintelor cât şi al “magistralelor” de transport spre principalii consumatorii. Nu în ultimul rând este o zonă de interferenţă a unor “blocuri” de cultură şi civilizaţie1 datorate actorilor care au stăpânit zona de-a lungul istoriei şi care astăzi îşi pun puternic amprenta asupra mentalului colectiv şi individual şi practic influenţează comportamentul politic în relaţiile internaţionale ale acestor actori.

Dispariţia hegemoniei sovietice a făcut posibil, după multe secole, ca populaţia din sudul Caucazului şi Asia Centrală să aibă propriul stat, însă, pe o bază ideologică şi un tip de modelare instituţională greu de definit. Orientarea Georgiei spre democraţia occidentală a constituit un exemplu pentru largi straturi ale populaţiei din ţările vecine ei dar nu sunt de neglijat reacţiile celor care identifică Occidentul cu răul sau “îngrijorările” Moscovei care îşi vede astfel ameninţat un spaţiu considerat ca aparţinându-i prin tradiţie2. Regiunea se caracterizează printr-un accentuat deficit de securitate, instabilitate economică, şomaj şi sărăcie, instituţii politice şi ale societăţii civile în curs de formare, încălcări frecvente ale drepturilor omului, corupţie şi radicalism islamic.

Evoluţiile politice şi geopolitice sunt de multe ori imprevizibile în această parte a lumii şi au luat prin surprindere chiar şi pe cei mai valoroşi analişti politici şi diplomaţi. Tranziţia spre o nouă societate în ţările din Asia Centrală este încorsetată de faptul că acestora le lipseşte o solidă experienţă în materie de statalitate. Şocul prăbuşirii URSS le-a găsit nepregătite. Valorile democraţiei fie că nu sunt cunoscute fie că sunt viciate prin modul cum se aplică deşi se abuzează în discursul politic de aceste noţiuni3. Nici din punct de vedere religios regiunea nu are o situaţie mai bună. După obţinerea independenţei refacerea instituţiilor religioase a fost o prioritate pentru toate cele cinci state. În Turkmenistan, de exemplu, erau înainte de 1980 doar patru moschei. În 1994 numărul lor a crescuse la 181 iar altele 100 erau în curs de finalizare. În Uzbekistan erau înainte de 1989 doar 300 de moschei iar în 1993 cifra crescuse la peste 5000. aceeaşi tendinţă o întâlnim şi în celelalte state din zonă4.

Problema nu este creşterea numărului de instituţii religioase ci intensificarea propagandei politice pe suport religios. Lipsa unei ideologii naţionale în efortul de construcţie statală pentru aceste ţări a fost înlocuită cu ideologia islamică şi de aici riscul creşterii fundamentalismului islamic generator de crize şi conflicte intercomunitare. Acest lucru este posibil datorită particularităţii istorice în care au evoluat aceste ţări. Înainte de secolul al XX-lea ideea de naţionalitate şi etnicitate a lipsit în regiune iar după această dată a avut traiectorii diferite faţă de Europa datorită apartenenţei la imperiul ţarist. Conştiinţa că liderii lor politici trebuie să aparţină majorităţii era străină comunităţilor din regiune. Prin tradiţie hanatele erau conduse de elite minoritare care stabileau regulile de conducere bazate pe forţă. Şi tot tradiţia arată că aceste elite aparţineau,de regulă, triburilor care invadau o zonă sau alta din Asia Centrală. Din raţiuni politice sovieticii au creat identităţi etnice distincte trasând astfel şi graniţe care în mare parte există şi astăzi. A opera cu etnicitatea şi conştiinţa naţională ca elemente de măsurare a gradului de solidaritate a membrilor din comunităţile din zonă este o eroare. Oliver Roy analizând situaţia din aceste ţări propune un indicator de solidaritate rezultat din cercetarea etno-culturală a acestor comunităţi - qawms care este împrumutat din denumirea unui tip de organizare la nivel local5. 1 Teodor Simion, Regiunea Caucaz Transcaucazia. Reflecţii geopolitice şi geostrategice in vol. Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI, secţiunea Istorie, geopolitică şi geostrategie, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 172-186. In continuare se va cita, autor, lucrare, in vol Provocări... 2 CIA REPORT, Global Trends 2015: A Dialogue About The Future with Nongovernment Experts in htpp:www. information clearinghouse. info/article4470. html#link13c ; Pavel K. Baev, Challenges and Options in the Caucasus and Central Asia Strategic Studies Institute, April 1997, Carlisle Barracks, Pennsylvania, p. 7-9; Bruno Koppiters, Federalizm i konflikt na Kavkaze, Moscovskii Ţentr Karnegi, no 2, 2002, p. 7-14. 3 Zdzislav Lachowski, Pursuing Military Stability in Central Asia. A European Perspective. În Stocholm International Peace Research Institute, Euro-Atlantic, Regional and Global Security, www. sipri. org/contents/worldsec/eurosec. html 4 Shirin Akiner, op. cit. în loc. Cit. p. 10 5 Vezi Oliver Roy, The New Central Asia: The Creation of Nations, New York Press University, New York, 2000; Idem, La Nouvelle Asie Centrale ou la fabrication des nations în Central Euroasian Studies Review, volume 3, no

www.geo

polit

ic.ro

70

El apreciază că aceste “naţiuni” par a fi fabricate în sovietism fără să aibă multe în comun cu naţiunea care a apărut şi evoluat în civilizaţia occidentală.

Reputatul analist Robert M. Cutler crede că pentru a înţelege bine această regiune studiul şi analiza ar trebui să parcurgă şapte trepte1. Cea mai des folosită este analiza la nivel statal. Fiecare ţară are o identitate politică bine definită în sistemul relaţiilor internaţionale şi îşi promovează propriile interese. Nivelul regional este uzitat mai ales când se analizează evoluţiile politice, economice sau de securitate. Cele cinci ţări au trăsături comune din punct de vedere geopolitic şi geostrategic. Resursele naturale şi într-o oarecare măsură şi geografia acestor state2 fac posibilă tratarea acestui spaţiu ca o regiune distinctă. Sunt importante şi cercetările pentru această zonă din perspectivă metaregională sau chiar globală. Evoluţiile de orice natură din Asia Centrală nu pot fi corect apreciate dacă nu se iau în calcul natura relaţiilor pe care ţările din zonă le au / promovează cu vecinii, mai ales cu Federaţia Rusă, Turcia sau chiar Iranul care au propriile lor interese geopolitice şi geostrategice în această parte a lumii. După atentatele din 11 septembrie 2001 şi declanşarea războiului contra terorismului prezenţa marilor actori ai lumii contemporane în acest spaţiu este de necontestat.3 Evoluţiile din această parte a lumii sunt urmărite cu interes deoarece evenimentele politice, economice sau militare au urmări cu caracter global în ceea ce priveşte securitatea şi stabilitatea în sistemul relaţiilor internaţionale contemporane.

Deficitul de securitate şi nevoia de stabilitate în Asia Centrală Regiunea a fost bântuită de crize şi conflicte cu mult timp ca Moscova să se

decidă a acorda independenţa statelor care o populează. În 17 decembrie 1986, o revoltă gravă izbucneşte la Alma-Ata, capitala Uzbekistanului. Tineri înarmaţi cu bare de oţel şi pietre din pavaj s-au adunat în piaţa centrală a oraşului cerând “Kazahstanul pentru kazahi şi numai pentru ei”4. Mişcarea a fost reprimată însă câştigul a fost imens. Pe de o parte fusese înfrântă teama faţă de temutul KGB în rândul opiniei publice iar pe de alta sentimentul redeşteptării naţionale apare la scenă deschisă. Peste foarte puţin timp în provincia Nagorno-Karabah este aprinsă scânteia care va duce la ceea ce analiştii politici ai epocii au numit “Libanizarea Caucazului”5. Neputinţa puterii centrale de a “gestiona“ conflictul şi apoi strategia adoptată de Federaţia Rusă după dezintegrarea imperiului sovietic aceea de a sta departe de acest conflict au condus la apariţia unui şir de războaie în care se vor implica două foste republici sovietice acum în prag de emancipare naţională - Armenia şi Azerbaijanul.6

În primăvara anului 1993 etnicii armeni din provincia Nagorno-Karabah au declanşat o amplă ofensivă. Au reuşit să deschidă două coridoare de legătură cu Armenia şi au luat în stăpânire aproape 10% din teritoriul azer. Ambele state nu au răspuns în mod ferm la angajamentele luate cu ocazia negocierilor de pace desfăşurate sub egida OSCE deoarece fiecare credea că poate tranşa victoria de partea sa. În mai 1994 se ajunge la o încetare a focului prin semnarea aşa-zisului Protocol de la Bishkek, însă, fără o 2 Fall 2003; Thomas Barfield, Afganistan is not the Balkans:Ethnicity and its Political Consequances from Central Asian Perspective, în Central Euroasian Studies Review,volume 4, no 1 Winter, 2005. 1 Robert M. Cutler, The Complexity of Central Euroasia, în Central Euroasian Studies Review,volume 3, no 1 Winter, 2004. 2 Teodor Simion, op. cit., în loc. Cit., p. 180-181. 3 A se vedea pe larg, Zbigniew Brzezinski, Marea Tablă de Sah. Suprematia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000; Idem, A Geostrategy for Euroasia, în Foreign Affaires, sept/ october 1997; Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică externă?, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002; Anja H. Ebnother, BG Gusta E. Gustenau (ed), Security Sector Guvernance in Southern Caucasus. Challenges and Visions, Vienna and Geneva, 2004; Cornell, Small Nations and Great Powers: A Study of Ethnopolitical Conflict in the Caucasus, Richmond: Curzon Press, 2000. ; 4 Helene Carrere d’Encausse, Triumful naţiunilor sau Sfîrşitul imperiului sovietic, traducere Sofia L. Oprescu, Editura Remember 1993, Bucureşti, p. 43-44. 5 Ibidem, p. 59- 86. 6 Pavel K. Baev, op. cit., p. 3-4; Bruno Koppiters, op. cit.,p. 19.

www.geo

polit

ic.ro

71

rezolvare a conflictului acesta, ca şi altele din zonă, fiind doar “îngheţat”1. Factorii care au generat criza şi care totodată o alimentează nu sunt nici de

natură economică, zona nu posedă resurse naturale semnificative, nici de natură politică deoarece aşezarea geografică nu permit organizarea unui stat viabil, ţin mai mult de mentalităţi şi psihofixaţii istorice, prejudecăţi şi stereotipuri negative în ceea ce priveşte “imaginea Celuilalt”. Perpetuarea unei asemenea stări de lucruri fac posibil şi perpetuarea unui deficit de securitate atât pentru armeni cât şi pentru azeri.

Un alt conflict care a generat instabilitate şi crize în Asia Centrală a fost cel din Abkhazia2. Regiunea ce se întinde de la ţărmurile Mării Negre până în munţii Caucaz era cunoscută, în Occident, pe timpul URSS drept “Soviet Riviera”3, renumită pentru plajele sale, climatul şi frumuseţea peisajelor montane. După ce Georgia şi-a proclamat independenţa, în anul 1991, în Abkhazia ia naştere o mişcare secesionistă care se va transforma într-un sângeros război (1992-1993). După mai multe ciocniri, în septembrie 1993, trupele georgiene au suferit o umilitoare înfrângere în faţa “unei curioase coaliţii formate din abkhazi, nord-caucazieni (în special ceceni), şi trupe neregulate ruseşti”4.

Acest succes a făcut posibilă existenţa unei entităţi cu toate atributele unui stat însă fără să capete recunoaştere internaţională. Are în raport cu Georgia acelaşi statut pe care o are Transnistria în cadrul Republicii Moldova. Ca şi în cazul conflictului din Nagorno-Karabakh disputa dintre abkhazi şi georgieni vine din timpurile expansiunii ţariste în regiune şi este alimentată de matrici identitare diferite. Limba abkhazilor face parte din grupul lingvistic caracteristic pentru nord-vestul Caucazului fără legături genetice cu cele din sudul munţilor Caucaz5. Au tradiţii culturale şi spirituale diferite cu toate că majoritatea populaţiei este creştină ca şi în Georgia. Deşi în timpul conflictului unii analişti au prezentat disputa ca fiind între creştinii ortodocşi şi secesioniştii islamici religia n-a jucat un rol major în confruntare. Dealtfel 80% dintre abkhazi sunt creştini şi doar 10% musulmani.6

Ca şi în cazul provinciei Kosovo factorul istoric este cel care a alimentat criza. Georgienii consideră ca abkhazii s-au aşezat pe teritoriile pe care se găsesc astăzi venind, din nordul Caucazului, pe timpul stăpânirii otomane. Abkhazii, la rândul lor, consideră că au ca suport al independenţei “douăsprezece secole de istorie”7. Cert este că Stalin este cel care a creat o uniune georgiano - abkhază în anul 1921 pe care ulterior a inclus-o în Federaţia Republicilor Transcaucaziene. Pentru a putea controla aceste popoare Stalin a încurajat un proces de “georgenizare” a abkhazilor în perioada 1937-1953. Statistica demografică arată pentru această perioadă o descreştere a populaţiei abkhaze de la 48,1% în 1923 la 15,1% în 1959 şi o creştere corespunzătoare a celei georgiene, respectiv de la 18,4% la 39,1%. Situaţia în 1989 era aceeaşi - georgienii 45,7% iar abkhazii doar 18,4%8. Acest fenomen a rămas în conştiinţa populaţiei abkhaze şi a costituit un factor de alimentare a crizei interetnice care a produs mari suferinţe ca

1 Vezi, Fiona Hill, The Caucasus and Central Asia, în Policy Brief, no 80, May 2001, p. 3; Philip Gamaghelyan, Nagorno-Karabakh conflict: Intractable? În Peace &Conflict Monitor, http://www. monitor. upeace. org/innerpg. cfm?id_article=285; 2 Vezi pe larg, Edward W. Walker, Dissolution: Sovereignty and the Breakup of the Soviet Union (Lanham: Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 2003), 11-12. Bruno Coppieters, “The Roots of the Conflict”, in Jonathan Cohen (ed. ), A Question of sovereignty: The Georgia-Abkhazia peace process, (London: Conciliation Resources), 1999. http://www. c-r. org/accord/geor-ab/accord7/roots. shtml (Web site last accessed 12 May 2005) Liana Kvarchelia, “Georgia-Abkhazia Conflict: View from Abkhazia” in Demokratizatsiya: The Journal of Post-Soviet Democratization, Vol. 6, No. 1 (Winter 1998), 18. 3 Bruno Coppieters, op. Cit., în loc. Cit., 4 Edward W. Walker, No Peace, No War in the Caucasus... în loc. Cit., p. 10 5 Liana Kvarchelia, “Georgia-Abkhazia Conflict: View from Abkhazia” in Demokratizatsiya: The Journal of Post-Soviet Democratization, Vol. 6, No. 1 (Winter 1998), p. 18. 6Ibidem. 7 David Schaich, Abkhazia: Nationalism, Conflict and History în http://daschaich. homelinux. net/writings/academic/abkhazia. html#sdfootnote4sym. 8 Ibidem.

www.geo

polit

ic.ro

72

urmare a purificărilor etnice care s-au produs de o parte şi de alta. Georgia apreciază că mai mult de 250 000 de georgieni au fost expulzaţi din Abkhazia şi îi consideră pe liderii de la Sokhoumi nişte “unelte” ale Moscovei. La rândul lor separatiştii îi acuză pe georgieni de comiterea unor atrocităţi pe timpul campaniei de “restabilire a ordinii”. Sunt doar câteva din motivele pentru care criza este greu de depăşit şi eliminat deficitul de securitate din zonă.

La doar câteva luni după ce şi-a obţinut independenţa, în septembrie 1991, Tadjikistanul a fost şi el cuprins de flăcările războiului civil pe fondul disputei între fundamentaliştii islamici şi adepţii organizării statului pe baze “seculare”1. Ţara a fost divizată în două tabere. Gruparea alcătuită din fundamentaliştii islamici United Tajik Oposition a contestat legitimitatea guvernului de la Duşanbe. În confruntările care au urmat se apreciază că şi-au pierdut viaţa, din mai până în decembrie 1992, între 20 000 şi 60 000 de oameni2 iar alte câteva zeci de mii părăsesc ţara trecând în nordul Afganistanului. Deşi au avut loc mai multe confruntări nici una din părţi n-a reuşit să se impună. Astfel că în anul 1994 părţile aflate în dispută acceptă să se aşeze la masa negocierilor având ca mediatori Rusia, Iranul şi ONU. După trei ani de intense negocieri şi opt runde de convorbiri inter-tajice s-a semnat, la Moscova, în 27 iunie 1997, Acordul Naţional prin care părţile şi-au împărţit procentele în ceea ce priveşte conducerea tării la nivel central şi local. S-a pus capăt unei confruntări care a fost alimentată din exterior de actori cu interese geopolitice în zonă.

Deficitul de securitate în Asia Centrală este alimentat şi de natura relaţiilor dintre statele care compun zona dar mai ales de pătrunderea masivă în zonă a elementelor fundamentalist islamiste şi ale organizaţiilor teroriste. Multe din ţările din zonă sunt incapabile să asigure securitate frontierelor. Defileul Pankisi din Georgia a devenit, după intervenţia SUA în Afganistan, o bază majoră a talibanilor înlăturaţi de la putere şi a organizaţiei teroriste Al-Queda.3 Serviciile americane de informaţii au făcut public faptul că, în septembrie 2004, omul numărul doi în conducerea Al-Queda a vizitat defileul pentru a inspecta baza, a verifica activităţile de instruire şi a da dispoziţii liderilor islamişti4.

Cât priveşte relaţiile dintre statele din zonă, în ciuda unor speculaţii şi chiar a unor încercări de a se constitui o „Uniune Economică” a Asiei Centrale5, acestea nu sunt tocmai cordiale. Stalin în repetate rânduri a redesenat frontierele acestor state pentru a se asigura că în cazul obţinerii independenţei acestea să aibă motive de ostilitate una faţă de alta şi astfel puterea imperială să poată să-şi impună controlul în regiune. La acestea se mai adaugă şi politica de deznaţionalizare promovată de regimul sovietic şi acţiunea de creare aşa-zisului popor sovietic. Consecinţele unei asemenea politici pentru identitatea naţională a acestor popoare au fost dezastruoase. Fiecare etnie a trebuit să se închidă într-un cadru teritorial şi lingvistic rigid. „Celălalt”, „Străinul” era adesea „perceput ca o primejdie difuză, reprezentând un soi de coloană a cincea moscovită, însărcinată să ducă la bun sfârşit rusificarea şi să apere interesele Centrului”6.

Această neîncredere reciprocă a făcut ca sentimentul insecurităţii să domine relaţiile dintre statele din Asia Centrală şi dintre ele şi vecini7. Din această perspectivă nu mai surprinde faptul că Armenia percepe riscul şi ameninţarea la adresa securităţii 1 Shirin Akiner, op. Cit., p. 11;. Shirin Akiner &Catherine Barnes, The Tajik Civil War. Causes and Dynamics, Published by The Royal Institute of International Affaires, London, Spring, 2001, în http://www. c-r. org/accord/tajik/accord10/civil. shtml. 2 Shirin Akiner & Catherine Barnes, op. Cit., în loc. Cit., 3 Pankisi Gorge as Militant Haven, în Srafor Free Public Policy Intelligence Report, March, 31 2005. 4 Ibidem. 5 A se vedea propunerea preşedintelui Nursultan Nazarbaev al Kazahstanului din 22 februarie 2005 ca cele cinci state din zonă să formeze „o uniune a Asiei Centrale pe modelul UE”; Ibidem, February 24, 2005. 6 Charles Urjewicz, Transcaucazia: ţară, teritoriu şi identitate naţională în vol Serge Cordellier, Elisabeth Poisson (eds), Natiuni şi naţionalisme, traducere Brînduşa Prelipceanu, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 108-109. 7 Svante Cornell, NATO’S role in South Caucasus. Regional Security, în Turkish Policy Quarterly volume 3, no 2, Summer, 2004, p. 126. http://www. turkishpolicy. com/default. asp?show=sum_2004.

www.geo

polit

ic.ro

73

sale ca venind dinspre Turcia şi Azerbaidjean şi are tendinţa de a suplini această vulnerabilitate printr-o apropiere de Moscova. Azerbaidjeanul, la rândul său, percepe Armenia şi Iranul ca ameninţări la adresa securităţii şi vede eliminarea acestui deficit prin apropierea de Occident prin intermediul Turciei.1

Tot mai mulţi analişti asociază deficitul de securitate al zonei cu creşterea criminalităţii transfrontaliere şi a traficului de droguri cu destinaţia Occident2. Afganistanul este cunoscut ca fiind cel mai mare producător de opium şi heroina de pe piaţa drogurilor. Mai mult de jumătate din aceste narcotice ajung în spaţiul Euro-Atlantic după ce tranzitează ţări din Asia Centrală în special Turkmenistanul şi Tajikistanul cu complicitatea unor înalte autorităţi politice sau funcţionari publici. Un fost ofiţer rus de informaţii a confirmat faptul că, în mai 2001, militari ruşi şi membri ai guvernului tajik au fost implicaţi în traficul de droguri3. Banii rezultaţi din acest comerţ sunt folosiţi pentru finanţarea terorismului internaţional şi promovarea mişcărilor fundamentaliste.

Sărăcia este un alt factor care a contribuit substanţial la deficitul de securitate al zonei. Ţări cu o economie preponderent agrară - în nici una dintre ele, cu excepţia Turkmenistanului, industria nu depăşea 35 de procente ca pondere în economie4 - şi neatractive pentru capitalul străin nu pot să asigure o securitate socială dezirabilă la nivelul populaţiei. Veniturile per capita în anul 2000 variau între 170 de dolari SUA (Tajikistanul) şi 1160 de dolari (Kazahstanul). Disparităţile economice sunt surse de conflict la nivelul societăţii şi pot fi uşor exploatate de organizaţiile criminale sau teroriste care acţionează în zonă. Cel mai cunoscut exemplu, în acest sens, este cel al organizaţiei secrete Hizb-ut-Tahir fondată prin anii 50 care îşi propune să instaureze statul islamic în toate ţările din Asia Centrală nu pe calea forţei şi a luptei armate ci a convingerii şi educării membrilor săi în spiritul fundamentalismului islamic. Aceasta îşi recrutează adepţii din rândul tinerilor debusolaţi, şomerilor şi al altor categorii defavorizate economic5 Popularitatea acestei organizaţii a atins niveluri alarmante pentru ţările din regiune. Se apreciază că aproape 10% din sudul Kyrgystanului activează într-o formă sau alta în organizaţia Hizb-ut-Tahir. Mulţi dintre etnicii minoritari uzbeci în Tajikistan sau tajici în Uzbekistan - sunt atraşi în această organizaţie deoarece sunt percepuţi în propria ţară drept cetăţeni de „categoria a doua”6. Nivelul ridicat al economiei subterane, care înfloreşte mai ales pe timpul crizelor şi al proastei guvernări este un mediu propice pentru apariţia ameninţărilor la adresa securităţii în zonă.

Deficitul de securitate al regiunii este alimentat de incapacitatea majorităţii statelor din zonă de putea să-şi asigure propria securitate dar şi de eşuarea unor iniţiative ale acestora în domeniul apărării şi securităţii. Una din ele a luat naştere în 1996, când Uzbekistanul, Kirkizstanul şi Kazahstanul au decis să înfiinţeze unităţi de peacekeeping care să staţioneze în Tajikistan. Priorităţi diferite în construirea strategiilor de securitate în cele trei state cât şi percepţii diferite în ceea ce priveşte riscurile şi ameninţările la adresa securităţii au făcut ca această iniţiativă să nu poată fi şi eficientă7.

O altă iniţiativă a vizat crearea unei zone libere de arme nucleare în Asia Centrală (CANWFZ). Propunerea a fost lansată de Uzbekistan şi Kirkizstan cu prilejul celei de-a 48 a Sesiuni a Adunării Generale ONU şi reluată la Lisabona, în 1996, la Adunarea OSCE. În

1 Ibidem, p. 127. 2 Svante Cornell, Regine A. Spector, Central Asia : More Than Islamic Extremists, în The Washington Quarterly, Winter 2002, volume 25, no 1, p. 3; http://www. thewashingtonquarterly. com/02winter/spector. htm. 3 Ibidem, p. 4. 4 World Bank, Data from 12 August 2002; http/Inweb. worldbank. org/eca/eca. nsf. 5 Svante E. Cornell, Regine A. Spector, op. cit., în loc. cit., p. 5. 6 Ibidem, p. 6. 7 Niklas Swanstrom, The Prospects for Multilateral Conflicts Prevention and Regional Cooperation in Central Asia, în Central Asian Survey, no. 3, March 2004, p. 45-53.

www.geo

polit

ic.ro

74

2002 au avut loc discuţii prin care au aderat, practic, toate cele cinci state din regiune. Iniţiativa a avut un impact mai ales mediatic însă în realitate efectele sunt minime şi datorită unor angajamente politice pe care le au separat sau împreună cu Moscova care este, se ştie, o putere nucleară. Nu poate, de exemplu, să nu se ţină seama de faptul că toate aceste ţări fac parte din CSI şi, formal, se găsesc sub ”umbrela nucleară” a Federaţiei Ruse.

În 1994 Kazahstanul, Kirkizstanul şi Uzbekistanul au decis să înfiinţeze o uniune economică de tip comercial(KAEU)1. Aceasta la numai un an de la înfiinţare şi-a lărgit sfera de activitate în domeniul securităţii. KAEU hotărăşte să se constituie un Consiliu Interaliat al Ministerelor Apărării din statele fondatoare. Consiliul Interaliat avea sarcini în ceea ce priveşte identificarea ameninţărilor la adresa securităţii şi de a stabili modalităţi comune în ceea ce priveşte pregătirea de comandament şi a forţelor luptătoare. Ca şi în cazul celorlalte iniţiative lipsa de coeziune şi percepţia diferită asupra riscurilor de securitate au făcut inoperabil organismul militar creat. Când s-a pus în discuţie, în cadrul Consiliului Interaliat, de exemplu, cum să se combată ameninţarea venind dinspre extremismul islamic Uzbekistanul a criticat Tajikistanul pentru tolerarea pe teritoriul său a activităţilor desfăşurate de aceste organizaţii. Tajikistanul a reacţionat şi a acuzat Uzbekistanul că doreşte să se impună în zonă ca hegemon.2

Interese geopolitice şi mecanisme de promovare a securităţii şi stabilităţii în zonă Există, deja, o unanimitate în rândul opiniei publice dar şi a comunităţii ştiinţifice

potrivit căreia evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi răspunsul SUA au produs o undă de şoc în relaţiile internaţionale care s-a repercutat cu intensitate şi în Asia Centrală. Din această perspectivă este interesant de văzut care sunt consecinţele şi mai ales mutaţiile geopolitice şi geostrategice care s-au produs în zonă şi cum actorii noului mediu internaţional şi-au modificat politicile şi strategiile de acţiune şi care pot conduce la securitatea / insecuritatea Asiei Centrale.3

Ameninţarea teroristă la adresa securităţii şi stabilităţii dar mai ales securizarea zăcămintelor petrolifere şi a magistralelor energetice către marii consumatori din Occident şi Asia au determinat marii actori ai lumii contemporane - state şi organizaţii politice sau politico - militare - să fie prezenţi direct sau indirect în Asia Centrală. SUA, Federaţia Rusă, Japonia, UE, China, OSCE, NATO şi de ce nu şi Iranul sau Turcia sunt actori cu puternice interese în zonă şi prin urmare interesate. În următorii ani regiunea va deveni spaţiul de manifestare a unor puternice rivalităţi geopolitice şi geostrategice care nu vor fi şi confruntări de tipul celor care au dominat relaţiile internaţionale în timpul războiului rece. Interesele care vor lega protagoniştii din spaţiul Asiei Centrale, în domeniul luptei contra terorismului şi al protejării afacerilor, mai ales din domeniul energetic, vor fi mai puternice decât cele care îi vor separa.

Nu împărtăşim opinia celor care afirmă că Occidentul este confruntat cu reacţii ale Moscovei, la extinderea structurilor sale economice sau de securitate (NATO si UE), de tipul celor pe care le-a avut în anii hegemoniei sovietice în zonă sau chiar în perioada de

1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 A se vedea pe larg, Peter Forster, The Paradox of Policy: American Interests In The Post - 9/11 Caucasus, în vol. Anja H. Ebnother, BG Gustav E. Gustenau, op. Cit. P. 12-34; Dov Lynch, Security Sector Governance in The Southern Caucasus - Towards an EU Strategy, idem, p. 34-58;S. Neil MacFarlane, Caucasus and Central Asia: Towards a Non-Strategy, Center for Security Policy, Geneva, Occasional Paper Series, no. 37,2004; Edouard Jolian, Caucazul: tensiunea ruso-americană, în vol. Puteri şi influenţe, trad. Lb. Franceză, Narcisa Şerbănescu, Editura Corint, Bucureşti, 2001; Robert M. Cutler, Cooperative Energy Securityin The Caspian Region: A New Paradigm for Sustenable Development?, în Global Governance, volume 5, no. 2, April-June 1999, p. 251-271; Mohammad-Reza Djalili,Thierry Kellner, L’Asie Centrale apres 11 Septembre: Incidences geoplitiques de la crise afghane et facteur islamique, Institut Universitaire de Haute Etude Internationale, Geneve, WritenetPaper no. 07/2001,

www.geo

polit

ic.ro

75

până la 11 septembrie 20011. Federaţia Rusă s-a confruntat din plin cu terorismul practicat de unele grupări ce acţionează pe teritoriul său pe de altă parte şi diplomaţia Kremlinului a schimbat şi modernizat, totodată, instrumentele de control şi promovare a intereselor în diferite spaţii şi zone ale lumii2. Edificator, în acest sens este şi modul cum diplomaţia Kremlinului se implică militar în zonele de interes strategic abandonând strategiile şi metodele clasic imperiale. Pentru a contracara ascensiunea terorismului islamist, în aprilie 2000 Rusia, Kyrgystanul şi Tadjikistanul au creat un Centru de combatere a terorismului. Ulterior, în mai 2001, tot la iniţiativa Moscovei cu alte 5 state - Belarus, Kzahstan, Kyrgystan, Armenia, Tadjikistan - s-a înfiinţat o Forţă de Reacţie Rapidă sub comandă efectivă a Kremlinului3. Un an mai târziu aceleaşi state au decis ca pe structura acestui centru de combatere a terorismului să se constituie o Organizaţie Colectivă de Securitate care să ofere un cadru adecvat de colaborare militară la toate nivelurile. Această structură de securitate este percepută nu numai de specialişti ca un “fel de Pact de la Varşovia” cu o structură politică şi militară de conducere foarte asemănătoare4, de unde şi teama ce o inspiră şi neîncrederea pe care o are opinia publică faţă de aceasta.

Pe de altă parte Federaţia Rusă nu este ceea ce-a fost URSS nici din punct de vedere militar. Este o mare putere de care ceilalţi actori trebuie să ţină seama dar nu mai are resursele de putere pentru a-şi impune interesele într-o regiune geopolitică fără să le negocieze cu rivalii / partenerii de scurtă / lungă durată. Această ipoteză de lucru se confirmă pentru Asia Centrală. Preşedinţii Vladimir Putin şi Jiang Zemin şi liderii a patru state din Asia Centrală au semnat, la 15 iunie 2001, o declaraţie comună prin care au creat Shanghai Cooperation Organization(SCO), în fapt o extindere a organizaţiei Shanghai Five ( apărută în 1996) prin admiterea Uzbekistanului şi acceptarea Indiei, Mongoliei, Pakistanului ca observatori.5

Nu este de neglijat faptul că elita intelectuală şi politică de la Moscova nu mai percep prezenţa SUA în Asia Centrală ca pe vremea regimului sovietic deşi la nivelul opiniei publice ruseşti prejudecăţile şi psihofixaţiile istorice rezultat al îndoctrinării comuniste persistă din acest motiv, teama de Occident este evidentă6. Directorul adjunct al Institutului de Studii Americane şi Canadiene, Victor Kremenyic, aprecia în primăvara anului 2003 că Moscova trebuie să decidă dacă SUA poate fi văzută ca “o barieră pentru împiedicarea extinderii extremismului islamic” şi deci acceptată ca un “partener strategic” în Asia Centrală7. Viaceslev Igrunov, vicepreşedinte al Comitetului pentru afaceri externe al Dumei, se exprima plastic, referindu-se la prezenţa SUA în zonă:” Pentru Asia centrală SUA este a bird in the bush”8. Interesant că o astfel de opinie o găsim şi la un analist occidental de politică externă 9. Declaraţia comună a preşedinţilor american şi rus, după Summitul din 24 mai 2002, arată că cel puţin deocamdată cele două puteri reacţionează în conformitate cu realismul politic şi nu după opiniile unor specialişti.

1 Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Editura IRSI,” N. Titulescu”,Bucureşti, 2004, p. 25. 2 Gregory Gleason, Financing Russia’s Central Asian Expansion, în Central Asia-Caucasus Analyst, Bi-Weekly Briefing, no. 20., October2004. 3 Apud, Ilan Berman, Slouching Toward EuroAsia?, în Perspective, volume XII, no. 1,September-October 2001http://www. bu. edu/iscip/vol12/berman. html. 4 Elkhan Mehtyiev, Perspectives of Securrity Development in The South Caucasus, în vol. Anja Ebnother, BG Gustav Gustenau, op. cit., p. 180-181. 5 http://www. janes. com/security/international_security/news/jtsm/jtsm010719_1_n. shtml. 6 Richard Pipes, Flight From Freedom: What Russians Think and What în Foreign Affaires May/June 2004, http://www.foreignaffairs.org/20040501facomment83302-p20/richard-pipes/flight-from-freedom-what-russians-think-and-want. html. 7 “ Nezavisimaya Gazeta” April 30, 2003 8 Ibidem. 9 Emmanuel Todd, Sfîrşitul Imperiului. Eseu despre descompunerea sistemului american, trad., Dan C. Mihăilescu, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. 207.

www.geo

polit

ic.ro

76

Comportamentul diplomatic şi geostrategic indică o poziţie comună în ceea ce priveşte prezenţa lor în regiunea Asiei Centrale. Se precizează faptul că cele două state vor coopera pentru ca zona să fie o zonă a stabilităţii securităţii. Acest fapt a fost sesizat de unii reputaţi analişti ai relaţiilor internaţionale contemporane. Ian Bremmer (World Policy Institute) şi Nikolas Gvosdev (The National Interest) apreciau, într-un comentariu făcut “Moscow Times”1,că interese de ordin economic în special în domeniul energetic şi de securitate determina Moscova şi Washington-ul să adopte calea parteneriatului şi nu a confruntării în Asia Centrală. La rândul său profesorul Stephen Blank de la Institutul de Studii Strategice al Colegiului de Război al armatei americane considera la începutul anului 2002 că adevăratul test al parteneriatului ruso - american în zonă ar fi neamestecul Moscovei în evoluţiile politice şi economice spre o societate deschisă2. Evenimentele ulterioare şi evoluţiile politice din această ţară au confirmat ipoteza de lucru a analistului american.

Declaraţii de genul celor făcute de diplomaţia Kremlinului sau chiar de preşedintele Vladimir Putin - “Bazinul Mării Negre şi al Mării de Azov se află în zona de interes a strategic al Rusie”3- sunt mai degrabă exerciţii de Public Relation decât ameninţări la adresa competitorilor din Asia Centrală şi zona adiacentă ei. Mai edificatoare ni se pare declaraţia sa recentă, cu prilejul inaugurării unei noi baze militare în Tadjikistan: „Prezenţa noastră militară în Tadjikistan nu va fi doar pentru a securiza investiţiile noastre (sublin. a.) ci pentru a asigura stabilitate în regiune„4. Cu acea ocazie Vladimir Putin a anunţat că Federaţi Rusă va investi două miliarde dolari SUA în următorii 5 ani în sectorul energetic din această ţară. Acest fapt arată atât continuitate cât şi perseverenţă în promovarea intereselor ruseşti în zonă. În anii anteriori Moscova a semnat asemenea acorduri de colaborare şi cu alte state.

Pornind de la aceste fapte Gregory Gleason, profesor de ştiinţe politice şi administraţie publică la Universitatea New Mexico, observa că după ce Kremlinul a constatat ineficienţa CSI pentru a-şi impune interesele în zonă s-a orientat spre o îmbinare a factorului economic cu cel politic şi a reajustat strategia de extindere a influenţei. Au fost impulsionate exporturile de tehnologie şi echipamente de exploatare a resurselor energetice concomitent cu creşterea volumului de capital rus în ţări precum Armenia, Georgia, Azerbaidjan şi Kazahstan5. Au fost perfectate acorduri de colaborare în domeniul energiei electrice, în 2003, cu Turkmenistanul, Kyrgyzstanul unde ruşii s-au arătat dispuşi să investească în două mari centrale hidroelectrice(câte 350 milioane de dolari în centralele 1 şi 2 de la Kambar-Ata) dar şi în Tadjikistan chiar dacă aceste întreprinderi funcţionează cu pierderi. Au negociat, de asemenea, în termeni foarte atractivi cu Azerbaidjanul, Georgia, Kazahstanul şi Armenia, modernizarea şi extinderea infrastructurii de transport a energiei.6 Moscova face mari eforturi de a nu scăpa total de sub control a zonă pe care a stăpânit-o şi pe care o consideră a fi de interes pentru a nu pierde „cursa” de revenire în topul politicii mondiale. Nu trebuie, totuşi, scăpat din vedere faptul că deocamdată ea nu are nici resursele financiare necesare şi nici credibilitate în opinia publică şi a elitei politice din ţările respective pentru a-şi impune interesele7. Va fi obligată la o colaborare atât cu SUA cât şi cu UE sau alte ţări din vecinătatea Asiei Centrale.

Dacă privim lucrurile din punct de vedere economic şi luăm în calcul faptul că economia acestor ţări nu este atractivă pentru investiţii de capital putem ajunge la concluzia că Moscova a făcut o „afacere” proastă. Dacă judecăm lucrurile din perspectivă geopolitică

1 July 28, 2004. http://www. cdi. org/russia/316-3. cfm 2 Stephen Blank, The Prospects of Russian - American Partnership: The Georgian Litmus Test, în Central Asia- Caucasus Analyst, January 30,. 2002 3 Apud, Costin Ionescu, Marea Neagră-un pivot geopolitic în dispută? În Geopolitica an IV, no. 1(5) 2005, p. 45. 4“ Le Monde Diplomatique” http://www. monde-diplomatique. fr/2005/03/CHETERIAN/11970. 5 Gregory Gleason, op. cit., în loc. cit., 6 Ibidem. 7 Dr. Elman Nasirov, Problem of Russia’s geo-strategic choise,în Stradigma. com, http://www. stradigma. com/english/august2003/articles_06. html.

www.geo

polit

ic.ro

77

putem lesne observa că diplomaţia Kremlinului are o viziune geostrategică pe termen lung. O „poziţie tare” în Asia Centrală va fi în viitor foarte profitabilă pentru interesele ruseşti în Asia - Pacific. Din această perspectivă nu poate surprinde eforturile făcute de Moscova şi cei care se opun prezenţei americane în zona de a pune bazele unui nou „Drum al Mătăsii”(Southern Silk Route) care să lege Oceanul Indian (Mummbai) de Marea Baltică via Teheran - Asia Centrală - Moscova1 după cum n-ar trebui să surprindă nici intensificarea cooperării, inclusiv în domeniul militar, dintre Moscova şi Beijing.

Comportamentul Federaţiei Ruse în această regiune a lumii, ca dealtfel şi al altor actori, va fi cu siguranţă influenţat de priorităţi în asigurarea intereselor de ordin economic, politic sau strategic dar nu trebuie neglijată nici influenţa pe care au teoriile şi scenariile geopolitice asupra liderilor politici. Aceştia reacţionează / acţionează şi în funcţie de expertiza ce le este oferită de aparatul tehnic dar şi în funcţie de teoriile politice diplomatice geopolitice sau geostrategice pe care le îmbrăţişează sau chiar le promovează. După 1999 a reapărut, alături de alte curente şi viziuni geopolitice, în haine noi Euroasianismul o ideologie geopolitică, promovată la începutul secolului XX prin scrierile lui Nikolai Trubeţkoi şi ale lui Lev Gumilev, care au justificat imperialismul rus în Asia. Geopoliticianul care a readus în atenţia opiniei publice şi promovează astăzi asemenea teorie este, alături de alţi confraţi, Alexandr Dughin. Neo-Euroasianismul consideră că Rusia trebuie să-şi asume rolul de putere continentală pentru a constitui şi să se constituie în hegemon care să se opună „puterii mărilor” Occidentului.2 Într-un recent interviu Alexandr Dughin consideră că Rusia ar trebui să coopereze cu Europa pentru a elimina influenţa americană din Asia Centrală3 ceea ce arată că asemenea geopoliticieni nu sunt consecvenţi nici cu propriile idei, însă din păcate acestea au influenţă asupra unor oameni politici cu idei conservatoare sau extremiste.

Dacă până la 11 septembrie 2001 Caucazul şi Asia Centrală se găseau pe Lista C a priorităţilor americane de politică externă, după această dată, când preşedintele american a declarat război terorismului internaţional, ele au fost transferate pe Lista B4. America a găsit în ţările din Asia Centrală tot sprijinul de care aveau nevoie pentru a lupta cu succes împotriva organizaţiilor teroriste. Astfel că reacţia majorităţii statelor din regiune a fost promptă deşi au fost şi sceptici sau voci care au contestat această prezenţă.

Kazahstanul a declarat că este gata să pună la dispoziţia Coaliţiei antiteroriste conduse de SUA spaţiul aerian şi baza logistică începând cu 24 septembrie 2001. Reacţii similare au avut şi Kyrgystanul, Tadjikistanul şi Turkmenistanul5. Astfel că în vara anului 2002, după ce Departamentul de stat a semnat o înţelegere cu guvernul kirkiz se înfiinţează o bază militară americană la Manas, la numai 19 mile de Bishkek, şi 300 mile de graniţa chineză ceea ce arată că poziţia strategică este foarte importantă. Imediat ruşii înfiinţează şi ei o bază militară la Kant pentru a “securiza frontierele Kyrgystanului”6. Ulterior preşedintele uzbek Karimov a semnat şi el un acord cu autorităţile americane prin care a pus la dispoziţia SUA o bază care să fie folosită pentru sprijin logistic în operaţiile militare ulterioare. Kazakhstanul a fost de acord ca aviaţia militară americană angajată în operaţiunile din Afganistan să poată survola spaţiul său aerian.

1 Sudha Ramachadran, India Iran Russia Map out Trade Route, în Asia Time Online, June 29,2002http://www. atimes. com/ind-pak/DF29Df02. html 2 John O’ Laughlin, Gearoid O Tuathail, Vladimir Kolossov, Russian Geopolitical Culture in The Post-9/11 Era: The Masks of Proteus Revisited, în http://www. colorado. edu/IBS/PEC/johno/pub/Proteus. html; Andrei P. Tsygankov, Russian Geopolitical Thinking After The Soviet Break-up, în http://bss. sfsu. edu/tsygankov/Research/RusEurasPap. htm. 3 Turkish Weekly, 2004 În http://www. turkishweekly. net/interview. php?id=41 4 Peter Forster, op. cit., p. 11; Politologul si totodată analistul politic Joseph S. Nye Jr. într-un studiu Redefining National Interests, publicat în Foreign Affairs vol. 74, no. 4, August 1999, a făcut o împărţire a interselor americane aşezîndu-le după priorităţi pe trei liste 1. Lista A - interse vitale direct ameninţate; 2. Lista B - interse de securitate iminent ameninţate şi 3. Lista C - şi cele care nu sîn iminent ameninţate. 5 Nato Review, Winter 2001/2002, p. 24. 6 Lamont Woody, Taming Dictators and Developing Security: The Caspian Sea Region Arrives on The Global Economy, Naval War College, Newport, R. I.,19 May 2003, p. 15.

www.geo

polit

ic.ro

78

De remarcat faptul că, în epocă, oficiali ruşi, din staful preşedintelui Putin, apreciau că prezenţa trupelor americane în aceste ţări “nu constituie o tragedie pentru nimeni”1. China, la rândul ei, nu consideră prezenţa SUA în Asia Centrală ca o ameninţare pentru interesele ei în regiune2. Astfel că după încheierea operaţiunilor militare din Afganistan au rămas pe teritoriul acestor state aproximativ 3000 de militari aparţinând tuturor categoriilor de forţe. Scopul staţionării este cel al securizării frontierei acestor state şi împiedicarea pătrunderii pe teritoriul lor a elementelor extremiste şi teroriste. Dealtfel aceştia contribuie şi la pregătirea trupelor din ţările din zonă cu excepţia Turkmenistanului3.

Aceste forţe vor fi menţinute până în momentul în care structuri de securitate şi mecanisme proprii ale statelor din regiune vor fi capabile să funcţioneze eficient şi vor elimina deficitul de securitate. În acest sens SUA şi aliaţii lor vor oferi expertiză şi ajutor financiar pentru a se construi o societate democratică bazată pe respectarea legii şi a drepturilor fundamentale ale omului. În Georgia, de exemplu, din 2002 până în primăvara anului 2004 au fost instruite cu ajutorul americanilor patru batalioane de infanterie uşoară şi o companie de tancuri pentru a putea lupta eficient cu elementele extremiste mai ales din defileul Pankisi de la graniţa cu Cecenia.

Potrivit unor specialişti americani în managementul crizelor trupe aparţinând armatei SUA s-ar putea implica din 2005 şi în gestionarea conflictului din Nagorno-Karabakh4. Statele Unite ar putea astfel să dea curs unei cereri oficiale făcută de preşedintelui azer, Heyidar Alyiev încă din martie 2002 când constata că mecanismele de securitate ale Moscovei în zonă nu numai că nu funcţionează dar şi că întreţin criza5. În aprilie 2005 Ajerbaidjanul şi-a dat acordul ca SUA să înfiinţeze baze militare, la Kurdamir, Nasosanya şi Guyubah6. Vizita secretarului american al apărării, D. Rumsfeld, în unele baze militare, la sfârşitul lunii iulie 2005, a fost un răspuns indirect la cererea SCO ca Washingtonul să-şi precizeze data până când trupele sale vor mai rămâne în Asia Centrală. Preşedintele azer şi oficialul american au ajuns la concluzia că situaţia politică şi militară din zonă reclamă prezenţa trupelor americane.7 Secretarul apărării Donald Rumsfed avertiza că SUA sunt interesate în zona Asiei Centrale nu atât de menţinerea de baze militare, în sens clasic, cât de controlul căilor de acces din şi spre această regiune8.

Trebuie menţionat faptul că după declanşarea campaniei antiteroriste, în toamna anului 2001, regiunea în discuţie doar a „avansat” pe lista de priorităţi în ceea ce priveşte interesele americane şi s-au schimbat atât intensitatea cât şi modalităţile / strategiile cu care SUA şi le apără. Strategia Naţională de Securitate elaborată de Administraţia SUA în 1998, menţiona regiunea Asiei Centrale ca una de interes. CIA a propus un plan secret de monitorizare a politicilor din regiunea caucaziană şi caspică şi a ajungea, în primăvara anului 1998, la concluzia că modelarea viitorului acestei zone este unul din lucrurile cele mai atractive pe care le are de făcut.9 Cel puţin două raţiuni au stat la baza deciziei. SUA trebuiau să se adapteze la noile realităţi din mediul internaţional şi să-şi ia în serios rolul de unică superputere10. Din această perspectivă unul din obiectivele majore ale diplomaţiei americane era acela de a „nu permite nici unei puteri ostile să

1“ Pravda Online”, Mar. 29, 2002, în http://english. pravda. ru/main/2002/03/29/27250. html. 2 David Shambaugh, China Engages Asia în http://www. google. ro/search?hl=ro&q=David+Shambaugh%2C+China+engagees+Asia&btnG=Caut%C4%83&meta=. 3 Ian Berman, Central Asia and Caucasus, în Washington Quarterly, Winter 2004/2005, Feb. 9. 4 US Army Command Worked out Plan to Solve Karabakh Issue, http://www. panarmenian. net/news/eng/?task=world&id=13848&date=2005-06-18. 5 „Pravda Online, Mar. 29, 2002. 6 Central Asia –Caucasus Analyst, Bi-Weekly Briefing, volume 6, no 11, 1 June 2005. 7 http://www. rferl. org/featuresarticle/2005/07/363ce7be-5c22-4d42-b176-83e8b4e67900. html. 8 Stephen J. Blank, op. cit., p. 4. 9 „Time” May 4, 1998, apud, http://capriro. tripod. com/intaff/extpol07. htm. 10 Henry Kissinger, op. cit., p. 60-62.

www.geo

polit

ic.ro

79

domine o zonă unde ele au interes”.1 În Asia Centrală şi regiunea Mării Caspice se găseau două puteri regionale percepute de Casa Albă ca rivale pentru interesele americane din zonă - Iranul şi imprevizibila Federaţie Rusă, angajată într-un proces anevoios de tranziţie atât în interior cât şi în exterior ca nou actor în relaţiile internaţionale. Federaţia Rusă era un actor nou dar elita politică, diplomatică şi militară provenea, în bună măsură, din aparatul administrativ şi birocratic al fostului imperiu sovietic. Era educată şi formată în spiritul confruntării cu SUA. Dificultăţile acesteia de a se acomoda cu noul statut internaţional al Kremlinului şi a-şi depăşi mentalităţile imperiale au fost mari. Americanii trebuiau să ţină seama de aceste realităţi şi să aibă „grijă ca vocea Rusiei să fie ascultată cu respect în sistemul internaţional pe cale să se nască, şi luate precauţii pentru a da Rusiei sentimentul că participă la luarea deciziilor internaţionale(sublin. a)”. 2 Este o posibilă explicaţie de ce SUA au intervenit direct în fostul spaţiu sovietic în rezolvarea unor crize şi conflicte atât de târziu. Era evident că Moscovei îi lipseau, în primii ani după implozia imperiului sovietic atât mijloacele cât şi uneori voinţa politică de a interveni dar nu au acţionat pentru a nu întoarce Rusia la o politică de tip imperial. Evoluţiile politice ulterioare au confirmat realismul diplomaţiei americane în ceea ce priveşte apărarea intereselor de securitate din “vecinătatea” Moscovei. Oliver Roy aprecia că de fapt Campania din Afganistan nu a modificat geostrategia marilor puteri în Asia Centrală şi că nu există o dispută ireconciliabilă de interese ruso-americană ci doar o rivalitate.3 Ameninţarea teroristă şi pentru unii şi pentru alţii pune în pericol interesele vitale pe care le au în zonă: securitatea resurselor de petrol.

Stabilitatea politică şi securitatea resurselor sunt obiectivele pe care le urmăreşte în zonă Administraţia SUA. Lt. colonelul Lamont Woody, profesor la Colegiul Naval de Război din Newport, sublinia în acest sens că statele din regiunea caspică şi caucaziană nu pot să-şi furnizeze propria securitate şi prin urmare analiştii politici şi militari trebuie să determine nevoile de securitate atât la nivel individual cât şi colectiv pentru ca intervenţia pentru eliminarea riscurilor şi ameninţărilor să fie eficientă4. Acest lucru se impune cu atât mai mult din momentul în care una din magistralele de transport ale energiei din zona caspică, oleoductul Baku - Tblisi - Ceyhan, a cărei construcţie a început cu mai bine de zece ani, a devenit operaţională.

Analiştii politici apreciază că intrarea în funcţiune a oleoductului va schimba harta politică a regiunii, deoarece marea „problemă” a construirii acestuia nu a fost una tehnică ci politică5. Cea mai lungă magistrală de transport al ţiţeiului (măsoară nu mai puţin de 1779 km) trebuia să se evite teritoriile şi sistemele de transport ale Rusiei şi Iranului şi nici să încalce raţiunile de eficienţă economică. Lucrurile par a se îndrepta către un făgaş al cooperării dintre statele posesoare de resurse şi consumatorii de energie chiar dacă pesimismul unor analişti politici a fost evident în comentariile făcute în preajma evenimentului. Un prim indiciu este dat chiar de preşedintele Kazahstanului Nursultan Nazarbaev care a declarat, cu prilejul inaugurării oleoductului, că ţara sa va transporta şi comercializa o parte din petrolul pe care îl extrage folosind această facilitate. Cu toate că în Azerbaidjan, de exemplu, sunt încă mari probleme cu respectarea drepturilor omului şi corupţia este la un nivel foarte ridicat, este de aşteptat ca reacţia Kazakhstanului să fie imitată şi funcţionarea

1 Apud, Stephen J. Blank, US Military Engagement With Transcaucasia and Central Asia, Strategic Studies Institute, May 2002, p. 4. 2 Henry Kissinger, op. Cit., p. 62. 3 Oliver Roy, L’Asie Centrale et le jeu Russe, în „Critique Internationale”, no. 14, Janvier,2001, p. 21. 4 Lamont Woody, op. Cit. p. 5-7; Fiona Hill, The Caucasus and Central Asia: How the United States and Its Allies Can Stave Off a Crisis,în www. brookings. edu/comm/policybriefs/pb80. html; Robert M Kutler, Cooperative Energy in The Caspian Region: A new Paradigm for Sustenaible Development? ; http://www. robertcutler. org/download/ar99g-pf. html 5 Igor Torbakov, Will Baku-Tblisi-Ceyhan Pipeline Carry Revolutionary Ideas Along With Crude?, în Euroasia Daily Monitor, Volume 2, no. 4, 17 May 2005.

www.geo

polit

ic.ro

80

oleoductului să „determine - aşa cum aprecia preşedintele G. W. Bush în mesajul transmis participanţilor la festivităţile prilejuite de inaugurare - o creştere economică a întregii zone şi să asigure baza pentru o societate prosperă şi dreaptă, a statelor care promovează libertatea”1. Se apreciază că Azerbaidjanul va câştiga aproximativ 29 miliarde de dolari, numai de pe urma oleoductului. Georgia, o ţară mică şi lipsită de resurse naturale, va avea beneficii de urma tranzitării oleoductului de aproape 600 milioane de dolari.

Nevoia de securizare a resurselor de energie va determina Administraţia SUA să se implice şi mai mult în stabilizarea Asiei Centrale. Magistrala Baku - Tblisi - Ceyhan traversează mai multe zone de criză şi instabilitate politică. Una dintre acestea este şi mult comentata regiune Nagorno-Karabach. Având în vedere relaţiile privilegiate dintre Tblisi şi Washington după înlăturarea de la putere a lui Eduard Şevarnadze şi evoluţiile politice pozitive din această ţară, oficialii militari americani au decis că Georgia este capabilă să asigure securitatea oleoductului împotriva posibilelor atacuri teroriste. Prin urmare americanii vor instrui, pentru ducerea de operaţiuni speciale antiteroriste, 1500-2000 de militari georgieni2. Unii analişti cred că SUA vor construi, pentru securizarea oleoductului Baku - Tblisi - Ceyhan, o bază militară în zonă după modelul celei din Kosovo, „Bondsteel”3 care securizează magistrala energetică cunoscută sub denumirea de AMBO. Oleoductul porneşte de la portul Burgas, străbate Bulgaria, Macedonia, Albania şi ajunge în portul Vlores de la Marea Adriatică de unde petrolul este transportat la consumatori pe cale maritimă.

Până la invazia sovietică în Afganistan Europa n-a manifestat un interes deosebit pentru spaţiul‚ în care R. Kipling aprecia că în secolul al XIX-lea se desfăşura „Marele Joc”. După prăbuşirea URSS, Uniunea Europeană ca mare actor al scenei internaţionale şi-a elaborat şi o politică euroasiatică. Prezenţa sa în Asia Centrală a crescut în ultimii ani încercând astfel să facă o corecţie în ceea ce priveşte interesul pentru această zonă şi să elimine erorile de percepţie în legătură cu evoluţiile din această parte a lumii. 4

Urmând aceste politici UE a semnat cu Kazakhstanul, Kirkistanul şi Uzbekistanul acorduri de cooperare şi parteneriat în domeniul economic. TRACECA susţine modernizarea transporturilor, a infrastructurii în general, pentru ca astfel să se dezvolte exportul produselor locale către piaţa UE. În domeniul exportului de energie către ţările membre ale Uniunii a fost fondat programul INOGATE. Un alt program vizează dezvoltarea infrastructurii în ceea ce priveşte aprovizionarea cu apă, care este o mare problemă pentru ţările din regiune5. Programul TACIS (asistenţă tehnică pentru statele din CSI) adoptat de UE, în decembrie 1999, în valoare de 3.138 miliarde euro pentru anii 2000-2006, a început să funcţioneze din anul 2001 şi viza dezvoltarea economiei de piaţă şi realizarea tranziţiei la o societate deschisă şi consolidarea structurilor politice şi administrative specifice unei societăţi de tip liberal. Programul mai vizează şi alte domenii cum ar fi cooperarea transfrontalieră şi regională pentru ţările din regiune. Acestea sunt considerate ca fiind principalele instrumente prin care UE îşi va promova valorile politice, economia de piaţă şi drepturile omului. Prin aceste modalităţi democraţiile din Vestul Europei speră să ajute la construirea de instituţii democratice reprezentative o societate liberală şi prosperă.

1 Apud, Igor Torbakov,, op. cit., în loc. Cit., p. 6. 2 Vladimir Alexe, Oleoductul Baku-Tblisi-Ceyhan şi rivalitatea marilor puteri în Asia Centrală, în „Ziua”, din 26 mai 2005. 3 Paul Stuart, Camp Bondsteel and America’s Plan to Control Caspian Oil în World Socialist WebSite http://www. wsws. org/articles/2002/apr2002/oil-a29. shtml 4 Dov Lynch, Security sector Governance in The Southern Caucasus - Towards an EU Strategy, în vol. Anja H. Ebnother, BG Gustav Gustenau, (eds), op. cit., p. 33; Svante Cornell, Europe and The Caucasus: In Search for A Purpose, în Analyst, Central Asia Caucasus Institute, June, 02, 2004; http://www. cacianalyst. org/view_article. php?articleid=2419. 5 http://www. senat. fr/international/colloasiecentrale/colloasiecentrale. html#toc0.

www.geo

polit

ic.ro

81

Interesele Uniunii în zonă acoperă o plajă care se întinde de la securitatea transportului de energie, rezolvarea conflictelor interetnice şi stabilizarea regiunii, combaterea criminalităţii transfrontaliere şi securitatea materialelor radioactive. Se apreciază că, începând cu 1991, pentru a rezolva aceste probleme, UE a acordat aproape un miliard de euro asistenţă economică ţărilor din Asia Centrală1.

În ceea ce priveşte aprovizionarea cu resurse energetice din zona caspică şi caucaziană UE nu are o strategie clară şi coerentă. Interesele ei sunt asigurate prin companiile petroliere. Printre cele mai active sunt companiile franceze Total; Fina şi Elf care au investit în sectorul energetic aproape 500.000.000 de euro. Securitatea materialelor radioactive vizează atât închiderea centralei nucleare de la Medzamor cât şi traficul cu astfel de materiale2.

Consistenţa prezenţei UE ca actor în Asia Centrală este dată de mai mulţi factori obiectivi dar şi subiectivi. În primul rând aceasta nu şi-a clarificat prin obiective pe termen lung calendarul extinderii. Până unde se vor extinde graniţele sale politice şi mai ales economice? Va cuprinde numai Turcia şi vor fi lăsate în afară regiunea Mării Caspice şi Caucazul? În al doilea rând politica UE în zonă va fi puternic influenţată de parteneriatul cu SUA dar şi de relaţiile pe care Bruxelles-ul va dori să le aibă cu Moscova şi Beijingul.

Cel de-al doilea război contra Iraqului şi tot mai desele animozităţi între cele două maluri ale Atlanticului au adus în atenţia opiniei publice legături tot mai strânse între Paris, Moscova şi Berlin. „Jocul” UE în Asia Centrală se află din această perspectivă pe „muchie de cuţit” trebuind să navigheze cu atenţie pentru a nu trezi suspiciuni nici la Washington nici la Moscova. Deşi nu există o agendă comună şi aceleaşi tipuri de interese pentru toţi mari actori ai UE în ţările din zonă atunci când se analizează posibilele evoluţii în Asia Centrală trebuie luat în calcul faptul că atât UE cât şi SUA au aceleaşi obiective.3 În primul rând ambii actori trebuie să susţină independenţa şi suveranitatea statelor din regiune şi să vegheze ca nici unul dintre ele să nu obţină puteri hegemonice şi să le controleze pe celelalte. În al doilea rând şi UE şi SUA doresc să existe liberul acces la resurse. Pentru aceasta, zona trebuie să fie lipsită de crize şi conflicte etnice sau religioase.

Inexistentă în Asia Centrală acum un secol China se implică tot mai mult în zonă.4” Foamea” de energie (se apreciază că China va fi în curând unul dintre cei mai mari consumatori de petrol din lume, în 2030 consumul intern va depăşi producţia actuală a OPEC-ului) a făcut ca ea să încheie acorduri energetice cu Bishek şi Alma Ata. În mai 2004 China a semnat un acord cu Kazakhstanul pentru construirea unui oleoduct de aproximativ 1000 km care să transporte petrolul din această ţară către provincia chineză Xinjiang5.

Analistul militar francez Severine de la Guignerage apreciază că deşi prezenţa

1 S. Neil MacFarlane, Caucasus and Central Asia: Towards a Non Strategy, Occasional Paper Series, no. 37., Geneva Center for Security Policy, p. 11-12. 2 Damien Helly,L’Union europeenne acteur internationale, p. 13 : http://www. ceri-sciences-po. org/themes/europe/groupe/archives. htm#g1c 3 Ibidem, p. 21 4 A se vedea pe larg, T. J..,The Perilous Frontier:Nomadic Empires and China, 221BC to AD1757,Oxford, Blackwell Publisher, 1989; F. W. Bergholtz, The Partition of the Steppe. The Struggle of the Russian, Mandchus, and the Zunghar Mogols for Empire in Central Asia, 1619-1758. A study in power politics, American University Studies, Series IX, History, vol. 109, Peter Lang Publishing, New York, 1993, vii-522p; L. Boulnois, La route de la soie, Genève, Olizane, 1986; J. F. Fletcher, China and Central Asia, 1368-1884, in vol. The Chinese World Order, Traditional China's Foreign Relations, edited by John King Fairbank, Cambridge (Massachusetts), Harvard University Press, 1968, pp. 206-224. 5 Vicken Chetarian, Washington, Moscou, Pekin:le grand jeu, în „Le Monde Diplomatique”,mars 2005, p. 12-13C:\Documents and Settings\C HLIHOR\My Documents\geopl le monde diplomatiq. htm

www.geo

polit

ic.ro

82

Chinei în zonă este discretă nu se poate face abstracţie de influenţa sa1. Moscova nu este alertată de această prezenţă deoarece ştie că Beijing-ul şi unele state, cum ar fi Kazakhstanul, au probleme de frontieră. Sunt cunoscute conflictele de graniţă dintre URSS şi China din perioada 1969-1973. Incidentele s-au desfăşurat la graniţa actuală kazakhstano-chineză. Dmitri Trenin crede că fragilitatea militară a statelor din Asia Centrală şi creşterea influenţei Chinei în zonă ar putea să inducă în opinia publică din aceste ţări teama de posibile pretenţii teritoriale ale Beijing-ului.2

Nu pot fi ignorate nici problemele pe care Beijing-ul le are cu minoritatea uigură din apropierea frontierei sale cu republicile central asiatice. Mişcările separatiste şi ostile politicii hipercentraliste ale guvernului chinez ar putea să găsească sprijin în Asia Centrală dacă ea devine o zonă de instabilitate şi criză. Din 1994 China a obţinut sprijinul celor cinci state pentru a combate separatismul, fundamentalismul islamic şi naţionalismul. Din 1996 la iniţiativa sa a luat naştere şi o formă instituţionalizată în acest sens - SCO. Folosind acest cadru China ar putea să se implice şi militar în securizarea zonei. Potrivit unor declaraţii de presă ale purtătorului de cuvânt al Ministerului de Externe chinez Beijing-ul intenţionează să amplaseze baze militare în Kyrkystan3. O asemenea bază, în opinia oficialilor chinezi, ar putea „să ajute la eliminarea a trei ameninţări: terorismul; separatismul şi extremismul”4. Ministrul de externe kyrgyz, Roza Otunbaeva a negat informaţia apărută în media chineză şi a admis că negocierile pentru amplasarea unor asemenea baze s-au purtat cu Moscova. Chiar dacă acest anunţ al oficialilor de la Beijing nu a fost confirmat de autorităţile kyrgyze este de luat în seamă şi doar ca semnal dat de China. De acum ea intenţionează să se implice activ şi direct în regiunile şi zonele unde are interese de apărat!

Percepând în mod realist problemele ca şi interesele pe care statul chinez le are în Asia Centrală Moscova a constatat că nu are un real motiv de teamă pentru propriile interese şi nu vede prezenţa Chinei în zonă ca o ameninţare. Dealtfel ea şi-a modificat radical comportamentul în relaţiile internaţionale şi ambele state au poziţii mult mai apropiate în ceea ce priveşte prezenţa altor mari actori în regiune. SUA pot fi percepute de ambele ţări ca desfăşurând o politică de „new conteintment” prin accentuarea prezenţei militare şi economice. Nu este de neglijat faptul că China consideră Asia Centrală ca o posibilă cale de acces către Occident. În aceste condiţii relansarea „Drumului mătăsii” nu poate fi doar o figură de stil pentru mass-media.5

Analiştii politici susţin că unul dintre cei mai importanţi investitori în Asia Centrală, după 1992, a fost Japonia care până în 2002 a investit peste 2 miliarde de dolari. Cele mai mari fonduri pentru dezvoltare economică şi asistenţă tehnică, respectiv peste 900 milioane de dolari, au fost orientate către Uzbekistan şi Kazakhstan. În cadrul unui program intitulat Diplomaţia drumului mătăsii peste 2600 din aceste ţări au fost pregătiţi în Japonia şi 1600 de experţi japonezi au sosit în Asia Centrală pentru a ajuta la tranziţia politică şi economică a regiunii6. Stabilitatea şi securitatea în zonă sunt obiective majore şi pentru guvernul japonez. În acest sens autorităţile de la Tokio au hotărât să finanţeze prin programe speciale instituţii şi organizaţii implicate direct sau indirect în lupta cu terorismul, în combaterea imigraţiei ilegale şi a criminalităţii transfrontaliere care a atins în aceste ţări cote foarte ridicate. 1 Severine de la Guignerage, L’Asie Centrale aujourd’hui:alliances et rivalites de puissans sur la Routede la Soie. http://www. checkpoint-online. ch/CheckPoint/Redaction/News. html. 2 Dmitri Trenin, The End of Euroasia:Russia on The Border Between Geopolitics and Globalization, cap. IV, Central Asia, în http://www. carnegie. ru/en/pubs/books/volume/56870. htm. 3“ E Hegemony - The Geopolitics Blog”, June2, 2005, articolul China Considers base in Kyrgystan 4 Ibidem. 5 Col. Robert C. McMullin, Caspian Sea Regional Security in The 21st Century, U. S. Army War College, Carlisle Barracks, Pennsyilvania, April 2003, p. 19-20. 6 Frederick S. Starr, A Strong Japanese Iniative in Central Asia, în „Central Asia Caucasus Analyst” Bi - Weekly Briefing, vol. 5 no. 20, October 20, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

83

Evoluţiile politice în zona Asiei Centrale sunt influenţate şi de prezenţa unor actori cu aspiraţii declarate sau nu de hegemon regional. Iranul şi Turcia, imediat după prăbuşirea imperiului sovietic au încercat să umple golul „vacuumul imperial” profitând de încetineala cu care Kremlinul îşi redefinea politica în periferia fostei Uniuni Sovietice. Turcia a încercat să ofere ţărilor cu populaţie de origine turcică experienţa sa în construirea unei societăţi de tip occidental. Implicaţiile guvernului de la Ankara în criza din Nagorno-Karabakh au fost de notorietate însă fără prea mari sorţi de izbândă deoarece a sprijinit doar Ajerbaidanul în detrimentul Armeniei. Din acest motiv eforturile de pacificare a zonei n-au fost concludente1 şi au creat şi oarecare tensiuni cu Moscova care a sprijinit Armenia. Încercarea liderilor turci de a exploata apropierea lingvistică reală nu a dat rezultate pentru că în „Asia Centrală limba este politică, diferenţele religioase şi tradiţiile istorice ale populaţiei turcice din Asia Centrală faţă de cele din Turcia.2 Modelul de societate creat de părintele fondator al Turciei moderne, Ataturk, nu este atractiv pentru liderii majorităţii ţărilor din zonă care în cel mai fericit caz mimează democraţia şi nici pentru elitele politice şi economice care au impus un sistem economic bazat pe clanuri şi interese de familie.

La acestea se mai adaugă şi psihofixaţiile de ordin istoric care au rezultat din convieţuirea turcilor otomani cu alte populaţii din imperiu. Edificatoare sunt în acest sens raporturile dintre Armenia şi Turcia. Disensiunile dintre Turcia şi Armenia vin şi din istoria comună a celor două ţări. În perioada de dezintegrare a Imperiului Otoman care s-a suprapus cu etapa de final a primului război mondial comunitatea armeană a fost supusă unui adevărat masacru din partea autorităţilor otomane. Aproape un milion de armeni au fost ucişi. Armenia insistă ca guvernul turc să-şi asume acest genocid. Oficialităţile turce nu contestă tragedia dar nu acceptă termenul de genocid pentru a caracteriza ceea ce s-a întâmplat în anii 1915-1919.3 Pe agenda discuţiilor dintre primul ministru turc şi preşedintele Vladimir Putin cu ocazia vizitei întreprinse de acesta în Turcia la sfârşitul anului 2004 rezolvarea conflictului dintre Armenia şi Azerbaidjan a ocupat fără îndoială un loc aparte. Întâlnirile ulterioare şi discuţiile pe această temă au fost, în opinia mass media, încurajatoare4. Implicarea SUA tot mai mult în stabilizarea şi democratizarea Georgiei înseamnă diminuarea influenţei turceşti în această ţară dar şi un posibil motiv pentru Ankara de a se apropia de Moscova.

Iranul se străduie de aproape trei decenii să-şi mărească influenţa în Asia Centrală şi regiunea Marii Caspice. Oportunităţile ce păreau să deschidă calea Teheranului în zonă n-au putut fi valorificate din mai multe motive5. Elita politică iraniană aveau au avut o cunoaştere aproximativă a realităţilor din regiune, au căutat să exploateze factorul religios, însă militanţii islamişti radicali sunt minoritari în aproape toate ţările din regiune şi majoritatea se disociază de extremismul religios şi nu în ultimul rând disputa privind împărţirea zonelor de exploatare a resurselor energetice din Marea Caspică. Aceasta nu s-a încheiat încă, deoarece nu s-a ajuns la un acord general privind delimitarea apelor teritoriale6

Creşterea influenţei SUA în zonă şi intrarea într-o primă fază a exploatării a oleoductului Baku - Tblisi - Ceyha n-a determinat autorităţile de la Teheran să facă, în a doua parte a lunii iunie 2005, Moscovei două propuneri tentante7 în domeniul cooperării energetice în apele Mării Caspice. Rusia este în poziţie net avantajoasă faţă de

1 Elin Suleymanov, The South-Caucasus:Where The US and Turkey Succedeed Together, în „Turkish Policy Quarterly”, volume no, p. 2 Vicken Chetarian, Sea or Lake: a Major Issue for Russia, în, în La Caspienne: une nouvelle frontiere,Cahiers d’etudes sur la Mediterranee Orientale et le monde turco-iranien, no. 23, 1997, Paris, p. 115. 3 Emil Danielyan, Turkey and Armenia Miss Opportunity for Rapprochement, în Euroasianet. org: http://www. eurasianet. org/departments/insight/articles/eav060305. shtml. 4 http://www. eurasianet. org/departments/insight/articles/eav071805. shtml 5 Ali A. Jalali, Iran as a Major Power in The Caspian Sea Basin, în Central Asia-Caucasus Analyst, June 2000, http://www. cacianalyst. org/view_article. php?articleid=167. 6 Lt. Colonel Lamont Woody, op. cit., p. 8. 7 Hooman Peimani, Iran Launches Two Caspian Iniatives, în Central Asia - Caucasus Analyst, June 15, 2002, http://www. cacianalyst. org/view_article. php?articleid=3372.

www.geo

polit

ic.ro

84

Teheran în raporturile internaţionale mai ales după ce la Teheran alegerile prezidenţiale au fost câştigate de o personalitate considerată ultraconservatoare de către marii actori cu interese în regiune şi nu va risca în relaţiile cu Occidentul. Iranul mizează şi pe ajutorul Chinei în ecuaţia geopolitică a zonei. Beijing-ul a furnizat liderilor de la Teheran armament, tehnică de luptă inclusiv rachete şi avioane. Cooperarea economică este la un nivel acceptabil pentru un regim care nu are, din raţiuni politice, prea multe oportunităţi pe piaţa mondială.

Regimul de la Teheran este pus de către liderul mondial pe un loc “fruntaş” în Axa răului. De asemenea Iranul va trebui să ia în calcul şi interesele opuse ale Turciei în ceea ce priveşte rutele de transport a petrolului exploatat din zona caspică şi caucaziană. În anii ’90 Azerbaidjanul a reclamat “unificarea” teritoriilor iraniene locuite de azeri1. În iulie 2001 au existat incidente militare între cele două ţări. Avioane şi nave militare iraniene au violat spaţiul maritim al Azerbaidjanului.2 Situaţia s-a detensionat cu ocazia unor vizite reciproce ale oficialităţilor din cele două ţări fără ca raporturile dintre ele să ajungă la o normalitate care să contribuie la eliminarea deficitului de securitate din regiune. Progresele economice sau obţinerea de rezultate notabile în ceea ce priveşte liberalizarea şi democratizarea societăţii azer, cu ajutor occidental, ar constitui un mare punct de atracţie pentru azerii din Iran. Teheranul se poate confrunta oricând cu mişcări separatiste care să afecteze capacitatea şi libertatea de mişcare în regiune. Sunt doar câteva din motivele pentru care Iranul nu poate fi considerat un “jucător strategic” în rivalităţile geopolitice din această parte a lumii.

Analistul Svante Cornell este de părere că deficitul de securitate existent în această parte a lumii, complexitatea evoluţiilor politice din aceste ţări, rivalităţile geopolitice a marilor puteri în zonă fac imposibil ca un singur actor să poată securiza şi stabiliza Asia Centrală3. Implicarea NATO şi a altor organizaţii internaţionale ar fi benefică şi s-ar bucura de mai multă credibilitate în opinia publică din zonă. Summit-ul NATO de la Istambul, din 28-29 iunie 2004, a luat în calcul intensificarea cooperării cu ţările din regiune şi a stabilit forme concrete de materializare a politicii organizaţiei Nord Atlantice în Caucaz şi Asia Centrală4.

Transformarea Alianţei Nord Atlantice într-o organizaţie de securitate şi implicarea ei în lupta contra terorismului internaţional a făcut necesară extinderea ariei de responsabilitate la zonele cu un pronunţat deficit de securitate. Prestigiul NATO a crescut exponenţial în ultimii ani şi a apărut în mod firesc şi cerea de a intra în alianţă din partea a noi state, inclusiv din Asia Centrală.

Succesul Alianţei în regiunea Asiei Centrale depinde de două mari provocări.5 În primul rând va trebui să nu creeze erori de percepţie din partea diplomaţiei ruse în legătură cu rolul şi locul pe care NATO şi-l atribuie în regiune. Cu prilejul unei dezbateri ştiinţifice pe probleme de securitate organizate de Universitatea din Bucureşti, dr. Cristopher Donnelly, expert militar în Comandamentul NATO de la Bruxelles, aprecia, în legătură cu extinderea organizaţiei şi reacţia Moscovei faţă de acest proces că ”este de preferat să lucrăm împreună, să încercăm să găsim mecanisme de colaborare şi să îi facem pe ruşi să conştientizeze gradual că este în interesul lor să împărtăşească valorile pe care noi le apărăm ca alianţă... să îi ajutăm să ne înţeleagă mai bine, să nu mai vadă în noi o ameninţare...”6.

În al doilea rând membrii Alianţei care aparţin „Bătrânei Europe” să nu perceapă

1 Mohammad Reza-Djalili, Perspective iraniennes, în La Caspienne: une nouvelle frontiere,Cahiers d’etudes sur la Mediterranee Orientale et le monde turco-iranien, no. 23, 1997, Paris, p. 127-141. 2 Central Asia-Caucasus Analyst, September 2001http://www. cornellcaspian. com/analyst/010926F3. htm. 3 Svante Cornell, NATO’s Role in South Caucasus. Regional Security, în Turkish Policy Quarterly, Volume3, no. 2, Summer 2004, p. 127 4 Vezi şi Meflut Katik, NATO Embrace Central Asia and Caucasus at Istambul Summit, în EurasiaNet. org, http://www. eurasianet. org/departments/insight/articles/eav063004. shtml. 5 Svante Cornell, op. Cit., p. 130.. 6 Ionel Nicu Sava ed., Extinderea NATO. Puncte de stabilitate şi securitate către Est, Universitatea din Bucureşti, Institutul Social Român, Bucureşti, 4-7 iunie 2003, p. 27.

www.geo

polit

ic.ro

85

că NATO este folosită în Asia Centrală ca vector de promovare a intereselor americane1. Politica de securitate şi stabilitate promovată de UE nu trebuie să fie concurentă cu cea a Alianţei. Trebuiesc căutate acele puncte şi modalităţi de cooperare care să pună în practică valorile politice şi morale care unesc cele două entităţi. Ceea afirma generalul Clark în legătură cu implicarea NATO în Balkani este la fel de adevărat şi pentru Asia Centrală: „Nici o ţintă sau grup de ţinte nu au fost mai importante decât coeziunea NATO”.2

Parteneriatul pentru Pace (PfP) este principalul instrument prin care NATO îşi propune să transforme zona din una a instabilităţii în una a securităţii şi cooperării. În principal Alianţa s-a oferit în a acorda expertiză pentru reformarea sistemului de apărare care în toate aceste ţări era o moştenire a regimului sovietic. Georgia şi Azerbaidjanul au fost printre cele mai entuziaste state din Asia Centrală care au aderat la PfP. Ele au şi participat cu forţe de menţinere a păcii în unele zone de conflict şi crize. Detaşamente reduse ca număr de militari au fost prezente în Balkani, Afganistan şi Iraq. Nu întâmplător analiştii de la Moscova percepeau această deschidere a lor către valorile militare şi politice ale NATO ca o ameninţare pentru interesele Rusiei în zonă. Dmitri Litvinovitch comenta, la începutul anului, 2002, pentru cotidianul Pravda că „Azerbaijanul şi Georgia ne ameninţă uneori cu intrarea în NATO... însă aceasta nu rezolvă problema ci o complică. Intrarea celor două ţări în NATO ar conduce la destabilizarea zonei.”3 Lucrurile au evoluat în sensul „prognozelor” analistului rus doar într-o singură direcţie. Moscova a început să-şi retragă trupele din Georgia pentru că ”noi nu avem bani să menţinem trupele în această regiune, NATO are”.4 Pe de altă parte chiar oficiali ruşi, prin vocea parlamentarului Lubov Sliska, admiteau în mai 2005 că NATO trebuie să se implice în rezolvarea crizei din Nagorno-Karabakh prin aducerea părţilor la masa negocierilor5.

Chiar dacă autorităţile moscovite insistă aspra faptului că principalul instrument de rezolvare a crizelor „îngheţate” din Asia Centrală rămâne OSCE, acceptarea şi a NATO este un fapt notabil şi demonstrează o schimbare de atitudine. Înlăturarea deficitului de securitate de către Alianţa Nord Atlantică din regiunea Caucazului este şi în folosul ruşilor. Au graniţe sigure şi un mediu sigur de afaceri în ţările a căror securitate este asigurată de „umbrela” NATO. Exemplul Armeniei care şi-a intensificat colaborarea cu NATO începând cu anul 2002 în cadrul PfP, ar putea fi urmat şi de alte state din zonă. Analizând potenţialul Alianţei şi identificând soluţii concrete pentru implicarea mai consistentă a acesteia în regiune Institutul Asia Centrală - Caucaz considera că: ar trebui creat un cadru special pentru dialogul NATO - ţările din Asia Centrală pe modelul celui cere funcţionează pentru Ucraina şi Federaţia Rusă; este necesară înfiinţarea unui Colegiu Regional al Apărării pentru ţările din Caucazul de sud după modelul existent în ţările baltice; trebuie mărit numărul de ofiţeri trimişi să studieze în instituţii de învăţământ militar din ţări membre NATO pentru ca aceştia să răspândească nu numai valorile occidentale dar şi cunoştinţele în domeniul militar, etc.6

Efortul comun al tuturor marilor actori interesaţi de promovarea valorilor politice ale democraţiei liberale şi realizarea unui mediu de securitate pot să facă din această regiune a lumii un punct de atracţie şi interes.

1 Svante Cornell, op. cit., p. 131. 2 Apud, Robert Kagan, Despre Paradis şi putere. America şi Europa în noua ordine mondială, trad. Bogdan Chircea, Antet, Bucureşti, 2003, p. 44. 3 Dmitry Litvinovitch, NATO is Not a Panacea for Azerbaijan, în http://newsfromrussia. com/cis/2002/02/15/26422. html 4 Ibidem. 5 http://www. nato-pa. int/Default. asp?SHORTCUT=722#top. 6 Apud, Svante Cornell, op. cit., în loc. Cit., p. 133.

www.geo

polit

ic.ro

86

UNELE ASPECTE DE ORDIN GEOPOLITIC DIN SPAŢIUL EX-SOVIETIC - POSIBILE EVOLUŢII ŞI MUTAŢII

Gheorghe NICOLAESCU

„Prăbuşirea sistemului socialist unitar, iar mai târziu a statului sovietic a creat în fostele teritorii sovietice un câmp de totală incertitudine în care nu mai există nici orientări clare, nici cadrul juridic sever, nici perspective sociale concrete” Alexandr DUGHIN - „Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei”

Au trecut mai bine de zece ani de la începuturile creării modelului federal rus. De la federalismul bazat pe Tratatul Federal, s-a produs o transformare extrem de importantă, având la bază Constituţia Federaţiei Ruse. De-a lungul acestor ani, a devenit evident că, în pofida unor demersuri şi iniţiative instituţionale de oarecare succes, „federalismul rus” nu funcţionează la parametrii de eficienţă doriţi, astfel încât, analiştii şi politologii ruşi consideră că în prezent, „heliocentrismul Rusiei este un factor care distruge temeliile federaţiei”.

Soluţiile gândite pentru rezolvarea acestor disfuncţii constau într-o „descentralizare controlată” a conducerii federaţiei ceea ce s-ar putea traduce, prin mutarea unei părţi din conducere de la Moscova în regiuni, preşedintele, Administraţia prezidenţială şi şeful guvernului urmând să conducă de la Centru.

Această „reformă” are numeroşi opozanţi printre care se numără oamenii de afaceri şi populaţia Moscovei care nu privesc cu ochi buni o eventuală scurgere masivă de capital dinspre capitală spre regiuni.

Se consideră că nu există, deocamdată, o altă soluţie mai viabilă şi mai justă de prevenire a intrării federaţiei într-un proces de dezagregare care va atrage după sine o serie de conflicte sociale acute.

MOSCOVA ŞI U.E. Liderii de la Moscova apreciază că în prezent, Germania şi Franţa reprezintă

singurii parteneri „binevoitori”, cărora „nu le este indiferentă soarta Rusiei” şi că mecanismul troicii Berlin - Moscova - Paris, creat în anul 1997, şi-a demonstrat pe deplin „eficienţa”. Aşa-zisa „alianţă energetică” ruso-germană parafată în septembrie 2005 care se va materializa printr-o conductă de gaze naturale pe fundul Mării Baltice, ocolind ţările de tranzit, a făcut ca Germania să devină cel mai important distribuitor de gaze ruseşti din Europa.

Kremlinul priveşte cu foarte multă preocupare evoluţiile actuale din sânul Uniunii Europene. Respingerea proiectului Constituţiei Europene de către electoratul unor ţări importante din Vestul Europei, criza politică prelungită din Germania şi recentele incidente din Franţa reprezintă tot atâtea motive de îngrijorare pentru Rusia, pentru că, în mod categoric, aceasta nu ar avea nimic de câştigat de pe urma unei Europe slabe. Rusia are nevoie atât de resursele de tehnologie vest-europeană, cât şi de valorile democraţiei occidentale pentru consolidarea propriului său sistem de valori democratice.

Opinia publică europeană a crezut la un moment dat că după „revoluţia de catifea din Georgia” şi cea „portocalie” din Ucraina, valul mişcărilor democratice se va continua pe majoritatea spaţiului ex-sovietic.

După schimbarea de regim din Kîrghizia şi după tentativa eşuată de lovitură

www.geo

polit

ic.ro

87

de stat din Uzbekistan, s-a produs, e drept o anumită „temporizare” a mişcărilor democratice în mai toate ţările din fostul spaţiu sovietic.

Politologul rus Viaceslav Nikonov se grăbeşte să caracterizeze această „temporizare” ca fiind determinată de „potenţialul agresiv al mişcărilor revoluţionare” înţeles în cele din urmă de majoritatea „combatanţilor” pentru democraţie.

Conform opiniei acestor analişti „spiritul revoluţionar îşi continuă mersul lui pe planetă”, numai că în prezent, el nu se mai manifestă acolo unde se credea de către Occident că va triumfa, ci tocmai în fieful acestuia. Şi pentru a exemplifica se face trimitere cu vădită satisfacţie la Franţa şi Olanda care refuzând din start Constituţia Europeană - au „optat” să rămână ţări „independente, suverane şi democratice” - în opoziţie, vezi, Doamne, cu cetăţenii ucraineni şi georgieni, de exemplu, care au vrut să scoată ţările de sub biciul „unei puteri corupte” şi de sub „ghearele Rusiei autoritare” pentru a demonstra că sunt „demne de încredere pentru a fi membră U.E.” sau N.A.T.O. organisme de care ţări cu „democraţie reală” vor să se „debaraseze”.

Cunoscutul geopolitician Alexandr Dughin merge ceva mai departe, deşi se menţine în continuare în limitele unei teoretizări ceva mai savante. După părerea sa, votul negativ al francezilor a reprezentat o „adevărată opinie istorică”, un act fundamental al unei democraţii adevărate.

După opinia sa actuală „criza europeană” este determinată de confruntarea tot mai accentuată dintre vectorii „euroatlantismului” şi „eurocontinentalismului”.

În prima sa etapă anii '60 - '70, procesul integrării europene a fost pregătit exclusiv în cadrul „strategiei atlantismului”, sub patronajul S.U.A. şi pentru interesele Alianţei Atlantice, ceea ce reprezenta, în opinia analistului rus, o măsură de consolidare „în plan strategic” a lumii occidentale în faţa „pericolului sovietic” şi al „euroasiatismului socialist”. În mod logic, deci, după prăbuşirea U.R.S.S., euroatlantismul a fi cele care prefigurează extinderea ulterioară a N.A.T.O. spre Est, pe linia „tradiţională” a geostrategiei şi geopoliticii „războiului rece”, care astăzi este din ce în ce mai pregnant golit de „încărcătură ideologică Euroatlantistă” şi care constituie acel vector care insistă pe integrarea în N.A.T.O. şi U.E. a fostelor republici sovietice - Ucraina, Georgia, Moldova, conţinând şi acea ideologie liberală, chemată să apropie economia europeană de complexul social-politic şi economic american.

Pe de altă parte, opinează Alexandr Dughin „eurocontinentalismul” este cel care a determinat respingerea Proiectului Constituţiei Europene elaborat de „euroatlantişti”.

Al doilea vector cel „eurocontinentalist” constă într-o Europă unică, însă nu ca satelit al Washintongului, ci ca un sistem de valori unic, ca subiect geopolitic şi istoric independent, cu specificul său istoric, cultural, economic etc., care să refuze logica „războiului rece” şi a „anti-euroasiatismului”. Alternativa pe care o propune eurocontinentalismul şi pe care a şi început s-o edifice, edificarea unui alt nucleu european decât cel existent, în jurul axei Paris – Berlin.

Oricum, se pare că Rusia va încerca să folosească în stilul bine cunoscut, această „şansă istorică” oferită de confruntarea dintre cei doi „vectori amintiţi”. Rămâne de văzut evoluţia demersurilor ruseşti în acest context extrem de complicat şi schimbător.

Cu toate eforturile şi iniţiativele de până acum, poziţia Rusiei în cadrul C.S.I. nu este una foarte sigură. Kremlinul nu reuşeşte să reintegreze spaţiul fostei Uniunii Sovietice, după dezmembrarea acesteia.

În opinia analiştilor şi geopoliticienilor ruşi, „singurul potenţial aliat” al Moscovei în mileniul 3 este Uniunea Europeană, principalii adversari continuând să rămână Statele Unite şi China. În această idee, merita amintită recenta declaraţie a preşedintelui Putin conform căreia Rusia ar putea răspunde favorabil unei eventuale

www.geo

polit

ic.ro

88

„invitaţii” de acces în U.E. (dar şi în N.A.T.O.), însă niciodată nu va formula o cerere oficială de aderare la aceste două organisme.

Mesajul apare destul de clar şi transparent: Rusia este o putere economică şi militară europeană; Rusia este un stat în care valorile democratice occidentale au „prins” şi vor continua să se manifeste cu putere şi în viitor; Rusia este un stat care are şi va avea un cuvânt important de spus în zona Euroasiatică etc. şi Rusia, atâta timp cât rămâne disponibilă unei eventuale aderări la N.A.T.O. şi U.E., dar dacă nu va fi invitată, îşi rezervă dreptul de a căuta şi soluţii şi alternative politice, economice şi militare capabile să-i permită menţinerea unui rol important pe scena geopolitică europeană şi mondială.

Privind perspectiva relaţiei Federaţiei Ruse cu Europa, Alexandr Dughin a menţionat: „O Europă prietenă în calitate de aliat strategic al Rusiei poate să apară doar în cazul când ea va deveni unitară... De aceea, Moscova trebuie să contribuie în cel mai înalt grad la unificarea europeană...”.

Autorităţile moscovite par a deveni din ce în ce mai agresive în direcţia revizuirii structurilor organizaţionale folosite pentru a domina spaţiul post-sovietic. În pofida tendinţei unui număr însemnat de factori de decizie şi experţi de a susţine desfiinţarea Comunităţii Statelor Independente (CSI), conceptul de „sferă de interes strategic” a F. Ruse rămâne încă de actualitate. Kremlinul declară că această „sferă”, care include în linii mari spaţiul eurasiatic post-sovietic, va fi protejată cu fermitate împotriva oricărei intruziuni ostile.

Cel mai recent semnal că autorităţile ruse sunt decise să-şi protejeze ceea ce ele numesc „teritoriul geopolitic” îl constituie apariţia unui articol-program al vice-premierului şi ministrului apărării rus, Serghei Ivanov. Intitulat „F. Rusă trebuie

www.geo

polit

ic.ro

89

să fie puternică”, eseul lui Ivanov, publicat în Wall Street Journal, declară că regimul de la Kremlin consideră provocarea la adresa componenţei actuale a guvernelor fostelor state sovietice drept principala ameninţare la adresa intereselor naţionale ale F. Ruse.

„Principala noastră preocupare o constituie situaţia internă a câtorva state membre ale CSI... precum şi a regimurilor învecinate”, a afirmat IVANOV, adăugând că F. Rusă şi forţele sale armate trebuie să fie pregătite să contracareze „orice conflict politic sau politico-militar, precum şi orice proces care poate reprezenta o ameninţare directă la adresa securităţii F. Ruse sau poate modifica realitatea geopolitică din zona de interes strategic a acesteia”.

Acest avertisment pare o ameninţare voalată la adresa statelor occidentale care ar putea să intervină în auto-proclamata „sferă geopolitică” a F. Ruse. „F. Rusă nu are în vedere un război pe viitor. Războiul nu este niciodată o opţiune luată în consideraţie de bunăvoie”, Ivanov concluzionând încă, că ar fi iresponsabil din partea autorităţilor ruse să excludă această eventualitate.

Este absolut evident faptul că manifestul lui Ivanov, care solicită F. Ruse „să fie puternică” constituie noua esenţă a politicii incisive a Moscovei atât faţă de vecinii săi din CSI, cât şi faţă de Occident. Într-un interviu recent acordat publicaţiei Izvestia, adjunctul ministrului rus de externe, Grigori Karasin [...] şi-a exprimat un punct de vedere similar [...], acela că F. Rusă nu consideră Occidentul drept partener egal în spaţiul eurasiatic ex-sovietic. Este adevărat că Grigori Karasin a recunoscut faptul că F. Rusă nu are pretenţia în a se erija drept „putere de monopol în spaţiul ex-sovietic”, însă a precizat că Moscova nu va fi niciodată de acord să pună pe picior de egalitate interesele proprii şi cele ale Occidentului în fostele republici sovietice.

În prezent, la Moscova este dezbătut cadrul instituţional prin care F. Rusă trebuie să-şi urmărească interesele în graniţele fostei URSS.

După toate probabilităţile, în cercurile diplomatice ruseşti se prefigurează perspectiva în care CSI, ca structură menită să protejeze interesele Moscovei în spaţiul ex-sovietic, şi-a pierdut total relevanţa şi că este momentul ca Rusia să renunţe la CSI şi să se concentreze pe alte organizaţii mai viabile şi mai de perspectivă, cum ar fi „Spaţiul Economic Comun”.

Principalul argument al experţilor este următorul: F. Rusă, conştientă de vastul său potenţial în calitate de superputere energetică, este mult mai puternică decât oricare dintre fostele republici sovietice. Astfel, este mai avantajos pentru Moscova să dezvolte relaţii şi să urmărească interese specifice într-un cadru bilateral, în timp ce cadrul CSI nu constituie adeseori decât un obstacol în calea afirmării unei politici de forţă.

RELAŢIA CU UCRAINA Este incontestabilă importanţa geopolitică pe care o reprezintă Ucraina pentru

Federaţia Rusă. „Factorul ucrainean este locul cel mai vulnerabil în cordonul vestic al Rusiei”

afirma Alexandr Dughin. Politologii ruşi sunt de părere că Moscova a greşit în ceea ce priveşte mutaţiile

produse în Ucraina în ultima perioadă de timp, în primul rând prin aceea că nu a ţinut cont de „mentalitatea ucraineană”. De fapt, termenul respectiv presupune o mentalitate „strict - ucraineană” şi o „mentalitate a restului populaţiei” de origine rusească, bineînţeles.

www.geo

polit

ic.ro

90

Societatea civilă continuă să fie împărţită în două, iar lipsa unei societăţi civile unice dă bătăi de cap atât conducerii de la Kiev, cât şi celei de la Moscova.

Există un interes vizibil pentru Ucraina atât din partea Uniunii Europene, S.U.A., cât şi a Rusiei. În competiţie au apărut şi alte ţări, precum Polonia şi Lituania, din aceasta putând să rezulte o continuare a fărâmiţării societăţii civile ucrainene. Pentru Moscova, există atuul „mentalităţii ucrainene” care, oricum, îi este mult mai accesibil decât celorlalţi competitori. Aceasta a şi determinat opinia că, în pofida „păcatelor” sale, Iuscenko va trebui susţinut pe viitor, în dauna lui Ianukovici, considerat un „pariu pierdut”. Pe linia celei mai pure tradiţii ale politicii sale externe, pline de meandre şi cu echivocuri bine studiate, ruşii nu consideră eliminarea totală din viaţa politică a lui Ianukovici, ci continuarea sprijinului acestuia în tentativele sale politice de „nişă”.

Iulia Timoşenko rămâne, în opinia Moscovei cel mai puternic, cel mai credibil şi cel mai perseverent om politic ucrainean, care ar câştiga detaşat alegerile prezidenţiale dacă acestea s-ar organiza în viitorul apropiat. În realizarea dezideratelor sale politice şi personale, Timoşenko are nevoie de sprijin, intern (electoratul „rusofon” din Estul Ucrainei şi din Crimeea) şi extern, al Rusiei.

Înţelegerea acestei „necesităţi” a stat se pare, la baza recentei „consultări” pe care fostul prim-ministru ucrainean le-a avut cu liderii la Moscova, fără ca această „vizită” de curtoazie să nu fie în mod serios analizată, sub toate aspectele lor, de politologi, oameni politici ruşi şi nu numai.

Cu siguranţă în schimbul unui eventual sprijin, Moscova va cere garanţii, iar aceste garanţii vor trebui să se materializeze, în primul rând prin concesii făcute populaţiei rusofone în discuţie.

În prezent, Rusia dispune de multe atuuri pentru realizarea intereselor sale în ceea ce priveşte Ucraina.

Unul din cele mai importante dintre ele este acela de a miza pe un om politic de mâna întâi. Şi se pare că acel om politic a fost identificat, după destule calcule şi evaluări în persoana Iuliei Timoşenko, căreia ruşii îi prevăd un rol de prim rang pe scena geopolitică a fostului Spaţiu Economic Unic. Pe de altă parte sunt indici că Federaţia Rusă şi-a sporit măsurile de securitate la facilităţile din Peninsula Crimeea ce aparţin Flotei Ruse din Marea Neagră, după ce personalul ucrainean a preluat controlul asupra unei importante staţii de navigaţie, care a fost sub control rusesc în ultimul deceniu.

Aceste evenimente prefigurează apariţia unei noi crize în relaţiile dintre Ucraina şi Federaţia Rusă, la doar două săptămâni de la confruntările dintre cele două state cu privire la preţul gazelor naturale.

Flota rusească din Marea Neagră a emis, pe 13.01.2006 o declaraţie prin care acuză Ucraina că prin acţiunile sale încearcă să destabilizeze situaţia din regiune şi a avertizat că securitatea transportului maritim este pusă în pericol.

În acest context, forţele ruse au sporit măsurile de securitate la celelalte facilităţi. Această dispută evidenţiază o problemă sensibilă cu privire la staţionarea

Florei ruseşti din Marea Neagră pe teritoriul ucrainean, care a fost stabilită printr-un acord semnat în 1996, valabil pentru 20 de ani. Rusia a fost de acord să plătească Ucrainei 98 de milioane de dolari anual pentru staţionarea a mai mult de 300 de nave la Sevastopol şi alte baze din Crimeea, dar şi să închirieze alte facilităţi.

RUSIA ŞI MOLDOVA Republica separatistă transnistreană, deşi nerecunoscută oficial, a desfăşurat,

pe 11 decembrie a.c., alegeri pentru componenţa Sovietului Suprem, însă în absenţa

www.geo

polit

ic.ro

91

observatorilor internaţionali. Regimul lui Igor Smirnov a reuşit să evite declanşarea unei „revoluţii portocalii” şi s-a menţinut la putere. Aceasta indică faptul că Moscova nu trebuie să-şi mai facă probleme în privinţa influenţei sale în Transnistria, cel puţin pentru următorii cinci ani.

Conducerea de la Tiraspol a reuşit să-şi convingă rivalii politici că orice conflict va aduce avantaje numai Republicii Moldova. Pentru a-şi putea dezvolta afacerile în Europa, marii întreprinzători erau pregătiţi să ia în consideraţie varianta integrării într-o Moldovă unificată. Aceştia au fost ameninţaţi cu posibilitatea pierderii afacerilor, în timp ce candidaţilor la funcţia de deputat în Sovietul Suprem li s-a solicitat cu insistenţă să constituie mai degrabă un front comun decât să intre în polemică, pentru a nu oferi Chişinăului motive să critice procesul electoral.

În aceste condiţii, principalele eforturi ale autorităţilor transnistrene s-au concentrat asupra atragerii unui electorat cât mai numeros şi întrunirii celor 25 de procente obligatorii de prezenţă la vot, necesare pentru validarea alegerilor. În demersurile lor de stimulare a electoratului, autorităţile au făcut uz de toate metodele testate din arsenalul sovietic.

Cu prilejul unei conferinţe de presă, Smirnov a anunţat că nu este îngrijorat de faptul că OSCE şi comunitatea internaţională nu recunosc procesul electoral.

R. Moldova a refuzat să recunoască legitimitatea alegerilor din Transnistria, calificându-le drept nedemocratice şi în contradicţie cu standardele internaţionale. Chişinăul nu a recunoscut nici un proces electoral în Transnistria de la separarea republicii din 1991. Cu toate acestea, în ultimii cinci ani, R. Moldova s-a implicat în alegerile prezidenţiale şi parlamentare din republică, în încercarea de a-şi impune proprii candidaţi. Toate tentativele în acest sens au eşuat însă.

De această dată, autorităţile moldovene au decis să nu se mai implice. Chişinăul a ignorat în mod demonstrativ recentele evenimente din regiunea rebelă. Totodată, preşedintele moldovean şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la lipsa de progrese în cadrul procesului de soluţionare a conflictului transnistrean.

Punctul de vedere al R. Moldova a fost împărtăşit de Ucraina, SUA şi UE, însă cel mai asiduu susţinător al autorităţilor de la Chişinău a fost România.

Autorităţile ruse au preferat să nu comenteze alegerile din Transnistria. Moscova nu şi-a afirmat niciodată în mod public sprijinul pentru Tiraspol, însă Chişinăul a acuzat în mod constant autorităţile de la Kremlin de susţinere a separatiştilor transnistreni. De asemenea, Moscova intenţionează ca, începând cu 2006, să mărească la standarde europene preţurile la gaze naturale pentru R. Moldova. Din nou, Transnistria nu va fi afectată. Prin aceste metode, administraţia de la Moscova încearcă că determine Chişinăul să renunţe la aspiraţiile sale de integrare europeană şi să soluţioneze problema transnistreană în conformitate cu interesele ruseşti.

Principala preocupare a Moscovei este menţinerea unei prezenţe militare ruse în R. Moldova cât mai mult timp posibil. De asemenea, administraţia de la Moscova are nevoie de Transnistria, deoarece marii întreprinzători ruşi au achiziţionat, pe perioada regimului lui Smirnov, cea mai mare parte a proprietăţilor şi afacerilor din republica separatistă.

Transnistria deţine pe teritoriul său una dintre cele mai mari reţele de transformare a energiei electrice din Europa şi joacă astfel un rol important în furnizarea de electricitate către regiunea balcanică. Moscova îşi manifestă îngrijorarea cu privire la expulzarea întreprinderilor ruseşti din Transnistria, în eventualitatea reîntoarcerii acesteia sub controlul R. Moldova, în contextul în care, în anul 2005, Parlamentul moldovean a adoptat o lege ce consideră ilegal orice proces de privatizare efectuat fără acordul Chişinăului.

www.geo

polit

ic.ro

92

În presa din Moscova au apărut unele scenarii privind posibilitatea creării unui stat federal românesc, care să includă R. Moldova, fără Transnistria. Urmând parcă firul unui astfel de scenariu posibil, o serie de geopoliticieni şi analişti politici ruşi s-au grăbit să „clarifice”, la modul teoretic şi doctrinar deocamdată, „ultimele” probleme care ar mai sta în calea unei totale normalizări a relaţiilor dintre Moscova şi Chişinău.

În primul rând, ei afirmă că, în prezent, Rusia nu mai are probleme teritoriale cu nimeni. Şi dacă acest lucru este deja o realitate, singura „problemă” care ar mai exista ar fi aceea a „drepturilor democratice” pe care R. Moldova va fi obligată să le acorde „minorităţilor naţionale”, fără de care ecuaţia transnistreană ar continua să rămână nerezolvată.

În plus, Rusia vrea protecţia drepturilor concetăţenilor ei şi, în special, a cetăţenilor ruşi şi mai ales în Transnistria, unde sunt în număr de 87.000.

De asemenea, Rusia vrea „garanţii de neostilitate din partea Moldovei”, „relaţii economice cinstite”, unde „Rusia să nu fie considerată o vacă bună de muls”.

Din punct de vedere geopolitic, „condiţiile” formulate par să demonstreze bunăvoinţă, dorinţă de dialog, de cooperare şi de rezolvare a problemelor extrem de complicate din zonă.

Ar fi extrem de simplu pentru toată lumea, pentru rezolvarea tuturor dificultăţilor, inclusiv pentru retragerea ultimelor trupe ruseşti de pe teritoriul R. Moldova. Timpul se pare că mai are încă destulă răbdare.

RUSIA ŞI CHINA Grupul SCO sau „Shangai Five” – reprezintă primul „parteneriat strategic, în

primul rând, între Rusia şi China. Acesta are în vedere mai ales, exploatarea în comun a zăcămintelor de petrol şi gaze naturale din zona Asiei Centrale. De fapt, SCO a fost construit ca un grup economic de mare putere” care să acţioneze pentru limitarea influenţei americane în spaţiul Asiei Centrale. Pătrunderea SUA în fostul spaţiu ex-sovietic din ultimii ani a stârnit o mare îngrijorare atât la Moscova cât şi la Beijing.

China are interese strategice bine determinate în zona Asiei Centrale. Solicitarea de retragere a forţelor militare americane din bazele din această zonă au fost formulate după întâlnirea la nivel înalt ruso-chinez de la Moscova din iunie 2005, autorităţile din Uzbekistan şi Kârgâstan declarând că vor „reconsidera” prezenţa bazelor militare americane pe teritoriul statelor lor.

Pe de altă parte statele membre SCO şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu o eventuală acţiune în forţă a SUA pentru o „schimbare de regim” din Iran. Să nu uităm că Beijingul are interese vitale în Iran (în octombrie 2004, China a semnat cu Iranul o înţelegere de 70 miliarde $ pentru 51 % din producţia celui mai mare puţ petrolifer al Iranului).

În plus, Rusia şi China, în ideea întăririi demersurilor, au invitat India şi Pakistanul la reuniunea SCO, prilej cu care le-a fost oferită o garanţie pe termen lung de acces la resursele de petrol din Asia Centrală. Pe de altă parte, China a participat la construcţia unui uriaş oleoduct din Siberia către nord-vestul Chinei. Pe lângă eforturile de întărire a legăturilor economice, China şi Rusia şi-au consolidat şi legăturile militare. Primul exerciţiu comun ruso-chinez a avut loc la sfârşitul lunii august 2005 şi a însemnat un moment de referinţă pentru geopolitica Asiei Centrale.

Este cert că atât Rusia cât şi China, alături de Franţa şi Germania încearcă să creeze condiţiile unei lumi „multipolare”, prin edificarea unui alt pol al puterii, cu răspuns la tendinţele SUA de consolidare a lumii „unipolare”.

Şi totuşi, cu toţi paşii făcuţi de Rusia în vederea întăririi colaborării pe multiple

www.geo

polit

ic.ro

93

planuri cu China, aceasta din urmă continuă să fie apreciată de Moscova ca fiind deja „atlantizată”, întrucât libertatea economică în afara unui cadru politico-democratic concret, a permis totuşi Chinei să se situeze în dependenţă de grupările financiare din Occident, păstrându-şi, în acelaşi timp, sistemul comunist totalitar.

Geopoliticianul rus Alexandr Dugin afirma: „China este periculoasă pentru Rusia din două motive: ca bază geopolitică a

atlantismului şi ca ţară cu o densitate demografică ridicată aflată în căutarea „spaţiilor nimănui”... Pe lângă aceasta, China are un specific rasial-cultural închis, iar în perioadele mai evidente din punct de vedere istoric, ea n-a participat niciodată la construcţia continentală eurasiatică”.

Şi, în sfârşit, trebuie spus că, la toate aceste „previziuni” şi realităţi geopolitice, se adaugă o seculară „precauţie” rusească în ce priveşte poziţia Japoniei ca actor geopolitic de prim rang în zonă. Practic vorbind, o alianţă strategică a Rusiei cu China, va avea menirea să îndepărteze şi mai mult Japonia de Rusia. Ori, Kremlinul continuă să creadă şi să spere în realizarea axei Moscova-Tokio, ca o condiţie sine-qua-non în efortul de reconstrucţie continentală a Imperiului Euroasiatic.

RELAŢIA CU GEORGIA Relaţiile dintre F. Rusă şi Georgia devin din ce în ce mai tensionate. Reprezentanţi

ai puterilor legislative şi executive din Georgia solicită retragerea trupelor ruse de menţinere a păcii din Abhazia şi Osetia de Sud, unii dintre aceştia preconizând chiar recurgerea la forţă împotriva acestor republici.

Recent, înalţi responsabili georgieni, printre care preşedintele Mihail SAAKAŞVILI, au acuzat partea rusă de provocare a exploziei de la conducta de gaze Mozdok-Tbilisi. Nu a fost avansată nici o probă în sprijinul acestei afirmaţii, însă deteriorarea relaţiilor continuă, această evoluţie a evenimentelor având la bază mai multe cauze.

În primul rând, scăderea popularităţii preşedintelui georgian, Mihail SAAKAŞVILI, poate constitui un răspuns. Entuziasmul legat de accederea la putere a unui om

UCRAINA RUSIA

SIRIA

AZERBAIJAN

ARMENIA

TURCIA

IRAK

IRANLIBANISRAEL

IORDANIA

UZBEKISTAN

TURKMENISTAN

AFGANISTAN

KÂRGHISTAN

KAZAHSTAN

TAJIKISTANCHINA

INDIAPAKISTAN

KUWAITBAHRAIN QATAR

ARABIA SAUDITĂ

EAUOMAN

EGIPT

GEORGIANovorossiisk

Tikgoretsk

SupsaTbilisi

Baku

Tengiz

Turkmenbaşi

Teheran

Ceyhan

Ins. KhargDalbandin

Jacobabad

Pasni

Quetta

Kandahar

BagramMazar-e-Şerif

Marea ArabieiGolful Oman

Golful Persic

Marea Roşie

Marea Mediterană

Marea Neagră

Marea Caspică

Marea AralMangyshlak

HQ US Navy Fl.

Baza aerianăPrinţul Sultan

Negocieri pentrubaze americane

Trupe americane staţionate

Baza aerianăIncirlik

0 20 km

Şirag

Petroducte propusePetroducte existente

în jur de 1.000 militari

Ruta petroductelor caspiceGazoduct propus

Forţele US Navy

Baze militare SUAPetroductul propus pe rutaBaku-CeyhanExploatări petroliere

Porturi

Conducte şi forţe militare(Vasile Simileanu- Geopolitica spaţiului islamic, editura Top Form, 2006)

www.g

eopo

litic

.ro

94

politic tânăr, energic (în contrast cu Eduard ŞEVARDNAZE) a dispărut. Majoritatea problemelor socio-economice ale ţării nu au fost încă soluţionate.

În al doilea rând, o altă cauză a evoluţiei evenimentelor constă în impasul în care se află raporturile dintre Tbilisi şi autoptoclamatele republici Abhazia şi Osetia de Sud. Este evident faptul că abhazii şi osetinii doresc ca republicile lor să beneficieze de un statut durabil şi bine definit. Autorităţile de la Tbilisi încearcă să profite de această situaţie, lăsând să se înţeleagă că statutul de autonomie nu poate fi dobândit decât în cadrul statului georgian.

Punctul de vedere occidental este însă diferit. Astfel, în privinţa problemei Kosovo, statele occidentale insistă pe definirea statutului acestei provincii, precizând că nu există decât două alternative: independenţă totală faţă de Belgrad sau menţinerea unor legături pur formale cu Serbia.

Nu trebuie să surprindă faptul că liderii acestor republici afişează o atitudine fermă faţă de autorităţile de la Tbilisi, preocupaţi fiind de a păstra structura lor statală. Preocuparea F. Ruse este explicabilă deoarece pe teritoriul Abhaziei şi al Osetiei de Sud locuiesc mulţi cetăţeni ruşi. În această situaţie, liderii georgieni fac tot mai dificilă misiunea militarilor ruşi din cadrul forţei de menţinere a păcii.

Cu toate acestea, au mai existat momente în care Georgia se pronunţase (la nivel parlamentar) pentru retragerea trupelor ruse, pentru a anula ulterior această cerere, conştientizând faptul că, în absenţa unei forţe de menţinere a păcii ce asigură stabilitatea, este posibilă izbucnirea unui război în regiune, instigat de politicieni radicali şi de elemente mafiote.

Pe de altă parte, se pune întrebarea cine ar putea să îi înlocuiască pe militarii ruşi, deoarece dislocarea în zona de conflict a unor „căşti albastre” occidentale sau ucrainene, aşa cum doreşte partea georgiană, presupune consimţământul tuturor părţilor aflate în conflict. Însă nici Abhazia, nici Osetia de Sud nu intenţionează să-şi dea acordul în această privinţă.

SUA, care controlează regimul Saakaşvili, nu au nevoie de un conflict armat în această regiune.

În plus, o escaladare a situaţiei în regiune ar putea afecta poziţia liderului georgian, ceea ce ar constitui o nouă problemă pentru Washington. Este motivul pentru care atitudinea SUA va constitui un factor de descurajare pentru preşedintele Georgiei.

ESTIMĂRI ŞI EVALUĂRI ALE SITUAŢIEI POLITICO-MILITARE ÎN FEDERAŢIA RUSĂ ŞI SPAŢIUL EX-SOVIETIC În perioada următoare, în contextul politicii sale militare externe Rusia va

acţiona pentru întărirea parteneriatului strategic cu China, cu accent deosebit pe export masiv de tehnică militară diversă. De asemenea, în aceeaşi perioadă se va produce o redirecţionare a efortului rusesc de creare a unor alianţe dinspre Europa spre Asia, concomitent cu utilizarea unor mijloace specifice de rezistenţă în forţa ofensivei geopolitice americane în spaţiul fostei Uniuni Sovietice, inclusiv prin sprijinul acordat rivalilor SUA din alte regiuni (Venezuela, Iran, Siria etc.).

De asemenea, sunt posibile confruntări care vor duce la accentuarea instabilităţii în regiunile cu populaţie musulmană majoritară.

Mizând pe dificultăţile cauzate Statelor Unite de uraganul Katrina dar şi de escaladarea violenţelor teroriste în Irak, este posibil ca Putin să înregistreze unele succese, atât la nivelul politicii externe cât şi la cel al politicii interne – cu accent pe tentativa de consolidare a economiei de piaţă în Federaţia Rusă în contextul unei lumi „multipolare” în care Rusia să ocupe unul din locurile centrale. Concomitent

www.geo

polit

ic.ro

95

este foarte probabilă tendinţa de elaborare a unei strategii prin care să se demonstreze conducerii de la Casa Albă, ca în locul unei ofensive geopolitice americane în spaţiul ex-sovietic, este de preferat o cooperare concretă cu Moscova, deşi este puţin probabil un succes consistent al lui Putin în această tentativă.

SUA îşi va continua, cu siguranţă ofensiva geopolitică în acest spaţiu, concentrându-şi eforturile pentru subminarea influenţei ruse în Europa de Est şi în Caucaz, pentru susţinerea în continuare a Ţărilor Baltice, pentru forţarea retragerii ultimelor contingente ruseşti din R. Moldova îndepărtarea Armeniei de Moscova şi pentru înregistrarea unui progres vizibil în Cadrul negocierilor armeano-azere privind conflictul din Nagorno-Karabah şi, nu în ultimul rând, pentru lansarea unei ofensive politice împotriva aliatului fidel al Moscovei - Republica Belarus.

Prezenţa militară americană în regiunea occidentală a spaţiului ex-sovietic se va consolida, în timp ce Moscova va încerca să antreneze un climat de cooperare cu statele din zona vestică a fostului spaţiu sovietic (Bulgaria, România, Polonia, Slovacia, Ungaria).

Se pare că perioada următoare va fi totuşi, dedicată de Federaţia Rusă întăririi relaţiilor cu China, India şi Japonia.

În plan intern, sunt indici că Putin îşi va consolida poziţia pe fondul menţinerii divizării opoziţiei ruse, dar şi a unor succese în combaterea terorismului islamist din Cecenia şi din alte zone din Caucaz cu populaţie majoritar musulmană.

www.geo

polit

ic.ro

96

RUSIA SAU NOUL SPUTNIK AL SISTEMULUI GEOPOLITIC INTERNAŢIONAL

Radu MOLDOVAN

Orice discuţie, dezbatere, analiză sau presupusă tentativă de a descoperi interiorul acestui imens areal erau sortite eşecului. Acest tărâm compus din surprize de provenienţe felurite a fost până nu demult inaccesibil. Un artefact pe care doar iniţiaţii sau un anumit segment al societăţii internaţionale puteau să-l privească prin ochiurile gardului de sârmă şi să se întrebe asupra originii şi evoluţiei sale, nicidecum asupra finalului său. Un final brusc şi dureros pentru ceea ce a însemnat măreţia şi trăinicia unui popor robust.

Robust nu înseamnă neapărat şi flexibil sau maleabil, ci ambiţios în a-şi face cunoscute proiectele pe termen lung. Lung, ca şi concept temporal, presupune un punct, o dată ce trebuie atins(ă) dar, până acolo apar obstacole şi căi insidioase ce pun la încercare mentalul colectiv. Cu cât acesta este mai rigid şi introvertit, cu atât mai dificil îi va fi sa răzbată şi să reuşească. Asemenea realităţi şi fapte s-au petrecut în legătură cu fostul URSS.

De la moartea lui Stalin, URSS-ul a bătut pasul pe loc, ba mai mult, a augmentat rolul cordonului sanitary (buffer-zone) în estul şi sud-estul european; estul şi sud-estul asiatic sau Cuba, interiorizându-se şi ne mai participând la viaţa internaţională decât prin intermediul factorului militar ce marchează sistemul bipolar. Perestroika şi Glasnost au apărut prea târziu şi în loc să revoluţioneze din interior monolitul ce începuse să colcăie, i-au grăbit moartea. Ce-a mai rămas, a fost un morman scheletic şi de osatură pe care componenţii ex-URSS-ului şi-l vor revendica în vederea creionării propriei identităţi.

Demantelarea Uniunii Sovietice a provocat dezavantaje morfopolitice şi topopolitice Rusiei, chiar dacă acest stat a moştenit cea mai mare populaţie şi parte a fostei Uniuni.1 Frontiera sa externă din estul, sud-estul European, din Caucaz sau Asia centrală s-a schimbat cu atmosfera geopolitică cu tot2. În incapacitate de a mai fi percepută ca un lider geopolitic mondial sau regional, Moscova a fost nevoită să recurgă, ca de obicei, la şantaj pentru a nu ieşi din cărţi.

Deşi vechile concepte politice în numele cărora ex-URSS-ul acţiona, au picat, şi deşi înainte de 1989 se subînţelegea primordialitatea Rusiei în trasarea coordonatelor vitale pentru întreg ansamblul, după 1989, tot Rusia a rămas primadonă, însă în fostul spaţiu pe care îl crease, deci la nivel regional într-un sistem multipolar. Era deci o putere majoră, alături de altele, mai puţin de rang superior.

Acest lucru a însemnat intrarea Kremlinului în competiţia pentru puterea pierdută şi recunoaşterea sa. Chiar dacă în prima fază s-a ajuns până la afirmarea personalităţii juridice internaţionale a statelor din Caucaz, Asia centrală şi vestul rusesc, diplomaţia rusă şi-a resubordonat aceste regiuni prin ceea ce avea s-o consacre ca viitor actor angajat în refacerea bipolarismului sau unipolarismului, geopolitica resurselor naturale. Termenul propus de regimul Putin fiind scurt-mediu.

Oleg Serebrian remarca faptul că ”Geopolitica se manifestă în două moduri: inconştient, când evenimentele politice sunt influenţate de realităţile spaţiale fără ca elitele politice ale statului sa conştientizeze acest lucru şi conştient, când realităţile spaţiale sunt

1 Oleg Serebrian, Va exploda Estul?, Cluj-Napoca, ed.Dacia, 1998, p.22. 2 Ibidem, pp.21,22.

www.geo

polit

ic.ro

97

mai mult sau mai puţin simţite, politica unei naţiuni adaptându-se la conjunctura spaţială, adică se constituie o doctrină geopolitică.”1 În cazul Rusiei, geopolitica se manifesta conştient, pornindu-se de la o realitate spaţială - Eurasia. În jurul acesteia se creează o nouă doctrină geopolitică - eurasiatismul. Huntington şi Macfarlane redefinesc actuala doctrină geopolitică rusă ca un melanj între cea ţaristă şi cea sovietică. Caracteristicile acesteia sunt susţinute şi de rivalitatea Rusia - Iran - Turcia la care se adaugă prezenţa Occidentului european şi american.

Anul 2006 a debutat în forţă pentru întreaga Europă. Proiecte în domeniu care urmau să limiteze monopolul economico-comercial şi deci politic al Rusiei au fost zădărnicite. Subproiecte de altă factură sunt lăsate să zacă pe mesele diverselor cabinete politice pe motiv că n-au fundament, încă mult timp de acum încolo. Vechile interese ale unor imperii de mult apuse (Austro-Ungar şi Otoman) intrate sub oblăduirea Occidentului şi conservate în formol şi repuse pe marea tablă de şah a lumii se dovedesc a fi mai conservatoare în abordarea faptelor contemporane decât URSS-ul perioadei Războiului Rece. Singurul este Berlinul care se zbate să pactizeze cu Moscova.

A visa la recompunerea Mitteleuropei sub aspectul euroregiunilor în interiorul UE sau apelând la proiecte de evaluare a resurselor naturale, precum Nabucco (OMV, MOL, Transgaz, Bulgargaz, Botas) nu conduc spre simplificarea, ci complicarea competiţiei cu Rusia. Oleoductele şi gazoductele din zona caspică traversează arealuri ce au moştenit o mentalitate impusă de o perioadă a istoriei, dar vor să se descotorosească de ea căci altfel părăsesc un sistem abject pentru ele şi se reîntorc la alt desuet. Exemplele cele mai convingătoare sunt fosta Iugoslavie şi Transcaucazul.

Pe schiţa geopolitică a resurselor naturale se pliază harta exercitării hegemoniei puterilor majore regionale. Dacă în primul caz, statele din estul şi sud-estul Europei s-au dovedit a fi mai bine structurate pe ideea propriei identităţi, ajungând a fi peţite prin flatarea lor cu diverse concepte politice zonale: Ucraina - pol reformator al Mitteleuropei; România - actor-pivot; Bulgaria - zona de falie între Nord şi Sud, în cazul Caucazului şi Asiei centrale s-a marşat pe inocularea unor termeni cu valoare geostrategică pentru politica externă a unor state (Azerbaidjanul - poarta lumii islamice ce conduce la făurirea Turkestanului pentru Ankara; Armenia - cheia limitării idealurilor panturcice pentru Teheran). Până în prezent se conturează tot mai mult Realpolitik-ul rusesc a la Putin, cu privire la vecinătatea apropiată şi care se traduce prin principiul “Divide et impera”. Prezenţa şi amestecul subtil al Rusiei n-a fost sesizat atâţia ani, întrucât el a decurs de la 1945 încoace într-o formă justiţiară, cu aspecte pacificatoare dar, cu un substrat hegemonic şi securitar.

Să luăm spre exemplu Ucraina care în 2004 a fost pusă să aleagă între Europa şi Eurasia. Ideologic, marea majoritate a ucrainenilor au ales asemeni românilor oranj-ul. Geopolitic vorbind, doar până la Kiev se întinde Europa ucraineană sau Ucraina europeană. Kiev-ul devine astfel un mic Bruxelles, despărţind vestul pro-german de estul pro-rusesc. Pe fundalul domeniului resurselor naturale, estul este industrializat, pe când vestul rămâne cu himera culturală mitteleuropeană. În cazul Caucazului, aplicându-se politica domino-ului s-a ajuns la resuscitarea mai vechilor conflicte dintre Armenia şi Azerbaidjan ce ascund altele doctrinare ale triunghiului Rusia, Turcia, Iran. La fel ca şi în cazul Ceceniei şi Daghestanului, Georgia lui Saakasvili este pe cale să se alăture primelor două în chestiunea cu Osetia de sud.

1 Ibidem, p.18.

www.geo

polit

ic.ro

98

În toate aceste cazuri, de remarcat este modul în care domeniul resurselor naturale a stat ca paravan intenţiilor şi intereselor ruseşti de reafirmare a forţei sale decizionale. Într-un areal unde nivelul de trai este scăzut şi unde instabilitatea este definitorie din toate punctele de vedere, salvarea sau trecerea de la un anumit tip de viaţă la altul poate fi asigurată prin exploatarea şi comercializarea celei mai de preţ avuţii care în cazul de faţă sunt resursele naturale. Acest lucru nu înseamnă o evoluţie lină, cu efecte de consolidare treptată, ci o provocare în faţa tendinţelor de dominare şi control din partea unora.

Asemenea situaţii se regăsesc în rândul statelor central-asiatice care după obţinerea independenţei au încercat o emancipare de sub tutela rusească, nemanifestând tendinţe de afiliere spre panturcism ori panislamismul iranian. Tot ceea ce doreau aceste cinci state, era ideea de libertate în evoluţie. Moştenirea sovietică a constituit impedimentul în calea afirmării acestor ţări. Disputele interetnice, probabilitatea ridicată de scindare teritorială, lipsa unui fundament cultural-naţional ce a încercat a se contura pe fundalul exportului de resurse naturale şi o dată cu ele şi a exportului tradiţiilor şi obiceiurilor au condus la transformarea acestui imens spaţiu într-o anexă a Rusiei. Deşi inserţia de capital economic şi antreprenorial American şi vest-european (firme şi consorţii petroliere: Chevron, Texaco, Exxon Mobil, British Petroleum, Ruhrgas) au tractat mentalul colectiv din întreaga regiune către o viziune occidentală, Rusia a îmbinat excelent economia cu diplomaţia, atrăgând de partea sa China.

China, o alta putere majoră a sistemului internaţional, reprezintă o imensă piaţă de comerţ, un balon de aer pentru economiile în plină dezvoltare ale statelor central-asiatice. China, în relaţia cu Rusia, şi asemeni acesteia, nu este interesată de construirea unui nou pol regional care ar putea lua forma unei uniuni ale celor cinci state din centrul Asiei. De aceea, parteneriatul ruso-chinez a însemnat transformarea zonei într-un cordon sanitar reciproc valabil. Chiar dacă evenimentele de la 11 septembrie n-au reliefat decât o încercare a Occidentului de a depresuriza acest spaţiu, problemele

Naţionalităţile spaţiului ex-sovietic - 1989

Uniunea RepublicilorSovietice Socialiste Ruse

www.geo

polit

ic.ro

99

artificial create (Afganistanul, Irakul) sau care vor putea fi create (Iranul) nu soluţionează criza, ci îi conferă posibilitatea de perpetuare prin eludarea problemei esenţiale - democratizare prin mijloace paşnice. Momentan, Asia Centrală sau noul Heartland rămâne a fi controlat de către Rusia, iar o dată cu aceasta şi a zonelor limitrofe, unele de nivel continental.

Aşadar, Rusia şi-a reconsiderat potenţialul de care dispune, l-a pliat asupra structurii sale diplomatice, domeniu care afirmă originalitatea fiecărui actor politic în lume, în special a puterilor şi în momentul de faţă se regăseşte printre cei care decid evoluţia relaţiilor internaţionale. Acutizarea rivalităţii Nord-Sud conferă puterea Moscovei de a deveni un “axis mundi” sau cea mai spectaculoasă “fortificaţie geopolitică”1 din istoria omenirii. Justificarea afirmaţiilor de mai sus este susţinută de faptul ca mai toate conflictele sau diferendele de orice natură se desfăşoară în imediata apropiere a acesteia, unele fiind relicve ale politicii ex-sovietice de permanentizare a procesului de exercitare hegemonică; mutaţiile geopolitice care au loc la nivel mondial sunt dependente de “starea de spirit” politică a Moscovei; altfel spus, Rusia se ridică încet, iar elementul de sprijin pentru moment îl reprezintă resursele naturale dar, nu oricum ci dându-le amploare geopolitică. Nu e de mirare faptul că noii actori ai “marii table de şah”2 sunt corporaţiile transnaţionale de petrol şi gaze naturale ce ascund o politică de temut.

Ca simpli co-participanţi la perpetua operă de edificare a conceptului de putere, unde doar cei mai tari şi rezistenţi luptă la vârf, nu ne rămâne decât să concluzionăm următoarea frază: “Statele mari tind să devină mai mari, iar cele mici şi mai mici.”3 BIBLIOGRAFIE 1. Brzezinski Zbigniew, Marea tabla de sah. Supremaţia Americana şi imperativele sale geostrategice,

Bucureşti, ed. Univers Enciclopedic, 2000. 2. Dawisha Adeed & Karen, The Making of Foreign Policy in Russia and the New States of Eurasia,

New York, ed. M.E.Sharpe, vol.4, 1995 3. Emandi I. Emil & …, Geopolitica, Iasi, ed.Glasul Bucovinei, vol. I, 1994. 4. Serebrian Oleg, Va exploda Estul?, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1998. 5. Prep. drd. Univ. ”Babes-Bolyai”, Cluj

1 Ibidem, p.108. 2 Zbigniew Brzezinski, Marea tabla de sah. Supremaţia Americana şi imperativele sale geostrategice, Bucureşti, ed. Univers Enciclopedic, 2000. 3 Emil I. Emandi & …, Geopolitica, Iaşi, ed. Glasul Bucovinei, vol. I, 1994.

www.geo

polit

ic.ro

100

FIZIOPOLITICA ŞI MORFOPOLITICA PROBLEMEI TRANSNISTRENE

Oleg SEREBRIAN

În literatura de specialitate s-au încetăţenit două puncte de vedere privind geneza conflictului transnistrean. O primă părere, acreditată cu insistenţă de-a lungul ultimului deceniu al secolului trecut de Chişinău, este că conflictul transnistrean ar fi unul politic. La rândul lor, ruşii, ucrainenii şi cei de la Tiraspol, încearcă să promoveze ideea precum că acest conflict ar fi unul interetnic. De fapt, noţiunea de conflict politic nu e deloc potrivită în cazul problemei transnistrene, motivul fiind simplu - un conflict politic are la bază o confruntare ideologică. Conflictul dintre cele două Corei sau cele două Chine sunt exemple clasice ale unor conflicte teritoriale motivate ideologic. Rămâne să ne întrebăm pe cât de mult puterea de la Tiraspol şi cea de la Chişinău sunt purtătoare ale unor ideologii diferite? Există oare între ex-preşedintele moldovean Petru Lucinski sau actualul preşedinte al Republicii Moldova Vladimir Voronin pe de o parte şi liderul separatist transnistrean Igor Smirnov pe de altă parte „divergenţe ideologice" sau e vorba doar de o simplă competiţie pentru cucerirea ori menţinerea încrederii Moscovei?

Tot pe atât de nefundamentată ar fi calificarea conflictului transnistrean drept unul interetnic. Promotorii acestui punct de vedere, printre ei numărându-se şi unii „experţi" occidentali, uită sau pur şi simplu ignoră faptul că cea mai mare parte a populaţiei de limbă rusă din Republica Moldova locuieşte în partea controlată de Chişinău a ţării, precum şi faptul că majoritatea relativă a populaţiei din zona transnistreană o reprezintă românii moldoveni. Chiar şi recensământul populaţiei din “Republica moldovenească nistreană” indică faptul că moldovenii transnistreni reprezintă 30,3 % din populaţia regiunii, în timp ce ruşii reprezintă 28,5 % iar ucrainenii 26,4 %. Printre liderii separatişti sunt foarte mulţi moldoveni transnistreni, ca să cităm doar cazul lui Grigore Maracuta, nr. 2 în ierarhia de la Tiraspol. Nu cred că e nevoie şi de alte argumente pentru a demonstra pe cât de nefundamentată este în aceste condiţii părerea că acest conflict ar avea la origine o problemă etnică. În realitate conflictul transnistrean este unul de natură geopolitică, mai exact fiziopolitică, ori Nistrul, această unică barieră naturală importantă ce separă teritoriul Republicii Moldova, a „pregătit" din timp terenul pentru separarea celor două maluri. Să nu uităm că Nistrul a fost, spre deosebire de Prut, un râu ce a servit aproape două mii de ani ca frontieră politică. Partea transnistreană şi cea basarabeană a Republicii Moldova au avut o istorie destul de diferită, reflectată şi în geografia etnică a celor două regiuni, dar şi în mentalitatea diferită a populaţiei, indiferent de apartenenţa etnică. În condiţiile conjuncturii geopolitice de la finele anilor optzeci ai secolului trecut această particularitate a zonei transnistrene a fost abil utilizată de Moscova.

Ideea precum că natura conflictului transnistrean ar fi geopolitică nu este una nouă, ea fiind vehiculată în ultimii ani în presă, dar şi în publicaţii de specialitate din Republica Moldova şi din afară. Dar încercând să demonstreze faptul că natura conflictului transnistrean ar fi geopolitică o serie de analişti şi comentatori politici foloseau nişte argumente greşite. Argumentul cel mai frecvent invocat este acela că Rusia ar avea nevoie de prezenţă militară în apropierea Balcanilor şi că Transnistria ar fi tocmai locul potrivit pentru amplasarea unei astfel de baze militare. Alţii mai adaugă

www.geo

polit

ic.ro

101

şi faptul că ruşii ar dori să aplice un fel de tactică a „anacondei" faţă de Ucraina şi ar încerca să creeze în jurul acesteia (Bielorusia la nord, Transnistria în sud-vest, Crimeea la sud şi Rusia însăşi la est) un lanţ de baze militare. Ambele idei sunt, de fapt, un produs al unei logici geostrategice demult depăşite. Moscova nu are nevoie de prezenţa în Transnistria doar pentru Balcani şi cu atât mai mult în scopul intimidării Ucrainei. În treacăt fie spus, bazele militare ruseşti din Crimeea sunt chiar mai apropiate de principalele puncte strategice din Balcani decât baza militară de la Tiraspol, iar minoritatea rusă din Ucraina poate fi o pârghie mult mai eficientă de control a Kievului decât complicatele scenarii „de încercuire" inspirate de geopolitica lui Spykman.

Nefundamentate sunt şi paralelele care se fac cu Gibraltarul sau cu regiunea Koenigsberg, ori, valoarea geostrategică a acestora se datorează nu doar amplasării geografice ci şi deschiderii maritime care face posibilă comunicarea cu „metropola". O paralelă cu Gibraltarului sau cu regiunea Koenigsberg e valabilă în cazul Sevastopolului, spre exemplu, dar nicidecum în cazul Tiraspolului, enclavat între Basarabia şi Ucraina. În realitate, valoarea geopolitică iniţială a Transnistriei a fost până nu demult alta - cea de instrument de control şi subordonare a Republicii Moldova. Spun până nu demult deoarece valoarea geopolitică a unui teritoriu se schimbă în dependenţă de modificarea hărţii poltico-geografice, iar geografia politică a Europei de Sud-Est a suferit în primii ani ai secolului XXI câteva importante schimbări. Cea mai importanta schimbare de conţinut în harta politico-geografică a regiunii este desigur aderarea României şi Bulgariei la NATO şi transformarea Republicii Moldova în ţară vecină a Alianţei. O altă mutaţie importantă o reprezintă extinderea Uniunii Europene spre Est şi preconizata aderare a României şi Bulgariei la Uniune în 2007. În condiţiile în care relaţiile Rusiei cu UE şi cu SUA rămân încă destul de ambigue şi greu prognozabile, Moscova doreşte să-şi întărească controlul în zona de vest a CSI-ului, inclusiv în Republica Moldova. Dar, iarăşi, nu de Transnistria ar avea nevoie Kremlinul în aceste condiţii ci de Republica Moldova în întregime, conflictul transnistrean rămânând şi în aceste circumstanţe nici mai mult nici mai puţin o pârghie de control suplimentar a Chişinăului.

E de remarcat faptul că Moscova a sprijinit conflicte identice celui transnistrean şi în alte state „neascultătoare" din spaţiul CSI - Ucraina (problema Crimeei a fost soluţionată destul de târziu şi nu ştiu dacă putem afirma că a fost soluţionată pe deplin), Georgia (cazul conflictelor din Abhazia şi Osetia de Sid, dar într-o anumită măsură şi tensiunile din Adjaria şi Djavahetia), Azerbaidjan (Karabah, dar şi Lezghistanul de Sud), Kirghizstan (tensiunile dintre uzbeci şi kîrgîji din regiunea Oş). Desigur, reprezentanţii acestor ţări au pretins că, în fiecare caz în parte, conflictul cu care se confruntă ei afectează securitatea regională sau chiar globală. Aceasta se făcea pentru a atrage atenţia comunităţii internaţionale şi în primul rând a marilor cancelarii asupra conflictelor respective, însă de cele mai dese ori diplomaţiile occidentale nu se lăsau panicate de aceste „avertismente". În parte acest lucru s-a datorat dorinţei de a evita o complicare în plus a relaţiilor cu Rusia, ţara care a fost îndelung menajată de americani şi europeni în detrimentul altor state din CSI. Dar dincolo de acest aspect, deloc neimportant, a mai fost şi faptul că multă vreme puterile occidentale, şi în primul rând SUA, nu au considerat că lanţul de conflicte de la periferiile CSI-ului ar periclita cumva interesele lor geostrategice, conflictele respective fiind tratate doar ca focare de instabilitate zonală.

La rândul lor Rusia şi Ucraina au profitat din plin de pe urma conflictului transnistrean. În 1991-1992 Kievul a sprijinit tacit dar eficient separatismul transnistrean

www.geo

polit

ic.ro

102

pentru a contracara declaraţiile “revizioniste” ale Chişinăului care nu era de acord cu includerea unor raioane majoritar româneşti din sudul Basarabiei şi regiunea Cernăuţi în componenţa Ucrainei. Acţiunile militare din estul Republicii Moldova au distras atenţia Chişinăului de la problema frontierei moldo-ucrainene. Câţiva ani mai târziu autorităţile moldovene aveau să semneze un acord de frontiera cu ucrainenii şi în speranţa că asta va conduce la o schimbare a poziţiei Kievului vizavi de problema transnistreană. Dar n-a fost să fie aşa. Dimpotrivă în capitala Ucrainei s-au făcut auzite voci care insistau asupra faptului că regiunea transnistreană ar fi un “pământ istoric ucrainean” şi că litigiul moldo-rus privind Transnistria ar trebui să aibă drept rezultat retrocedarea acestui teritoriu ucrainenilor. Ar fi, însă, greşit să credem că menţinerea acestui focar de tensiune ar fi fost favorabilă doar ruşilor şi ucrainenilor. În mod paradoxal de conflictul transnistrean a profitat destul de mult şi partida politică pro-rusească de la Chişinău, reprezentanţii căreia au făcut din problema transnistreană, ca şi din ideea românofobă, un fel de pilon ideologic. Cum au motivat liderii pro-moscoviţi ai Republicii Moldova necesitatea aderării la Comunitatea Statelor Independente (CSI)? Oare nu s-a spus în perioada preşedinţiei lui Mircea Snegur că problema transnistreană va putea fi soluţionată doar dacă Republica Moldova va adera la CSI? Şi oare nu problema transnistreană era invocată de unii politicieni „naţional-democraţi" în 1991-1992 ca principala piedică pentru reunificarea Basarabiei cu România? Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu orientarea pro-europeană, promovarea mai explicită a căreia ar fi condus în ochii puterii de la Chişinău, oricare n-ar fi fost ea de la 1991 încoace, la o nouă escaladare a tensiunilor în estul Republicii Moldova. Ca să nu mai vorbim de faptul că o bună parte a clasei politice basarabene, implicată până peste cap în diverse afaceri economice mai mult decât dubioase, a profitat din plin de „off-shore"-ul transnistrean.

Mulţi considerau că aceste contacte „economice" dintre Chişinău şi Tiraspol, ca şi relaţiile personale dintre „elita politică" transnistreană şi cea din Basarabia generate de aceste “interese comune” ar putea favoriza o apropiere dintre cele doua maluri şi stinge focarul de tensiune. Aceşti analişti politici din „şcoala pragmatică" au sperat că acest lucru s-ar putea întâmpla odată cu venirea la putere a preşedintelui Petru Lucinschi, om creditat cu multă încredere la Moscova şi care avea în anturajul său suficiente persoane bine înfipte în mediul de afaceri transnistrean. Dar contrar aşteptărilor acest lucru nu s-a întâmplat şi cred ca cel mai mult uimit de aceasta a fost chiar Petru Lucinski. După

KAMENKA

RÂBNIŢA

DUBĂ

SARI

GRIGORIOPOL

TIRASPOL

Raioanele transnistrene, 2003Sursa: Atlasul Republicii Moldoveneşti Transistrene,

Tiraspol, 2000

www.geo

polit

ic.ro

103

februarie 2001 s-a sperat că acest lucru îl va reuşi comuniştilor, promotori ai unui mesaj declarat anti-occidental şi filorus, chiar pro-sovietic. Însă decepţia a fost şi mai mare. În loc de aşteptata apropiere relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol au înregistrat cele mai scăzute cote de la 1992 încoace anume în perioada guvernării comuniste. Sunt tentat să cred că anume eşecul în problema transnistreană şi nu situaţia economică a Republicii Moldova l-a şi determinat pe preşedintele Vladimir Voronin să se distanţeze treptat de vechiul mesaj al Partidului Comuniştilor din Moldova şi să accepte, în mod absolut surprinzător, „calea europeană" de dezvoltare a Republicii Moldova ca singura cale plauzibilă de dezvoltare pentru aceasta ţară.

Există doar o singură explicaţie pentru această situaţie şi pentru comportamentul Rusiei în raport cu Chişinăul, oricât de angajat pro-Moscova n-ar fi el. Kremlinul, confruntat cu serioase probleme politice şi economice interne, nu se simte încă destul de sigur pe sine şi nu are suficiente posibilităţi de a „motiva pozitiv" majoritatea populaţiei din ţările CSI, inclusiv din Republica Moldova. Ruşii sunt conştienţi de faptul că actualele guvernări „pro-moscovite" din ţările satelite pot fi pasagere şi că pentru a-şi asigura controlul efectiv şi de durată a acestor ţări are nevoie de nişte mecanisme de rezervă. Or, atâta timp cât Republica Moldova este, cel puţin oficial, un stat independent, atâta timp cât majoritatea populaţiei de aici este vorbitoare de limba română şi cât timp normele democratice nu sunt sfidate de o manieră deschisă ca în Bielorusia, nimeni nu poate fi sigur de faptul că guvernarea pro-moscovită va fi una de durată. Imaginaţi-vă că Moscova sancţionează închiderea dosarului transnistrean, îşi retrage trupele din Transnistria, zona de est a Republicii Moldova devine o regiune autonomă, iar peste câţiva ani la putere ajunge o coaliţie declarată anti-CSI şi pro-occidentală. Va reuşi oare Moscova în aceste circumstanţe să redeclanşeze conflictul transnistrean? Poate că da, dar mai curând, totuşi, nu. Populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului e „înfometată" de stabilitate şi dacă această stabilitate s-ar obţine nu cred că cineva ar fi gata să renunţe atât de uşor la ea. Fireşte, de acest lucru sunt perfect conştienţi şi analiştii politici şi militari de la Moscova. Anume de aceea regimul transnistrean va fi menţinut atâta timp cât nu va exista certitudinea, că Republica Moldova e absolut controlabilă şi subordonabilă. O astfel de situaţie ar fi fost în cazul dacă în noiembrie 2003 Chişinăul ar fi acceptat aşa-zisul „proiect Kozak". Faptul că până şi autorităţile comuniste ale Republicii Moldova au sfidat Moscova şi au respins, în ultimă instanţă, acest proiect a fost un argument în plus pentru ruşi că nu pot avea suficientă încredere în moldoveni şi că închiderea „dosarului transnistrean" ar fi o acţiune nedorită pentru interesele geopolitice ale Rusiei în zonă.

În acelaşi timp eşecul „planului Kozak" şi rezultatele reuniunii ministeriale a OSCE de la Maastricht din decembrie 2003 a scos în evidenţă o schimbare de atitudine a puterilor occidentale faţă de conflictul transnistrean în particular, dar şi faţă de politica Rusiei în regiunea Marii Negre în general. Occidentul a fost, în general, absent şi dezinteresat de „dosarul transnistrean", un prim semnal al unei schimbări de atitudine fiind proiectul OSCE de la Kiev privind federalizarea Republicii Moldova, proiect lansat în iulie 2002 şi profund simpatizat de americani. Merită, însă, să spunem că în parte dezinteresul occidentalilor în cazul Transnistriei s-a datorat şi „tehnologiei" greşite a dialogului Chişinăului cu principale cancelarii din apus. Spre exemplu, oficialităţile moldovene au pus multă vreme accentul pe soluţionarea conflictului transnistrean şi reunificarea ţării, dar evitau să se pronunţe tranşant pe marginea prezenţei militare ruse din Transnistria, subiect care ar fi prezentat un real interes pentru unele diplomaţii

www.geo

polit

ic.ro

104

occidentale. În perioada guvernării democrat-agrare (1994-1998) se crea impresia că Chişinăul tratează problema separatismului transnistrean şi cea a prezenţei militare ruse ca pe doua probleme total diferite. La forurile internaţionale diplomaţilor moldoveni le era permis să critice cât poftesc regimul de la Tiraspol, dar problema retragerii trupelor şi muniţiilor ruse era fie prezentată de o manieră cât se poate de neclară, fie în general omisă. Pentru occidentali, însă, reunificarea Republicii Moldova nu era o problemă de maximă urgenţă sau de interes deosebit. Atâta timp cât conflictul era unul pasiv, cât nu existau refugiaţi şi nici necesitatea unei intervenţii umanitare nu era nici un motiv de alarmă. Până recent problema reunificării şi stabilizării Republicii Moldova era privită ca o preocupare strictamente internă a acesteia.

Situaţia avea să se schimbe doar odată cu ultimele valuri de extindere ale UE şi NATO spre răsărit. Anume pe fundalul acestor procese aveau să apară primele semnale clare de interes a Occidentului faţă de dosarul transnistrean - proiectul OSCE privind modul de soluţionare al conflictului transnistrean din iulie 2002, iniţiativa preşedintelui în exerciţiu al OSCE Jaap de Hoop Scheffer din iulie 2003 privind participarea trupelor europene în cadrul unor eventuale forţe multinaţionale de menţinere a păcii în zona de est a Republicii Moldova, poziţia principalelor diplomaţii occidentale şi în primul rând a celei americane la reuniunile ministeriale ale OSCE din decembrie 2003 şi decembrie 2005.

E adevărat că această implicare a Occidentalui n-a stârnit neapărat un entuziasm unanim la Chişinău. Ideea federalizării Republicii Moldova, lansată pentru prima data de OSCE la Kiev în vara anului 2002, a fost întâmpinată cu mari rezerve şi chiar critici până şi de unii „occidentalişti" aprigi de la Chişinău. Faptul că atât ruşii, cât şi americanii şi europenii erau favorabili acestui model de soluţionare a conflictului transnistrean stârnise nedumerire şi chiar anumite bănuieli precum că Washingtonul şi Brusselul ar fi ajuns la o înţelegere cu Moscova şi ar fi jertfit Republica Moldova în schimbul unor concesiuni făcute de ruşi în Caucaz sau Orientul Mijlociu. Doar poziţia intransigentă şi critică la adresa ruşilor manifestată de americani şi vest-europeni la reuniunile ministeriale ale OSCE de la Maastricht (2003) şi Ljubljana (2005) aveau să atenueze aceste temeri.

Nu voi face o analiză a proiectului de la Kiev sau altor modele de soluţionare a conflictului transnistrean date publicităţii în ultima vreme, cum ar fi „proiectul Kozak" (noiembrie 2003) privind federalizarea Republicii Moldova, „proiectul Bielkovski" (iunie 2004) privind independenţa Transnistriei şi realipirea Basarabiei la România sau aşa-numitul “plan Iuscenko” lansat în primăvara anului 2005 de şeful statului ucrainean. Aş vrea să mă refer doar la un aspect al dosarului transnistrean ignorat atât în aceste proiecte, cât şi în alte studii de analiză şi prognoza politică privind evoluţia conflictului din estul Republicii Moldova. E vorba de latura morfopolitică, altfel spus de configuraţia acestei zone. Ce este Transnistria de fapt, ce credem noi că ar fi şi ce ar putea să fie. În mod surprinzător în nici unul din aceste proiecte nu există o referinţă clara referitor la modul de stabilire a frontierei regiunii transnistrene. Surprinzător, deoarece conflictul transnistrean e unul teritorial. Putem imagina o situaţie când Chişinăul şi Tiraspolul ar ajunge la o înţelegere privind principiile de bază ale raporturilor lor, dar s-ar împiedica tocmai de această problemă a limitelor competenţelor teritoriale. Chiar şi acum e clar că de la Chişinău şi de la Tiraspol hotarele Transnistriei sunt văzute diferit. Hărţile transnistrene ale „Republicii moldoveneşti nistrene" includ în componenţa acesteia întreg teritoriul Republicii Moldova de la est de Nistru plus municipiul Bender (Tighina) şi comunele Chiţcani, Proteagailovka, şi Kremenciug din Basarabia. În acelaşi timp hărţile politico-administrative ale Republicii Moldova, atât din 1999 cât şi din 2003,

www.geo

polit

ic.ro

105

includ în „Unitatea teritorială din stânga Nistrului" doar teritoriile situate la est de Nistru, dar fără comunele Malovata Noua, Cocieri, Corjova, Doroţcaia, Pîrîta şi Coşniţa. Raportate la dimensiunile Republicii Moldova aceste fluctuaţii de mai bine de 300 km pătraţi în care locuiesc peste 200 mii locuitori sunt suficient de mari. Chiar numai municipiul Bender (Tighina) ar putea fi în acest caz o problemă suficient de mare. Anume din acest motiv cred că primul lucru care s-ar cere negociat ar fi cel al delimitării teritoriale a regiunii transnistrene şi abia ulterior cel al delimitării competenţelor dintre Chişinău şi Tiraspol. În acest sens cel mai judicios scenariu ar fi cel al unui plebiscit efectuat pe întreg teritoriul aflat în litigiu, adică în ceea ce ar vrea să vadă Tiraspolul ca spaţiu al „Republicii moldoveneşti nistrene", ori altfel de unde putem să ştim că locuitorii comunelor Speia sau Goeini, spre exemplu, ar vrea neapărat să beneficieze de statutul special pe care vor să-l obţină cei de la Tiraspol? Chiar şi în cazul delimitării hotarelor regiunii autonome Gagauz Yeri s-a recurs la un referendum. Cu atât mai mult un plebiscit ar trebui acceptat ca baza pentru delimitarea competenţelor teritoriale ale viitoarei administraţii regionale de la Tiraspol. Avantajul Chişinăului în acest caz nu ar consta doar în scoaterea câtorva localităţi din stânga Nistrului de sub autoritatea Tiraspolului, ci mai ales, în obţinerea unei configuraţii foarte avantajoase a teritoriului autonomiei transnistrene. Dacă s-ar aplica principiul stabilirii hotarelor regiunii transnistrene în baza unui plebiscite atunci sub aspect morfopolitic viitoarea autonomie ar arăta, ca un „arhipelag continental". Ţinând cont de faptul că majoritatea satelor din Transnistria sunt româneşti e uşor de presupus că în cazul unui referendum monitorizat de o instituţie internaţională majoritatea comunelor nu vor dori să facă parte din preconizata autonomie transnistreană ci dintr-o entitate teritorială subordonată direct Chişinăului. Astfel autonomia transnistreană ar include câteva enclave mici şi răzleţite în estul Republicii Moldova. În acest caz oricât de larg n-ar fi statutul de autonomie oferit acestei regiuni, aspiraţiile ei de independenţă sau secesiune ar fi esenţial diminuate sau chiar curmate.

www.geo

polit

ic.ro

106

REVOLUŢIA PORTOCALIE DIN UCRAINA ŞI COSTURILE EI

Călin UNGUR

Abstract: The 2004 presidential elections from Ukraine have been seen as a turning point of an unprecedented importance for its future democratic development. It was for the first time in Ukraine’s history when the profile of the candidates was so clearly associated with the future political orientation of the former soviet republic. The attempt of President Kuchma’s incumbent regime to appropriate by fraud the victory in the second round of the elections (21st of November, 2004) was followed by an impressive rally of support for popular favorite Viktor Yushchenko. This civic manifestation came to be known as the “Orange revolution”. After more than one year of governance, the democratic Ukrainian authorities have both achievements and shortcomings, and face again public trust in parliamentarian elections.

După o campanie electorală marcată de lipsă de transparenţă, intimidări şi abuzuri ale forţelor grupate în jurul preşedintelui Kucima, interesate în menţinerea puterii, la 21 noiembrie 2004, în Ucraina se desfăşura al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. În momentul în care regimul preşedintelui Leonid Kucima a încercat să-şi însuşească în mod fraudulos victoria în alegeri, mii de ucraineni au ieşit în stradă atât pentru a-şi manifesta susţinerea faţă de favoritul lor, Viktor Iuscenko, cât şi pentru a condamna alterarea libertăţii de exprimare. Această manifestare a rămas cunoscută drept “revoluţia portocalie”, datorită culorii portocalii de campanie electorală a formaţiunii politice a lui Viktor Iuscenko.

Comunitatea democratică internaţională a investit un imens capital de simpatie şi sprijin politic în schimbările din Ucraina inaugurate de “revoluţia portocalie”. Totodată, la momentul învestirii în funcţia de preşedinte al Ucrainei, Viktor Iuscenko se bucura de o largă susţinere şi încredere din partea populaţiei. Ulterior, absenţa unui program strict de reforme interne, divergenţele de interese la nivelul coaliţiei portocalii, lupta deschisă pentru ocuparea unor poziţii de vârf în ierarhia puterii şi, în final, imposibilitatea materializării dezideratelor care au mobilizat în stradă susţinătorii transformării democratice a Ucrainei, au diminuat constant entuziasmul populaţiei ucrainene şi al comunităţii internaţionale faţă de schimbările aşteptate.

Scăderea drastică de popularitate a forţelor democratice, coroborată cu perspectiva intrării depline în vigoare a amendamentelor aduse Constituţiei ucrainene1 ridică semne de întrebare asupra capacităţii preşedintelui Iuscenko de a menţine orientarea europeană şi euro-atlantică a Ucrainei şi, mai ales, urmărirea calendarului ambiţios de consolidare a relaţiilor cu NATO şi UE. În plus, este de remarcat faptul că la nivelul opiniei publice se înregistrează o susţinere redusă, în special faţă de integrarea Ucrainei în organizaţia nord-atlantică, iar dialogul politic este departe de a atinge un consens.

De la „revoluţia portocalie” la alegerile parlamentare din martie 2006 Alegerile prezidenţiale din 2004 din Ucraina s-au lansat pe fondul unei degradări

accentuate a climatului politic, al absenţei oricărui dialog real şi constructiv între partidul de guvernământ şi opoziţie, care să contribuie la protejarea şi promovarea democraţiei şi pluralismului politic în Ucraina.

Scrutinul prezidenţial a prezentat o importanţă fără precedent în istoria post-sovietică a acestui stat. Ucraina s-a aflat într-un punct de cotitură cu valenţe deosebite pentru evoluţia sa ulterioară. A fost pentru prima dată în istoria recentă a Ucrainei când profilul 1 La 1 ianuarie 2006 au intrat în vigoare amendamentele la Constituţia ucraineană, convenite la 7 decembrie 2004, în scopul dezamorsării crizei alegerilor prezidenţiale. Ucraina se transformă din republică prezidenţială în republică parlamentar-prezidenţială. Poziţia Parlamentului se consolidează, în timp ce şeful statului pierde din prerogative. O data cu formarea noului Parlament, după alegerile parlamentare din 26 martie 2006, acesta va putea sa exercite toate prerogativele atribuite prin Constituţie.

www.geo

polit

ic.ro

107

candidaţilor la funcţia supremă în stat s-a confundat atât de clar cu profilul orientării geopolitice a Ucrainei. Întregul proces de desfăşurare a alegerilor prezidenţiale a scos în evidenţă miza atribuită acestui eveniment, văzut, după 13 ani (caracterizaţi printr-o permanentă balansare între orientarea pro-occidentală şi inerţia legăturilor cu Rusia post-sovietică), ca fiind decisiv pentru viitorul pe termen scurt şi mediu al ţării.

Atmosfera premergătoare alegerilor a fost una tensionată, marcată de presiuni puternice şi acţiuni antidemocratice ale puterii, confruntată cu riscul pierderii alegerilor şi dispusă la orice compromis şi acţiuni pentru a-şi asigura continuitatea, motiv pentru care a instituit un permanent proces de intimidare a opoziţiei şi fraudare a sufragiilor.

Implicarea neechivocă a Rusiei în alegerile din Ucraina a reflectat intenţia acesteia de a bloca o eventuală orientare europeană şi euro-atlantică a fostei republici unionale, menţinerea acesteia în spaţiul său de influenţă şi marcarea primului pas în sensul reconstituirii marii familii sovietice. După „pierderea” ţărilor baltice şi a Georgiei, ancorarea Ucrainei în structurile euro-atlantice era echivalată de analişti cu un dezastru geostrategic pentru Moscova. Manifestarea civică de amploare care a condamnat fraudarea alegerilor, a fost receptată, la nivelul comunităţii democratice, cu simpatie, forţele portocalii beneficiind de un mare sprijin politic european şi transatlantic, atât pentru repetarea procesului electoral şi recunoaşterea victoriei în alegeri, cât şi ulterior, pentru stimularea reformelor democratice şi a apropierii Ucrainei de valorile UE şi NATO.

Noua conducere instalată la Kiev a acţionat pentru transformarea capitalului de simpatie occidental investit în „revoluţia portocalie” într-un interes pe termen lung faţă de Ucraina şi obţinerea unor angajamente ferme de sprijin politic şi nu numai. De altfel, imediat învestirii în funcţia de preşedinte al Ucrainei, V. Iuscenko a declarat integrarea europeană şi euro-atlantică drept obiectivele primordiale ale politicii externe ucrainene şi a solicitat o perspectivă temporală ambiţioasă pentru realizarea acestor deziderate.

În plan intern, începuse o perioadă de relativă armonie, structurile statului, fiind animate de obiectivele ambiţioase stabilite prin primul program de guvernare democratic. Pe parcurs, au început însă să apară disfuncţionalităţi, în special „la vârf”.

La începutul anului 2005, situaţia economică a Ucrainei era relativ bună, condiţiile de trai ale populaţiei se ameliorau. Deşi aproape jumătate din cetăţenii Ucrainei votaseră în defavoarea lui Iusecnko, aceştia nu au ezitat să-şi manifeste susţinerea pentru măsurile care vizau lupta împotriva corupţiei şi abuzurilor.

Deşi iniţial se pare că a avut anumite îndoieli, într-un final, preşedintele V. Iuscenko a nominalizat-o pe Iulia Timoşenko („sufletul revoluţiei portocalii”) pentru funcţia de premier. Programul de guvernare al Cabinetului Timoşenko reflecta transformările politice din Ucraina şi cuprindea principalele angajamente promovate în campania electorală. El viza realizarea unei reforme profunde a societăţii ucrainene pornind de la voinţa politică de racordare a Ucrainei la sistemul de valori europene. Pe de altă parte, deşi cuprindea principalele transformări necesare orientării democratice a societăţii ucrainene, acesta avea un caracter general, fiind lipsit de un plan şi termene de îndeplinire a obiectivelor sau de atingere a anumitor indicatori macroeconomici.

Factorul politic a jucat un rol determinant în activitatea executivului ucrainean post-revoluţionar. Multe posturi din cadrul acestuia au reprezentat o răsplată pentru meritele din campania electorală, ceea ce a condus la divergenţe de opinii şi abordări, în condiţiile în care Programul de guvernare fusese elaborat anterior convenirii noii formule a executivului şi, mai ales, în absenţa unei platforme politice comune. Deşi se angajase să delimiteze politica de mediul de afaceri, preşedintele Iuşcenko nu a reuşit să îi convingă nici pe oamenii politici cu funcţii în stat apropiaţi să renunţe la propriile afaceri, ceea ce a determinat adeseori tensiuni interne1.

1 “Eight months of “orange revolution”: attempting an assessment”, Centre for Eastern Studies, Warsaw, September 2005.

www.geo

polit

ic.ro

108

Piotr Porosenko, secretarul Consiliului Naţional de Securitate şi Apărare al Ucrainei, a transformat instituţia pe care o coordona într-un executiv paralel, ceea ce a constituit o sursă suplimentară de conflicte intra-coaliţie.

La doar câteva luni de la entuziasmul victoriei forţelor democratice, devenise tot mai evident că singurul numitor comun al principalilor protagonişti ai revoluţiei portocalii fusese înlăturarea regimului Kucima şi a reprezentanţilor fostei „democraţii controlate”. Disensiunile la nivelul coaliţiei portocalii s-au acutizat la mijlocul anului 2005. Se menţinea angajamentul între preşedintele Iuşcenko şi premierul Timoşenko pentru a acţiona împreună, dar, în acelaşi timp şi o aversiune nedisimulată între Iulia Timoşenko şi Piotr Poroşenko. Preşedintele Iuşcenko era liantul polilor de influenţă politică intra-putere.

Interferenţa grupurilor de interese economice au adâncit disensiunile între Timoşenko şi Poroşenko. Principala bătălie s-a purtat în luna iunie 2005, în legătură cu soarta Uzinei de Metale Feroase Nikopol (NZF) din Dnepropetrovsk1.

Cea mai serioasă lovitură dată revoluţiei portocalii a constituit-o oficializarea disensiunilor Iuscenko - Timoşenko, prin demiterea, la 8 septembrie 2005, a Cabinetului Timoşenko. Preşedintele V. Iuscenko a motivat decizia luată prin lipsa “spiritului de echipă” şi perpetuarea conflictelor între organele de conducere a statului, respectiv între premier şi Piotr Poroşenko, precum şi între Guvern şi Parlament. În percepţia maselor însă, demiterea Guvernului nu a fost înregistrată ca moment tehnic, procedural, specific democraţiilor în tranziţie (Polonia a schimbat 6 guverne în doi ani), ci ca proces de dezintegrare a coaliţiei portocalii cu toate implicaţiile adiacente.

La 22 septembrie 2005, la a doua propunere, Parlamentul Ucrainei a votat candidatura lui Iuri Ehanurov pentru funcţia de premier. Deşi acesta şi preşedintele Iuşcenko au promis că executivul va fi format din tehnocraţi, apolitici şi fără interese de afaceri personale, capabili să impulsioneze procesul de reformă, în structura Cabinetului Ehanurov au fost păstraţi majoritatea vechilor miniştri, în timp ce locurile rămase libere după demisia apropiaţilor ex-premierului Timoşenko au fost ocupate fie de candidaţi puternic susţinuţi de grupurile de afaceri, fie de reprezentanţi ai facţiunilor care au susţinut validarea premierului în Parlament. Această nouă „ordine” în Cabinet sugera, mai degrabă, perspectiva temporizării reformelor şi pregătirea de campanie electorală. Principala deosebire faţă de Cabinetul anterior constă în formarea acestuia cu luarea în considerare şi a intereselor întreprinzătorilor ruşi din Ucraina. De altfel, Ehanurov a ales realizarea învestirii sale exact la Dnepropetrovsk pentru a accentua că va promova o altă abordare faţă de regiune şi interesele grupurilor de afaceri ale acesteia.

În Cabinetul Ehanurov au fost numiţi miniştri care aveau legătură atât cu fostul preşedinte Leonid Kucima, cât şi cu fostul premier Viktor Ianukovici, contracandidatul lui V. Iuşcenko în alegerile prezidenţiale din 2004. Acceptarea în noul executiv a oamenilor din tabăra lui Kucima şi Ianukovici a reprezentat atât rezultatul unui compromis încheiat de Iuşcenko cu foştii adversari ai schimbărilor inaugurate de „revoluţia portocalie”, cât şi fisurile apărute în coaliţia democratică prin despărţirea de Iulia Timoşenko şi de forţele politice care o susţineau. Unii analişti au remarcat în schimbarea de guvern şi o nouă repoziţionare în relaţia cu Rusia. Spre deosebire de ex-premierul Iulia Timoşenko2, I. Ehanurov beneficia de o imagine favorabilă în mediul politic rus, având doua atuuri: nu era naţionalist şi era născut în Rusia. Pe fundalul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 26 martie 2006, falia dintre cei doi lideri portocalii s-a accentuat gradual. Punctul culminant a fost înregistrat la 10 ianuarie 2006, când gruparea politică a Iuliei 1 “Eight months of “orange revolution”: attempting an assessment”, Centre for Eastern Studies, Warsaw, September 2005. 2 Numirea Iuliei Timoşenko în funcţia de premier - fapt interpretat, neoficial, de elitele ruse drept o sfidare - a accentuat răcirea relaţiilor dintre Moscova şi noua conducere de la Kiev. Ex-premierul ucrainean nu a efectuat nici o vizită la Moscova pe parcursul celor 7 luni de guvernare, partea rusa nerenunţând decât după demiterea Cabinetului sau la acuzaţiile penale de corupţie intentate acesteia.

www.geo

polit

ic.ro

109

Timoşenko s-a raliat iniţiativei demiterii guvernului Ehanurov. În contextul intrării parţiale în vigoare (1 ianuarie 2006) a amendamentelor constituţionale1, dar în condiţiile în care legislativul nu adoptase încă legile privind atribuţiile preşedintelui şi guvernului, precum nici propriul regulament, iar Curtea Constituţională a Ucrainei se afla în imposibilitatea de a funcţiona, Ucraina s-a trezit din nou în pragul unei crize politice.

Guvernarea portocalie are şi realizări, dar şi insuccese La mai bine de un an de la „revoluţia portocalie”, multe din aşteptările populaţiei

ucrainene nu s-au realizat, ceea ce a determinat scăderea constantă a popularităţii liderilor portocalii. Deşi la nivelul opiniei publice se constată o notă de dezamagire, rezultatele guvernării democratice nu pot fi reduse la o reflectare de genul alb-negru. S-au înregistrat progrese într-o serie de domenii, dar nu lipsesc nici aspectele care afectează încrederea şi capacitatea de guvernare a forţelor democratice.

Principalele rezultate pozitive pot fi rezumate astfel: 1. Progrese în respectarea drepturilor omului şi creşterea gradului de democratizare

a societăţii. Un raport al UE de la sfârşitul anului 2005 confirma faptul că, în prezent, în Ucraina nu există cazuri de încălcări sistematice ale drepturilor omului. De asemenea, autorităţile ucrainene s-au achitat bine de implementarea recomandărilor făcute de misiunea OSCE / ODIHR de observare a alegerilor prezidenţiale, astfel că în Ucraina au fost create premisele organizării unor alegeri libere şi transparente, atât la scrutinul din 26 martie 2006, cât şi în viitor. În ansamblu, „scorul democratic” al Ucrainei (4,5) este superior celui al Rusiei (5,61) şi apropiat de cel al Croaţiei (3,75)2.

2. Creşterea rolului societăţii civile. „Revoluţia portocalie” a constituit o manifestare civică de amploare. Raportată la nivelul întregii ţări, unul din cinci cetăţeni ucraineni a participat la demonstraţii, în Kiev sau pe plan local. 48% din populatia de 2,5 milioane a capitalei a luat parte la „revoluţia portocalie”3.

3. Progrese importante s-au înregistrat în domeniul libertăţii mass-media. În prezent, jurnaliştii ucraineni pot să-şi desfăşoare activitatea într-un mediu mai liber şi relaxat, fără teama de a deveni subiecţii practicii de arestări efectuate de autorităţi. Cenzura (temniki) specifică regimului Kucima, nu mai constituie o realitate. De altfel, organizaţia Reporteri Fără Frontiere a consemnat în raportul său progresul înregistrat de Ucraina, care în 2005 a obţinut scorul 112 în Indexul mondial anual privind libertatea presei4.

4. Măsuri concrete în combaterea corupţiei, dar cu rezultate modeste, mai ales în domeniul eradicării marii corupţii. Raportul organizaţiei Transparency International pentru 2005 indică faptul că politicile autorităţilor ucrainene de combatere a corupţiei produc rezultate. La nivelul opiniei publice ucrainene se înregistrează o apreciere pozitivă a progreselor înregistrate în combaterea corupţiei, dar se conştientizează şi necesitatea unei implicări mai susţinute din partea autorităţilor.

O serie de reglementări în domeniul economic au fost simplificate sau abrogate pentru a nu mai constitui surse de propagare a corupţiei. Cabinetul Timoşenko iniţiase măsuri pentru înlăturarea schemelor economice subterane prin renunţarea la alocările anuale de fonduri pentru domeniile minier şi agrar, în schimbul oferirii unor credite avantajoase care să determine îmbunătăţirea sistemului de autogospodărire. 1 La începutul anilor 1990, Ucraina a preferat tipul francez de republică, cu un preşedinte puternic şi un premier cu prerogative minime. Se apreciază că modelul ales a facilitat consolidarea naţiunii ucrainene. Ulterior, în special în timpul mandatului lui L. Kucima, la nivelul clasei politice ucrainene au început să apară critici şi să se formeze opinia că un preşedinte puternic constituie un obstacol în calea progresului. La sfârşitul anului 2004, când era evident că echipa lui Kucima va pierde în favoarea lui V. Iuşcenko, forţele politice de la putere au încercat să diminueze cât mai mult prerogativele preşedintelui, în favoarea Parlamentului promovând reforma constituţională. 2 Euroasia Daily Monitor, volume 2, issue 219, November 2005. 3 Ibidem. 4 Scor superior celui atribuit Rusiei (138) sau Belarus (152).

www.geo

polit

ic.ro

110

Primele rezultate au apărut numaidecât: (1) veniturile la bugetul de stat au crescut cu 30% în ciuda declinului economic, (2) plăţile în contul TVA au crescut de la 3,2 mld $ în 2004, la 5,6 mld $ în 2005, (3) impozitele pe profit au adus venituri la buget cu aproximativ 50% mai mari decât în anul anterior1. Rezultatele înregistrate se datorează atât măsurilor guvernamentale de reglementare a sistemului de impozite prin anularea a sute de hotărâri ale guvernelor anterioare, cât şi interesului oamenilor de afaceri ucraineni de a-şi oficializa şi transparentiza afacerile pentru atragerea de investitori străini sau stabilirea de parteneriate externe. 1. Îmbunătăţirea nivelului de trai. Autorităţile ucrainene au acordat o atenţie deosebită

populaţiei defavorizate. Pensia minimă a fost adusă la nivelul salariului minim pe economie. Salariile angajaţilor în sectorul de stat au crescut cu 57%, ajutorul pentru naşterea unui copil a crescut de 12 ori (ajungând la valoarea de aproximativ 1700$), iar ajutorul oferit de stat pentru creşterea copilului a crescut cu 73%. Pe parcurs însă, veniturile populaţiei au fost afectate de creşteri semnificative ale costurilor combustibililor şi serviciilor.

2. Progrese în domeniul libertăţii religioase - sporirea libertăţii de acţiune a Bisericii Catolice Ucrainene (prin mutarea sediului la Kiev) şi apariţia perspectivei reunificării Bisericilor Ortodoxe ucrainene.

3. Reformarea parţială a structurilor de forţă (400 de arestări, 5000 demisii „benevole”, 2000 demiteri) şi a serviciilor vamale. Iniţiativa Cabinetului Timoşenko intitulată „contrabanda stop”, în domeniul vamal, a condus la eficientizarea acestui sector.

4. Reducerea influenţei oligarhiei asupra executivului. Pentru a stopa practicile de corupţie, administraţia Iuscenko a încheiat o „înţelegere” cu oligarhii ucraineni prin care asigura încetarea pe viitor a politicii de reprivatizări în schimbul oficializării afacerilor acestora.

5. În plan extern, autorităţile portocalii au manifestat deschidere maximă pentru apropierea şi integrarea în UE şi NATO. Constanţa paşilor meniţi să apropie Ucraina de valorile europene şi euroatlantice a întărit capacitatea sa de a acţiona ca furnizor de securitate şi stabilitate regională. Printr-o serie de acţiuni, precum Planul Iuscenko pentru Transnistria sau iniţiativa creării Comunităţii Opţiunii Democratice, Ucraina a reuşit să facă paşi vizibili în promovarea sa ca lider regional.

În ciuda acestor progrese, încrederea populaţiei ucrainene în forţele politice portocalii a cunoscut, începând cu partea a doua a anului 2005, un declin continuu2. Au existat câţiva factori care şi-au pus amprenta asupra acestei stări de fapte: 1. Disensiunile la nivelul forţelor politice democratice şi divizarea acestora urmare demiterii

Cabinetului Timoşenko. Semnarea memorandumului Iuscenko-Ianukovici a fost calificată ca o trădare a idealurilor revoluţiei. Fosta coaliţie portocalie a intrat în campania electorală pentru alegerile parlamentare (26 martie 2006) divizată în cinci blocuri şi partide.

2. Receptarea preşedintelui Iuscenko la nivelul opiniei publice ca lider slab, ezitant în luarea unor decizii importante şi înconjurat de persoane slab calificate şi puternic ancorate de grupuri de interese3.

3. Inconsecvenţa în promovarea reformelor economice care au eşuat în a deveni prioritatea executivului. Acest lucru a determinat înregistrarea unei creşteri economice modeste (3% în 2005 faţă de 12% în 2004)4. Totodată, planurile confuze privind reprivatizarea au influenţat negativ atractivitatea investiţională a Ucrainei. Pe de altă parte, (1) politicile sociale au fost costisitoare şi lipsite de coerenţă, (2) aprecierea monedei naţionale, ca măsură antiinflaţionistă pe termen scurt5, a creat dificultăţi

1 Euroasia Daily Monitor, volume 2, issue 219, November 2005. 2 Eight months of “orange revolution”: attempting an assessment”, Centre for Eastern Studies, Warsaw, September 2005. 3 Eurasia Daily Monitor, volume 2, issue 220, November 28, 2005. 4 www.ukrstat.gov.ua (Comitetul de Stat pentru Statistica al Ucrainei). 5 În contextul tergiversării elaborării programului naţional de reducere pe etape a inflaţiei.

www.geo

polit

ic.ro

111

majore exportatorilor ucraineni. Un factor important l-a constituit absenţa unei strategii naţionale pe termen lung în domeniul energetic, care să preîntâmpine apariţia unor situaţii de criză, precum cea înregistrată la sfârşitul anului 2005 în domeniul energetic.

4. Eşecul în aducerea în faţa justiţiei a principalilor responsabili ai abuzurilor din perioada regimului Kucima, precum: (1) procesul în cazul jurnalistului Gongadze, asasinat în urma cu câţiva ani, conform acuzaţiilor, din ordinul fostului preşedinte L. Kucima sau (2) investigaţiile în cazul otrăvirii preşedintelui Iuscenko în timpul campaniei electorale. La nivelul opiniei publice, aceste aspecte ridică serioase semne de întrebare asupra încrederii în sistemul juridic „democratic” ucrainean.

Costul principal al „revoluţiei portocalii” s-a remarcat în răcirea relaţiilor cu Rusia. Ingerinţele Kremlinului în scrutinul prezidenţial din Ucraina, precum şi acuzaţiile reciproce de deteriorare a relaţiilor tradiţionale au diminuat considerabil şansele unui dialog constructiv la nivel înalt, chiar dacă acest lucru nu a fost recunoscut oficial. Deşi prima vizită în străinătate a noului preşedinte ucrainean a avut loc la Moscova şi viza, în principal, ameliorarea climatului tensionat din raporturile bilaterale, acest obiectiv a fost atins numai parţial, vizita fiind general apreciată ca un moment protocolar, decurgând din obligaţia preşedintelui Viktor Iuşcenko de a-şi îndeplini promisiunea făcută după câştigarea alegerilor. Relaţiile ucraineano-ruse sunt însă interdependente, în special în plan economic: Ucraina nu poate supravieţui fără petrolul şi gazele ruseşti, iar Rusia este dependentă de teritoriul ucrainean pentru tranzitarea agenţilor energetici spre Europa Occidentală.

Relaţiile ucraineano-ruse s-au tensionat puternic la sfârşitul anului 2005, începutul lui 2006. Pe fondul imposibilităţii atingerii unei înţelegeri în domeniul livrării şi tranzitului de gaze, la 1 ianuarie 2006, Gazprom a sistat livrarea de gaze naturale către Ucraina. Abia la 4 ianuarie 2006 părţile au convenit un acord, dar termenii acestuia şi lipsa de transparenţă în negocierea şi încheierea lui au determinat demiterea de către Parlamentul Ucrainei a Cabinetului Ehanurov, evidenţiind totodată fragilitatea forţelor rămase în jurul preşedintelui V. Iuşcenko.

Provocări pentru perioada următoare Situaţia internă din Ucraina constituie o urmare firească a absenţei la nivel

decizional a unei linii strategice de dezvoltare a ţării. Pe de o parte, autorităţile ucrainene au acţionat circumstanţial, fără a propune societăţii reforme sistemice în politică, economie sau sfera socială. Pe de altă parte, se remarcă un sistem politic compus, în principal din partide oligarhice, caracterizate de primordialitatea factorului care a dus la constituirea lor şi care le determina activitatea – interese individuale, nu platforme program, ceea ce le exclude din categoria partidelor ideologice.

Indiferent de modul de regrupare a formaţiunilor politice ucrainene după alegerile parlamentare din martie 2006 sau de modul de relaţionare constituţională preşedinte-premier - Parlament după intrarea deplină în vigoare a Constituţiei modificate, Ucraina trebuie să întreprindă măsuri serioase pentru consolidarea democraţiei şi promovarea reformelor, principalele provocări fiind următoarele: o reforma instituţiilor interne care să răspundă aspiraţiilor de transformare a

societăţii ucrainene conform standardelor europene; o eficientizarea consumului energetic şi diversificarea surselor de aprovizionare; o asigurarea unui mediu economic transparent şi predictibil (fără riscuri de

natură legislativă, politică), evitarea măsurilor retroactive; o crearea condiţiilor unui mediu de afaceri competiţional, atractiv şi deschis

întreprinzătorilor externi, înlăturarea restricţiilor discriminatorii la importuri.

www.geo

polit

ic.ro

112

CRIZA PUTERII ŞI PERICOLUL DE RĂZBOI CIVIL ÎN AZERBAIDJAN

Karimli FAXRI

După referendumul privind independenţa, din 29 decembrie 1991, în Azerbaidjan a început o nouă perioadă politică, care poate fi separată în două etape:

a) venirea A.X.C.-ului la putere (ianuarie - iunie 1992) b) guvernarea A.X.C.-ului (17 iunie 1992 - 17 iunie 1993)

Independenţa Azerbaidjanului a fost recunoscută mai întâi de Turcia (9 noiembrie 1991) şi de România (11 decembrie 1991), ulterior de S.U.A (23 ianuarie 1992) şi Rusia (10 aprilie 1992). La 2 martie 1992 Azerbaidjanul a aderat la Organizaţia Naţiunilor Unite. Au fost inaugurate ambasadele Azerbaidjanului la Ankara, Moscova, Washington, Berlin, Teheran, Paris şi Londra. Spre începutul anului 1993 independenţa ţării a fost recunoscută de 116 state ale lumii şi ea fusese făcea parte din 14 organizaţii internaţionale.

Guvernul filo-rus al lui Ayaz Mütəllibov a susţinut, la summit-ul de la Almaty (21 decembrie 1991), crearea uniunii numite Comunitatea Statelor Independente, fondată de Rusia, Ucraina şi Belarus, şi a argumentat-o prin rezolvarea problemei Karabaghul de Munte. Însă demersul guvernului a fost criticat sever de opoziţie, iar liderul A.X.C.-ului, Əbülfəz Elçibəy, a declarat că C.S.I. „este o organizaţie care va rezista doar şase luni”.

În septembrie 1991 separatiştii din P.A.K.M. au proclamat aşa-zis „Republica Karabaghul de Munte”, care nu a fost recunoscută de nici-o ţară din lume. Ca răspuns la 26 noiembrie 1991, parlamentul azer a suspendat statutul autonom al Karabaghului de Munte. Tratatul privind prietenie, colaborare şi securitate reciprocă încheiată în acelaşi an între Armenia şi Rusia, a asigurat Erevanului sprijinul Moscovei în războiul cu Azerbaidjan.

Tânărul stat azer, încă din primele zile ale existenţei sale, s-a întâlnit cu problema integrităţii teritoriale. Intensificarea atacurilor armene asupra localităţilor azere era un alt factor, care a agravat situaţia politică. Aceste atacuri nu puteau fi respinse din cauza amânării de către guvern a înfiinţării Armatei Naţionale a Republicii Azerbaidjan. Aşa cum încă în octombrie 1991 parlamentul Azerbaidjanului aprobase o lege privind forţele naţionale de autoapărare. Formarea după principiul de voluntarism, deficitul cadrelor de ofiţeri profesionişti şi lipsa de disciplină a garantat o anarhie permanentă în rândurile armatei noi.

Începând cu 1992, s-a accelerat procesul de „purificare etnică” din Karabaghul de Munte. Cu sprijinul fostei armatei sovietice, acum ruse, dislocate în centrul administrativ al provinciei - Stepanakert (Xankəndi), trupele armene, între ianuarie şi februarie, au ocupat şi au nimicit majoritatea localităţilor azere din provincie. În ianuarie 1992, preşedintele A. Mütəllibov, care deloc nu părea interesat de armata naţională, fără să arate vreun motiv, a dizolvat al doilea regiment al forţelor militare ale Azerbaidjanului; imediat, la 19 ianuarie, a fost ocupată de către armeni suburbia azeră a Stepanakertului, Kərkicahan. Primul regiment al armatei regulare, din cauza incompetenţei noului ministru al apărării, T. Mehdiyev, a fost masacrat total chiar în prima sa bătălie, lângă Şuşa. Dialogul guvern-opoziţie, stabilit la 6 februarie, a eşuat din vina preşedintelui A. Mütəllibov, care l-a rupt unilateral; nu mai târziu de 16 februarie, Adunarea Supremă, organul superior al A.X.C.-ului, a cerut demisia guvernului şi preşedintelui.

În acelaşi timp s-a înrăutăţit starea din oraşul azer Xocalı din Karabaghul de Munte, asediat începând cu anul 1991. Masacrul provocat aici a fost culmea procesului

www.geo

polit

ic.ro

113

de „purificare etnică” practicată de trupele armene. În timpul nopţii de 25 spre 26 februarie 1992, forţele armene, cu ajutorul regimentului de infanterie de gardă nr. 336, reprezentând Uniunea Sovietică, au organizat capturarea oraşului, unde se afla unicul aeroport din zonă. Apărarea oraşului era organizată de forţele locale de pază, de miliţie şi de luptătorii din Armata Naţională înarmaţi, în principal, cu arme uşoare (20 de soldaţi). Din populaţia rămasă în oraş (2 500 de oameni), 613 persoane, adică 106 femei, 83 copii şi 70 de bătrâni au fost ucise şi 1 275 de locuitori paşnici au fost luaţi ostatici. Soarta a 150 persoane rămâne necunoscută până astăzi, 487 de locuitori au fost grav mutilaţi, 6 familii au fost complet lichidate, 26 copii şi-au pierdut ambii părinţi şi 130 copii unul dintre părinţi. 56 persoane au fost ucise cu o cruzime ieşită din comun: prin arderea de vii, scalpare, decapitare, scoaterea ochilor şi înjunghierea femeilor însărcinate. În acelaşi timp, grupuri speciale de armeni în mantale albe de camuflaj, folosind elicoptere, căutau civili refugiaţi în păduri, aceştia fiind împuşcaţi sau luaţi ostatici şi supuşi torturilor.

Aceste evenimente au avut loc în timpul vizitei ministrului de externe al Republicii Islamice Iran, Ali Akbar Vilayati, care vizita regiunea cu misiunea de mediator. La 25 februarie el s-a întâlnit cu conducerea Azerbaidjanului şi la 27 februarie a planificat să meargă în Karabaghul de Munte şi apoi în Armenia. În această privinţă, conform agrementului ambelor părţi combatante, s-au declarat trei zile de încetarea focului (27 februarie - 1 martie), dar care au fost ignorate de partea armeană. La fel se întâmplase şi în 12 februarie, când misiunea Consiliului de Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.) a sosit în Karabaghul de Munte cu scopul de a se informa şi a analiza situaţia conflictului din zonă, precum şi posibilităţile de a-l rezolva, planificând apoi să meargă la Erevan şi Baku. Exact la 12 februarie trupele armene au capturat satele azere Malıbəyli şi Quşçular din raionul Şuşa, care au fost complet distruse şi arse. Numai în Malıbəyli circa 50 de oameni au fost ucişi, răniţi sau luaţi ostatici.

În timp ce societatea azeră se afla în şocul provocat de masacru, la 27 februarie preşedintele A. Mütəllibov a semnat, la Moscova, o serie de tratate, între care era şi acordul privind alăturarea Azerbaidjanului la armata comună a C.S.I.-ului. Tragedia a sporit tensiunea politică din ţară, a radicalizat opoziţia şi a condus la demisionarea preşedintei parlamentului, Elmira Qafarova, la 5 martie, şi la înlocuirea ei de Yaqub Məmmədov, un politician fost comunist. Sub presiunea maselor populare adunate lângă clădirea Sovietului Suprem, preşedintele A. Mütəllibov a fost obligat să-şi dea demisia la 6 martie. Conform Constituţii, preşedintele Sovietului Suprem, Yaqub Məmmədov, a preluat puterea.

În perioada guvernării lui A. Mütəllibov, Rusia nu trata Azerbaidjanul ca pe un partener egal şi i-a recunoscut independenţa doar la 4 aprilie 1992, deja fiind al 108-lea stat al lumii. Politica necondiţionată loială Rusiei dusă de vechiul guvern a eşuat o dată cu înlăturarea lui A. Mütəllibov. Succesorul lui, Y. Məmmədov, a renunţat să participe la summit-ul liderilor C.S.I. de la Kiev (21 martie 1992), iar reprezentanţii Azerbaidjanului au refuzat să semneze tratatele cu această organizaţie. Politica Rusiei a fost criticată într-un mod deschis de şeful de stat azer, Y. Məmmədov, care a reproşat Moscovei combaterea poporului azer împreună cu Armenia, prin susţinerea acesteia din urmă în construirea forţelor militare şi în impunerea obstacolelor faţă de Azerbaidjan.

Demisia parlamentul azer cu majoritatea comunistă a oferit A.X.C.-ului formarea unui guvern de coaliţie şi chiar a fost semnat un protocol de intenţie între primul ministru Həsən Həsənov şi liderul opoziţiei Əbülfəz Elçibəy. Însă noul guvern trebuia să fie format numai după îndeplinirea condiţiilor opoziţiei înaintate la 8 martie, cum ar fi aprobarea sistemului de republică parlamentară şi transmiterea funcţiilor Sovietului

www.geo

polit

ic.ro

114

Suprem la Consiliul Naţional (Milli Şura). Cererea lui Y. Məmmədov (prezentarea în dispoziţia guvernului a unui timp pentru realizarea acestor condiţii) a fost satisfăcută, numindu-i pe doi reprezentanţi ai opoziţiei, Tahir Əliyev şi Rəhim Qazıyev, miniştrii de interne şi respectiv al apărării.

Numai că, conducerea ţării nu şi-a ţinut cuvântul, Y. Məmmədov având propriile ambiţii. Majoritatea comunistă nu vroia să predea puterea forţelor naţionale, iar la 25 martie Sovietul Suprem al Azerbaidjanului a votat pentru organizarea următoarei alegeri prezidenţiale la 7 iunie 1992. În discursul său în timpul discuţiilor de la parlament, preşedintele A.X.C.-ului Ə. Elçibəy a condamnat hotărârea precum un pas greşit şi a prevăzut că preşedintele ales după 3 luni va fi înlăturat peste un an. Paradoxal, el însuşi a fost într-adevăr înlăturat exact peste un an, fiind candidatul formaţiunii sale politice la alegerile planificate. O altă figură puternică politică - Heydar Aliyev, şeful al conducerii Republicii Autonome Naxçıvan şi mai târziu, liderul Partidului Noul Azerbaidjan (Y.A.P.), a rămas în afara procesului, datorită censului de vârstă pentru preşedinţie, adăugat la Constituţie (punctul 121/2) de A. Mütəllibov, numai pentru a preveni participarea lui vreodată la campaniile de scrutin.

Însă căderea la 9 mai a ultimului oraş azer din Karabaghul de Munte – Şuşa, şi singurul raion cu populaţie preponderent azeră dintre cele cinci judeţe ale provinciei autonome, a agravat criza politică din ţară. Un moment important la acest eveniment este faptul că, în timp ce trupele armene declanşaseră asaltul asupra oraşului, la Teheran, şefii de stat ai Azerbaidjanului şi Armeniei, Yaqub Məmmədov şi Levon Ter-Petrosian, duceau negocieri de pace prin intermediul Iranului şi chiar au semnat, împreună cu preşedintele acestei ţării, Ali Akbar Haşimi-Rafsandjani, o declaraţie comună despre rezolvarea problemei pe cale diplomatică. La asalt au participat soldaţii armatei Rusiei, care au fost transferate din Karabaghul de Munte în Armenia. Iranul, condamnând această ocupaţia, şi-a pus capăt la misiunea sa de mediator. Acest incident a fost apreciat şi ca un semnal al dorinţei Rusiei de a nu permite nici unui jucător regional să intervină în treburile Caucazului de Sud.

Pierderea oraşului Şuşa, care avea o valoare spirituală pentru popor, a provocat prima lovitură de stat din istoria Azerbaidjanului. După o serie de demonstraţii ce au durat 11 zile, partizanii fostului preşedinte au forţat parlamentul să se adune la o şedinţă extraordinară. Cei 253 deputaţi au suspendat hotărârea de pe 6 martie, care aproba demisia lui A. Mütəllibov, şi au votat pentru oprirea campaniei de scrutin. Aşadar, prin sprijinul majorităţii comuniste ale parlamentului, A. Mütəllibov a revenit la putere la 14 mai, ceea ce a durat doar o zi, şi imediat a semnat un decret privind legea marţială generală. Apreciind acest fapt ca reîntoarcerea la totalitarism, forţele democratice au declanşat acţiuni de protest în faţa sediului general al A.X.C. La 15 mai, folosind susţinerea trupelor militare aflate sub influenţa sa, care, părăsind linia frontului, ajunseseră la Baku, A.X.C. a ocupat clădirea Sovietului Suprem, Televiziunea Naţională etc. Sub ameninţarea bombardării Preşedinţiei, A. Mütəllibov a fugit la Moscova într-un avion militar rus ca şi predecesorul său, Ə. Vəzirov. Consiliul Naţional adunat de A.X.C. a declarat ilegală hotărârea luată de Sovietul Suprem din cauza lipsei de cvorum. Însă refuzul lui Y. Məmmədov de a semna acest document a provocat o nouă criză şi la 17 mai s-a decis formarea unui cabinet de coaliţie.

Folosindu-se de vidul politic şi militar din Azerbaidjan, armata Armeniei şi-a câştigat una dintre cele mai importante victorii ale sale. La 17 mai a mai căzut şi oraşul Laçın, care făcea legătura între Karabaghul de Munte şi Armenia, ceea ce însemna începerea unei perioadei noi în istoria războiului. Aşadar s-a încheiat purificarea de azeri a Karabaghului de Munte, soldându-se cu deportarea celor

www.geo

polit

ic.ro

115

47.000 azeri din provincie şi cu asigurarea contactului direct terestru cu Armenia, prin faptul ocupării pentru prima oară a unui raion (60.000 de locuitori) în afară de graniţele provinciei autonome. Iar la 18 mai, unul dintre liderii A.X.C., mai târziu liderul partidului „Müsavat”, Isa Qəmbər, a devenit preşedintele parlamentului.

A.X.C.-ul, care a luat iniţiativă, a aprobat continuarea campaniei de scrutin şi, după datele Comisiei Centrale Electorale a Republicii Azerbaidjan la alegerile prezidenţiale de la 7 iunie 1992, a câştigat preşedintele A.X.C.-ului Ə. Elçibəy, luând 59,4 % de voturi. A.X.C.-ul, care a venit la putere, a primit o moştenire compusă din probleme grave. Anarhia politică, confruntarea între diferite trupe militare, nefuncţionarea organelor de stat au dus ţara în pragul războiului civil. După părerea preşedintelui Ə. Elçibəy, formaţia lui politică primise ţara în felul următor:

1. Poziţia statului, ocupat faţă de problema formării armatei naţionale, determinase într-o măsură masacrul de la Xocalı şi pe urmă ocuparea raioanelor Şuşa şi Laçın. Începuse starea de panică în oraşele Bərdə, Yevlax, Gəncə.

2. Vidul de putere centrală dusese la sporirea anarhiei şi crimelor. Bandele de crimă organizată funcţionau în mod deschis în capitală şi în provincii, oamenii se plimbau prin oraşe cu armele ilegale.

3. Bogăţiile ţării erau în curs de jefuire. Prin graniţele necontrolate cetăţenii străini şi locali transportau zeci de mii de animale, o mare cantitate de materiale de construcţii, unităţi de tehnică şi alte resurse valoroase din ţara care încă nu dispunea de propria-i vamă şi de valută naţională. Cu toate că legea privind privatizarea deja fusese aprobată, demnitarii de stat, folosindu-şi funcţiile, privatizau întreprinderile statului în mod ilegal. Ruperea legăturilor vechi şi anarhia au cauzat 40 % din căderea primelor patru luni ale anului 1992 în comparaţie cu cifrele din aceeaşi perioadă din anul trecut. Într-un an şi jumătate după independenţă, bugetul statului încă nu fusese aprobat iar statul era dator agricultorilor, începând cu luna ianuarie 1991, din cauza lipsei de bani lichizi. Inexistenţa sistemului de impozite determinase pierderea sumei de 10 miliarde de ruble.

4. În ciuda declaraţiei independenţei ţării nu fusese realizat nimic pentru acesta, iar lipsa unei politicii externe provocase în lume o imagine greşită despre Azerbaidjan în cazul conflictului armeano-azer. În acelaşi timp rezervele de mărfuri de larg consum fuseseră epuizate, stocurile

din petrolul extras fiind terminate. Într-o ţară cu o populaţie de 8 milioane locuitori, la Banca Naţională rămăsese doar 1 milion de dolari şi 10 milioane de ruble.

Pentru garantarea stabilităţii şi puterii centrale, în primul rând noul guvern a dat un decret privind interzicerea obţinerii, dispunerii şi transportării armelor ilegale la 1 iulie 1992. Au fost realizate reforme în cadrul Ministerelor de Interne şi de Securitate Naţională, s-au înfiinţat poliţia de vamă şi municipală. Datorită măsurilor luate au fost suspendate formaţiunile militare ilegale, şi s-a garantat jurisdicţia statului asupra judeţelor Bərdə, Astara, Şəki, Ağcabədi etc.

Anul 1993 a fost declarat „Anul construirii statului”, prin care trebuia să fie ales noul Parlament, să fie aprobată noua Constituţie, să fie terminate reformele din sistemele judiciar şi economic. Au fost înfiinţate Ministerele Economie, al Muncii şi Asigurării Sociale, Comitetele de Imobiliare, de Pământ etc., au fost reconstruite Ministerul de Relaţii Externe Economice, Banca Naţională, Comitetul Vamal. În iunie 1992, a fost inaugurată Fundaţia de Tezaur a Statului şi într-un an s-au strâns 1,5 tone de aur şi alte pietre valoroase. Rezerva de valută, preluată cu 1,5 milioane de dolari, în septembrie 1993 a ajuns la 156 milioane de dolari şi au fost redobândite cele 70 milioane de dolari, scoşi în mod ilegal în afara graniţelor.

www.geo

polit

ic.ro

116

Cel mai important pas în domeniul economic a fost introducerea, la 15 august 1992, valutei naţionale ale Azerbaidjanului - manat (de la cuvântul „monedă”) pentru a scăpa de dependenţa economică faţă de Rusia, fiindcă întârzierea banilor veniţi din Banca Centrală a Rusiei determinase întârzierea salariilor funcţionarilor pentru patru luni. Deviza 10 ruble = 1 manat, peste un an a ajuns la 9 ruble = 1 manat. (Ibidem, p. 75).

Guvernul A.X.C. având o origine naţionalistă, a luat nişte măsuri noi şi în sferă culturală. La 22 decembrie 1992, denumirea limbii de stat a fost schimbată, prin hotărârea parlamentului numit deja Adunarea Naţională (Milli Məclis), de la „limba azerbaidjană” (“Azərbaycan dili”) la „limba turcică” („türk dili”)1.

Prin susţinerea statului, limba azeră devenind limba corespondenţelor oficiale, a început să ocupe locul limbii ruse, vorbită şi folosită în oraşele mări şi în structurile de stat. În acest context, la 2 februarie 1993, parlamentul Azerbaidjanului a luat hotărârea privind schimbarea terminaţiilor ruseşti ale numelor de familie azere. Pentru prevenirea problemei vechi – mită în educaţie, moştenită de regimul sovietic, a fost introdus o noutate în spaţiul post-sovietic, cum ar fi sistemul de test în examenele de admitere. Această metodă s-a folosit pentru primă oară la examenele de admitere a celor 1125 studenţi trimişi la studii în universităţile Turciei (19 iunie 1992), iar la 21 iunie a fost înfiinţată Comisia de Stat a Admiterii Studenţilor.

Inspirat de ideile renaşterii turcice, noul guvern azer a început ignorarea completă a Rusiei şi apropierea de Turcia, respectiv de NATO şi lumea occidentală. Guvernul azer a susţinut în mod activ primul summit al statelor turcice (Ankara, 31 octombrie 1992) şi a hotărât să organizeze a două întrunire la vârf la 2 mai 1993, la Baku. Tot în acelaşi summit, preşedintele Ə. Elçibəy a propus o poziţie comună pentru aprobarea limbii turce ca o limbă de circulaţie a O.N.U., formarea pieţiei comune turcice, însă nu a fost sprijinit de ceilalţi lideri turcici. În plus, refuzul Azerbaidjanului de a preda Taşkent-ului pe liderii opoziţiei Uzbekistanului, a determinat răcirea relaţiilor azero-uzbeci.

În politica externă, noul guvern a preferat să aibă cu Turcia relaţii la nivel de parteneriat strategic. După preşedintele azer Ə. Elçibəy, „Turcia trebuia să ocupe locul principal în politica externă”. Într-adevăr, el, în calitate de şef de stat, a efectuat prima sa vizită în străinătate în Turcia, între 24 şi 27 iunie 1992, şi a participat la summit-ul preşedinţilor din ţările riverane Mării Negre, împreună cu liderul României, Ion Iliescu, unde a semnat acordul privind formarea Colaborării Economice din Marea Neagră. În discursul său la sesiunea parlamentului turc din 26 iunie, Ə. Elçibəy a declarat

1 Limba azeră, ca şi alte limbi turcice până la cucerirea rusă, nu a avut un nume propriu. În perioadă medievală populaţia turcică din Azerbaidjan se numea „turcii” (“türklər”) în timp ce turcii contemporani erau cunoscuţi ca „otomani” („osmanlılar”). Limba turcă vorbită în Turcia de azi şi limba azeră fiind reprezentantele familiei limbilor altaice, fac parte din ramura oguză a limbilor turcice. După ocupaţia Caucazului, ruşii i-au numit pe populaţia turcofonă din sud-estul regiunii „tătarii caucazieni”, probabil din cauza faptului că primul popor turcic cu care Rusia modernă a avut contacte directe era cel al tătarilor din Hanatul Kazan. Însă,mai ales după Revoluţia rusă din 1905, intelighenţia azeră a avut grija de reanimarea etnonimului „turc” sub forma „turca azerbaidjană”, pentru să nu a face confuziunea cu turca otomană. Republica Azerbaidjan (1918-1920), având în vedere fenomenul, încerca să introducă etnonimul „azeri” sau „azerbaidjeni” („azərbaycanlılar”) ca denumire a populaţiei turcice din Azerbaidjan. Însă proclamarea Republicii Turciei şi renunţarea de către Atatürk la patrimoniul, dar şi la etnonimul „otoman”, a provocat o confuzie în denumirile limbilor respective. Această situaţie a căpătat accente grave când în urma limbii turce (azere), a primului popor musulman ce a adoptat alfabetul latin în 1928, pentru limba turcă (otomană) a fost repetat acelaşi pas. Totuşi problema a fost rezolvată de dictatorul Iosif Stalin, care, fiind stresat de etnonimul „burghez” - turc şi în acelaşi timp de apropierea celor două popoare turcice, în 1939, a botezat etnonimul „poporul azer (azerbaidjan)” („Azərbaycan xalqı”) şi respectiv, „limba azeră (azerbaidjană)” („Azərbaycan dili”). În acelaşi an alfabetul limbii „noi” a fost schimbat la cea chirilică.

www.geo

polit

ic.ro

117

Republica Turcia un model pentru Azerbaidjan şi a subliniat că ţara lui urmează ideile lui Mustafa Kemal Atatürk. La 2 noiembrie 1992, în timpul celei de-a doua vizite a preşedintelui azer în Turcia, care a durat 9 zile (28 octombrie - 5 noiembrie 1992), a fost inaugurată ambasada Azerbaidjanului la Ankara şi a fost semnat acordul bilateral privind colaborarea şi solidaritatea în termenul de 10 ani. Banca „Eximbank” din Turcia a dat Azerbaidjanului un credit în valoarea de 300 milioane de dolari. În schimb Baku a insistat la participarea companiei turce BOTAŞ la proiectele petroliere din Marea Caspică.

Însă parteneriatul strategic oferit de guvernul azer era analizat de Ankara cu mare prudenţă: aceasta nu vroia să se confrunte cu Rusia în regiunea caucaziană. Factorul rus în relaţiile turco-azere mereu a fost luat în serios de guvernele Turciei, în timp ce preşedintele Turgut Özal lansa nişte ideii naţionale-idealiste.

Destinaţiile principale ale politicii externe, definite de preşedintele ţării, erau: - urmărirea unei politicii pro-europene / pro-occidentale; - scăparea de zona de influenţa politică şi militară a Rusiei; - prevenirea încercărilor Iranului de a obţine stăpânirea regională.

Europa era un alt centru de atracţie pentru Azerbaidjanul independent. Nu este întâmplător că la 8-10 iulie 1992, preşedintele nou ales, Ə. Elçibəy, luând parte la summit-ul C.S.C.E. de la Helsinki, în discursul său declarase: „Semnând actul de la Helsinki, Azerbaidjanul demonstrează faptul că este membru al familiei europene… Ţara noastră doreşte să transporte experienţa europeană de democraţie către Asia”. După colapsul Uniunii Sovietice, Uniunea Europeană a hotărât să ajute Azerbaidjanul împreună cu celelalte 11 ţări post-sovietice în procesul de tranziţie la noul sistem. Între 1991-1993, în cadrul programului numit T.A.C.I.S., U.E. a finanţat în Azerbaidjan proiecte în valoare de 12.500.000 de ECU. În relaţiile bilaterale guvernul azer dădea preferinţa în primul rând Germaniei, şi pe urmă Marii Britanii. Cea mai mare problema în relaţiile azero-iraniene o constituia chestiunea Azerbaidjanului de Sud, care, prin tratatele Gülüstan (1813) şi Türkmənçay (1828) între Imperiul Rus şi Persia, inclusiv cu capitala istorică a ţării, Təbriz, fusese alipit celei din urmă. După ce partea rusească a Azerbaidjanului istoric şi-a câştigat independenţa în 1991, sub denumirea Republica Azerbaidjan, Iranul a început să se îngrijoreze pentru cele 25-30 milioane de cetăţeni iranieni de origine azeră. Cu toate că anumite cercuri din elita iraniană susţineau ideea „alipirii străvechiului ţinut iranian - Azerbaidjan la patria-mamă”, Teheranul, până la urmă, în decembrie 1991, a decis să recunoască independenţa noului vecin nordic. Chiar şi prima vizită în străinătate a primului preşedintele al Azerbaidjanului, A. Mütəllibov, fusese în Iran spre sfârşitul aceluiaşi an, în timpul căreia Baku a declarat irealitatea ideii unirii Azerbaidjanului de Sud cu Republica Azerbaidjan. Această perioadă poate fi numită şi supremaţia Teheranului asupra Azerbaidjanului. Iranul încerca să impună vecinului său alfabetul arab, folosit de el, a fost lansată expansiunea culturală şi religioasă destinată Azerbaidjanului. Decizia Azerbaidjanului din 25 decembrie 1991, privind renunţarea la scrisul chirilic al limbii azere, care a fost înlocuit cu scrisul latin potrivit cu versiunea din Turcia, a supărat Iranul. Dar după venirea A.X.C.-ului la putere situaţia s-a schimbat. Şeful de stat azer, Ə. Elçibəy, care, cu o zi înainte de a fi ales preşedinte, în interviul său pentru televiziunea naţională, prognozase destrămarea Iranului, a renunţat să viziteze Iranul până la îndeplinirea anumitor condiţii, precum eliberarea deţinuţilor naţionalişti azeri, permiterea educaţiei şi a presei în limba maternă etc., refuzate de Teheran. În ciuda faptului că în conformitate cu acordul bilateral, la Naxçıvan fusese înfiinţat consulatul general al Iranului, Teheranul a permis inaugurarea consulatului general azer în capitala istorică a Azerbaidjanului, Təbriz, îngrijorându-se de promovarea

www.geo

polit

ic.ro

118

ideilor naţionale între cetăţenii iranieni de origine azeră. La 2 februarie 1993, preşedintele Ə. Elçibəy a declarat într-un discurs că pentru el nu există discriminarea între azerii din nord şi din sud şi azerii sudici pot ocupa posturi de conducere în Republica Azerbaidjan.. Într-adevăr, anume în perioada guvernării A.X.C.-ului, deşteptarea naţională din Azerbaidjanul iranian a căpătat un caracter nou. Din această cauză, cu toate că Teheranul a interzis publicarea articolelor şi cărţilor agresive faţă de Azerbaidjan, totuşi pentru a scăpa de guvernul respectiv sprijinea opoziţia azeră.

Azerbaidjanul a devenit primul stat post-sovietic care a reuşit retragerea armatei ruse de pe teritoriul său, ceea ce a determinat trecerea definitivă a Rusiei de partea Armeniei în cazul conflictului. Acordul privind retragerea armatei a 4-a ruse a fost obţinut în timpul întâlnirii preşedintelui Əbülfəz Elçibəy cu omologul său Boris Elţin la Moscova (12-13 octombrie 1992), însă Azerbaidjanul a fost răsplătit pentru acest „curaj” cu înfrângerile din conflictul armeano-azer. Este interesant faptul că ministrul afacerilor externe al Rusiei, Andrei Kozîrev, în timpul vizitei sale la Baku, declarase conflictul Karabaghul de Munte „o treabă de rezolvat în câteva zile pentru preşedintele Elţin”. Cu toate că Sovietul Suprem al Azerbaidjanului deja avea un decret privind formarea forţelor naţionale de autoapărare, guvernele vechi, în afară de acesta, nu făcuseră nimic (conform şefului Statului Major, generalul Şahin Musayev, în şase luni armata nouă dispunea doar de 150 soldaţi), bazându-se pe Moscova şi pe Trupele de Miliţie cu Destinaţia Specială (O.M.O.N.), din cadrul Ministerului de Interne, ceea ce a dus la depăşirea conflictului de la hotarele provinciei Karabaghul de Munte şi la pierderea judeţelor Şuşa şi Laçın. Din această cauză noul guvern a început urgent reorganizarea Armatei Naţionale, ceea ce, totuşi, nu s-a finalizat în timp. În august 1992, în rândurile forţelor militare ale statului se numărau 15 000 de soldaţi regulari şi aproximativ acelaşi număr de voluntari. Deficitul cadrelor de ofiţeri de naţionalitate azeră a obligat guvernul să angajeze în armată ofiţeri ruşi şi ucraineni şi să trimită tineri cursanţi la academiile militare din Turcia. Potrivit tratatului de la Taşkent semnat la 15 mai 1992, conform căruia s-a făcut repartizarea patrimoniului militar al Uniunii Sovietice, Azerbaidjanul trebuia să primească 220 tancuri, 220 maşine blindate, 285 de puşti, 100 avioane, 50 elicoptere.

La 26 iulie 1992, cu insistenţa A.X.C.-ului, a luat start repartizarea Flotei Militare Caspice a U.R.S.S., dislocată la Baku, iar Azerbaidjanul a obţinut 25 % din vasele şi proprietăţile flotei. Pe urmă Azerbaidjanul a cerut retragerea vaselor militare ruse din golful Baku iar după 43 zile cerinţa a fost îndeplinită, vasele fiind transportate la Mahacikala (Daghestan, Federaţia Rusă). Spre mijlocul anului 1992, în Armata Naţională au fost mobilizaţi 40.000 de oameni, dintre care 21.000 de soldaţi şi ofiţeri îşi făceau slujba în zona de conflict. În afară de ei, la lupte au participat trupele O.M.O.N. (4.000 de soldaţi) cu o mare experienţă de război, şi batalioane de voluntari ale A.X.C., adică 7.000 de militari. În iunie a fost primită informaţia despre pregătirea armatei Armeniei pentru depăşirea lanţului de munţi Murovdağ şi ocuparea raionului Xanlar, ameninţarea centrului regional, a celui de-al doilea oraş din ţara, Gəncə. Prevenind acest atac, la 12 iunie, armata azeră nou formată a lansat un contra-atac, ceea ce a cauzat recâştigarea a 40 % din teritoriile ocupate. Trupele azere au eliberat în totalitate raionul Ağcakənd (Şaumyan-kənd) şi 80 % din raionul Ağdərə (Mardakert). Potrivit acordului de la Almaty, semnat prin intermediul Kazakhstanului, la 1 septembrie s-a încetat focul. Însă încălcarea regimului de încetarea a focului şi atacul armean a determinat ajungerea soldaţilor azeri pe punctul de a ocupa coridorul Laçın, eliberând o mare parte din acest raion. În noiembrie ei au pătruns până la 10 km de distanţa de „capitala” separatiştilor, Stepanakert. Însă retragerea trupelor sale de către unul dintre

www.geo

polit

ic.ro

119

comandanţi, colonelul Surət Hüseynov, a dus la eşuarea operaţiunii. O dată cu acest incident începe apariţia unui fenomen omonim fatal din istoria modernă a Azerbaidjanului1.

Atunci, sub presiunea diasporei armene, în octombrie 1992, Congresul S.U.A. a interzis Azerbaidjanului ajutorul financiar din partea statului american. În ciuda faptului că Baku vedea în Statele Unite o putere de contrapondere faţă de Rusia, Washington-ul, necunoscând suficient regiunea, ducea în spaţiul post-sovietic o politică, care poate fi numită şi „Russia First”, bazându-se pe Rusia. Acest factor a fost obstacolul principal în dezvoltarea relaţiilor americano-azere şi a dus la eşuarea cursului de politică extrem de pro-occidentală a guvernului azer, rămasă inofensivă faţa de presiunea Moscovei.

Însă intervenţia Rusiei pentru pedepsirea Azerbaidjanului, care a refuzat, la 7 octombrie 1992, să se alăture Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.), coordonată de Moscova, a determinat supremaţia militară a Armeniei. Relaţiile Rusia-Azerbaidjan s-au stricat în mod special după aprobarea, în aprilie, de către preşedintele Boris Elţin, a doctrinei „străinătate apropiată” în politica externă, a cărei autorul era ministrul de externe Andrei Kozîrev. În aceeaşi perioadă Moscova a cerut statutul forţelor de menţinere păcii pentru divizia 104, ultimă unitate rusă de pe teritoriul ţării, dislocată la Gəncə, şi a primit refuzul preşedintelui Azerbaidjanului. Azerbaidjanul a devenit primul stat post-sovietic care a început singur să-şi protejeze frontierele şi în acest context, la 7 august 1992, la Moscova a fost semnat un acord special între ambasadorii Azerbaidjanului şi Rusiei, Hikmət Hacızadə şi Valter Şonia. Conform acordului, trupele de grăniceri ale Rusiei trebuia să părăsească în etape teritoriul Azerbaidjanului până în august 1994. Însă grănicerii ruşi au predat fosta frontieră sovietico-iraniană încă din 13 martie 1993. La 25 mai 1993, o dată cu părăsirea ţării de către ultimul soldat rus al diviziei a 104-a, pentru primă oară după aproximativ 200 de ani, Azerbaidjanul a scăpat de armata rusă.

Atacul lansat la 5 februarie 1993 de Corpul de expediţie a Armeniei, de trupele mercenarilor-cazaci şi de regimentul al 128-lea al armatei ruse nr. 7, datorită retragerii armatei azere de către acelaşi S. Hüseynov, de dată această de pe frontul Ağdərə (Mardakert), s-a finalizat cu ocuparea aproape a tuturor teritoriilor eliberate. Atunci guvernul i-a înlocuit pe ministrul apărării Azerbaidjanului Rəhim Qazıyev, ale cărui convorbirile secrete la telefon cu omologul său rus Pavel Gracev au fost dovedite, şi pe comandantul Surət Hüseynov, ceea ce a înfuriat Rusia. Au fost îngheţate fondurile statului azer în valoare de 30 miliarde de ruble din băncile ruse şi au fost blocate căile de comunicaţii cu Rusia. La 3 aprilie 1993 a căzut încă un raion strategic - Kəlbəcər (60.000 de locuitori) împreună cu părţile eliberate ale judeţului Laçın (32 000 de locuitori), care era ultimul obstacol terestru între Karabaghul de Munte

1 Surət Hüseynov s-a născut la 1959, în oraşul Gəncə. După slujba în armata sovietică (1977-1979), şi-a început activitatea la fabrica de lână din Gəncə şi a lucrat în diferite posturi. Între 1983-1984 s-a mutat în regiunea Stavropol din Rusia şi a început să muncească la fabrica de lână din Şəki, al cărei director general a devenit în 1989. Surət Hüseynov avea reputaţia de fabricant, o calitate moştenită de familia sa. Practic toţi apropiaţii lui se ocupau cu afacerea de lână în diferite zone ale fostei Uniunii Sovietice. Începând cu 1990, el a devenit militar şi, în acelaşi an, a devenit şi deputatul parlamentului azer. Paralel fiind partizanul A.X.C.-ului, în calitate de director general a ajutat financiar în mod activ, în perioada acţiunilor militare din Karabaghul de Munte cumpărând cu bani proprii arme şi tehnică de război pentru trupele sub influenţa A.X.C-ului. Susţinea relaţiile strânse cu comandanţii celei a 104-a divizii ruse, dislocate în Gəncə. După 1992, Surət Hüseynov a fost numit vice-premier în guvernul A.X.C., a devenit reprezentantul plenipotenţiar al preşedintelui Ə. Elçibəy în zona Karabaghul de Munte şi comandantul Corpului de expediţiei nr.2 al Ministerului al Apărării. Câştigând încrederea guvernului, în septembrie 1992 a primit rangul de colonel şi titlul “Eroul naţional al Azerbaidjanului”. În februarie 1993, conform decretului preşedintelui, a fost eliberat din toate posturile ocupate, însă în curând a fost numit directorul companiei de stat „Azeryun”, specializată în prelucrarea lânii.

www.geo

polit

ic.ro

120

şi Armenia. 15 .000 de locuitori civili au fost capturaţi de armata Armeniei. Ministerul Afacerilor Externe al Azerbaidjanului a dat o declaraţie în care a condamnat rolul Rusiei la ocuparea raionului. La 31 mai 1993, au vizitat Baku membrii comisiei speciale ale Dumei ruse, privind problema participării soldaţilor Rusiei în conflictul armeano-azer din partea Armeniei. Guvernul A.X.C., pentru a scăpa de criza economică apărută odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, a continuat negocierile cu companiile occidentale privind prelucrarea comună a rezervelor de hidrocarburi din sectorul azer al Mării Caspice. Negocierile au început încă din ianuarie 1991. După venirea A.X.C.-ului la putere acest proces s-a intensificat şi au fost obţinute acorduri cu companiile „Statoil” (Norvegia), „Bp” (Marea Britanie), „Pennzoil” (S.U.A.) la 7 iulie 1992. În mai 1993 au fost semnate şase acorduri între Compania Petrolieră de Stat al Republicii Azerbaidjan (A.R.D.N.Ş.) şi consorţiul internaţional format la octombrie 1992, privind exploatarea comună a zăcămintelor. Contractul petrolier privind prelucrarea zăcămintelor „Azəri”, „Çıraq” şi „Günəşli”, care iarăşi pentru prima dată punea capăt monopolului rus faţă de resursele regiunii post-sovietice şi garanta introducerea în economia statului a 10 miliarde de dolari investiţii străine, urma să fie semnat spre sfârşitul lunii iunie la Londra prin participarea preşedintelui Ə. Elçibəy. Acest factor a obligat Rusia să acţioneze rapid şi hotărât.

Adăugarea celor 92.000 de locuitori din judeţele ocupate în „armata refugiaţilor” a agravat situaţia politică din Azerbaidjan, unde doar în câteva luni apăruseră cel

AZERBAIJAN

Hachimas

Guba

Ismayilli

Gah

ShekiOguz

GabalaAgdash

Mingachavir

AgstafaGazah

Tovuz GanjaShemkia

Ujar Shamahi

Evlah

Kurdamir

Agsu

Hajigabul

Terter

Zardab

Hanlar

DashkesanBarda

Agdam

Agjabedi Sabirabad

Ali BairamliSaatliBeylagan

FizuuSaljan

Sumgait

Bilasuvar

Jalilabad

Agdere

HankendiKelbajarAgdam

Azu U

Jabrail

Qu Batu

ShushaLachin

Zanghelan

Geranboy

RUSIAGEORGIA

A R M E N I A

TURCIA

I R A N

AZERBAIJANNakhichevan

TBILISSI

BAKU

Enclava Nagorno-Karabakh

Teritorii din Armenia populate cu azericare ar putea fi evacua’i ]n cayul in care enclava Nagorno/Karabakh primeste statutul de zona sub control international

Teritorii populate cu azeri pe care Armenia nu poate să îi evacueze sub pretextul c r e ă r i i c o r i do r u l u i c u en c l a v aNagorno-karabakh

Teritorii din Azerbaijan ocupate deforţele militare armene

Tabere de refugiaţiCorturi de campanie

Sursa: Ministerul Afacerilor externe al Republicii AzerbaijanTensiuni generate de disputele teritoriale dintre Armenia şi Azerbaijan

www.g

eopo

litic

.ro

121

puţin 30 partide politice. Mai ales în 1992 situaţia infracţională din ţara se înrăutăţise din cauza cantităţii mari de arme de care dispunea populaţia. În plus, în toamna aceluiaşi an, preşedintele a declarat amnistie pentru condamnaţii şi recidiviştii care şi-au exprimat dorinţa de a lupta la front. La 2 aprilie 1993, preşedintele a declarat legea marţială în termenul de 60 zile pe teritoriul statului. În urmă ocupaţiei Kəlbəcər-ului, armata armeană s-a îndreptat spre sud, la judeţul Füzuli, ajungând la 4 aprilie chiar până la 2 km de oraş. Însă organizarea apărării oraşului personal de către înalţi demnitari de stat a cauzat retragerea armenilor la 6 aprilie. Puterea şi-a pierdut influenţa, ceea ce a uşurat posibilităţile de manevră a elementelor pro-ruse.

Unul dintre elementele acestea era colonelul Surət Hüseynov, un om fără pregătiri speciale, comandantul unităţii militare nr. 709 din Gəncə, care înfiinţase o opoziţie militară numită “Uniunea ofiţerilor”. Cu toate că fusese eliberat din toate posturile militare ocupate, Surət Hüseynov încă rămânea comandantul trupelor sale şi nu s-a supus ordinului preşedintelui privind suspendarea unităţii respective. Pasul respectiv a provocat o criză politică între putere şi colonel. Guvernul subestimase posibilităţile lui, care era un om de afaceri influent şi obţinuse o cantitate însemnată de arme, fiind sprijinit de divizia rusă nr. 104, dislocată în oraş. Atunci puterea a cerut retragerea diviziei a 104-a şi predarea muniţiei la dispoziţia armatei azere. Însă armata rusă, în mod ilegal faţă de condiţiile stabilite pentru părăsirea Azerbaidjanului, şi-a dat muniţia şi tehnica militară unităţii nr. 709, care a ocupat cazărmile acesteia. Pentru prăbuşirea răsculării, la 4 iunie, 3.000 de soldaţi pro-guvernamentali şi tehnica militară au fost trimişi la Gəncə. Cazărmile rebelilor au fost bombardat de artilerie, însă, în timp ce se aştepta predarea unităţii, partizanii lui S. Hüseynov au ieşit afară. În rândurile soldaţilor pro-guvernamentali a apărut confuzia şi o parte din ei s-au alăturat rebelilor. După ce colonelul răsculat a părăsit cazărmile şi a ocupat centrele administrative din oraş. În confruntarea au fost omorâţi 35 militari, forţele pro-guvernamentale au fost învinse, 1.200 militari şi procurorul general, primul adjunct al ministrului de interne, primul adjunct al ministrului de securitate naţională, ministrul de agricultură fiind capturaţi. Aeroportul din Gəncə a fost distrus, suferind daune apreciate 12 miliarde de ruble.

Prima dată în istoria poporului azer a apărut pericolul unui război civil. Sub influenţa colonelului rebel a avut loc un non-sens: procurorul general, Ixtiyar Şirinov, a sancţionat arestarea preşedintelui Ə. Elçibəy, ceea ce era numai de competenţa parlamentului.

La 7 iunie, S. Hüseynov a organizat prima sa conferinţa de presă, unde a cerut chemarea sesiunii extraordinare a Sovietului Suprem, demisionarea conducerii statului, inclusiv a preşedintelui Ə. Elçibəy, şi a definit termenul final pentru realizarea lor, ameninţând cu folosirea mijloacelor militare aflate în dispoziţia sa. Ziua următoare, el s-a întâlnit cu conducerea diviziei a 104-a dislocată până la 25 mai la Gəncə. Tot la 8 iunie în oraş au venit liderul spiritual al musulmanilor din Caucaz, Allahşükür Paşazadə, vice-premierul Abbas Abbasov, ministrul presei şi informaţiei, Akif Rəfiyev şi alţii, care au declarat sprijinul lor rebelilor şi au chemat populaţia la nesupunerea civilă. Adresarea lor a fost susţinută de cele mai importante partide de opoziţie, precum Partidul Independenţei Naţionale (A.M.I.P.) şi Partidul Social-Democrat (A.S.D.P.). Atunci rebelii au început să înainteze spre capitală. La 15 iunie ei au ajuns la Kürdəmir situat la 120 km de Baku, iar la 17 iunie a fost luat oraşul Şamaxı. La 21 iunie trupele rebele s-au oprit în suburbiile oraşului Baku, practic neîntâlnind vreo rezistenţă. Comandanţii trupelor pro-guvernamentale dislocate în capitală au renunţat să participe în lupta „între fraţi” şi au cerut un ordin scris.

La 8 iunie opoziţia a organizat o demonstraţie lângă parlament, condamnând măsurile luate de trupele pro-guvernamentale împotriva lui Surət Hüseynov. Iar 130 deputaţi foşti comunişti ai Sovietului Suprem au cerut chemarea şedinţei extraordinare a acestui organ. La 9 iunie clădirea parlamentului a fost încercuită de trupele A.X.C.

www.geo

polit

ic.ro

122

Înţelegând primejdia înlăturării puterii naţionale de forţele pro-ruse, mai precis revenirea lui A.Mütəllibov, disperat de lovitură, preşedintele Ə. Elçibəy l-a invitat pe Heydar Aliyev, rivalul său politic, liderul Republicii Autonome Naxçıvan, la Baku, pentru a fi mediator în negocierile cu rebelii (9 iunie), însă nici această nu l-a oprit pe colonelul rebel, care se apropia de capitală. Preşedintele i-a oferit liderului republicii autonome, care prin Constituţie era şi vice-preşedintele parlamentului, postul primului ministru. Dar el a propus formarea Consiliului de Stat şi să-l conducă. În condiţiile acestea, preşedintele parlamentului, primul ministru, miniştrii de securitate naţională, de interne şi de apărare şi-au dat demisia. La 11 iunie preşedintele a declarat amnistia pentru cei care au participat la rebeliune. În aceeaşi zi H. Aliyev s-a întâlnit cu ambasadorii american şi francez, iar la 12 iunie el a dus consultări cu liderul opoziţiei Etibar Məmmədov, preşedintele A.M.I.P.-ului.

După o serie de negocieri grele duse la Gəncə (13 iunie), H. Aliyev a reuşit să obţină un rezultat şi să ajungă la compromis. La 15 iunie, H. Aliyev a fost ales preşedintele parlamentului ţării, iar peste două zile, când Ə. Elçibəy, părăsind capitala neanunţat şi într-un mod neclar, a plecat în satul său natal din Naxçıvan, el a devenit practic liderul Azerbaidjanului. Înainte de plecare preşedintele i-a numit pe Rövşən Cavadov adjunctul ministrului de interne şi pe Namiq Abbasov, ministrul de securitate naţională. La 21 iunie parlamentul azer a primit o declaraţie, în care preşedintele era invitat înapoi pentru execuţia funcţiilor sale. După o serie de manifestări pro-prezidenţiale organizate la Baku, în parlament a fost citit decretul lui Ə. Elçibəy, despre predarea majorităţii prerogativelor sale lui H. Aliyev. Însă, conform iniţiativei opoziţiei, parlamentul a decis predarea tuturor prerogativelor preşedintelui. Iar la 25 iunie Ə. Elçibəy a declarat că încă se consideră preşedintele legal al ţării şi a chemat „organizaţiile democratice din republică să lupte împotrivă hotărârii neconstituţionale a Adunării Naţionale”.

După contactele de la 27-29 iunie 1993, mediatorul din Naxçıvan a reuşit să-l neutralizeze pe S. Hüseynov, numindu-l prim-ministru al ţării, care, între timp şi-a dat seama că a devenit marioneta acestuia. Azerbaidjanul, fiind republică prezidenţială, primul ministru nu avea prerogative însemnate. Din această cauză, sub protecţia indirectă a lui S. Hüseynov, în sudul Azerbaidjanului, la 7 august s-a proclamat „Republica Talış-Muğan” de filo-rusul Əlikram Hümbətov, comandantul batalionului Lənkəran, pentru că, prin destabilizarea situaţiei politice, să creeze posibilitatea revenirii lui A. Mütəllibov. El cerea adunarea sesiunii Sovietului Suprem cu majoritate comunistă. Dar protestele populaţiei locale din 21-23 august au determinat suspendarea “guvernului” separatist şi refugierea lui Ə. Hümbətov. După evitarea pericolului şi arestarea lui Ə. Hümbətov, H. Aliyev a dat start la procesul de centralizare a statului. La referendumul organizat la 29 august 1993, 97.5 % din participanţi au votat pentru suspendarea preşedinţiei lui Ə. Elçibəy şi la 3 octombrie H. Aliyev a fost ales al treilea preşedintele al Azerbaidjanului din ultimii trei ani.

Lipsa armatei regulate, lupta politică, politizarea forţelor militare au creat un teren favorabil pentru expansiunea armeană. Beneficiind de criză şi dislocarea unităţilor militare de pe front în capitală, armata Armeniei a lansat un nou atac în iunie 1993, asupra raionului Ağdam. După o luptă de 43 de zile, la 23 iulie oraşul Ağdam a fost cedat, 160.000 de locuitori ai raionului devenind refugiaţi. Această a fost pentru Azerbaidjan doar primă verigă a lanţului de catastrofe ce au urmat în 1993. Ca urmare a provocărilor persoanelor cu influenţă pătrunse în sistemul apărării naţionale, dovedite mai târziu ca marionete ale Rusiei, armata Armeniei, la 25 august, a ocupat raioanele Cəbrayıl şi Füzuli, iar la 31 august raionul Qubadlı, rămas practic fără apărătorii plecaţi la Baku pentru protejarea guvernului. Rezistenţa se baza doar pe forţele voluntare locale. Rezultatul cuceririlor armene a fost deportarea a încă 300.000 de persoane din raioanele ocupate şi suspendarea legăturii directe cu lumea exterioară a

www.geo

polit

ic.ro

123

raionului Zəngilan aflat sub blocadă. După 57 de zile de rezistenţă a căzut şi Zəngilan şi numai evacuarea populaţiei de 40.000 persoane, peste fluviul Araks, pe teritoriul Iranului vecin şi mai târziu al Azerbaidjanului, a întâmpinat un măcel previzibil. Aşadar, până la sfârşitul anului 1993, aproximativ 20 % din teritoriului Republicii Azerbaidjan a trecut sub controlul formaţiunilor militare armene, rezultând moartea a 20.000 şi rănirea a 100.000 de cetăţeni ai ţării.

Ţara, aflându-se în sânul unei crize politice, economice şi confruntându-se cu probleme de separatism şi cu agresiunea din partea statului vecin, părea în pragul colapsului. În primul rând Azerbaidjanul avea nevoie de suflare la front. Armata Armeniei, terminând ocuparea zonei muntoase din lanţul Caucazul Mic, coborâse deja la podişul Kuro-Araks, care dădea înspre oraşul Baku. Având în vedere această situaţie extrem de periculoasă, noul conducător al ţării, H. Aliyev, a declarat, la 23 iunie 1993, suspendarea provizorie a activităţii companiilor occidentale în Azerbaidjan şi a asigurat aderarea Azerbaidjanului la C.S.I. (24 septembrie 1993), într-o măsură neutralizând astfel Rusia, aliata principală şi sursa de furnizare a Armeniei, deranjată de politica pro-occidentală a guvernului lui Ə. Elçibəy. La 2 noiembrie, preşedintele H. Aliyev s-a adresat în direct poporului azer prin televiziunea şi radio naţional şi l-a chemat ca, “unindu-se în numele apărării şi libertăţii ţării, să lupte cu duşmanul”.

Ca urmare a acestui fapt, în noiembrie-decembrie 1993 au fost organizate 40 de batalioane noi compuse din 16.700 soldaţi şi s-au suspendat trupele voluntare aflate sub influenţa diferitelor forţe politice din ţară. Atacul armean declanşat în mijlocul lui noiembrie a fost oprit în pragul oraşului Beyləqan şi, prin decembrie, soldaţii azeri au lansat un contra-atac, reuşind să înainteze 30 km. Până la 5 ianuarie 1994, prin operaţiuni militare conduse de exemple de eroism, armata azeră a eliberat 75 % din teritoriul raionului Füzuli, inclusiv Horadiz, centru local cu importanţa strategică, iar mai târziu o parte din raioanele Cəbrayıl şi Kəlbəcər, provocând în rândurile duşmanului o pierdere de 4.000 de ofiţeri şi soldaţi, 15 unităţi de artilerie şi 50 de tehnică blindată. Ca urmare a trădării în rândul ofiţerilor superiori, poziţiile eliberate în raionul Kəlbəcər au fost predate după o anumită perioadă.

În aprilie 1994, Rusia a înaintat un plan de pace umilitor pentru Azerbaidjan, care asigura Moscovei concesiile colosale politico-economice şi pătrunderea armatei ruse în zona de conflict. Pentru a obliga Azerbaidjanul, la 10 aprilie, Armenia a declanşat un atac masiv de pe toate fronturile. Cu toate că a suferit anumite eşecuri la Ağdam şi la Ağdərə (Mardakert), armata azeră a reuşit să oprească atacul sus-numit. La 4 mai 1994 Baku s-a alăturat la programul „Parteneriat pentru pace” al NATO. Această situaţie a obligat Moscova să cedeze şi, la 8 mai 1994, prin intermediul acestuia, la Bişkek a fost semnat un acord privind încetarea focului la frontul armeano-azer, care urmează până ziua de azi.

Stabilirea situaţiei de pe front a dat conducerii statului posibilitatea să se ocupe cu problemele interne şi externe. Au fost eliminate elementele separatiste şi anarhiste, trupele criminale şi paramilitare. Cele mai mari grupări militare se supuneau primului ministru S. Hüseynov şi adjunctul ministrului de interne, R. Cavadov. Spre sfârşitul anului 1994, Azerbaidjanul a reluat o cursă de politică externă independentă faţă de Rusia şi a început să-şi dezvolte relaţiile cu statele din Europa şi Statele Unite. Un exemplu clar al acestei politicii a fost terminarea negocierilor cu companiile petroliere din Occident, întrerupte o dată cu lovitura de stat de la 4 iunie 1993, şi semnarea, în septembrie 1994, a unui contract de petrol privind prelucrarea zăcămintelor „Azəri”, „Çıraq” şi „Günəşli” din sectorul azer al Mării Caspice, ceea ce, pentru prima oară în istorie, a scos regiunea caucaziană şi central-asiatică de sub monopolul rusesc. Aşa au fost stricate relaţiile ruso-azere pentru a două oară într-o perioadă destul de scurtă.

www.geo

polit

ic.ro

124

GEORGIA AND THE SOVIET EMPIRE STRUCTURE

Zurab MTCHEDLISHVILI

Abstract: President Saakashvili was elected in January 2004 following the flawed Parliamentary elections, which led to the Rose Revolution in November 2003. Saakashvili quickly launched an ambitious reform agenda aimed at restoring good governance and ensuring Georgia’s territorial integrity. The political status of the breakaway provinces of Abkhazia and South Ossetia is unresolved. President Saakashvili and his team have made significant gains during their short tenure but still have much work to accomplish. Georgia's location, situated between the Black Sea, Russia, Armenia, Azerbaijan, and Turkey, gives it strategic importance far beyond its size. It is developing as the gateway from the Black Sea to the Caucasus and the larger Caspian region, but also serves as a buffer between Russia and Turkey. Georgia signed a partnership and cooperation agreement with the European Union, participates in NATO's Partnership for Peace program, and encourages foreign investment. China, France, Germany, Great Britain, Greece, Italy, Switzerland, and Turkey maintain embassies in Tbilisi. Georgia is a member of the UN, the OSCE, and the CIS. It is an observer in the Council of Europe.

The Soviet Union, also called The Union of Soviet Socialist Republics (USSR) (Сою́з Сове́тских Социалисти́ческих Респу́блик (СССР) Soyuz Sovetskikh Sotsialisticheskikh Respublik [SSSR]), was an officially socialist state founded in 1922, centered on Russia, and dissolved in 1991. From 1945 until its dissolution it was historically notable as one of the world's two superpowers.

The formation of the Soviet Union was the culmination of the 1917 Russian Revolution, which overthrew Tsar Nicholas II, and later the Bolshevik victory in the Russian Civil War from 1918-1920. The geographic boundaries of the Soviet Union varied, and in its later years it approximately corresponded to that of historic Imperial Russia, with the notable exclusions of Poland and Finland.

The Soviet Union, founded three decades before the Cold War, became a primary model for future Communist nations; the socialist government and the political organization of the country were defined by the only permitted political party, the Communist Party of the Soviet Union.

The Soviet Union is traditionally considered to be the successor of the Russian Empire. The last Russian monarch, Tsar Nicholas II, ruled until 1917 and was eventually executed with all his family. The Soviet Union was established in December 1922 as the union of the Russian, Ukrainian, Belarusian, and Tran Caucasian Soviet republics ruled by Bolshevik parties.

By Soviet historiography, revolutionary activity in Russia began with the Decembrist Revolt of 1825, and although serfdom was abolished in 1861, its abolition was achieved on terms unfavorable to the peasants and served to encourage revolutionaries. A parliament, the State Duma, was established in 1906, after the 1905 Revolution but political and social unrest continued and was aggravated during World War I by military defeat and food shortages.

A spontaneous popular uprising in Petrograd, in response to the wartime decay of Russia's physical well-being and morale, culminated in the toppling of the imperial government in March 1917. The autocracy was replaced by the Provisional Government, whose leaders intended to establish democracy in Russia and to continue participating on the side of the Allies in World War I. At the same time, to ensure the rights of the working class, workers' councils, known as soviets, sprang up across the country. The radical Bolsheviks, led by Vladimir Ilich Lenin, agitated for socialist revolution in the soviets and on the streets. They seized power from

www.geo

polit

ic.ro

125

the Provisional Government in November 1917. Only after the long and bloody Russian Civil War of (1918-1921), which included combat between government forces and foreign troops in several parts of Russia, was the new communist regime secure. In a related conflict, the "Peace of Riga" in early 1921 split disputed territories in Belarus and Ukraine between Poland and Soviet powers.

From its first years, government in the Soviet Union was based on the one-party rule of the Communist Party, as the Bolsheviks called themselves beginning in March 1918. After the extraordinary economic policy of war communism during the Civil War the Soviet government permitted some private enterprise to coexist with nationalized industry in the 1920s and total food requisition in the countryside was replaced by a food tax. Debate over the future of the economy provided the background for Soviet leaders to contend for power in the years after Lenin's death in 1924. By gradually consolidating his influence and isolating his rivals within the party, notably Lenin's more obvious heir Leon Trotsky, Joseph Stalin became the sole leader of the Soviet Union by the end of the 1920s.

In 1928 Stalin introduced the First Five-Year Plan for building a socialist economy. In industry the state assumed control over all existing enterprises and undertook an intensive program of industrialization; in agriculture collective farms were established all over the country. The Soviet Union became a major industrial power; but the plan's implementation produced widespread misery for some segments of the population. Collectivization met widespread resistance from peasants, resulting in a bitter struggle against the authorities in many areas, famine, and estimated millions of casualties. Social upheaval continued in the mid-1930s, when Stalin began a purge of the party; out of this process grew a campaign of terror that led to the execution or imprisonment of untold millions from all walks of life. Yet despite this turmoil, the Soviet Union developed a powerful industrial economy in the years before World War II.

Although Stalin tried to avert war with Germany by concluding the Nazi-Soviet Nonaggression Pact in 1939, Germany invaded the Soviet Union in 1941. It has been debated that the Soviet Union had the intention of invading Germany once it was strong enough. The Red Army stopped the Nazi offensive, with the Battle of Stalingrad in 1943 being the major turning point, and drove through Eastern Europe to Berlin before Germany surrendered in 1945. Although ravaged by the war, the Soviet Union emerged from the conflict as an acknowledged superpower.

During the immediate post-war period, the Soviet Union first rebuilt and then expanded its economy, while maintaining its strictly centralized control. The Soviet Union consolidated its hold on Eastern Europe, supplied aid to the eventually victorious communists in the People's Republic of China, and sought to expand its influence elsewhere in the world. This active foreign policy helped bring about the Cold War, which turned the Soviet Union's wartime allies, the United Kingdom and the United States, into foes. Within the Soviet Union, repressive measures continued in force; Stalin apparently was about to launch a new purge when he died in 1953.

In the absence of an acceptable successor, the highest Communist Party officials opted to rule the Soviet Union jointly, although a struggle for power took place behind the facade of collective leadership. Nikita Khrushchev, who won the power struggle by the mid-1950s, denounced Stalin's use of terror and eased repressive controls over party and society. During this period the Soviet Union launched the first satellite Sputnik 1 and man Yuri Gagarin into orbit. Khrushchev's reforms in agriculture and administration, however, were generally unproductive, and

www.geo

polit

ic.ro

126

foreign policy toward China and the United States suffered reverses. Khrushchev's colleagues in the leadership removed him from power in 1964.

Following the ouster of Khrushchev, another period of rule by collective leadership ensued, lasting until Leonid Brezhnev established himself in the early 1970s as the pre-eminent figure in Soviet political life. Brezhnev presided over a period of Détente with the West while at the same time building up Soviet military strength; the arms build-up contributed to the demise of Détente in the late 1970s. Another contributing factor was the Soviet invasion of Afghanistan in December 1979.

After some experimentation with economic reforms in the mid-1960s, the Soviet leadership reverted to established means of economic management. Industry showed slow but steady gains during the 1970s, while agricultural development continued to lag. Throughout the period the Soviet Union maintained parity with the United States in the areas of military technology but this expansion ultimately crippled the economy. In contrast to the revolutionary spirit that accompanied the birth of the Soviet Union, the prevailing mood of the Soviet leadership at the time of Brezhnev's death in 1982 was one of aversion to change.

Two developments dominated the decade that followed: the increasingly apparent crumbling of the Soviet Union's economic and political structures, and the patchwork attempts at reforms to reverse that process. After the rapid succession of Yuri Andropov and Konstantin Chernenko, transitional figures with deep roots in Brezhnevite tradition, the energetic Mikhail Gorbachev made significant changes in the economy and the party leadership. His policy of glasnost freed public access to information after decades of government repression.

In late 1980s constituent republics of the Soviet Union started declaring sovereignty over their territories or even independence citing Article 72 of USSR Constitution, which stated that any constituent republic was free to secede. Many republics proceeded to produce legislation contradicting the Union laws in what was known as "The War of Laws." In 1989 Russian SFSR, which was then the largest constituent republic (with about 2/3 of population and territory) convened a Congress of Deputies. Boris Yeltsin was elected the chairman of the Congress. On June 12, 1989 the Congress declared Russia's sovereignty over its territory and proceeded to pass laws that attempted to supersede some of the USSR's laws. The period of legal uncertainty continued for the next three years as constituent republics slowly growing de-facto independent.

A referendum for the preservation of the USSR was held on March 17, 1991, with the population voting for preservation of the Union in most republics. The referendum gave Gorbachev a minor boost, and in the summer of 1991 a new Union Treaty was designed and agreed upon by most republics which would have turned the Soviet Union into a much looser federation. The signing of the treaty, however, was interrupted by the August Coup - an attempted coup d'état against Mikhail Gorbachev by conservative members of the Communist Party, referred to as "Hardliners" by the Western media. After the coup was defeated, Yeltsin came out as a hero while Gorbachev's power was greatly reduced. The balance of power tipped significantly towards the republics. Latvia, Estonia and Lithuania were immediately granted independence, while the other 12 republics continued discussing new, increasingly looser, models of the Union. On December 8 1991 Presidents of Russia, Ukraine and Belarus signed Belavezha Accords which declared the Union dissolved and established the Commonwealth of Independent States in its place. While doubts remained over their authority to dissolve the Union, on 25 December 1991,

www.geo

polit

ic.ro

127

Gorbachev resigned as the president of the USSR and turned the powers of his office over to Boris Yeltsin. The following day, the Supreme Soviet, the highest governmental body of the Soviet Union, dissolved itself. This is generally recognized as the official, final dissolution of the Soviet Union as a functioning nation. Many organizations such as the Red Army and Police forces continued to remain in place in the early months of 1992, but were slowly phased out or absorbed by the newly independent nations.

The government of the Soviet Union administered the country's economy and society. It implemented decisions made by the leading political institution in the country, the Communist Party of the Soviet Union (CPSU).

In the late 1980s, the government appeared to have many characteristics in common with democratic political systems. For instance, a constitution established all organs of government and granted to citizens a series of political and civic rights. A legislative body, the Congress of People's Deputies, and its standing legislature, the Supreme Soviet, represented the principle of popular sovereignty. The Supreme Soviet, which had an elected chairman who functioned as head of state, oversaw the Council of Ministers, which acted as the executive branch of the government. The chairman of the Council of Ministers, whose selection was approved by the legislative branch, functioned as head of government. A constitutionally based judicial branch of government included a court system, headed by the Supreme Court, which was responsible for overseeing the observance of Soviet law by government bodies. According to the 1977 Soviet Constitution, the government had a federal structure, permitting the republics some authority over policy implementation and offering the national minorities the appearance of participation in the management of their own affairs.

In practice, however, the government differed markedly from Western systems. In the late 1980s, the CPSU performed many functions that governments of other countries usually perform. For example, the party decided on the policy alternatives that the government ultimately implemented. The government merely ratified the party's decisions to lend them an aura of legitimacy. The CPSU used a variety of mechanisms to ensure that the government adhered to its policies. The party, using its nomenclature authority, placed its loyalists in leadership positions throughout the government, where they were subject to the norms of democratic centralism. Party bodies closely monitored the actions of government ministries, agencies, and legislative organs.

The content of the Soviet Constitution differed in many ways from typical Western constitutions. It generally described existing political relationships, as determined by the CPSU, rather than prescribing an ideal set of political relationships. The Constitution was long and detailed, giving technical specifications for individual organs of government. The Constitution included political statements, such as foreign policy goals, and provided a theoretical definition of the state within the ideological framework of Marxism-Leninism. The CPSU leadership could radically change the constitution or remake it completely, as it did several times throughout its history.

The Council of Ministers acted as the executive body of the government. Its most important duties lay in the administration of the economy. The council was thoroughly under the control of the CPSU, and its chairman - the Soviet prime minister - was always a member of the Politburo. The council, which in 1989 included more than 100 members, is too large and unwieldy to act as a unified executive body. The council's Presidium made up of the leading economic administrators and led by the chairman, exercised dominant power within the Council of Ministers.

www.geo

polit

ic.ro

128

According to the Constitution, as amended in 1988, the highest legislative body in the Soviet Union was the Congress of People's Deputies, which convened for the first time in May 1989. The main tasks of the congress were the election of the standing legislature, the Supreme Soviet, and the election of the chairman of the Supreme Soviet, who acted as head of state. Theoretically, the Congress of People's Deputies and the Supreme Soviet wielded enormous legislative power. In practice, however, the Congress of People's Deputies met infrequently and only to approve decisions made by the party, the Council of Ministers, and its own Supreme Soviet. The Supreme Soviet, the Presidium of the Supreme Soviet, the chairman of the Supreme Soviet, and the Council of Ministers had substantial authority to enact laws, decrees, resolutions, and orders binding on the population. The Congress of People's Deputies had the authority to ratify these decisions.

The judiciary was not independent. The Supreme Court supervised the lower courts and applied the law, as established by the Constitution or as interpreted by the Supreme Soviet. The Constitutional Oversight Committee reviewed the constitutionality of laws and acts. The Soviet Union lacked an adversarial court procedure known to common law jurisdictions. Rather, Soviet law utilized the system derived from Roman law, where judge, procurator and defense attorney worked collaboratively to establish the truth.

The Soviet Union was a federal state made up of fifteen republics joined together in a theoretically voluntary union. In turn, a series of territorial units made up the republics. The republics also contained jurisdictions intended to protect the interests of national minorities. The republics had their own constitutions, which, along with the all-union Constitution, provide the theoretical division of power in the Soviet Union. In 1989, however, the CPSU and the central government retained all significant authority, setting policies that were executed by republic, provincial, oblast, and district governments.

The Soviet Union was a federation of Soviet Socialist Republics (SSR). The first Republics were established shortly after the October Revolution of 1917. At that time, republics were technically independent from one another but their governments acted in closely coordinated confederation, as directed by the CPSU leadership. In 1922, four Republics (Russian SFSR, Ukrainian SSR, Belarusian SSR, and Tran Caucasian SFSR) joined into the Soviet Union. Between 1922 and 1940, the number of Republics grew to sixteen. Some of the new Republics were formed from territories acquired, or reacquired by the Soviet Union, others by splitting existing Republics into several parts. The criteria for establishing new republics were as follows:

1. to be located on the periphery of the Soviet Union so as to be able to exercise their alleged right to secession;

2. be economically strong enough to survive on their own upon secession; and 3. be named after the dominant ethnic group which should consist of at least one

million people. The system remained almost unchanged after 1940. No new Republics were

established. One republic, Karelo-Finnish SSR, was disbanded in 1956. The remaining 15 republics lasted until 1991. Secession remained theoretical, and very unlikely, given Soviet centralism, until the 1991 collapse of the Union. At that time, the republics became independent countries, with some still loosely organized under the heading Commonwealth of Independent States.

Some republics had common history and geographical regions, and were referred by group names. These were Baltic Republics, Tran Caucasian Republics, and Central Asian Republics.

www.geo

polit

ic.ro

129

In its final state, the Soviet Union consisted of the following republics:

Soviet Republics Independent states

Armenian SSR Armenia Azerbaijan SSR Azerbaijan Byelorussian SSR Belarus Estonian SSR Estonia (EU) Georgian SSR Georgia Karelo-Finnish SSR (1940-1956) None, became a Russian Republic Kazakh SSR Kazakhstan Kirghiz SSR Kyrgyzstan Latvian SSR Latvia (EU) Lithuanian SSR Lithuania (EU) Moldavian SSR Moldova Russian SFSR Russian Federation Tajik SSR Tajikistan Transcaucasian SFSR (1922-1936) None Turkmen SSR Turkmenistan Ukrainian SSR Ukraine Uzbek SSR Uzbekistan

NATIONALITIES The extensive multinational empire that the Bolsheviks inherited after their

revolution was created by Tsarist expansion over some four centuries. Some nationality groups came into the empire voluntarily, others were brought in by force. Generally, the Russians and most of the non-Russian subjects of the empire shared little in common - culturally, religiously, or linguistically. More often than not, two or more diverse nationalities were collocated on the same territory. Therefore, national antagonisms built up over the years not only against the Russians but often between some of the subject nations as well.

For seventy years, Soviet leaders had maintained that frictions between the many nationalities of the Soviet Union had been eliminated and that the Soviet Union consisted of a family of nations living harmoniously together. However, the national ferment that shook almost every corner of the Soviet Union in the late 1980s proved that seventy years of communist rule had failed to obliterate national and ethnic differences and that traditional culture and religions would remerge given the slightest opportunity. This reality facing Gorbachev and his colleagues meant that, short of relying on the traditional use of force, they had to find alternative solutions in order to prevent the disintegration of the Soviet Union.

The concessions granted national cultures and the limited autonomy tolerated in the union republics in the 1920s led to the development of national elites and a heightened sense of national identity. Subsequent repression and Russianization fostered resentment against domination by Moscow and promoted further growth of national consciousness. National feelings were also exacerbated in the Soviet multinational state by increased competition for resources, services, and jobs.

www.geo

polit

ic.ro

130

RELIGIOUS GROUPS The state was separated from church by the Decree of Council of People's

Commissars 1918 January 23. Official figures on the number of religious believers in the Soviet Union were not available in 1989. But according to various Soviet and Western sources, over one-third of the people in the Soviet Union, an officially atheistic state, professed religious belief. Christianity and Islam had the most believers. Christians belonged to various churches: Orthodox, which had the largest number of followers; Catholic; and Baptist and various other Protestant sects. There were many churches in the country (7500 Russian Orthodox churches in 1974). The majority of the Islamic faithful were Sunni. Although there were many ethnic Jews in the Soviet Union, actual practice of Judaism was rare in Communist times. Jews were the victims of state-sponsored anti-Semitism and were one of the few Soviet citizens allowed to emigrate from the country. Other religions, which were practiced by a relatively small number of believers, included Buddhism, Lamaism, and shamanism, a religion based on spiritualism. The role of religion in the daily lives of Soviet citizens varied greatly. Because Islamic religious tenets and social values of Muslims are closely interrelated, religion appeared to have a greater influence on Muslims than on either Christians or other believers. Two-thirds of the Soviet population, however, had no religious beliefs. About half the people, including members of the CPSU and high-level government officials, professed atheism. For the majority of Soviet citizens, therefore, religion seemed irrelevant.

GEORGIA Georgia (Georgian: საქართველო Sakartvelo), known from 1990 to 1995 as the

Republic of Georgia, is a country to the east of the Black Sea in the southern Caucasus. A former republic of the Soviet Union, it shares borders with Russia in the north and Turkey, Armenia, and Azerbaijan in the south.

Two Georgian Kingdoms of late antiquity, Iberia in the east of the country and Egrisi in the west, were among the first nations in the region to adopt Christianity (in 317 AD and 523 AD, respectively). Egrisi often saw battles between rivals Persia and the Byzantine Empire, both of which managed to conquer Western Georgia from time to time. As a result, those Kingdoms were disintegrated into various feudal regions in the early Middle Ages. This made it easy for Arabs to conquer Georgia in the 7th century. The rebellious regions were liberated and united into the Georgian Kingdom at the beginning of the 11th century. Starting in the 12th century the rule of Georgia extended over the significant part of Southern Caucasus, including north-eastern parts and almost entire northern coast of what is now Turkey.

This Georgian Kingdom, which was tolerant towards its Muslim and Jewish subjects despite the Kingdom's deeply Christian character, was subordinated by the Mongols in the 13th century. Thereafter, different local rulers fought for their independence from the central Georgian rule, until the total disintegration of the Kingdom in the 15th century. Neighbouring kingdoms exploited the situation and from the 16th century the Persian Empire and the Ottoman Empire subordinated the eastern and western regions of Georgia, respectively.

The rulers of regions, which remained partly autonomous, organized rebellions on various occasions. Subsequent Persian and Turkish invasions further weakened local kingdoms and regions. This time, Georgian weakness was exploited by the neighboring Russian Empire. First to fall into Russian hands was the Eastern Georgian Kingdom of Kartl-Kakheti, which was almost totally devastated by Persian invasions

www.geo

polit

ic.ro

131

in the last two decades of the 18th century. The annexation of eastern Georgia by the Russian Tsarist Empire took place on September 12, 1801. This conquest was officially legitimized by the 1813 Treaty of Gulistan.

All the regions in the west of the country remained fully independent until the next decade. In 1810 the Russian Empire managed to conquer and abolish the Western Georgian Kingdom of Imereti, which had a key role in the diplomatic efforts to maintain Georgian sovereignty in the west of the country and to unite Western Georgian regions. Even after this, it took the Russian Empire another 54 years to take full control of all of Western Georgia. The region of Guria was abolished in 1828, and the region of Samegrelo in 1857. The region of Svaneti was gradually annexed in 1857-1859 and the Principality of Abkhazia in 1864.

After the Russian Revolution Georgia declared independence on May 26, 1918 in the midst of the Russian Civil War. The parliamentary election was won by the Georgian Social-Democratic Party and its leader, Noe Zhordania, became the prime minister. The country's independence did not last long, however. In February 1921 Georgia was attacked by the Red Army. Georgian troops lost the battle and the Social-Democrat government fled the country. On February 25 1921 the Red Army entered the capital Tbilisi and installed a puppet communist government led by Georgian Bolshevik Philippe Makharadze. Georgia was incorporated into a Transcaucasian Federative Soviet Socialist Republic uniting Georgia, Armenia and Azerbaijan. The TFSSR was disaggregated into its component elements in 1936 and Georgia became the Georgian SSR.

The Georgian born radical Ioseb Jughashvili was prominent among the Russian Bolsheviks, who came to power in the Russian Empire after the October Revolution in 1917. Jughashvili was better known by his nom de guerre Stalin (from the Russian word for steel: сталь). Stalin was to rise to the highest position of the Soviet state and to rule ruthlessly.

From 1941 to 1945, during the Second World War, almost 700,000 Georgians fought as Red Army soldiers against Nazi Germany. About 350,000 of them died in the battlefields of the eastern front. Also during this period the Chechen, Ingush, Karachay and the Balkarian peoples from the Northern Caucasus, were deported to Siberia for alleged collaboration with the Nazis. With their respective autonomous republics abolished, the Georgian SSR was briefly granted some of their territory, until 1957.

During the Perestroika reforms of the late 1980s, of which one of the main architects was the USSR's Georgian minister for foreign affairs, Eduard Shevardnadze, Georgia developed a vigorous multiparty system that strongly favored independence. The country staged the first democratic, multiparty parliamentary elections in the Soviet Union on October 28, 1990. From November 1990 to March 1991, one of the leaders of the National Liberation movement, Dr. Zviad Gamsakhurdia (1939-1993), was the Chairman of the Supreme Council of the Republic of Georgia (the Georgian parliament).

On April 9, 1991, shortly before the collapse of the USSR, Georgia declared independence. On May 26, 1991 Zviad Gamsakhurdia was elected as a first President of independent Georgia. However, Gamsakhurdia was deposed in a bloody coup d'etat, from December 22, 1991 to January 6, 1992. The coup was instigated by part of the National Guards and a paramilitary organization called "Mkhedrioni" which allegedly was supported by Russian military units stationed in Tbilisi. The country became embroiled in a bitter civil war which lasted almost until 1995. Shevardnadze returned to Georgia in 1992 and joined the leaders of the coup - Kitovani and Ioseliani - to head a triumvirate called the “State Council”.

www.geo

polit

ic.ro

132

In 1995 Shevardnadze was officially elected as a president of Georgia. At the same time, two regions of Georgia, Abkhazia and South Ossetia, quickly became embroiled in disputes with local separatists that led to widespread inter-ethnic violence and wars. Supported by Russia, Abkhazia and South Ossetia have achieved and maintained de facto independence from Georgia. More than 250,000 Georgians have been ethnically cleansed out of Abkhazia by Abkhaz separatists and Russian volunteers. More than 25,000 Georgians were expelled from Tskhinvali as well, and many Ossetian families were forced to abandon their homes in the Borjomi region and move to Russia. Abkhazian authorities have accused Georgian troops of conducting ethnic cleansing in the territory and in the Republic at large.

In 2003 Shevardnadze himself was deposed in a bloodless coup, known as “Rose Revolution”, led by Mikheil Saakashvili, Zurab Zhvania and Nino Burjanadze, the former members and leaders of his ruling party. Saakashvili was elected as a president of Georgia in 2004. Restoring Georgia's territorial integrity, reversing the effects of ethnic cleansing and returning refugees to their home places were the main pre-election promises of Saakashvili's government.

Following a crisis involving allegations of ballot fraud in the 2003 parliamentary elections, Eduard Shevardnadze resigned as president on November 23, 2003 in the bloodless Rose Revolution. The interim president was the speaker of the outgoing parliament (whose replacement was annulled), Nino Burjanadze. On January 4, 2004 Mikhail Saakashvili, leader of the National Movement - Democrats (NMD) (former United National Movement) won the country's presidential election and was inaugurated on January 25.

Fresh parliamentary elections were held on March 28 where NMD secured the vast majority of the seats (with ca. 75% of the votes) with only one other party reaching the 7% threshold (the Rightist Opposition with ca. 7.5%). The vote is believed to have been one of the freest ever held in independent Georgia although an upsurge of tension between the central government and the Ajarian leader Aslan Abashidze affected the elections in this region.

The tension between the Georgian government and that of Ajaria grew increasingly after the elections until late April. Climaxing on May 1 when Abashidze responded to military maneuvers held by Georgia near the region with having the three bridges connecting Ajaria and the rest of Georgia over the Choloki River blown up. On May 5, Abashidze was forced to flee Georgia as mass demonstrations in Batumi called for his resignation and Russia increased their pressure by deploying Security Council secretary Igor Ivanov.

On February 3 2005, Prime Minister Zurab Zhvania died of carbon monoxide poisoning and at an emergency cabinet meeting the same day, Giorgi Baramidze was appointed acting prime minister. Finance Minister Zurab Nogaideli has been appointed for the post by President Saakashvili.

Georgia is divided into 53 provinces, 11 cities, 2 autonomous republics and 1 former autonomous district.

Autonomous republics: Abkhazia, Ajaria. The status of the former autonomous administrative district, South Ossetia aka Samachablo, has being negotiated with the Russian supported separatist government there.

Georgians call themselves Kartvelebi (ქართველები), their land Sakartvelo (საქართველო), and their language Kartuli (ქართული). These names are derived from a pagan chief called Kartlos, said to be the father of all Georgians. The foreign name Georgia, used throughout the world, is derived from Persian یجرگ Gurji via the

www.geo

polit

ic.ro

133

Arabic Jurj. Because the spelling was influenced by the Greek root geōrg- (γεωργ-, indicating farming), the word has been mistakenly supposed to have come from a cognate such as St. George (the country's patron saint), or γεωργία (geōrgía, farming).

The ancient world knew the inhabitants of eastern Georgia as Iberians, from the Caucasian kingdom of Iberia - thus confusing the geographers of antiquity, who thought this name applied only to the inhabitants of the Iberian Peninsula (Spain, Portugal, Andorra and Gibraltar).

Gurj, the Persian designation for the Georgians, is also the source of Turkish Gürcü (pronounced "Gürdjü") and Russian Грузин Gruzin. The name of the country is Gurjestan in Persian, Gürcistan in Turkish, and Грузия Gruziya in Russian. The Persian name is probably related to the Armenian words for Georgian and Georgia, respectively Vir and Virq. (There are other instances in which a Persian word-initial gu- is derived from an earlier wi- or wa-). Thus, both the Persian and the Armenian words appear to be related to the name Iberia, with loss of the initial i- and substitution of w or v for the b of Iberia.

There is also, in all likelihood, an etymological connection between the name Iberia and the historic province of Georgia called Imereti.

Since the fall of the Soviet Union, Georgia has suffered a serious population collapse as the rebellion in Abkhazia, the strife in Ajaria and South Ossetia, a fragile economy, and bad job opportunities led hundreds of thousands of Georgians to emigrate in search of work, especially to Russia. This is exacerbated by a very low birth rate among the people remaining; a similar problem exists in neighboring Armenia. The population is currently estimated to be a full million less than in was back in 1990, and some observers suggest the actual number is even lower.

BIBLIOGRAPHY 1. Some information of page U.S Department of State and from Internet 2. www.state.gov/p/eur/rls/fs/51045.htm.

www.geo

polit

ic.ro

134

LES REPRESENTATIONS DE LA MOLDAVIE POSTSOVIETIQUE

Viorica STREŞINĂ

En 1977, pour la 60ème anniversaire de la «Révolution d’Octobre», l’URSS présente dans le monde un festival de 15 films, un par République Soviétique, en version originale sous-titrée. «Les Troubadours», drame historique d’Emil Loteanu, représente la Moldavie. En 1980, « Les tziganes montent au ciel », film musical de même réalisateur, tine l’affiche pendant un an. Ces films révèlent en Occident cette Moldavie qui n’était jusqu’alors qu’un nom sur les cartes et quelques lignes dans la rubrique «URSS» des Encyclopédies. Les ouvertures sur la Moldavie concernent surtout les pays francophones, leur motivation et le vin. La Moldavie produisait un tiers des vins soviétiques, étant un pays vinicole réputé (justifie par la bourgade moldave de Calarasi). En 1978 quelques échanges culturels s’ensuivront, ou pour la première fois en Occident l’on verra des danseurs moldaves avec la troupe «JOC».

Depuis 1991 avec la fin de Partie Unique, la coercition et avec l’indépendance, de nouvelles images se superposent à la précédente. Les moldaves sont désormais nombreux à s’exprimer, et ils les font dans la diversité de leurs origines, de leurs convictions, de leurs aspirations, par conséquence au début des années’ 90, les représentations de l’espace roumaine redevenu un sujet d’actualité et de discussion. La consultation des différents sources d’informations locaux ou occidentaux et la confrontation avec les réalités du terrain a considérablement élargie les connexions sur la Moldavie, et permette d’avoir une vue d’ensemble du sujet, comprendrant réellement les tenants, les aboutissants et les enjeux des différentes perceptions de l’actuelle République de Moldavie surtout ceux du post communisme. Donc notre motivation de départ peux être initialement définie par la question: C’est quoi la Moldavie post soviétique?

Parmi les savoirs extérieurs et intérieurs, l’image actuelle de la République de la Moldavie, l’image d’une Moldavie non soviétique, regroupe quatre représentations de bases:

1. le plus pauvre pays d’Europe. 2. poids des mentalités et des habitudes héritées de l’ère soviétique; 3. le problème d’identité; 4. le problème transnistrienne;

Géopolitiquement, le terme Moldavie, comme entité géographique reste à définir parce que c’est le cas quand une notion strictement géographique, par les moyens idéologique est transforme par la pouvoir en notion politique, après historique, a la suit ethnique pour arriver a une notion identitaire dans le but de crée une situation conflictuelle et garde, manipule et oriente la situation en ses intéresses.

En 2004, lors du XVème anniversaire de la chute du mur de Berlin et l’éclatement du régime communiste en l’Europe de l’Est, dix pays, majoritairement ex-communistes ont adhéré à l’Union Européenne, et ainsi une nouvelle dimension historique a commencé. En décembre 2004, l’UE a finalisé les négociations avec la Roumanie et la Bulgarie, pays qui devraient adhérer à sa structure le 01.01.2007. En même temps, Moldavie qui appartient à cette région, a vécu la même étape communiste, et qui a beaucoup de références à l’évolution historiques de se pays travers un autre développement: elle est obligé de lutter pour son intégrité territoriale.

Dix ans après son accession à l'indépendance, la Moldavie, la deuxième plus petite république indépendante de l'ex-URSS après l'Arménie, est devenue le pays

www.geo

polit

ic.ro

135

le plus pauvre d'Europe, elle supporte quatre dépendances: elle dépend des ressources énergétiques russes et de la bonne volonté politique de Moscou, de relations tendues avec Bucarest, des conditions d'octroi des crédits et de l'assistance en provenance d'Europe occidentale; enfin, les négociations avec le régime séparatiste de Tiraspol sont dans l'impasse. Or l'impulsion nécessaire à la résolution du conflit en Transnistrie, a la consolidation d'un Etat moldave souverain et a la transformation de la Moldavie en économie de marche. La construction de l’Etat moldave n’est pas seulement rendue difficile par les tensions intérieures mais aussi par la crise économique et par la fragilité structurelle d’économie qui peux être regarde aussi comme le point de départ des reformes en profondeurs mais difficiles a mettre en œuvre. (Elle semble commencer un retapage économique, malgré toutes les difficultés qui lui sont propre.)

La Moldavie est un Etat postsoviétique faible, dont la légitimité est contestée tant à l'intérieur qu’à l'extérieur des frontières. Si les objectifs que représente la création d'un Etat de droit et d'une économie de marche sont encore loin d'être atteints, ce sont les conflits ethnoculturels qui font de la Moldavie un pays a l'avenir incertain, dont la déliquescence même pose des problèmes a l'échelle régionale.

Depuis l'indépendance, la vie politique de la Moldavie est celle d'une relation troublée entre les élites politiques et les groupes qu'elles prétendent incarner, ainsi qu'entre les nations et leurs constructeurs partagée entre le désir de réunification avec la Roumanie et le séparatisme de la Transnistrie, la Moldavie a eu pour objectif de construire un Etat viable, alors même que les problèmes territoriaux n'ont pas été résolus. La construction d'une identité citoyenne "moldave" n'est donc encore qu'en gestation après plus d'une dizaine d'années d'indépendance. La réécriture d'une histoire «moldoveniste», pose des problèmes dans la mesure ou ni la langue ni l'ethnie, ni l'histoire ne fournissent de raisons déterminantes pour estimer que les Moldaves sont totalement différents des Roumains même si on ne peut nier les spécificités de la Moldavie, du fait de la longue présence russe.

Le thème de l’union entre la Roumanie et République de Moldavie n’est plus d’actualité comme en 1990-1992. Le discours unioniste a été abandonne. L’espace roumaine représente bien plus une enjeu culturel que la volonté de reconstitue une Etat nation roumain et qui marque l’échec du pan-roumanisme, aussi qui a conduire la Moldavie sur une chemin d’évolution dit démocratique. Même le contexte international n’est pas favorable à la réunification.

Ensuite, ce pays est pluriethnique: les minorités (Ukrainiens, Russes, Gagaouzes, Bulgares, Roms, Juifs...) forment un bon tiers de la population et la langue qui permet aux différentes communautés de se comprendre reste le russe, cela fait naître une nationalisme réactif, dangereuse au situation actuelle de Moldavie cela ne fait pas referant à un Etat national mais au peuples de la République de la Moldavie.

La mentalité moldave reste encore soviétique. Les pays de l’Europe de l’Est et surtout la Moldavie « libères par l’Armée rouge » se sont vus imposer la même idéologie internationaliste et prolétarien qui aboutit de différente forme de l’existence collective qu’il s’agisse des clases sociales ou de communauté ethnique, culturelle ou religieuses. L’Homo sovieticus serait la résultat de cette fusion: homme idéal, ne du croisement des peuples domine par l’ Union Soviétique, ni résiste, ni chauvin, athée et parlant la langue de pouvoir, c’est a dire le russe. Une bonne partie de la population moldave, surtout plus âgée, reste encore dans cette logique et fait un des aspectes du conflit entre les générations.

Actuellement, en région, est constitue une nouvelle situation géopolitique qui peux aider la Moldavie pour le règlement des principaux problèmes internes en premier celle

www.geo

polit

ic.ro

136

de la Transnistrie: 1. L’accès au pouvoir de Iuscenko en Ukraine, favorise la Moldavie, grâce à son

démarche pro occidentale, et à son tendance à renforcer l’indépendance de son pays et de s’éloigne de ancienne centre - Moscou. Dans un commun accord, la Moldavie et l’Ukraine, peuvent mettre en place des programmes anti-corruption dans les douanes, les postes frontières et les services des taxes pour enrayer la contrebande venant et passant par la Transnistrie.

2. De plus le nouvel président roumain Traian Băsescu, promeut une politique plus active par rapport à la Moldavie, et grâce à sa perspective réelle de faire partie de l’UE va pouvoir obtenir d’être partenaire et garante du conflit transnistrienne.

3. Les élections présidentielles moldaves de mars 2005 renforcent l’opposition pour que le pouvoir communiste prendre des solutions plus précises et plus optime. Et a société civile va joue d’une grande influence. Mais le conflit peut être régler avec l’intervention de tous ces facteurs en se basant sur le «non désintéressé» des structures euro atlantique comme force extérieure, sur la confrontation diplomatique du pouvoir et de l’opposition et de la société civile comme forces internes.

4. D’une autre par l’engagement de l’UE et des USA pour résoudre la crise de Transnistrie devrait montrer à la Russie que son soutien aux régimes totalitaires ne peut pas continuer sans affecter le climat des relations entre Moscou et les démocraties occidentales. La coopération de la Russie avec l’OTAN, les questions de sécurité de l’UE et des USA ne peut pas avancer si la Russie va à l’encontre des principes affirmés du partenariat stratégique de la Russie avec l’occident.

Les structures euro atlantique montre une passivité par rapport a la problème transnistrienne car leur intérêt est encore faible en zone et sens la coopération de la Russie qui trouve toutes les excuse de s’approche directement de problème ils ne prend pas des décision plus concret.

Au niveau internationale, la Problème transnistrienne, rendre malaisée à des action d’abord parce qu’elle incube à l’abri des dogmes de la souveraineté étatique et n’offre pas prise aux mécanismes existants de sécurité collective, ensuit parce qu’il est difficile de faire apparaître une consensus sur la responsabilité et la solution générale acceptable.

La présence des forces militaire russes en Transnistrie et le tergiversation de la par de pouvoir russe des négociations de les retire, vient de confirme l’idée que la Russie ne peux pas accepte ni théoriquement ni pratiquement que l’ancienne frontière géopolitique de l’URSS peux être déplacer à l’Est, que la République de Moldavie peux oriente sa politique extérieure a l’Ouest et même de essayer de trouver son appartenance géographique a l’Europe et l’idée de la fédéralisation de la République de Moldavie, reflet l’intérêt géopolitique russe de conférer un statut juridique de Transnistrie, dans le plan international, sa reconnaissance comme état avec de droit légale avec les autres états dans l’arène internationale.

Le régime de gouvernement transnistrienne c’est une régime séparatiste autoproclame, non reconnu qui se présente comme une menace pour la Moldavie notamment et pou la région en générale, pour trois raisons d’abord à cause de son potentiel militaire, ensuite à cause du crime organisé soutenu par les autorités locales qui entraîne un grand flux de migrations surtout des criminels et enfin parce qu’il ne s’est pas subordonné aux lois internationales et fonction en base des anciennes lois communistes dépasse déjà. Au niveau idéologique c’est un foyer de propagande soviétique avec des fosses théorie d’identité et de nation, manipulatoire et dogmatique qui fabriquent, par tous les moyens possibles, des citoyens dociles et rompus de la

www.geo

polit

ic.ro

137

réalité internationale, un «Homo Transnistricus». Les frontières de cette république autoproclamée sont des portes vers l’Europe pour les trafiquants d’êtres humains, de drogue et d’armes aussi pour la contrebande, le blanchiment d’argent, le crime organisé.

La pouvoir moldave depuis 1992 jusqu a pressent a aider indirect les forces séparatistes transnistriennes pour renforce leur régime, et d’impose a set régime plus de droits juridique, en le disants La République Moldave Transsibérien, en même temps qu ils ont pu leur dire régime séparatiste. Ils ont été aussi par les communistes moldaves qui pou leur tendance de faire du russe une langue officielle, projet rejette avec la contribution de la société civile moldave.

Quand a la question d‘identité, elle se pressente comme une de caste, directement hérite de la période soviétique, les russophones refusent tout statut de minorité et se déclare élite politique refusent la reconquête du pouvoir par les moldaves. En générale, la situation de la Transnistrie a permis de mieux comprendre le processus de décomposition de l’ex URSS.

Apres la chute de l’Union Soviétique, la République de la Moldavie s’est rapprochée de l’Ukraine. Les relations entre la République de la Moldavie et l’Ukraine connaissent une longe période historique. La collaboration de la population, de ceux deux états, s’établie durant leur rapport de voisinage, aussi, parce que les deux pays ont fait partie depuis XIXème siècle de l’Impaire tsariste, et la plus part de XXème siècle de l’URSS; et pendent une période de 159 ans les relations d’entre eux ont connu une étroite évolution commune. Les deux républiques ont proclame de la même époque leur indépendance et ont donne toutes deux la même envie de se retirer au plus vite de l'Union. Leur but commun est de consolider leurs indépendances.

Un autre pas commune c’est l’effort d’intégration dans les structures européenne et euro atlantiques. On peut dire que les relations moldaves ukrainiennes sont caractérisées d’une frontière commune, de l’interdépendance de leurs économies, de nombres des ukrainiens vivant en Moldavie et des moldaves en Ukraine, aussi par les affinités culturelles et religieuses.

L'Ukraine est donc a la fois en position de force vis-à-vis de la Moldavie parce qu'elle a l'avantage de la supériorité militaire et humaine, mais aussi parce qu'elle possède des territoires roumains, tout en pouvant s'appuyer sur la minorité ukrainienne de Moldavie.

Mais, elle est également sujette a ses propres problèmes constitues par des relations avec la Russie qui pourraient remettre en cause sa propre indépendance et par son importante minorité russe. Elle a d'ailleurs à faire face, comme la Moldavie, à une véritable question des nationalités.

L’actuelle Moldavie se caractérise aussi pour la volonté d’ouverture sur l’Europe. Cette aspiration de retrouver une communauté de destin avec Europe se base sur son héritage latin, pour s’inscrire dans une communauté de civilisation dont les déchirements de la deuxième guerre mondiale l’avait séparée. Donc l’avenir de la Moldavie reste une question de dépendance d’un « aide externe », d’âpre le plus réel scénario, celle de l’Union Européenne et de son modèle de développement économique et de démocratisations pour cette région en générale et pour la Moldavie en spéciale. Par conséquence le chroniquer moldave Grigore Ureche, en disant qu’elle est situe au «carrefour de touts les malaises» a mis en valeur une réalité qui va reste une affirmation emblématique pour les roumaines des différents origines.

www.geo

polit

ic.ro

138

EXPANSIUNEA IMPERIULUI RUS ÎN EUROPA (SECOLELE XVIII-XIX) CONSIDERAŢII GEOISTORICE ŞI GEOSTRATEGICE

Florin PINTESCU

Moto: „Există un fapt care domină puternic întregul nostru drum prin veacuri, care însoţeşte întreaga noastră istorie, care, în anumit sens, presupune toată filozofia ei, care se produce în toate epocile vieţii noastre sociale, determinându-le caracteristicile, care este în acelaşi timp elementul esenţial al măreţiei noastre politice şi adevărata cauză a neputinţei noastre intelectuale: acest fapt este faptul geografic”1.

Piotr CEAADAEV, Apologia unui nebun

Abstract: Basically, this scientific endeavor analyzes the historical, cultural, political and military conditions which help Russia to become in the 18th century a great power. First, is presented an outline of Russian history until in the time of Peter the Great. Secondly, are analyzed cultural and historical considerations which encouraged the advance of the Russian “frontier”, i.e. Empire. Finally, are provided information on the expansion of the Russian Empire in the 18th-19th centuries and, also, on its favorable conditions.

Istoria statului rus (Cnezat, Ţarat) a fost determinată până în secolul XVI în chip inextricabil de procesul avansului „frontierei”2 scandinave, bizantine, tătaro-mongole, musulmane şi europene.

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XVII, în timpul dinastiei Romanovilor (1613-1917), statul rus (devenit Imperiu în 1721-1722)3, declanşează o contraofensivă vastă, oprind avansul „frontierei” musulmane şi europene, recâştigând sau dobândind noi teritorii pe seama lumii musulmane şi a Europei.

La începutul acestui articol vor fi puse la dispoziţia cititorului o serie de repere cronologice privind crearea statului rus şi evoluţia sa până în epoca lui Petru cel Mare (1696-1725), creatorul Imperiului Rus modern. În continuare, vor fi dezvoltate o serie de consideraţii de ordin cultural-istoric ce au favorizat expansiunea Imperiului Rus (a „frontierei” ruse) şi, totodată, vor fi trecute în revistă etapele acestei expansiuni în secolele XVIII-XIX. În partea finală a articolului vor fi expuse câteva aprecieri privitoare la factorii favorizanţi ai expansiunii Imperiului Rus în Europa.

1 CEAADAEV, Piotr (1993), Scrisori filozofice, traducere şi note de Janina Janoşi, prezentare de Ion Ianoşi, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 182. 2 Termenul „frontieră” (frontier) a fost lansat de istoricul Frederick J. Jackson Turner în 1893 (The Significance of the Frontier in the American History)şi impus definitiv de acelaşi istoric în anii 20’ ai secolului XX. Termenul frontier, în accepţiunea sa sociologică şi geopolitică, are un înţeles distinct de boundary (în sens de „limită teritorială”) şi desemnează procesul de avansare a unei culturi, civilizaţii, ideologii, religii, stat etc. A se vedea consideraţiile amănunţite asupra acestui termen în BĂDESCU, Ilie, DUNGACIU, Dan et al. (1995), Sociologia şi geopolitica frontierei, vol. I, Bucureşti, Editura Floare Albastră, pp. 1-44 passim (pp. 5 şi 34 delimitare conceptuală şi consacrare ştiinţifică). 20, p. 1-44, passim]. 3 PLATONOV, S. (1929), Histoire de la Russie. Des origines à 1918, Paris, Payot, p. 616. La 22 octombrie 1622 Senatul rus i-a oferit ţarului Petru titlurile de „împărat”, „părinte al patriei” şi apelativul „cel Mare” (Ibidem).

www.geo

polit

ic.ro

139

Primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, a fost creat în a doua jumătate a secolului IX de către războinicii scandinavi numiţi varegi1 sau ruşi2, chemaţi în anii 860-862 de către triburile slavo-finice să domnească peste ei3. Rurik (norv. Veche Hrørekr) şi ceata sa de războinici au dat curs acestei chemări, iar urmaşii săi (Rurikizii) au condus Rusia Kieveană, şi ulterior, diverse părţi din Rusia europeană (cnezatul/ţaratul de Moscova) până în anul 1598, când a fost ales ţar Boris Godunov. Mărturiile istorice arată că, datorită procesului de aculturaţie etnică, la mijlocul secolului XI aceşti războinici scandinavi erau deja slavizaţi, astfel că etniconul ruşi denumeşte începând cu acea epocă pe locuitorii slavi din Rusia Europeană.

Rusia Kieveană primeşte de la Bizanţ creştinismul de rit răsăritean în anii 988-989, în timpul domniei lui Vladimir4. Odată cu religia, acest stat împrumută de la Bizanţ scrierea, literatura, pictura şi arhitectura, muzica, moravurile şi costumele de curte5. Totodată, ruşii împrumută tradiţia politică bizantină, conducătorul lor devenind, după modelul bazileului din Constantinopol, un autokrator care nu putea fi tras la răspundere decât de către Dumnezeu. Această tradiţie politică a favorizat tendinţele autoritare ale conducătorilor statului rus.

Iaroslav cel Înţelept (1019-1054) a reunit cnezatele de Kiev, Cernihiv şi Perejaslav, însă după moartea sa statul rus traversează o perioadă de instabilitate, întreruptă temporar de domnia nepotului său, Vladimir Monomahul (1113-1125). După moartea sa, statul kievean se destramă, pe teritoriul său apărând cnezatele de Vladimir-Suzdal, Halici-Volînia şi „republica” de la Novgorod.

Dezvoltarea acestor state este întreruptă de cucerirea tătară (1236-1241). Lupta de emancipare de sub stăpânirea tătară a fost declanşată în Rusia de nord-est, unde existau cnezatele de Moscova, Tver şi Riazan. La sfârşitul secolului XIII începe procesul de unificare a teritoriilor ruseşti în jurul cnezatului de Moscova, care cunoaşte etapa decisivă în vremea lui Ivan al III-lea (1462-1505). Totodată, acest cneaz elimină dominaţia tătară, foloseşte titlul de ţar (cuvânt derivat din lat. Caesar) şi samoderjeţ (derivat din gr. autokrator)6.

Extinderea teritorială a cnezatului Moscovei a fost jalonată de anexarea regiunilor (cnezatelor) Iaroslav (1460), Rostov (cumpărat în 1474), Novgorod şi teritoriile sale (1478), Tver (1485), Riazan (absorbit între 1490-1520), cucerirea teritoriilor lituaniene (1492-1522) şi anexarea Pskovului (1510). Totodată, au fost cucerite şi anexate hanatele de Kazan şi Astrahan (1552)7, iar în anul 1586 a fost cucerită Siberia Occidentală1.

1 Cuvântul „varegi” (în slava veche Varjagi, Variazi) însemna în limba slavă veche şi greacă bizantină „scandinavi” şi/sau „franci”. În islandeză şi engleză, el denumea mercenarii scandinavi aflaţi în slujba Imperiului Bizantin. Vezi O. Pritsak, Varangians, în Ph. Pulsiano (Editor, 1993), Medieval Scandinavia. An Enciclopedia, p. 688. 2 Conform opiniei majorităţii specialiştilor, cuvântul Rus’, din care derivă cuvintele rus (subst.) şi Rusia, provine din Ruotsi, etnicon folosit de vechii finlandezi pentru desemnarea vikingilor suedezi din zona de coastă a Uppland-ului. Acest nume a fost folosit numai pentru suedezii din Rusia, ajungând de-a lungul timpului să desemneze pe toţi cei care trăiau în Rusia europeană sub suveranitatea vikingilor suedezi, inclusiv supuşii lor slavi. (Gwyn, J., A History of the Vikings, ediţia a doua, 1984, pp. 246-247. Forma bizantină a etniconului Rus’ era Rhos, iar forma arabă al-Rus. 3 “The Chuds, the Slavs, the Krivichians, and the Ves’ then said to the people of Rus’, “Our land is great and rich, but there is no order in it. Come to rule and reign over us” (subl. ns.), în The Russian Primary Chronicle. The Laurentian Text (1953), translated und edited by Samuel Hazzard Cross and Olgerd P. Sherbowitz Wetzor, Cambridge, p. 59. 4 PLATONOV, S., op. cit., p. 56. 5 DJUVARA, Neagu (2004), Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, traducere de Şerban Broché, ediţia a doua revizuită, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 109. 6 Vezi toate aceste informaţii istorice şi detalii suplimentare la MANOLESCU, Radu (coordonator, 1980), Istorie Medie Universală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 94-99 şi 233-240. 7 RADY, Martyn (2002), Ţarii, Rusia, Polonia şi Ucraina, traducere Radu Stănescu, Bucureşti, Editura All Educational, harta de la p. 26.

www.geo

polit

ic.ro

140

După moartea fiului lui Ivan IV cel Groaznic, ţarul Feodor (1598), istoria statului moscovit a intrat în perioada „vremurilor tulburi” (1598-1613) care, conform unei clasificări propuse în 1929 de S. PLATONOV şi rămasă valabilă până astăzi, a conţinut trei faze:

1. Lupta pentru tronul moscovit; 2. Prăbuşirea organizării politice a statului; 3. Încercarea de restabilire a ordinii2. Perioada „vremurilor tulburi” este marcată de

intervenţia militară a Poloniei şi Suediei în afacerile ţaratului moscovit şi de încercarea Poloniei de a menţine sau impune pe tronul rus pretendenţi favorabili intereselor sale.

„Restabilirea ordinii” în Rusia s-a făcut în vremea ţarului Mihail Romanov (1613-1645) şi a urmaşului său, Alexei Romanov (1645-1676). În vremea lui Alexei Romanov sunt sporite efectivele ostaşilor instruiţi în folosirea armelor de foc (60.000 persoane)3, iar în urma tratatului încheiat cu Polonia la Andrusovo (1667) părţile răsăritene ale Ucrainei, împreună cu oraşul Kiev, intră în componenţa Rusiei4.

Evoluţia în general pozitivă a statului rus în timpul domniei ţarului Alexei Romanov a creat premise favorabile pentru viitoarea modernizare şi extindere a sa în vremea lui Petru cel Mare. Deşi extinderea teritorială a statului rus a fost impresionantă, modernizarea sa nu a fost însă una de profunzime. Acest fapt se datorează unor particularităţi cultural-istorice ale statului rus, care vor fi expuse în continuare.

Începând cu secolul XVIII Rusia a reprezentat exemplul clasic al unei „ţări sfâşiate” (torn country)5 între civilizaţia sa de sorginte bizantină, ortodoxă, reminiscenţele stăpânirii tătare de trei secole şi civilizaţia occidentală pe care a introdus-o forţat Petru cel Mare. Sau, aşa cum se exprima Piotr Ceaadaev în 1836 sau 18376, „de trei sute de ani Rusia năzuieşte să se contopească cu Occidentul, de trei sute de ani ea se recunoaşte inferioară Occidentului, îşi ia din Occident toate ideile, toate învăţămintele, toate plăcerile”7.

Civilizaţia rusă de origine bizantină era în secolul XVIII încă de tip tradiţionalist, profund religioasă, încât contactul ei cu civilizaţia occidentală din secolele XVIII-XIX, pe atunci „esenţial laică şi în mare parte decreştinată”8 nu a întrunit - şi încă nu întruneşte - adeziunea păturilor largi ale populaţiei.

Urmările stăpânirii mongole au fost însă mult mai funeste pentru civilizaţia rusă şi pentru procesul de adoptare a valorilor civilizaţiei occidentale. Acest lucru a fost subliniat ca nimeni altul de către Astolphe Louis Léonor, marchiz de Custine, în monumentala sa lucrare Scrisori din Rusia, în care a surprins esenţa despotică a sistemului de guvernare rus, care transcede secolele9. Cunoscând din lucrări de specialitate, din convorbirile cu diverşi nobili ruşi cultivaţi şi în urma observaţiilor proprii situaţia din Rusia, învăţatul nobil francez redă astfel consideraţiile prinţului Piotr Borisovici Kozlovski pe această temă: „Marii cneji, siliţi să-şi secătuiască popoarele în folosul tătarilor, târâţi adesea ei înşişi în sclavie până în inima Asiei, convocaţi la Hoardă dintr-un capriciu, domnind doar cu condiţia de a fi instrumente docile ale opresiunii, detronaţi imediat ce încetau să mai asculte, învăţaţi cu despotismul din slugărnicie, şi-au deprins supuşii cu urgiile

1 MANOLESCU, Radu, op. cit., p. 474. 2 PLATONOV, S., op. cit., pp. 220-328, cu ample explicaţii. 3 RADY, Martin, op. cit., p. 86. 4 Ibid., pp. 91 şi 127. 5 HUNTINGTON, Samuel P. (1998), The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Londra et al, Touchstone Books, pp. 139-154, passim. 6 CEAADAEV, Piotr, op. cit., p. 165, nota 1, cu datarea scrierii Apologia unui nebun. 7 Ibidem, p. 167. 8 DJUVARA, Neagu, op. cit., p. 103 9 CUSTINE, marchizul de (1993), Scrisori din Rusia. Rusia în 1839, traducere de Irina Negrea, prefaţă de Pierre Nora, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 19: „dacă nu este o carte foarte bună despre Rusia în 1839, este în mod sigur o carte excelentă, fără îndoială cea mai bună dintre toate, despre Rusia lui Stalin şi de asemenea o carte deloc proastă despre Rusia lui Brejnev şi Kosîghin” (consideraţiile îi aparţin lui George F. Kennan).

www.geo

polit

ic.ro

141

cuceririi pe care o îndurau ei înşişi; iată cum s-a făcut că, de-a lungul timpurilor, cnejii şi poporul s-au pervertit reciproc (subl. ns.)1.

Vorbind despre aceeaşi influenţă mongolă în Rusia, un expert contemporan în istoria civilizaţiilor arăta că „o lungă şi umilitoare supunere faţă de suzeranul mongol al Hoardei de Aur introduce la domnitori şi la boieri şi până în popor moravuri asiatice care vor marca de acum încolo întreaga istorie a Rusiei...”2.

Tradiţia cultural-religioasă bizantină şi influenţa stăpânirii mongole au făcut ca şapte din cele opt trăsături distincte ale civilizaţiei occidentale - religie, limbi, separarea bisericii de stat, domnia legii, pluralism social, adunări politice reprezentative, să fie „aproape total absente din experienţa rusească”3.

Fiind conştient de aceste lipsuri însă dorind să-şi modernizeze statul şi să facă faţă expansiunii occidentale, Petru cel Mare a modernizat forţat ţara, tinzând „să convertească Imperiul Rus, prefăcându-l dintr-un stat universal creştin ortodox într-unul din statele locale naţionale ale lumii occidentale moderne”4. În pofida succeselor exterioare, politica lui Petru cel Mare şi a urmaşilor săi „n-a ajuns niciodată să câştige sprijinul sincer al poporului rus”5. Ca urmare, curentele intelectuale opuse reprezentate de „occidentalizaţi” şi „slavofili”, fundamentate teoretic în secolul XIX, se manifestă sub diverse forme până în zilele noastre.

Încercând să modernizeze şi să occidentalizeze Rusia, Petru cel Mare a întărit însă caracteristicile asiatice ale acestui stat prin perfecţionarea despotismului şi eliminarea oricărei surse potenţiale de pluralism social şi politic6. Acest lucru nu putea să aibă decât urmări devastatoare atât asupra poporului rus, al cărui caracter etno-psihologic fusese deja modificat în rău de stăpânirea mongolă, cât şi asupra vecinilor săi. Acest lucru a fost surprins în chip profetic şi magistral de către marchizul de Custine, potrivindu-se istoriei poporului rus din secolele XIX şi XX:

„În străfundurile poporului rus fierbe o ambiţie dezordonată şi imensă, de felul celor care nu pot încolţi decât în sufletele asupriţilor, hrănindu-se din nefericirea unui popor întreg. Poporul acesta, precumpănitor cuceritor şi avid din cauza atâtor privaţiuni, îşi ispăşeşte dinainte, la el acasă, printr-o supuşenie înjositoare, speranţa de a-şi exercita tirania în alte ţări; faima şi bogăţia pe care le aşteaptă îl fac să nu vadă ruşinea pe care o îndură, şi, pentru a se spăla de jertfirea nelegiuită a oricărei libertăţi publice şi individuale, sclavul îngenuncheat visează să stăpânească lumea”7.

Conducând un asemenea popor, Petru cel Mare a declanşat o vastă acţiune de expansiune a statului său, atât împotriva lumii musulmane, cât şi celei europene. Astfel, în 1696 Petru cel Mare cucereşte Azovul8, pe care este nevoit însă să-l retrocedeze Turciei în urma bătăliei pierdute de la Stănileşti, pe Prut (18-22 iulie 1711)9. Dorind să obţină ieşire la Marea Baltică, monarhul rus îşi angrenează statul în lungul „Război Nordic” (1700-1721) declanşat împotriva Suediei, Prin pacea de la Nystadt (1721), Rusia a câştigat Livonia, Estonia, Ingria şi Karelia10.

În vremea împărătesei Anna Ivanovna (1730-1740), Rusia, în alianţă cu Austria, a luptat împotriva Turciei în războiul din 1736-1739. Deoarece Austria a încheiat un 1 Ibidem, p. 36. 2 DJUVARA, Neagu, op. cit., p. 109. 3 HUNTINGTON, Samuel P., op. cit., p. 139. 4 TOYNBEE, Arnold J. (1997), Studiu asupra istoriei (sinteză a volumelor VII-X de D.C. Somervell), traducere de Dan A. Lăzărescu, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 212. 5 Ibidem. 6 HUNTINGTON, Samuel P., op. cit., p. 140. 7 CUSTINE, marchizul de, op. cit., p. 262. 8 RADY, Martyn, op. cit., p. 104 9 Ibidem, p. 132. 10 Ibidem, p. 135.

www.geo

polit

ic.ro

142

tratat de pace separată cu Turcia, Rusia a fost nevoită să accepte oferta franceză de mediere şi să încheie cu Turcia pacea de la Belgrad (1739). În urma acestei păci, ruşii renunţă la anexarea Moldovei şi la toate teritoriile cucerite în Balcani, păstrând numai portul Azov1.

Rusia obţine o nouă achiziţie teritorială în vremea împărătesei Elisabeta (1741-1761), obligând Suedia să-i cedeze o parte din Finlanda2.

În anul 1756 Rusia este admisă în concertul marilor puteri europene, încheind cu Franţa şi cu Austria o alianţă împotriva Prusiei lui Frederic cel Mare3.

În anul 1760 Rusia era deja considerată de către naţiunile civilizate ale Europei o primejdie redutabilă. Subliniind acest fapt, contele Bernstorff, ministrul danez al Afacerilor străine, îi scria la 25 aprilie 1760 ducelui de Choiseul, ministrul francez de externe: „Rusia e o teroare pentru toate naţiunile civilizate de care se apropie. Ce limite s-ar putea pune vreodată cupidităţii unei naţiuni destul de numeroase pentru ca pierderea oamenilor să n-o afecteze, şi destul de săracă pentru a fi obligată să caute la altul ceea ce nu are la ea acasă; unei naţiuni dure şi războinice care n-are nici moravuri, nici legi, nici plăceri care să poată s-o îmblânzească, s-o oprească sau să o reţină; care nu recunoaşte drept regulă decât voinţa unuia singur; care nu se teme de nici o altă putere; care, în sfârşit, poate să-şi cucerească toţi vecinii, încredinţată că nici unul din ei nu poate face acelaşi lucru cu ea?”4 (subl. ns.).

În timpul domniei împărătesei Ecaterina cea Mare (1762-1796) Rusia îşi extinde în mod considerabil graniţele din Europa. În urma războiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, vaselor comerciale ruseşti li s-a garantat dreptul la liberă navigaţie în Marea Neagră. În plus, s-a acordat statut de autonomie hanatului tătar din Crimeea, fapt ce expunea acest stat unei viitoare anexări a Rusiei5. În luna aprilie 1783 Ecaterina cea Mare a emis un ukaz prin care proclama anexarea Crimeii. Rămaşi fără aliaţi, turcii au recunoscut oficial în 1784 acest fapt, care înclina decisiv echilibrul de forţe din regiunea Mării Negre în favoarea Rusiei. Totodată, Rusia transformă Georgia în protectorat în august 17836.

Războiul ruso-turc din 1787-1792, încheiat prin pacea de la Iaşi, a oferit Rusiei Oceakovul şi teritoriile dintre Bug şi Nistru, ajungând vecină cu Basarabia românească7.

Prima împărţire a Poloniei i-a adus Rusiei 92.000 km2 cu 1.300.000 locuitori iar cea de-a doua împărţire (1793) Ucraina, Podolia şi jumătatea estică a Lituaniei (250.000 km2 şi 3.000.000 locuitori). În urma ultimei împărţiri a acestui stat (1795) Rusia a dobândit 180.000 mile pătrate din Lituania, ce rămăsese din Bielorusia, vestul Ucrainei (în total circa 6.000.000 locuitori) şi suzeranitatea asupra Kurlandei8.

Secolul XIX aduce Rusiei noi câştiguri teritoriale. În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia câştigă prin pacea de la Bucureşti (28 mai 1812) partea de est a Moldovei, Basarabia9. Energicul şi militărosul ţar Nikolai I (1825-1855) câştigă în urma războiului ruso-turc din 1828-1829, încheiat prin pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) coasta răsăriteană a Mării Negre de la gurile fluviului Kuban până 1 STILES, Andrina (2001), Rusia, Polonia şi Imperiul Otoman 1725-1800, traducere de Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura All Educational, p. 70. 2 Ibidem, p. 71. 3 DJUVARA, Neagu, op. cit., p. 117. 4 Ibidem, p. 123, nota 26. 5 STILES, Andrina, op. cit., p. 186. 6 Ibidem, pp. 189-191. 7 XENOPOL, A.D. (1997), Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, ediţie îngrijită şi note de Elisabeta Simion, Bucureşti, p. 111 8 STILES, Andrina, op. cit., pp. 114, 137, 149. 9 BRĂTIANU, GH. I. (1943), La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucureşti, Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, p. 53.

www.geo

polit

ic.ro

143

la portul Sf. Nicolae, o parte din paşalâcul Ahalţîn şi Delta Dunării1. Congresul de Pace de la Paris (18/30 martie 1856) desfăşurat în urma celebrului

război al Crimeii (1853-1856) a silit Imperiul Rus să retrocedeze Moldovei judeţele basarabene Cahul, Bolgrad şi Ismail, pierzând prin aceasta accesul la gurile Dunării. Imperiul Rus era nevoit să evacueze fortăreaţa Kars din Caucaz luată de la turci, urmând totodată să-şi lichideze fortificaţiile existente în insulele Aaland (Marea Baltică)2. Rusia va relua cele trei judeţe basarabene în urma Congresului de pace de la Berlin (1878), cedând în schimb României Dobrogea şi Insula Şerpilor3, frontierele sale europene nemaifiind modificate până în preajma primului război mondial.

Încercând o clasificare a factorilor favorizanţi ai expansiunii Imperiului Rus în Europa, arătăm că aceştia pot fi împărţiţi în factori interni şi factori externi.

În cadrul factorilor interni pot fi enumeraţi: caracterul poporului rus, influenţat în rău de stăpânirea mongolă (vezi supra); planificarea minuţioasă a expansiunii teritoriale; mărimea şi forţa armatelor; vastitatea teritorială a statului.

Începând cu secolul XVI, conducătorii ruşi au trăit sub psihoza invaziilor externe, considerând că cea mai bună cale de a preîntâmpina aceste invazii este extinderea teritoriului statal. Conducătorii ruşi dintre 1600-1914 „... foloseau limbajul impasibil al strategiei şi analizei. Cântăreau impactul internaţional pe care aveau să-l aibă acţiunile propuse de ei, puneau în balanţă punctele tari şi cele slabe ale viitorilor inamici şi îşi justificau politicile în termenii beneficiilor pe care le anticipau pentru puterea şi securitatea Rusiei. Este frapantă omniprezenţa acestui stil de gândire”4.

Împăraţii ruşi au pus în slujba politicii lor expansioniste forţe armate impozante în comparaţie cu celelalte armate ale Europei. Astfel, armata rusă număra 300.000 ostaşi în 1789, 400.000 în 1796, 500.000 în 18135, 772.000 în 1820, 826.000 în 1830, 623.000 în 1840, 871.000 în 1850, 761.000 în 1853, 1.100.000 în 1864, 1.843.463 în 1853, 1.742.000 în 1856, 870.00 în 18586 682.000 în 1862, 727.000 în 1864, 742.000 în 1866, 738.000 în 18707 şi 1.100.000 în 19008. Din punct de vedere al dotării tehnice, armatele ruse nu se ridicau însă la nivelul celor occidentale. Acest lucru a reieşit cu claritate în timpul războiului Crimeii, când armele de infanterie ale ruşilor aveau o bătaie de 200 de yarzi, în vreme ce puştile aliaţilor aveau o rază efectivă de foc de până la 1.000 yarzi. Acest fapt explică pierderile umane mult mai grele ale ruşilor9.

Vastitatea statului oferea armatei ruse posibilităţi uriaşe de retragere strategică, în vreme ce forţa atacanţilor se epuiza treptat. Comandanţi militari geniali ca regele suedez Carol XII şi împăratul Napoleon I au simţit pe pielea lor acest adevăr, cu toate că nici ţarul Petru cel Mare şi, respectiv, generalul Kutuzov, nu posedau nici pe departe talentul lor militar.

În cadrul factorilor externi favorizanţi ai expansiunii s-au remarcat: slăbiciunea economică şi/sau militară a adversarilor europeni ai Rusiei (Suedia, Polonia, Imperiul Otoman); interesul mic manifestat de puterile occidentale faţă de problemele estului Europei (situaţie valabilă pentru secolul XVIII); abilitatea diplomaţiei ruse.

1 CIACHIR, Nicolae, BERCAN, Gheorghe (1984), Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p. 297. 2 Ibidem, pp. 334-335. 3 Ibidem, p. 397. 4 MEARSHEIMER, John J. (2003), Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere, Filipeştii de Târg (Prahova), Editura Antet XX Press, p. 138 5 Ibidem, p. 203. 6 Ibidem, p. 252. 7 Ibidem, p. 211. 8 Ibidem, p. 217. 9 KENNEDY, Paul (1989), The Rise and Fall of the Great Powers. Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, New York, Vintage Books, p. 173.

www.geo

polit

ic.ro

144

RUSIA, ÎNTRE NOSTALGIA SOVIETICĂ ŞI PATRIOTISMUL NAŢIONAL

Ionuţ SANDU

MOTTO: „Principalul scop al Uniunii Sovietice

este acela de a pleca pentru a rămâne ” (Jean Marie Benoist)

Abstract: After the end of the Cold War, Vladimir Putin decided to re-establish the domination policy of Kremlin, by reconsidering the status of great power for Russia. This new position compromised the incipient democracy of Russia, and also the possibilities of realizing partnership agreements with the Occident. During the last energetic crisis, Russia intended, in fact, to bring back Moldavia and Ukraine under its influence areas. But the European Union won this conflict, by revising its position regarding the Russian energetic resources and Ukraine, even with serious economic sacrifices, is maintaining both its independence and the way toward the integration within NATO and EU.

Cuvinte cheie: Uniunea Europeană, criză energetică, sfere de influenţă

Încă de la terminarea Războiului Rece şi de la căderea Cortinei de Fier, Rusia a fost încurajată şi susţinută de către puterile occidentale în drumul său de consolidare a democraţiei, de tranziţie la economia de piaţă şi chiar de integrare în structurile euroatlantice.

Aceste semnale au fost recepţionate pozitiv de către Mihail Gorbaciov şi de succesorul său, Boris Elţân, care aspirau la integrarea în marea „Familie Europeană”. Astfel, Rusia sfârşitului de secol XX renunţă la economia planificată dar şi la metodele autoritare de guvernare, acceptând inclusiv valurile de extindere către est, atât ale Uniunii Europene, cât şi ale NATO.

Pentru Uniunea Europeană, Rusia este un partener important, existând un interes crescut în realizarea de parteneriate strategice, fiind cel mai mare şi mai apropiat vecin al Uniunii Europene. Strategia de securitate europeană consideră Rusia un actor important în problemele de geopolitică şi de securitate, atât la nivel global cat şi la nivel regional. Principalul obiectiv al Uniunii Europene este acela de a construi cu Rusia un parteneriat strategic, care să promoveze stabilitatea economică, socială şi politică pe continent şi în lume. De altfel, Uniunea Europeană şi Rusia au mai cooperat pentru modernizarea economiei ruseşti, în domeniul integrării acesteia în circuitul economic internaţional precum şi pe probleme de securitate. Astfel, începând din 1991, Uniunea Europeană a alocat fonduri de peste de 2,6 miliarde euro în cadrul programului TACIS1, care sprijină reforma instituţională şi administrativă, dar şi pe cea economică şi socială, cu accent mărit asupra justiţiei şi securităţii, luptei împotriva crimei organizate şi terorismului.

Liderii ţărilor occidentale, interesaţi să dezvolte relaţii de cooperare cu Rusia post-comunistă, au încercat să-şi armonizeze politica externă cu cea promovată de Kremlin. În timp, au existat momente de deschidere, în care liderii de la Berlin, Paris şi Moscova s-au opus vehement invaziei din Irak, adoptând o vizibilă poziţie antiamericană.

Spre deosebire de predecesorii săi, care manifestaseră o atitudine conciliantă, de cooperare, Vladimir Putin decide o reactivare a ambiţiilor grandioase ale Moscovei, 1 Technical Assistance for Community of Independent States (Asistenţă tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente)

www.geo

polit

ic.ro

145

restabilind politica de dominaţie a Kremlinului şi reconsiderând statutul de mare putere a Rusiei. Această nouă poziţie a periclitat serios germenii de democraţie incipientă din Rusia precum şi posibilitatea de realizare a unor acorduri parteneriale cu lumea occidentală.

Începând cu 1991, opinia publică rusă a fost asaltată de articole, cărţi şi emisiuni televizate, care denunţau crimele bolşevice din trecutul marelui imperiu: teroarea rusă, sub Lenin şi Troţki, marea teroare, sub Stalin, gulagul sovietic. Recursul la memorie, combinat cu promovarea valorilor democratice, a fost prezentat în cele mai mici detalii de către mass-media, istorici, ajutaţi de o vastă reţea occidentală, mai ales de instituţiile americane, universităţi şi fundaţii (Ford, Soros, Hoover, Heritage, Carnegie, USIS, Usaid).1

Sociologul Liudmila Boulavka descrie experienţele prin care trec, în prezent, milioane de muncitori, angajaţi în mişcările recente de protest: militanţii îşi judecă cu severitate propriile lor iluzii ale anilor ’89-’91, resimt o pierdere dureroasă, survenită odată cu dezmembrarea URSS, nu acceptă realitatea capitalistă, potrivit căreia patronii uzinelor îşi impun punctul de vedere, fără a-i consulta, vor încă să creadă că „Statul suntem noi”, rămânând ataşaţi unei culturi de consens şi de paternalism social.2

În acest context, patriotismul refigurat se clădeşte în acelaşi timp cu resentimentul născut din haos, din sărăcie, din noua imagine a duşmanului - teroristul arabo-musulman -, generată de dialogul cu Occidentul civilizat. Principalul paradox care caracterizează societatea rusă contemporană este reprezentat de faptul că mulţi regretă spiritul de prietenie care domnea în comunităţile multinaţionale de muncitori şi studenţi sovietici, dar deplâng, în acelaşi timp, apariţia de noi frontiere, care se manifestă ca adevărate bariere politice dar şi financiare.

Nostalgia faţă de URSS precum şi reevaluarea acesteia de către populaţie nu se confundă cu preferinţele politice ale electoratului. Realitatea contemporană exclude o reîntoarcere la origini: lichidarea sistemului social sovietic, privatizarea, rolul pieţei de capital şi conştientizarea acesteia, presiunea exercitată de evoluţiile geopolitice pe plan mondial, cu evidente tendinţe de globalizare au ajuns într-un punct în care acest proces este ireversibil. Iar dacă asistăm la eventuale manifestări de puseuri politice, de birocraţie sau de afişare a puterii, reactivate pentru a face faţă necesităţii de a controla fluxul hidrocarburilor către Europa Occidentală, acestea se petrec într-un context internaţional în care exemplul de militarizare, de securizare maximă, este dat de însăşi modelul american.

În recent încheiata criză energetică, Rusia a urmărit, în mod indirect şi subtil, readucerea Ucrainei şi Moldovei sub sferele sale de influenţă. Mai mult, prin creşterea preţului la gaze3 furnizate Ucrainei, ţinta era aceea de a submina economia acestei ţări, ruinarea acesteia, lucru care ar fi condus inevitabil către o iminentă pierdere a alegerilor de către „portocaliii” conduşi de Iuşcenko. În acest caz, singura soluţie a Ucrainei era aceea de acceptare a unui compromis, concretizat în preţuri preferenţiale pentru gazul rusesc, care ar fi echivalat cu o dependenţă energetică tot mai accentuată a acesteia faţă de Rusia. Nu în ultimul rând, acest eveniment s-a constituit într-un avertisment clar adresat Uniunii Europene, din ce în ce mai dependentă de gazul rusesc. Numai că Uniunea Europeană şi-a reconsiderat poziţia faţă de dependenţa energetică crescută faţă de Rusia4. O eventuală prelungire a

1 Partidul Liberal „Uniunea Forţelor de Dreapta”, împreună cu Fundaţia Soros au facilitat apariţia editorială a „Cărţii negre a comunismului”, sub coordonarea jurnalistului François Stéphane Courtois. 2 Liudmila Boulavka, 2004, Non Konformizm (portret socio-cultural al mişcărilor muncitoreşti de protest din Rusia contemporană), Moscova 3 230 dolari / 1000 m3 gaze naturale 4 Au fost luate în calcul diversificarea surselor de energie, inclusiv a celor neconvenţionale, utilizarea noilor tehnologii în procesul de obţinere a energiei electrice. În plus, au apărut schimbări semnificative în

www.geo

polit

ic.ro

146

acestui conflict economic ar fi ameninţat, prin sistarea surselor financiare europene, economia şi aşa precară a Rusiei. În plus, intervenţiile Ucrainei în deturnarea gazelor din gazoductele care alimentează Vestul, în scopul menţinerii unui echilibru economic fragil, ar fi afectat iremediabil imaginea de partener economic onest al Rusiei.

În încercarea de a reaşeza Rusia pe o traiectorie liniştită, Vladimir Putin nu a uitat de Petru cel Mare, de reformatorul liberal Piotr Stolypin, din timpul lui Nicolae II şi nici de Biserica Ortodoxă. În timp ce Kremlinul are ca emblemă acvila imperială bicefală, încoronată, idolul noii burghezii este un biblic viţel de aur, verde precum dolarul. În faţa unui nou avans al capitalismului, Putin face faţă cu succes exigenţelor de reconstruire a protecţiei sociale, de redistribuire uniformă a resurselor. Aceste cerinţe se vor, în fapt, o reevaluare a moştenirii lăsate de fosta URSS, care nu se reduce la caricatura pe care o fac liberalii unei nostalgii deja trecute.

BIBLIOGRAFIE 1. Baciu, N., 1996, Yalta şi crucificarea României, Editura Europa Nova, Bucureşti 2. Benoist, Jean-Marie, 1990, Apres Gorbaciov, Paris 3. Boulavka Liudmila, 2004, Non Konformizm (portret socio-cultural al mişcărilor muncitoreşti de protest

din Rusia contemporană), Moscova 4. Buzan Barry, 2000, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău 5. www.monde-diplomatique.fr/ 6. www.europa.eu.int 7. www.tass.ru/eng/

ceea ce priveşte regulamentele de finanţare din fondurile Uniunii Europene: spre exemplu, dacă în perioada de programare 2000-2006 în cadrul Fondului European de Dezvoltare Regională nu erau eligibile spre finanţare construcţiile de hidrocentrale, pentru următoarea perioadă de programare, 2007-2013, aceste obiective au devenit eligibile, tocmai pentru a reduce dependenţa faţă de fosta Uniune Sovietică.

www.geo

polit

ic.ro

147

PREMISELE IDEOLOGICE ŞI GEOPOLITICE ALE EXPANSIUNII MODELULUI SOCIALIST

Marcela NEDEA

Abstract: Les prémisses idéologiques et géopolitiques de l’expansion de modèle socialiste. „Pour beaucoup, le disparition de l’Union soviétique laissa un vide: nostalgie d’une époque où, au plan international, appartenir à l’Union forçait le respect ou la crainte des autres, nostalgie d’un espace immense et divers, nostalgie de l’„amitié des peuples” à l’heure des nationalismes triomphantes. Aujourd’hui, l’Union soviétique reste présente non seulement sur les passeports de millions de citoyens des nouvelles républiques, mais aussi et surtout dans les mentalités et dans les structures. La plupart des dirigeants des États issus de l’ex-Union soviétique sont d’anciens responsables communistes, d’anciens cadres soviétiques. La Communauté d’États Indépendants ne semble pas devoir de substituer à la défunte Union. Mais il demeure que mille liens ont été tissés par des siècles de vie commune entre les différentes nations, notamment entre les intellectuels qui écrivent et publient en russe. A l’heure des choix, le rétablissement de rapports normaux entre des républiques trop souvent engagées dans une course effrénée à la dislocation de l’édifice commun semble essentiel afin d’éviter que ne surviennent des bouleversements géopolitiques tragiques.” (Charles Urjewicz, Union Soviétique, în Dictionnaire de Géopolitique, coord. Yves Lacoste, Flammarion, Paris, 1995, p. 1555)

Cuvinte cheie: ideologie, geopolitică, socialism, comunism, Uniunea Sovietică, România.

1. CRIZA CAPITALISMULUI. SOCIALISMUL CA O „ALTERNATIVĂ NECESARĂ”. SOCIALISMUL CA DOCTRINĂ POLITICĂ. DE LA SOCIALISMUL UTOPIC LA COMUNISMUL STALINIST

Nu se poate purcede la o analiză cât de cât temeinică a impactului pe care modelul socialist l-a avut în evoluţia societăţii umane fără o precizare clară a evoluţiei acestui concept de la ceea ce înseamnă el pentru socialiştii iluminişti britanici, francezi sau germani de la începutul anilor 1830 până la comunismul socialist, dur şi agresiv, menit să inverseze valorile şi să reprime orice formă de afirmare a identităţii individuale. Pentru socialismul şi mai ales forma sa avansată, comunismul, au depăşit cu mult cadrul unor doctrine politice sau economice devenind, după 1917, un mod de guvernare, un mod de viaţă, şi ceea ce este mai grav, un mod de gândire. Astfel, el a marcat destinul a sute de milioane de oameni, din Europa până în Extremul Orient, din Karelia şi Iakuţia, până în China, Vietnam, Etiopia sau Cuba putând fi considerat practic un „ fenomen” planetar ce a caracterizat secolul XX şi, cu deosebire, perioada 1945-1989.

Socialismul La origine termenul de socialism reprezenta o teorie economică şi politică menită

să conducă către un sistem de organizare socială bazat pe proprietatea colectivă de stat asupra mijloacelor de producţie, de distribuţie, şi de schimb (McLean, 2001).

Conceptul apare la începutul deceniului al IV-lea al secolului XIX în Marea Britanie şi Franţa, fiind utilizat pentru a desemna un vast ansamblu de idei reformiste şi revoluţionare menite să transforme societatea industrială capitalistă într-un sistem mult mai egalitarist, în care bunăstarea colectivă a tuturor să devină realitate şi în care urmărirea interesului individual egoist să fie subordonată unor valori ca asocierea, comunitatea şi cooperarea. Prin urmare, modelul socialist a apărut din carenţele capitalismului sălbatic ce a dus la exacerbarea diferenţelor între clasele sociale şi la neglijarea protecţiei sociale. Cuvintele cheie ale modelului socialist erau: solidaritatea socială, interdependenţa mutuală şi posibilitatea realizării unei armonii autentice, care să înlocuiască stările conflictuale, instabilitatea şi grevele. Critica bazei sociale de clasă a capitalismului era însoţită de maximizarea intereselor clasei muncitoare

www.geo

polit

ic.ro

148

sau a proletariatului1 şi la investirea acestuia cu rol coordonator la nivelul societăţii, ca alternativă la domnia claselor şi a elitelor dominante existente în acea perioadă. Imaginea utopică a unei societăţi „fără clase” a fost utilizat pentru a simboliza necesitatea abolirii totale, în viitor, a deosebirilor soci-economice. De-a lungul secolului al XIX-lea aspiraţiile socialiste s-au diversificat, focalizându-se, totuşi, din ce în ce mai mult pe două direcţii:

pătrunderea din sfera teoretică la nivelul clasei politice. Socialismul naţionalist, orientat către valorile proprii statelor naţionale tinde să câştige teren în dauna socialismului globalizat, redus la discursuri retorice pe tema socialismului ca forţă de solidaritate internaţională.

utilizarea ştiinţei, tehnologiei şi industriei moderne, cu deosebire a industriei grele (energetică, metalurgică şi construcţii de maşini) ca bază trofică a mecanismului economiei planificate.

Astfel, pe măsură ce mişcările şi partidele socialiste de toate felurile au ajuns la guvernare în mai multe ţări ale lumii, interesul pentru socialism s-a deplasat în mod inevitabil, de la teorie la practică. Problemele fundamentale care au stat la baza disputelor între socialişti au fost centrate pe:

rolul statului ca proprietar, organizator şi factor de control al economiei. A apărut astfel conceptul de „socialism de stat”, formă de organizare a producţiei şi distribuţiei bazată pe controlul resurselor de către organele de partid şi de stat;

relaţia dintre socialism şi democraţie; tensiunile dintre strategiile de schimbare graduală, pe căi parlamentare şi modelele

revoluţionare. Experienţa istorică a demonstrat însă prevalenţa celor din urmă. În anii 1930, două sisteme de socialism total diferite au reprezentat extremele

polare ale interpretării doctrinale: socialismul recent instauratei Uniuni Sovietice2, sub Stalin (1879-1953), autocrat,

totalitarist şi arbitrar, marcat de o politizare şi o birocratizare excesivă a întregii vieţi economico-sociale, de dislocări şi deportări de populaţii, de arbitrariul configurării graniţelor politico-administrative interioare ale U.R.S.S.

naţional - socialismul lui Hitler (1889-1945) în Germania, care a combinat o formă extremă de naţionalism (inclusiv credinţa net rasistă şi antisemită a superiorităţii comunităţii germanice - ariene asupra celorlalte popoare şi culturi) şi un concept distinct de socialism, foarte depărtat atât de marxismul revoluţionar cât ţi de social - democraţie. Scopul său era inaugurarea unei noi epoci istorice întruchipată într-un al III-lea Reich (imperiu) în care o naţiune germană care să reunească toate teritoriile circumscrise panideiii germanice să devină forţa dominantă în lumea politică.

După cel de al doilea război mondial, divizarea Europei în blocul Occidental, pluralist şi democratic şi blocul de Est dominat de socialism a accentuat şi mai mult distincţia dintre social-democraţie şi laburismul occidental şi comunismul de la Est de Cortina de Fier. Prăbuşirea socialismului marxist în Europa de Est la sfârşitul anilor

1 Principalii arhitecţi ai socialismului utopic de la mijlocul secolului al XIX-lea au fost Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895), filozofi, economişti, socilogi şi socialişti germani. În viziunea acestora, clasa muncitoare reprezenta o diviziune a societăţii ce reunea oamenii care erau angajaţi, în schimbul unor salarii, în special ca muncitori manuali. Proletariatul, apărut abia în secolul al XIX-lea reunea clasa salariată din economia capitalistă, a cărei singură posesiune, ca valoare materială, este puterea sa de muncă. 2 Uniunea Sovietică a fost constituită la 30 decembrie 1922 din 6 republici: R.S.F.S. Rusă, Belarus, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia. Acestora li s-a adăugat în 1924 Turkmenistanul şi Uzbekistanul; în 1929 Tadjikistanul; în 1936 Kazahstanul şi Kîrghistanul, iar în 1940: Estonia, Letonia, Lituania şi Moldova.

www.geo

polit

ic.ro

149

1980 şi eşecurile multora dintre regimurile socialiste din lumea a treia au confirmat faptul că socialismul este în prezent o doctrină în căutarea unei noi identităţi.

Comunismul Comunismul reprezintă forma evoluată a socialismului, care a dus la victoria

proletariatului şi la întemeierea unei societăţi socialiste fără clase, în care proprietatea privată a fost abolită, iar mijloacele de producţie şi de subzistenţă aparţin societăţii.

Astfel spus, comunismul reprezintă un mod de organizare socială şi economică bazat pe forme de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi pe o distribuţie egală a resurselor (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Deşi termenul a apărut ca atare relativ târziu (1843, Anglia), el reprezintă una dintre cele mai vechi aspiraţii izvorâtă ca o reacţie la crizele sociale acute şi la inegalităţile sociale excesive. Mai întâi a luat forma utopiilor, modele ideale de organizare socială, rezultate ale unei aspiraţii difuze („Republica” lui Platon, în Antichitate; „Utopia” lui Thomas Morus sau „Cetatea soarelui” a lui T. Campanella, în Epoca Renaşterii). Acestea au fost reluate în perioada modernă de Gracchus Babenf care a formulat un program politic de tip comunist, fundamentat pe ideea utopică a distribuţiei egale a bunurilor.

Comunismul de tip „ştiinţific” este atribuit lui K. Marx şi Fr. Engels, care îl consideră ca fiind o fază a evoluţiei societăţii omeneşti impusă cu necesitate de legile obiective ale istoriei. În concepţia lui Marx, organizarea societăţii pe bazele proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie ar sta la originea fenomenului „alienării”. Rezultatul ar fi o societate „nenaturală” din punct de vedere al naturii umane. În consecinţă el consideră că înlocuirea proprietăţii private cu o proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie ar fi de natură să depăşească starea de alienare şi ar oferi o organizare socială cu adevărat umană. În concluzie, comunismul este definit ca „ naturalism”, ca reîntoarcerea omului la el însuşi, la adevărata sa natură umană. O adevărată egalitate socială nu poate exista când, datorită bogăţiei produse, fiecare poate să consume la nivelul necesităţilor sale, variabile de la persoană la persoană. De aceea, între revoluţia socialistă şi realizarea efectivă a unei societăţi comuniste, se va trece inevitabil printr-o formă intermediară de organizare socială – socialismul. Ca fază de trecere de la capitalism la comunism, socialismul se caracterizează, conform teoriei lui Marx, prin următoarele trăsături distincte:

proprietate colectivă, socială asupra mijloacelor de producţie; producţia se desfăşoară însă în cadrele „producţiei de mărfuri”, fiind în consecinţă

supusă tuturor legilor care guvernează un asemenea sistem; distribuţia se face în funcţie de cantitatea şi calitatea muncii depuse.

Ca o consecinţă a modificărilor fundamentale din sistemul productiv înregistrate în socialism, Marx deduce o serie de caracteristici generale ale comunismului:

activitatea productivă nu se va mai realiza în forma producţiei de mărfuri; datorită abundenţei, făcută posibilă ca urmare a creşterii productivităţii muncii,

distribuţia bunurilor va fi realizată după nevoi; diferenţierea de clasă a societăţii va fi complet eliminată, realizându-se din

acest punct de vedere o societate omogenă, caracterizată de existenţa unor interese generale, efectiv comune;

dispariţia statului ca instrument de impunere a interesului unei clase împotriva celorlalte clase, cât şi asupra tuturor mijloacelor de coerciţie şi oprimare socială; conducerea societăţii va pierde în consecinţă caracterul politic;

dispariţia decalajelor generatoare de inegalitate: sat / oraş; muncă fizică / muncă intelectuală; funcţii de conducere / funcţii de execuţie etc;

pe parcursul dezvoltării şi intensificării relaţiilor social-economice şi culturale, se va tinde treptat, spre ştergerea în mod natural a diferenţelor dintre naţiuni (valenţa globalizantă a comunismului).

www.geo

polit

ic.ro

150

Experienţa practică a demonstrat însă, că toate aceste caracteristici ale comunismului aşa cum au fost ele văzute şi imaginate de Marx la mijlocul secolului al XIX-lea, sunt de domeniul utopicului, exprimând particularităţile societăţii secolului trecut, naivă din punct de vedre al complexităţii societăţii contemporane. De altfel, comunismul, aşa cum a fost aplicat el de Lenin şi mai ales de către Stalin şi ulterior de liderii politici din Europa de Est s-a îndepărtat cu mult de modelul imaginat de Marx, situându-se, în unele situaţii, pe poziţii diametral opuse (în ceea ce priveşte rolul statului ca instrument de impunere la nivel economic şi social; al decalajelor generatoare de inegalităţi sau al „globalizării” pe principii comuniste).

Anul 1917 a însemnat un moment de răscruce, marcând pentru prima dată trecerea comunismului din sfera teoretică în sfera acţiunii practice.

Efortul de a construi comunismul în Rusia a ridicat importante probleme teoretice şi practice. Teoria presupunea că revoluţia va avea loc acolo unde socializarea producţiei, potenţialul în direcţia abundenţei şi o clasă muncitoare numeroasă erau deja realităţi. Rusia se afla însă la polul opus: era cea mai săracă ţară din Europa, cu o industrie foarte slab dezvoltată. Pentru a implementa comunismul, clasa muncitoare, aproape inexistentă, trebuia creată.

Cucerind puterea, bolşevicii comunişti s-au văzut fără un program bine structurat, care să meargă dincolo de sloganele lor pragmatice, încununate de succes în plan politic: „ pace, pâine şi pământ”, care exprimau o puternică dorinţă publică de a se pune capăt războiului şi privaţiunilor, ca şi cerinţei ţăranilor de a se redistribui pământul. Aşa cum îi plăcea lui Lenin însuşi să spună „nu există un plan de detaliu al socialismului pentru păşirea pe drumul comunismului”. Şi nici nu putea să existe, deoarece conform ideologiei lui Marx, comunismul ar fi trebuit să evolueze în interiorul societăţii capitaliste (socialismul), care în Rusia nici nu fusese încă pe deplin formată!

Odată instalaţi la putere, bolşevicii au trecut aproape imediat la acţiune. În anii războiului civil (1918-1920) întreaga proprietate a fost naţionalizată iar banii au fost pentru o perioadă desfiinţaţi. Când au început să aibă loc răscoale şi agitaţii ţărăneşti, Lenin a declarat un scurt interval de relaxare în 19211 devenind din ce în ce mai conştient de dificultăţile construirii comunismului în Rusia, care necesita o perioadă de tranziţii prelungită, în care atât clasele sociale antagoniste cât şi relaţiile producţiei de mărfuri trebuiau menţinute sub supravegherea atentă şi călăuzitoare a partidului.

Factorii politici şi instituţionali au conlucrat la scurtarea acestei faze de tranziţie. În timp ce Partidul Comunist şi instituţiile industriale de felul Consiliului Suprem pentru Economia Naţională, au purtat răspunderea pentru guvernarea ţării în comunismul de război, Noua Politică Economică (NEP) a fost în mare măsură controlată de experţi adesea de origine burgheză sau de elemente cu convingeri politice de dreapta. Cum Partidul Comunist deţinea puterea politică, acesta nu putea să salute cu prea mult entuziasm dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste. Aceste obstacole politice şi instituţionale în calea „Noii Politici Economice” au fost în mare măsură amplificate de rivalităţile din conducerea partidului, unde Stalin a profitat de controlul său asupra personalului ca să dea politicii un curs spre stânga în 1929.

Versiunea stalinistă a comunismului, caracterizată prin modificări importante, a condus Uniunea Sovietică în următorii 56 de ani. Aceasta a început în spiritul unui optimism extraordinar privind posibilităţile construirii comunismului pe calea industrializării masive şi a programului de colectivizare. Rapida dezvoltare a industriei asociată cu victoria Uniunii Sovietice în cel de al doilea război mondial au clădit terenul favorabil pentru extinderea comunismului în deceniul al cincilea al secolului trecut.

1 Noua Politică Economică, iniţiată de Lenin în martie 1921, în locul unor controale centrale rigide preconiza oprirea rechiziţionării de grâne şi dezvoltarea limitată a relaţiilor de piaţă în comerţ şi industrie.

www.geo

polit

ic.ro

151

2. CONTEXTUL POLITICO-GEOGRAFIC AL EXTINDERII SOCIALISMULUI ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST Revoluţia din Octombrie a constituit preambulul unui puternic cutremur care

a schimbat fundamental destinul ţărilor ce se întind de la Baltica la Adriatica şi la Marea Neagră. În câteva luni, marile imperii ale Europei centrale şi de răsărit (german, austro-ungar, rus şi otoman) se prăbuşesc; continentul evoluează de la integrare la fragmentare, prin afirmarea statelor naţionale. Iau naştere structuri politice noi, lipsite de tradiţii, cu graniţe contestate, cu puternice mişcări centrifugale induse de minorităţile transfrontaliere. Vulnerabilitatea acestor state a fost confirmată prin însăşi evoluţia acestora către noi structuri integrative multinaţionale: Boemia şi Moravia, foste domenii ereditare ale Habsburgilor se unesc cu Slovacia, desprinsă din Ungaria, formând republica Cehoslovacă independentă (28 octombrie 1918); Slovenia şi Croaţia se alătură Serbiei formând Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (1 decembrie 1918) care mai includea Dalmaţia, Voivodina, Bosnia şi Herţegovina şi Macedonia; la 30 octombrie 1929 statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslavia.

Tabel 1 - Structura Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, precursor al Iugoslaviei

MACROREGIUNI STRUCTURA ADMINISTRATIVĂ PROVENIENŢA

SERBIA Podrinska, Valjevo, Shumadija, Pozarevac, Timok, Raška, Moravska, Krusevac, Užice, Nish, Kosovo, Vranje.

Imp. Otoman

CROAŢIA Zagreb, Primorska-Kraiska, Osijek (Slavonia). Ungaria SLOVENIA Ljubljana, Maribor. Austria DALMAŢIA Dubrovnik, Split. Austria, Italia VOIVODINA Bačka, Srem, Banat (Belgrad, Podu-Navska). Ungaria BOSNIA şi HERŢEGOVINA

Bihač, Vrbaska, Tuzla, Travnik, Sarajevo, Mostar. Imp. Austro-Ungar

MACEDONIA Skopje, Bregalnica, Bitola. Imp. Otoman

La rândul lor statele baltice cunosc o puternică efervescenţă. Estonia, aflată de peste două secole sub stăpânirea Imperiului Ţarist îşi proclamă, la 24 februarie 1918, independenţa; la sfârşitul aceluiaşi an, bolşevicii proclamă la Narva, cu sprijinul Armatei Roşii, Republica Sovietică Estonă, combătută însă de guvernul provizoriu estonian cu ajutorul flotei britanice şi al voluntarilor scandinavi, care vedeau în Rusia bolşevică o potenţială ameninţare la adresa tuturor statelor din zonă. Aceasta este însă nevoită să recunoască, pentru 20 de ani (1920-1940) independenţa Estoniei, devenită în 1921 membru al Ligii Naţiunilor.

Letonia îşi proclamă independenţa la 18 noiembrie 1918, însă bolşevicii trec la o amplă contraofensivă, proclamând, o lună mai târziu, puterea sovietică, sprijinită pe Armata Roşie şi pe ideologia comunismului utopic. După o serie de conflicte armate în care au fost implicate şi trupe germane, forţele guvernului provizoriu leton ies victorioase, proclamând independenţa ţării, fapt recunoscut prin tratatul de pace letono-sovietic (11 august 1920).

Cea de-a treia ţară baltică Lituania, cunoaşte o evoluţie relativ similară: independentă la 16 februarie 1918 ca urmare a Revoluţiei burghezo-democrate din Rusia ce a dus la prăbuşirea Imperiului Ţarist, este ocupată ulterior atât de Armata Roşie (în teritoriul controlat de aceasta, bolşevicii lituanieni proclamă la 16 decembrie 1918 Republica Sovietică Lituaniană), cât şi de armata poloneză (în operaţiunea de recucerire a regiunii Vilnius). Prin urmare, independenţa ţării este recunoscută

www.geo

polit

ic.ro

152

de Rusia abia la 12 iulie 1920, ţara devenind, un an mai târziu, membră a Ligii Naţiunilor. În 1923, Regiunea Memel, situată în jurul portului Klaipeda este cedată de Germania (Prusia Orientală), Lituaniei.

Perioada interbelică a însemnat pentru toate cele trei state baltice afirmarea ca naţiuni independente. Autorităţile comuniste de la Moscova nu au renunţat însă nici un moment la ideea păstrării acestora sub autoritate sovietică. Pretextul a fost dat în zorii celui de-al doilea război mondial, prin pactul Ribbentrop-Molotov în urma căruia acestea au fost incluse în sfera de influenţă sovietică1 devenind ulterior republici unionale.

Acelaşi destin l-au avut şi teritoriile româneşti dintre Prut şi Nistru. Fostul guvernământ al Basarabiei s-a proclamat la 15/28 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească, pentru ca la 27 martie/10 aprilie1918, Sfatul Ţării din Chişinău să proclame unirea cu România. Unirea Basarabiei cu România, stipulată în tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920, semnat de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, nu a fost acceptată de ruşi.

U.R.S.S nu a recunoscut niciodată drepturile României asupra teritoriilor locuite de românii dintre Prut şi Nistru şi, în pofida multor contacte româno-sovietice, situaţia dintre cele două ţări a rămas coflictuală. Încă din februarie 1918, noua putere sovietică, prin Consiliul Comisarilor Poporului din Petrograd a hotărât să rupă relaţiile cu România, în condiţiile în care unirea Basarabiei cu România era tot mai evidentă. Operaţiunile de instaurare a puterii în partea sudică a Basarabiei şi Tatarbunarului, desfăşurate în perioada 12-17 septembrie 1924 au dus la confruntări deschise între forţele infiltrate de sovietici şi armata română, soldate cu morţi şi răniţi. Ca urmare a eşuării tentativelor de a include cu forţa Basarabia în sfera de influenţă a U.R.S.S. a fost formată, la 12 octombrie 1924, la fel ca în cazul ţărilor baltice, Republica Autonomă Sovietică Moldovenescă, pe stânga Nistrului, cu capitala la Balta, subordonată R.S.S Ucraina, care avea scopul de a menţine ideea existenţei unui teritoriu „moldovenesc” în limitele U.R.S.S. În plus, prin nota trimisă de Molotov ministrului de externe german Ribbentrop la 23 iunie 1940, acesta extindea pretenţiile U.R.S.S. şi asupra Bucovinei, care după U.R.S.S. ar fi fost populată de ucraineni. Hitler a acceptat doar includerea Basarabiei în U.R.S.S., opunându-se clar pretenţiilor asupra Bucovinei. Ca urmare, Molotov a limitat revendicările sovieticilor la Basarabia şi Bucovina de Nord.

În sud, Europa Balcanică a fost marcată prin declinul Imperiului Otoman, considerat ca un ultim bastion medieval pe Continent. Rând pe rând Grecia (1829), România, Serbia şi Muntenegru (1878), Bulgaria (1908) şi Albania (1912) devin independente, iar Macedonia este împărţită între Grecia, Serbia şi Bulgaria (1912-1913). Se configurează linia de demarcaţie etno-culturală ce avea să divizeze peninsula Balcanică: pe de o parte Croaţia şi Slovenia ce făcuseră parte din Imperiul Austro-Ungar, cu vocaţii central-europene de orientare germanofilă, iar pe de altă parte Serbia, Bulgaria, Macedonia şi Albania, ce proveneau din Imperiul Otoman, cu populaţii puternic islamizate (în pofida predominării elementului ortodox în Bulgaria şi Serbia) şi tradiţii balcanice. Apare un teren fertil pentru vocaţiile expansioniste ale Rusiei: pan-ortodoxismul, care câştigă teren în noile state ortodoxe independente ieşite de sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Pe de altă parte, se manifestă cu recrudescenţă pan-elenismul, de la cucerirea independenţei şi până la sfârşitul războaielor balcanice (1913), Grecia fiind preocupată să reunească sub autoritatea Atenei2 toate teritoriile locuite de greci. Prin urmare, panortodoxismul rus nu a putut

1 Iniţial, prin protocolul secret al pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Lituania a fost inclusă în sfera de influenţă germană; ulterior, prin noul acord germano-sovietic din 28 august 1939 este cedată de Hitler U.R.S.S. 2 Atena devine capitala Greciei moderne în 1834.

www.geo

polit

ic.ro

153

câştiga teren în sudul Balcanilor, fapt confirmat şi la nivel politic, disensiunile dintre forţele comuniste şi cele naţionaliste care au generat războiul civil din 1946-1949 înclinând balanţa spre includerea Greciei în sfera de interes a ţărilor occidentale (în 1952 este inclusă în NATO). S-a conturat astfel o a doua falie ce a marcat aproape jumătate de secol istoria Balcanilor: cea ideologică, Cortina de Fier separând Bulgaria, Iugoslavia şi Albania de Grecia şi Turcia (devenită în 1923 stat laic, orientat spre valorile culturale europene).

O categorie distinctă în structura viitorului Bloc Comunist o formau cele trei state industrializate ale Europei Centrale: Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Independenţa primelor două (1918) este consecinţa directă a destrămării Imperiului Austro-Ungar, în acelaşi an fiind proclamată şi Republica Ungară, transformată, un an mai târziu, ca urmare a mişcărilor de stânga, în Republica Socialistă Ungară (21 martie 1919)1. Acestea intră în sfera de influenţă sovietică după Conferinţa de la Yalta (februarie 1945): Cehoslovacia devine republică populară la 9 mai 1948; Polonia, în noile graniţe după 1945, la 19 februarie 1947, iar Ungaria la 18 august 1949.

Luarea puterii de către bolşevici în octombrie 1917 şi instalarea durabilă a primului regim comunist din lume au constituit un jalon decisiv ce a determinat un puternic curent de adeziune la această ideologie, manifestat cu precădere imediat după 1945. În contextul infernal al celui de-al doilea război mondial, copleşitor prin ură, nedreptate, discriminare, egoism înverşunat, corupţie şi teroare, ideea comunistă strălucea din ce în ce mai puternic, ca o stea în întuneric. Treptat, ea s-a impus multora ca o antiteză a sistemului ale cărui victime erau, în grade diferite, şi ca unic antidot (Soulet, 1998).

În mai puţin de cinci ani (1945-1949), sistemul comunist înregistrează un avans extraordinar în lume. În 1939, numai URSS-ul şi „protectoratul” său, Mongolia exterioară, se puteau revendica de la ideologia marxistă. Imediat după Revoluţia bolşevică din 1917, comuniştii au încercat să pună mâna pe putere în Finlanda, Germania, Ungaria, Slovacia şi Bulgaria, dar încercările lor au eşuat. Iar în ţările unde partidele comuniste erau bine implantate, ca în Franţa, speranţa declanşării revoluţiei se diminuase treptat. Însă după numai 10 ani de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, comuniştii se aflau nu numai în fruntea Uniunii Sovietice şi Mongoliei (al cărei regim fusese consolidat printr-un acord chino-sovietic în 1945), dar şi la conducerea a opt state din Europa de Est şi meridională (Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia) şi, în Asia, în fruntea Chinei populare şi a Republicii Democrate Coreene.

În aceşti 10 ani, numărul populaţiei care se trăia sub stindardul comunist se mărise de cinci ori, de la 170 milioane în 1939, la peste 845 milioane în 1949. Ideile lui Marx şi Lenin nu mai călăuzeau 8-9% din populaţia mondială ca în 1939, ci 33%! În plus, şi în alte ţări cu regim liberal sau aflate sub dominaţie colonială, partidele comuniste cunoscuseră, imediat după război, progrese uimitoare atât în Asia (unde Ho Şi Min, fondatorul Partidului comunist indochinez, proclamase, încă din august 1945, Republica Democratică Vietnam) cât şi în Europa (unde efectivele partidului comunist italian şi a celui francez se măriseră considerabil).

3. SOCIALISMUL - UN MODEL ECONOMIC ŞI INSTITUŢIONAL COORDONAT POLITIC

Europa de Est a explorat timp de aproape cincizeci de ani o traiectorie socio-instituţională originală, a cărei divergenţă faţă de evoluţia occidentală s-a adâncit de-a lungul timpului. Rezultatul a fost o economie de comandă, dar şi o economie

1 Republica Socialistă Ungară a fost înnăbuşită după 133 de zile de reacţiunea internă şi de intervenţia străină. Comuniştii revin la putere în Ungaria în decembrie 1944 când este creat Frontul Naţional Ungar.

www.geo

polit

ic.ro

154

de penurie. Ea s-a născut din penurie, dintr-o economie cu resurse insuficiente pentru autopropulsare, şi a căutat să-i transforme potenţialul, să sporească avuţia naţională. Sistemul economic a fost puternic politizat, evoluţia lui modelându-se după imperativele instituţiilor politice. Prin comanda autoritară şi administrativă, partidul comunist a reuşit să basculeze complexul economic, articulându-l în parametrii specifici economiei moderne, fără să elimine penuria, pe care a avansat-o la rangul de politică de stat. Alocarea resurselor a fost o constantă a oricărui proces economic, intrările şi ieşirile din economie fiind distribuite de la centru, mai mult sau mai puţin realist. Distribuirea administrativă a resurselor a imprimat fiecărei întreprinderi un comportament specific, cel de a avea cât mai multe rezerve pentru a produce, cu riscuri cât mai mici, rezultatele impuse de plan.

Instalate la putere după cel de-al doilea război mondial, la est de Cortina de Fier, partidele comuniste au încercat să elaboreze o strategie radicală de modernizare. Caracterizat de sensuri contradictorii, neluând în considerare valorile democraţiei, procesul avea să eşueze patru decenii mai târziu într-o criză globală profundă.

Noua dinamică politică a modelat, uneori până la îngroşarea unor aspecte, societatea întregului spaţiu est-european în intervalul 1945-1989. Principalele ei trăsături pot fi sintetizate astfel:

preluarea modelului politic sovieto-stalinist ca paradigmă a schimbării, ceea ce însemna printre altele, instaurarea dictaturii partidului comunist, desfiinţarea altor partide şi a parlamentarismului;

dezvoltarea cu prioritate a proceselor socializante ale economiei, considerate ca pârghii ale industrializării rapide, ale modernizării sociale;

marginalizarea sau chiar desconsiderarea condiţiilor pentru exprimarea ipostazelor individuale ale omului ca subiect social;

atrofierea funcţiei critice a gândirii politice şi, prin urmare, diminuarea masivă a posibilităţilor de corecţie a perioadelor disfuncţionale sau de criză din dezvoltarea societăţii.

Aceste constante s-au intersectat şi au interacţionat în ponderi diferite, în funcţie de conjuncturi şi au conturat tabloul întregii realităţi sociale. Ele au impulsionat schimbarea, au deschis noi linii evolutive ale spaţiului social, dar, în acelaşi timp, au generat şi limitele insurmontabile ale devenirii sociale. Astfel, în cele din urmă, s-a produs stagnarea sau chiar blocarea tendinţelor dezvoltării sociale şi umane.

Traiectoriile intersectării acestor constante au fost rezultatul direct al acţiunii politice, întreaga societate fiind indiscutabil marcată atât temporal cât şi spaţial de dominaţia sistemului politic. Viaţa politică aflată sub hegemonia partidului comunist, a copiat caracteristicile regimului politic stalinist. Acesta s-a definit prin exercitarea puterii dictatoriale a partidului comunist, dispariţia oricăror manifestări democratice în interiorul acestuia, instaurarea represiunii şi a violenţei ca instrumente ale dominaţiei în partid şi în societate, anularea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, transformarea ipocriziei, a delaţiunii şi a arbitrarului în principii ale guvernării.

Tot regimul stalinist a fost cel care a transformat partidul comunist dintr-un organism politic de elaborare a strategiilor dezvoltării şi modernizării într-o instituţie de tip administrativ având ca scop executarea deciziilor hotărâte la vârf. Centralismul democratic a permis concentrarea puterii în jurul lui Stalin care, astfel, a putut să manipuleze şi să convertească partidul comunist într-un aparat birocratic de executare a dispoziţiilor bazat pe obedienţă şi supunere. Prin dictatura proletariatului statul sovietic a fost subordonat voinţei partidului comunist, pierzându-şi autonomia proprie, una dintre condiţiile necesare pentru un regim democratic. În acest angrenaj dominat de osmoza partidului cu statul, instituţiile reprezentării societăţii civile fie dispar, fie

www.geo

polit

ic.ro

155

li se atribuie un rol formal. Ele aprobă în unanimitate hotărârile partidului. Aşa se face că dictatura partidului şi-a subsumat instituţiile statului, a îmbrăcat forma originală a „hotărârilor de partid şi de stat” care pecetluiau destinul societăţii.

Consecinţa firească a acestor practici nedemocratice a fost deturnarea scopurilor instituţiilor civile. Sindicatele, asociaţiile profesionale şi sociale sunt constrânse să renunţe la promovarea propriilor interese. Ele devin „curele de transmisie” şi mobilizează masele să înfăptuiască politica partidului comunist. Stalinismul nu a desfiinţat societatea civilă, ci a înregimentat-o şi a dominat-o prin constrângere şi manipulare. Libertatea de expresie a fost înlocuită cu „adeziunea unanimă” faţă de politica partidului. Societatea a fost dirijată pentru a se manifesta ca un grup compact ce naviga înspre o unică direcţie, impusă de partidul comunist. Extraordinara presiune a partidului asupra statului şi a societăţii, realizată prin mijloace coercitive şi represive a făcut ca sistemul politic să fie unul profund nedemocratic a cărui traiectorie a gravitat între totalitarism şi autoritarism

Logica puterii în ideologia stalinistă era simplă. Strategia modernizării necapitaliste a economiei trebuie să aducă rezultate imediate, care să formeze temeiul legitimităţii noii puteri. În dictatura proletariatului sau „noua democraţie”, cum o prezenta partidul comunist, legitimitatea puterii era una specifică. Legitimitatea politică în regimurile democratice se realizează prin confruntarea directă dintre partide în faţa societăţii civile. Ea îşi alege astfel ca reprezentanţi politici pe aceia care îi consideră promotori ai intereselor sale. Procesul electoral este modalitatea clasică de realizare a acestui proces. În condiţiile partidului unic legitimarea a devenit una indirectă, subînţeleasă, fiind bazată pe ipoteza eronată că guvernarea sa este justificată de rezultatele sociale care se răsfrâng asupra unor importante grupuri umane profund defavorizate în vechea societate. Întrucât partidul comunist consideră că acţionează în numele acestora, modernizarea avea să aducă noi standarde de civilizaţie pentru ele şi astfel politica sa avea legitimare socială implicită. Ea nu trebuie să fie verificată şi corectată prin mecanismele democratice care asigură legătura dintre guvernanţi şi guvernaţi. Democraţia avea numai un caracter formal-juridic, fără a funcţiona în mod real.

În această situaţie legitimarea se reducea numai la consecinţele sociale ale politicii. Partidul comunist putea să recurgă la orice fel de mijloace, de la represiune la manipulare, numai să aibă performanţe economice cu repercusiuni pozitive în domeniul social. De cele mai multe ori, deşi modernizarea necapitalistă a produs schimbări pozitive pentru păturile defavorizate din vechea societate, strategia dezvoltării a fost una dură, care nu corespundea în totalitate intereselor şi posibilităţilor claselor muncitoare.

Încrederea oarbă a liderilor partidului în legitimarea socială a politicii lor a dus, în cele din urmă, la formularea unor decizii aberante privind dezvoltarea economico-socială. Acestea au contribuit la diminuarea componentelor modernizării sociale şi la deteriorarea condiţiilor de viaţă. Minimalizând în mod conştient rolul legăturii dintre partid şi mase în actul guvernării, dictatura partidului/stat nu a sesizat fragilitatea legitimării numai prin efectele sociale ale politicii.

Schimbarea radicală a economiei a fost concepută ca fiind legată de o structură socială, bazată pe industrializarea accelerată şi colectivizarea agriculturii. Prin urmare, relaţiile dintre putere şi societatea civilă au fost întemeiate pe lupta de clasă. Nu a fost însă vorba de o confruntare socială ci de epurarea printr-o politică a terorii a segmentelor politice şi sociale rivale partidului bolşevic. Obsesia vitezei în transformarea economică a societăţii s-a transpus în domeniul politic într-o acţiune dură, violentă şi criminală, împotriva unor opozanţi reali sau imaginari. În acelaşi timp partidul comunist a făcut eforturi continui pentru a atrage grupurile defavorizate de la baza piramidei sociale de partea lui. Metodele cimentării unei noi integrări sociale şi politice au fost variate, de la cele promoţionale la cele represive. Ca instrument al

www.geo

polit

ic.ro

156

realizării politicii partidul a utilizat statul ca instrumentul cel mai adecvat pentru soluţionarea rapidă, pe calea cea mai scurtă, a ecuaţiei putere/societate civilă în favoarea sa. Organizarea statului autoritar sau a celui totalitar ar putea răspunde cel mai bine acestor oportunităţi sociale. Finalitatea urmărită era stabilitatea politică, integrarea maselor la remorca partidului comunist nedemocratic şi birocratic. Modelarea mentalităţilor prin „curelele de transmisie” ale partidului comunist a însemnat îndoctrinarea acestora pentru canalizarea energiilor sociale spre acţiunile ce corespundeau obiectivelor partidului.

Ansamblul relaţiilor şi practicilor sociale au fost subordonate statului, etatismul a devenit realitatea primordială a vieţii sociale. Trecerea de la regimul autoritar la cel totalitar de la Rusia bolşevică din timpul lui Lenin la puterea absolută a lui Stalin, a fost consecinţa acestei concepţii profund etatiste asupra schimbării şi ritmurilor ei. Tranziţia dispare ca etapă istorică necesară în procesul dezmembrării vechii societăţi şi a coagulării noii realităţi sociale. Sfidărilor istoriei - războiul civil, izolarea internaţională, subdezvoltarea economică şi situaţia socială precară a majorităţii grupurilor sociale, Rusia sovietică le-a răspuns prin mijloace autoritare şi totalitare.

Mecanismul politic pe care s-a construit dominaţia de tip stalinist a fost regimul partidului-stat. Acest angrenaj politic s-a desăvârşit prin trecerea de la autoritarism la totalitarism1 anulându-se astfel din start ideea proprie oricărei guvernări moderne, aceea a contractului dintre guvernanţi şi guvernaţi.

Fără contractul putere-societate civilă, a cărui realizare cea mai viabilă până în prezent o constituie alegerile democratice, actul politic a ajuns un spaţiu închis, iar puterea era responsabilă doar faţă de sine însuşi. Cum era şi firesc acest mecanism a generat imposibilitatea receptării corecte a contradicţiilor şi prin urmare intervenţiile politice la crize au fost parţiale şi neconcludente pe termen lung. Despotismul puterii a înstrăinat politica de realitatea socială, a închistat dezvoltarea economică în algoritmi sterili, reduşi la clişee lingvistice, a produs traume fizice şi psihice colectivităţilor umane. Inexistenţa unui dialog politic, real şi constant, între putere şi societatea civilă a făcut ca decizia politică să fie expresia voinţei unui singur lider ce se vroia charismatic. Într-un timp scurt, statul a ajuns braţul puternic şi vizibil al unui partid hotărât să domine întreaga societate prin imixtiunea în meandrele cele mai nebănuite ale realităţii sociale. Intervenţia statului nu a fost una stimulativă, dimpotrivă ea a inhibat energiile umane sau le-a canalizat în direcţii ce s-au dovedit a fi puţin profitabile pentru majoritatea proceselor modernizării. Mai mult decât atât, statul prin deciziile superioare ale partidului a fost obligat să recurgă pe scară vastă la represiunea organelor de securitate.

În acelaşi timp, nu trebuie omis aici că regimul politic al partidului unic a avut în unele perioade o anumită bază socială, un anume consens social. Acesta s-au datorat mai cu seamă ameliorării condiţiilor de viaţă şi ascensiunii sociale de care au beneficiat, la începuturile modernizării, clasele populare.

Paradoxal, sistemul partidului-stat s-a vrut a fi promotor al unei democraţii politice deosebită de cea existentă în ţările occidentale. După perioadele deschis represive ale dictaturii proletariatului şi renunţarea la lupta de clasă ca principală modalitate de realizare a noii stabilităţi sociale, sistemul politic al partidului unic a organizat în plan statal pretinse instituţii ale reprezentării sociale. S-a afirmat că

1 Autoritarismul este definit ca fiind un stil de guvernare în care conducătorii cer o supunere necondiţionată din partea celor conduşi, în vreme de totalitarismul reprezintă o formă de guvernare centralizată, care reglementează orice aspect al comportamentului de stat sau privat (Lain McLean, Oxford. Dicţionar de Politică, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001). Diferenţa între regimul autoritar şi cel totalitar rezidă în permisivitatea puterii autoritare faţă de anumite segmente ale societăţii civile şi în maniera de exercitare a dominaţiei. Regimurile autoritare, deşi evident nedemocratice, exercită o coerciţie fizică sau ideologică mai strict direcţionată, destinată cu precădere unor grupuri şi clase sociale. Instrumentalizarea nu trece atât de uşor înspre abuz, ilegalitate şi arbitrar ca în cazul totalitarismului.

www.geo

polit

ic.ro

157

funcţionarea lor era bazată pe principii şi norme democratice, inclusiv pe cel al eligibilităţii reprezentanţilor puterii. Numai că toate acestea au fost numai principii enunţate în texte legislative care nu au trecut niciodată dincolo de un cadru formal. Democraţia a rămas un laitmotiv ideologic şi o realitate formală lipsită de conţinut. Mai mult decât atât, de câte ori puterea se simţea, justificat sau nu, în pericol, ea stopa în chip brutal manifestările de autonomie ale grupurilor sociale sau etnice. De aceea, ţările est-europene au fost, în cele din urmă, identificate cu puterea opresivă, cu gulagul, cu regimuri politice care au desconsiderat drepturile şi libertăţile cetăţeanului.

Un alt aspect care intervine în evaluarea sistemelor politice postbelice de tip stalinist din această parte a continentului este atitudinea Occidentului faţă de ele. După anii ‘50 ţările vestice au început să-şi arate disponibilitatea pentru a avea relaţii economice şi politice în regiune. Chiar dacă raporturile politice au fost potenţate de considerente economice şi de interese geostrategice occidentale, ele nu au fost condiţionate de absenţa democraţiei în ţările blocului sovietic. Condiţionările restrictive ale Vestului au survenit mai târziu, începând cu mijlocul anilor ‘80, când economiile est-europene se aflau în stagnare, iar regimurile politice se confruntau cu crize profunde.

Europa de Est a explorat timp de aproape cincizeci de ani o traiectorie socio-instituţională originală, a cărei divergenţă faţă de evoluţia occidentală s-a adâncit de-a lungul timpului. Rezultatul a fost o economie de comandă, dar şi o economie de penurie. Ea s-a născut din penurie, dintr-o economie cu resurse insuficiente pentru autopropulsare, şi a căutat să-i transforme potenţialul, să sporească avuţia naţională. Sistemul economic a fost puternic politizat, evoluţia lui modelându-se după imperativele instituţiilor politice. Prin comanda autoritară şi administrativă, partidul comunist a reuşit să basculeze complexul economic, articulându-l în parametrii specifici economiei moderne, fără să elimine penuria, pe care a avansat-o la rangul de politică de stat. Alocarea resurselor a fost o constantă a oricărui proces economic, intrările şi ieşirile din economie fiind distribuite de la centru, mai mult sau mai puţin realist. Distribuirea administrativă a resurselor a imprimat fiecărei întreprinderi un comportament specific, cel de a avea cât mai multe rezerve pentru a produce, cu riscuri cât mai mici, rezultatele impuse de plan.

4. ESENŢA MODELULUI ECONOMIC SOCIALIST: PLANUL Cea de a doua componentă definitorie a economiei de comandă a fost planificarea

centralizată. Cu ajutorul ei s-a exercitat dominaţia absolută a sistemului partidului/stat asupra economiei. Planificarea centralizată imperativă a instituţionalizat: ierarhia fermă a controlului politic, impunerea, până la detaliu, a obiectivelor activităţii economice şi anularea autonomiei întreprinderilor, alocarea administrativă a input-urilor, redistribuirea profitului şi supravieţuirea artificială a întreprinderilor nerentabile, stabilirea administrativă a preţurilor, impunerea fondului de salarizare etc. Astfel, economia a devenit un ansamblu instituţionalizat coerent, orientat spre dezvoltarea industrială în tiparele reproducerii predominant extensive. Calea aleasă pentru dezvoltare nu era originală. În epocă, majoritatea ţărilor dezvoltate se găseau în faza unui industrialism evoluat, care funcţiona pe baza acumulărilor extensive. Pentru o economie cum era cea românească la începutul anilor ‘50, înzestrarea tehnică, formarea capacităţilor productive, restructurarea proporţionalităţii ramurilor reprezentau traiectorii principale ale modernizării.

Criza petrolului de la începutul anilor ‘70 nu a împiedicat dictatura să continue industrializarea prin extinderea industriei grele, a marilor combinate energofage. În acelaşi timp, economiile dezvoltate occidentale au purces la redimensionarea şi retehnologizarea acestor sectoare pentru a se adapta la noile caracteristici ale pieţei materiilor prime şi surselor de energie. În această perioadă la noi s-au construit sau finalizat platforme siderurgice şi petrochimice la Galaţi, Călăraşi, Oneşti, Năvodari.

www.geo

polit

ic.ro

158

Pe termen lung mecanismele reglatoare, sistemul de relaţii economice pus în mişcare de partidul unic şi proprietatea de stat a fost păgubitor. Fără îndoială una din cauze a reprezentat-o politicul, care a fost instrumentul dominant în structurarea şi funcţionarea complexului economic. În loc ca economia, beneficiind de intervenţia statului, să se autoorganizeze prin coordonate interne, specifice, ea s-a modelat în primul rând pe considerente politice voluntariste. Planul, centralizat şi imperativ, departe de a pune în valoare oportunităţi economice valida un anumit raport de putere disputat de elita politică şi economică, centrală şi locală. El se alcătuia sau se realiza în urma târguielii dintre centrul politic, ministerele de ramură şi directorii de întreprinderi. Responsabilii locali urmăreau acumularea de resurse cât mai multe şi rezultate cât mai modeste, în timp ce la centru resursele se distribuiau prin raţionalizare şi arbitrariu, şi se aştepta o eficienţă maximă. Aceste componente contradictorii între nivelele ierarhice, cel central având desigur rol dominant, aveau ca efect elaborarea de planuri nerealiste. Ciclurile investiţionale pe care le-a parcurs economia, în care explozia investiţiilor alternează cu contractarea lor, exemplifică această caracteristică a planificării. Uneori obiective ale planurilor cincinale au fost reeşalonate sau abandonate, alteori prelungite până la falimentarea completă a investiţiei. De exemplu, canalul Dunărea-Marea Neagră şi metroul bucureştean au fost începute în anii ‘50 şi reluate după două decenii. Amintim şi de costisitoarea şi falimentara exploatare minieră din Munţii Călimani sau de termocentrala pe şisturi bituminoase de la Anina.

5. STUDIU DE CAZ: ROMÂNIA La sfârşitul celui de al doilea război mondial România avea o economie agrar-

industrială, slab dezvoltată şi ineficient racordată la oportunităţile modernizării. Dezastrul produs de război, scăderea nivelului de trai, nemulţumirile acumulate în timp de unele categorii sociale defavorizate au împovărat şi mai mult posibilitatea relansării economiei în coordonatele funcţionării ei antebelice.

Refacerea potenţialului economic, plata datoriilor de război prevăzute în Convenţia de Armistiţiu, trecerea la economia de pace, asigurarea unui minim de stabilitate socială pentru ca economia să funcţioneze, presupuneau dezvoltarea ei, eforturi pentru redimensionarea căilor sale evolutive, dinamizarea consumului intern, intervenţia şi sprijinul statului. Din această perspectivă, reforma agrară a eliminat aspectele precapitaliste frenatoare, oferind şansa consolidării practicilor capitaliste în circuitul economiei rurale. Ea a creat doar începuturile pentru o agricultură pusă în mişcare de forţa capitalului productiv. Totodată, datorită slabei înzestrări tehnice şi financiare precum şi a condiţiei precare a ţărănimii, pentru majoritatea populaţiei reforma agrară a avut puternică încărcătură socială.

Marile schimbări, adevărate răsturnări în fizionomia şi funcţionalitatea economiei, se vor produce începând cu 1948, o dată cu instaurarea regimului politic al partidului unic. Noul sistem politic şi reorganizarea globală a economiei vor deveni coordonatele semnificative ale societăţii româneşti. Acestea au modelat regulile realităţii sociale, relaţiile între oameni, grupuri şi clase sociale, modul de viaţă şi mentalităţile. Sistemul economic avea să fie mai cu seamă expresia voinţei politice a P.C.R. de a relansa şi redimensiona modernizarea. Schimbarea a fost una radicală, iar în componentele ei instituţionale una rapidă.

Desprinse din nevoia de modernizare, obiectivele dezvoltării forţelor productive au prevalat în forme şi ponderi diferite, influenţând organizarea şi dinamica economiei. Acestea au devenit laitmotiv în legitimarea politicii şi evoluţiilor economice în timpul dominaţiei partidului unic. Dar în deceniul al nouălea aceste obiective au fost demonetizate de traseul real urmat de economia românească, au ajuns să fie numai o sintagmă

www.geo

polit

ic.ro

159

a discursului ideologic. Realizarea lor a fost parţială şi greoaie datorită mecanismelor reproductive ale economiei, care, nu de puţine ori, erau în contradicţie cu scopurile asumate politic. Cu toate aceste neajunsuri, o analiză critică lucidă nu poate să eludeze împlinirile, fie ele şi parţiale, spre modernizarea economico-socială a ţării. De asemenea, deşi acest lucru a mai fost invocat, strategia modernizării economiei de către partidul comunist a fost în primii ani postbelici singurul răspuns coerent care, pornind de la realitatea subdezvoltării ţării, oferea o cale spre dezvoltarea industrială asumându-şi soluţii radicale pentru probleme cheie ale economiei. Acest program de transformare a economiei a avut sprijin social. Clase sau categorii sociale defavorizate în vechea societate au putut găsi o punte de legătură între oferta comuniştilor şi speranţele lor. Partidele istorice nu au venit după 1944 cu un discurs economic şi social înnoitor. În linii generale ele au menţinut orientările politice antebelice, chiar şi programe politice, pe care au încercat să le acomodeze la situaţia specială a unei ţări ieşite dintr-o conflagraţie devastatoare.

Ca şi celelalte economii naţionale de la est de Cortina de Fier, economia românească s-a articulat prin raportarea la un model. Acesta nu a fost însă unul teoretic, ci istoric, real. Între 1948-1989 economia românească s-a structurat urmând liniile generale ale celei sovietice, dar fizionomia, traiectoriile şi rezultatele au specificitatea lor, istoria lor fiind marcată de particularităţi naţionale. Obiectivul lor a fost modernizarea în cadrele societăţii industrializate la capătul căreia mecanismele economice s-au şi gripat. Economia a fost una de comandă, de penurie, în planul consumului, mobilizată, o dictatură asupra nevoilor sau un capitalism de stat.

6. CONCLUZII. SISTEMUL SOCIALIST – UNITATE ŞI DIVERSITATE Modelul stalinist de putere nu a avut aceeaşi fizionomie în toate ţările Europei

centrale şi orientale, mai cu seamă după dispariţia lui Stalin (1953). În Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia de pildă, societatea civilă şi-a manifestat în mod deschis opoziţia faţă de regimul stalinist (1956, 1968). Ca urmare a acestor presiuni, sistemul politic şi-a modificat resorturile dominaţiei trecând la guvernări de factură autoritară care au permis grupurilor sociale să apeleze la anumite practici identitare pentru a-şi promova interesele specifice. Nu în aceeaşi măsură a fost cazul pentru alte ţări printre care şi România unde aşa-numita liberalizare politică a fost fragmentară, insuficientă şi de scurtă durată.

Istoria postbelică a Estului ilustrează pendulare a regimurilor politice şi incapacitatea lor de a se transforma în sisteme politice democratice. Acest lucru nu s-a întâmplat nici măcar în acele ţări unde, pe lângă partidul comunist, alte partide aveau o existenţă formală. Osmoza partid-stat, centralismul democratic, reticenţa faţă de prezenţa spiritului critic în elaborarea deciziei politice, teama liderilor politici şi administrativi de a-şi pierde privilegiile şi reunirea lor în aşa numita „nomenclatură” au rigidizat sistemul politic, l-au îndepărtat de la problematica socială şi umană reală. De aceea, chiar şi acolo unde puterea a acceptat, în cele din urmă, unele concesii politice şi reformarea economiei (cazul Poloniei, Ungariei şi URSS la sfârşitul anilor ‘80), nu s-a trecut pragul unor relaţii democratice. A fost vorba mai degrabă de o independenţă parţială a societăţii civile, căreia nu îi era însă permis să pună sub semnul întrebării sistemul puterii, dictatura partidului comunist. Acest reformism nu a putut să menţină stabilitatea unei societăţi aflate în criză, în stagnare sau declin economic şi cu o guvernare lipsită de sprijin social.

BIBLIOGRAFIE 1. Babeţi, Adriana, Ungureanu, C. (1997), Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Ed. Polirom, Iaşi 2. Bădescu, I., Dungaciu, D., colab. (1995), Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed. Floarea Albastră, I - II, Bucureşti 3. Boniface, P. (1999), Valori permanente, valori de ocazie. Pericolul proliferării statelor, în „Timpul în

7 zile”, 26 ian - 1 feb, pp. 15-16

www.geo

polit

ic.ro

160

4. Boudon, R., Besnard, Ph., Cherkaoui, M., Lécuyer, B. P. (coord.) (1996), Larousse. Dicţionar de Sociologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti

5. Breton, R. (1989), L’art de tracer les frontières, în Annales de Géographie, pp. 102-103 6. Brunet, R., Eckert, D., Kolossov, V. (1995), Atlas de la Russie et des pays proches, Gip Reclus, La

Documentation Française, Montpellier 7. Carol, Anne, Garrigues, J., Ivernel, M. (2000), Dicţionar de istorie al secolului XX, Ed. All Educaţional, Bucureşti 8. Châtelet, Fr., Pisier, Évelyne (1994), Concepţiile politice ale secolului XX, Ed. Humanitas, Bucureşti 9. Chauprade, A., Thual, Fr. (2000), Dictionnaire de Géopolitique, Ellipses, Paris 10. Claval, P. (1978), L’Espace et pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris 11. Fourcher, M. (coord.) (1993), Fragments d’Europe. Atlas de l’Europe médiane et orientale, Fayard, Paris 12. Hobsbawm, E. J. (1997), Naţiuni şi naţionalisme, din 1780 până în prezent, Program, mit, realitate, Ed. Arc, Chişinău 13. Hoerner, J. M. (1993), Autour de la fonction sociale de la frontière, în Espaces et Sociétés, 70-71, pp. 157-164 14. Lacoste, Y. (coord.) (1995), Dictionnaire de Géopolitique, Flammarion, Paris 15. Le Breton, J. M. (1996), Europa Centrală şi Orientală, între 1917 şi 1990, Cavallioti, Bucureşti 16. McLean, L. (coord.) (2001), Oxford. Dicţionar de politică, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 17. Nouschi, M. (2002), Mic atlas istoric al secolului XX, Ed. Polirom, Iaşi 18. Popa, M., Matei, H. C. (1993), Mică enciclopedie de istorie universală. Statele lumii contemporane, Ed. Iri, Bucureşti 19. Rey, Violette (coord.) (1998), Les territoires centre-européens. Dilemmes et défis. L’Europe médiane

en question, La Découverte, Paris 20. Săgeată, R. (2004), Modele de regionare politico-administrativă, Ed. Top Form, Bucureşti 21. Săgeată, R., Baroiu, Dr. (2004), Graniţele de stat ale României între tratatele internaţionale şi dictatele de

forţă, Ed. Prineps Edit, Iaşi 22. Serebrian, O. (2004), Politică şi geopolitică, Ed. Cartier, Chişinău 23. Soulet, J. F. (1998), Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iaşi 24. Voiculescu, M. (2000), Doctrine politice contemporane, Ed. Victor, Bucureşti 25. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) (1993), Dicţionar de Sociologie, Ed. Babel, Bucureşti

MARAMUREŞ SUCEAVA

IAŞI

BACĂU

GALAŢI

DOBROGEA

BUCUREŞTI

Bucureşti

ARGEŞ

OLTENIA

BANAT

HUNEDOARA

CRIŞANACLUJ

BRA OVŞ

PLOIEŞTI

REGIUNEAMURE -AUTONOMÃ MAGHIARÃ

Ş

Limită de regiuneOraşe de subordonare republicanăSufrafeţe care au trecut de la o regiune la alta

Legea nr. 3 din 27 decembrie 1960: 16 regiuni,142 raioane, 4.259 comune, 14 oraşe de subordonare regională, 2 oraşe de subordonare republicană (Bucureşti şi Constanţa)

Surse: *** Republica Populară Română, Har ta politico-administrativă , 1:850.000, 1961, Bucureşti Helin R.A ., The volatile administrative map of Romania, Annals of American Geographers, 57, 1967, p. 481-502

CONSTANŢA

0 40 60 km20

CRIŞANA Regiuni care şi-auschimbat denumirea

Regiunile României 1960-1968(după Dănuţ-Radu Săgeată, Modele de regionare politico-administrativă, Editura Top Form, Bucureşti, 2004, fig. 27)

www.geo

polit

ic.ro

161

Anexa 1

„Imperiul” Sovietic - între construcţie, deconstrucţie şi reconstrucţie

„Imperiul” Sovietic

Con

stru

cţia

Deconstrucţia Reconstrucţia

Dec

onst

rucţ

ia

Rec

onst

rucţ

ia

ARMENIA Anexare: 1828

Independenţă: 28.05.1918, recunoscută internaţional: 1920

- Atacată de Armata Roşie: 1920 - Republică sovietică: 29.11.1920 - Parte integrantă din R.S.F.S. Transcaucaziană:

12.03.1922 şi din U.R.S.S.: 30.12.1922 - Republică unională: 5.12.1936

Independenţă: 23.09.1991

C.S.I.: 21.12.1991

AZERBAIDJAN Anexare: 1813

- Parte integrantă din R.S.F.S. Transcaucaziană: 12.03.1922 şi din U.R.S.S.: 30.12.1922

- Republică unională: 5.12.1936

Independenţă: 21.12.1991

C.S.I.: 21.12.1991

BELARUS Anexare: 1772-1795

Ocupată de armata germană: 1917-1918

- Constituirea R.S.S. Bieloruse: 1.1.1919, inclusă în U.R.S.S.: 30.12.1922

Independenţă: 25.08.1991

C.S.I.: 21.12.1991

ESTONIA Anexare: 1721

Autonomie: 30.03.1917 Independenţă: 24.02.1918, recunoscută de Rusia: 02.02.1920

- Republica Sovietică Estonă, proclamată de bolşevici: 29.11.1918, cu sprijinul Armatei Roşii, combătută de guvernul provizoriu estonian

- Protocolul Molotov-Ribbentrop: Estonia revine în sfera de influenţă sovietică: 23.08.1939

- In urma notei ultimative a U.R.S.S. din 16.06.1940, Estonia este ocupată de trupe sovietice

- Proclamarea R.S.S. Estone: 21.07.1940 inclusă în U.R.S.S.: 6.08.1940

Independenţă: 20.08.1991

FINLANDA Anexare: 1809

Independenţă: 6.12.1917

www.geo

polit

ic.ro

162

GEORGIA Anexare:

1801-1810 Parte integrantă din R.F. Tanscaucaziană: 1917-1918 Independentă: 26.05.1918, recunoscută de Rusia: 07.05.1920

- Ţara este cucerită de trupe ale Armatei Roşii: 1920 - Republică Sovietică: 25.02.1921 - Parte integrantă din R.S.F.S. Transcaucaziană:

12.03.1922 şi din U.R.S.S.: 30.12.1922 - Republică unională: 5.12.1936

Independenţă: 09.04.1991

KAZAHSTAN Anexare: 1876

Răscoală anti-rusească: 1916 Război civil între trupele bolşevice şi naţionaliştii kazahi: 1917-1920

- Republica Sovietică Socialistă Kirghiză (până în anii ’20 kazahii erau desemnaţi cu numele eronat de kirghizi pentru a-i deosebi de cazacii ruşi)

- R.S.S.A. Kirghiză îşi schimbă numele în R.S.S.A. Kazahă, inclusă în R.S.S. Uzbekă: 1925

- Republică unională: 5.12.1936

Independenţă: 16.12.1991

C.S.I.: 21.12.1991

KIRGHISTAN Anexare: 1876

Răscoală anti-rusească: 1916

- Teritoriul Kirghistanului este inclus în componenţa R.S.S. Turkestan din componenţa R.S.F.S. Rusă (1918-24)

- Regiunea Autonomă Kara-Kirghiză: 14.10.1924 - R.A.S.S. Kirghiză: 1.02.1926, inclusă în U.R.S.S.:

5.12.1936

Independentă: 31.08.1991

C.S.I.: 21.12.1991

LETONIA Anexare: 1700-1721, 1795

Mişcare de emancipare naţională: după 1850 Independenţă: 18.11.1918, recunoscută de Rusia: 11.08.1920

- Preluarea puterii de către bolşevici cu sprijinul Armatei Roşii: 17.12.1918-11.08.1920

- Protocolul Molotov-Ribbentrop: Letonia revine în sfera de influenţă sovietică: 23.08.1939

- R.S.S. Letonă: 21.07.1940, inclusă în U.R.S.S.: 5.08.1940

Independentă: 21.08.1991

LITUANIA Anexare: 1795

Mişcare de emancipare naţională: după 1850 Independenţă: 16.02.1918, recunoscută de Rusia: 12.07.1920

- Republica Sovietică Lituaniană, proclamată în teritoriile controlate de armata sovietică: 16.12.1918

- Protocolul Molotov-Ribbentrop: Lituania revine în sfera de influenţă sovietică: 23.08.1939

- R.S.S. Lituaniană: 21.07.1940, inclusă în U.R.S.S.: 03.08.1940

Independentă: 21.08.1991

www.geo

polit

ic.ro

163

MOLDOVA, Rep~ Anexare: 1812

Autonomia Basarabiei: 27.10.1917 R.D.F. Moldovenească: 02.12.1917 Unirea cu România: 09.04.1918

- Protocolul Molotov-Ribbentrop: Basarabia şi Bucovina de Nord revin în sfera de influenţă sovietică: 23.08.1939

- R.S.S. Moldovenească: 02.08.1940, inclusă în U.R.S.S.

Independentă: 27.08.1991

C.S.I.: 21.12.1991

TADJIKISTAN Anexare: 1868

- R.A.S.S. Tadjikă, inclusă în R.A.S.S. Uzbekă: 14.10.1924

- Republică unională în cadrul U.R.S.S.: 16.10.1929

Independentă: 09.09.1991

C.S.I.: 21.12.1991

TURKMENISTAN Anexare: 1869-1885

Forţe naţionaliste sprijinite de trupe britanice cuceresc oraşul Aşhabad (1918-1920)

- Formarea R.S.S.A. Turkestan, ca parte a R.S.F.S. Rusă: 30.04.1918

- R.S.S. Turkmenă, republică unională în cadrul U.R.S.S.: 27.10.1924

Independentă: 27.10.1991

C.S.I.: 21.12.1991

UCRAINA Anexare: 1772-1795

Renaşterea mişcării de emancipare naţională şi de afirmare a identităţii culturale: sec XIX autonomie: 25.12.1917 partea de apus a Ucrainei este cedată Poloniei: 18.03.1921

- Guvern provizoriu constituit de bolşevici la Harkov: 25.12.1917

- Ocuparea Ucrainei de către Armata Roşie: februarie 1918

- Integrarea Crimeei: 1954

Independentă: 24.08.1991

C.S.I.: 21.12.1991

UZBEKISTAN Anexare: 1868-1876, vechile state păstrându-şi autonomia

Rezistenţa împotriva instalării puterii sovietice este deosebit de puternică

- R.S.S. Uzbekă: 27.10.1927 Independentă: 31.08.1991

C.S.I.: 21.12.1991

www.geo

polit

ic.ro

164

GRANIŢA ROMÂNO - ROMÂNĂ. RECURS LA MEMORIE

Dănuţ Radu SĂGEATĂ

Abstract: La Bessarabie a été occupée par la Russie à la suite de la Paix de Bucarest du 16 / 28 mai 1912 et elle avait été conquise jusqu’à 1917. L’ancien gouvernement de la Bessarabie s’est proclamé le 15/28 décembre 1917 République Démocratique Moldave et qu’au 27 mars/10 avril, 1918, le Conseil du Pays de Chişinău proclame l’union avec la Roumanie. Les opérations d’instauration du pouvoir soviétique à la partie Sud de la Bessarabie et Tatarbunar, déroulées entre 12-17 septembre 1924, ont rendu des confrontations ouvertes entre les forces infiltrées par les Soviétiques et l’armée roumaine, soldées avec des morts et des blessés. Comme suite aux éléments soviétiques et à l’échec de la tentative d’inclure forcément la Bessarabie dans la sphère d’influence de l’URSS, on a été formé le 12 octobre 1924, la République Autonome Soviétique Moldave sur la rive gauche de Dniestr, avec la capitale à Balta, subordonnée à R.S.S. Ukraine qui avait le but de mentir l’idée de l’existence d’un territoire moldave aux limites de l’URSS. En qualité de membre à la société des nations, la Roumanie a déposé d’amples efforts pour éteindre le conflit avec l’URSS. En mai 1934, Nicolae Titulescu, ministre des affaires extérieures de la Roumanie et Maxim Litvinov, ministre soviétique des affaires extérieures ont définitive un accord au sujet de reprendre les relations réciproques. La position de l’URSS est restée exprimé en 1932 à Riga, celle-ci reconnaissant l’intégrité territoriale de la Roumanie. Le 14 juillet, 1936 ont été mis à Bucarest les fondements d’un traité roumain - soviétique, mais qui n’a pas été signé, car, à la suite de l’éloignement de Nicolae Titulescu du gouvernement le 29 août, 1936, les Soviétiques ont refusé de continuer les discutions, eux n’étant pas intéressés de reconnaître l’intégrité territoriale d’un Etat à un potentiel militaire inférieur. L’ultimatum est une conséquence directe du Traité secret de non agression allemande - soviétique (Ribbentrop-Molotov), du 23 août 1939, par lequel les deux pouvoirs militaires se partageaient les sphères d’influence et où au 3e point on prévoyait que la Bessarabie entre dans la sphère d’influence de l’URSS. En plus, par la note envoyée de Molotov au ministre des affaires extérieures allemandes Ribbentrop, la 23 juin 1940, celui-ci élargissait les prétentions de l’URSS sur la Bessarabie, qui, selon l’URSS serait populée par des Ukrainiens. La Bukovine, anciennes possessions autrichiennes, n’était jamais conquise par la Russie ou l’URSS. Quant à elle, la Roumanie se fondait son droit sur Traité entre les Pouvoirs Alliés et Associés avec l’Autriche de Saint-Germain (1919) par lequel l’Autriche déclarait qu’elle „renonce à la faveur de la Roumanie à tous les droits et titres sur l’ancien ducat de la Bucovine”. Le Congrès Général de la Bukovine a décidé le 15/28 novembre 1918 „l’union non conditionnée et pour l’éternité de la Bukovine (…) avec le Royaume de la Roumanie” Ribbentrop a accepté l’inclusion de la Bessarabie à l’URSS, s’opposant nettement aux prétentions sur Bukovine. Comme suite, Moldova a limité les revendications de l’URSS seulement sur la Bessarabie et la Bukovine de Nord. C’est le contexte international où l’URSS a envoyé à Roumanie, le 26 juin 1940, un ultimatum par laquelle „propose” de céder en 24 heures la Bessarabie el la Bukovine de Nord. Suivie d’une deuxième, pendant la nuit de 27/28 juin 1940, par laquelle on demandait l’évacuation, pendant 4 jours, de la Bessarabie et de la Bukovine de Nord. Comme ça, la Roumanie était obligée, dans les conditions où il était déjà déclanchée la deuxième guerre mondiale et elle ne pouvait pas bénéficier d’un certain aide extérieur, d’accepter les conditions de la dernière ultimatum, c’est-à-dire, de retirer les troupeaux et l’administrations, mais sans avoir spécifier certain abandon de territoires. En plus, les Soviétiques ont dépassé de 11 km la ligne de démarcation établie initialement, inclussent au territoire de l’URSS et Pays de Hertza, occupant au total de la superficie de la Roumanie de 3,34 millions d’habitants, en majorité, des roumains (52,3%).

Cuvinte cheie: cedări teritoriale, tratate internaţionale, dictate de forţă, modificări etnice, Basarabia, Bucovina, Herţa, Maramureş.

Amplul proces al integrării europene presupune, între altele şi o reconciliere cu trecutul, chiar dacă aceasta înseamnă, în multe cazuri, asumarea unor răni adânci ale istoriei. Dar este şi mai dureros ca această asumare să însemne ignoranţă prin necunoaşterea adevărului istoric, a circumstanţelor geopolitice şi geoistorice în care arbitrariul a putut deveni realitate ca urmare a unor dictate de forţă sau al speculării unor conjuncturi internaţionale de moment, neconforme cu realitatea şi cu dreptul internaţional, deopotrivă.

Printre aceste răni ale istoriei românilor, se înscrie şi ceea ce am putea numi graniţa româno-română1, graniţa ce a separat blocul etnic românesc în două state contribuind în acelaşi timp şi la configurarea unor importante minorităţi transfrontaliere în nordul Bucovinei şi în Maramureşul transcarpatic. 1 În lungime totală de 1330,7 km1 (681,3 km cu Republica Moldova şi 649,4 km cu Ucraina), aceasta deţine 42,26 % din lungimea totală a graniţelor de stat ale României.

www.geo

polit

ic.ro

165

De regulă, graniţele unui stat se stabilesc sau se modifică prin tratate, care devin legi interne prin ratificare1. Tratatul reprezintă „actul juridic care exprimă înţelegerea între două sau mai multe state sau alte subiecte de drept internaţional în scopul de a crea, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre acestea2”. Dacă nu există un asemenea tratat, o graniţă nu poate fi modificată din punct de vedere juridic.

În acest sens, Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu România, semnat la Paris la 10 februarie 1947 prevedea în articolul I, aliniatul 2 că „graniţa sovieto-română este în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945”. Această prevedere nu reglementează ea însăşi raporturile dintre cele două state, ci constituie în termeni juridici o „dispoziţie de trimitere” ce invocă reglementări anterioare, respectiv cele două acorduri menţionate.

Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 reprezintă de fapt răspunsul guvernului român la a doua notă ultimativă sovietică3 prin care acesta declara că „pentru a evita recurgerea la forţă şi la deschiderea ostilităţilor este nevoit să accepte condiţiile de evacuare”.

Dar iată, pe scurt, împrejurările geopolitice şi geoistorice care au precedat această ultimă notă ultimativă.

Basarabia a fost ocupată de Rusia în urma Păcii de la Bucureşti din 16/28 mai 1812 şi a fost stăpânită de aceasta până în 1917, fapt ce a determinat puternice mutaţii în structura etnică a populaţiei. Astfel, ponderea românilor, ca element dominant autohton a scăzut considerabil în favoarea alogenilor: ruşi şi a evrei (Tab. 1).

Tabelul 1 – Evoluţia structurii etnice a Basarabiei între 1812 şi 1910

Anul Total Români % Ruşi % Evrei % Sursa

1816 491.000 420.000 86 30.000 8 21 000 6 Recensământ oficial 1835 535-000 406.000 75 ? ? 42.000 8 Koeppen 1856 990-000 685.000 71 144.000 15 79.000 9 Zasciuk 1897 1.935.000 1.092.000 56 373.000 19 229.000 11 Durnovo 1910 2.440.000 1.366.000 56 461.000 19 286.000 12 Durnovo

Sursa: Popp, 1942.

Obţinerea independenţei României în urma războiului ce a opus armatele româneşti şi ruseşti pe de o parte şi cele turceşti de cealaltă parte, s-a tradus şi prin redarea României a nordului Dobrogei şi, prin aceasta, a accesului la Marea Neagră. Însă tot prin Congresul de la Berlin (1878), România pierdea definitiv în favoarea foştilor săi aliaţi trei judeţe din sudul Basarabiei: Ismail, Chilia şi Bolgrad, care mai fuseseră 1 Ratificarea este un act intern, care se efectuează, de regulă, de parlamente şi presupune existenţa prealabilă a unei semnături a reprezentantului statului respectiv, dreptul de ratificare avându-l numai statele care au semnat tratatul. 2 Popescu Dumitra, Năstase A., Coman F. (1994), Drept internaţional public, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, p. 205. 3 Iată conţinutul cele de-a doua note ultimative sovietice: „Guvernul U.R.S.S. consideră răspunsul guvernului regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune direct că el primeşte propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia şi partea de nord a Bucovinei. Însă cum ministrul României la Moscova, domnul Davidescu, a explicat că răspunsul menţionat al guvernului regal al României înseamnă acceptarea propunerii guvernului sovietic, guvernul sovietic, primind această explicaţie a domnului Davidescu, propune: 1. În decurs de patru zile, începând de la orele 14.00 după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze

teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti; 2. Trupele sovietice, în acelaşi timp, să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei; 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă; 4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea

căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului…

Guvernul sovietic insistă ca guvernul regal al României să răspundă la propunerile sus-menţionate nu mai târziu de 28 iunie, ora 12 (ora Moscovei).

www.geo

polit

ic.ro

166

smulse Moldovei în 1812 dar redate ulterior, în urma războiului Crimeii (1856). Tratatul încheiat în urma Păcii de la Bucureşti a fost însă denunţat de U.R.S.S.

prin Tratatul de prietenie şi frăţie sovieto-turc din 16 martie 1921, prin urmare el nu putea fi invocat ca act juridic. Pe de altă parte, la 2/15 noiembrie 1917, Comitetul Comisarilor Poporului din Rusia proclamase Declaraţia drepturilor şi popoarelor din Rusia, care recunoştea dreptul popoarelor la autodeterminare, până la independenţă. În baza acestei declaraţii, Ucraina s-a declarat la 11/24 decembrie 1917 Republică Sovietică, iar fostul guvernământ al Basarabiei s-a proclamat la 15/28 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească, pentru ca la 27 martie/10 aprilie 1918, Sfatul Ţării din Chişinău să-i proclame unirea cu România1.

Unirea Basarabiei cu România, stipulată juridic în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920, semnat de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, nu a fost acceptată de ruşi. U.R.S.S. nu a recunoscut niciodată drepturile României asupra teritoriilor locuite de românii dintre Prut şi Nistru şi, în pofida multor contacte româno-sovietice, situaţia dintre cele două ţări a rămas conflictuală. Încă din februarie 1918, noua putere sovietică, prin Consiliul Comisarilor Poporului din Petrograd a hotărât să rupă relaţiile cu România în condiţiile în care unirea Basarabiei cu România era tot mai evidentă. Operaţiunile de instaurare a puterii sovietice în partea sudică a Basarabiei şi Tatarbunarului, desfăşurate în perioada 12-17 septembrie 1924 au dus la confruntări deschise între forţele infiltrate de sovietici şi armata română, soldate cu morţi şi răniţi. Ca urmare a elementelor sovietice şi a eşuării tentativei de a include cu forţa Basarabia în sfera de influenţă a U.R.S.S. a fost formată, la 19 aprilie 19252 Republica Autonomă Sovietică Moldovenească, cu capitala la Balta, subordonată R.S.S. Ucraina, care avea scopul de a menţine ideea existenţei unui teritoriu moldovenesc în limitele U.R.S.S. Fragilitatea acestei formaţiuni statale a fost demonstrată prin însăşi evoluţia sa: în cei numai 15 ani de existenţă a sa, şi-a modificat suprafaţa de trei ori (7516 km2 în 1925, 8288 km2 în 1926, 8484 km2 în 1934) şi de două ori capitala (de la Balta la Tiraspol în 1934). Sub raport etnic, aceasta era dominată de ucraineni, care asigurau o majoritate relativă. Românii deţineau circa o treime din totalul populaţiei înregistrând o diminuare constantă pe fondul creşterii majorităţii ucrainene (Tab. 2).

Tabelul 2 – Evoluţia structurii etnice a R.A.S. Moldovenească

1920 % 1926 %

Români (Moldoveni)

174 266 31,9 172 419 30,2

Ucraineni 248 942 45,6 277 515 48,7 Alte naţionalităţi 122 390 22,5 120 049 21,1 Total 545 598 100,0 569 983 100,1 Sursa: Popp, 1942.

În calitate de membră a Societăţii Naţiunilor, România a depus ample eforturi pentru stingerea conflictului cu U.R.S.S. Problema unui tratat de neagresiune între U.R.S.S. şi România a fost pusă, pentru prima dată la Riga în ianuarie 1932, sovieticii

1 „Republica Democratică Moldovenească, în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechea graniţă cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Modove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele sigure să-şi hotărasă soarta lor - de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. 2 Data întrunirii la Balta a primului congres panmoldovenesc pentru ratificarea constituţiei republicii, considerată oficial data de naştere a republicii.

www.geo

polit

ic.ro

167

rămânând însă în continuare pe poziţii conservatoare şi afirmând că în tratat vor lipsi termeni precum integritate, inviolabilitate şi suveranitate. În mai 1934 Nicolae Titulescu, ministru de externe al României şi Maxim Litvinov, ministru de externe sovietic au definitivat un acord privind reluarea relaţiilor reciproce. Poziţia U.R.S.S. a rămas exprimată în 1932 la Riga, aceasta nerecunoscând integritatea teritorială a României. La 14 iulie 1936 au fost puse la Bucureşti bazele unui tratat româno-sovietic, care însă nu a mai fost semnat deoarece în urma îndepărtării din guvern a lui Nicolae Titulescu la 29 august 1936, sovieticii au refuzat să mai continuie discuţiile, ei nefiind interesaţi de a recunoaşte integritatea teritorială a unui stat cu un potenţial militar inferior.

Nota ultimativă este o consecinţă directă a Tratatului secret de neagresiune germano-sovietic (Ribbentrop-Molotov), din 23 august 1939, prin care cele două puteri militare îşi împărţeau sferele de influenţă şi în care la punctul trei se prevedea că Basarabia să intre în sfera de influenţă a U.R.S.S. În plus, prin nota trimisă de Molotov ministrului de externe german Ribbentrop la 23 iunie 1940, acesta extindea pretenţiile U.R.S.S. şi asupra Bucovinei, care după U.R.S.S. ar fi populată de ucraineni1.

Bucovina, fostă posesiune austriacă2, nu mai fusese stăpânită niciodată de Rusia sau de U.R.S.S. În privinţa ei, România îşi întemeia dreptul său pe articolul 59 din Tratatul dintre Puterile Aliate şi Asociate cu Austria de la Saint-Germain en Laye din 10 septembrie 1919, prin care Austria declara că „renunţă în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra fostului ducat al Bucovinei”. Congresul General al Bucovinei a hotărât, la 15/28 noiembrie 1918, „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Ribbentrop a acceptat doar includerea Basarabiei în U.R.S.S., opunându-se clar pretenţiilor asupra Bucovinei. Ca urmare, Molotov a limitat revendicările U.R.S.S. numai asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Acesta este contextul internaţional în care U.R.S.S. a trimis României la 26 iunie 1940 o notă ultimativă prin care „propune” cedarea în 24 de ore a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, urmată de o a doua, în noaptea de 27/28 iunie 1940 prin care se cerea evacuarea în 4 zile a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Aceasta era însoţită de o hartă pe care noile frontiere erau marcate printr-o linie groasă, trasată cu creionul roşu, linie ce corespundea în teren unui teritoriu lat de 7 mile (aproximativ 11,3 km), astfel încât era imposibil să se stabilească de care parte vor fi situate anumite localităţi3.

Astfel România a fost nevoită, în condiţiile în care se declanşase al doilea război mondial şi nu putea beneficia de vreun ajutor extern, să accepte condiţiile ultimei note ultimative, adică retragerea trupelor şi administraţiei, fără să se specifice însă vreo cedare de teritorii (conform notei ultimative). În plus, sovieticii au depăşit cu 11 km linia de demarcaţie stabilită iniţial, incluzând în teritoriul U.R.S.S. şi Ţinutul Herţa4, ocupând în total din suprafaţa României teritorii ce însumau 50.762 km2 şi o populaţie de 3,34 milioane locuitori, în majoritate români (52,3%)5 (Tab. 3). Insula Şerpilor a rămas însă în continuare României.

1 *** (1991), Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia, Universitas, Chişinău. 2 Bucovina a fost răpită de Austria prin Tratatul dintre România şi Turcia din 1774 cu privire la fixarea noilor frontiere. Cu acest prilej, Austria a mai luat de la Muntenia şi Ţinutul Cernei din zona Orşova, pentru a-l încorpora Banatului Timişoarei, sub pretextul că ar fi o „mică limbă de pământ” (Stamate Gr., 1997, Frontiera de stat a României, Ed. Militară, p. 47). 3 Stamate Gr. (1997), op. cit., p. 73. 4 Ţinutul Herţei cu o suprafaţă de circa 400 kmp s-a unit în 1834 cu ţinutul Dorohoi. După circa 100 de ani (1930) constituia una dintre cele 3 plase ale judeţului Dorohoi, având 71 de sate şi 62.925 locuitori. 5 După alte surse (D. Rus, 1997, Teritorii locuite de români din afara graniţelor ţării, Ed. Sigma Plus, Deva) populaţia totală a teritoriilor cedate U.R.S.S. se ridica la 3,9 mil. loc.

www.geo

polit

ic.ro

168

Tabelul 3 - Structura etnică a judeţelor româneşti cedate U.R.S.S.*

Judeţul Total

Rom

âni

Ruşi

Ucra

inen

i

Polo

nezi

Ger

man

i

Bulg

ari

Găg

ăuzi

Evre

i

Bălţi 386.721 270.942 46.569 29.288 3.165 1623 66 8 31.695

Cahul 196.693 100.714 14.740 619 100 8.644 28.565 35.299 4.434

Cetatea Albă 341.176 62.949 58.922 70.095 252 55.598 71.227 7.876 11.390

Hotin 392.430 137.348 53.453 163.267 1.017 323 26 2 35.985

Ismail 225.509 72.020 66.987 10.655 270 983 43.375 15.591 6.306

Lăpuşna 419.621 326.455 29.770 2.732 1.662 2.823 712 37 50.013

Orhei 279.292 243.936 10.746 2.469 305 154 87 1 18.999

Soroca 316.368 232.720 25.736 26.039 850 417 69 13 29.191

Tighina 306.592 163.673 44.989 9.047 483 10.524 19.599 39.345 16.845

Cernăuţi 306.194 78.589 3.295 136.380 15.243 19.586 92 19 51.247

Storojineţ 169.894 57.595 1.582 77.382 7.985 8990 8 - 15.322

TOTAL Basarabia Bucovina de Nord

3.340.490 1.746.941 356.789 527.973 31.332 109.665 163.826 98.191 271.427

* Restul până la numărul total o formează alte naţionalităţi: unguri, cehi, slovaci, huţani, greci, albanezi, armeni, turci, tătari şi ţigani. Sursa: Recensământul general al populaţiei României din 29.12.1930, IX, Institutul Central de Statistică, Bucureşti.

Au rămas în afara ţării 11 judeţe (Bălţi, Cahul, Cernăuţi, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca, Storojineţ şi Tighina) la care se adăugau plasele Herţa (jud. Dorohoi) şi Ungheni (jud. Iaşi), România pierzând în acelaşi timp 2454 localităţi (32 oraşe şi 2422 sate).

La aceste cedări teritoriale se adaugă Maramureşul din dreapta Tisei, ocupat la începutul anului 1919 de trupe ucrainiene1. Deşi armata română a lansat o amplă contraofensivă zdrobind trupele ucrainiene la 17 ianuarie 1919, în plan politic acţiunea guvernului român a fost lipsită de o viziune clară. Astfel, ca urmare a salvării armatei cehe de către trupele române în urma ofensivei maghiare, în 1919 a fost stabilită de comun acord, o linie de demarcaţie prin care se atribuia României întregul Maramureş. Cu toate acestea însă, delegaţia cehă a refuzat să semneze documentele în cauză, pe motiv că delegaţia română nu ar fi avut împuternicirea legală necesară. Apoi guvernul Averescu a ordonat, cu o grabă nejustificată, retragerea armatei române la sud de Tisa2. Iată cum o imensă gafă diplomatică a făcut inutilă jertfa soldaţilor români, Maramureşul reducându-şi astfel suprafaţa de la 10.354 kmp la numai 3381 kmp, cu o populaţie de 169.178 persoane, din totalul de circa 400.000, din care 97.269 erau români, 4734 ţipţeri, 19.864 ruteni şi elemente rutenizate, 9880 elemente maghiarizate şi 37.430 evrei3. În prezent, românii din Trancarpatia, care se suprapune părţii de nord-vest a Maramureşului istoric continuă să formeze un grup etnic compact de aproape 30.000 persoane (29.485 loc în 1989), care au româna ca limbă maternă. Ei locuiesc în satele din dreapta Tisei: Slatina, Biserica Albă, Cărpiniş

1 Trupele ucrainiene au ocupat şi oraşul Vişeul de Sus, împreună cu un sector de la sud de Tisa, din dreapta Vişeului, până aproape de Leordina. 2 Stamate Gr. (1997), op. cit., p. 88. 3 După Alexandru Filipaşcu de Dolha şi Petrova, Istoria Maramureşului, Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti, 1940, p. 10.

www.geo

polit

ic.ro

169

şi cele trei Apşe: de Sus, de Mijloc şi de Jos, păstrând intacte atât graiul, portul, cât şi obiceiurile tradiţionale specifice fraţilor maramureşeni „de peste apă” (Tisa)1.

La 22 august 1940 a fost proclamată R.S.S. Moldovenească (care includea şi Transnistria) ca stat component al U.R.S.S. Printr-o hotărâre a lui I.V. Stalin, la 24 noiembrie 1940, judeţele Hotin, Ismail şi Cetatea Albă au fost despărţite de Basarabia istorică şi incluse, alături de judeţele din Bucovina de Nord (Cernăuţi şi Storojineţ) în R.S.S. Ucraina, formând Regiunea Odessa, cu 12 raioane2.

Fixarea graniţei de stat pe Prut a determinat ruperea legăturilor fireşti existente între sistemul de aşezări din Basarabia şi cel al Moldovei rămase în România. Datorită indicelui mare de hipertrofiere al Chişinăului în raport cu oraşul de rang II - Cetatea Albă, principalele perturbări s-au resimţit la nivelul superior al ierarhiei urbane, prin ruperea relaţiilor tradiţionale existente între Chişinău şi celelalte două oraşe mari, cu funcţii polarizatoare din spaţiul moldovenesc: Iaşi şi Galaţi. Totodată, sistemele de aşezări coordonate de acestea şi-au restrâns mult suprafeţele prin trecerea unor oraşe mici şi aşezări rurale (unele cu rol polarizator) situate în apropierea graniţei, în aria de atracţie (difuză) a Chişinăului.

Pierderea acestor teritorii a făcut ca linia de graniţă să separe teritorii compact sau majoritar româneşti, aşezări umane, familii şi destine, dezorganizând sistemul de transport şi viaţa economico-socială în ansamblu. Bucovina a fost „ruptă” în două părţi distincte: una ucraineană, centrată în continuare pe Cernăuţi (5242 km), a cărei zonă de influenţă a fost mult diminuată, şi alta românească (5200 km2) caracterizată printr-o mare fragmentare, deoarece oraşele Suceava, Rădăuţi, Câmpulung Moldovenesc se aflau la acea dată în competiţie, având potenţiale demografice şi social-economice relativ similare. Prin includerea acestora în 1950 în regiunea Suceava şi ulterior, în 1968, în judeţul Suceava, rolul polarizator al întregii zone a fost preluat de Suceava, devenit singurul centru administrativ al Bucovinei rămasă în interiorul graniţelor ţării.

Timp de aproape jumătate de secol partea centrală şi sudică a Basarabiei istorice, unită, cu scopul de a i se diminua ponderea populaţiei româneşti, cu o fâşie de teritoriu din stânga Nistrului, a format R.S.S. Moldovenească, organizată, după modelul sovietic, în raioane. La aceasta s-au adăugat deportările şi colonizările care au contribuit substanţial la schimbarea structurii etnice, mai ales în mediul urban (Tab. 4).

În regiunea Odessa3 au fost recenzaţi în anul 1989, 144.534 români, iar în Transcarpatia (nordul Maramureşului istoric) locuiesc, după datele aceluiaşi recensământ, 29.485 români, numărul total al acestora fiind în Ucraina de 386.222.

Aşa-zisul „acord” sovieto-român din 28 iunie 1949 este menţionat în Tratatul de Pace de la Paris alături de acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945 ca şi cum acestea ar fi echivalente. Acesta poartă denumirea de Tratatul între U.R.S.S. şi Republica Cehoslovacă cu privire la Ucraina Subcarpatică şi a fost încheiat la Moscova şi semnat de V. M. Molotov pentru U.R.S.S. şi Zdenek Firlingen şi Vladimir Klementis, primul ministru şi respectiv ministrul de externe, pentru Cehoslovacia. Este un tratat în toată regula, negociat, semnat şi ratificat, prin care se prevedea expres cedarea unui teritoriu, în urma căruia Cehoslovacia înceta să mai fie vecină cu România.

În consecinţă, dispoziţia de trimitere nu are nici un efect, ea referindu-se la un acord inexistent. U.R.S.S. a fost nevoită să recurgă la această dispoziţie de

1 Iacob Gh. (1997), Consideraţii geo-istorice şi politice privind prezenţa românilor pe teritoriul fostului imperiu rus (ţarist şi sovietc), în Buletin Geografic, I, Institutul de Geografie, Academia Română, p. 13-22. 2 Cernăuţi, Chelmenţi, Chiţimani, Herţa, Hliboca, Hotin, Noua Suliţă, Putila, Secureni, Storojineţ, Vişniţa şi Zastavna. 3 Regiunea Odessa include sudul Basarabiei (cea mai mare parte a judeţelor Ismail şi Cetatea Albă şi părţi din judeţele Cahul şi Tighina).

www.geo

polit

ic.ro

170

trimitere deoarece aderase la 24 decembrie 1941 la Carta Atlanticului din 1941, care interzicea anexarea de teritorii ca urmare a războiului.

Tabelul 4 – Evoluţia structurii etnice în teritoriile cedate U.R.S.S. în 1940

Structura populaţiei

Terit

oriu

l

Anu

l de

refe

rinţă

rom

âni

ruşi

, rut

eni,

uc

rain

eni

evre

i

bulg

ari,

gă

găuz

i

germ

ani

ungu

ri

alţii

TOTAL

Basarabia şi nordul Bucovinei

1930 1.787.364 52,3%

899.667 26,3%

275.419 8,1%

163.828 4,8%

111.342 3,3%

1.506 170.543 5,2%

3.409.669 100,0%

Republica Moldova

1959 1.886.566 65,4%

713.750 24,8%

95.107 3,3%

157.508 5,4%

? - 31.546 1,1%

2.884.477 100,0%

Republica Moldova

1989 2.794.700 64,5%

1.155.500 26,6%

65.800 1,5%

241.700 5,5%

7.200 0,2%

- 70.500 1,7%

4.335.400 100,0%

Regiunea Cernăuţi

1944 184.836 19,7%

729.161 77,5%

16.469 1,8%

- - - 10.344 1,0%

940.810 100,0%

Sursa: Spaţiul istoric şi etnic românesc, III, Spaţiul etnic românesc, 1993, p. 86.

Ucraina, spre deosebire de U.R.S.S.1 a recunoscut unirea Basarabiei cu România stabilind relaţii diplomatice cu ţara noastră. În plus, graniţa dintre cele două state a fost recunoscută oficial de primul ministru plenipotenţiar al Ucrainei la Bucureşti, Georges Grassenco, care declara în ianuarie 1919: „Ucraina democrată, după principiile lui Wilson, nu pretinde acele teritorii care doresc să rămână în graniţele României Mari”2. Ucraina a aderat la U.R.S.S. cu graniţa apuseană pe Nistru la 30 decembrie 1922, pentru ca după aproape 69 de ani, la 1 decembrie 1991, ea să se declare din nou independentă, în urma unui referendum. Cu acest prilej şi parlamentul ucrainean a denunţat acordul de asociere de la 30 decembrie 1922.

În consecinţă, Ucraina de astăzi, nu este succesoare a R.S.S. Ucrainene, ci a fostei Republici Ucrainene dinainte de aderarea ei la U.R.S.S., care recunoscuse graniţele României Mari!

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, prin Tratatul de Pace de la Paris se stabilea graniţa dintre România şi U.R.S.S. la nord de Insula Şerpilor, care constituia parte integrantă a României.

Începând cu anul 1948, U.R.S.S. face demersuri pentru modificarea graniţei în zona Mării Negre. Evenimentele au loc într-un ritm extrem de rapid, ceea ce exclude practic posibilitatea unor negocieri serioase. Astfel, la 4 februarie 1948 este semnat un protocol3 între V. M. Molotov, ministru de externe al afacerilor externe al U.R.S.S. şi Petru Groza, preşedintele guvernului român, prin care graniţa de stat dintre cele după ţări se modifica în zona Mării Negre, prin trecerea Insulei Şerpilor la U.R.S.S., aceasta în schimb „asigurând frontiera maritimă românească”. Insula a fost predată

1 La data când se face referire, Ucraina nu aderase la U.R.S.S. 2 Conform ziarului „Universul” din 15/29 ianuarie 1919, p. 1. În plus, cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare în România, ambasadorul Ucrainei îl asigura pe regele Ferdinad I la 26 iulie 1919 că guvernul Ucrainei „nu doreşte să pună sub nici o formă în discuţie chestiunea graniţei actuale între cele două state, considerând Nistrul drept graniţa definitivă între ele şi dorind să restabilească de-a lungul acestor vechi frontiere cele mai bune relaţii de vecinătate” (Stamate Gr., 1997, op. cit, p. 57). 3 Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România şi U.R.S.S.

www.geo

polit

ic.ro

171

pe baza unui proces-verbal, semnat la 23 mai 1948, din partea guvernului român de secretarul general al Ministrului Afacerilor Externe, Eduard Mezincescu, iar din partea U.R.S.S., Nicolae Pavlovici Sutov, prim-secretar de Ambasadă. Parlamentele celor două ţări, nu au analizat şi nu au ratificat niciodată protocolul respectiv, deci, din punct de vedere juridic se poate considera că insula nu a fost pierdută. La 25 noiembrie 1949, printr-un alt proces-verbal s-a stabilit graniţa româno-sovietică pe Canalul Musura-Musuna, aflat la vest de Braţul Chilia.

România pierdea astfel nu numai cele 17 ha de teren ale Insulei Şerpilor (rebotezată Insula Zmeinâi), ci şi 12 mile marine ape teritoriale în jurul acesteia, U.R.S.S. emiţând pretenţii şi asupra zonei economice exclusive1, care se apropie mult de zona platformelor de foraj româneşti.

Recentele tratate româno-ucrainean şi româno-rus negociate sub presiunea aderării României la Uniunea Europeană, recunosc actuala graniţă stabilită în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, eventualele divergenţe urmând să fie soluţionate ulterior prin mijloace paşnice, conform normelor de drept internaţional. Şi acestea nu au întârziat să apară: tensiunile provocate de antropizarea Insulei Şerpilor sau cele datorate construcţiei Canalului Bâstroe în Delta secundară a Dunării… Pe de altă parte, celelalte consecinţe ale acestui dictat au fost înlăturate prin separarea statelor baltice de U.R.S.S. şi independenţa acestora în 1991, fapt recunoscut de Uniunea Europeană care le-a şi inclus în organizaţie în 2004. Bibliografie 1. Bădălan, E. (2001), Securitatea României. Actualitate şi perspectivă, Ed. Militară, Bucureşti. 2. Boia, L. (2002), România, ţară de frontieră a Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti. 3. Efros, V. (2005), The political-geographical evolution of Transnistria, în Revista Română de Geografie

Politică, VII, 1, pp. 41-52. 4. Focşeneanu, E. (1997), Hotarele României şi tratatele, în România Liberă, 10 februarie. 5. Iacob, Gh. (1997), Consideraţii geo-istorice şi politice privind prezenţa românilor pe teritoriul fostului imperiu

rus (ţarist şi sovietic), în Buletin Geografic, I, pp. 13-22. 6. Popescu, I. (2004), Românii din raionul Herţa (Ţinutul istoric Herţa), în Dacoromania, 17, pp. 12-15. 7. Popescu, I. (2004), Românii din Ucraina, în Dacoromania, 18, pp. 1-26. 8. Mehedinţi, S. (1941), Fruntaria României spre răsărit, în Revista Fundaţiilor Regale, VIII, 8-9, pp. 250-273. 9. Popp, N. M. (1942), Românii din Basarabia şi Transnistria, în Revista Societăţii Regale Române de Geografie,

LX, 1941, pp. 45-87. 10. Săgeată, R. (1999), Tratatele internaţionale şi evoluţia graniţelor de stat ale României în secolul XX,

în Comunicări de Geografie, III, Ed. Universităţii Bucureşti, pp. 391-396. 11. Săgeată, R. (2001), The State Frontiers of Romania - between International Treaties and Diktat, în vol.

Europe between Millenniums. Political Geography Studies, IGU Political Geography Commission, Ed. Universităţii din Oradea, pp. 171-178.

12. Săgeată, R., Baroiu, Dr. (2004), Graniţele de stat ale României, între tratatele internaţionale şi dictatele de forţă / Les frontières d'etat de la Roumanie entre les traités internationaux et les diktats de force, Ed. Princeps Edit, Iaşi.

13. Seişanu, R. (2000), România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, Ed. Asociaţiei Române pentru Educaţie Democratică, Bucureşti.

14. Stamate, Gr. (1997), Frontiera de stat a României, Ed. Militară, Bucureşti. *** (1992-1993), Spaţiul istoric şi etnic românesc, I – III, Ed. Militară, Bucureşti. *** (1996), România. Atlas istorico-geografic, Ed. Academiei Române, Bucureşti.

1 Conform Convenţiei O.N.U. asupra dreptului mării de la Montego Bay (Jamaica) intrată în vigoare în 1984, zona economică exclusivă s-a stabilit la distanţa de 200 mile marine, indiferent de adâncime. Zona contiguă reprezintă fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile, măsurată de la liniile de bază ale mării teritoriale. Legea 17 din 1990, privind marea teritorială şi zona contiguă conferă României 4 drepturi în aceste ape: control vamal, fiscal, sanitar si al emigrării.

www.geo

polit

ic.ro

172

DE LA GEOPOLITICA FORŢEI LA GEOPOLITICA PETROLULUI

Vasile NAZARE

Abstract: Geopolitical and geostrategical theories and practices have always aimed the projection and protection of states’ interests, states with significant economical and military power. Military strategies and practices have gradually evolved from the force point of view – "the containment politics" (Kenan), "the adversary’s daming" (Truman), "the conquest of the pivotal zone" (Mackinder, Brzezinski), "the gradually fighting back" (R. McNamara), "the preventive attack" (H. Kissinger, the conservative group "Project for a New American Century"), the "nuclear and cosmic" discouragement – to the most up to date and sophisticated means of imposing and accepting domination: the monopolarism, the controlled accesss to resources, the "limited energetic sovereignty" politics.

Cuvinte cheie: geoplitică, forţă, petrol, suveranitate, balanţă de putere.

1. DE LA GEOPOLITICA FORŢEI LA GEOPOLITICA PETROLULUI Bipolarismul - caracterizat de confruntarea şi ameninţările reciproce dintre cele

două blocuri politico-militare conduse de SUA şi URSS, superputerile militare ale momentului - a alimentat dezbaterile militare şi geopolitice cu teorii de diverse nuanţe. Doctrinarii, strategii şi liderii statelor cu o putere militară semnificativă au formulat şi adoptat succesiv scenarii militare adecvate proiectării şi protejării intereselor lor naţionale în orice punct al globului. Strategiile şi practicile militare au evoluat treptat de la ipostazele licitării forţei - politica de "containment" (Kenan), de "îndiguire a adversarului" (Truman), de cucerire a "zonei pivot" (Mackinder, Brzezinski), a "ripostei graduale" (R. McNamara), a "atacului preventiv" (H. Kissinger, grupul conservator "Project for a New American Century"), a descurajării "nucleare şi cosmice" - la forme şi modalităţi actuale, dintre cele mai sofisticate, de impunere şi acceptare a dominaţiei în raporturile internaţionale: "monopolarismul", "controlul accesului la resurse", doctrina "suveranităţii energetice limitate".

După disoluţia fostului bloc comunist, asistăm la trecerea de la bipolarismul de factură politico-militară la cel de inspiraţie conceptuală. Astăzi, remarca academicianul rus V.S. Miasinikov, suntem martorii unei acerbe confruntări - mult mai agresivă decât în perioada Războiului rece - între adepţii lumii unipolare, controlată de SUA, şi susţinătorii unei lumi multipolare1, precum Rusia, China, India, Franţa, Germania, Japonia, state importante ale lumii contemporane, care insistă pentru instituirea unei poliarhii la scară planetară, multiplicarea centrelor de putere şi influenţă în viaţa internaţională.

În timp ce doctrinele evocate, specifice secolului trecut, erau exclusiv centrate pe ideea proiecţiei şi folosirii forţei militare, inclusiv a celei nucleare, ca factor de descurajare şi tranşare a oricărei competiţii şi rivalităţi de interese, cele caracteristice secolului XXI schimbă accentul de la forţa militară, excesiv de costisitoare, ineficientă şi generatoare de efecte perverse pe termen lung (riscuri şi ameninţări naţionale, regionale şi transnaţionale, tipice şi atipice), la dimensiunea economică, centrată pe volumul resurselor de materii prime, preponderent energetice.

1 Alexe,V., Strategia Moscovei, www.ziua. net/display. php?id = 169934& data =2005-02-19

www.geo

polit

ic.ro

173

www.geo

polit

ic.ro

174

2. GEOPOLITICA PETROLULUI ŞI RECONFIGURAREA BALANŢEI DE PUTERE ÎN VIAŢA INTERNAŢIONALĂ

Criza energetică din anii '70 şi "Teoria creşterii zero" puneau în lumină o nouă provocare lansată factorilor de decizie politică şi militară de dezvoltarea impetuoasă a societăţii. Omenirea se afla la răscruce, trebuia soluţionată dilema: ori accepta o dezvoltare controlată, ori începea o cursă costisitoare, contracronometru pentru a identifica şi pune în valoare noi zăcăminte de resurse energetice sau de a căuta resurse alternative. Paşi însemnaţi nu prea s-au făcut. În continuare, dezvoltarea societăţii contemporane a rămas dependentă de resursa energetică convenţională principală: petrolul. Comerţul mondial, în care sunt implicate peste 500.000 de produse, într-o proporţie de 95% însemnă petrol. Civilizaţia contemporană s-a edificat pe cei doi mari piloni: politicul şi resursele. Forţa (puterea militară) jucând adeseori rolul de arbitru.

Doctrina forţei a fost substituită de "geopolitica resurselor energetice", prin folosirea forţei de persuadare a petrolului şi gazelor naturale, a oleoductelor şi gazoductelor. Astăzi, comenta N. Dolghin, "geopolitica este dominată de strategiile resurselor, îndeosebi a celor energetice".2

Prognozele privind resursele energetice sunt destul de diferite, chiar contradictorii. Există peste 70 de state bogate în petrol, dar numai 14 dispun de zăcăminte de peste 1miliard de tone. Rezervele mondiale de petrol (existente şi posibile), potrivit unor estimări relativ recente (1998 şi 2000), ating cifra de 3 miliarde de miliarde de barili, distribuite geografic inegal: Europa (inclusiv Rusia) 6,8% (Rusia, Norvegia, M. Britanie, Ucraina, România, Danemarca), America de Nord şi Centrală 8,3% (SUA, Mexic, Canada, Trinidad-Tobago), America de Sud 8,2% (Brazilia, Venezuela, Argentina, Columbia, Ecuador, Peru), Africa 7,2% (Libia, Angola, Algeria, Nigeria, Sudan, Gabon, Congo etc.); Asia 69,3% (Orientul Mijlociu - Arabia Saudită, Emiratele Arabe din zona Golfului Persic, Iran, Irak; bazinul M. Caspice), Oceania 0,2% (Oceania, Papua-Noua Guinee, Noua Zeelandă); Regiunile de interes, în perspectivă, rămân Orientul Apropiat, Siberia de Vest, delta fluviilor Niger şi Congo, nord-vestul Groelandei, Surinam etc.3 Iar potrivit evaluărilor instituţiei americane "Energy Information Administration", rezervele sunt apreciate la 243 de miliarde de barili, cu 25% mai mult decât cele de astăzi.4

Dacă în primele decenii ale veacului trecut, consumul mondial era satisfăcut integral de producţie, acum nevoile devansează posibilităţile. Predicţiile privind consumul oferă cifre îngrijorătoare: 10 milioane de barili pe an în 1950, 60 milioane barili în 1990,80 de milioane barili în 2004 şi, se anticipează, 83,5 barili în 2006-2007 sau 12o milioane barili în 2020. Faţă de nivelul anului 2004, estimările pentru orizontul anilor 2010 relevă o uşoară creştere a consumului Europei cu 3,2% faţă de cel al SUA care va fi de 10 mai mare. Aproximativ 56% din producţia mondială este absorbită de SUA, iar în 2020 cifra va creşte la 66%. Numai consumul zilnic al SUA excede pe cel extern cu 20 milioane de barili. Vicepreşedintele american, Dick Cheney, referindu-se la problema energetică, avertiza: "Conform estimărilor, cererea de petrol va creşte cu circa 2% pe an în următorii ani. În acelaşi timp, declinul natural al producţiei va fi de circa 3% pe an. Asta însemnă că în 2010 vom avea nevoie de 50 de milioane de barili pe zi". În condiţiile în care producţia mondială, la capacitate maximă, nu depăşeşte 80 de milioane de barili pe zi.

2 Dolghin, N., Geopolitica. Dependenţele de resursele energetice, Bucureşti, Ed. UNAp, 2004, p. 5 3 vezi Dolghin, N.,op.cit., p. 8; Frăsineanu, D., Geopolitica, Bucureşti, Ed România de Mâine, 2005, 296-298. 4 www. canadplus.ro/moartea%20petrolului.htm-112k

www.geo

polit

ic.ro

175

Gazele, ca resursă alternativă la petrol, au o pondere de 22% în consumul energetic global, iar în 2020 vor ajunge la 30%.

În condiţiile unui consum în continuă creştere, se apreciază că rezervele energetice (după estimarea din 2003) vor reuşi să satisfacă necesităţile omenirii doar pentru perioade limitate în timp: petrolul (50 ani), gazele naturale (70 ani) şi cărbunele (230 ani).

Evaluările "Raportului Agenţiei Internaţionale pentru Energie", privind topul consumatorilor de petrol (la nivelul anului 2000), conduc la formularea unor concluzii asupra reconfigurările balanţei de putere la nivel regional şi global:

a) în rândul primelor 9 (nouă) state, cu o pondere de 57% în volumul consumului, cinci sunt membre ale G-8;

b) SUA, China Japonia şi India rămân principalele state dependente, într-o proporţie semnificativă, de petrol (de pildă, China importă 60% din necesar din Orientul Mijlociu, iar în 2004, cu un consum anual de 0,3 miliarde de tone, a reuşit să preia locul 2, ocupat de Japonia; SUA, deţinătoare a 2,8% din rezervele cunoscute, îşi acoperă mai mult de jumătate din import, dar îşi propune ca până în 2025 să reducă dependenţa energetică în proporţie de 75%);

c) centrele de putere aflate în competiţie pentru resurse energetice şi supremaţia globală - SUA, Rusia, UE, Japonia, China şi India -, deşi sunt diferite privind nivelul dezvoltării economice (Rusia deţine 1,5 din PIB-ul mondial, iar SUA 21%), au o trăsătură comună: sunt dependente energetic. Rusia făcând o notă aparte, nu este doar independentă, ci a devenit şi un mare exportator de resurse energetice: petrol şi gaze. Petrolul rusesc, împreună cu zăcământul din bazinul M. Caspice, reprezintă aproximativ 11% din rezervele mondiale de petrol şi 45% din cele de gaze. Realitate ce-i influenţează geopolitica şi geostrategia5;

d) în timp ce SUA va fi nevoită să-şi risipească energiile, capacităţile economice şi militare în conflicte şi războaie pentru controlul unor noi resurse, Rusia trebuie doar să-şi protejeze şi apere rezervele în faţa unor încercări de forţă din afară; UE dispune şi ea de un atu redutabil împotriva tendinţelor hegemonice ale SUA "vulnerabilitatea petrodolarului", înlocuirea acestei monede tradiţionale cu euro pe piaţa petrolului;

e) sfârşitul petrolului se confundă cu decesul civilizaţiei existente şi a "Americii pe care o cunoaştem."6 Prognozele unor reputaţi analişti previn asupra unei catastrofe iminente,

determinate de "criza" şi posibila "moarte a petrolului". Avertismentele sosesc din toate direcţiile: instituţii şi massmedia. De pildă, raportul întocmit de Deutshe Bank "Energy Prospects After the Petroleum Age şi publicaţia Australian Financial Review, în articolul Staring Down the Barrel of a Crisis, din ianuarie 2005, susţineau acelaşi lucru: "Producţia mondială de petrol este aproape de a-şi atinge apogeul pentru totdeauna."7 Orizontul anilor 2008-2010, conform "Curbei lui Hubbert", marcând începutul sfârşitului erei petroliere (producţia va scădea cu 1 milion de barili pe zi, în fiecare an), pentru ca 2050 să anunţe "decesul petrolului". Dacă pentru consumarea primei jumătăţi din rezervele energetice omenirea a avut nevoie de 125 de ani, pentru restul, susţin specialiştii, sunt suficienţi doar 30 de ani.

Deşi, din considerente lesne de intuit, guvernele, marile companii petroliere şi organizaţiile internaţionale - "US Geological Survey", "World Bank", "OECD", "AIEA" - nu au informat opinia publică despre acest pericol, evenimentul nefast nu

5 Dolghin, N., op. cit., p. 19 6 AlterMedia România, Viaţa după crahul petrolului (IV), în ro.altermedia.info/stiintatehnologie/viata-dupa-crahul-petrolier-iv_2896html-70k 7 ibidem

www.geo

polit

ic.ro

176

putea fi ascuns sau trecut cu vederea. Forumul internaţional "Civilizaţie sau barbarie" de la Serpa (Portugalia-septembrie 2004), publicaţii şi specialişti responsabili - M. K. Hubbert, J. Figueiredo (în "The Change into a New Energetic Paradigm"), Eric Waddell (în "Global Outlock"), R. Smalley, P. Odell, Waren Buffet, Gary Duncan, Matt Savinar etc. - atrăgeau atenţia asupra primejdiei care se profila. Iar directorul Băncii de Investiţii "Morgan Stanley" consimţea că avem şanse de 90% să ne confruntăm cu o "apocalipsă economică". Singura soluţie, adăuga resemnat Matt Simmons (consultantul preşedintelui Bush pe probleme energetice),"este să ne rugăm !" Speranţele legate de identificarea unor noi resurse sunt deşarte. Apogeul descoperirilor a fost atins în 1962, astăzi operaţiunile de prospectare şi extracţie au devenit total nerentabile, se consumă 6 barili pentru un baril găsit, iar, în 2004, primele 10 companii au investit 8 miliarde $ pentru o descoperire cu valoare de piaţă de 4 miliarde $.

Finalul sumbru îşi anunţă sosirea prin manifestarea primelor simptome: a) creşterea dincolo de limitele suportabile de către orice tip de economie a

preţului petrolului: de la 65$ barilul în 2005 la 125$ în 2006, la 180-200$ în 2008 şi, conform predicţiilor băncii "Ixis-Cib", la incredibilului preţ de 380$ în 2015;

b) accentuarea confruntărilor între SUA şi Europa, intrarea acestui conflict în epoca războiului global pentru resurse, cotitură marcată de prezenţa SUA în conflictele din Iran, Columbia sau Asia Centrală; forţa militară fiind singura soluţie pentru tranşarea acestei dispute; nu întâmplător, directorul Serviciului pentru Recrutare al Armatei prezenta Congresului propunerea privind extinderea recrutării la persoanele de ambele sexe, între 18-35 de ani;

c) schimbarea modului de producţie, renunţarea la vechea diviziune internaţională a muncii care consacra specializarea statelor subdezvoltate în exportul de materii prime în schimbul alimentelor, acestea ajungând la situaţia de nu-şi mai putea hrăni propria populaţie;

d) prefigurarea şi accentuarea decalajelor între cele două tipuri de civilizaţie diametral opuse: ţările bogate şi statele nepetroliere sărace;

e) dispariţia agriculturii şi apariţia crizei alimentare, dezurbanizarea şi reîntoarcerea la mediul rural; teoria actuală potrivit căreia 10% din populaţie hrăneşte celelalte 90% nu mai este viabilă, realistă şi acceptabilă;

f) trecerea la alte forme de energie foarte costisitoare şi riscante: energia solară, foto-voltaică, eoliană, hidroelectrică, energia hidrogenului, energia nucleară, depolimerizarea termală, biogazul, biomasa etc.;

g) prăbuşirea sistemului financiar internaţional, destabilizarea internaţională, devalorizarea dolarului şi exacerbarea colapsului economic al Americii;

h) declanşarea unor războaie, lovituri de stat şi revoluţii, mai mult sau mai puţin colorate, pentru resursele petroliere; spectaculoase reorientări politice ale actorilor mondiali, fenomene generate de tranziţia civilizaţiei actuale; R. Smalley descria viitorul, în "Disover Magazine" (2005), în parametri descurajanţi: "Va fi inflaţie ... războaie şi terorism."8 Geopolitica petrolului marilor puteri s-a afirmat timp de peste şase decenii sub

diferite forme: acţiuni de cooperare economică privind prospectarea, exploatarea şi construirea oleoductelor şi gazoductelor pentru transportul resurselor energetice spre potenţialii consumatori, coaliţii multinaţionale împotriva terorismului, ajutoare economice, financiare şi investiţii pentru proiecte energetice, campanii militare (în Irak, Afganistan, probabil şi în Iran), relaţii împotriva firii între democraţiile occidentale şi 8 www.canadplus. ro/moartea %20 petrolului.htm-112k; AlterMedia România, Viaţa după crahul petrolului (IV), în ro.altermedia. info /stiintatehnologie/ viata-dupa-crahul-petrolier-IV_2896html-72k; Saviner, M., Viaţa după prăbuşirea petrolului, www.peakoil. Ix.ro

www.geo

polit

ic.ro

177

statele arabe totalitare (fostele relaţii privilegiate ale Irakului cu Franţa şi Germania sau Italia; relaţiile tradiţionale ale SUA cu regimurile totalitare arabe), demonstraţii de forţă şi prezenţa SUA în ţările din zona Golfului Persic, în regiunea Golfului Guineea, în Gabon, Guineea Ecuatorială, Nigeria şi Angola, infiltrările americane încă din anii '90 în ţările din zona Caspică, alimentarea şi finanţarea prin Fundaţia Söroş "O Societate Deschisă" a revoluţiilor portocalii din fostele state sovietice (Georgia şi Ucraina), schimbarea regimurilor sau a traseelor oleoductelor şi gazoductelor funcţie de interesele SUA (vezi campania din Afganistan).

Datorită riscurilor şi incertitudinilor din zona Asiei Centrale (confirmată de explozia conductei de la Kirkuk-Ceyhan, explozia conductei de gaz care alimenta Georgia, conflictele din Cecenia şi Nagorno-Karabah), se acordă o atenţie tot mai mare traseelor de nord care sunt mai sigure. Se preconizează finalizarea până în 2009 a conductei între Siberia şi portul Murmansk, cu o lungime de 1500 km şi o capacitate de 80 milioane tone. Nici celelalte zone de interes, China şi India, nu au fost uitate: conducta BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan - denumită şi conducta portocalie sau NATO), care să alimenteze şi China; magistrala Nord-Sud care urmează să lege portul indian Mombay, porturile iraniene din Golful Persic şi M. Caspică, prin portul Olia (de lângă Astrahan), cu Sankt Petersburg; oleoductul care leagă Angarsk (nordul Baikalului) de Daqing (centrul industrial al Manciuriei); oleoductul transbalcanic, Burgas (Bulgaria) - Alexandroupolis (Grecia), cu o lungime de 285km şi o capacitate de 35-50 milioane tone, proiect ce va demara în 2008 şi va face o concurenţă proiectului AMB (oleoductul Bulgaria-Albania-Macadonia), susţinut de SUA; oleoductul Odessa-Brody-Plock (Polonia) pentru transportul petrolului caspic spre Europa; proiectul oleoductului Constanţa-Trieste, lung de 1500km, care ar putea fi conectat la conducta Adria (pentru Ungaria şi Europa Centrală) şi de la Triest pentru Cehia, Germania şi Austria; gazoductul Karacabey – Komotini, cu o lungime de 300 km, prin care se transportă gazul din Caucaz către Europa9. SUA,

9 vezi Iskenderov, P., Conductele de importanţă geopolitică, www. vor.ru/Romanian/excusive-html-101k; www.hotnews.ro/articol_40010-Resursele - energetice-devin-tot-mai scumpe.htm.

UCRAINA

RUSIA

KAZAHSTAN

GEORGIA

IRAN

TURCIA

IRAK

ARABIA SAUDITĂIORDANIAEGIPT

AZERBAIJAN

ARMENIA

OdessaConstanţa

Novorossiysk

Samsun

Ankara

Tbilisi

Kaysen

Ceyhan

YerevanErzurum

Midyal

Tabriz

Baku

SIRIA

MOLDOVA

ROM

ÂN

IABULGARIA

Kyikoy

Atyrau

Aktau

Turkmenbaşi

Teheran

Propunerile SUA pentru Coridorul Caspic(Vasile Simileanu - Geopolitica spaţiului carpato-danubiano-pontic, Ed. Top Form)

Rafinării

Conducte de petrol propuseConducte de petrol existenteConducte de gazpropuseConducte de gaz existente

www.geo

polit

ic.ro

178

încă din 1977, şi-a elaborat scenarii pentru preîntâmpinarea acestei crize, în care forţa militară este considerată încă instrumentul principal utilizat pentru acapararea, protecţia şi controlul celor mai importante zone ale lumii bogate în petrol şi gaze. În raportul Administraţiei Bush "Politica strategică în domeniul energiei: provocări pentru secolul XXI", dat publicităţii în 2001, se menţiona că SUA se află în faţa unei mari crize energetice, fapt care impune "reaşezări ale rolului energiei în domeniul politicii externe americane". Adevăr incontestabil, reiterat şi de H. Kissinger în articolul publicat de "Financial Times" (2005) "Kissinger Warns of Energy Conflict": "Competiţia pentru accesul la energie poate deveni o chestiune de viaţă şi moarte pentru multe ţări". Componenta sa principală fiind, recunoştea public James Woolsey (fost director CIA), "petrolul". De fapt, conflictele (războaiele) din ultima perioadă (sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI) au avut drept miză petrolul. Războiul din Irak, plănuit, după unele surse oficiale, timp de peste două decenii, reprezintă doar preambulul "războiului global" pentru resurse. Conflictul, susţinea E. Waddell (în "Global Outlock", nr. 3, noiembrie 2002), a fost declanşat de criza petrolului şi intenţia de acaparare a ultimelor resurse mondiale; nu "democraţia a fost beneficiară, ci marile companii petroliere": "BP", "Exxon-Mobill", "Chevron-Texaco" şi "Shell"; primul obiectiv al agendei militare a fost securizarea controlului SUA şi al M. Britanii asupra resurselor de petrol irakiene, în perspectiva declanşării iminente a unei crizei mondiale.10

SUA a conceput acest război pentru acapararea şi controlul zonelor de interes energetic, vitale pentru supravieţuirea lor. Războiul global, în viziunea liderilor americani, are două componente: "războiul împotriva terorii" şi "războiul împotriva tiraniei". Formularea afirmă obiective subtile: manipulatorii şi de imagine. Războiul "împotriva terorii" (a statelor care susţin şi finanţează terorismul - Irak, Iran, Arabia Saudită, Siria, ţările Africii de Vest -, care, întâmplător, sunt şi cele mai bogate în petrol) are un obiectiv precis: controlul a peste 50% din rezervele mondiale de petrol; el va dura nu mai mult decât timpul lor de exploatare, adică aproximativ cinci decenii. Secvenţa a doua, cruciada "împotriva tiraniei" vizează controlul distribuţiei mondiale şi căile de transport ale acestor resurse; inamicii posibili fiind China, Rusia şi unele ţări ale Americii Latine.11

Scenariul prefigurat derivă din modelul dominaţiei mondiale conceput de grupul neoconservator PNAC, factor de influenţă covârşitoare în orientarea politicii externe şi militare a administraţiei americane. Sistemul, de inspiraţie istorică (romană), se articulează pe un principiu fundamental de construcţie politică: împărţirea şi separarea metropolei de periferie. Care trebuie menţinută într-o permanentă stare conflictuală şi de instabilitate, pentru a o împiedica să se organizeze împotriva centrului, insubordonarea impunând atacurile preventive.

Controlul politic şi militar asupra Orientului Mijlociu şi bazinului M. Caspice ar echivala cu dominaţia asupra a ¾ din rezervele mondiale de petrol pentru următorii 50 de ani, cheia economiei mondiale şi adevăratul motiv al politicii agresive a administraţiei Bush de a menţine SUA în fruntea cursei pentru supravieţuire.

3. „PUTETREA ENERGETICĂ” A RUSIEI ŞI DOCTRINA „SUVERANITĂŢII ENERGETICE LIMITATE”

"Nezavisimia Gazeta" a publicat recent topul ţărilor dependente de gazul şi petrolul din Rusia, structurat pe trei categorii: a) grupul sateliţilor energetici - Ucraina, Moldova,

10 AlterMedia România, Viaţa după crahul petrolului (IV), în ro.altermedia.info/stiintatehnologie/viata-dupa-crahul-petrolier-iv_2896html-70k; www.canadplus.ro/moartea%20petrolului.htm-112k 11 AlterMedia România, Viaţa după crahul petrolului (IV), în ro.altermedia.info/stiintatehnologie/viata-dupa-crahul-petrolier-IV_2896html-70k.

www.geo

polit

ic.ro

179

Finlanda, Cehia, Polonia, Bulgaria şi ţările baltice; b) gruparea ţărilor relative independente - Germania, Franţa, Italia, Austria, România, Grecia, Kazahstan şi Belarus; c) grupul ţărilor independente energetic de Rusia - Norvegia, Olanda, Damemarca, Spania, M. Britanie, Japonia, India, China şi SUA.

Ce n-a reuşit Rusia să obţină prin ideologie, efort economic şi forţă militară, în formele exersate (practicate) de URSS sau CSI, se pare că este pe punctul de a reuşi, fără eforturi costisitoare, prin recursul la monopolul natural şi statutul său de producător şi mare exportator de resurse energetice.

Speculând subtil valorile liberale, clamate şi susţinute obsesiv de Occidentul democratic, Rusia îşi face jocurile geopolitice şi geostrategice. Prin invocarea jocului pieţii, Rusia poate influenţa politicile statelor dependente, în special a celor care s-au desprins din fosta URSS, în sensul dorit, după cum îi impun interesele prezente sau cele pe termen lung. Practicarea diferenţiată a preţurilor - preţuri de piaţă şi preţuri preferenţiale - îi permite realizarea obiectivelor geopolitice şi geostrategice: fie impunerea soluţiilor dorite în zonele de "conflict îngheţat", cum este cazul Moldovei, confruntată cu problematica transnistreană, fie asigurarea sprijinului şi loialităţii unor parteneri istorici, fie temperarea puseurilor prooccidentale şi antiruseşti ale unor foşti sateliţi (Georgia, Ucraina, România, Polonia) sau a dorinţei Ucrainei de intra în NATO în 2008. Decizia companiei "Gazprom" de a livra fostelor republici - Ucraina, Georgia, Moldova, Ţările Baltice - gaz la preţul pieţei între 125-230 $/1000 m3 (Ucrainei de la 50 la 230$, Georgiei de la 63 la 110$, Moldovei de la 80 la 160$, Ţărilor Baltice de la 90 la 125$), de stabilire pentru România a unui preţ peste nivelul pieţei de 280 $/1000 m3 şi de menţinere a preţului modic de 40 $/1000 m3 pentru Belarus, credem că este edificatoare. Fiecare plăteşte o notă de plată care include atât "preţul geopolitic", cât şi preţul unor atitudini "rebele" sau lipsite de diplomaţie.

În practica relaţiilor internaţionale, Rusia a trecut de la controversata teorie brejnevistă a "suveranităţii limitate" la teoria "suveranităţii energetice limitate"12. Care nu mai poate fi contracarată prin intervenţia opiniei publice mondiale ci doar prin recurgerea riscantă, neîntemeiată şi neconvingătoare la forţa militară. Martin Bartenstein, ministrul austriac al economiei şi preşedinte al Consiliului de Miniştri UE, sublinia recent: "gazul rusesc va rămâne coloana vertebrală a alimentării Europei cu gaz. Potrivit Agenţiei Energetice Internaţionale, în 2027 ponderea livrărilor ruseşti în UE va fi de 70%". În pofida încercărilor SUA de a se infiltra şi implica în valorificarea petrolului caspic, Rusia, conştientă de acest pericol, caută să-şi joace cât mai pragmatic cartea energetică. Una dintre soluţiile eficiente de a-şi atinge obiectivele sale de putere regională. Interes susţinut şi de ordinea de zi a summitului statelor membre G8 de la Sankt Petersburg, organizat sub preşedinţia Rusiei: securitatea energetică, educaţia şi sănătatea (lupta împotriva bolilor infecţioase).

12 Popa, C., Rusia proclamă "Doctrina suveranităţii energetice limitate", în Adevărul, 17.12.2005; Rusia dublează preţuriile la gaze pentru statele oranj, în Gândul, 03.12. 2005; Rusia a deschis războiul gazelor cu Basarabia, Georgia şi Ţările Baltice, în Romanian Global News, 15.12.2005.

www.geo

polit

ic.ro

180

L’ESPACE EX SOVIÉTIQUE ET LE PROBLÈME DE L’ÉNERGIE

Radu Ştefan VERGATTI

L’espace ex-soviétique est devenu, dans certains cercles, surtout dans les cercles universitaires, une expression fréquemment employée. Elle réfère à un territoire que l’on pourrait définir de deux manières. D’abord, il s’agit du territoire de l’ex-URSS, tel qu’il était avant son démembrement de 1990-1991 pendant le gouvernement de Mikhaïl Sergeïevitch Gorbatchev. Le deuxième sens que l’on donne à ce syntagme implique les territoires de tous les États de l’Europe Centrale et de l’Est-Sud-Est, soumis transitoirement à la domination de Moscou.

Persuadé que la première définition convient mieux à la réalité, je me pencherai sur la problématique de l’énergie qui en dérive.

Suite au coup d’État du Parti Communiste (bolchevique) ayant à sa tête Vladimir Oulianov - Lénine, le 24 octobre /le 7 novembre 1917, l’ancien Empire Tsariste s’est transformé en la République Fédérative Soviétique de Russie. En 1922 la décision a été prise de former à partir du conglomérat constitué de plus de 100 peuples habitant cet État cinq républiques fédérées, appartenant à l’union1. Elles constituaient une fédération appelée l’Union des Républiques Socialistes Soviétiques. En conformité avec les projets géopolitiques du Kremlin, une vaste politique de russification des peuples habitant à l’intérieur des frontières de ce nouvel État fut entamée. Il s’agissait en fait d’une continuation, encore plus décidée, de la politique tsariste. Des alphabets russifiés ont été créés à l’intention des nombreux semi-analphabètes de l’Asie Centrale et de Sibérie ; le nouvel enseignement visait, évidemment, par son caractère même, la subordination envers la Russie.

Jugeant qu’il avait atteint, de manière générale, le but poursuivi, le successeur de V.I. Oulianov - Lénine, Joseph Vissarionovitch Djougatchvili – Staline promulgua, en 1936, une nouvelle Constitution de l’URSS. Cette fois l’État était constitué de 13 républiques. En 1940, après l’invasion de la Bessarabie, de la Bucovine du Nord et des États baltiques - la Lituanie, la Lettonie et l’Estonie -, suite aussi à la guerre avec la Finlande, le nombre des républiques soviétiques est passé à seize.

Enfin, à la fin de la Seconde Guerre mondiale, l’URSS, puissance victorieuse, a encore un peu augmenté son territoire, qui couvrait 22.402.200 km². L’URSS avait annexé une superficie de la Pologne plus grande que celle qu’elle avait perdue à la fin de la guerre de 1919-19202 et la une partie de la Tchécoslovaquie, la région des Ruthènes, offerte longtemps auparavant par Tomáš Masaryk3.

Le nombre d’habitants de l’État soviétique s’est accru ou s’est réduit fonction de l’étendue de son territoire et au gré des événements.

À la veille de la proclamation du pouvoir soviétique, la RSFS de Russie comptait environ 163 millions d’habitants4. Après la perte de la Finlande, des trois États baltiques, 1 La décision a été prise le 30 décembre 1922 à Moscou, dans le cadre du premier congrès de l’union des soviets, qui a décrété que dorénavant le nouvel État porte le nom d’Union des Républiques Socialistes Soviétiques ; le 31 mars 1924 a été promulguée et approuvée la Constitution de ce nouvel État. 2 Cf. Norman Davies, Histoire de la Pologne, Paris, 1990, p. 141. 3 Cf. A. J. P. Taylor, The Second World War, Penguin Books, 1976, p. 232. 4 Conformément à d’autres statistiques, la population de l’Empira Tsariste aurait compté à ce moment-là 180 millions d’habitants, dont 130 millions en Russie européenne et 50 millions en Sibérie.

www.geo

polit

ic.ro

181

de la Bessarabie et d’une partie de la Biélorussie et de l’Ukraine conquises par la Pologne, la population de la RSFSR s’est réduite à environ 150 millions d’habitants. Si on en retranche les émigrés et ceux qui avaient péri lors de la terrible famine de 1922, on dénombre quelque 130 millions d’habitants1. Grâce à l’augmentation naturelle de la population et aux annexions de territoires durant les années terribles de 1940-1941, la population a enregistré un nouveau saut, passant en 1941 à 194 millions d’habitants. Enfin, lors de l’après-guerre, la population a constamment augmenté, suivant la tendance générale enregistrée sur le plan mondial:

1950 – 178 millions d’habitants 1960 – 212,460 millions d’habitants 1970 – 241,700 millions d’habitants 1980 – 265,500 millions d’habitants 1988 – 284,5 millions d’habitants En 1980, 53 % du total de la population était des Russes ou des personnes

russifiées se déclarant Russes ; 16,9% Ukrainiens ; 3,8% Uzbeks ; 3,8% Biélorusses ; 2,5% Tatars ; 2,4% Khazars ; 1,8% Azéris ; 1,5% Arméniens ; 1,3% Géorgiens ; 1,1% Roumains ; 1,1 % Lituaniens ; 0,9% Juifs. Ces pourcentages, pour réels qu’ils soient, montrent clairement que l’espace soviétique était dominé par l’ethnie russe. Moscou a su profiter de ce recensement et s’est servi de ces statistiques pour imposer sa domination aux autres populations habitant dans les républiques fédérées ou autonomes. Ce fut une manifestation du superbe et de la magnificence du Kremlin. Me détachant de la vision livresque, moscovite, de certains pseudo-spécialistes de la problématique de l’espace soviétique et ex-soviétique, je dois préciser que le démembrement de l’URSS a commencé, de manière rapide et irréversible, après la mort de Joseph Vissarionovitch Djougatchvili - Staline (le 5 mars 1953). Après quelques brèves luttes pour l’adjudication du pouvoir, la direction de l’URSS revint à N. S. Khrouchtchev. Il fit la grave erreur de démolir le mythe de Staline à l’occasion des XX-e, XXI-e et XII-e Congrès du P.C. de l’URSS. Disparaissait de la sorte l’image d’un coryphée adulé par la grande masse, en URSS et au monde. Un dirigeant de la même carrure devait prendre sa place. Malheureusement tous ceux qui lui ont succédé - N.S. Khrouchtchev, L. I. Brejnev, I. V. Andropov, K. U. Tchernenko, N.S. Gorbatchev - n’ont pas été à la hauteur des exigences de leur époque. Ils ont entraîné l’URSS sur une pente descendante. Deux exemples suffisent: la répression du “printemps de Prague” de Tchécoslovaquie (août 1968) qui a eu pour conséquence l’échec de la doctrine de Brejnev, destructeur pour Moscou, et, deuxièmement, l’intervention en Afghanistan (1978-1988), qui a révélé au monde entier la faiblesse de la glorieuse Armée Rouge.

L’effondrement du pouvoir soviétique s’est produit, de manière presque surprenante, dans la neuvième décennie du siècle passé, quand la direction du Kremlin était assurée par Mikhaïl Sergeïevitch Gorbatchev. Il n’a pas pu employer les moyens classiques, traditionnels de l’État soviétique, à savoir le secret et la terreur. Surtout les jeunes de l’ex-Union Soviétique s’y sont opposés ; ils voulaient une ouverture vers le reste du monde. La conséquence fut la confrontation entre les forces conservatrices de l’URSS, représentées d’une part par les anciens apparatchiks, les chefs de l’armée et du K.G.B., devenu F.S.B., et d’autre part par les représentants de la nouvelle génération progressiste, séduite par la perspective des affaires, désireuse

1 2 à 4,5 millions de personnes auraient quitté la Russie après la Révolution pour s’installer en Europe Occidentale, en Chine, au Japon, etc. 16 à 20 millions de personnes seraient mortes à cause de la famine. Dans le texte nous avons utilisé les moyennes de ces données.

www.geo

polit

ic.ro

182

de moderniser l’espace soviétique. Ceux-ci étaient conscients qu’il était impossible de maintenir le système qui traversait une crise complexe sur tous les plans.

En un premier temps ce fut le courant progressiste qui l’emporta. Boris Nikolaevitch Eltsine, le nouveau dirigeant du Kremlin, beaucoup plus sagace et malléable que son prédécesseur, M. S. Gorbatchev, a su, tout d’abord, répondre aux exigences des anciennes républiques fédérées auxquelles il donna, apparemment, satisfaction. A-t-il accepté leur indépendance réelle ? La réponse à cette question peut être exclusivement négative.

Le déroulement des événements qui se sont passés dans l’espace ex-soviétique après 1992, c’est-à-dire après la prise de pouvoir effective et totale par B. N. Eltsine, justifie mon affirmation. Il est évident qu’il a voulu imposer comme par le passé la domination absolue de la Russie sur tout l’espace ex-soviétique, situation justifiée du point de vue géopolitique par la superficie qu’elle occupait en raison du nombre de ses habitants1.

Au cas où les demandes d’indépendance des peuples de l’espace ex-soviétique, y compris de leurs républiques, contrarieraient les prétentions de magnificence du Kremlin, car elles traduisaient leur désir de s’émanciper définitivement de sa domination, la réaction de Moscou était dure. Il pouvait s’agir d’une réaction ouverte, militaire, ou bien dissimulée, par le biais des leviers économiques. Le premier cas est illustré le mieux par l’évolution des événements en Moldavie et en Tchéchénie. Après une guerre qui a duré environ douze ans, Moscou a organisé des élections sous surveillance, a imposé ses hommes et a déclaré avoir instauré la paix en Tchéchénie. Façon de parler ! Dans la petite république caucasienne vit un peuple musulman, guerrier, qui ne renoncera jamais à lutter pour son indépendance2.

Le deuxième moyen utilisé par Moscou pour maintenir sa suprématie sur les entités de l’espace ex-soviétique est celui des pressions économiques. Le Kremlin a été, semble-t-il, conscient que, tôt ou tard, il devra faire face au démembrement de l’URSS. Il s’est préparé pour ce moment à la manière des anciennes grandes puissances coloniales qui ont laissé derrière elles, dans les anciennes colonies, une bourgeoisie “compadore” et des éléments qui reliaient l’économie des nouveaux États indépendants à l’ancienne métropole. Le Kremlin a choisi tout d’abord de s’assurer la subordination des bases de production modernes - grandes usines, laboratoires de recherche, etc. Il s’est aussi assuré le contrôle des sources d’énergie classique -le gaz naturel et le pétrole3.

En ce qui concerne le gaz, la Russie occupe la première place mondiale, possédant environ 48.110 milliards m³. La société Gazprom détient le monopole des réserves de gaz en Russie et dans tout l’espace ex-soviétique. Remarquons que cette entreprise, à capital majoritairement public, détient aussi les principaux réseaux de gazoducs. Par conséquent, elle peut bloquer à tout moment la livraison du gaz obtenu 1 Le nom officiel de l’État est la Fédération Russe ; il est formé de 21 républiques, 49 régions, une région autonome, 6 territoires, 10 districts autonomes et deux villes fédérales ; il a une superficie de 17.075.400 km² et une population de 144.417.000 habitants dont 81,5% Russes, 3,8% Tatars, 3% Ukrainiens, 1,2% Tchouvaches, 0,9% Bachkirs ; les Tchétchènes, les Mordves, les Biélorusses, les Daghestanais, les Komis, les Juifs, les Roumains, etc. représentent moins de 1 %. 2 Il vaudrait mieux que les politiques se rappellent les événements historiques ; pendant sa campagne pour la conquête de la région tchétchène, le tsar Pierre le Grand a été terrifié par la résistance et la capacité de lutte du peuple tchétchène. C’est pour qu’on se le rappelle qu’il a appelé la capitale de la région Groznyï – la ville de la terreur. 3 Il s’y est pris de la sorte vu que l’énergie à base de charbon n’était plus rentable et le nucléaire pouvait s’avérer dangereux, car on pouvait l’utiliser à la production d’armes de destruction massive.

www.geo

polit

ic.ro

183

par elle, mais aussi la livraison du gaz en provenance de Turkménistan. Une modalité sûre qui frappe le bénéficiaire est d’imposer un prix élevé qui ne lui convienne pas.

Je peux montrer le bien-fondé d’une telle conclusion en rappelant ce qui s’est passé en décembre 2005 - janvier 2006 dans le domaine des livraisons de gaz en provenance de Russie. À ce moment-là les dirigeants des compagnies russes de livraison et de transport du gaz ont remis sur le tapis la négociation du prix. Ils n’ont pas employé un critère unitaire pour établir ce prix - le coût du gaz livré vers l’UE, par exemple, ce qui aurait été compréhensible. Fonction des distances, ils auraient pu accorder des réductions pour les nouvelles républiques de l’espace ex-soviétique. Ce ne fut pas le cas. Évidemment, les relations politiques avec Moscou ont primé. Au cas où se manifesterait une quelconque indépendance des nouvelles républiques de l’espace ex-soviétique, le prix du gaz était augmenté par l’entreprise d’État Gazprom.

Le cas de l’Ukraine est exemplaire à ce titre. Il est inutile que je reproduise ici le jeu des chiffres indicateurs du prix du gaz, qui changeaient tous les jours et même deux fois par jour. Ces chiffres ne sont donc aucunement concluants. Ce qui intéresse est l’attitude du président Vladimir Poutine dans ses rapports avec le président Viktor Iouchtchenko. Sachant que la population de la Russie et de l’Ukraine devra affronter un hiver rigoureux, avec des températures de - 300, le Kremlin moscovite a tenté d’exercer des pressions sur Kiev. Les négociations se sont déroulées dans un contexte très tendu. La Russie n’a pas obtenu ce qu’elle voulait. L’Ukraine a tenu bon et ne s’est pas subordonnée une fois de plus. Elle a cherché de nouvelles solutions pour faire face à la crise énergétique déclenchée par ce déficit en gaz.

Si je regarde plus loin, je peux facilement remarquer qu’une partie des pays de l’UE et la Roumanie, qui dépendaient du gaz russe acheminé par les gazoducs qui transitent l’Ukraine, ont eux aussi fait les frais de ce conflit. À la surprise des dirigeants de la Russie, ces deux régions ont trouvé rapidement des solutions pour pallier pour l’instant ce problème généré par la crise.

Dans la même situation se sont retrouvés la Géorgie, l’Arménie et les pays baltiques. Eux aussi ont subi les pressions politiques de Moscou par la diminution des livraisons en gaz. Dans ces cas aussi des négociations ont été menées, déterminées en apparence par la nécessité de fixer un nouveau prix à court terme - un an - pour le gaz fourni par les Russes. La Russie n’a pas obtenu dans ce cas plus de concessions. Un seul exemple dans ce sens: l’exigence du retrait des troupes russes de Géorgie a été maintenue dans l’accord russo-géorgien sans que des modifications quant au calendrier soient apportées. Il paraît même que, selon la presse, les Russes devront même faire rentrer leurs troupes plus tôt que prévu. Pratiquement, si cette dernière hypothèse se vérifie, Moscou a essuyé un échec, malgré ses réserves énormes en gaz.

Un autre échec enregistré par Moscou s’est consommé lors de la période rigoureuse de décembre 2005 - janvier 2006. Les Ukrainiens, poussés à bout par le froid, se sont approprié une partie du gaz russe qui transitait leur pays vers la Roumanie et l’UE. Ce geste était motivé par l’état de nécessité, il ne s’agissait donc pas d’un vulgaire vol soumis aux rigueurs de la loi, car il sauva la vie à des millions de personnes.

La Russie est à la recherche d’un nouveau trajet pour les gazoducs qui alimentent l’UE ; elle l’aurait trouvé, semble-t-il: il passera sous la Mer Baltique, vers l’Allemagne.

Et l’Ukraine dans tout cela ? Certes, Kiev ne restera pas les bras croisés. Il www.geo

polit

ic.ro

184

s’alimentera en gaz du Turkménistan et cherchera aussi d’autres ressources1.

1 Selon des recherches récentes, le Turkménistan occuperait la 15e place au niveau mondial du point de vue des ressources en gaz, qui s’élèvent à la 102,370 trillions de pieds cubes (cf. au Centre International d’Information sur le Gaz Naturel et tous Hydrocarbures (CEDIGAZ), in Natural Gas in the World. Major Trends for the Gas Industry, July 2005), ce qui lui permet de produire 40-50 milliards de m3 gaz par an. Le problème qu’il doit résoudre est celui du transport, car sa position géographique le rend dépendant des gazoducs russes.

spre

Le

toni

a

spre

Po

loni

a

spre

Sl

ovac

ia

BEL

AR

US

RU

SIA

UC

RA

INA

ROMÂNIA

BULG

AR

IA

KA

ZAH

STA

N

UZB

ERK

ISTA

N

TUR

KM

EN

ISTA

N

AFG

AN

ISTA

N

TAJI

KIS

TAN

KÂ

RG

HIS

TAN

IRA

N

PAK

ISTA

N

CH

INA

spre

C

oree

a de

Sud

spre

In

dia

Ode

ssa

Cons

tanţ

aM

idia

Nov

oros

siis

k

Ista

nbul

Bur

gas

Poti

Bat

umi

Bak

u

Cey

han

Teng

iz

Turk

men

başi

Sovi

etla

nd

Şarjo

v

Gw

enda

r

Ins.

Kha

rg

Mar

ea M

edite

rană

Mar

ea N

eagr

ă

Mar

ea

Cas

pică

Mar

ea

Aral

12

3

4

5

6

7

Câm

puri

de g

az n

atur

al

Câm

puri

petro

liere

Con

duct

e pe

trol/g

az e

xist

ente

Reţ

eaua

ruse

ască

exis

tent

ăC

ondu

cte

în c

urs

de c

onst

rucţ

ie

Tras

ee p

ropu

se

Lini

i de

trans

port

nava

l TR

ACEC

A

1 2 3 4 5 6 7

Tras

eul d

e N

ord

Tras

eul d

e Ve

stC

onso

rţiul

Cas

pic

Baku

, Aze

rbai

jan-

Cey

han,

Tur

cia

Baku

, Aze

rbai

jan-

Ins.

Kha

rg, I

ran

Turk

men

ista

n - G

wen

dar,

Paki

stan

Kaza

hsta

n/Tu

rkm

enist

an -

Chi

na

Infra

stru

ctur

a de

exp

ort a

pet

rolu

lui ş

i gaz

elor

nat

ural

e în

zon

a ex

tisă

a M

ării

Neg

re(V

. Sim

ilean

u - G

eopo

litic

a sp

aţiu

lui i

slam

ic, E

d. T

op F

orm

)

Ins.

Kha

rg

Sups

a

www.geo

polit

ic.ro

185

Cond

ucte

de

petro

l

Exi

sten

teP

lan

ificat

e

www.geo

polit

ic.ro

186

Difficile de dire comment finira ce carrousel politico-énergétique. En tout cas, Moscou doit prendre en compte les traits propres au peuple ukrainien, nationaliste, attaché à ses valeurs culturelles traditionnelles ; la position dans laquelle il se trouve ne le montre pas trop enclin à aimer les Russes.

La Roumanie à son tour a dû faire face à cette crise en 2005-2006, la Russie étant incapable de lui fournir la quantité de gaz contractée, car elle devait alimenter prioritairement sa propre population, selon ses justifications.

Cette justification est-elle convaincante ? Peut-être, mais dans ce cas aussi on peut bien répondre par la négative.

Elle aurait dû s’y prendre autrement, surtout que la Roumanie paie pour le gaz russe le prix le plus élevé de la région. La Roumanie a donc décidé - et à raison - d’employer d’autres ressources d’énergie (le charbon, l’énergie solaire) pour s’émanciper progressivement de la tutelle et de la pression de Moscou.

Le comportement de la Russie lors de la situation de force majeure de l’hiver 2005-2006, un hiver extrêmement rigoureux, montre clairement qu’elle n’a pas la capacité technique et la force nécessaire pour gérer les crises. C’est d’ailleurs la raison pour laquelle elle ne peut exercer des pressions politiques en utilisant le gaz. L’énergie obtenue à partir du gaz naturel représente, certes, un facteur de pression économico-politique, mais il ne faut pas oublier le rôle du facteur humain qui peut constituer une composante extrêmement forte, acharnée, difficile à vaincre par des actions d’une valeur politique médiocre.

En ce qui concerne le pétrole, la situation est différente. Les ressources en pétrole de la Russie occupent une autre place au niveau mondial. Deux tableaux comparatifs sont éloquents, concluants:

Ressources mondiales – gaz Ressources mondiales - pétrole

No Pays Réserves (mds m³)

No Pays Réserves (mds barils)

1 Russie 48.110 1 Arabie Saoudite 259,2

2 Iran 22.988 2 Irak 112,5

3 Qatar 11.145 3 Émirats Arabes Unis 97,8

4 Arabie Saoudite 6.036 4 Koweït 94,0

5 Émirats Arabes Unis 6.002 5 Iran 89,7

6 États-Unis 4.737 6 Venezuela 76,8

7 Algérie 4.519 7 Russie 48,5

8 Venezuela 4.159 8 Libye 29,5

9 Nigeria 3.569 9 Mexique 28,2

10 Irak 3.107 10 China 24,0

Production mondiale – gaz Production mondiale – pétrole

No Pays Production (milliards m³)

No Pays Production (millions de tonnes)

1 Russie 584,2 1 Arabie Saoudite 441,2

2 États-Unis 544,3 2 CSI 379,6

www.geo

polit

ic.ro

187

3 Canada 183,5 3 États-Unis 359,4

4 Grande-Bretagne 105,2 4 Mexique 177,1

5 Pays-Bas 67,8 5 Chine 162,3

Ces tableaux montrent que, en ce qui concerne les réserves en pétrole, la Russie occupent seulement la 7e place au niveau mondial. Elle doit donc faire attention à sa conduite envers certaines entités de l’espace ex-soviétique comme l’Azerbaïdjan et le Kazakhstan1. Les deux États détiennent de grandes réserves en pétrole. Et la richesse des gisements n’explique pas tout - la qualité du pétrole, son raffinage, les oléoducs, les pays de destination, tout doit être pris en compte.

La qualité du pétrole russe, comme celle du pétrole chinois, est inférieure. C’est pourquoi il faut prévoir des raffineries spéciales, comme celle de Capul Midia, détenue a présent par Rompetrol. Cette raffinerie a été spécialement conçue pour le raffinage du pétrole ayant des caractéristiques propres au pétrole en provenance de l’espace ex-soviétique. Elle peut également raffiner du pétrole en provenance de l’Irak, directement ou plutôt indirectement, par l’intermédiaire de son partenaire russe, Lukoil. Certes, cette dernière compagnie, la troisième du point de vue de sa taille de l’espace ex-soviétique, a joué un rôle important en Irak où, en collaboration avec la société française Elf, elle exploitait environ 80 % du pétrole de ces pays. La position de Lukoil et d’Elf en Irak pour ce qui est de l’exploitation des gisements pétroliers, apparemment contrôlés par Saddam Hussein, explique clairement les raisons qui ont déterminé les présidents Vladimir Poutine et Jacques Chirac à s’opposer à la guerre “Tempête dans le désert” déclenchée par les Etats-Unis et leurs alliés. Il était évident que pour Lukoil et Elf, et implicitement pour Rompetrol, l’intervention américaine en Irak était maléfique. L’accès au pétrole bon marché qui arrivait grâce aux pipe-lines à la Mer noire a été de la sorte court-circuité. Le géant américain MobilOil a mis fin à ce jeu franco-russe.

La Russie a dû jeter sur le marché les réserves de son sous-sol, en provenance de l’Azerbaïdjan et du Kazakhstan. Dans cette situation elle a dû construire de nouveaux pipe-lines qui empruntaient des trajets différents qui, d’une certaine manière, suivent l’ancienne route de la soie. Un pipe-line qui traverse la Turquie a été remise en état, dont le terminal se trouve au Levant ; un autre traverse la Russie jusqu’à la Mer noire - son terminal se situe à Novorosiisk, un ancien port céréalier devenu de la sorte port pétrolier ; enfin, un troisième devait traverser le sud-est de l’Europe jusqu’à Trieste, au nord de l’Italie. Ce dernier trajet est encore incertain, à cause des incertitudes qui règnent encore sur le territoire de l’ex-Yougoslavie où des combats interethniques et religieux se poursuivent. Pour un observateur attentif de la situation géopolitique de la région par laquelle devrait transiter le nouvel oléoduc il est évident, malheureusement, que les raisons de l’hésitation de Moscou sont à chercher ailleurs. Il faut les chercher tout d’abord dans les disputes entre Moscou et Kiev. Il est évident que le président Poutine ne veut pas que l’Ukraine s’émancipe de son autorité. Les actions du président Iouchtchenko - son orientation vers l’OTAN et l’UE, la conclusion du traité avec la Roumanie en vue de l’exploitation du pétrole existant

1 Le 1er janvier 2006 il paraît que les réserves de pétrole de l’Azerbaïdjan se chiffraient à 7 milliards de barils ; à la même date le Kazakhstan possédait 9 milliards de barils de pétrole (cf. PennWell Corportation, Oil & Gaz Journal, Vol. 103, No. 47, December 19, 2005).

www.geo

polit

ic.ro

188

dans la plate-forme de la Mer noire dans la zone frontalière entre la Roumanie et l’Ukraine, etc. - ont menacé et menacent encore l’équilibre fragile de l’espace ex-soviétique. La Russie met la pression pour le maintenir. Un des moyens dont elle se sert est de maintenir l’incertitude sur le trajet de l’oléoduc qui doit acheminer le pétrole vers les pays de l’UE, qui pourrait apporter à l’Ukraine 2 à 3 milliards d’euros par an.

Il en va de même pour la Roumanie. Si elle ne fait pas tourner le terminal du port de Constanţa et que le pipe-line ne traverse pas le territoire roumain, la Roumanie aura un manque à gagner d’un milliard d’euros par an. La Russie exerce cette pression politique par le biais du pétrole mais, esclave de ses passions, elle oublie que la Roumanie possède déjà un réseau, vaste et utile, de pipe-lines construit pendant la période de l’entre-deux-guerres lequel, sans engager des dépenses supplémentaires, comme dans le cas de la Bulgarie, pourrait être remis au service. Ce n’est pas le problème de l’approvisionnement (de l’espace ex-soviétique et des pays de l’UE en pétrole ou de l’énergie qui en résulte) qui se pose. Vladimir Poutine voit grand, comme il l’a laissé entendre lors de la Conférence du G8 (Etats-Unis, Angleterre, Allemagne, France, Italie, CSI, Japon, Canada) qui s’est déroulée à Moscou du 1er au 6 février 2006. À cette occasion-là il a déclaré d’un ton décidé que la Russie envisageait de devenir le quatrième fournisseur en pétrole des Etats-Unis alors qu’elle n’en était que le huitième. Il permettrait de la sorte aux consommateurs américains de ne plus dépendre du monde arabe et du Venezuela dirigé par l’imprévisible Hugo Chávez.

Fut-il réaliste en exprimant ce désir ? Il m’est impossible de prévoir l’avenir, avec son complexe d’inconnues,

d’imprévisible. Je peux pourtant exprimer quelques considérations à partir de réalités certaines. Tout d’abord je peux rappeler les constatations des scientifiques selon lesquelles dans l’intervalle 2030-2035 sera extraite la dernière goutte de pétrole du sous-sol de la Terre. C’est justement en raison de ces données que le président des Etats-Unis, George W. Bush, a affirmé lors de plusieurs conférences récentes que les grandes compagnies telles que General Motors et Ford ne doivent pas attendre leur faillite, mais se mettre à la recherche de nouvelles formes d’énergie.

Il semble bien que ses exhortations aient été entendues. Les deux compagnies productrices d’automobiles font des essais avec leurs nouveaux prototypes utilisant d’autres formes énergie - hydrogène liquide, énergie solaire, etc. -, ce qui prouve que l’alternative existe déjà.

Le président Poutine doit, en outre, tenir absolument compte de la région où se trouve le pétrole proposé et vendu par la Russie. Une grande partie des gisements importants sont hors des frontières de la Russie, dans des pays musulmans. Or on sait bien que cette partie du monde islamique, envahie et humiliée autrefois par Moscou, n’est pas près d’oublier son passé. Des disputes ayant des implications imprévisibles et inimaginables peuvent éclater à tout moment, comme ce fut déjà le cas en Tchétchénie, en Ingouchie, en Ossétie, en Ouzbékistan, etc. Ces troubles pourraient affecter les zones où se trouvent les gisements ou les trajets des pipe-lines. En tout cas la situation serait aussi fâcheuse pour l’espace ex-soviétique, pour la Russie et pour ses ambitions.

Il ne faut non plus négliger dans une discussion générale l’approvisionnement en énergie de deux grandes puissances économiques mondiales, la Chine et l’Inde. Les deux occupent depuis peu de temps le premier plan de l’économie - chacune a plus d’un milliard d’habitants et consomme des quantités gigantesques de gaz et de pétrole. Il est naturel que l’espace ex-soviétique, intéressé à conserver son statut de grande puissance, s’interroge dans quelle mesure il peut s’impliquer dans la consommation

www.geo

polit

ic.ro

189

d’énergie de ces deux géants asiatiques. Rien ne semble encore décidé, mais c’est un problème de taille, vu la position géographique de la Russie et le dessin des frontières de l’espace ex-soviétique.

J’aimerais conclure en exprimant une opinion personnelle, que l’avenir corrigera (ou peut-être pas). À présent, dans l’espace ex-soviétique la Russie assume un rôle qu’elle joue d’ailleurs concrètement, un rôle dominant et déterminant dans le domaine de l’énergie fournie par le gaz naturel et le pétrole. Dans cette situation elle se présente dans une double hypostase: d’une part en tant que détenteur et exploiteur des gisements du sous-sol, d’autre part en tant que propriétaire des pipe-lines, qui décide de l’accès dans les ports terminaux, d’où et par où le gaz ou le pétrole continue leur trajet. Moscou tente d’utiliser ces ressources économiques primaires pour maintenir sa suprématie sur tout l’espace qui a appartenu autrefois à l’URSS. Pour son malheur la Russie est parvenue à influencer relativement la vie politique, comme le prouve “les révolutions orange” en Ukraine et en Géorgie, l’opposition polie, mais ferme des pays baltiques et de Moldavie, etc. Il faut absolument ajouter à ces signes d’inquiétudes les incertitudes de Moscou quant à l’avenir de la zone de la Mer noire, qui devra devenir après le 1er janvier 2007 la frontière est de l’Union Européenne.

La pression économique peut peser lourd dans les actions géopolitiques - les exemples n’en manquent pas -, mais elle n’est pas toujours déterminante. Il est possible même que les effets des actions économiques soient bloqués si elles ne sont pas soutenues pas par un ensemble d’autres facteurs, tout aussi puissants.

www.geo

polit

ic.ro

190

THE PIPELINE GEOPOLITICAL WAR IN CAUCASUS (1991 to nowadays)

Igbal HAJIYEV

Rezumat: Dominat de apariţia unor situaţii conflictuale în perioada post-sovietică, Caucazul a devenit, datorită resurselor energetice considerabile, o miză importantă în cadrul aranjamentelor geopolitice la nivel mondial. Apariţia, în urma dezmembrării Uniunii Sovietice, a unor noi actori în regiune a evidenţiat, treptat, două tabere, situate la poli opuşi, care îşi dispută influenţa în zonă. Demonstrativă, în acest sens, este disputa referitoare la traseele rutelor de transport a petrolului caspic, influenţată atât de protagoniştii mutărilor geopolitice, dar şi de “conflictele îngheţate” din Caucaz. Viitorul regiunii depinde, în mare măsură, de direcţia în care se va înclina balanţa energetico-geopolitică, ale cărei talere sunt ocupate, la acest moment, de Rusia şi “sateliţii” iranian şi armean, pe de-o parte, de cealaltă parte aflându-se Azerbaidjanul şi Georgia, împreună cu Turcia şi, nu în ultimul rând, SUA.

Briefly stated, there are three stages in the history of the geopolitical developments in the Caucasus since the collapse of the Soviet Union:

1st stage: 1991-1994; 2nd stage: 1994 – 2003; 3rd stage: 2003 – present time.

THE 1st STAGE (1991-1994) After the dismantling of the USSR and the ensuing emergence of new state-

entities in the Caucasus are, the USA asserted itself as a prominent actor in the region. The newly-emerged states - Armenia, Azerbaijan, Georgia - were confronted with the weight of the internal problems generated by the disintegration of the USSR and the post Soviet anarchy, as well as with problems related to the quest of the geopolitical bases for independence. Stability of the Caucasus area was threatened by some serious ethnic conflicts in the region, such as those that occurred in Nagorno-Karabakh, Abkhazia, South Ossetia, Chechnya, to name just a few. In addition, the situation was further complicated by the so-called “oil geopolitics”. In response, Baku openly declared a pro-Western oil policy, as a guarantee to independence. In so many words, besides the geopolitical collisions and the prospects of ethnic conflicts in the Caucasus area, due to their struggle to get a hold of the energetic resources in the region, the powers of the world began to assert considerable influence. Consequently, there has been noticed a certain tendency of amplification of the pro-Western drift of the Caucasus, on the one side, as well as some easing of Russian influence, on the other side.

Since 1991, western companies - such as AMOCO, BP, etc. - began to take root openly in the region. With the coming to power of the Popular front in May, 1992, Azerbaijan has started to officially head towards the speeding up of the pro-Western oil strategy. Ever since this moment, the peace-making process and oil diplomacy have come to manifest themselves as Baku expected the geopolitical strategy, as well as oil power to overcome its dependence on Russia and leave an operative open space of the decision for problems of the country.

By virtue of the geographical closeness of the region to the world markets, the problem of the routes of transit for oil has become to hold a special value for Baku. Consequently, in 1992 a pipeline geopolitical war began, which captured the

www.geo

polit

ic.ro

191

region as a whole. From all the theoretically possible expedient routes (northern through Russia, southern through Iran and western through Georgia or Iran) the Baku - Tbilisi project answered the aspirations of Baku since a pro-Western route meant breaking away from Moscow, as well as adjusting a more reliable strategic partnership with the USA and Turkey. Moreover, such an alternative could have spawned an opportunity for the political settlement of the Nagorno-Karabakh conflict.

In 1994, the USA and Russia observed a "gentlemen's agreement": conflicts were supervised by Moscow, while Washington confidently and actively supervised oil. At the same time, Russia gradually tried to defend claims for a share of the Caspian oil, while the West takes the initiative in the peace-making sphere. The situation prolonged until early 1994.

THE SECOND STAGE (1994-2003) In May 1994 an agreement on the termination of the Armenian-Azerbaijani

conflict in Nagorno-Karabakh was concluded in Bishkek, under the patronage of Moscow. At the same time, Baku announced officially an energetic "partnership in the name of the world". In September 1994 the signing ceremony with the western companies took place in Baku, also known as the signing of the “contract of the century”. A number of agreements followed, one settling the peace-making terms, another creating the precondition for the introduction of the USA and NATO in the region, while some other referred to the exclusive oil-claims of the West. At that moment, it seemed that the geopolitical prospects of the Caucasus area were determined according to some independent lines of development: Russia carried out peace-making missions, while the USA was oil-concerned. However, further events showed that exactly since this moment, the geopolitical processes in the Caucasus began to assert themselves as confrontational. Having fixed peace-making process in the Caucasus, Russia openly began to impose to the West oil pipelines with certain trajectories, while the West, in its turn, increased efforts to emerge with a western route for the Caspian oil, as well as to limit Moscow’s peace-making missions. As a result, peace-making and oil diplomacy were plaited in a very difficult geopolitical unit: conflicts and pipelines became a component of the wider context that defined the geopolitical climate of the Caucasus. Soon it became clear to all that the region was engaged in a geopolitical war under the formula "all means are good for achievement of the purpose": the West tried in every possible way to push aside Russia and impose in the area some order.

As geopolitically comprehensible projects of pipelines were laid, strangely enough, they provoked debates regarding the chosen routes. As a consequence, the Caucasus area remained tangled in a vicious circle generated by geopolitical collisions and the oil game. Even nowadays the climate in the region may be characterized as one of latent geopolitical confrontations dominated by the USA and Russia. Meanwhile, the conflict of interests gradually spawns opposite blocks mobilizing Russia, Iran and Armenia, on the one side, and the USA, together with Turkey, Azerbaijan and Georgia, on the other. Nowadays, one may speak of a symbiotic connection between “a map of conflicts” and “a map of routes”. It is no longer a secret that oil geopolitics exploits the "symbiosis of conflicts and routes", while, in some cases, it provokes new hotbeds for turmoil.

The northern route of transportation for the Caspian oil was, at all times, in the focus of attention due to the geopolitical weight of Russia in the Caucasus

www.geo

polit

ic.ro

192

area. However, the Azerbaijani Republic, by coordinating its priorities with oil strategy, has demonstrated heightened interest in a western route. Naturally, this provoked sharp counteraction on the part of Russia. But all Russian efforts to impose to its opponents as expedient the “northern route” Baku-Novorossisk were blocked due to the conflict potential of the Chechen area. The oil factor not only was not associated with the Chechen crisis, but also provoked Moscow to war. More persistently, Russia intended to proceed to the transit of oil through that territory without actually providing a viable solution for long-lasting peace in Chechnya. Its opponents refused to give way to the Kremlin’s excessive claims to participate to the pipeline game, their indirect message to Moscow being that the pipeline game was impossible due to the Chechen conflict. Thus, in December 1994, there began a confrontation.

Having increased the risk factor for the northern route, the conflict in Chechnya has essentially devalued Russian chances of transportation of the Caspian oil. The creation of the oil-partnership between Georgia and Azerbaijan has consolidated their strategic ties with the West. In this context, the Chechen problem represents only a detail, taking into account the overall oil transit in the Caucasus area.

THE THIRD STAGE (2003–present time) Under the conditions stated above, the Baku-Supsa-Ceyhan route to Turkey has

come to represent a focus of attention for the West, as well as for Baku and Tbilisi. However, this route is not at all threat-free, as it bypasses tangentially problematic areas such as the Nagorno-Karabakh region, as well as most the Georgian Abkhazia. In addition to these, one should mention the Kurdish situation in Turkey.

In the Western process of speeding up the plans of realization of the Baku-Ceyhan route, there has been noticed a tendency of interference between the oil and the conflict factors. As a matter of fact, Baku has admitted openly that it preferred a Baku-Tbilisi route due to the Nagorno-Karabakh situation. By pursuing a Western

www.geo

polit

ic.ro

193

route, Azerbaijan intended to render a certain influence on the course of peace-making efforts. The peace-making process was conditioned by the positioning of the problematic areas in a zone dominated by the oil game; thus, peace-making and oil diplomacy reconciled through the formula “oil in exchange for the world”. But, as far as Russia and Armenia were concerned, such arrangements involving oil-trade were considered unacceptable and, therefore, led to the tightening of their military partnership. However, despite the conflict potential in the area, the West consistently increased the geopolitical weight it projected on the Baku-Ceyhan initiative and began acting on it. Now the route is finished and awaits exploitation.

Pro-Western oil strategy of Georgia and Azerbaijan led to the restriction of the role that Russia played in region. Baku and Tbilisi not only eluded the Russian sphere of influence, but also became its "contenders" in the struggle for a route of transit of the energetic resources of the Caspian Sea and the geopolitical future of the Caucasus.

Having in mind the developments of the past years, as well as Teheran and Moscow’s solidarity regarding the opposition to a pro-Western oil policy of Baku, consequently one cannot easily imagine the transformation of Azerbaijan into a trampoline for the West, especially for NATO.

CONCLUDING ON THE MATTER The Caucasus is a rather attractive location of geopolitical competition, an

area of confrontations of interests, with actors ranging from the increasingly influential West to the weakened Russia and Iran. Given the density of conflicts and the intensity of geopolitical confrontations, the Caucasus is an area of increased risk.

Bearing in mind the USA presence in the region, in order for the Caucasus to become a trampoline for the West, the area requires some military counter-balancing as far as Iran is concerned and any other adjacent power. However, the geopolitical situation depends on the development of South Ossetia and Abkhazia conflicts in Georgia, as well as on the evolution of the Nagorno-Karabakh situation, let alone the Chechen conflict. Russia, together with Iran and the CIS countries, should stop the escalation of pressure on the Caucasus area, while Turkey should hold on to its neutral position. Overall, one may assess that, for a peaceful future, the region requires some strategic planning, as well as a constant and purposeful policies in the region on the account of Russia.

www.geo

polit

ic.ro

194

SPAŢIUL EX-SOVIETIC ŞI GEOPOLITICA CONDUCTELOR

Nicolae GEANTĂ

Abstract: THE EX-SOVIET SPACE AND THE GEOPOLITICS OF PIPES The access to the oil and gas deposits, the decisions regarding their placement, the security and the delivery of the fuel caused economical, political and military contest. The competition between the placements of the conducts towards consumers is best felt in the basin of the Caspic Sea, where Russia has extended its influence over the exports of oil and gas, causing a great loss to Kazakhstan through special arrangements with its neighbours. Russia wants to build pipeline through China or Eastern Asia, where in the future the exports will considerably increase. Beside Kazakhstan, which will have the thickest network of pipeline in the world, Iran (another great producer and dealer) wants to impose itself in the geopolitics of pipes in the Central Asia and China will be the main entrance for the Russian gas and oil towards other countries such as Japan, South and North Korea. Romania has great ambition to realize an oleoduct which will link the Caspic oil to Trieste. The most severe problem is the security of the transport giants, because these have to face not only the geographical bad conditions, but also the political instabilities of the transited areas.

Keywords: conductă, oleoduct, gazoduct, pipeline, baril, petrol, gaze naturale, zăcăminte, companii petroliere.

DEZVOLTAREA REŢELEI DE CONDUCTE La sfârşitul anilor ’80, cele 15 republici sovietice erau lideri în producţia de ţiţei,

cu 18 % din totalul mondial (Rusia fiind cel mai mare producător, urmată de Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrghizstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Ukraina şi Uzbekistan), dar şi cei mai mari producători de gaze naturale. După o perioadă de regres, când producţiile au scăzut vertiginos, trecerea la economia de piaţă pare a fi fost de bun augur pentru spaţiul ex-sovietic, astfel că infuziile străine sau autohtone de capital, noile politici de extracţie şi export, precum şi tensiunile din Golful Persic au adus Rusia din nou în prim plan, devenind al doilea producător (421,4 mil. t, 2003) şi exportator mondial.

Noile descoperiri de hidrocarburi din bazinul caspic şi Siberia au fost ca o gură de oxigen pentru prospectorii de petrol (care estimează că în 20 de ani această resursă se va epuiza total), dar au generat şi conflicte deschise sau închise, cu intervenţii militare în forţă sau creşteri alarmante ale preţurilor la distribuitori. Deoarece se află la mari distanţe de consumatori sau de porturile comerciale, hidrocarburile extrase aici nu pot fi aduse pe piaţa mondială decât prin oleoducte sau conducte de mare capacitate care trebuie să parcurgă distanţe uriaşe până la beneficiari. La rândul lor conductele gigant, aflate în construcţie sau puse în circuit, sunt nevoite să penetreze peste obstacole de relief, în condiţii climatice vitrege, sau să tranziteze pe teritoriul unor state cu stabilitate politică incertă.

Rivalitatea dintre plasamentul conductelor pentru transportul spre consumatori a petrolului şi gazelor din Siberia şi din bazinul Mării Caspice a devenit una din problemele fundamentale ale geopoliticii şi geostrategiei mondiale. Afectate de pe urma acestei rivalităţi vor fi nu numai relaţiile interstatale ci şi politicile regionale ale regiunilor respective. Astfel, Rusia şi-a extins considerabil aria de influenţă asupra exporturilor de petrol şi gaze din bazinul caspic, prin aranjamente speciale cu vecinii din regiune. Kazahstanul, considerat noul Texas al omenirii, a fost constrâns să accepte controlul Moscovei asupra exporturilor de hidrocarburi în următorii 15 ani, câmpurile petroliere de la Tenghiz fiind conectate prin conducte portului rusesc Novorosisk, de pe litoralul Mării Negre.

În afara zăcămintelor deţinute, pe o suprafaţă de 10.000 km2, compania rusă Rosneft a descoperit rezerve de 600 mil. t în sectorul Sakhalin Vest şi cca 20 mil. t

www.geo

polit

ic.ro

195

în Vestul Siberiei, la Zapadno-Malobalysk. Alte zăcăminte importante ruseşti au fost descoperite la Arktum Dagi (Nordul Caspicei), în regiunea Komi (Timan-Peciora) sau în Siberia de Vest, la Equryak. Acest imbold a creat noi oportunităţi de desfacere a produselor, iar Rusia va dezvolta proiecte de colaborare nu numai în Vestul ci şi în Estul Asiei. Proiectul Sakhalin prevede ca pe şelful Mării Ohotsk să se pună în exploatare zăcământul de la Chayro (2006) şi Odoptu (2008), precum şi construirea unei conducte spre Japonia (1000 km, din care 700 km contribuţie rusă). Conducte de petrol şi gaze ruseşti vor face în viitor legătura şi cu China, al doilea mare consumator al lumii. Astfel, conducta Irkutsk-Daqing, care va pleacă din Nordul Siberiei şi va ajunge la Dalian, va atinge 2400 km, şi cheltuieli de 700 mil. $. Alte proiecte sunt: construirea unei magistrale între Estul Siberiei şi portul Nakhodka (Pacific), de unde vasele metaniere vor căra petrolul spre pieţele Asiei de Est ; realizarea conductelor între Estul Siberiei şi Centrul Chinei, Kovikta - Beijing (5.000 km) şi Chayandinovskoye-Xinjiang (2750 km). Până în anul 2010 Rusia îşi va dezvolta reţeaua cu 9000 km de conducte, ajungând la fantastica lungime de 48.800 km (cu 20 % mai mult decât Ecuatorul !).

Totuşi, singurul proiect major de infrastructură de transport al gazelor realizat de Rusia, în perioada post-sovietică, este conducta Bluestream, prin care Gazprom pompează către Turcia gaze direct pe sub Marea Neagra (378 km). Considerată un succes tehnologic incontestabil, Bluestream a fost în acelaşi timp un eşec comercial, Turcia intrând într-o criză economică profundă - urmată de scăderea cererii de gaze - cam în acelaşi timp cu începerea exploatării gazoductului.

Deoarece începând cu octombrie 2002 Turcia a interzis tranzitul cu tancuri petroliere mai lungi de 250 m prin strâmtoarea Dardanele, noile restricţii au impus dezvoltarea altor linii de cărat petrolul. Odată cu pătrunderea pe piaţa slovenă, oleoductul Drujba (Druzhba-Adria) a devenit principalul mijloc de transport al gazului rusesc spre Europa Mediteraneană. Planul Rusiei este şi conectarea la terminalul petrolier de la Omnisalj (Croaţia) adică locul unde ar trebui să ajungă proiectatul oleoduct al ţiţeiului caspic, cu punct de plecare în portul Constanţa. Legătura cu Europa se va face în continuare prin Ukraina, prin oleoductul Yamal-Europe, care îşi va dubla capacitatea în viitor, ajungând la 31,4 mrd. m3/an.

Pe de altă parte, Kazahstanul, în urma descoperirii supergiganticului câmp petrolier de la Kashagan (situat la 70 km SE de Atyrau, cu circa 9 miliarde. t rezerve posibile şi 38 miliarde. t rezerve probabile), deschis oficial în 2002 (cu perspective de dezvoltare până în 2005), a devenit un concurent major al Rusiei în furnizarea resurselor spre Europa, fapt ce i-a mărit PIB-ul cu 13,2% în 2003. Până la 1 ianuarie 2003 Kazahstanul a realizat 59 de foraje (între 500 şi 3000 m) la nord de Marea Caspică, ceea ce i-au crescut rezervele cu 706 milioane bbl. Menţionăm pe lângă dezvoltarea amplă a zăcământului de la Tengiz, şi pe cele de la Alibekmola, la NE de Marea Caspică şi Kozhasai. Recent teritoriul acestei ţări a fost împânzit de o reţea de conducte care leagă petrolul caspic fie de Turcia, fie de Rusia sau China. În centrul statului, companiile KazMunaiGaz şi Hidrocarbors vor inaugura alte 10 zăcăminte ce conţin împreună 512 mil. bbl rezerve probabile (Kumbal, Maybulak, Aryskum, Aksabulak). Dintre proiectele pentru oleoducte (vor însuma 1500 km), menţionăm KAK (Kumbol - Aralsk - Kenkiyak, cu o lungime 700 de km), ce va transporta ţiţeiul de la Atyrau spre oraşul rusesc Samara, QAM (Qzylikia-Aryskum-Maybulak), din sudul bazinului Torgai, Kenkiyak- Aktiubinsk (200 km), conducte ce vor fi conectate la gigantul Alibekmola, şi vor ajunge unele dintre cele mai măreţe realizări kazace. Pipelinul QAM va avea şi două secţiuni adiacente, una de 105 km între Dzbusaly şi Sîrdaria,

www.geo

polit

ic.ro

196

iar altul 69 km între Kumbol şi Aryskum. De asemeni se are în vedere colaborarea cu Azerbaidjan la pipelinul BTC, care va face legătura între Turcia şi nelipsita Rusie.

BULG

ARIA

TUR

CIA

GRE

CIARO

MÂN

IA

UCRA

INA

MO

LDO

VA

SER

BIA

MUN

TENE

GR

U

UNG

ARIA

POLO

NIA

SLO

VACI

ARU

SIA AB

HAZI

AG

EORG

IA

AZER

BAI

JAN

ARM

ENIA

KAZA

HSTA

N UZBEKISTAN

TURK

MEN

ISTA

N

IRAN

IRAK

SIRI

A

Lizi

nsk

şaCr

emen

ciug

Kers

on

Ode

sa

Novo

rosi

isk

Cons

tan

aţ

Poti

Volg

ogra

dTe

ngui

z

Kara

zhan

baº

Doun

ga

Baku

Turk

men

başi

Tebr

iz

Tehe

ran

Ispa

han

Kirc

kuk

Bash

raAb

adan

Bagd

ad

Hom

s

Trip

oli

Bany

as

Ceyh

an

Izm

it

Izm

ir

Burg

as

Aten

a

Raf

inăr

iiC

âmpu

ri pe

trolif

ere

Ole

oduc

te e

xiste

nte

Ole

oduc

te în

pro

iect

sau

refa

cere

Gra

niţe

de

stat

020

Sis

tem

ul d

e ol

eodu

cte

M. C

aspi

că-M

. Nea

gră

www.geo

polit

ic.ro

197

În ultimii zece ani, descoperirile din Azerbaidjan au făcut ca rezervele acestei ţări să atingă 7 mld. t (2002), fapt ce a condus la o dispută ideologică cu Iran în privinţa aliniamentului offshore Araz-Alov-Sharq. Proiectul ACG (Azeri, Chirag, Gunashli) presupune ca marele câmp petrolier azer, estimat la 1,6 mld. barili să-şi mărească producţia de la 120.000 barili / zi (2002) la 130.000 b / d, în februarie 2006. În 2006 se va da în funcţiune şi un zăcământ situat în apele de adâncime (deepwater), care se estimează să depăşească un miliard de barili în 2008. Precizăm că în luna august 2005 a fost dat în folosinţă oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan (Turcia), care poate «căra» 1 mil. barili pe zi. Are o lungime de 1760 km şi a costat 2,9 mld $.

Tot în bazinul caspic mai menţionăm construcţia oleoductului georgian Baku-Erzurum (Azerbaidjan), a similarului kîrghiz de 30 mil. $, cu plecare din Dzhalalabad şi capăt terminal în China, precum şi conducta turkmenă de 1460 km care va face legătura între Turkmenbashi şi Eruzam. Proiectele de viitor mai prevăd: oleoducte între Kazahstan şi China (Atyrau-Aralsk-Urumqi), sau între Kîrghizstan şi China (Bishkek-Alam Ata-Druzhba-Urunqi), precum şi construcţia unei magistrale prin Uzbekistan, via Taşkent-Buhara) prin care să se facă legătura între terminalele iraniene şi depozitele kazace.

ALTE DISPUTE PENTRU OLEODUCTE Iranul, al V-lea producător mondial, nu poate privi nepăsător avântul din spaţiul

ex-sovietic, aşa că încercă să se impună şi în politica oleoductelor din Asia Centrală, proiecte ce se vor derula între această ţară şi Turcia, India, Pakistan, Armenia sau Turkmenistan (de unde importă din 2002 peste 6,5 miliarde mc de gaze naturale anual).

De asemeni, pentru viitor se preconizează ca partea de NE a Chinei (dincolo de râul Sunghari şi localităţile Hailar şi Heihe), să fie constituită poarta de intrare a unor mari oleoducte ruseşti care vin din bazine Baikal–Lena. Prin poziţia geografică pe care o ocupă, China ar putea fi privilegiată de petrolul siberian, deşi la fel de interesate sunt şi Japonia, Coreea de Sud sau Coreea de Nord. De asemeni China încearcă să-şi întărească prezenţa în Africa de Vest, cu precădere în Golful Guineea, zonă care deţine cca 4 % din rezervele mondiale de petrol.

GAZUL VINE DE LA RUŞI Economia actualei Uniunii Europene se bazează pe importul a 52 % din resurse,

iar în orizontul anului 2020, când acesta va ajunge la 30 de membrii, gradul de dependenţă va creşte la 77 %. Alături de ţiţei, resurse critice sunt şi gazele naturale, iar consumul următoarelor două decenii nu poate fi acoperit integral decât din gazele ruseşti, care se vor dubla în relaţia cu UE. Perspectiva integrării în UE a ţărilor din fosta zonă de influenţă, nu modifică însă foarte mult ecuaţia raportului cu Rusia, datorită economiilor slabe ale acestor state şi a monopolului rus în sectoarele energetice. Principalul vector în această privinţă este gigantul concern Gazprom, care operează pe domeniu în economia continentului european. Acesta deţine investiţii de 2 mrd. $ în Polonia, 50 % din Topenegro - compania naţională bulgară de transport şi comercializare a gazelor naturale, o treime din acţiunile companiilor naţionale de distribuire a gazelor din Lituania şi Estonia, şi 70 % (împreună cu Lukoil şi Transneftprodukt) din cea letonă. În Europa de Est Gazprom controlează 49 % din capitalul Transpetrol (împreună cu Yukos), 49 % distribuitorul de gaze (ambele Slovacia), controlează distribuitorul GasInvest şi plănuieşte preluarea transportatorului Transgaz (ambele din Cehia), iar Bulgaria, Republica Moldova şi Ungaria sunt dependente aproape în totalitate de gazele acestui concern.

www.geo

polit

ic.ro

198

Gazul rusesc livrat Europei este extras într-o zonă geografică de dimensiuni relativ mici - peninsula Yamal - în trei super-câmpuri gazeifere: Yamburgskoye, Urengoiskoye şi Medvezhye, fiecare dintre ele cu rezerve de ordinul câtorva mii de miliarde de metri cubi. De circa 15 ani producţia Gazprom depinde în proporţie covârşitoare (pe măsura epuizării altor zăcăminte, mai vechi şi mai mici) de gazul extras din aceste trei structuri, pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale faţă de consumatorii europeni. Deoarece Urengoiskoye şi Medvezhye sunt în faze înaintate de exploatare (circa 70%, respectiv 80% din resurse deja extrase), pe cale de a intra în faza de epuizare, iar Yamburgskoye este şi el exploatat în proporţie de circa 60%, această dependenţă dă fiori Gazpromului, producţia concernului fiind în scădere (de la circa 80% in 2001, la puţin peste 60% anul trecut), semn sigur al epuizării lor. Iar în ultimi 15-20 de ani Gazprom n-a reuşit să lanseze în producţie decât un singur alt zăcământ de dimensiuni comparabile cu cei trei giganţi - Zapolyarnoye, tot în peninsula Yamal, din care extracţia a început in 2001. Experţii ruşi înşişi consideră însă că producţia în creştere din Zapolyarnoye nu va putea compensa decât cel mult până în 2010 scăderea producţiei celorlalte trei zăcăminte. Dependenţa economiei ruseşti de capitalurile, tehnologia, comerţul cu UE - şi la urma urmelor de veniturile provenite din exporturile de hidrocarburi - este cel puţin la fel de accentuată ca dependenţa Europei de gazul rusesc. Iar dacă Europei îi este greu să găsească resurse alternative de gaz, la fel de greu îi este Rusiei să găsească alte pieţe de export. În ciuda faptului că este cel mai mare exportator de gaze naturale din lume, totuşi exporturile sale nu reprezintă decât puţin peste un sfert din producţie; restul fiind consumat pe plan intern.

În acest context, Norsk Hydro, principalul producător norvegian de gaze, contemplă deja oportunitatea renunţării la dezvoltarea unui nou câmp gazeifer de mari dimensiuni (Ormen Lange), extrem de complicată tehnologic, în favoarea conlucrării cu Gazprom la dezvoltarea unui câmp rusesc offshore gigant, de peste 3000 de miliarde de metri cubi - Shtokman, în Marea Barents. Şi, cum la distanţe rezonabile de Europa centrală nu există decât două alte mari bazine gazeifere (Rusia şi Orientul Mijlociu), nu rămâne practic decât o singură variantă - o conductă dinspre Orientul Mijlociu, cu toate că, la urma urmelor, este de discutat în ce măsură ţările arabe din zonă, constituie o alternativă politică preferabilă Rusiei. Un astfel de proiect există de ani buni. Este vorba, de proiectul Nabucco - o conductă de aproximativ 3000 km, prin care ar urma să fie pompate gaze din Orientul Mijlociu către Europa centrala, via Turcia - Bulgaria - România - Ungaria, cu punct terminus în Austria. Până în prezent, proiectul Nabucco - iniţial gândit să satisfacă doar cererea din ţările de tranzit - avea mari şanse să împărtăşească soarta proiectului SEEL, mai bine cunoscuta conductă Constanţa-Trieste-Omisalj, adică să rămână doar pe hârtie. În noul context însă, în care dintr-odată vulnerabilitatea livrărilor de gaz rusesc devine o realitate cât se poate de îngrijorătoare, (vezi cazul Ukraina, ianuarie 2006), proiectul Nabucco poate căpăta o a doua şansă. Mai mult, implicarea altor ţări europene - în primul rând Germania, dar poate şi Polonia, Cehia, Italia - ar conduce în primul rând la creşterea capacităţii conductei, astfel încât să poată alimenta şi alte state decât cele de tranzit, iar intr-al doilea rând la învingerea reticenţei Turciei faţă de acest proiect. Reticenţă care îşi are originea pe de o parte în poziţia privilegiată a Turciei, ce poate accesa rezervele de gaze din Orientul Mijlociu la costuri mult mai mici decât cele presupuse de construcţia unei conducte magistrale, iar pe de altă parte în fricţiunile cu Rusia.

www.geo

polit

ic.ro

199

Pentru viitor se preconizează un o racordare la oleoductul Rusia - Ukraina - România - Bulgaria a unor magistrale care să aprovizioneze cu ţiţei Vlore (Albania) şi Alexandros (Grecia).

Am dori să mai precizăm că, în martie 2002, România a inaugurat gazoductul Isaccea-Negru Vodă (26,5 mil.m3/an), care face legătura între Ukraina şi Bulgaria, şi aşteaptă construirea oleoductului Bazinul Caspic-Constanţa-Trieste ( conducta Paneuropeană, cu o capacitate de 90 mil.t/an), şi de aici mai departe racordarea la conducta Transalpină.

VULNERABILITATEA CONDUCTELOR Un mare impediment în administrarea conductelor este tocmai siguranţa

acestora. În afara condiţiilor vitrege de care am mai amintit deja (regiuni îngheţate, de deşert, montane ori marine etc.), uneori tranzitul oleoductelor şi gazoductelor, conduce la dispute aprige cu privire la dreptul de proprietate, distribuirea veniturilor şi pretenţiile de recompensă pentru daunele provocate mediului. În state din Asia de Vest sau Africa, magistralele sunt considerate instrumente de exploatare şi opresiune şi sunt grav avariate de către oponenţii regimului, actele de sabotaj şi extracţiile ilegale fiind fenomene des întâlnite. Conducta Baku - Ceyhan trece pe lângă patru regiuni cu conflicte militare şi politice, Azerbaidjanul şi Armenia au un armistiţiu instabil în Nagorno-Karabah, Cecenia şi Inguşeţia sunt sfârtecate în războiul de gherilă anti-rus, Osetia de Sud şi Abhazia sunt regiuni de dispută între Georgia şi Rusia. Ukraina opreşte abuziv din cantitatea de gaze transmisă de Rusia spre Europa. Între bazinul Mării Negre şi istmul caucazian celor 4 conflicte menţionate mai sus li se adaugă problema Transnistriei. Împreună, reprezintă pentru Moscova o monedă de schimb, în contextul în care UE şi USA vor securizarea acestora, deoarece 25 % din resursele energetice necesare Europei tranzitează aceste regiuni separatiste. Acte care dovedesc că securitatea conductelor este extrem de costisitoare. Iar în spaţiul ex-sovietic astfel de episoade nu par a fi încheiate! BIBLIOGRAFIE 1. Oil & Gas Journal - septembrie, octombrie, noiembrie 2005, editura Penn Well, Houston, USA 2. Petroleum Economist - nr.8 şi 10, 2005, London 3. International Petroleum Encyclopaedia, editura Penn Well Company, Tulsa, Oklahoma, USA, 2003 4. World Energy Atlas, editura Petroleum Economist Ltd, London, 2003 5. Paul Lăcătuş - Ruşii vânează energia candidaţilor la UE, în revista Capital, nr.14, 2004 6. Nicolae Filipescu - Conductele şi Geopolitica, în Analize economice şi politice, Internet 7. Gheorghe Radu, Alexandru Mareş – Industria de gaze naturale şi structura pieţei de gaze în Europa,

în MPR, nr. 7, 2004

www.geo

polit

ic.ro

200

INDUSTRIA AERONAUTICĂ A FOSTEI URSS

Remus DOGARU

Societatea umană în ansamblul ei traversează o perioadă de redesenare a scenei politice şi militare, un demers ce este însoţit de convulsii sociale care oricând se pot finaliza prin crize politice şi militare. Volatilitatea stabilităţii mondiale este facilitată de lupta pentru acapararea şi deţinerea unor resurse materiale semnificative (petrol, apă, minereuri, etc.) precum şi de trecerea de la echilibrul militar bipolar la hegemonia americană asupra lumii.

Căderea „cortinei de fier” şi a regimurilor comuniste din statele est-europene, destrămarea URSS-ului a avut ca prim rezultat extinderea zonelor de conflict, din arealele tradiţionale precum statele arabe sau peninsula coreeană, spre zone în care conflictele „îngheţate” în perioada comunistă au reapărut după căderea sistemului (statele balcanice, statele asiatice ex-sovietice, etc.) alimentate prin intermediul ideilor religioase, naţionaliste sau a problemelor economice. Controlul şi în final stoparea acestor conflicte şi a altora latente, sunt unele din provocările la care societatea umană trebuie să facă faţă.

Un bun exemplu pentru ilustrarea celor prezentate anterior este situaţia existentă în ţările fostei URSS. Spaţiul ex-sovietic, pe fondul unei crize economice accentuate, a devenit în prezent o zonă cu un grad de risc.

Amploarea crizei economice a statelor membre ale fostului URSS este pusă cel mai bine în evidenţă de situaţia existentă într-un domeniu considerat de vârf al economiei: aeronautica şi astronautica sovietică. Astfel din cele aproximativ 400 de întreprinderi subordonate Ministerului Industriei Aeronautice (URSS) peste 15 % au fost pierdute în momentul destrămării URSS-ului. Imaginea dezastrului este întregită de analiza evoluţiei forţei de muncă şi a producţiei autohtone de aeronave. În 1990 în cadrul industriei aeronautice erau angajaţi 1,5 milioane de persoane (acoperind aproximativ 25 % din sectorul civil al aviaţiei şi 40 % din cel militar), producţia fiind de aproximativ 500 de aeronave şi 220 elicoptere, în anii ce au urmat cifrele privind producţia evoluând astfel:

1998 - 14 aeronave şi 40 de elicoptere; 1999 - 9 aeronave civile şi 21 militare; 2000 - 4 aeronave; 2001 - 6 aeronave şi 1 elicopter.

Deşi uriaşă din punct de vedere al numărului de aeronave (conform datelor furnizate de către Autoritatea de Stat în domeniul aviaţiei civile sunt înregistrate peste 6000 de aeronave) din punct de vedere al eficienţei economice flota utilizată în prezent de către companiile ruseşti este una ineficientă şi învechită. Peste 95 % din aeronavele utilizate au fost proiectate şi construite între 1960 şi începutul lui 1980, astfel încât la sfârşitul anului 1999 media de vârstă a aeronavelor utilizate era de 12.7, peste 75 % dintre acestea având mai mult de 10 ani de utilizare, iar la nivelul anului 2003 o analiză a parcului de aeronave a evidenţiat faptul că peste 50 % dintre acestea au mai mult de 15 de utilizare.

Din punct de vedere al infrastructurii la nivelul anului 1990 în Rusia existau 2500 de aeroporturi dintre care 54 cu piste pavate ale căror lungime depăşea 3000

www.geo

polit

ic.ro

201

de metri. După 1990 a avut loc o privatizare masivă a acestora, numărul aeroporturilor operaţionale scăzând, astfel încât la nivelul anului 2000 numărul aeroporturilor operaţionale se situa undeva între 500 şi 575, dintre care 55 cu piste peste 3.000 de metri şi 197 cu piste între 2.500 şi 3.000 de metri.

Schimbări semnificative s-au înregistrat şi în cazul operatorilor aerieni. După 1990 Aeroflot, compania naţională de transport aerian, a pierdut monopolul pe piaţa transportului aerian şi divizându-se în aproximativ 500 de companii de transport aerian regional dintre care 300 în Rusia şi 200 celelalte state membre ale CIS. Urmare a efortului organizaţiilor de aviaţie civilă din Rusia în vederea creşterii standardelor siguranţei în industria aeronautică civilă, în 2001 le-au fost suspendate certificatele de operatori aerieni unui număr de 36 companii iar în 2002 altor 27. De asemenea în urma unor probleme financiare, rezultat al scăderii cu peste 30 % a numărului de pasageri, în 1996 aproximativ 100 de companii au fost închise.

După scăderea dramatică a numărului de pasageri înregistrată de către companiile ruseşti în anii ‘90, începând cu anul 2000 traficul de pasageri a înregistrat o creştere, astfel încât la nivelul anului 2001 s-a înregistrat o creştere de 14,8 % a traficului de pasageri şi de 12,1 % pentru marfă. Din punct de vedere al traficului de pasageri majoritatea acestuia este concentrat pe zboruri a căror destinaţii sunt oraşe ale Europei. Astfel în 2002 4,3 milioane de pasageri au călătorit către ţările vest europene şi 1 milion către ţările est şi central europene. Frecvenţa săptămânală a zborurilor din Rusia către ţările europene a crescut de la 279 în 1992 la 465 în 2003, iar numărul de locuri oferite de la aproximativ 44.000 în 1992 la 65.000 în 2003.

O altă problemă cu care a fost obligată să se confrunte industria aeronautică şi astronautică a fost cea a factorului uman. Cercetătorii de top din cadrul institutelor de cercetare, proiectare şi facilităţile de producţie au emigrat în masă, astfel încât la nivelul anului 1998, un raport oficial al guvernului rus, menţiona că începând cu 1991 aproximativ 2000 de cadre tehnice specializate precum şi cercetători au părăsit ţara anual. În acest fel comunitatea ştiinţifică rusă a pierdut aproximativ 40 % din potenţialul ştiinţific.

Atât între constructorii tradiţionali de aeronave cât şi între companiile aeriene nou înfiinţate, din dorinţa unei utilizări mai eficiente a fondurilor alocate, au avut loc fuziuni. Astfel în zona operatorilor aerieni pot fi amintite fuziunile companiilor Vladivostok Avia şi a Sakhalin Aviatrassy (august 1997) precum şi ce a unor companii regionale din Omsk, Chita, Blagoveshenk, Mineralny Vody şi Chelyabinsk care au format Ancor. În zona constructorilor de aeronave fuziunile au avut ca rezultat apariţia grupuri industriale constructoare a câtorva familii de aeronave, astfel:

- Complexul MIG-MAPO (un grup industrial militar); - AVPK Sukhoi; - ANTK Tupolev; - Complexul aeronautic Ilyusin;

Dezorganizarea, lipsa fondurilor şi fuga specialiştilor au fost problemele care au stopat pentru moment, ambiţiile cosmice ale ruşilor. Programele spaţiale ale fostei URSS - lansarea primului satelit artificial al Terrei, încercarea nereuşită de aselenizare pe Lună, construcţia şi exploatarea staţiei orbitale Mir, proiectarea şi construcţia complexului Buran-Energia - sunt la această dată istorie. Industria aerospaţială rusă supravieţuieşte în prezent datorită unor servicii oferite ţărilor vestice (lansări de sateliţi) şi, mai nou, “turismului” spaţial. Lupta pentru întâietate

www.geo

polit

ic.ro

202

între cele două puteri spaţiale - SUA şi Rusia - a fost înlocuită cu o colaborare echitabilă pentru ambele părţi. Succesul SSI (Staţia Spaţială internaţională) fiind un exemplu în acest sens.

Potenţialul pieţei şi industriei aeronautice din spaţiul ex-sovietic este evidenţiat de dorinţa unor companii vestice puternice precum Boeing, United Technologie, Pratt & Whitney, General Electric, Lockheed Martin, Rockwell Collins, Honeywell, Airbus, etc. de pătrundere în această zonă, efectul pe termen lung al acestor cooperări fiind acela de resuscitare a industriei aeronautice ex-sovietice. Pentru a ilustra interesul companiilor americane pentru facilităţile de producţie din spaţiul ex-sovietic să menţionăm că, de exemplu, United Technologie a investit peste 400 milioane de dolari în programe comune cu parteneri din Rusia, urmând să participe la peste 25 de proiecte comune inclusiv dezvoltarea motoarelor PS-90A2, motoare ce urmează să doteze elicopterele Mi-38.

De asemenea, în aprilie 2002 Agenţia Spaţială Rusă a semnat un contract de parteneriat în domeniul proiectării, producţiei şi al echipamentelor de bord cu Comitetul de Stat Chinez pentru Aparare, Tehnologie şi Industrie, astfel încât se poate spune că o parte a succeselor Chinei din domeniul spaţial pot fi datorate şi acestui acord.

În conformitate cu Camera de comerţ a SUA cel mai important impediment în redresarea industriei aeronautice ruse este reprezentat de lipsa unui cadru legislativ ferm în domeniu precum şi lipsa capitalului care să permită finanţarea construcţiei de aeronave. Până la rezolvarea acestor probleme pentru companiile aeriene ruseşti este mult mai eficient din punct de vedere financiar să utilizeze aeronave închiriate în locul celor cumpărate de la constructorii autohtoni care nu au acces la piaţa specializată în închirierea aeronavelor.

www.geo

polit

ic.ro

203

Intervenţia SUA în Grecia şi Turcia

URSS

Teritoriu controlat de URSS

Intervenţia SUA prin UNRRA şi Planul Marshall

Dezmembrarea comunismului în 1947

Locaţii ale războiului rece

Linia lui Hutington

Zonă vitală pentru evoluţia SUA

Containment-ul

Statele UniteZonă care, după G. Kennaneste vitală pentru apărarea SUA:Europa Occidentală, Coasta africană dintre Maroc şi Senegal,Orientul Mijlociu (inclusiv Iranul),America Latină, Scandinavia, Mediterana, Maroc, Japonia

www.geo

polit

ic.ro

204

TRANSFORMAREA GEOPOLITICĂ A STATELOR EX-SOVIETICE ŞI IMPLICAŢII PROBABILE

Irina CUCU Cornel CUCU

Abstract: The aim of this study is to provide a description of spatial distribution. The ex-soviet regions have a great political and economical importance for the external relations of the European Union. The European Union initiated a set of programs for economical and political cooperation with former soviet states. The main goal of these programs consists in trying to increase the level of political and economical stability of these regions. Ex-soviet states’ energetic resources might have, in the future, a significant role in maintaining regional stability.

Încă din vremea de glorie a Atenei şi Spartei până astăzi, oamenii de stat au considerat puterea ca fiind sinonimă cu puterea economică şi militară. În prezent însă, numeroase probleme internaţionale nu se lasă soluţionate pe căi clasice.

Pe măsură ce politica internaţională devine mai complexă, puterea tuturor statelor mai importante pentru a-şi atinge scopurile pare să se diminueze. S-ar putea ca cea mai importantă sursă de putere în relaţiile internaţionale să fie azi capacitatea unei ţări de a determina alte state să considere propriile ei interese ca fiind identice cu interesele lor.

Începutul secolului al XXI-lea a fost marcat de transformări profunde ale mediului geopolitic global de securitate. Lumea a devenit tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil.

Evoluţia securităţii globale în ultimul deceniu a confirmat că succesul acţiunilor şi stabilitatea pot fi numai rezultatul cooperării multidimensionale a comunităţii internaţionale. În definirea stării de securitate a lumii este necesar punerea în valoare a dialogului instituţionalizat şi activarea rolului decisiv al organizaţiilor internaţionale la nivel global şi regional.

De-a lungul istoriei, temerile privind declinul şi modificarea raporturilor de putere s-au soldat cu perioade de tensiune şi calcule eronate. Cristalizarea unor centre de putere aduc în atenţie modificări asupra raporturilor dintre state. Dar, puterea într-o lume aflată în schimbare ne arată interesul pentru resursele primare şi „industria informaţiilor”. Resursele constituie un barometru al puterii de influenţă. Totuşi, trebuie să facem distincţie între puterea de a exercita influenţă asupra altor state şi puterea de a obţine rezultatele dorite.

După destrămarea Uniunii Sovietice, statele rezultate au manifestat acţiuni „centrifuge” soldate cu multe conflicte regionale. Federaţia Rusă nu a renunţat nici un moment la controlul resurselor primare din aceste state, arătând că este predestinată să fie o superputere.

Situaţia geopolitică din Federaţia Rusă arată că aceasta oscilează între reflexele sale imperiale slave şi între aspiraţia de a se integra în Europa. Dinamica şi sensul evoluţiei acestor procese pot fi influenţate de elemente ca: democratizarea statelor din spaţiul ex-sovietic; menţinerea unităţii de acţiune a ţărilor din Comunitatea Statelor Independente (CSI) sub auspiciile Federaţiei Ruse; capacitatea instituţiilor

www.geo

polit

ic.ro

205

internaţionale de securitate de a gestiona situaţiile conflictuale existente şi de a le preveni pe cele posibile din spaţiul ex-sovietic.

O parte din statele din fostul spaţiu sovietic şi-au exprimat deja dorinţa de integrare în structurile de securitate ale Europei, iar altele încă participă activ la sistemul colectiv de apărare al CSI. Federaţia Rusă doreşte un statut special şi privilegiat pentru a-şi crea, în linişte, propria sferă de influenţă, mai ales în partea europeană şi a Orientului Mijlociu.

Conştientizarea posibilei modificări a rolului geopolitic şi a tuturor consecinţelor acestei schimbări asupra vieţii internaţionale a determinat extraordinara proliferare a conflictelor din spaţiul ex-sovietic (Transnistria, Cecenia, Azerbaidjan, Gruzia, Turkmenistan, Georgia, Uzbekistan). Amploarea acestora generează riscul de a fi scăpate de sub control, instaurând haosul, creând nelinişti în rândul artizanilor de noi scenarii de reorganizare a lumii. Preponderenţă au acţiunile diverse cu efecte psihologice asupra statelor din fostul spaţiu sovietic, cum ar fi: exercitarea unor presiuni politico-economice (izolarea şi discreditarea internaţională, boicot, blocadă, constrângeri financiare şi tehnologice, protecţionism etc.); apelul la intervenţia ONU şi la arbitrajul internaţional; orchestrarea unor lovituri de stat sprijinite din exterior; persuasiunea pe scară largă etc.

În cadrul conceptului de securitate naţională Federaţia Rusă pune accent pe fenomenul menţinerii unor conflicte îngheţate în spaţiul ex-sovietic şi pe cel separatist. Moscova consideră NATO ca factor prioritar de destabilizare a echilibrelor geostrategice a spaţiului ex-sovietic. Pentru recucerirea zonelor de influenţă europene, Federaţia Rusă încearcă intensificarea acţiunilor pentru realizarea unui nucleu pe baza originii slave, prin crearea unei uniuni cu Belarus şi Ucraina şi constituirea unei entităţi statale pro-ruse în Transnistria şi zona Odessa.

Moscova promovează ideea dezvoltării activităţii din cadrul CSI prin politica „vecinătăţii apropiate”, ceea ce presupune dreptul de a domina orice fost teritoriu sovietic. Esenţa acestui obiectiv o constituie spaţiul dintre Marea Neagră, Marea Caspică şi zona Caucazului.

Implicarea Federaţiei Ruse în campania antiteroristă a reprezentat o abilă mişcare politică demonstrând apartenenţa acesteia la valorile comune universale.

În spaţiul statelor ex-sovietice putem vorbi de o divizare în trei grupuri de interese, astfel: state în favoarea integrării în CSI (Federaţia Rusă, Belarus, Armenia, Kazahstan, Tadjikistan, Republica Moldova, Republica Kirghiză); state împotriva integrării în CSI (Georgia, Uzbekistan, Azerbaidjan); state care consideră CSI drept un organ consultativ (Turkmenistan şi, parţial, Ucraina).

O altă divizare în cadrul CSI care ne atrage atenţia este cea privită prin prisma „coaliţiei” GUUAM (Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan, Republica Moldova). La înfiinţare gruparea a susţinut necesitatea integrării statelor din Asia Centrală şi Caucaz în sistemul economic mondial prin dezvoltarea schimburilor şi comunicaţiilor dintre ele cu sprijinul Uniunii Europene şi al Comitetului Economic al statelor din Asia şi regiunea Oceanului Pacific.

Proiectele de cooperare propuse în GUUAM, în special cel privind facilitarea comerţului şi transporturilor şi cel privind crearea Centrului virtual pentru combaterea crimei organizate şi a terorismului internaţional au un mare potenţial de a contribui la dezvoltarea economică şi la stabilitate în regiune, oferind totodată un impuls pentru găsirea unor formule cooperative pentru a răspunde şi altor probleme comune cu care se confruntă statele din regiunea Caucaz - Caspica. Liderii GUUAM au ajuns la o înţelegere privind dezvoltarea cooperării Parteneriatului pentru Pace şi întărirea colaborării la soluţionarea conflictelor, precum şi posibila creare a unui batalion pentru întrebuinţarea în misiuni de menţinere a păcii.

www.geo

polit

ic.ro

206

Stat

ele

mem

bre

GUU

AM

www.geo

polit

ic.ro

207

Federaţia Rusă acţionează în continuare pentru a recâştiga influenţa asupra unor state vecine ca Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Republica Moldova şi a altor state CSI.

Impunerea hegemoniei Federaţiei Ruse în arealul dintre Marea Neagră, Marea Caspică şi zona Caucazului presupune căutarea de noi pârghii prin care să împiedice creşterea influenţei altor state în zonă (Turcia, SUA). Acest fapt este de înţeles deoarece prin această zonă trec conducte magistrale energetice TRACECA şi alte rute preconizate pentru transportul hidrocarburilor din Asia Centrală către Europa.

Programul TRACECA a fost creat, sub formă de program interguvernamental, ca o componentă a programului de finanţare TACIS, program al Comisiei Europene, pentru statele din CSI, echivalent programului de finanţare PHARE pentru statele Europei Centrale şi de Est.

Până în prezent, Uniunea Europeană a finanţat 39 proiecte de asistenţă tehnică cu o valoare de aprox. 57,4 milioane euro şi 14 proiecte de investiţii, cu o valoare de aproximativ 52,3 milioane euro în cadrul programului TRACECA “Noul Drum al Mătăsii”. Focalizarea atenţiei s-a realizat pe infrastructură (rutieră şi feroviară).

Obiectivele Programului TRACECA: - de ordin economic: crearea pârghiilor necesare pentru dezvoltarea coridorului

TRACECA ca alternativă la ruta nordică TRANSIBERIANĂ şi unirea coridorului TRACECA la reţelele de transport europene (TEN);

- de ordin politic: sprijinirea independenţei politice şi economice a statelor CSI, ulterior, şi a statelor membre ale Acordului multilateral de bază privind transportul internaţional pentru dezvoltarea coridorului Europa-Caucaz-Asia. Programul TRACECA a luat fiinţă cu ocazia Conferinţei de la Bruxelles, din 3

mai 1993, la care au participat miniştrii transportului şi comerţului din 8 state, 5 state din Asia Centrală: Kazahstan, Kîrghistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan şi respectiv 3 state din zona Caucaz: Armenia, Azerbaidjan şi Georgia. La această Conferinţă a fost încheiat un acord pentru implementarea unui program de asistentă tehnică, finanţat de Uniunea Europeană pentru dezvoltarea coridorului de transport pe direcţia Vest - Est din Europa cu traversarea Mării Negre, prin Caucaz, Marea Caspică, cu ieşire la Asia Centrală. În anul 1996 au fost acceptate în programul TRACECA Ucraina şi Mongolia, ulterior a intrat şi Republica Moldova.

Odată cu implicarea investitorilor occidentali interesaţi de petrolul din Marea Caspică şi configurarea statală regională (Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Iran) Rusia a devenit unul din cele cinci state care revendică resursele de petrol şi gaze ale zonei.

Federaţia Rusă nu şi-a ascuns niciodată pretenţia de a-şi promova interesele în fostul spaţiu sovietic, atât în statele din Asia Centrală, cât şi din Europa de Est.

Se ştie că nici o ţară din fostul spaţiu dominat de URSS nu a reuşit să devină membru al UE înainte de a accede în NATO. Chiar dacă pentru moment oficialii de la Bruxelles îşi arată rezervele faţă de eventuala admitere a Republicii Moldova, Ucrainei şi Republicii Belarus în UE, noi apreciem că recenta extindere a UE şi obţinerea statutului de vecin al acestei comunităţi de state vor impulsiona puternic vectorul pro-european în ţările respective.

Menţinerea stabilităţii în regiunea spaţiului ex-sovietic are o mare importanţă şi asupra securităţii europene. Metodele ofensive de război diplomatic folosite de Moscova pentru refederalizarea spaţiului ex-sovietic sunt mult mai eficiente decât schemele tradiţionale ale Occidentului.

Într-un document de politică de securitate naţională adoptat pe 3 octombrie 1999, Putin a menţionat că trebuie „să creăm un domeniu economic cu membrii

www.geo

polit

ic.ro

208

Comunităţii Statelor Independente”1, ceea ce ne arată că Federaţia Rusă adoptă o atitudine ofensivă faţă de fostele republici sovietice. Ambiţiile Moscovei nu s-ar putea limita doar la domeniul economic, ci încearcă să facă în aşa fel încât statele din spaţiul ex-sovietic să resimtă independenţa într-un mod cât mai dureros (încurajarea războaielor civile şi necesitatea prezenţei trupelor ruseşti pentru menţinerea păcii) încât întoarcerea la Federaţia Rusă să pară răul cel mai mic.

Această politică a dat rezultate în Republica Moldova şi Georgia care se confruntă cu presiuni economice, prin manipularea exporturilor de energie ale Rusiei, militare şi politice, prin sprijinul rusesc faţă de grupurile dizidente. Azerbaidjanul şi Uzbekistanul suferă presiuni asemănătoare, Belarus este deja un satelit de facto al Rusiei. Ucraina încearcă o desprindere de Federaţia Rusă, fiind încurajată de state occidentale, dar încă are probleme cu diviziuni interne şi energetice cauzate în parte de Moscova. Ucraina reprezintă interfaţa europeană cu vechiul imperiu.

Oriunde în spaţiul CSI, dar şi în spaţiul Europei Centrale şi de Est, Federaţia Rusă încearcă să îşi extindă influenţa folosind ca metodă procesul de privatizare pentru a cumpăra industria din fostele republici sovietice controlând astfel economic zona. Kremlinul intenţionează să pună în aplicare un plan de unire al sistemelor energetice din CSI. Astfel, Federaţia Rusă a încheiat afaceri cu Georgia, Armenia, Republica Moldova, Ucraina, Tadjikistan şi Kazahstan pentru a cumpăra o parte din reţelele electrice ale acestor state. Faptul că Rusia lucrează în regim sincronizat cu 14 sisteme energetice din fostele republici sovietice, precum şi cifrele care arată că exportul rusesc de energie electrică a crescut cu 28%, indică consolidarea influenţei politice ruse în CSI, remarcată şi de Helmuth Jakob, analist la Renesance Capital.

Compania rusă „Sisteme electroenergetice”, care controlează exporturile de gaze, combustibil nuclear şi utilaje pentru industria energetică a achiziţionat acţiuni în Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania. O ofensivă a Rusiei poate fi observată şi în România, unde companii de pe malurile fluviului Volga sunt din ce în ce mai active în industrii strategice, de la dominarea parţială a pieţei aluminiului, până la industria petrolieră, în special în domeniul desfacerii2.

Această atitudine a Federaţiei Ruse este motivată de experienţele sale istorice fiind constrânsă să se preocupe în mod special de securitatea lungilor sale graniţe. Evoluţia internă a federaţiei trebuie să fie într-un echilibru cu politica sa externă de a se confrunta cu vecinii şi pentru a dezvolta o relaţie stabilă cu restul lumii. Resursele naturale bogate şi numărul mare de mână de lucru calificată din Federaţia Rusă poate aduce un aflux de investiţii străine.

Grupul statelor format din Kazahstan, Uzbekistan, Azerbaidjan, Tadjikistan şi Turkmenistan formează un adevărat brâu islamic al Asiei Centrale care încearcă să-şi redefinească identitatea într-un spaţiu de civilizaţie islamică. Geopolitica regiunilor sudice, dar şi a celor vestice în „noua ordine mondială” reduc considerabil influenţele Moscovei spre zona Oceanului Indian şi spre centrul Europei. Din punctul de vedere al necesităţilor Federaţiei Ruse, ţările islamice din imediata vecinătate sunt apreciate ca un teatru de manevre strategice cu scopul de a uni aceste regiuni sub controlul Moscovei. Centrul de greutate pentru expansiunea spre sud îl reprezintă aspectele de ordin economic, politic, cultural, etnic, religios etc.

Indiferent de ponderea minorităţii ruse din statele ex-sovietice, Federaţia

1 Apud. Henry Kissinger „Are nevoie America de o politică externă?”, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, p.61. 2 Bădin Andrei, „Renaşterea Imperiului”, www.cadranpolitic.ro/

www.geo

polit

ic.ro

209

Rusă foloseşte în politica sa ca instrument dependenţa populaţiilor din aceste state de veniturile provenite din Rusia, alături de acordarea cu uşurinţă a cetăţeniei ruse. În replică, unele din statele ex-sovietice au lansat o campanie puternică de refacere economică cu sprijinul comunităţii internaţionale. Statele ex-sovietice din Asia Centrală în obţinerea şi menţinerea suveranităţii au fost susţinute din exterior de Turcia, Iran, Pakistan, acest fapt diminuând influenţa Moscovei.

Statele ex-sovietice din Europa Centrală şi de Est, din Asia Centrală

www.geo

polit

ic.ro

210

Repoziţionările geopolitice ale spaţiului ex-sovietic au la bază controlul asupra resurselor energetice şi implicit a preţurilor lor. Geografia politică post-război rece a scos în evidenţă oportunităţile favorabile redistribuirii resurselor energetice mondiale. Exploatarea acestor oportunităţi nu putea întârzia. Ca urmare, statele din spaţiul ex-sovietic, zone aflate într-o relativă stabilitate până nu demult, au devenit actori, dar şi ţinte ale unui război economic având drept obiectiv controlul resurselor energetice şi căilor de acces, în primul rând către petrol şi gaze naturale.

Pentru Federaţia Rusă este greu de perceput trecerea de la statul imperial (vechi de aproximativ 300 de ani) la statul post imperial. Prăbuşirea imperiului coroborat cu greutăţile şi lipsurile cotidiene, scăderea nivelului de trai, recrudescenţa activităţilor de tip mafiot, insecuritatea persoanei a făcut ca populaţia să vadă dispariţia imperiului ca o tragedie. Toate acestea se regăsesc în realitatea psihologică a momentului pe care o traversează Federaţia Rusă, realitate de care ar trebui să se ţină seama.

La o analiză mai atentă, este evident că principiul general bazat pe etică în politica externă nu este valabil unei ţări ca Federaţia Rusă. Spaţiul ex-sovietic are un important potenţial conflictual, prin relaţiile strânse dintre liderii regimurilor separatiste şi cei ai crimei organizate care pot constitui factori destabilizatori pentru securitatea statelor pe teritoriul cărora se manifestă, dar şi pentru zona imediat adiacentă.

Rezolvarea acestora trebuie să fie atributul tuturor statelor din zonă, a comunităţii internaţionale, fără a cărei implicare o rezolvare reală a acestora nu este posibilă.

Teoria haosului atrage atenţia că variaţia condiţiilor iniţiale, care se regăseşte totdeauna în evoluţia sistemelor şi proceselor, nu cunosc nici regulile, nici limitele teritoriale, spaţiale sau acţionale. În această epocă a globalizării, de la parteneriat la confruntare, totul capătă dimensiuni şi implicaţii planetare.

Globalizarea conduce la o tot mai accentuată concurenţă, dar şi la o calitate mai bună a vieţii economice, ea intensificând forţa atacurilor şi asupra societăţii. Globalizarea, în general, a mărit decalajele dintre state şi regiuni. Liberalizarea comerţului, ca şi cea a pieţelor financiare, exprimă elocvent globalizarea ca filozofie economică şi politică, dar şi ca acţiune practică a unor politicieni şi conducători de guverne.

Concurenţa economică poate duce la rezultate deosebite, dar atunci când se trece pragul de la concurenţă la război rezultatele pot fi dezastruoase nu doar pentru una din părţile implicate în conflict, ci şi pentru celelalte părţi.

Dorinţa Federaţiei Ruse de refacere a vechilor pieţe economice şi a influenţei politice arată că încearcă să redevină o mare putere a lumii şi vrea ca vocea sa să fie ascultată şi mai ales să se ţină seama de ea.

Un conflict economic desfăşurat recent, dar cu efecte majore nu numai asupra ţărilor foste republici ale URSS, ci şi a multor state europene, a fost cel al gazelor ruseşti. Din fericire aceste dispute au fost soluţionate (se pare) relativ repede pe cale amiabilă.

Războiul economic nu poate fi tratat de sine stătător, ca o singură entitate, poate doar în cazul conflictelor dintre marile companii, cu toate că, şi aici, pentru atingerea scopurilor sunt folosite mijloace specifice celorlalte tipuri de războaie (imagologic, psihologic, informaţional).

Pentru deţinerea controlului resurselor, pieţelor, tehnologiilor înalte, chiar şi a „creierelor”, atât statele cât şi marile companii folosesc orice mijloace, de cele mai multe ori neţinând cont de consecinţele acestei lupte. În acest context, posesia, disponibilitatea şi utilizarea efectivă a resurselor naturale, în special a celor energetice, reprezintă o sursă de tensiuni, crize sau chiar conflicte. Din aceste motive, resursele naturale au reprezentat şi vor reprezenta în continuare obiectul unor ample dezbateri internaţionale, atât despre existenţa lor, cât şi despre împărţirea acestora.

www.geo

polit

ic.ro

211

În epoca globalizării, chiar dacă concurenţa ar trebui să fie loială, din păcate, prin liberalizarea pieţei economice s-ar putea ca principiul competiţiei să reaşeze puterile lumii pe o altă scară de valori şi să le gestioneze după alte criterii, într-o nouă ordine politico-economică ce se cere a fi descoperită. După cum se poate observa deja, globalizarea influenţează vechile mecanisme şi procese de guvernare a statelor în domeniul gestiunii macroeconomice şi cel al diferiţilor actori de pe scena internaţională. Procesul de globalizare presupune anumite schimbări ale modului tradiţional de percepere a societăţii, a statului, a relaţiilor internaţionale etc.

Schimbările dese ale situaţiei politice, economice, militare din ultimii ani ne indică o uşoară încordare a relaţii la nivel global, ce duc la ascuţirea decalajelor economice regionale între state, regiuni, chiar şi în interiorul unor state care ulterior degenerează, de regulă în crize economice, etnico-religioase, iar în final se ajunge la conflictul armat.

În opinia noastră, starea actuală a spaţiului ex-sovietic, şi nu numai, este exprimată cel mai fidel în titlul celebrului roman „Război şi pace” al scriitorului rus Lev Tolstoi, pentru că ceea ce se petrece la nivel global, în prezent, este deopotrivă război şi pace.

Concluziile din „lecţiile învăţate” ale istoriei contemporane, valorificate sistematic şi cu luciditate, pot genera demersuri teoretice pentru a încerca articularea de concepţii proprii, cuprinzătoare şi realiste asupra intereselor geopolitice actuale.

Evident că, pentru România, interesante sunt, din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, poziţiile Ucrainei şi Republicii Moldova pe vasta tablă de şah a Federaţiei Ruse. Actuala situaţie din statele ex-sovietice ne indică că aplicarea unei strategii de îndiguire împotriva colosului rusesc, în esenţă, este o strategie a războiului economic. Acest tip de război presupune o beligeranţă complexă şi strategii multiple. Cele mai multe dintre aceste strategii sunt indirecte, trec prin componenta politică şi, mai ales, prin cea financiară şi vizează cucerirea pieţelor şi dominanţa în spaţiul resurselor. De fapt, toate marile bătălii ale lumii sunt bătălii pentru resurse. Bibliografie: 1. Brzezinski, Zbigniew, „Marea tablă de şah - supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice”,

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999 2. Huntington, Samuel P., „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, Editura Antet, Bucureşti, 1998 3. Locusteanu, Adrian, Simileanu, Vasile (coord.), „Gestionarea crizelor politico-militare şi umanitare”,

Sesiune de comunicări ştiinţifice, Editura Top Form, Bucureşti, 2005 4. Kissinger, Henry, „Are nevoie America de o politică externă?”, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002 5. Moştoflei, Constantin (coord.), „Surse de instabilitate la nivel global şi regional”, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004 6. Nicolaescu, Gheorghe, „Gestionarea crizelor politico-militare”, Editura Top Form, Bucureşti, 2003 7. Werth, Nicolas, „Istoria Uniunii Sovietice de la Hruşciov la Gorbaciov”, Editura Corint, Bucureşti, 2000 8. http://www.mae.ro/ 9. http://www.guuam.org/ 10. http://www.cadranpolitic.ro/ 11. http://www.cia.gov/cia/publications/factbook/geos/rs.html 12. http://www.infoguerre.com/

www.geo

polit

ic.ro

212

RUSIA ÎN SISTEMUL GLOBAL DE SECURITATE

Stan PETRESCU

Abstract: The fall of the Berlin’s Wall, meant “new” strategic position for Russia and USA; nowadays these two great powers are in direct contact on the meridian which separates Isles Diomede from the Bering Sea, on the Black Sea, on the Caspian zone and in the entire cosmic space. The disintegration of the Soviet empire in 1991 meant the dissolution of the unique deference space, including components as nuclear forces, anti-aircraft systems and military industrial complex. Striving hard to maintain its statutes as great power, the Russian Federation tries, at the same time, to keep a dominant position in the post-Soviet space using various policies and methods, among which the military and the political ones being the most obvious. The process of relation of geopolitical boundaries of the former Soviet Union and the lock of efficiency of the newly-created Independent Status (CSI), forced the Russian Federation to relay on various regional and local structures. After the revolution events that took place inside the former Soviet Republics, Moscow felt de necessity of reinventing the regional security system. The pro-western direction of the foreign policy of some former Soviet Republic made almost impossible the military co-operation of the twelve member states of the CSI. Georgia and Moldavia aim at the evacuation of the Russian Troops from the military basis, while the declared neutral Turkmenistan, is not active in the co-operation efforts. The Russian Federation is now the second political and military power of the world. The superpower status being lost, there is intensive preoccupation with the recovery of the status-quo Russia develops an active diplomacy, by pragmatically combining the political and economic interests.

1. RUSIA ACUM Potrivit noii doctrine militare, Rusia trebuie să fie puternică, şi aceasta trasează

principalele priorităţi ale securităţii spaţiului strategic rus după ce avanposturi ale forţelor NATO şi SUA s-au instalat lângă frontierele celei de-a treia Rome1. Conform vechii doctrine de securitate, în momentul în care Rusia se simte ameninţată dinspre oricare direcţie şi din spaţiu - forţele armate ale Federaţiei intră în stare de alarmă generală. După eliberarea Ţărilor Baltice şi integrarea lor în Alianţa Nord Atlantică, crearea alianţei speciale dintre SUA şi Polonia, urmată de plasarea bazelor SUA în România, la Marea Neagră şi perspectivele instalării scutului anti-rachetă, corelate cu încercarea de a democratiza Ucraina şi proiectele americane din Georgia, zona Caspică şi Asia Centrală, inclusiv Mongolia, Rusia trece la contraofensivă. Potrivit specialiştilor militari ruşi, cea mai bună variantă pentru Rusia, în condiţiile fizionomiilor noilor conflicte, sunt forţele speciale, unde componenta terestră-aeriană sprijinită de puternice formaţiuni de informaţii HUMINT şi SIGINT, constituie factorul determinant de succes.

După căderea Zidului Berlinului, Rusia şi SUA sunt poziţionate în contact direct pe meridianul ce desparte Insulele Diomede (Marea Bering), pe Marea Neagră şi în întreg spaţiul cosmic. Destructurarea URSS în 1991 a însemnat desfiinţarea spaţiului de apărare unic, inclusiv a componentelor reprezentate de forţele nucleare2, sistemele de apărare

1Moscova, “A Treia Romă”, moştenirea romano-bizantină şi ortodoxie în strai slavon; de fapt, panslavismul. 2 Clubul ţărilor nucleare la finele anului 1989: 1.SUA - începând cu anul 1945 ; mai mult de 1000 de teste nucleare; dimensiune globală, cosmică ; 2. MAREA BRITANIE - începând cu anul 1952 ; 45 experimente nucleare; dimensiune regională; 3. RUSIA - începând cu anul 1957; 75 de teste nucleare; dimensiune globală, cosmică; 4. FRANŢA - începând cu anul 1960; nenumărate teste nucleare; dimensiune regională; 5.CHINA - începând cu anul 1962; 5 teste nucleare; dimensiune globală, cosmică; 6. INDIA - din luna mai, 1998; 2 teste nucleare; dimensiune locală; 7. PAKISTAN - din luna mai, 1998; 2 experimente nucleare; dimensiune locală ; 8. R.P.D. Coreeană - aspirantă; dimensiune locală ; 9. IRAN - aspirantă ; dimensiune regională; 10. ISRAEL - suspectată că ar deţine zeci de focoase nucleare; dimensiune regională; 11. REPUBLICA SUD-AFRICANĂ - suspectată că ar deţine focoase nucleare; cooperare cu Israel; 12. ARGENTINA - suspectată că ar avea câteva focoase nucleare; 13. BRAZILIA - suspectată că ar avea câteva focoase nucleare; 14. NATO - începând cu anul 1949; acum numai în dimensiune tactică. În timp ce în Europa sunt doar două ţări nucleare, Franţa şi Marea Britanie, în Asia sunt şase: Israel, Rusia, China, Coreea de Nord, India şi Pakistan.

www.geo

polit

ic.ro

213

aeriană şi a complexului militaro-industrial. Străduindu-se să îşi menţină statutul de mare putere, Federaţia Rusă a încercat să îşi păstreze prestanţa în spaţiul post-sovietic prin diferite metode, dintre care s-au remarcat cele politico-militare. Procesul destinderii graniţelor geopolitice ale spaţiului post-sovietic, cuplat cu lipsa de eficienţă a Comunităţii Statelor Independente (CSI), a forţat Rusia să pună accent pe organizaţii sub-regionale cum ar fi Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS) sau Spaţiul Economic Comun (SEC).

Rusia părea să nu ia în calcul schimbările petrecute în spaţiul CSI în ultima vreme. De abia după producerea revoluţiilor portocalii (Georgia - 2003 şi Ucraina - 2004), la Moscova s-a remarcat necesitatea redefinirii sistemului de securitate regional din spaţiul post-sovietic. Direcţia pro-occidentală a politicii externe a celor două state menţionate a făcut aproape imposibilă cooperarea militară a celor 12 state membre ale CSI. Georgia şi Moldova se concentrează, de exemplu, pe evacuarea forţelor ruseşti din bazele militare, în vreme ce Turkmenistanul, declarat neutru, nu participă deloc la eforturile de cooperare.

După dezmembrarea spaţiului sovietic, Rusia a reuşit, cu ajutorul SUA, să controleze forţele nucleare care rămăseseră în Belarus, Ucraina şi Kazakhstan. Următoarea mutare a Rusiei a fost crearea unei structuri de securitate regională în cadrul CSI.

În mai 1992 a fost semnat un Tratat de Securitate Colectivă, cunoscut şi ca Tratatul de la Taşkent. Statele semnatare erau Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazakhstan, Kirghiztan, Tajdikistan şi Uzbekistan. Moldova, Turkmenistanul şi Ucraina au refuzat să semneze acordul. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie tipic rusească între alianţele militare clasice (justifica intervenţiile militare în cazul agresării unuia dintre membri) şi sistemele de securitate colective (permitea părţilor să soluţioneze conflicte în statele ex-sovietice).

CSI s-a dovedit propice pentru un “divorţ civilizat”, însă nu favoriza crearea unui nou bloc politico-militar pro-rus, care să devină un mecanism de reintegrare în spaţiul post-sovietic şi să se opună expansiunii NATO şi UE. Cooperarea în cadrul CSI a fost influenţată în mod negativ de un singur factor: aspiraţiile anumitor state de a beneficia de independenţă deplină faţă de Moscova. Nucleul acestui grup rebel era compus din Georgia, Azerbaidjan, Ucraina şi Moldova, care vizau integrarea în structurile politice şi de securitate occidentale, împreună cu Uzbekistanul, care dorea să-şi asume un rol de lider în Asia Centrală (aceste state au creat organizaţia GUUAM, sprijinită de Departamentul de Stat american). Azerbaidjanul, Georgia şi Uzbekistanul au renunţat la Tratatul de la Taşkent în 1999.

Cooperarea militară în cadrul CSI a fost complexă. Majoritatea acordurilor încheiate în CSI au fost fie neratificate, fie nu au intrat în vigoare. Iar unele dintre statele CSI au început să-şi ajusteze structurile lor militare la standardele NATO şi au început să considere cooperarea ca fiind contraproductivă.

Programul Parteneriatului pentru Pace din cadrul NATO (PfP) a dobândit o nouă dinamică după ultima extindere, din 2004, şi s-a focalizat asupra spaţiului post sovietic, în special asupra statelor din Caucaz. Deşi, NATO nu a anticipat nici o secundă posibilitatea ca Georgia sau Azerbaidjan să devină membre ale Alianţei, extinderea sa în regiune a crescut, sub forma unor exerciţii comune. Fapt care a făcut ca Rusia să perceapă aceste activităţi drept nişte pregătiri pentru extinderea Alianţei Nord Atlantice.

Statul cel mai angajat în cooperarea cu Alianţa rămâne Ucraina. Această ţară a fost primul stat membru al CSI care a semnat programul PfP, iar în 1997 a fost înfiinţată Comisia Ucraina-NATO. În 2002, Ucraina a adoptat un Plan de Acţiune, care s-a dorit a fi un răspuns la reformularea strategiei de securitate a Ucrainei. Acesta prevedea

www.geo

polit

ic.ro

214

obiectivele Ucrainei în chestiunile de politică şi securitate, în sectorul de apărare, incluzând obiective speciale în sfera cooperării cu NATO. Rezultatul acestui Plan de Acţiune a fost acela că, în Ucraina, reformele în domeniul apărării au fost accelerate.

În aprilie 2005, a fost instituită noua formulă a Dialogului Intensificat dintre NATO şi Ucraina. Această formă a Dialogului Intensificat a fost, de fapt, folosită în 1997 în relaţia cu state ca Republica Cehă, Polonia şi Ungaria, după ce au fost invitate să devină membre ale NATO. Din acest motiv, acesta a fost perceput ca un punct de reper pentru drumul Ucrainei către Alianţă.

Reacţia iniţială a Moscovei la posibila intrare a Ucrainei în Alianţa Nord Atlantică a fost una prudentă. Mai ales că Rusia a învăţat, în timpul valurilor de extindere anterioare a Alianţei, că orice încercare a sa de a se opune poate fi ignorată. Iar consecinţa vizibilă a fost cea a unei diminuări a influenţei Rusiei în ţara respectivă. Pe de altă parte, Rusia tratează posibila intrare a Ucrainei în NATO ca pe un lucru mai puţin nociv - în ceea ce priveşte politica sa externă în spaţiul post-sovietic - decât l-ar constitui o eventuală aderare a sa la Uniunea Europeană.

Mai mult, dependenţa Ucrainei faţă de energia furnizată de Rusia, precum şi legăturile sale istorice cu Rusia, va face dificilă o depărtare prea mare a Ucrainei faţă de Federaţia Rusă.

Singura acţiune de succes a CSI a fost sistemul comun de apărare aeriană. Acesta a început să devină operaţional din 1995, grupând zece state din cadrul CSI, însă această aliniere s-a schimbat într-un timp foarte scurt. Astfel, în 1997, Georgia şi Turkmenistanul s-au retras din acest sistem. Rusia a fost obligată să coopereze, pe baze bilaterale, cu Uzbekistanul şi Ucraina. Iar viitorul sistemului de apărare aeriană reprezintă o sursă de îngrijorare pentru Rusia.

Prezenţa militară a Rusiei în rândul statelor membre CSI include 14.000 de soldaţi în ţări precum Armenia, Belarus, Kirghizstan, Tadjikistan, Georgia, Molodva şi Ucraina. Rusia îşi justifică această prezenţă militară prin faptul că se impune stabilizarea zonelor post-conflict (cum este cazul Moldovei, al Georgiei sau al Armeniei) sau invocând anumite înţelegeri pe care le are cu aliaţii săi (în cazul Belarusului). În cazul Georgiei, Moldovei şi Ucrainei, viitorul bazelor militare ruseşti este incert din cauza solicitărilor privind retragerea acestora.

2. NOUA STRATEGIE DE APĂRARE F. Rusă reprezintă astăzi cea de-a doua putere politico-militară a lumii. Ea

şi-a pierdut statutul de superputere şi este preocupată permanent de refacerea statu-quo-ului, dezvoltă o diplomaţie activă, îmbinând interesele politice cu cele economice în mod pragmatic. A adoptat o atitudine mai flexibilă în raport cu NATO şi cu statele membre ale Alianţei, este interesată de consolidarea poziţiei sale dominante în competiţia pentru resurse strategice şi de atragere în sfera sa de influenţă a ţărilor din fostul spaţiu ex-sovietic. În acest context, şi-a intensificat eforturile pentru perfecţionarea, modernizarea, adaptarea şi eficientizarea de instrumente politice, militare şi economice, absolut indispensabile acestor obiective. De asemenea, a revitalizat doctrina aşa-numitei „vecinătăţi apropiate” potrivit căreia, Rusia are dreptul de a controla orice fost teritoriu ex-sovietic şi totodată a remodelat doctrina specific rusă a „pericolului atacului concentric”.

Noua strategie militară prevede dreptul autorităţilor ruse la armamentul nuclear în orice situaţie în care F. Rusă se confruntă cu agresiunea armată ce nu poate fi rezolvată pe alte căi. În centrul noii doctrine se află conceptul a două direcţii opuse: una unipolară care implică prezenţa SUA ca unică superputere şi cea multipolară, care cuprinde ideea mai multor centre de influenţă - printre care şi Rusia. În noua doctrină rusă privind strategia în domeniul apărării menită să asigure adaptarea forţelor armate ale Rusiei la noile provocări privind securitatea, principiile de referinţă sunt următoarele:

www.geo

polit

ic.ro

215

Imposibilitatea declanşării unor confruntări pe scară largă cu SUA sau alte state membre NATO. În acelaşi timp, documentul indică clar faptul că F. Rusă este pregătită să iniţieze atacuri preventive împotriva unor ameninţări probabile iar arsenalul nuclear considerabil mărit şi modernizat de care dispune, în prezent, va continua să fie utilizat ca factor descurajator în raport cu noile focare de instabilitate, de intensitate redusă de la graniţele sale.

F. Rusă trebuie să fie pregătită pentru un număr sporit de conflicte, de tipul campaniei militare americane din Irak - care nu s-a desfăşurat sub egida ONU - precum şi conflicte motivate, în egală măsură, de factori economici sau de interesele marilor companii multinaţionale, ca şi asigurarea securităţii naţionale.

În contextul în care activităţile teroriste şi climatul sporit de instabilitate din fostul spaţiu sovietic sunt considerate ca cea mai gravă ameninţare militară la adresa Rusiei în viitor, autorităţile de la Moscova subliniază tot mai des că atacurile preventive, de tipul celui declanşat de administraţia G. W. Bush împotriva Irakului reprezintă un posibil instrument de care acest stat s-ar putea folosi.

În cazul în care NATO rămâne o alianţă militară cu o doctrină militară ofensivă, aceasta va proceda la „o revizuire radicală a planificării militare ruse, inclusiv schimbări în strategia nucleară”.

Prin noua doctrină, F. Rusă nu ameninţă de fapt NATO cu un război, ci indică faptul că aceasta consideră necesar să excludă din planificarea militară un posibil război cu orice coaliţie de forţe conduse de către SUA.

Pe lângă modernizarea forţelor armate convenţionale şi perfecţionarea sistemelor de apărare antiaeriană menite contracarării capacităţilor de război aerian, F. Rusă va continua sa se bazeze pe arsenalul său nuclear ca forţă de descurajare, de această dată nu împotriva Occidentului, ci a statelor din apropierea graniţelor sale, ale căror programe în domeniul nuclear au stârnit îngrijorarea conducerii de la Moscova. F. Rusă este, de asemenea, din ce în ce mai preocupată de ţările instabile din Asia Centrală, considerate ca reprezentând o ameninţare considerabilă în condiţiile coabitării dintre extremismul religios, conflictele de natură etnică şi un aparat de conducere fără o autoritate consolidată. Totuşi, baza de putere economică este grav diminuată după prăbuşirea URSS (PIB - 346 miliarde de dolari, buget de apărare de aproximativ 10 miliarde de dolari, mult sub SUA, 400 miliarde şi UE).

Potenţialul militar al F. Ruse, deşi nu foarte modern şi performant, este impresionant prin cantitate şi diversitate, în timp ce forţele luptătoare au experienţa luptei sunt bine instruite şi sunt extrem de ofensive.

Crearea Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) în octombrie 2002 a reprezentat prima iniţiativă rusească de a modifica sistemul de securitate în spaţiul ex-sovietic. Membrii acesteia au fost statele care au rămas în continuare semnatare ale Tratatului de la Taşkent: Armenia, Belarus, Kazakhstan, Kirghisztan, Rusia şi Tajukistan. Noua organizaţie reunea aliaţii cei mai fideli ai Rusiei. Scopul său era îndeplinirea principalului obiectiv pentru transformarea forţelor militare ruseşti şi, prin aceasta, consolidarea influenţei ruseşti în spaţiul fostei URSS. Se punea accent pe modernizarea trupelor militare ruseşti astfel încât să poată fi capabile să participe la războaiele din perioada modernă. Prioritare erau lupta împotriva terorismului şi recuperarea capacităţii de a exercita influenţă la nivel mondial.

În 2005, Rusia şi-a intensificat eforturile în vederea transferării cooperării militare de la nivelul CSI la nivelul OTSC. Rusia a început să promoveze OTSC la nivel internaţional: i-a fost conferit statutul de observator în cadrul Adunării Generale a ONU, a fost recunoscută de OSCE şi de Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Mai mult, eforturile au fost direcţionate în vederea iniţierii cooperării cu NATO, în special în Afganistan.

Reuniunea principalului organism al OTSC - Consiliul de Securitate al OTSC - a avut loc în perioada 22-24 iunie 2005, la Moscova. Deciziile adoptate cu ocazia

www.geo

polit

ic.ro

216

evenimentului indică faptul că există o dorinţă de creare a unei componente militare în interiorul organizaţiei. Mai exact, participanţii au dezbătut un plan referitor la dezvoltarea unor sisteme de apărare aeriană integrate, precum şi la îmbunătăţirea forţelor de intervenţie rapidă din regiunea Asiei Centrale. În plus, a fost înfiinţată o comisie de cooperare economico-militară, cu scopul intensificării cooperării industriilor militare.

La 24 iunie 2005, întrunirea consiliului miniştrilor Apărării din CSI a confirmat doar transferul cooperării militare către OTSC. Georgia, Moldova şi Turkmenistanul au absentat, iar Ucraina a declarat că renunţă la statutul deţinut în favoarea celui de observator. În august 2005, CSI a încetat, în cele din urmă, să mai fie un forum al cooperării militare. Potrivit preşedintelui rus Vladimir Putin, priorităţile OTSC se referă la: cooperarea în domeniul apărării aeriene, producţia de armament, instruirea personalului militar şi activităţi de menţinere a păcii. OTSC a preluat, practic, sistemul comun defensiv. Acesta este alcătuit din 20 de unităţi de comandă şi control, 80 de unităţi de luptă, inclusiv regimente de rachete, aviaţie de vânătoare şi unităţi de luptă electronică. Prima fază a exerciţiilor pentru sistemul de apărare anti-aeriană a început pe 25 iunie 2005 şi a continuat până în septembrie, acelaşi an, în Rusia. Formal, exerciţiile aplicative au fost definite ca exerciţii CSI, însă doar membrii OTSC au luat parte. Acesta a fost primul pas al planului rus de înlocuire a sistemului antiaerian al CSI cu unul integrat al CSTO, de fapt ca o replică la sistemul integrat american antirachetă.

Afganistanul rămâne cea mai importantă chestiune de securitate a regiunii şi principalul producător de narcotice din regiune, iar eradicarea acestui fenomen a devenit una din priorităţile OTSC.

Ultimele evoluţii din această ţară sunt percepute de Rusia şi de restul membrilor OTSC ca fiind o ameninţare pentru frontiera sudică.

Un alt scop pentru OTSC, îl constituie întărirea prezenţei militare în statele aliate. Două grupări militare funcţionează sub auspiciile OTSC- ruso-belarus (în jur de 200.000 militari) şi gruparea caucaziană (practic ruso-armeană). Moscova percepe aceste grupări ca pe un sprijin pentru liderii acestor ţări şi ca pe o modalitate de păstrare a influenţei.

F. Rusă acordă un rol important relaţiilor de colaborare militară cu statele vecine (în zona de interes a Mării Negre şi Mării Caspice) şi în mod deosebit cu cele care sunt sau tind să devină centre de putere (China, Japonia şi India). Dezvoltarea bunelor relaţii cu China reprezintă, în acest context, o preocupare majoră a politicii externe a Rusiei. Delimitarea definitivă a frontierei ruso-chineze, lungă de 4.000 de km şi parteneriatul militar bilateral dintre cele două ţări, materializat prin achiziţionarea sistematică de către China de echipament militar rusesc reprezintă un semn al „noului pol strategic” ce se naşte în Eurasia şi care poate viza în mod direct interesele americane.

Potenţialul militar al F. Ruse deşi nu foarte modern şi performant este impresionant prin cantitate şi diversitate. F. Rusă dispune de: 6 armate de rachete strategice (300.000 de oameni), 47 divizii motorizate, 21 divizii de tancuri, 6 de desant aerian, 7 de artilerie, 8 de geniu (1.300.000 oameni), cu 44.000 tancuri şi blindate, 50.000 guri de foc de artilerie, 4 flote maritime, 7.000 avioane etc.1

3. AMENINŢĂRI LA ADRESA FEDERAŢIEI RUSE Se consideră că, la nivel internaţional, principalele ameninţări împotriva securităţii

naţionale sunt condiţionate de mai mulţi factori şi anume: - acţiunile anumitor state şi organizaţii interstatale pentru a slăbi rolul mecanismelor

de securitate internaţionale, în primul rând al ONU şi OSCE; - riscul slăbirii influenţei politice, economice şi militare a Rusiei în lume;

1 Lumea 2005 – Enciclopedie Politică şi Militară, Federaţia Rusă-lider petrolier de nivel global, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p.332.

www.geo

polit

ic.ro

217

- reconsiderarea prin transformare alianţelor politico-militare, în primul rând extinderea NATO spre Est;

- instalarea de baze militare străine şi desfăşurarea de trupe importante în apropiere de frontierele ruse;

- proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor de transport a acestora; - diminuarea intensităţii proceselor de integrare în CSI; - apariţia şi escaladarea unor conflicte în proximitatea frontierelor ruse şi a

frontierelor exterioare ale statelor membre CSI; - pretenţiile teritoriale faţă de F. Rusă.

Terorismul reprezintă, pentru securitatea naţională a Rusiei, o ameninţare extrem de gravă. Rusia consideră că terorismul internaţional a angajat o campanie deschisă pentru a destabiliza situaţia în Rusia.

În domeniul militar au crescut unele riscuri şi ameninţări simţitor. Cele mai importante se referă la:

- noul concept strategic NATO adoptat la Washington în 23-24 aprilie 1999 şi anume la ideea că Alianţa ar putea interveni în afara zonei de responsabilitate şi, mai ales, fără permisiunea Consiliului de Securitate al ONU;

- avansul tehnologic în creştere al unor mari puteri şi sporirea capacităţii lor de a produce armamente de o nouă generaţie, ceea ce creează condiţii de relansare a cursei înarmărilor care va avea ca urmare schimbarea fundamentală a naturii operaţiilor militare şi a mijloacelor de ducere a acestora;

- intensificarea activităţii serviciilor secrete pe teritoriul F. Ruse; - încetinirea reformei militare şi a reformei complexului militaro-industrial; - insuficienta finanţare a apărării naţionale; - imperfecţiuni ale cadrului juridic.

4. POLITICA DE SECURITATE A RUSIEI Obiectivele principale ale politicii interne şi externe ale securităţii se regăsesc

în doctrinele militare ale statelor care, în funcţie de strategiile lor, trasează direcţiile de acţiune în vederea menţinerii unei capacităţi militare capabile şi viabile să intervină în soluţionarea conflictelor ce lezează interesele lor şi ale aliaţilor lor. Deşi pericolul unei confruntări militare majore la scară globală sau regională s-a diminuat, existenţa şi proliferarea unor ameninţări şi provocări, militare şi non-militare, pe fondul vulnerabilităţilor şi slăbiciunilor societăţii actuale, fac necesare măsuri specifice de contracarare şi combatere a acestora, iar capacităţile militare rămân principalele mijloace de descurajare, intervenţie şi acţiune. În acest context, Rusia nu poate face excepţie.

Politica rusească faţă de spaţiul post-sovietic a devenit în prezent mult mai realistă decât era în urmă cu câţiva ani. Rusia vrea să construiască o organizaţie puternică, care să nu fie pusă în pericol de dezertări către NATO. În orice caz, potenţialii aliaţi rămân state slabe, ceea ce forţează Rusia să finanţeze modernizarea forţelor lor armate. Şi chiar şi acest grup de membri stabili poate crea probleme Moscovei.

Cheltuielile militare ale Rusiei reflectă de asemenea, o schimbare în priorităţile sale în CSI. În anul 2003, o parte a bugetului militar al Rusiei, denumit “securitate colectivă şi operaţiuni de menţinere a păcii” era în valoare de 1,4 miliarde ruble, însă în 2004 a scăzut brusc la 63 milioane ruble, iar in 2005 la 61 milioane ruble. În acelaşi timp cheltuielile pentru bazele ruse în ţările membre OTSC au crescut.

Rusia încearcă să găsească un răspuns la ceea ce percepe ca o intervenţie externă a forţelor occidentale în interiorul sferei de influenţă proprii. Structura CSI a devenit bipolară. Unul din blocuri, pro-occidental în acest moment, este format din Georgia, Moldova (cel puţin parţial) şi Ucraina. Ucraina, totuşi, încă mai reprezintă teatrul operaţiunilor ruso-occidentale. Deşi echipa SUA-UE a obţinut o victorie importantă în decembrie 2004, prin câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Viktor Iuscenko,

www.geo

polit

ic.ro

218

influenţa Rusiei este departe de a se fi diminuat, iar tabăra pro-occidentală pare să se fi divizat, odată cu plecarea Iuliei Timosenko din Guvernul Iuscenko. Blocul acesta este totuşi interesat de temperarea influenţei ruseşti în regiune. Duplicitara Rusie nu poate scăpa Ucraina din mâinile sale.

Tentaculele puternice ale Moscovei tind să acapareze în totalitate Ucraina. Din punct de vedere politic, este de notorietate relaţia, mai mult decât încordată, dintre Putin şi Iuşcenko, artizanul „revoluţiei portocalii”, pentru păstrarea Kievului în sfera expansionistă a Moscovei. Pe aceste coordonate, directivele primite de la Moscova au fost strict direcţionate: oameni de încredere ai lui Putin de la Kiev trebuiau să-şi pună, în regim de urgenţă, în funcţiune maşina de propagandă expansionistă, pentru a transpune în practică ordinele imperialiste ale Rusiei. „Coloanele a V-a şi a VI-a” împinse de Rusia pe tabla de şah a Ucrainei a fost şantajul preţului preferenţial al gazelor naturale. Ea a fost manipulată cu nonşalanţă ca o adevărată masă de manevră, aflată la discreţia Rusiei, pentru a conserva barierele sferelor de influenţă. Ecourile acestui pressing politic s-au resimţit din plin, iar liderii ucrainieni sunt în corzi.

Influenţarea politică a incumbat şi interese de ordin economic, promovate făţiş, ostentativ, la Kiev. Rusia a adoptat aici o politică de intimidare a Ucrainei, făcând aluzii făţişe la dependenţa accentuată a resurselor primare impusă de diriguitorii de la Kremlin. Pentru Rusia, Ucraina este păstrată în colimatorul ei, din considerente strategice. Şi aceasta pentru că preşedintele Putin nu va accepta niciodată o graniţă comună cu o Europă guvernată de principiile economiei de piaţă. Intenţiile Rusiei sunt clare: crearea unei zone-tampon care să se interpună influenţelor Vestului. De aceea, economic vorbind, Rusia va căuta să impregneze factorii decidenţi la Kiev cu principiile doctrinei neocomuniste, de sorginte stalinistă, pentru a-şi menţine cu orice preţ controlul asupra teritoriilor desprinse din fostul bloc sovietic. Harta geopolitică şi geostrategică tinde să refacă perimetrul expansionist, existent înaintea perestroikăi lui Gorbaciov.

În viziunea Rusiei, Ucraina este cenuşăreasa Estului. Una din cele mai sărace ţări din Europa de Est, cu un venit mediu pe cap de locuitor de optzeci de dolari pe lună, ea urmează a fi reanexată Rusiei, nu teritorial, ci economic, conform principiilor neorevizioniste, trasate de Moscova. Rusia se comportă ca un jandarm al Estului Europei, trasând graniţele în mod discreţionar şi arbitrar, în încercarea sa de a obţine, fără prejudecăţi, mânat de dorinţe făţişe, hegemonia supremă.

Polul de putere de la Răsărit, care are ca nucleu Mama Rusia, se va reface în cel mai scurt timp, pe măsura apropierii de fatidicul an 2007, care va consfinţi în fapt împărţirea sferelor. Pe de o parte, o Europă globalizată, unită, guvernată de legile junglei capitaliste, în care dictonul de bază este „cine poate oase roade” şi pentru care România este un bastion de sacrificiu. De cealaltă parte a baricadei, urmează să se nască o Europă neostalinistă, discreţionară, dirijată de arbitrariul comunist, în care capitalul este acaparat de o oligarhie strictă şi admirabil pregătită.

De partea cealaltă se află statele OTSC, susţinătoare ale Rusiei. Din acest bloc face parte şi Uzbekistanul, care a realizat o răsturnare geopolitică în urma revoltei de la Andijan.

Germania depăşeşte încet, dar sigur, şocul Marii Coaliţii şi noul început al parteneriatului germano-american. Este uşor de anticipat faptul că actualul guvern îşi va modifica „politica fată de Rusia”. Construcţia gazoductului nord-european, dar şi de cooperarea în domeniul înaltei tehnologii, va continua să existe. Însă, în acelaşi timp, intensificarea cooperării politice dintre cele două state la nivel global reprezintă o perspectivă discutabilă. Interesele internaţionale ale Rusiei se rezumă acum la reafirmarea influenţei în Ucraina, cooperarea cu China în Asia Centrală şi de Est şi accentuarea influentei exercitate în Golful Persic. Obiectivele acestea - care

www.geo

polit

ic.ro

219

par destul de logice din perspectiva rusească - nu se intersectează cu ambiţiile Germaniei de a deveni partenerul privilegiat al Washingtonului în vestul Europei.

SUA sunt preocupate de revenirea Rusiei în calitate de putere globală, iar perspectiva Germaniei asupra lumii multipolare pare să fie mai prietenoasă în privinţa SUA decât cea a Moscovei.

Relaţia ruso-germană vă fi supusă unui examen important în martie 2006, când sunt programate alegerile legislative ucrainene. În decembrie 2004, când SUA şi Rusia se confruntau în timpul sondajelor referitoare la alegerile prezidenţiale din Ucraina, Germania a preferat o poziţie discretă, evitând, astfel, să sprijine Washingtonul în exercitarea de presiuni asupra Moscovei.

5. RUSIA ŞI NOUA ORDINE MONDIALĂ Serghei Lavrov, ministru rus de Externe a susţinut, în toamna anului 2005, o

prelegere la Universitatea Stanford din San Francisco, pentru a prezenta viziunea Federaţiei Ruse asupra globalizării şi interrelaţionării sale cu marile puteri mondiale. Din alocuţiunea ministrului, se descifrează uşor viitoarele direcţii politico-strategice ale Rusiei în lume astfel:

Rusia nu se simte nici jignită, nici umilită că suferă pentru pierderea imperiului, şi nu are sentimentul că intră în autoizolare. Globalizarea nu poate oferi Rusiei un asemenea „lux”. Este vorba, în opinia ministrului rus de externe, „despre un decalaj între modul de recepţionare şi realitatea politicii externe a noii Rusii, a pragmatismului său şi plurivectorialismul dictate de interese naţionale”.

Este exprimată părerea că Rusia este cel mai mare stat european. Opţiunea europeană a Rusiei este predeterminată nu numai de geografie, dar şi de istorie. Această legătură istorică stă la baza Rusiei europene. Este altceva că Rusia are interese, care nici pe departe nu au fost imaginate nici în Orient - în regiunea asiatică a Oceanului Pacific şi nici în alte părţi ale lumii.

Federaţia Rusă nu se aşteaptă să intre nici în NATO, nici în UE. Se doreşte o adâncire permanentă a parteneriatului cu acestea, spre a nu pierde locul de sine stătător în lume şi va dezvolta procesele integraţioniste în diferite părţi ale continentului, va sprijini formarea unei Europe mari cu adevărat, fără linii de separare.

Actualul preşedinte, Vladimir Putin rămâne extrem de popular şi acesta nu este preocupat pentru crearea unui stat oligarhic. Rusia a revenit la normalitate, a devenit un stat modern şi trebuie ca întreaga ţară să meargă în direcţia necesară pe baza unui consens larg. Acest lucru s-a realizat în prezent în Rusia - fapt demonstrat de ratingul ridicat şi constant al popularităţii preşedintelui Vladimir Putin.

„Cei care se străduiesc în prezent să îndepărteze Rusia de Occident joacă pe mâna celor care doresc slăbirea resurselor antiteroriste ale comunităţii mondiale. După seria de acte teroriste de la Londra, din Turcia, Egipt şi Rusia, a devenit mai necesară ca oricând unirea şi solidaritatea în lupta cu acest rău. A devenit clar - nimeni nu este imun la o asemenea ameninţare. Standardele duble se transformă în pierderi duble - acasă la tine şi la ceilalţi, unde teroriştii pot spera într-un sprijin moral din afară”.

„Confruntarea civilizaţiilor şi reîmpărţirea ideologică a lumii reprezintă ameninţarea de bază. Ameninţarea confruntării civilizaţiilor vine să ia locul reîmpărţirii ideologice a lumii. Ea este alimentată de extremiştii de ambele părţi. Deranjează şi abordarea ideologizată a soluţionării problemelor actuale ale evoluţiei mondiale. Aici, mai mult ca oriunde, sunt necesare toleranţă şi respect reciproc, care nu au caracterizat de la început metoda revoluţionară de reaşezare a lumii. Despre aceasta a vorbit în detaliu preşedintele V. Putin la Summit-ul din 2005, de la New York. Nu este nevoie de un nou zid care să treacă prin Cetatea Kazan, unde stau faţă în faţă o moschee şi o biserică ortodoxă, sau prin Istanbul, sau prin multe ţări ale lumii, inclusiv europene. Tot ce ne trebuie este un front unic împotriva terorii”.

www.geo

polit

ic.ro

220

Concluzia ministrului rus de externe este tranşantă şi anume că, „noua ordine mondială cu garanţii de securitate egale pentru toţi este cel mai bun filon de dezvoltare a proceselor democratice în lume. Unul dintre pericolele forţării evoluţiei din afară este acela că instigă la aprinderea stării de spirit naţionaliste care este posibil să fie principalul pericol al stabilităţii din Europa”.

Prin urmare, cine crede că Federaţia Rusă a slăbit din punct de vedere politic şi militar este un naiv iar cine crede că Rusia şi-a pierdut rolul de arbitru în actualul mediu de securitate este orb. În plus, resursele sale energetice şi de materii prime inepuizabile şi printre cele mai mari din lume, plasează acest mare actor de securitate în topul marilor puteri ale lumii1.

6. ALIANŢA ANTIHEGEMONICĂ CHINA - RUSIA - IRAN Superputerea mondială are suficiente informaţii şi, în acelaşi timp, suficiente

griji despre potenţialul politico-militar al Federaţiei Ruse. Este totodată extrem de interesată despre intenţiile sale de a-şi sprijini politica sa externă pe o altă axa. Bineînţeles, marele principiu al oricărei politici imperialiste rămâne „Divide et impera - dezbină pentru a domina“. Statele Unite se tem cel mai mult de ceea ce se întâmplă pe continentul asiatic: „China ar putea fi pilonul unei alianţe antihegemonice China-Rusia-Iran“. O asemenea axă s-a conturat prin Grupul de la Shanghai, care reunşte China, Rusia şi patru republici din Asia centrală: Kazahstan, Tadjikistan, Kirgizstan şi Uzbekistan. Principalul obiectiv îl constituie cooperarea strânsă împotriva incursiunilor terorismului islamist şi colaborarea economică. O asemenea cooperare ar fi binevenită pentru aceste republici, afectate şi ele de revenirea capitalismului şi distrugerea URSS. Producţia industrială a Kazahstanului şi Tadjikistanului a scăzut catastrofal, ceea ce, conform experţilor americani, conduce la „un asemenea faliment economic, care este comparabil cu intrarea ţării în război“. Noul Grup de la Shanghai ar putea să se transforme într-o puternică forţă opozantă influenţei Statelor Unite în regiune şi, mai mult, India şi Pakistanul ar fi interesate să se alăture acestei organizaţii. Perspectiva deloc mulţumitoare pentru Statele Unite, care nu au admis niciodată, în nici o parte a lumii, crearea unei „pieţe comune“ care să nu fie supusă lor. Henry Kissinger, prezintă strategia SUA astfel: „Există tendinţa, sprijinită de China şi

1 F. Rusă ocupă o suprafaţă de 17 075 500 km2, cu o populaţie de 143 500 500 locuitori (dintre care 22% în Siberia). Ea deţine poate cele mai importante resurse de materii prime din lume: minereu de fier (1/3 din rezervele mondiale), cărbune (1/3 din rezervele mondiale), aur, nichel, crom, bauxită, azbest, diamante, săruri de potasiu, uraniu, potenţial electric deosebit; PIB - aproximativ 346 miliarde de dolari. A două putere nucleară a lumii. F. Rusă este foarte importantă pentru pieţele energetice mondiale deoarece dispune de cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume, se află pe locul 2 la rezervele de cărbune şi pe locul 8 la cele de petrol. De asemenea, F. Rusă este cea mai mare exportatoare de gaze naturale, fiind pe locul 2–3 la exporturile de petrol şi al 3-lea mare consumator mondial de energie. Perioada 2000 – 2005 a beneficiat de mărirea preţurilor petrolului (până spre 58 dolari barilul), prin urmare, de favorizarea economiei ruse. Creşterea economică a evoluat între 4,7%-6,7%, cu un excedent de cont curent de aproape 30 miliarde de euro, în primele nouă luni din 2004 şi rezerve valutare ale băncii centrale de 80 miliarde de euro. În momentul de faţă Kremlinul (bazat pe aparatul de stat şi pe Silovikii) este preocupat de preluarea sub control a sectoarelor energetice şi mai puţin de atragerea de investiţii străine. Hidrocarburile reprezintă 20% din PIB şi 40% din încasările la buget. S-au rambursat 40 miliarde de euro din datoria externă, ajunsă la nivelul său de 50%. Investiţiile străine directe s-au cifrat la 6,4 miliarde de euro (cu 50% măi mult decât în 2003). Totuşi, în 10 ani, F. Rusă ă primit 41 euro pe cap de locuitor, prin comparaţie cu 1400 euro în Ungaria. Mediul de afaceri rămâne relativ ostil investitorilor străini: 20 companii private ruseşti controlează 40% din producţia industrială; nici o tranzacţie importantă nu se poate realiza fără aprobarea Kremlinului; doar câţiva giganţi americani şi germani sunt acceptaţi de liderii F. Ruse; toate concesiunile miniere străine trebuie să aibă parteneri locali; persistă o serioasă neîncredere în capacitatea administraţiei de a opera reforme structurale (aproape 2000 miliarde de euro au fost scoase din ţară după 1991). Sursă: Lumea 2005 – Enciclopedie Politică şi Militară, Federaţia Rusă-lider petrolier de nivel global, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p.324.

www.geo

polit

ic.ro

221

Japonia, de a se crea în Asia o zonă a liberului schimb. O nouă criză financiară de amploare în Asia sau în democraţiile industriale ar accelera, cu siguranţă, eforturile ţărilor asiatice vizând un mai bun control asupra destinelor lor economice şi politice. Un bloc asiatic ostil, care ar aduna la un loc statele cele mai populate ale lumii şi cu mari resurse şi unele dintre cele mai importante ţări industriale, ar fi incompatibil cu interesul naţional american. Din aceste motive, America trebuie să-şi menţină prezenta în Asia, iar obiectivul ei geopolitic trebuie să fie împiedicarea transformării acestui continent într-un bloc ostil (ceea ce ar surveni, foarte probabil, sub tutela uneia dintre marile ei puteri)“. Deci, dezbină pentru a domina. Pentru americani, cuvântul „ostil“ înseamnă a fi în contra intereselor companiilor multinaţionale americane. în felul acesta, nu este deloc întâmplător faptul că Statele Unite au intervenit în Afganistan. SUA au decis să utilizeze această tară situată în inima Asiei ca bază pentru viitoare acţiuni împotriva vecinilor: Rusia, Iran sau China.

SUA sunt interesate de vechea bază sovietică de la Bagram, în Afganistan, dar soluţia este şi mai simplă - a transformat deja Uzbekistanul în bază militară şi vrea să preia controlul asupra aeroporturilor din Turkmenistan. Scopul: alungarea trupelor ruse din regiune. Acest război este, într-adevăr, extrem de folositor. Cu atât mai mult cu cât Statele Unite se aşteaptă la unele dificultăţi legate de actualele lor baze asiatice: cele din Coreea de Sud, Taiwan şi Japonia. Instalarea de trupe americane în Uzbekistan a fost prezentată drept o măsură de urgenţă, decisă după atentatele de la 11 septembrie. În realitate, Washingtonul şi-a trimis aici, încă din 1999, beretele verzi, primind, totodată, numeroşi ofiţeri uzbeci în şcolile militare americane. Tot în 1999, ţară a fost inclusă într-o alianţă militară antirusească, GUUAM: Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan şi Moldova. Practic, Statele Unite încearcă să-şi formeze, în fiecare regiune strategică, un stat care să fie un fel de Israel al lor, portavionul lor. După Kosovo şi Albania Mare, aleşii sunt Azerbaidjan şi Uzbekistan.

În Caucaz, Azerbaidjanul şi Georgia s-au integrat total în strategia SUA. Dimpotrivă, republicile petroliere din Asia centrală sunt mai reticente, ceea ce contează pentru ele fiind elementele pro şi contra ale unei apropieri economice şi politice de China şi Rusia. Cum să faci ca balanţa să se încline în favoarea ta? Să ne amintim maxima fostului secretar de stat american James Backer: „Nu trebuie să ne opunem integrismului decât atât cât ne dictează interesele“.

În curând, dacă republicile petroliere vor refuza să se supună, Statele Unite le vor destabiliza total, utilizând cu şi mai mare intensitate miliţiile islamiste cu baza în Afganistan. Un scenariu experimentat deja în Kosovo: cu ajutorul bazei militare americane de la Camp Bondsteel şi împreună cu aceasta teroriştii din cadrul UCK au atacat sudul Serbiei, la finele lui 2000, şi Macedonia, în primăvara lui 2001. Astăzi, toate ţările Asiei centrale sunt mai mult sau mai puţin angajate într-un război împotriva acestor miliţii panislamiste, dintre care principală este Mişcarea islamică din Uzbekistan, antrenată la Mazer-i-Sharif, care găzduieşte şi miliţii active în Cecenia şi în provincia chineză Xiangjiang.

Graţie războiului (din 1991) împotriva Irakului, Statele Unite şi-au putut implanta baze militare în Golful Persic. Graţie războiului împotriva Iugoslaviei, s-au instalat în Bosnia, Kosovo şi Macedonia. De data aceasta, speră să se instaleze în Georgia, Azerbaidjan, Turkmenistan şi Uzbekistan, modernizându-şi în acelaşi timp baza de la Incirlik, Turcia, şi cea din Arabia Saudită.

Dacă vor reuşi să cucerească o poziţie atât de avantajoasă, vor fi mai aproape, din punct de vedere militar, de Iran, Pakistan şi China şi vor încercui şi mai mult Rusia. Excelent punct de plecare, inclusiv pentru noi aventuri spre sud: Oceanul Indian, Indochina.

www.geo

polit

ic.ro

222

7. FEDERAŢIA RUSĂ ŞI ROMÂNIA Fizionomia relaţiilor viitoare cu F. Rusa constituie una dintre preocupările cele

mai mari şi importante pentru România. Percepţiile interne, trecutul, situaţia din Republica Moldova şi Ucraina, repoziţionarea bazinului Mării Negre, legăturile dintre F. Rusă, Statele Unite, Alianţa Nord - Atlantică şi Uniunea Europeană, toţi aceşti factori vor influenţa politica României faţă de Federaţia Rusă.

Poate cel mai important dintre ei este viitorul statut al Moscovei. Integrarea europeană şi euroatlantică a României a fost favorizată de un dezechilibru de putere între Vest şi Est, ce a caracterizat perioada de după sfârşitul Războiului Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice. La 14 ani, incertitudinile persistă încă. Puterea potenţială a Federaţiei este impresionantă. Cu un teritoriu de 17 milioane km2, statul rus se întinde pe 11 fuse orare, învecinându-se la vest cu Europa Occidentală, la sud, cu Asia Centrală şi la Est cu R. P. Chineză, Japonia şi Statele Unite. Poziţia sa centrală în Eurasia îi asigură cel puţin un cuvânt greu de spus în principalele probleme, dar o fac vulnerabilă în faţa presiunilor divergente şi convergente. Absenţa unor aliaţi importanţi şi vecinătatea cu principalele centre de putere ale lumii constituie una dintre principalele vulnerabilităţi ale Kremlinului. În plus, F. Rusă nu are un larg acces la rutele maritime globale.

Populaţia se ridică abia la circa 150 milioane locuitori, dintre care peste 80% ruşi. Importante comunităţi de musulmani sunt concentrate în sud. Se înregistrează un declin demografic care îngrijorează elita moscovită, în comparaţie cu evoluţiile din sudul islamic şi China. Are loc o migraţie în Siberia „asiatică”, spaţiu locuit doar de 30 milioane de ruşi. Unul dintre atuurile F. Ruse îl reprezintă resursele naturale, care au făcut ca teritoriul său să fie considerat, cândva, drept „inima lumii”, însă dezvoltarea economică nu a reuşit să le pună în valoare în mod corespunzător. Produsul Intern Brut s-a cifrat conform „L’Année stratégique 2005” (AS) la 350 miliarde dolari. Exporturile s-au situat la 130 miliarde dolari, iar importurile, la circa 70 miliarde. Uniunea Europeană este principalul partener comercial, cu exporturi de peste 40 miliarde de dolari, dar natura schimburilor este dezechilibrată. Statul rus vinde petrol, gaze naturale (peste 20% din importurile europene) şi cumpără produse manufacturate ceea ce reprezintă unul dintre indicii declinului puterii sale industriale, care-i afectează statutul pe plan internaţional. Pentru comparaţie, PIB-ul Chinei atinge 1.266 miliarde dolari (AS), iar al Coreii de Sud, 476 miliarde dolari.

Cu toate acestea, Moscova rămâne a doua putere militară a lumii. F. Rusă deţinea la sfârşitul lui 2002, peste 3.000 de focoase nucleare cu destinaţie strategică, amplasate pe rachete intercontinentale, aviaţia de bombardament şi submarine şi alte circa 3.000 tactice. Arsenalul strategic trebuie redus la aproximativ 2.000 focoase până în 2012. F. Rusă are capacităţi tehnice şi de producţie de armament chimic şi probabil biologic.

Politica sa externă şi natura regimului sunt în continuare problematice. Kremlinul militează oficial pentru crearea unei „lumi multipolare”, ceea ce ar implica limitarea puterii americane în general şi în spaţiul fost sovietic, în special. Moscova s-a pronunţat în favoarea cooperării bilaterale şi instituţionalizate cu ţările occidentale, India, statele arabe şi cu R P Chineză. De asemenea, întreţine relaţii de cooperare cu state ca Iranul, Siria sau Coreea de Nord.

Statele occidentale au căutat să dezvolte relaţii preferenţiale cu Moscova, cu scopul stabilizării şi al gestionării problemelor de securitate din spaţiul CSI. Astfel F. Rusă ar urma să fie „ancorată” în rândul comunităţii internaţionale, fără a se abandona un scepticism faţă de intenţiile acesteia. NATO şi-a întărit parteneriatul

www.geo

polit

ic.ro

223

cu F. Rusă, în special după atentatele din 11 septembrie 2001. Noul Consiliu NATO - Rusia a primit atribuţii sporite, inclusiv dreptul de a participa la toate fazele discutării şi elaborării unor decizii comune, în domeniile antiterorismului, de pildă. Statul rus şi-a moderat parţial opoziţia tradiţională faţă de extinderea Alianţei Nord-Atlantice, mulţumindu-se probabil cu faptul împlinit.

F. Rusă nu a agreat nici extinderea Uniunii Europene în Est şi au existat diferende în ceea ce priveşte statutul enclavei Kalinigrad şi problemele balcanice. Franţa, Germania şi Rusia s-au coalizat în 2003 contestând acţiunea coaliţiei conduse de Statele Unite în Irak. Un alt obiectiv şi poate cel mai important se referă la domeniul energetic, UE reprezentând unul dintre principalii importatori ai resurselor de materii prime ruseşti. După lărgire, F. Rusă a ajuns în „vecinătatea apropriată” a UE. Din perspectiva moscovită, obiectivele parteneriatului strategic includ dezvoltarea capacităţii europenilor de a-şi asigura securitatea, cooperarea în misiuni de menţinere a păcii sau gestionarea crizelor „pentru a contrabalansa NATO-centrismul din Europa”, în favoarea OSCE şi dezvoltarea „infrastructurii economice şi legale” continentale. La 10 mai 2005 a fost perfectat un nou parteneriat UE - F. Rusă.

Kremlinul intenţionează să-şi păstreze dacă nu statutul de putere mondială, măcar pe cel de putere regională, prioritatea fiind acordată fostelor republici sovietice, după retragerea din Europa de Est şi replierea din Balcani. În acest scop s-au elaborat doctrinele „vecinătăţii apropiate” şi loviturilor preventive împotriva oricărei ameninţări antiteroriste şi de destabilizare. Deşi CSI rămâne o structură laxă, Moscova a manifestat tendinţe centralizatoare prin tratatul de securitate colectivă şi spaţiul economic unificat. Între F. Rusă şi Bielorusia (R. Belarus) a lui V. Lukaşenko a fost promulgată o uniune. Statul rus încearcă să-şi menţină puterea şi influenţa în spaţiul Mării Negre şi în Asia Centrală. Încălcându-şi obligaţiile ce-i reveneau prin Tratatul Modificat de Reducere a Armamentului din Europa, F. Rusă şi-a menţinut forţele armate din Republica Moldova şi Georgia. Ucraina va rămâne probabil în centrul politicii sale externe est - europene. Din inabilitate şi aspiraţie de control total, Moscova a transformat alegerile din toamnă – iarna lui 2004 dintr-o luptă politică între diverse grupuri de interes, într-o bătălie între democraţie şi tiranie, Occident şi „Imperiul Răului”. Eşecul major al politicii sale externe ar putea avea efecte negative asupra aspiraţiilor Kremlinului, dacă nu vor fi găsite soluţii. Există şi posibilitatea extinderii democratizării în F. Rusă.

Relaţiile dintre România şi F. Rusă au fost influenţate de declinul relativ al acesteia din urmă, de istoria zbuciumată şi de evoluţiile din Europa de Est, Balcani şi bazinul Mării Negre. După 1989 autorităţile de la Bucureşti au semnat un tratat de prietenie cu fosta Uniune Sovietică, singurul de acest gen din Europa Centrală şi de Est. Aderarea la NATO şi integrarea europeană au fost adeseori percepute ca şi în alte state învecinate drept o şansă de a evita o eventuală revenire imperială a Moscovei. Pe fondul unor sentimente populare nefavorabile relaţiile au stagnat până la semnarea unui tratat politic în 2003. Documentul a evitat discutarea unor probleme emoţionale ca Tezaurul şi Tratatul de Neagresiune Germano - Sovietic incluse într-o declaraţie anexă, alături de participarea la războiul contra Uniunii Sovietice. F. Rusă a recunoscut României dreptul de a adera la orice alianţă doreşte şi s-a proclamat importanţa integrării europene, indivizibilitatea securităţii pe plan european.

Relaţiile economice au cunoscut o transformare radicală, o dată cu dispariţia „lagărului socialist” şi a CAER-ului. Producătorii români s-au orientat spre piaţa Uniunii Europene, considerată mai profitabilă. Exporturile în F. Rusă au scăzut în timp ce România a continuat să rămână dependentă de importurile de petrol şi gaze naturale rezultând un deficit comercial. Potrivit datelor MAE, importurile din F. Rusă s-au

www.geo

polit

ic.ro

224

cifrat în 2003 la aproximativ 2000 miliarde dolari, în timp ce exporturile au depăşit numai cu puţin 50 miliarde dolari. Totuşi România depinde într-o oarecare măsură de importurile energetice din Est, mai puţin însă decât alte state est - central europene.

Aderarea la Alianţa Nord - Atlantică a oferit o protecţie solidă României, alături de tendinţa de a se adapta politicii comune faţă de Moscova. Bucureştiul a devenit prin noul său statut, un partener al F. Ruse în problemele de combatere a terorismului şi a criminalităţii organizate, în sistemul patronat de NATO. De asemenea, integrarea la Uniunea Europeană va oferi ocazia autorităţilor de la Bucureşti să se implice în aplicare politicii de vecinătate. Atenţia acordată de unele cercuri politice americane spaţiului Mării Negre, după reuniunile la nivel înalt ale NATO de la Praga şi Istanbul, va influenţa din ce în ce mai mult relaţiile cu Moscova. O schimbare de orientare profundă a Ucrainei ar spori şansele unei ameliorări a legăturilor bilaterale. Principalele subiecte se referă la conflictul din Transnistria, evoluţiile din vecinătatea României, problemele economice legate de transportul de petrol şi gaz natural sau chestiuni tehnice, precum licenţa asupra armamentului de model sovietic.

Imediat după alegerile generale din 2004, preşedintele Vladimir Putin a adresat o invitaţie noului preşedinte al României. În timpul vizitei la Moscova (14-15 februarie), Traian Băsescu a solicitat liderului de la Kremlin participarea la rezolvarea conflictului din Transnistria considerat „o problemă de securitate naţională”. El a promis că instalarea unor baze americane în România nu denotă intenţii ostile faţă de Moscova. Statul român doreşte să dezvolte relaţiile economice pentru balansarea dezechilibrului comercial şi creşterea investiţiilor pe piaţa rusă. Cealaltă parte şi-a manifestat interesul de a se implica în construirea reactoarelor 3 şi 4 ale centralei de la Cernavodă; instalaţiile au fost construite însă cu tehnologie canadiană. Cu această ocazie s-a convenit ca efectele integrării europene asupra intereselor economice ruseşti să fie abordate în cursul unor întâlniri bilaterale pentru ca ultimele să nu aibă de suferit.

Relaţiile dintre UE şi F. Rusă prezintă o mare importanţă pentru România, stat membru NATO şi aspirant pentru aderarea la Uniune în 2007. Viitorul acestora va depinde în bună măsură de politica adoptată de acest stat în bazinul Mării Negre. După Turcia, F. Rusă este actorul cel mai activ în bazinul Mării Negre, uneori încercându-se chiar o cooperare privilegiată Moscova - Ankara (ce ar fi contribuit la „stabilizarea” Caucazului). Astăzi, Moscova oscilează între pragmatism şi o viziune imperială centralizatoare tot mai dificil de realizat în situaţia în care prezenţa SUA, NATO şi UE a ajuns tot mai persistentă în regiune. Este îndoielnic că prin acţiuni gen menţinerea forţelor din Transnistria şi sprijinul direct şi indirect acordat regimului de la Tiraspol vor determina o ameliorare a situaţiei din Republica Moldova sau a relaţiilor cu autorităţile de la Bucureşti. Acelaşi lucru este valabil pentru mai îndepărtatele conflicte, „calde” sau „îngheţate” din Georgia şi enclava Nagorno-Karabah. Aflată pe viitoarea frontieră europeană, România va trebui să acţioneze pentru a proteja Uniunea de fenomene gen migraţia ilegală sau expansiunea criminalităţii organizate în spaţiul Comunitar. În acelaşi timp, F. Rusă rămâne un important partener din punct de vedere energetic şi o putere regională care nu poate fi uşor neglijată, mai ales de un stat ce-şi propune adoptarea unei politici mai active în Est. Aflată pe viitoarea frontieră europeană, România va trebui să acţioneze pentru a proteja Uniunea de fenomene gen migraţia ilegală sau expansiunea criminalităţii organizate în Spaţiul Comunitar. BIBLIOGRAFIE 1. BARBER, B. R., Imperiul fricii. Război, terorism şi democraţie, Incitatus, Bucureşti, 2005; 2. BRZEZINSKI, Z., Marea tablă de şah, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999; 3. BUJASKI, J., Pacea Rece. Noul imperialism al Rusiei, Casa Radio, Bucureşti, 2005;

www.geo

polit

ic.ro

225

4. CHIFU, I., Spaţiul post - sovietic în căutarea identităţii, Politeia, SNSPA, 2005; 5. CHOW, G. C., China’s Economic Transformation, Blackwell, 2002; 6. CONSIDINE, J. I., KERR, W. A., The Russian Oil Economy, Northampton, Edward Elgar, 2002; 7. BĂDĂLAN, E., Forţe şi tendinţe în mediul European de securitate, Sibiu, 2003; 8. KAPLAN, R. D., La răsărit, spre Tartaria, Polirom, 2002; 9. LITTLE, D., American Orientalism. The United States and the Middle East since 1945, Chapel Hill,

University of North Carolina Press, 2002; 10. LUONG, P. J., International Change and Political Continuity in Post Soviet Central Asia, New York,

Cambridge University Press, 2002; 11. MATEI, H. C., NEGUŢ, S., NICOLAE, I., Enciclopedia Statelor Lumii, Meronia, Bucureşti, 2004; 12. POLLAK, K. M., Arabs at War, Lincoln University of Nebraska Press, 2002; 13. PRIEST, D., The Mission. America’s Military în the Twenty Century, New York, W. W. Norton, 2003; 14. ROY, D., Taiwan. A Political History, Ithaca, Cornell University Press, 2003; 15. Ending Civil Wars. The Implementation of Peace Agreements, Lynne Rienner, 2002; 16. Lumea 2005-Enciclopedie Politica şi Militară, Potenţialul Militar al Marilor Actori Internaţionali,

Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucurreşti, în2005, p.165-167; 17. Globalization and Human Rights, Berkeley, University of California ; 18. Mapping the Global Future. 2020 Project, NIC, December 2004. 19. Adevărul, 19 mai 2005 20. Agence France-Presse, San Francisco, 08/12/05 ; 21. Asia Times Online 22. Averea, 17 august 2005; 23. Averea, 23 august 2005; 24. Azi, 27 mai 2005 25. BBC, 24 09 2005; 26. CRI, 25 09 2005; 27. Cronica Romana, 22 aprilie 2005) 28. Curentul, 29 augist 2005; 29. Gândul, 7 iulie 2005 30. Gardianul , 16 07 05 31. Nezavisimaia Gazeta, preluat de Agentia “Rusia la zi” 32. Radio China Int'l, 16 09 2005; 33. RCI, 07 09 2005; 34. Reuters, Aug 2, 2005; 35. Ziua / 23 12 2005 36. Ziua, 07 09 2005; 37. Ziua, 9 06 2005 38. Ziua, Comentariu difuzat de Agenţia Pravaia.ru şi retransmis de Agentia "Rusia la zi", 10 10 2005. 39. http://news.xinhuanet.com/english/2005-08/02/content_3299361.htm.

www.geo

polit

ic.ro

www.geo

polit

ic.ro

227

INTELLIGENCE ÎN SPAŢIUL EST – EUROPEAN DUPĂ 1989 Studiu de caz: Federaţia Rusă

Tiberiu TRONCOTĂ

Abstract: On February 7, 1990 the Central Committee of the Communist Party of the Soviet Union agreed to give up its monopoly of power. The USSR's constituent republics began to assert their national sovereignty over Moscow, and started a "war of laws" with the central Moscow government, in which the governments of the constituent republics repudiated all-union legislation where it conflicted with local laws, asserting control over their local economies and refusing to pay tax revenue to the central Moscow government. This strife caused economic dislocation, as supply lines in the economy were broken, and caused the Soviet economy to decline further.

ARGUMENTUM Ne îndreptăm ireversibil spre o lume nouă. O lume în care tehnologia, în special

tehnologia informaţională, se dezvoltă şi se răspândeşte cu viteza fulgerului şi se învecheşte la fel de repede. O lume a unei integrări economice tot mai mari, în care statele naţionale rămân actorii ce mai importanţi şi puternici, dar în care nu este de neglijat rolul corporaţiilor multinaţionale, al organizaţiilor neguvernametale şi chiar a unor indivizi.

Noua lume perpetuează reminiscenţele Războiului Rece, adăposteşte conflicte etnice, instabilităţi politice, riscuri de regres economic prelungit, tensiuni generate de dispute teritoriale, de mondializarea mizelor economice şi competiţia pentru zonele de influenţă.

La ameninţările vechi se adaugă unele de un nou tip, care încearcă astfel să ignore graniţele, principiile suveranităţii şi valorile democratice unanim acceptate. Noile ameninţări, de tip transnaţional, au mari şanse de a lua amploare în deceniile următoare.

Potrivit analiştilor, principalii factori externi de risc ce ameninţă să dezechilibreze lumea sunt:

proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale, în contextul în care numărul ţărilor cu potenţial de obţinere de astfel de arme, precum şi de mijloace pentru lansarea lor, este în creştere;

proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste, favorizat de agravarea sărăciei şi de excesele extremismului religios, a crimei organizate transnaţionale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţie, materiale radioactive şi strategice, care indirect subminează dezvoltarea politică şi economică în special a ţărilor subdezvoltate sau aflate în tranziţie de sistem;

migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi; acţiunile de incitare la extremism, intoleranţă, separatism sau xenofobie; războiul informaţional, care reprezintă un veritabil multiplicator de riscuri, pe

fondul dezvoltării tehnologiei şi mondializării infrastructurilor de comunicaţii. Pe de altă parte, analizele strategice din ultimii ani susţin ideea că puterea

este pe cale de a se transfera de la state către grupuri, de la forţă către intelligence, şi că, deţinerea puterii va fi decisă de capacitatea de a culege, analiza şi difuza eficient informaţiile. În acest sens, prezentul ne confirmă faptul că trăim o perioada dedicată reaşezărilor, atât structurale, cât şi conceptuale. Acestea au fost determinate tocmai de contextul inedit al sfârşitului de secol XX. S-a impus astfel remodelarea strategiilor militare şi, implicit, redefinirea rolului, priorităţilor şi structurii organizatorice a

www.geo

polit

ic.ro

228

serviciilor de informaţii. Concomitent, au fost luate măsuri pentru modernizarea dotărilor, pregătirea personalului şi perfecţionarea metodelor de lucru, pentru stăpânirea resurselor capabile să înfrunte sfidările secolului XXI.

În acest context, fostul spaţiu comunist est-european are un traiect aparte în noua organizare mondială şi de reîmpărţire a sferelor de influenţă. Democraţii originale s-au instalat într-un cadru politic îndoielnic, trezind astfel anumite semne de întrebare asupra originilor schimbărilor din anii 90.

Obiectivul prezentei lucrări îl constituie identificarea mutaţiilor, ce s-au produs în cadrul intelligence-ului din Federaţia Rusă, pentru a le face eficiente în faţa noului val de ameninţări, dar şi adaptabile unor noi structuri de putere.

Interesul internaţional pentru evoluţiile de pe spaţiul fostului bloc comunist est-european, manifestat inclusiv prin disponibilitatea de colaborare cu noile generaţii de lideri politici, în vederea edificării instituţiilor democratice şi a instaurării statului de drept, este marcat de persistenţa unor întrebări: ce s-a întâmplat cu fostele servicii secrete comuniste, stâlpi de susţinere ale regimurilor totalitare şi atenţi supraveghetori ai implementării practicilor sovietice? Au fost desfiinţate şi dispersate structurile represive, abuzive şi agresive? Mai constituie ele o problemă majoră? Care este puterea lor politică şi economică? Au fost înlocuite de organizaţii noi, deschise spre pluralism şi respectarea drepturilor omului? Ce s-a întâmplat cu liderii, ofiţerii, personalul, agenţii şi informatorii acestora? Care este astăzi rolul forţelor de securitate? Cum s-au schimbat acestea? Care este influenţa lor reală sau potenţială asupra altor ţări? Şi lucrul poate cel mai important, cum sunt controlate aceste servicii secrete şi de către cine?

Dar pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu serviciile secrete est-europene, şi în special cu cele ale fostei Uniuni Sovietice, după căderea comunismului, este necesar, în primul rând, să vedem ce au fost acestea înainte de 1989, cum au afectat acestea cultura politică a ţărilor respective şi cum s-au implicat în cadrul organismelor guvernamentale devenind astfel surse de putere.

LUMEA SECRETĂ DUPĂ CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. ANTAGONISMUL EST - VEST Războiul Rece1 sau Războiul Ideologiilor a reprezentat vreme de o jumătate

de secol, confruntarea dintre cele două sisteme social politice diferite: democraţia de tip occidental şi totalitarismul de tip sovietic. Confruntarea a fost marcată de menţinerea în stare de operativitate a celor două alianţe politico-militare opuse: NATO şi Alianţa militară constituită pe baza Tratatului de la Varşovia. În cadrul acestei confruntări, rolul de lideri l-au avut SUA şi Uniunea Sovietică, care au făcut apel atât la puterea militară, cât mai ales la forţa economică şi culturală pentru a obţine superioritatea. Războiul rece a folosit ca armă predilectă, informaţia, ridicând la cele mai înalte cote structurile informative secrete în luarea deciziilor.

Chiar înainte de încheierea celui de-al doilea război mondial au început să apară primele semne de dezacord între Aliaţi. La Conferinţa de la Yalta din februarie 1945, Aliaţii au discutat cu privire la guvernarea postbelică a Poloniei. La Conferinţa de la Postdam, din iulie 1945, Statele Unite au rezistat presiunilor sovietice de a recunoaşte guvernele instalate de sovietici în România, Ungaria şi Bulgaria.2 Aceste 1 Războiul rece a demarat, istoric vorbind, la data de 5 martie 1946, când Winston Churchill, în celebrul discurs ţinut la Fulton (a invocat, pentru prima oară Cortina de Fier care separă Europa în cele două blocuri, precum şi conceptul mai sus amintit. Un război al ideologiilor, dominat de dezinformarea strategică, de cursa înarmărilor şi de politica de bloc. 2 Vezi pe larg John Lewis Gaddis, The United States and the Origins of the Cold War, Columbia University, New York, 1972.

www.geo

polit

ic.ro

229

dezacorduri vor fi urmate până la sfârşitul deceniului de dispute şi mai serioase.1 SUA a devenit port drapelul lumii libere după cel de-al doilea război mondial,

punând bazele unor noi structuri de securitate naţională prin Actul Securităţii Naţionale din 1947. În întreaga perioadă a Războiului Rece, serviciile secrete americane s-au dovedit a fi cele mai eficiente, contribuind în cel mai înalt grad la victoria democraţiilor occidentale asupra modelului politico-statal de tip sovietic.

Anii de după cel de-al doilea război mondial s-au remarcat nu numai prin începutul Războiului Rece: în timp ce ţări devastate sau înfrânte în război se reconstruiau, apăreau noi naţiuni şi alianţe. Aceste schimbări au condus la apariţia unor noi structuri de securitate, inclusiv acelea care vor avea o importanţă deosebită pe arena internaţională a informaţiilor. Unele vor opera în primele linii ale Războiului Rece, altele vor juca un rol semnificativ în formularea şi aplicarea politicii externe şi de apărare a statelor lor.

Activitatea serviciilor secrete ale marilor puteri a suferit o extraordinară metamorfoză. Începând cu anul 1945, obiectivul prioritar l-au constituit secretele atomice şi punerea la punct a strategiei nucleare. Apoi accentul a fost mutat pe avioane şi rachete, iar ulterior pe tehnica navală şi submarină. Echilibrul nuclear a provocat o schimbare de atitudine, accentul principal punându-se pe obţinerea secretelor diplomatice şi a celor referitoare la forţele convenţionale ori pe activitatea laboratoarelor unde se experimentau armele biologice. Spionajul a căpătat un nou impuls, mai ales datorită faptului că, în condiţiile războiului atomic, marja de avertizare a devenit mult mai redusă. Aceasta a impus plasarea de spioni cât mai sus în ierarhia statelor rivale. Pe de altă parte, spionajul aerian care, prin sateliţii şi avioanele spion au furnizat tot mai multe detalii despre activităţile militare ale adversarilor, a impus analizarea şi interpretarea acestora până la cele mai mici detalii prin oameni de cea mai înaltă specializare. De la începutul Războiului Rece, temperatura pe frontul agenţilor secreţi a crescut necontenit, aproape până la punctul de fierbere, în toate timpurile.2

În timpul războiului, s-a desfăşurat o mare varietate de operaţiuni speciale, atât de către Aliaţi, cât şi de către puterile Axei, inclusiv operaţiuni de propagandă neagră, operaţiuni paramilitare şi asasinate. Fiecare ţară şi-a creat propriile sale eufemisme şi propria terminologie pentru genul acesta de activităţi,3 dar oricum ar fi fost denumite, aceste tehnici vor fi folosite în continuare în era postbelică pentru a se realiza obiectivele de politică externă. Ele nu erau folosite doar de superputeri, ci şi de diverse alte ţări. Unele operaţiuni serveau interesele ţării respective, altele s-au dovedit a fi nişte eşecuri, existând în plus şi unele care se întorceau împotriva iniţiatorilor lor, într-un mod adesea spectaculos şi stânjenitor.

Această perioadă a fost marcată de o confruntare permanentă pe frontul secret cu serviciile speciale sovietice, care s-au dovedit a fi mult mai penetrante.

În Uniunea Sovietică, odată cu elaborarea noi linii de partid, în activitatea structurilor informative secrete sovietice s-au produs mutaţii profunde în structura şi activitatea lor, acestea fiind restructurate. Noii conducători ai partidului şi statului 1 Divergenţe majore au apărut în legătură cu retragerea trupelor Uniunii Sovietice din Iran (1946), evenimentele din Turcia şi Grecia (1947 şi 1948) şi, mult mai grave, în privinţa Berlinului (1948). Apoi, în 1950 forţele SUA şi britanice au fost folosite pentru a rezista invadării Coreei de Sud de către Coreea de Nord, în timp ce Stalin sprijinea Coreea de Nord şi China cu arme. Aliaţii din cel de-al doilea război mondial deveniseră adversari şi potenţiali inamici. 2 Conf. Harry Rositzke, The KGB: The Eyes of Rusia, New York, 1991. 3 Oficialităţile SUA vorbeau în termeni de acţiune sub acoperire, activităţi speciale şi în cazuri extreme de acţiuni executive. În Marea Britanie, unul din eufemisme era acţiune politică secretă, iar în Uniune Sovietcă se vorbea despre măsuri active şi probleme lichide. Vezi Gerard Desmaretz, Totul despre spionaj, Polirom, 2002.

www.geo

polit

ic.ro

230

sovietic (după moartea lui Stalin) au încercat să limiteze puterea serviciilor secrete, ca poliţie politică. Aceste acţiuni au însemnat mai degrabă o destalinizare a structurilor de intelligence, şi nu o democratizare a acestora.

Pe tot parcursul anilor ‘50, superputerile au continuat să-şi consolideze forţele militare şi s-au angajat într-o multitudine de ofensive diplomatice care să le sprijine poziţiile. Războiul spionajului reciproc a continuat, deşi nu atât de vizibil precum în anii precedenţi. Statele Unite şi-au continuat şi intensificat operaţiunile de recunoaştere periferice.1

La fel şi serviciile de spionaj sovietice s-au concentrat asupra războiului secret cu lumea capitalistă şi în special cu SUA,2 aruncând în luptă o întreagă reţea de agenţi valoroşi. După modelul sovietic, în toate ţările blocului comunist (Polonia, R.D.G., Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria) au fost create servicii secrete speciale, care au îndeplinit, în primul rând, rolul de aparat represiv, apoi, datorită implementării deja a sistemului comunist, au devenit poliţii politice, protectoare ale aparatului de partid şi de stat.

Cu toate că va revoluţiona domeniul intelligence, recunoaşterea spaţială nu va duce la abandonarea spionajului tradiţional. Anii ‘60 vor fi măcinaţi de numeroase defectări de ambele părţi ale Cortinei de Fier. Identificarea acestor defectori va ajuta alimentarea unei vânători de cârtiţe ce va avea un impact dramatic asupra serviciilor de informaţii occidentale.3 Anii ‘60 au fost martorii unora dintre cei mai productivi spioni ai secolului, precum şi a marilor progrese în sistemele de recunoaştere aerospaţiale. În timp ce Statele Unite şi Uniunea Sovietică îşi extindeau reţelele de culegere de date prin mijloace tehnice, aliaţii acestora procedau la fel, adesea la cererea şi cu sprijinul financiar al superputerilor.

Înainte de sfârşitul deceniului şase, Statele Unite şi Uniunea Sovietică aveau să fie în pragul unui conflict nuclear din cauza Cubei, arabii şi israelienii aveau să ducă un război cu implicaţii de durată, iar acţiunile sovieticilor vor arăta clar dorinţa lor de a recurge la măsuri extreme pentru a-şi salvgarda imperiul est-european. Fiecare caz va contribui la ilustrarea utilităţii şi limitelor informaţiilor în anii ‘60 şi va ajuta la stimularea unor progrese în cursul anilor ‘70.

În timp ce anii ‘60 s-au remarcat prin confruntările directe dintre SUA şi URSS în privinţa Berlinului şi a Cubei, anii ‘70 vor fi martorii unei încercări de reglementare a cursei înarmărilor între cele două puteri. Din păcate însă, aceste încercări firave au fost şi mai mult umbrite de conflictele latente din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Vest, care vor exploda şi vor da naştere la războaie, ce vor implica principalele state clientelare celor două mari puteri. În mediul securităţii internaţionale deceniul şapte se va remarca şi prin progrese importante făcute în domeniul imaginilor obţinute din spaţiul cosmic, al informaţiilor dobândite prin cercetarea radio, precum şi prin folosirea acestor capacităţi pentru a sprijini controlul armelor şi armamentelor, monitorizarea crizelor şi purtarea războaielor.

Acest deceniu a fost marcat de un număr de evenimente notabile în istoria informaţiilor secrete şi de un număr de cazuri în care succesele sau eşecurile în domeniul informaţiilor

1 SUA a înfiinţat o reţea de staţii de cercetare radio de jur împrejurul URSS. Aceştia vor căuta permanent metode de executare a operaţiunilor de recunoaştere deasupra teritoriului sovietic Jones B. Cecil, Photografic Satellite Reconnaissance, U.S. Naval Institute, 1980. 2 Neavând aliaţi apropiaţi în zonele de lângă Statele Unite, sovieticii erau lipsiţi de o posibilitate de opţiune între a înfiinţa staţii terestre şi a executa zboruri de la bazele din apropierea SUA. Astfel Uniunea Sovietică era nevoită să depindă într-o măsură foarte mare de resursele umane. Conf. Jeffrey T. Richelson, op. cit. 3 Marea vânătoare de cârtiţe avea să devină o obsesie în rândurile CIA şi ale MI-5. Înainte de a se termina, vânătoarea de cârtiţe va atinge şi SDECE (Franţa) SSC (Canada). Ovidiu Diaconescu, Tehnica în spionaj şi contraspionaj, Bucureşti, 1994.

www.geo

polit

ic.ro

231

au contribuit la modelarea evenimentelor mondiale. Fiecare superputere şi aliaţii ei au reuşit penetrări remarcabile în structurile de securitate naţională ale celeilalte, inclusiv în serviciile de informaţii. Statele Unite şi-au continuat programul, deosebit de profitabil, de a încerca să dobândească armament sovietic. În această perioadă, atât SUA cât şi URSS au demonstrat dorinţa lor de a recurge la forme extreme de acţiune acoperite, pentru a apăra ceea ce aceste ţări percepeau a fi interesele lor naţionale.

Anii ‘80 vor fi cel de-al patrulea deceniu în cursul căruia Războiul Rece va focaliza toate operaţiunile de informaţii americane, sovietice şi europene. Aceste operaţii vor ilustra importanţa neîntreruptă a culegerii de date prin mijloace tehnice, imensul potenţial al inteligenţei umane şi modul în care alianţele între serviciile de informaţii puteau veni în ajutorul partenerilor mai puternici şi mai puţini puternici. Operaţiunile de intelligence ale superputerilor s-au desfăşurat într-o perioadă de tensiune excepţională. Retorica administraţiei americane, concentrarea de forţe militare ale SUA, cu sprijinul partenerilor NATO, precum şi paranoia sovietică vor face ca liderii de la Kremlin să se teamă de o iminentă acţiune militară a Statelor Unite.1

KGB-ul a continuat legătura strânsă şi neîncetată cu serviciile de securitate şi de informaţii ale regimurilor comuniste ale Europei Răsăritene, însă relaţiile se schimbaseră de-a lungul anilor. La începutul anilor ‘50, potrivit unui studiu secret al CIA,2 KGB exercita un control aproape total asupra acestor servicii, iar cetăţenii sovietici ocupau adesea poziţii cheie în acestea. Începând cu sfârşitul anilor ‘50, KGB a devenit foarte liberal în transmiterea informaţiilor de interes pentru serviciile de informaţii partenere. Pe la mijlocul anilor ‘70 acestea operau cu un grad mai mare de independenţă, relaţiile devenind mai mult un mecanism consultativ, aşa cum sovieticii pretinseseră întotdeauna că ar fi.3

Cu toate acestea, caracterul serviciilor de informaţii şi de securitate s-a extins de la URSS la ţările satelit. Predomina o strânsă colaborare între serviciile din ţările care făceau parte din Tratatul de la Varşovia, indispensabile stabilităţii întregului ansamblu.

Astfel, în toate ţările din est, coexistau două tipuri de servicii: un serviciu de securitate, responsabil atât cu informaţii interne, cât şi externe, cu

statut de minister (în RDG - MfS), subordonat ministerului de Interne (DS - bulgar, SZB - ceh sau DSS - român) sau independent (KGB în Uniunea Sovietică);4

un serviciu de informaţii militar, subordonat fie Statului Major General al ţării respective (GRU - sovietic, Z II - polonez, ZSGS - ceh sau DIA - român), fie indirect ministrului apărării (RUMNO – bulgar).5 Colaborarea între serviciile de securitate şi cele de informaţii militare era

asigurată prin intermediul birourilor permanente de legătură. Ca şi serviciile occidentale, serviciile Tratatului de la Varşovia aveau o repartizare

a sarcinilor şi a sectoarelor de culegere a informaţiilor. De exemplu Ministerul de

1 Vezi pe larg Don Oberdorfer, The Turn: From the Cold War to a New Era, Touchstone, New York, 1991. 2 Foreign Intelligence and Security Servicies:USSR, Washington, 1975. Vezi pe larg la www.dod.gov. 3 De exemplu relaţiile dintre serviciile sovietice şi cele iugoslave au fost întrerupte ca urmare a rupturii Tito-Stalin din 1948. Relaţiile cu serviciile albaneze au luat sfârşit atunci când Albania s-a plasat de partea Chinei în primele zile ale rupturii chino-sovietice. Românii au pus capăt legăturilor cu KGB în 1964. Deşi operau cu mai multă independenţă, aceste servicii mai funcţionau ca subordonaţi ai KGB şi GRU. Vezi pe larg Jaques De Launay, Istoria secretă - mari controverse ale contemporaneităţii, Bucureşti, 1990. 4 Aceste servicii aveau o funcţie legată de securitatea statului, în sensul larg al termenului, care le autoriza să opereze în interiorul şi exteriorul frontierelor. 5 Aceste servicii se orientau, în principal, în activitatea pe care o desfăşurau către exteriorul Tratatului de la Varşovia.

www.geo

polit

ic.ro

232

Securitate german (MfS) era însărcinat cu culegerea de date despre Germania Federală (RFG) în favoarea Tratatului de la Varşovia,1 AVH-ul ungar se ocupa cu prioritate de Austria, în timp ce România avea în sarcină Franţa şi ţările Americii Latine. În interiorul Tratatului de la Varşovia, colaborarea dintre KGB şi alte servicii era realizată prin tratate bilaterale. De exemplu, colaborarea dintre KGB şi DS bulgar era garantată de acordul din 12 mai 1967.2

Evenimentele majore produse în Europa Centrală şi de Est după 1989 sunt rezultatul înfrângerii sistemului social-politic comunist şi a reinstaurării democraţiei şi statului de drept.

O dată cu sfârşitul Războiului Rece s-a declanşat un nou război, cel economic, în care deja SUA se anunţă a fi marii câştigători. De aici decurge o nouă ordine mondială, care bulversează însăşi natura vechilor structuri de informaţii statale. Sfârşitul conflictului Est-Vest nu a însemnat şi sfârşitul conflictului în general, ci a concentrat atenţia asupra unei forme nonviolente a conflictului, şi anume competiţia economică, şi asupra rolului informaţiilor în această luptă.

SERVICIILE DE INFORMAŢII ŞI DE SECURITATE ALE FEDERAŢIEI RUSE O dată cu implozia lumii sovietice, la începutul anilor 90 asistăm la o reorganizare

totală a marilor servicii secrete ruseşti, dar şi la o fragmentare a agenţiilor de securitate din fostele ţări satelite. După mai multe oscilări (1989-1993, 1994-1996, 1998-2000), asistăm la o nouă organizare în cercuri concentrice.

În întreg fostul bloc răsăritean, structurile de informaţii ale regimurilor comuniste au fost înlocuite cu noi servicii, care aveau să privească cu mai mult respect idealurile democratice. Prăbuşirea regimurilor est-europene a însemnat sfârşitul poliţiilor politice şi a serviciilor de securitate organizate după modelul sovietic al NKVD.

Sfârşitul Războiului Rece a concentrat atenţia asupra unei forme nonviolente a conflictului, şi anume competiţia economică, şi asupra rolului informaţiilor în această luptă.

Implicat în încercarea de lovitură de stat din august 1991, KGB-ul a trebuit să tragă consecinţele, fiind reorganizat şi restructurat în mai multe etape succesive, pentru ca în cele din urmă să fie desfiinţat, desigur doar formal.

Pe data de 26 noiembrie 1991, printr-un decret al preşedintelui Boris Eltin, Rusia şi-a creat, oficial, serviciul de securitate, numit Agenţia Federală de Securitate a Rusiei (AFB), avându-l ca director general pe Viktor Ivanenko.3 AFB-ul includea şi o Direcţie de Informaţii Externe, plasată sub conducerea generalului Fisenko (decembrie 1991). Agenţia era subordonată direct Biroului preşedintelui Rusiei şi plasată sub controlul Parlamentului.

Pe data de 19 decembrie 1991, Eltin semnează un decret prin care înfiinţează Ministerul Securităţii şi al Afacerilor Interne (Ministerstvo Bezopasnosti i Vnutrennih Del - MBVD), care are drept obiectiv centralizarea tuturor organelor de informaţii şi de securitate internă într-unul singur. În acest fel s-a revenit la aceeaşi structură cu cea creată de Felix Dzerdjinski. În urma protestelor Dunei de stat şi a rezervelor manifestate de Curtea Constituţională, Eltin a revenit asupra hotărârii sale şi a desfiinţat MBVD.

1 MfS se mai ocupa şi de Elveţia. Vezi pe larg Jeffrey Richelson & Ball Desmond, The Trees that Bind; Sydney, 1985. 2 Această colaborare s-a materializat cu prilejul asasinării dizidentului bulgar Georgi Markov, care ştia prea multe detalii despre viaţa personală a primului secretar al partidului comunist bulgar, Todor Jivkov. 3 În memoriile sale, generalul rus preciza că la acea vreme AFB-ul avea 22 000 de agenţi în Republica Rusă şi alţi 20 000 chiar în Moscova.

www.geo

polit

ic.ro

233

INFORMAŢII MILITARE

INFORMAŢII EXTERNE

CONTRA-INFORMAŢII

SECURITATE POLITICĂ

PROTECŢIA DEMNITARILOR

CERCETARE RADIOELECTRONICĂ

Direcţia PRINCIPALĂ 1

Direcţia PRINCIPALĂ 2

Direcţia PRINCIPALĂ 3

Direcţia PRINCIPALĂ 4

KGB

1992

După lovitura de stat din 1991

Serviciul Central de Informaţii

Serviciul de Securitate

Interrepublicană

Comitetul pentru

Comunicaţii

Agenţia Federală de

Securitate Rusă

Direcţia Principală de Gardă

Serviciul de Informaţii

Externe

Ministerul

Securităţii

Agenţia Federală de Comunicaţii

Guvernamentale şi Informaţii

1991

1993

1994 Serviciul Federal

de Contrainformaţii

GUO SBP

GUO În prezent

GRU

GRU SVR Serviciul Federal

de Securitate (FSB) SBP

FAPSI

Organizarea serviciilor de informaţii şi de securitate ale Federaţiei Ruse

www.geo

polit

ic.ro

234

Astfel, pe 14 ianuarie 1992, au fost reînfiinţate 3 structuri ruseşti de informaţii: 1. Ministerul Securităţii (Ministerstvo Bezopasnosti - MB), constituit pe baza

fostei Direcţii a II-a Principale a KGB, condusă de către Viktor Baranikov, în care a fost dizolvat şi proaspătul AFB.

2. Serviciul de Informaţii Externe (Slujba Vnesnei Razvedki - SVR), condus până în 1996de către Evgheni Primakov şi apoi de către generalul Viaceslav Trubnikov.

3. Ministerul de Interne (Ministerstvo Vnutrennih Del - MVD), condus de către Viktor Erin. Succesorul direct al fostului KGB a fost SERVICIUL FEDERAL DE

CONTRAINFORMAŢII (Federalnaia Slujba Kontrozvedki - FSK), ce a fiinţat până în aprilie 1995, fiind subordonat Ministerului de Interne.1 La aceea dată, prin decret prezidenţial FSK va deveni actualul SERVICI FEDERAL DE INFORMAŢII (Federalnaia Slujba Bezopasnosti - FSB), organ ce se subordonează instituţiei prezidenţiale şi Consiliului de Securitate.

Structurat pe direcţii, la nivel central şi teritorial, FSB se ocupă în principal de contraspionaj, antiterorism şi de securitatea economiei de stat. În fapt, prerogativele FSB sunt mult mai largi, incluzând lupta împotriva delicvenţei, asigurarea tehnicilor de informare şi cooperare în domeniul securităţii cu celelalte state din CSI, combaterea corupţiei din administraţia de stat, contrabandei cu armament şi stupefiante, estomparea imigraţiei ilegale, având competenţe şi în ceea ce priveşte impunerea unor restricţii de circulaţie, aprobării de rezidenţă, autorizarea deplasărilor în unele zone de conflict interfrontalier etc. Numai pentru combaterea terorismului au fost menţinute opt subunităţi cu destinaţie specială ce fiinţează în cadrul FSB-ului, Ministerului de Interne, Trupelor de Grăniceri şi a Departamentului pentru Situaţii Excepţionale, incluzând şi detaşamente cu destinaţie specială instruite pentru culegerea de date şi informaţii din spatele inamicului şi acţiuni de diversiune.

Mai mult, a fost creată Comisia Interdepartamentală care, sub comanda directorului FSB, coordonează activitatea organelor federale cu atribuţii în combaterea terorismului, acţionându-se şi pentru revenirea în structurile FSB-ului a trupelor ALFA şi VIMPEL, aflate anterior în subordinea Ministerului de Interne.2

După reduceri succesive, în prezent numărul angajaţilor a ajuns la cca. 80.000 de cadre de informaţii, din care 250 deţin gradul de general. Sediul central al FSB-ului este găzduit de clădirea Liublianka din Moscova, un motiv în plus pentru autohtoni şi nu numai, să-l compare după chip şi asemănare cu fostul KGB.

De reţinut că, de la înfiinţare, FSB a înregistrat eşecuri răsunătoare în ceea ce priveşte combaterea terorismului, cât şi în lupta dusă împotriva mafioţilor, traficanţilor de narcotice şi a criminalităţii financiar-bancare.

Unii analişti politici şi specialişti în materie califică acest serviciu drept o forţă care exprimă stările de spirit anti-occidentale, comuniste şi naţional - patriotice ale membrilor săi, existând temeri că departamentul creat în 1998 pentru a apăra ordinea constituţională împotriva curentelor extremiste, să nu devină din nou poliţie politică.

Potrivit amendamentelor aduse în iulie 1998 Regulamentului Serviciului Federal de Securitate acesta se subordonează direct preşedintelui, în timp ce activitatea specifică este coordonată de guvern. 1 Pe data de 21 decembrie 1993, Boris Elţin desfiinţează Ministerul Securităţii şi îl înlocuieşte cu FSK. 2 Trupele ALFA sunt destinate acţiunilor de combatere a fenomenului terorist, în special de sorginte cecenă, islamică ori de tip mafiot, în timp ce trupele VIMPEL, folosite anterior anului 1990 pentru executarea unor misiuni speciale în exterior, asigură în prezent paza reprezentanţelor oficiale ale Federaţiei Ruse din străinătate şi a unor obiective strategice din interior (centrale atomo-nucleare, porturi, aeroporturi, instalaţii industriale etc.). vezi Jaques Baud, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

235

Cooperează strâns cu Serviciul de Informaţii Externe (SVR), Serviciul Federal de Frontieră, Serviciul de Informaţii al Armatei în ceea ce priveşte asigurarea graniţelor, apărarea secretului de stat, prevenirea acţiunilor teroriste, diversioniste şi de spionaj, asigurarea securităţii instituţiilor statului şi ale cetăţenilor în interiorul ţării, dar şi în exteriorul ei.

Controlul parlamentar se rezumă doar la monitorizarea unor activităţi, neexistând reglementată obligaţia directorului general de a prezenta rapoarte în faţa Parlamentului.

Acelaşi Regulament prevede şi posibilitatea de a acţiona destul de permisiv cu măsurile de intruziune în viaţa particulară a cetăţenilor şi de a le încălca proprietatea, fiind posibile interceptările şi percheziţiile clandestine cu condiţia ca aceste fapte să fie notificate la Procuratură în termen de 24 de ore.

De altfel, în cazul unor infracţiuni, înregistrarea convorbirilor telefonice se poate face cu acceptul verbal al unui judecător. Mai mult, FSB-ul este abilitat să deţină spaţii şi locuri speciale de arest.

Structura de comandă a FSB-ului cuprinde: directorul general; 6 directori adjuncţi, care coordonează principalele departamente informative, tehnice

şi operative; 4 adjuncţi-şefi ai Direcţiei FSB pentru Moscova, regiunea Moscova, Sankt Petersburg şi

regiunea Leningrad; un colegiu de conducere, format din 17 persoane, unde, alături de directori, adjuncţi şi adjuncţi

- şefi activează şi alte cadre de conducere, în funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi. Din punct de vedere funcţional, noua organigramă a FSB-ului cuprinde:

departamentul de contrainformaţii; departamentul de luptă împotriva terorismului; departamentul de securitate economică; departamentul pentru analiza, prognoza şi planificarea strategică; direcţia juridică; direcţia de protecţie a cadrelor; direcţia de contrainformaţii militare; direcţia de luptă împotriva organizaţiilor criminale; direcţia de control; direcţia impozitelor; direcţia pentru programe de perspectivă.

SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE (SVR), reorganizat în perioada 1991-19961 şi-a anunţat ca obiective majore lupta împotriva terorismului internaţional, traficului de droguri şi a armelor de distrugere în masă, fără a neglija sfera activităţilor tradiţionale din domeniul spionajului politic, economic şi tehnico-ştiinţific.

Cazuistica în materie este extrem de edificatoare, iar dezvăluirile făcute de Vasili Mitrohin, fost ofiţer KGB, până în 1993, confirmă prezenţa spionilor ruşi în sferele de decizie ale aparatului de stat din ţările membre NATO, şi nu numai.

Cartierul general este situat la Iasenovo, la 20 de km de Moscova, având şi o clădire de 6.000 m2 în cartierul Bratejovo din capitală. Efectivele acestui serviciu sunt estimate la cca. 15.000 de angajaţi.

1 S-a format din Serviciul Central de Informaţii (Tsentralnaya Sloujba Razvedki – TsSR), creat în cadrul valului de reforme care a urmat tentativei de lovitură de stat din august 1991 şi care la rândul său provenea din Prima Direcţie Principală a KGB.

www.geo

polit

ic.ro

236

Pe data de 8 iulie 1992, Legea cu privire la Informaţiile Externe stabileşte, prin articolul nr. 11, cele trei organe cu misiuni în domeniul informaţiilor ce au competenţe clare pe spaţiul extern: SVR, GRU şi FAPSI.

SVR este foarte activ în domeniul informaţiilor economice, industriale şi tehnologice. Îşi manifestă interesul pentru industria de apărare. Încă din 1995, capacităţile de culegere de date, analiză şi integrare a acestora ale SVR erau comparabile cu cele ale fostului KGB, în termeni cantitativi şi calitativi.

Structura acestui serviciu nu este cunoscută cu exactitate, dar analiştii sunt de părere că aceasta ar trebui să o respecte îndeaproape pe cea a PGU (direcţia de spionaj a KGB).1

Pe data de 10 octombrie 1991 a fost creat Comitetul pentru Comunicaţii Guvernamentale (KPS), care va da naştere în decembrie AGENŢIEI FEDERALE DE INFORMAŢII ŞI LEGĂTURI GUVERNAMENTALE (FAPSI),2

Fiinţează ca organ independent,3 subordonat direct preşedintelui ale cărei atribuţii constau în principal, în culegerea de date şi informaţii prin mijloace electronice.

Decretul prezidenţial nr. 334/1998 consfinţeşte supremaţia acestui serviciu în activitatea internă şi externă de supraveghere electronică, putând declara ilegal orice dispozitiv software sau hardware de criptare, neaprobat de FAPSI.

De asemenea, este autorizat să instituie monitorizarea tuturor comunicaţiilor digitale transmise prin Internet şi obligativitatea montării de către furnizorii de astfel de servicii a dispozitivelor speciale de interceptare pentru crearea unui canal de comunicaţii de mare viteză.4

Potrivit specialiştilor, FAPSI poate exploata curent informaţiile cifrate din peste 65 de ţări, după cum, prin staţia amplasată lângă Havana, deservită de aproximativ 2000 de specialişti ruşi, poate monitoriza comunicaţiile militare ale sateliţilor şi navelor americane, precum şi programele spaţiale ale NASA.

În principal, structura funcţională cuprinde: direcţia de comunicaţii guvernamentale; direcţia securităţii transmisiilor; direcţia sistemului informaţional electronic; centrul tehnico-ştiinţific; departamentul de organizare şi mobilizare; direcţia de comunicaţii guvernamentale a Republicii Ruse; centrul federal de protecţie a informaţiei economice; direcţia de informare şi analiză; direcţia personal; direcţia finanţe şi planificare; direcţia de construcţii militare; direcţia servicii; academia de criptografie.

1 Vezi pe larg Waller Michael, Secret Empire - The KGB in Russia Today, Boulder, 1994. 2 Prin atribuţiile date de competenţă este apreciată ca similară Agenţiei de Securitate Naţională a SUA. 3 Adună la un loc fosta Direcţie a VIII-a Principală (transmisiuni, criptografie) şi fosta Direcţie a XVI-a (informaţii electronice secrete) a KGB, precum şi trupele de transmisiuni ale KGB şi academiilor militare. 4 în fapt sistemul SORM (sistem de interceptare directă şi secretă a informaţiilor transmise prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii, telefon, Internet etc.) are menirea de a prelua în timp util informaţiile necesare, putând monitoriza şi decripta în timp real toate mesajele e-mail sau paginile web trimise sau intrate în Rusia.

www.geo

polit

ic.ro

237

Cartierul general este situat în Moscova şi are peste 12.000 de angajaţi. Sistemul de informaţii electronice pe teritoriul rus este coordonat prin staţiile de la Kuntsevo, Klimovsk, Puchkovo şi Votutivki. În exterior, pe lângă staţia de ascultare de la Loudres (Cuba), a rămas operaţional, după 1989, complexul electronic situat în Aden şi pe Insula Socotra (Yemenul de Sud), ca şi cel de la Cam Rank Bay (Vietnam). Sunt indicii şi faţă de existenţa unor asemenea instalaţii în Siria, Coreea de Nord şi Afganistan.

SERVICIUL DE INFORMAŢII AL ARMATEI (GRU) este cunoscut în rândul specialiştilor ca principalul organ specializat în activităţi de spionaj cu caracter militar, ocupându-se şi de culegerea de informaţii din domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi a noilor tehnologii, ce au mai mult sau mai puţin tangenţă cu sfera strict militară.

Potrivit Legii privind apărarea şi securitatea Federaţiei Ruse, GRU acţionează în principal pentru:

realizarea şi protejarea intereselor naţionale; furnizarea de informaţii veridice referitoare la cauzele apariţiei unor conflicte militare

în diferite regiuni ale lumii, planurile şi strategia părţilor implicate în astfel de conflicte ce pot prejudicia interesele Federaţiei Ruse;

analizarea sistematică a informaţiilor, verificarea, formularea şi argumentarea concluziilor, precum şi elaborarea unor prognoze în domeniu, pe termen mediu şi lung;

cunoaşterea planurilor principalelor puteri militare în ceea ce priveşte o potenţială recurge la mijloacele de distrugere în masă şi a datelor referitoare la stadiul cercetărilor pentru realizarea de noi arme. Pentru a îndeplini toate aceste sarcini date în competenţă, GRU recurge la un

întreg arsenal de mijloace tehnice moderne (nave de cercetare, sateliţi artificiali, avioane de cercetare, mijloace de interceptare de înaltă performanţă), fără a neglija însă sursele umane, existând un adevărat cult, în intelligence-ul rusesc, pentru astfel de colaborări.1

GRU este a doua direcţie a Statului Major General Rus (CMG), prima fiind Direcţia de Operaţiuni (GOU). Directorul GRU este al doilea adjunct al şefului CMG.

Structural, serviciul este împărţit în patru direcţii principale: Operaţii 1. Europa

2. Asia 3. Orientul Apropiat 4. America, Anglia, Australia şi Noua Zeelandă 5. Informaţii militare

Tehnică 1. Direcţia Tehnică Operaţională 2. Legături cu sursele 3. Direcţia SIGINT

Informaţii 1. NATO 2. Ţări individuale 3. Tehnologie militară 4. Studii Strategice 5. Institutul Ştiinţific Central 6. Publicaţii 7. Informaţii cosmice

1 După estimările unor specialişti rezultă că fiecare ţară ţintă este acoperită, în timp de pace, de către 8 ofiţeri de informaţii dependenţi de GRU, în timp ce anumite zone prioritare (America, Germania, Anglia, Japonia, China, Franţa, Elveţia) sunt acoperite informatic de către cca. 40 de astfel de ofiţeri (desigur fiecare cu propria reţea de informatori, recrutaţi din diverse medii şi cu o penetrabilitate maximă)

www.geo

polit

ic.ro

238

8. Relaţii externe Administrativ 1. Personal

2. Serviciul de cifrare 3. Centrul de instruire al agenţilor ilegali 4. Academia Militaro-diplomatică.

Din serviciile ruseşti de informaţii face parte şi Serviciul pentru Protecţia Statului (Gosudarstvenaia Slujba Ohranî - GSO) care include SERVICIUL FEDERAL DE PROTECŢIE (Federalnaia Slujba Ohranî - FSO), înfiinţat în iunie 1996 şi Serviciul de Securitate Prezidenţială (Prezidentskaia Slujba Bezopasnosti – PSB).1

Oficiul fiinţează cu cca. 800 de cadre, deşi unii specialişti susţin existenţa a peste 4.000 de angajaţi specializaţi în acţiuni de pază şi securitate a clădirilor guvernamentale, instituţii de interes naţional, precum şi a demnitarilor.

SERVICIUL FEDERAL AL POLIŢIEI FISCALE (VCEKA) a fost înfiinţat în 1993 cu scopul declarat de combatere a criminalităţii financiar-bancare. Se ocupă de recuperarea creditelor şi a impozitelor financiare şi identificarea societăţilor economice ce fiinţează ilegal.

Este apreciat ca fiind unul dintre cele mai misterioase servicii de informaţii ale Federaţiei Ruse, implicat, încă de la înfiinţare, în marile scandaluri de corupţie şi de spălare a banilor murdari.2

Se subordonează guvernului şi are, potrivit legii, dreptul de a efectua interceptări telefonice, după obţinerea mandatului de la Procuratură.

La începutul lunii decembrie a anului 1991, Comitetul pentru Supravegherea Frontierelor Statului (KOGG) este înlocuit de Trupele de Grăniceri ale CSI. Însă, întrucât grănicerii nu puteau rămâne deasupra puterii republicilor, ei sunt plasaţi în subordinea Ministerului Securităţii (MB), printr-un decret prezidenţial la 13 iunie 1992, pentru ca în 1993 să fie înfiinţat şi SERVICIUL FEDERAL DE GRĂNICERI, prin preluarea structurilor informative de frontieră a fostului KGB în ideea că, împreună cu trupele de grăniceri, să iniţieze măsuri pentru apărarea şi garantarea frontierelor de stat ale Federaţiei Ruse.

DEPARTAMENTUL SPECIAL F, cunoscut şi ca GRUPUL FELIX a fost constituit în februarie 1991 ca unitate specializată în lupta pentru combaterea crimei organizate. Ulterior atribuţiile acestui departament s-au extins şi în sfera culegerii de informaţii, vizând în principal anihilarea reţelelor de traficanţi de droguri şi de spălare a banilor, motiv pentru care structura organizatorică cuprinde mulţi ofiţeri proveniţi din fostul KGB, GRU şi FSB.

SERVICIILE DE SECURITATE PENTRU MINIŞTRII fiinţează din 1996 ca departamente informative ale principalelor structuri guvernamentale din rândul cărora, cele mai puternice sunt cele ce aparţin Ministerului de Interne, Preşedinţiei şi Cancelariei Primului Ministru.

Fără a le fi definite exact atribuţiile se consideră că aceste subunităţi servesc direct interesele celor ce se află în fruntea respectivelor instituţii, inclusiv în ceea ce priveşte cunoaşterea şi supravegherea subordonaţilor şi a opozanţilor politici, o atenţie deosebită fiind acordată relaţiilor tuturor acestora cu mass media. 1 PSB răspunde de protecţia preşedintelui şi a membrilor guvernului. Având sediul la Kremlin, se pare că dispune de aproximativ 10 000 de colaboratori, dintre care 5500 de membrii ai fostei Gărzi a Kremlinului. 2 Acuzat de corupţie, directorul acestui serviciu, la bilanţul activităţilor din 1998, a anunţat recuperarea sumei de 4 trilioane de ruble şi condamnarea a 1 500 de persoane pentru infracţiuni comise în domeniul financiar-bancar.

www.geo

polit

ic.ro

239

CONCLUZII Organizarea şi desfăşurarea activităţilor de intelligence în condiţiile statului de

drept, ale pluralismului politic, în deplinul respect al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, recunoscând doar supremaţia legii şi a adevărului a constituit o schimbare fundamentală pentru fiecare componentă a comunităţii informative din fosta URSS.

Această activitate, desfăşurată după un simulacru legal, nu a avut în acest spaţiu parte de suficiente preocupări în direcţia elaborării unei doctrine, a statuării unor concepte stabile şi al unui inventar minimal al noţiunilor de bază, fiind adesea considerat un subiect tabu.

În consecinţă, imediat după momentul 1989, un obiectiv prioritar l-a constituit documentarea în vederea fundamentării şi elaborării unei baze conceptuale a muncii de informaţii1 în condiţiile prezentului şi, pe cât posibil, cu asigurarea unei perspective cu un orizont cât mai larg.

Aspectele pozitive, apărute în urma restructurărilor şi a reformelor, depăşesc cu mult continuităţile şi anumite aspecte ce amintesc de trecut. În tot fost blocul sovietic, Securitatea a fost desfiinţată, păstrându-şi, doar în anumite ţări componentele funcţionale şi teritoriale, dar şi acestea doar la nivel organizaţional nu şi din punct de vedere al practicilor. Reformele realizate în perioada imediat următoare anilor 90 au avut un impact major şi pe termen lung.

Controlul civil asupra organelor de securitate, deşi devenit un subiect de dispută publică, s-a intensificat şi tinde, în prezent, să devină foarte puternic.

Deşi la început încet, Parlamentele fostelor ţări comuniste est-europene au încercat înlăturarea foştilor funcţionari ce au activat în sferele securităţii statelor respective. Nu în multe cazuri aceste acţiuni, care au prins şi contururi legislative şi normative, au dat rezultatele scontate. În acest sens, au fost adoptate o serie de legi ce au reglementat activităţile aparatului de informaţii, au stopat abuzurile şi au stăvilit atribuţiile excesive ale acestor servicii.

În paralel, noile servicii de informaţii proaspăt organizate, deşi acuzate de o cosmetizare falsă în concordanţă cu normele euro-atlantice, au desfăşurat campanii publice pentru a convinge societatea civilă, dar şi pe marii actori occidentali, de reformele întreprinse.

Rusia este ţara cu o dezvoltare atipică a acestor servicii. Aici, puţinele restricţii impuse serviciilor de securitate sunt fragile, iar garanţiile sunt insuficiente. În multe cazuri, anumite practici au încetat definitiv, dar mecanismele structurale, birocratice sau juridice, ca şi atitudinile sociale, au rămas.

Societăţile post-comuniste sunt bolnave, afirma Vaclav Havel, şi sunt contaminate moral de decenii de minciuni, colaborare în masă cu regimul şi de alte defecte dezumanizante ale orânduirii totalitariste asupra unor popoare înfrânte şi demoralizate. Şi în prezent, majoritatea acestor societăţi sunt încă nevoite să se confrunte cu trecutul lor.

Dacă astfel au existat victime, atunci cine au fost cei care au persecutat? Răspunsul la această întrebare încă mai creează disensiuni pe scena politică a Federaţiei Ruse.

BIBLIOGRAFIE 1. Johnson Loch, Secret Agencies, Chicago, 1994. 2. Nigel West, Games of Intelligence, London, 1989.

1 În acest sens, şi în literatura de specialitate noţiunea de intelligence şi-a păstrat denumirea, fiind, în mod normal intraductibilă. Tocmai din acest motiv, fiind o noţiune ce desemnează o sferă mai largă şi mai complexă de definiţii s-a încercat păstrarea şi conservarea acestuia şi a noţiunii ce o desemnează în forma anglo-saxonă.

www.geo

polit

ic.ro

240

3. Oleg Gordievski & Cristopher Andrew, KGB - The inside Story, New York, 1991. 4. Jacques DeLaunay, Istoria Secretă - mari controverse ale contemporaneităţii, Bucureşti, 1990. 5. Don Oberdorfer, The Turn: From the Cold War to a New Era, Touchstone, 1991. 6. Harry Rositzke, The KGB: the Eyes of Russia, New York, 1991. 7. Kuzişkin Vladimi, My Life in the soviet espionage - inside KGB, New York , 1990. 8. Strobe Talbott şi Beschloss R. Michael, La cele mai înalte niveluri, Bucureşti, 1994. 9. Jacques Baude, Enciclopedie d’espionage, Paris, 1996. 10. Sherman Kent, Strategic Intelligence, Hamden Conn, 1963. 11. Stan Petrescu, Informaţiile - A Patra Armă, Bucureşti, 1999. 12. Mireille Rădoi, Brzezinski despre ţara inimă, în Studii de Securitate numarul 1, anul I, octombrie 2003, Ed.

Tritonic, Bucureşti. 13. Mireille Rădoi, Serviciile de informaţii şi decizia politică, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003. 14. Jean Callaghan, Franz Kernic, Securitatea Internationala si Fortele Armate ,Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004. 15. Dan Dungaciu, Moldova anteportas, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005. 16. Cristian Troncotă, Careul de aşi, Ed. Elion, Bucureşti, 2003. 17. Adriane Baer, Reflexions sur les nouveaux concepts de l'Alliance, în Defense Nationale, France, an 42,

ian 2006, Chaillot Papers. 18. Charles Conetta, After the Cold War. Rethinking Defense for Rusian Federation, Raportul 2 al proiectului

alternativelor de apărare, Commonwealth Institute, Harvard, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

241

O POSIBILĂ DINAMICĂ A GRUPĂRILOR TERORISTE CONTEMPORANE. TERORISMULUI NUCLEAR

Maricel ANTIPA

ABSTRACT: After the tragic events of September 11, the world is still trying to understand the systemic changes that have occurred in the field of international policy, of security, of war waging, of coalition-building, of crisis management etc. The real democracies are confronted with probably the most dangerous plague of all times - terrorism. From a structural and operational point of view, one can distinguish new forms of terrorist action in a continuous process of adjustment and diversification.

Valul atentatelor teroriste săvârşite pe teritoriile Statelor Unite ale Americii, Spaniei şi Marii Britanii a pus în faţa organismelor de securitate o nouă dilemă cu privire la dimensiunea reală a efortului pentru menţinerea securităţii globale şi regionale. Atacurile teroriste executate în perioada 2001 - 2005, au marcat apariţia unei noi categorii de acte teroriste, necunoscute până în prezent, caracterizate prin amploarea acţiunii, numărul foarte mare de victime, şi mai ales, faptul că acestea nu au adus revendicări şi nu au fost asumate - elemente de specificitate în acţiunile teroriste ”clasice” - ceea ce ar fi impus, în mod obligatoriu negocieri cu desconspirarea autorilor. Pe aceleaşi coordonate se înscrie şi ineditul obiectivelor vizate, prin lovirea cărora s-a urmărit şi afectarea întregului sistem de existenţă şi funcţionare a societăţii moderne, precum şi elementele definitorii şi emblematice ale civilizaţiei actuale. O dată cu aceste atacuri, s-a deschis calea spre un nou tip de acţiuni teroriste, greu de identificat şi localizat, cu urmări deosebit de grave.

Timp de mai mulţi ani, organele specializate au clasificat grupările teroriste în funcţie de tradiţiile lor operaţionale - naţionale, transnaţionale şi internaţionale. Alegerea de către o grupare teroristă a obiectivelor şi tacticilor care urmează a fi folosite se realizează în funcţie de afilierea grupării, nivelul de pregătire a luptătorilor, organizarea acesteia şi rafinamentul tehnicilor folosite.

Grupările teroriste naţionale sunt cele care operează în interiorul graniţelor unui singur stat. Grupările teroriste transnaţionale operează peste graniţele naţionale şi cele internaţionale, acţionând în două sau mai multe ţări şi despre care se presupune că sunt ghidate şi susţinute de către un guvern străin. Facilităţile apărute în domeniul transportului internaţional, precum şi tendinţa din ce în ce mai mare de coordonare a eforturilor grupărilor teroriste au făcut clasificarea acestor grupări mai dificilă, dar condiţiile de identificare a lor se dovedesc încă utile.

Clasificarea grupărilor teroriste în funcţie de afilierea lor la un guvern ajută organismele specializate antiteroriste să anticipeze obiectivele vizate, nivelul sistemului informativ al acestora şi dotarea cu armament.

După acest criteriu se disting următoarele categorii de grupări teroriste: a. grupări care nu beneficiază de sprijin din partea vreunui guvern. Un grup terorist

care acţionează pe cont propriu, fără a primi vreun sprijin semnificativ din partea unui guvern.

b. grupări care beneficiază de sprijin din partea unui guvern. Un grup terorist care acţionează independent, dar primeşte sprijin din partea unuia sau mai multor guverne.

c. Un grup terorist care operează ca agent al unui grupări care acţionează sub îndrumarea unui stat. guvern, primind un sprijin informaţional, logistic şi operaţional substanţial din partea guvernului care îl sponsorizează. Ca şi în cazul altor grupuri, grupările teroriste se organizează în structuri

www.geo

polit

ic.ro

242

funcţionale pentru zonele în care operează şi datorită faptului că acestea operează de obicei în medii ostile, criteriul fundamental al organizării lor este asigurarea conspirativităţii. În consecinţă, structura organizatorică a acestora este, de regulă, celulară. Celulele sunt relativ izolate şi desfăşoară activităţi specifice pe principiul compartimentării, cum ar fi culegerea de informaţii sau operaţiunile logistice. Acest tip de organizare are ca scop protecţia membrilor grupării iar în cazul unei trădări sau capturări, nici unul dintre membri nu poate identifica decât un număr redus de camarazi. Unele grupări au în componenţă celule multifuncţionale care combină mai multe abilităţi într-o singură entitate operaţională, în timp ce altele îşi crează celule de specialişti care se reunesc numai atunci când intră în acţiune.

Grupările teroriste mai mari (100 sau peste 100 de membri) au, de regulă, un organ central de comandă şi control una sau mai multe organe subordonate, stabilite pe criterii geografice iar comandamentele regionale conduc acţiunile celulelor din zona lor de competenţă. Grupările mai mici (sub 50 membri) pot avea un organ unic de comandă care controlează nemijlocit toate celulele din componenţa grupării şi le asigură sprijinul, indiferent de răspândirea acestora.

Grupările teroriste se structurează deseori într-o manieră similară cu cea a organizaţiilor de tip militar, dar diferă de acestea prin starea disciplinară şi regulile de subordonare. Organizaţii ca Armata Roşie Japoneză sau Brigăzile Roşii au deţinut structuri organizatorice bine definite istoric, care le-au făcut foarte greu de penetrat. În alte situaţii, dinamica grupării, orgoliile personale şi divergenţele ideologice au dus la încălcarea principiilor organizatorice şi au dat organelor antiteroriste posibilitatea de a identifica membrii, de a penetra organizaţiile respective şi / sau de a preveni unele acţiuni teroriste. Aceşti factori de ordin personal duc deseori la disocierea în noi facţiuni (Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei - Comandamentul General, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei). Toate acestea duc la suplimentarea listei terorismului internaţional. Pe lângă tehnica de derulare des folosită şi care constă în revendicarea unei acţiuni teroriste în numele unei organizaţii deja cunoscute, divizarea în facţiuni îngreuiază eforturile organelor specializate şi crează confuzii în luarea unor decizii, iar aceasta împiedică penetrarea organizaţiei respective.

Într-un context mai larg, organizaţiile teroriste, în special cele fără acces, sau cu un acces limitat, la resurse guvernamentale au nevoie de o structură de sprijin. O organizaţie tipică de acest fel constă dintr-un număr de cadre operative, organizate din punct de vedere funcţional şi din mai multe categorii de sprijinitori ai acesteia. În vârful piramidei se află conducerea care stabileşte politica şi liniile directoare ale grupării. În general, liderii sunt devotaţi trup şi suflet cauzei pe care şi-a propus-o gruparea, ei putând fi personalităţi carismatice.

În cazul grupărilor sprijinite sau îndrumate de un stat, conducerea acestora include şi unul sau mai mulţi membri cu pregătire intensivă efectuată în statul respectiv.

Calitatea de membru în organizaţiile teroriste adună laolaltă oameni care comit acte teroriste având însă motivaţii diferite. Nu toţi teroriştii sunt devotaţi cauzei din motive ideologice. Multe grupări teroriste îşi îngroaşă rândurile prin cooptarea unor criminali profesionişti, oportunişti, care urmăresc un câştig mai degrabă personal decât ideologic, sau a unor indivizi cu serioase dereglări psihice. Iată de ce o mare parte a celor care comit acte teroriste pot fi clasificaţi în următoarele categorii: cruciaţi, criminali şi persoane cu dereglări emoţionale şi psihice. Un membru al unei grupări teroriste poate fi încadrat în mai multe (chiar toate) dintre aceste categorii. Teroriştii au înfăţişarea oamenilor de rând şi provin din toate mediile sociale.

www.geo

polit

ic.ro

243

Cruciaţii sunt indivizi călăuziţi de o ideologie (teroriştii politici). Ei consideră cauza lor atât de nobilă încât trebuie promovată cu orice mijloace, inclusiv prin folosirea terorii.

Criminalii sau profesioniştii comit acte teroriste din interes personal şi nu neapărat din motive ideologice. Deşi mimează deseori convingerea ideologică a cruciaţilor, principala lor motivaţie nu este devotamentul faţă de cauză. De multe ori, cruciaţii recrutează criminali pentru aptitudinile acestora deosebite (furturi de maşini, falsificarea de documente, mânuirea armelor şi confecţionarea bombelor) pe care le-au dobândit înainte de a fi cooptaţi în gruparea respectivă.

Persoanele cu dereglări emoţionale şi psihice care comit acte teroriste consideră, de cele mai multe ori, că au un mandat special în acest sens din partea unei divinităţi. După caracterul lor pot fi uneori organizatori minuţioşi şi docili, alte ori executanţi impulsivi şi imprevizibili. În plus, exponenţii acestei categorii au de cele mai multe ori şi o satisfacţie personală din comiterea acestor acte. Aceştia sunt folosiţi de către organizaţiile teroriste ca elemente de sacrificiu. De regulă, sunt cei care conduc maşinile capcană sau se oferă ca martiri pentru o cauză. În ciuda faptului că persoanele cu dereglări psihice şi criminalii de profesie nu pot fi încadraţi în definiţia strictă a noţiunii de terorism, diversele motivaţii şi ambiguităţile terorismului determină includerea acestora în acelaşi context cu cruciaţii.

Cadrele operative active sunt executanţi - bărbaţii şi femeile - care duc la îndeplinire atacurile teroriste şi îi antrenează pe alţii. Ca şi în cazul elementelor care fac parte din structurile de planificare şi de conducere şi executanţii sunt foarte devotaţi cauzei grupării. Profesioniştii - care pot sau nu să fie motivaţi din punct de vedere ideologic - fac şi ei parte din categoria executanţilor.

Suporterii activi nu comit efectiv acte de violenţă, dar îi ajută pe terorişti furnizându-le fonduri, informaţii, servicii juridice sau medicale şi / sau case conspirative sau documente contrafăcute. În această categorie sunt incluşi atât suporterii autohtoni, cât şi cei din alte state. Suporterii activi sunt, de cele mai multe ori, de acord cu toate obiectivele grupării teroriste, sau cu o parte a acestora, dar pot fi ambivalenţi în privinţa ideii folosirii violenţei. Grupările teroriste îşi recrutează marea parte a cadrelor din rândul suporterilor activi, deoarece aceştia şi-au dovedit loialitatea şi, într-o anumită măsură, capacităţile practice, mai multă vreme.

Suporterii pasivi sunt mai greu de definit şi, în practică, mai dificil de identificat. Majoritatea componenţilor acestei categorii sunt simpatizanţi ai cauzei grupării teroriste, dar nici unul dintre ei nu-şi asumă vreun rol activ. În acest grup intră, de obicei, membrii de familie sau cunoştinţele unor cadre active, în special din medii culturale în care legăturile de familie şi loialităţile regionale sunt, prin tradiţie, foarte puternice. Deseori, suporterii pasivi nu simpatizează neapărat cu cauza grupării respective, dar consideră că guvernul poate să le vină în sprijin, astfel, ceea ce determină sprijinul faţă de gruparea respectivă este, mai degrabă, teama decât simpatia. Teroriştii îi folosesc pe suporterii pasivi pentru asistenţă financiară, îmbunătăţirea imaginii proprii în opinia publică şi pentru sarcini logistice sau operaţionale minore.

PERSPECTIVELE TERORISMULUI NUCLEAR Terorismul poate avea diferite forme de evoluţie. Dar, forma cea mai îngrijorătoare,

şi nu neapărat cea mai improbabilă, este reprezentată de recurgerea la armele de distrugere în masă (WMD1) - chimice, biologice sau nucleare. Dacă utilizarea unor astfel de arme ar deveni o normă, atunci se pot pune următoarele întrebări: Care

1 Weapons of Mass Destruction.

www.geo

polit

ic.ro

244

vor fi căile de evoluţie a terorismului? Se vor angaja grupările teroriste, în perspectivă, la cercetarea de noi modalităţi sau forme de acţiune din ce în ce mai spectaculoase? Ameninţarea cu acţiuni prin folosirea WMD este cât se poate de reală.

Căderea Uniunii Sovietice şi a pactului de la Varşovia a determinat creşterea riscurilor privind proliferarea necontrolată a WMD, precum şi a componentelor, substanţelor şi tehnologiei de producţie a acestora. Mai mult decât atât, cuceririle tehnice în domeniul chimiei şi biologiei, permit producţia ieftină şi relativ simplă a armelor chimice şi biologice. Faptul că acestea se produc în cantităţi mici determină dificultăţi în descoperirea lor, iar urmele lăsate în mediu sunt slabe.

În Europa, bazele de date specifice acestui domeniu demonstrează că s-au produs cantităţi extrem de mici şi au apărut câteva incidente izolate. De fapt, în acest moment, se înregistrează un declin în traficul european. Pe de altă parte, trebuie subliniat că Europa nu este ruta preferată pentru aceste materiale sensibile, dacă destinaţia finală o constituie ţările începătoare în domeniu. Nu pot fi transportate tehnologii şi materiale destinate WMD prin una sau mai multe ţări peste Caucaz sau prin Asia Centrală.

Ţările care reprezintă cumpărători potenţiali, cum ar fi Libia, Pakistan, Iran şi Coreea de Nord sunt încă active în domeniu. Activitatea de monitorizare în domeniul WMD a fost direcţionată gradat asupra tehnologiei cu dublă utilitate sau asupra tehnologiei şi materialelor cu destinaţie atât civilă cât şi militară (alternativ nucleară sau ne-nucleară) care nu pot face obiectul restricţiilor la export sau a controlului.

Folosirea sau ameninţarea cu folosirea materialelor radioactive în combinaţie cu încărcături explozive convenţionale, arme biologice sau chimice, poate fi eficientă în atragerea atenţiei şi crearea unor situaţii de panică (similare cu ameninţările privind desfăşurarea unor operaţiuni convenţionale împotriva centralelor nucleare). Oricum, până în prezent, nu există motive suficiente pentru a avea suspiciuni cu privire la substanţe nucleare în cantităţi suficiente care au fost dirijate şi vor fi folosite ca arme ale terorii.

Potrivit ultimului raport adresat Congresului american (aprilie 2003), CIA a evidenţiat eforturile făcute de Iran, Irak, Coreea de Nord, Siria şi Libia pentru dezvoltarea sau fabricarea WMD. Îngrijorătoare sunt acţiunile Coreei de Nord de a exporta rachete balistice în Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Africa de Nord, dar şi la susţinerea de către Rusia a programului nuclear civil iranian. O evoluţie a terorismului internaţional spre utilizarea WMD va avea la bază, probabil, trei considerente pe care le-am identificat ca fiind esenţiale.

Primul este acela potrivit căruia aducerea sub control a terorismului convenţional prin măsuri de securitate sporite şi de aplicare a legilor poate grăbi apariţia terorismului de distrugere în masă. Al doilea considerent care ar putea încuraja terorismul cu folosirea WMD ar fi creşterea proporţională a scopurilor urmărite în raport de mijloacele folosite, având în vedere că violenţa ideologică şi politică este de obicei un mijloc pentru atingerea unui scop. Cel de-al treilea considerent va fi dat de valoarea propagandei şi războiului psihologic a operaţiunilor desfăşurate de către unele grupări, deoarece strategia terorismului are în vedere o extindere indispensabilă a duratei şi impactului violenţei.

După 11 septembrie 2001, terorismul nuclear a fost perceput ca o ameninţare reală. Formele sale de manifestare ar putea fi foarte diferite, de la atacurile asupra centralelor nucleare şi reactoarelor până la detonarea unei bombe nucleare într-o zonă urbană. Această categorie de ţinte este vulnerabilă, iar consecinţele unor lovituri directe ar putea fi catastrofale. Un atac sau un sabotaj potenţial asupra unei

www.geo

polit

ic.ro

245

centrale nucleare sau altei instalaţii nucleare ar putea conduce la eliberări masive de material radioactiv.

Pe lângă reactoare, centralele nucleare adăpostesc cantităţi enorme de materiale radioactive, în bazinele de combustibil uzat. În medie, bazinele de combustibil uzat conţin de cinci ori mai mult material radioactiv decât centrul reactorului, fiind adăpostite în clădiri simple, mult mai vulnerabile decât clădirile ce adăpostesc reactoarele.

Vulnerabilitatea centralelor nucleare este subliniată şi de rapoartele care arată că 47% dintre centralele nucleare americane nu au reuşit să respingă atacurile teroriste simulate, dirijate de către Nuclear Regulatory Commission, în timpul anilor ’99. Consecinţele unui atac asupra unui reactor ori a unui bazin de combustibil uzat ar egala sau depăşi efectele dezastrului de la Cernobâl, din anul 1986.

De asemenea, grupurile teroriste ar putea ataca zone urbane foarte populate prin detonarea unei “bombe murdare”, în care materialul radioactiv ar fi dispersat de explozivi convenţionali. Dar, coşmarul ar fi o explozie nucleară într-o astfel de zonă. Teroriştii ar putea realiza acest lucru prin dobândirea unei arme nucleare intacte sau prin obţinerea de uraniu ori plutoniu înalt îmbogăţite şi construirea unui dispozitiv exploziv. Efectele ar fi dezastruoase. Suflul, efectele termice şi emanaţiile radioactive ar ucide sute de mii de oameni, înregistrându-se, totodată, mii de cazuri noi de boală de iradiere. Pierderile enorme reprezintă argumente care pledează susţinut în favoarea adoptării unei strategii de prevenţie primară.

Un plus de atenţie va trebui să fie acordat pericolelor induse de noile arsenale nucleare, obţinute de India şi Pakistan, şi de posibilul pericol al unei viitoare proliferări nucleare.1 Ostilităţile curente dintre India şi Pakistan se datorează câtorva factori. Aceştia includ efectele devastatoare ale atacurilor SUA asupra sediilor al-Qaeda din Afganistan, urmate de dispersarea luptătorilor islamişti; tendinţele de instaurare a unui guvern islamic în Pakistan; atacurile teroriste asupra Parlamentului Indian şi diversele consideraţii politice locale din India. Retorica obişnuită a fost dusă pe noi culmi, prin afirmaţii iresponsabile despre primele lovituri, contralovituri şi despre potenţiala victorie a unei părţi sau a alteia într-un schimb nuclear. Cele două state nu deţin sisteme sofisticate de control nuclear, lipsind cu desăvârşire sistemele de avertizare preliminară.

Atât timp cât există depozite de arme nucleare în lume, va persista şi posibilitatea terorismului nuclear. În cele din urmă, singurul mod de a elimina pericolul este distrugerea armelor şi stabilirea unui control internaţional strict al tuturor materiilor prime care ar putea fi folosite pentru fabricarea de noi arme.

Tratatul de Neproliferare rămâne temelia eforturilor pentru prevenirea răspândirii armelor nucleare. Eficienţa acestuia este subminată substanţial, însă, de refuzul statelor cu arsenal nuclear de a-şi îndeplini obligaţiile conform articolului VI de a lua măsuri de eliminare completă a armelor nucleare. În mod similar, Tratatul de Interzicere a Experienţelor Nucleare2 - CTBT, ar putea juca un rol important în prevenirea achiziţionării de arme nucleare de către alte state, dar refuzul S.U.A. şi al altor câteva ţări - care deţin, sau pot produce, arme nucleare - de a ratifica tratatul, împiedică aplicarea sa.

CONCLUZII În prezent, există posibilităţi reale ca unele state sau grupări teroriste transnaţionale

să utilizeze materiale nucleare pentru a construi dispozitive nucleare improvizate - DNI3 sau dispozitive de dispersare a radiaţiilor - DDR1. Posibila întrebuinţare a 1 Cf. BMJ, pag. 126. 2 CTBT - Comprehensive Test Ban Treaty. 3 DNI - creat pentru a produce o explozie nucleară cu o putere mai mică decât o armă nucleară convenţională.

www.geo

polit

ic.ro

246

DDR nu numai că lărgeşte sfera temerilor în ceea ce priveşte materialele şi tehnologia disponibilă, ci sporeşte şi numărul utilizatorilor potenţiali, precum şi probabilitatea unui accident. De asemenea, prin folosirea DNI şi a DDR a fost simplificată modalitatea de lovire a ţintei propuse. Posibilităţile de transport şi disimulare sau camuflare a acestor dispozitive au crescut considerabil (atacurile împotriva World Trade Center din New York şi a clădirii federale din Oklahoma City).

Presiunea exercitată de cererea din ţările începătoare, convingerea, exagerată uneori, a unor câştiguri financiare rezultate în urma comercializării WMD, la fel ca şi situaţia politică şi economică din unele ţări face imposibilă evaluarea riscului proliferării armelor de distrugere în masă. Din confiscările care au avut loc până acum nu a rezultat implicarea nici unui grup terorist în obţinerea WMD, precum şi existenţa încercărilor de estorcare în care să fie folosită ameninţarea cu WMD. Nivelul cunoscut al ameninţării reprezentate de WMD a rămas neschimbat din 1995, dar aspectul ameninţării s-a schimbat. Ţările interesate încearcă să-şi obţină arme de distrugere în masă, dar ameninţarea teroristă în domeniu se prezintă sub un alt unghi faţă de trecut.

Terorismul cu folosirea WMD continuă să aibă o probabilitate restrânsă, dar este necesar ca serviciile de informaţii, prin specialiştii în contraterorism, să fie capabile să culeagă informaţiile necesare şi să utilizeze metodele de rezolvare a crizei şi de asistenţă post-incidente care să le autorizeze confruntarea cu ameninţările acestui tip de terorism. Cu toate acestea, se impune să existe convingerea că aceste măsuri nu sunt întreprinse în dauna resurselor indispensabile rezolvării situaţiilor determinate de terorismul convenţional. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. Arădăvoaicei, Gh., Naghi, G., Niţă, D. - Sfârşitul terorismului? Editura Antet, Bucureşti, 2002. 2. Colectiv - Culegere de studii - Terorismul. Istoric, forme, combatere. Editura Omega, Bucureşti, 2001. 3. Troncotă, Cristian, dr. - Factori de risc pentru securitatea globală, Sesiune de comunicări ştiinţifice, Bucureşti,

septembrie, 2005. 4. Falconi F., Sette A. - Osama Bin Laden. Teroare în Occident. Editura ALLFA, Bucureşti, 2002. 5. Toader I.- Criminalitatea organizată. Forme de manifestare şi factori ce influenţează criminalitatea organizată

din România. Editura ANI, Bucureşti, 2004. 6. Lloyd, A., Mathews, P.- Bioterorismul, flagelul mileniului III, Editura Hiperyon, Cluj -Napoca, 2002. 7. Marret Jean - Luc - Tehnicile terorismului, Editura Corint, Bucureşti, 2002. 8. Bodunescu, I. - Terorismul - Fenomen global, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1997. 9. Barna, Cristian - Ameninţări teroriste în regiunea Marii Negre, în SARINDAR Papers, la http://www.sarindar.ro/articole.htm. 10. British Medical Journal, Ediţia în limba română, 2002, vol.9, nr.3. 11. Armele biologice - Bacterii în sistem, The Economist, 16 - 22 iunie 2002 12. Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare, 01 Iulie 1968, Monitorul Oficial nr. 331/ianuarie 1970. 13 Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice şi

cu toxine şi la distrugerea lor, Monitorul Oficial, nr.57 din 07 iulie 1979.

1 DDR - creat pentru a produce o explozie convenţională destinată împrăştierii de materiale radioactive într-o anumită zonă şi de a contamina şi răspândi teamă şi insecuritate în rândul populaţiei.

www.geo

polit

ic.ro

247

„MARTIRAJUL” FEMEII ÎN TERORISMUL SINUCIGAŞ - „VĂDUVELE NEGRE” -

Maria Cristina CHIRU

Abstract: Terrorist organizations legitimize the use of women as suicide bombers in two ways: by reference to prevalent social norms, and by religious ideology. In a society that welcomes and encourages female suicide bombers, religious legitimization in the form of edicts (fatwas) will further promote an already accepted terror tactic. Yet if fatwas are issued in a society that does not approve of such modus operandi, female suicide bombings are less likely to be promoted. Since terrorists can be very adaptable and are likely to resort to previously successful modus operandi, such as the use of women bombers, counter-terrorism measures have to be adapted and evolve at the same pace.

Terorismul sinucigaş se întâlneşte în mai multe ţări şi este utilizat de grupări teroriste ca „Mişcarea de Eliberare a Tigrilor Eelamului Tamil”, de PKK, de Brigada Martirilor Al Aqsa etc. Fenomenul de terorism sinucigaş a fost definit de Boaz Ganor, director al Institutului de Politică Internaţională pentru Combaterea Terorismului (International Policy Institute for Counter Terrorism - ITC) ca fiind „metoda operaţională în care fiecare etapă a atacului este dependentă de moartea autorului”.

Terorismul suicidar reprezintă sacrificarea propriei vieţi în procesul de distrugere sau încercare de distrugere a ţintei pentru a atinge un scop politic (Shanty şi Picquet, 2003). În terorismul suicidar, scopul antrenamentul psihologic şi fizic al teroristului este de a ucide şi de a muri. Acesta se diferenţiază de operaţiunile militare cu un grad ridicat de risc deoarece, în cel de-al doilea caz, moartea nu este sigură iar participanţii pot supravieţui misiunii. Singurul scop al teroristului sinucigaş este de a distruge ţinta vizată şi va face tot posibilul de a ajunge în zonă şi distruge ţinta, fără a se gândi la propria viaţă.

Organizaţia teroristă profită de succesul atacului sinucigaş: în primul rând, îşi atinge scopul - uciderea şi rănirea adversarului; atragerea atenţiei mass media, „oxigenul terorismului”, asupra cauzei naţionaliste

sau religioase. Organizaţiile teroriste care utilizează strategia atacurilor sinucigaşe au adăugat o

nouă dimensiune terorismului, punând accentul şi pe atacatori, nu numai pe victime. Una din cele mai surprinzătoare evoluţii se referă la modul în care terorismul sinucigaş „şi-a deschis porţile” pentru femei într-o zonă care aparţinea exclusiv bărbaţilor. Deşi majoritatea teroriştilor sinucigaşi au fost şi sunt bărbaţi, începând cu anul 1985, pe scena terorismului sinucigaş, au apărut şi femeile.

Primul atac terorist de acest gen a avut loc în Liban pe 9 aprilie 1985, când Sanna Mouhaydly, membră a Partidului Social Naţionalist Sirian a detonat o maşină, omorând doi soldaţi israelieni şi rănind alţi doi. De atunci, mai multe femei au fost implicate în aceste tipuri de agresiune de către organizaţiile teroriste, atât împotriva unor ţinte militare, cât şi civile. De exemplu, circa 15 la sută din atacurile sinucigaşe din Liban au fost comise de femei, în timp ce în Turcia, la peste 66 la sută din atacurile teroriste sinucigaşe comise, au participat şi femei (Niţă, f.a.).

Această „ascensiune” a femeilor poate fi explicată, cel puţin parţial, prin avantajele operaţionale pe care le oferă. Femeile provoacă mai puţine suspiciuni decât bărbaţii şi, cu explozibilul aranjat în aşa fel încât să le facă să pară gravide, teroristele sinucigaşe pot depăşi mai uşor sistemele de control şi securitate (Niţă, f.a., 30).

Accesul femeilor la această formă extremă de terorism a apărut din diferite motive, cu diferenţele specifice fiecărei organizaţii în parte. În Turcia şi Sri Lanka,

www.geo

polit

ic.ro

248

activismul femeilor are propria lui istorie, femeilor permiţându-li-se să participe încă de la începuturile organizaţiilor. Femeile palestiniene sinucigaşe sau cele din Cecenia au apărut mai recent. Ţările în care organizaţiile teroriste permit recrudescenţa acestui fenomen sunt dominate de o structură patriarhală a societăţii. În interiorul acestui cadru cultural patriarhal, femeile îşi doresc foarte mult să fie implicate în aceste conflicte, dar acest lucru nu împiedică faptul de a fi exploatate. Bărbaţii sinucigaşi sunt motivaţi de un fanatism religios sau naţionalist, dar acest fanatism este prezent şi în cazul femeilor. Diferenţele, totuşi, există: femeile consideră „lupta” ca fiind o modalitate de evadare din viaţa ce le este predestinată. Când se hotărăsc să participe la o misiune sinucigaşă, intenţia lor nu este doar în numele ţării, a religiei, a liderului, ci şi în numele tuturor femeilor (Beyler, 2003).

Dorinţa femeilor de a participa la activităţi teroriste este „exploatată” atât la nivel intern, cât şi la nivel extern:

la nivel intern, liderii şi membrii organizaţiilor profită de nerăbdarea şi dorinţa femeilor de a ucide „inamicii” prin atacuri sinucigaşe;

la nivel extern, femeile sunt „exploatate” de opinia publică. Mass media devine instrument important în acest fenomen, prezentând femeile sinucigaşe mai degrabă ca fiind simbolul disperării luptătorilor pentru libertate, şi nu ucigaşe cu sânge rece a unui număr ridicat de civili. Şi chiar dacă se subliniază faptul că femeile sunt exploatate în aceste acte teroriste,

asta nu subminează încrederea şi dorinţa lor de a participa la aceste misiuni sinucigaşe. Calde, tandre, submisive, blânde, generoase, devotate... Aceştia sunt de obicei

termenii care sunt utilizaţi cel mai frecvent pentru a descrie comportamentul feminin. De existenţa unui asemenea stereotip cultural profită teroriştii pentru a-şi atinge obiectivele în numele cauzei. Pe de o parte, în ciuda prejudecăţilor care descriu femeile ca fiind mame şi soţii minunate, ele sunt capabile de a duce la bun sfârşit misiuni sinucigaşe. Pe de altă parte, chiar şi atunci când comportamentul lor se transformă în cel al violenţei extreme, societatea îl interpretează (pe baza stereotipului cultural) ca fiind rezultatul unei situaţii nedrepte, injuste şi disperate. Mass media adesea justifică aceste acţiuni ce contrazic asumpţiile şi credinţele noastre în legătură cu „sexul slab”.

În legătură cu apariţia fenomenului de terorism sinucigaş feminin trebuie făcute mai multe studii deoarece asemenea cercetări comparative nu prea există:

nu sunt foarte multe documente în legătură cu descrierea cazurilor existente; nu există suficiente informaţii asupra modului în care sunt tratate femeile în

interiorul organizaţiilor teroriste (Partidul Social Naţionalist Sirian sau printre rebelii ceceni);

cele câteva informaţii care există au fost obţinute prin intermediul unor cercetători de sex masculin. Se poate vorbi de prezenţa unui bias de gender, conştient sau inconştient, în interpretarea declaraţiilor.

nu există suficiente mărturii; este foarte important să se includă mai mulţi cercetători de sex feminin pentru a realiza interviuri cu femeile teroriste (pot avea mai multă credibilitatea) care nu şi-au putut duce până la capăt misiunea dintr-un motiv sau altul;

aşa cum nota Georges Abeyie (după Beyler, 2003) „dacă dorim să înţelegem rolul femeilor în terorism, în special în terorismul sinucigaş, trebuie să recunoaştem că femeile formează un sector dinamic al societăţii; ele se autopercep ca fiind discriminate - o majoritate discriminată nu numai din cauza religiei sau apartenenţei naţionale, dar şi din cauza apartenenţei la categoria de gender”.

www.geo

polit

ic.ro

249

1. POSIBILE CAUZE ALE APARIŢIEI TERORISMULUI SINUCIGAŞ FEMININ Femeile au un rol din ce în ce mai important în asigurarea bunăstării propriei

familii. Determinate de complexitatea vieţii sociale să participe la întreţinerea copiilor, ele au adoptat, în acelaşi timp, şi alte roluri masculine, inclusiv participarea la atacuri teroriste. „Văduvele negre”, femei a căror bărbaţi au fost ucişi în război, au fost recrutate tocmai din acest motiv: nu există nici un bărbat care să le protejeze (Beyler, 2004).

Cauzele din spatele acestor comportamente rămân deschise interpretărilor, astfel încât nu pot fi stabilite cu certitudine. Mai mult decât atât, intră în joc mai mulţi factori: ideologici (religioşi sau naţionalişti), socio-economici (inclusiv ajutor material oferit familiei sinucigaşului), personali (anumite traume, dorinţă de răzbunare sau unele predispoziţii psihice).

În Cecenia, informaţiile existente sugerează că femeile acţionează mai mult din răzbunare. Totuşi, testele psihologice efectuate Zaremei Muzhikhoyeva (o „văduvă neagră” capturată de autorităţile ruse în 2003 înainte de a-şi îndeplini misiunea sinucigaşă) au relevat urme de droguri, ceea ce conduce la formularea unor concluzii de genul că au existat anumite grade de coerciţie. Un alt aspect interesant furnizat de teroristă se referă la existenţa unor femei recrutor şi a unora care le antrenează; Zarema Muzhikhoyeva s-a referit la o femeie de vârstă mijlocie, Lyuba, ce ar fi implicată în câteva atacuri teroriste (Beyer, 2004).

Multe din „văduvele negre” au membri ai familiei ucişi ca rezultat al implicării lor în atacuri teroriste. Astfel, ele pot fi recrutate mai uşor pentru atacuri sinucigaşe. Rebelii ceceni nu încurajează egalitatea de gender; sunt foarte reticenţi în a le da femeilor posibilitatea de a fi membre cu drepturi depline în organizaţiile teroriste.

Grupurile cecene justifică atacurile teroriste prin manipulare şi printr-o interpretare falsă a credinţei religioase. În Cecenia, Khava Barayeva (prima femeie cecenă recunoscută ca teroristă sinucigaşă) a fost susţinută puternic de către fatwas după ce a devenit martiră. Ea a fost descrisă ca un mujaheedah (luptătoare) ce a murit ca shaheedah (martiră).

Pe site-urile rebelilor ceceni se găsesc informaţii în legătură cu rolul femeilor în jihad. Li se cere participarea dar numai prin aderarea la rolurile tradiţionale. Nu li se cere şi nu sunt sfătuite să participe la misiuni sinucigaşe deoarece „situaţia nu este atât de disperată” (Stern, 1999). Li se sugerează să-şi îndeplinească „rolurile ancestrale” - să aibă grijă de familie, să asigure suport moral partenerilor, să crească şi să educe copiii într-un anumit spirit.

2. SCURT ISTORIC AL ATENTATELOR TERORISTE SINUCIGAŞE CECENE Din 1999, există cel puţin 15 atacuri teroriste sinucigaşe conduse de femei cecene:

- 7 iunie, 2000 - Khava Barayeva. A detonat o bombă în Alkhan-Yurt. Rusia a declarat că au murit doar două persoane, rebelii ceceni au spus că numărul persoanelor ucise este mult mai mare: 27.

- 29 noiembrie, 2001 - Elza Gazuyeva. A condus un atac sinucigaş în Urus-Martan, Cecenia, omorând un comandant militar rus pe care îl credea că a ordonat moartea soţului ei. Cecenii au revendicat atacul lui Khava Barayeva pe site-ul lor oficial, dar nu au revendicat atacul lui Elza Gazuyeva.

- 23 octombrie 2002 - că numărul femeilor kamikaze este în continuă creştere a dovedit-o şi faptul că 19 din cei 41 de membri ai comandoului cecen care a luat circa 800 de ostatici în incinta teatrului Dubrovka din centrul Moscovei, au fost femei. Îmbrăcate în negru şi purtând centuri cu explozibil, ele au declarat în faţa camerelor de luat vederi: „suntem mai hotărâte să murim decât

www.geo

polit

ic.ro

250

sunteţi voi să trăiţi”. Potrivit revistei franceze „Le Figaro”, majoritatea femeilor combatante din Cecenia sunt văduve, ele fiind motivate de trei sentimente: vinovăţia de a fi în viaţă, disperarea şi dorinţa ca războiul să ia sfârşit. Rusia a devenit efectiv obsedată, pe bună dreptate, de femeile sinucigaşe cecene. Ele au fost implicate aproape în fiecare atentat terorist sinucigaş în ultimii ani.

- 12 mai 2003 - Două sau trei femei (unele informaţii spun că doar două) au participat la explozia unei clădiri guvernamentale din Znamenskoye, Cecenia omorând cel puţin 60 de persoane.

- 14 mai 2003 - două sau trei persoane (unele informaţii indică prezenţa a două femei) au detonat explozibil şi au omorât cel puţin 16, alte 145 persoane fiind rănite în Ilashkan-Yurt, în timpul unui festival musulman. Despre acest atac s-a spus că ar fi fost o încercare de asasinare a lui Akhmad Kadyrov, liderul pro-rus al Ceceniei.

- 5 iunie 2003 - o femeie a aruncat în aer un autobuz al aviaţiei ruse ce se îndrepta spre Mozdok, Oseţia de Nord, lângă Cecenia. Cel puţin 18 morţi

- .20 iunie 2003 - În Groznîi, un bărbat şi o femeie au avut ca ţintă o clădire guvernamentală rusă. În urma atacului, au murit 8 persoane, iar alte 25 au fost rănite.

- 5 iulie 2003 - Zulikhan Elikhad (o tânără de 20 de ani originară din provincia Kurcealoi, aflată în sud-estul capitalei cecene, Groznîi) şi Maryam Sharipova, în timpul unui festival de muzică pe aerodromul Tuşino, lângă Moscova au avut o misiune sinucigaşă: cel puţin 14 persoane au murit şi alte 60 au fost rănite. Atacul nu a fost revendicat. Concertul rock a adunat pe aerodromul Tuşino zeci de mii de oameni, marea lor majoritate fiind tineri şi adolescenţi. Cecenele nu au reuşit să ajungă în mijlocul mulţimii. Ele au fost oprite la intrare, aşa că au ales să detoneze încărcăturile lângă casele de bilete, unde se afla multă lume. După ce au auzit prima deflagraţie, oamenii au intrat în panică şi au început să fugă care încotro, creându-se o dezordine de nedescris. Un martor ocular declara mass-mediei ruse: „Alergau toţi, în toate direcţiile. Am văzut mulţi răniţi, am văzut că se întâmpla ceva îngrozitor”. Cu toate acestea concertul nu a fost întrerupt. Organizatorii au reuşit să evite o panică generală, ce ar fi provocat mult mai multe victime pe fondul debandadei ce s-ar fi creat, majoritatea spectatorilor aflând îngroziţi de atentat doar la finalul spectacolului. Interesant este că cei aflaţi la spectacol şi care au auzit exploziile le-au crezut ... focuri de artificii! Puterea explozivă a „centurilor de martir” a fost de aproximativ un kilogram echivalent de trotil, bombele artizanale fiind umplute cu bile de rulmenţi, cuie şi alte obiecte metalice pentru a face cât mai multe victime.

- 10 iulie 2003 - Zarema Muzhikhoyeva a fost prinsă în timp ce încerca să detoneze o bombă în centrul Moscovei. Zarema a fost arestată şi acuzată de terorism şi crimă cu premeditare. A fost interogată şi s-au obţinut informaţii despre anumite elemente ale grupului terorist care a organizat atacul. Femeia de 22 de ani a spus că ţinta era de fapt un restaurant MacDonald, dar din cauza faptului că nu cunoştea foarte bine oraşul a intrat în prima cafenea unde a încercat să detoneze bomba, dar a fost prinsă.

- 27 iulie 2003 - o femeie s-a aruncat în aer omorând o altă femeie într-o bază de securitate din sud-estul oraşului Groznîi, Cecenia. Reprezintă o altă încercare de asasinare a lui Kadyrov.

- 5 decembrie 2003 - o explozie într-un tren de navetişti în sudul Rusiei. Se crede că au fost implicaţi 3 femei şi un bărbat. Au fost ucise cel puţin 44 de persoane şi s-au înregistrat peste 150 de răniţi.

- 9 decembrie 2003 - o femeie a omorât 6 persoane într-un atac sinucigaş la Hotelul Naţional din Moscova, lângă Kremlin.

www.geo

polit

ic.ro

251

- 6 februarie 2004 - o altă femeie s-a sinucis omorând în acelaşi timp cel puţin 41 de persoane într-o staţie de metrou din Moscova.

- 24 august 2004 - Oficialităţile ruse au identificat două femei cecene, Amanat Nagayeva şi Sarsita Dzhbirkhanova, ce au detonat două bombe aproape simultan în două avioane ruseşti; 90 de persoane au fost ucise.

- 31 august 2004 - Roza Nagayeva, sora lui Amanat, a fost suspectată că a detonat o bombă într-o staţie de metrou din Moscova, omorând 10 persoane.

- 1 septembrie 2004 - 2 sau 4 femei au fost printre cei peste 30 de terorişti care au luat mai mult de 1.000 de ostateci la Beslan. Mai mult de jumătate din cei 300 ucişi au fost copii.

3. ZAREMA – MUZHIKHOYEVA Autorităţile ruse au avut şansa de a captura, în viaţă, o „văduvă neagră”. Acest

„privilegiu” nu îl aveau decât israelienii dar, după arestarea unei „văduve negre” la Moscova, lumea a putut cunoaşte adevărata faţă a acestora, soarta lor, motivaţiile, într-un cuvânt, teribilul iad pe care îl trăiesc înainte de a declanşa atacul terorist.

Clienţii unei cafenele din centrul Moscovei nu au observat-o pe Zarema Muzhikhoyeva decât în momentul în care aceasta încerca, disperată, să detoneze încărcătura explozivă pe care o avea într-o geantă de umăr. În caniculara zi de 10 iulie 2003, tânăra în vârstă de 20 de ani a intrat în local deosebit de calmă, a tras aer în piept cu putere şi a atins apoi detonatorul. În acel moment era extrem de liniştită, dar a devenit agitată şi nervoasă din clipa în care cele 1,5 kilograme de explozibil au refuzat să arunce cafeneaua în aer. „Am apăsat butonul de vreo 20 de ori, dar pur şi simplu detonatorul nu a vrut să-şi facă treaba”, a declarat ea, ulterior, poliţiei. Din nefericire, bomba a explodat abia în momentul în care un ofiţer moscovit de poliţie, maiorul Ghenadi Trofirnov, 30 de ani, a încercat s-o dezamorseze. Capturată de către poliţia rusă la scurt timp după eşuarea misiunii sale, lucru realmente rar pentru o femeie cecenă, Muzhikhoyeva este ţinută de atunci într-o închisoare din Moscova. Despre ea se ştiu în acest moment mult mai multe lucruri decât despre oricare altă predecesoare a sa. Povestea ei a fost publicată de presa rusă, dar niciodată un ziarist nu a stat faţă în faţă cu ea, ci toate convorbirile au fost „intermediate” şi „filtrate” de vigilenţa poliţiei ruse.

Surprinzător, Muzhikhoyeva nu pare a fi nici pe departe o extremistă islamică disperată să-şi câştige locul în ceruri. Povestea ei este una a sărăciei şi a disperării, caracteristice unei ţări care vreme de zece ani nu a cunoscut altceva decât durerea războiului. Situaţia din Cecenia a rămas instabilă până la sfârşitul anilor '90, iar în 2000, preşedintele Vladimir Putin şi-a trimis armata înapoi, la scurt timp după o serie de atentate teroriste care au avut loc la Moscova şi care au fost atribuite extremiştilor ceceni. Achkoi-Martan, regiunea în care Muzhikhoyeva a fost crescută de către bunicii săi, a fost distrusă aproape în întregime în timpul primului război, dar soarta i-a fost pecetluită abia în timpul celei de-a doua invazii ruseşti.

Femeia povesteşte că a fost la şcoală până la vârsta de 15 ani, când a abandonat-o pentru a se mărita cu cel care o lăsase însărcinată. Soţul său a murit luptând pentru independenţa Ceceniei, cu puţin timp înainte ca ea să aducă pe lume copilul lor. Conform tradiţiei cecene, ea şi copilul au devenit „proprietatea” familiei soţului care, spune Muzhikhoyeva, a tratat-o ca pe sclavă. Ştiind că familia soţului nu o va lăsa niciodată să-şi crească copilul singură, Muzhikhoyeva a fugit şi a încercat să supravieţuiască furând sau împrumutând bani, pe care spera să-i poată returna în momentul în care şi-ar fi găsit o slujbă. La un moment dat, datoriile sale ajunseseră atât de mari, încât grupul „cămătarilor” a ameninţat-o că nu mai are

www.geo

polit

ic.ro

252

nici o şansă să le achite, motiv pentru care trebuie să plătească cu propria-i viaţă: dacă va duce la bun sfârşit o misiune sinucigaşă, toate datoriile sale vor fi şterse şi, în plus, familia sa va primi o sumă importantă de bani.

Ea mai povesteşte că, vreme de o lună de zile, a trăit într-un sat de munte alături de luptătorii pentru independenţa Ceceniei, care îi vorbeau în fiecare zi despre atrocităţile comise de ruşi. În tot acest timp, Muzhikhoyeva a devenit şi amanta unuia dintre conducătorii luptătorilor. Femeia a ţinut să precizeze că această legătură nu s-a produs împotriva voinţei sale, deşi a admis că a văzut cum alte „colege” de-ale ei erau violate în timpul campaniei de recrutare. În momentul în care le-a spus că este gata să-şi ducă treaba la bun sfârşit, Muzhikhoyeva a fost trimisă într-un loc „sigur” din Moscova, unde o femeie cu numele de cod „Fatima cea Neagră” „a avut grijă de ea şi a învăţat-o tot ce trebuia să ştie despre misiunea care urma să i se dea”.

Muzhikhoyeva mai spune că, oricum, nu a forţat-o nimeni să ducă bomba în cafeneaua cu pricina, ci a fost alegerea ei, pentru că dorea să răzbune moartea soţului. Totuşi, ea a recunoscut că pe perioada cât a stat la Moscova, în sucul de portocale pe care îl bea i se puneau nişte pastile care îi dădeau dureri de cap severe. În ziua stabilită. Muzhikhoyeva a fost trimisă să detoneze bomba într-o cafenea din centrul Moscovei. După ce prima încercare a eşuat, tânăra s-a mutat într-un alt restaurant şi tot aşa până când, în cele din urmă, în ce de-al patrulea local a fost arestată.

În ciuda celor descrise mai sus, nu este foarte clar dacă Muzhikhoyeva a dorit să se sacrifice de bunăvoie sau este pur şi simplu este o victimă exploatată. Totuşi, povestea ei demonstrează faptul că pentru multe „Văduve Negre” cecene, motivele implicării în asemenea acte se situează adesea la poli opuşi: propria alegere şi constrângerea. Până de curând, „văduvele negre” sinucigaşe erau portretizate drept martire religioase care au hotărât, nesilite de nimeni, să moară pentru ţara lor şi pentru credinţă, exact precum Wafa Idris, palestinianca de 27 de ani. Aceasta pentru că autorităţile ruse doreau neapărat să lege terorismul cecen de terorismul religios, în scopul obţinerii suportului şi al altor ţări în acest „război contra terorii”. În plus Rusia a dorit în permanenţă să se distanţeze, încetul cu încetul, de ravagiile pe care le-a produs în Cecenia cu acest război de zece ani. În Cecenia, situaţia este, însă, complet diferită de ceea ce se întâmplă în ţările arabe unde terorismul este în strânsă legătură cu fundamentalismul islamic. Departe de a fi liber-cugetătoare luptătoare egale în drepturi cu bărbaţii, libere să lupte pentru credinţele lor, femeile sinucigaşe din Cecenia sunt mai degrabă forţate, şantajate sau pur şi simplu au creierul „spălat” (Niţă, f.a.), această opinie fiind împărtăşită de majoritatea specialiştilor pe probleme cecene. BIBLIOGRAFIE 1. Barna, C. (2005). Terorismul, ultima soluţie? Bucureşti: Editura TOP FORM. 2. Beyler, C. (2003). Messengers of Death. Female suicide bombers. În http://www.ict.org.il/articles/articledet.cfm?articleid=470 3. Beyler, C. (2004). Female suicide bombers. În http://www.ict.org.il/articles/articledet.cfm?articleid=508. 4. Davis, J. (2004). Women Suicide Bombers – Equality in Terror? The Globalist, 21 october. 5. Shanty, F. şi Picquet, R. (2003). Encyclopedia of world terrorism: 1996-2002. USA: M. E. Sharpe INC. 6. Stern, J. (1999). The ultimate terrorists. USA: Harvard University Press. 7. Whittaker, D. J. (2001). The terrorism reader. London and New York: Routledge. 8. Women armed for terror. În http://graphics7.nytimes.com/images/2004/09/10/international/0910BOMBERSch.gif 9. http://en.wikipedia.org/wiki/Female_suicide_bomber www.g

eopo

litic

.ro

253

EUROPA DE SUD-EST ÎN OGLINDA ALTERITĂŢII - REPREZENTARE, REALITATE ŞI DISCURS -

Irena CHIRU

Moto: „Suntem judecaţi, condamnaţi, clasificaţi, ni se impun sarcini(...) în funcţie de discursurile care poartă cu ele efecte speciale de putere”1.

Pentru ţările din sud-estul Europei, reflectarea prin ochii celuilalt a reprezentat una dintre problemele recurente ale epocii postrevoluţionare sau postcomuniste. Caracterul său „obsesiv” a fost atribuit rupturii cu trecutul şi crizei identitare conturate în consecinţă, care au impus aderarea la un set de valori noi, dar, mai ales, necesitatea recunoaşterii din partea celuilalt. Exerciţiul istoric a probat că imaginile despre popoare şi naţiuni elaborate de alte popoare şi naţiuni (generic numite „imagine de ţară”) se dovedesc frecvent a fi mai funcţionale decât datele reale, fapt care face cu atât mai importante reprezentările favorabile sau cel puţin reale. Cu atât mai mult, pentru ţări blamate în trecut datorită realităţilor interne, cristalizarea unor imagini corecte, care să reflecte schimbarea, s-a conturat ca fiind esenţială.

Considerăm că importanţa oglinzii occidentale pentru perspectivele ţărilor „fost comuniste” este de natura evidenţei şi, în consecinţă, nu necesită argumente suplimentare. Din punctul nostru de vedere, aspectele care ar trebui explicate privesc mecanismele care dublează formarea reprezentărilor, precum şi semnificaţia acestor reprezentări în relaţiile cu ceilalţi, în cazul prezent, cu „ceilalţi occidentali”.

Stările de fapt sunt evaluate pe baza imaginilor, iar atitudinea prin raport cu realităţile unui popor sau naţiune sunt normate de reprezentările despre acele realităţi. Imaginile despre popoare şi naţiuni elaborate de alte popoare şi naţiuni (heteroimagini) sunt determinate temporal şi spaţial, se formează în timp şi sunt direct influenţate de circumstanţele economice, sociale, politice şi culturale. Sunt o condensare a istoriei raporturilor internaţionale şi, contrar aparenţelor, sunt "judecăţi şi mai puţin reprezentări"2. Structural, ele cuprind elemente manifeste, dar neconştientizate şi elemente manifeste conştientizate sau false conştientizări (în absenţa obiectului real), iar relevanţa lor derivă din aceea că sunt modificabile în datele lor esenţiale, cu potenţial de a deveni un factor politic, deşi uneori au ca resort interese private.

În relaţia cu lumea occidentală, ţările Europei de Sud-Est au reprezentat un obiect al cunoaşterii îndepărtat în sens fizic şi mai ales afectiv, ceea ce a făcut ca orice contact intercultural să fie normat de reprezentări şi mai puţin de realităţi. Acest tip de cunoaştere este cu atât mai problematică cu cât, în general, imaginile despre celuilalt "selectează acele aspecte din personalitatea străinului ce îi permit observatorului să se definească mai bine pe sine"3, iar imaginea care se formează despre alte popoare este, în mare parte, o proiecţie a normelor şi valorilor sursei; aşadar autoimagini şi mai puţin heteroimagini-ancorate în realitatea internă a celui observat şi judecat.

Percepţia occidentală asupra Europei de Sud-Est poate fi rezultatul relaţiilor individuale şi experienţelor personale ale turiştilor, etnografilor, publiciştilor şi diplomaţilor 1Foucault, M. (2000). Truth and Juridical Forms. În Power. Essential Works of Foucault, 1954-1984, New York: The New Press. 2 Bastide, R. (1969). Psychologie des peuples et relations interethniques. În Revue de psychologie des peuples, 4, p. 351 3 Duţu, A. (1985). Literatura comparată şi istoria mentalităţilor. Bucureşti: Univers, p.18

www.geo

polit

ic.ro

254

şi/sau consecinţa mediatizării. Cristalizarea datelor este favorizată sau dimpotrivă, îngreunată, în funcţie de mijloacele de investigare disponibile, de ideologiile, credinţele proprii precum şi de modalitatea de difuzare a informaţiilor (direct sau mediat). Prin urmare, heteroimaginile pot fi rezultatul aprecierilor individuale, specifice, care evaluează diferenţele superficial şi uneori critic doar pentru că subiectul perceput este diferit.

Ca joc al diferenţelor, retorica occidentală consacrată Europei polarizate între Apus şi Răsărit poate fi interpretată ca discurs al expansiunii, nu prin putere materială, ci prin reprezentare, limbaj şi simbol. Perspectiva trimite la substituirea tezei imperialismului concret, lansată în deceniul şase, cu cea a imperialismului metaforic sau imaginativ: imperialismul eurocentric literar, academic şi, cu precădere, mediatic. Aşadar, percepţia occidentală asupra Europei „fost comuniste” este legată de discursurile diferenţierii: exotismul, orientalismul şi balcanismul. Prezentarea succintă a discursurilor apusene vizând alteritatea poate elucida recurenţa anumitor elemente şi deopotrivă poate amplifica aplicabilitatea studiilor post-coloniale1 în această sferă.

Prăbuşirea regimurilor comuniste din Est a evidenţiat specificităţile culturale, împiedicate să se manifeste de presiunea conformismului ideologic. Schimbarea a fost dublată de interesul „occidentalilor” pentru această zonă, uneori concretizat în studii subordonate balcanismului. Totodată, momentul a încurajat un anumit tip de sistematizare conceptuală, potrivit unei noi terminologii geografice şi deopotrivă culturale: "Europa Centrală" şi "Europa de Sud-Est", concepte care sunt dublate de conotaţii ideologice puternice, precum şi de stereotipuri mentale perpetuate2.

Prin urmare, balcanismul se articulează precum un discurs de inferiorizare care tratează eurocentric o zonă a Europei ca alteritate. Studiul de referinţă pe acest palier este cel întreprins de M. Todorova, intitulat „Balcanii şi balcanismul”3. Pe baza discursurilor academice şi populare, lucrarea citată evidenţiază relaţia dihotomică între Apus, ca prototip al civilizaţiei, şi Balcanii, ca prototip al barbariei tribale şi violente. Precizările metodologice şi conceptuale fac trimitere la studiile post-coloniale, cu precizarea că, în opinia autoarei, balcanismul nu este un derivat al orientalismului. Autoarea structurează diferenţele plecând de la următoarele ipoteze:

balcanismul nu este nici interzis nici senzual, ci, dimpotrivă, masculin violent, crud şi primitiv, pe când orientalismul reprezintă fuga de civilizaţi într-un spaţiu utopic şi exotic (opţiune opusă lumii profane şi prozaice a Occidentului);

balcanismul atribuie dimensiunea alterităţii unor popoare creştine, iar retorica orientalistă atribuie aceeaşi dimensiune islamismului;

autoreprezentările popoarelor balcanice nu sunt pur coloniale, ceea ce ar putea limita aplicarea studiilor post-coloniale în Balcani. Termenul de "balcani" a primit conotaţii peiorative începând cu secolul XX,

fie datorită asocierii cu violenţa şi instabilitatea politică specifice zonei (asasinate,

1 La o primă interpretare, (luând în considerare prefixul post şi cuvântul colonialism), termenul "post -colonialism" semnifică "după colonialism". Interpretare restrictivă de altfel, deoarece face referire doar la independenţa politică şi la prăbuşirea colonialismului şi omite efectele sale în timp sau "formele subtile ale dominaţiei neo-coloniale" (Ashcroft, Griffiths şi Tiffin, 1994). Prin urmare, termenul de "post-colonialism" semnifică "politica de exploatare", implicând orice relaţie de dominare care face trimitere la clasă, rasă, gen, vârstă, efectele materiale ale colonizării precum şi la reacţiile cotidiene (uneori mascate) faţă de colonizare, traduse în reprezentările asupra Celuilalt marginalizat şi în rezistenţa pe care acesta o opune. 2 Reprezentările despre Celălalt vehiculate într-o societate sau cultură au temporalităţi variabile şi sunt marcate de mutaţii, de fisuri sau, în mod contrar, de suprapuneri. Spre exemplu, pattern-urile occidentale de percepţie despre societăţile „neeuropene” sunt preponderent dominate de modele istorice de reprezentare, ale căror elemente de bază se regăsesc în sfârşitul de secol XV şi începutul de secol XVI (Lüsebrink, 1999: 89). 3 Todorova, M. (2000). Balcanii şi balcanismul. Bucureşti: Humanitas.

www.geo

polit

ic.ro

255

situaţia Macedoniei, criza bosniacă), fie ca justificare a politicii apusene-unic garant al echilibrului. Ulterior, în timpul Războiului Rece, balcanii au primit denumiri neutre precum "Europa de Est" sau "Europa de Sud-Est", pentru ca, după căderea Cortinei de Fier, să se impună termenul "Europa Centrală" în contrabalans cu "Europa de Est" ca zonă asimilată Uniunii Sovietice, privită deci ostil. Deşi geografic aparţin inextricabil Europei, Balcanii au fost imaginaţi cultural ca element de alteritate, un alter ego întunecat, care a absorbit "frustrările materializate politic, ideologic şi cultural, provenite din tensiunile şi contradicţiile inerente regiunilor şi societăţilor din afara zonei baltice"1. Asemenea Orientului, Balcanii au servit drept depozitar al trăsăturilor negative, al barbariei şi al diferitului, împotriva cărora a fost construită imaginea pozitivă şi ofensivă a "europeanului":

"Balcanismul a devenit, în timp, un substitut facil pentru descărcarea emoţională pe care o oferea orientalismul, scutind Occidentul de acuzaţiile de rasism, colonialism, eurocentrism şi intoleranţă creştină faţă de islam(…) Balcanii au servit drept depozitar al caracteristicilor negative împotriva cărora a fost construită o imagine pozitivă şi plină de sine a <europeanului> şi a <Occidentului>”2.

În compoziţia celor două clişee lingvistice şi mentale, "Balcanii" şi "balcanismul”, au intrat multiple ingrediente. Dincolo de nume, iniţial atribuit principalului lanţ muntos al regiunii, ulterior întregii peninsule, acest proces a inclus, mai întâi, relatările celor care au călătorit în această zonă, începând cu secolul al XVIII-lea. Aşa cum remarcă M. Todorova, descoperirea Balcanilor, ca entitate geografică, socială şi culturală de sine stătătoare, a avut loc "o dată cu începutul conştientizării faptului că posesiunile europene ale Imperiului Otoman aveau o fizionomie distinctă"3, dar mult timp aceste relatări nu s-au aglutinat într-un stereotip occidental al Balcanilor, ci şi-au păstrat o expresivitate naţională proprie, oglindind o mare varietate de opinii şi nuanţe.

Inventarea regiunii - paralelă cu descoperirea ei - s-a petrecut în primii ani ai secolului XX, pe fondul recrudescenţei conflictelor dintre naţionalismele locale şi imperiile multinaţionale şi, pe de altă parte, în contextul luptelor fratricide dintre naţiunile balcanice, care au definitivat din punct de vedere semantic binomul "balcanism / balcanizare". Conceptele sunt utilizate ca sinonime pentru fragmentare teritorial-politică, pentru dezorganizare şi instabilitate. Construirea Balcanilor ca un ţinut nediferenţiat, dominat de violenţă şi definit ca sursă a tuturor marilor conflicte europene, a mai inclus şi un fenomen neobişnuit de critic de autoreflectare - uneori chiar de autostigmatizare - care, fie că ipostazia anumite carenţe colective (înscrise, de regulă, în "civilizaţia moravurilor"), fie că evoca specificul intermediar al regiunii, ca punte între culturi şi sugera acelaşi relativism al stabilităţii, ca şi evenimentele politice. În plus, sinonimia dintre "balcanic" şi "oriental" (deci "ne-european"), care a luat drept referent aceleaşi defecte morale "structurale" (pasivitate, misoginism, murdărie, nesinceritate, oportunism), “a avut menirea de a adânci şi mai mult separaţia imaginară faţă de Europa, a cărei civilizaţie a fost învestită, prin contrast, exact cu virtuţile opuse”4.

Deceniile care au urmat primului război mondial au adăugat acestui clişeu o prejudecată rasistă, potrivit căreia Balcanii constituiau un amestec inextricabil şi haotic de popoare, limbi şi religii, aflate, ca şi celelalte trăsături, la originea periodicelor erupţii de violenţă din regiune. Războaiele de după 1990 din fosta Iugoslavie - caracterizate în logica perfectă a oricărui stereotip de acest fel, drept "balcanice" - au conferit acestei imagini temelii de granit, îngroşând toate particularităţile "balcanismului" din perioadele

1 ibid.: 294. 2 idem. 2 ibid: 103. 3 Platon, A.F. (2004). Stereotipurile mentale şi efectele lor. În Cartea de istorie, disponibil la www.observatorulcultural.ro. 4 idem.

www.geo

polit

ic.ro

256

anterioare. “Diabolizarea” Balcanilor în imaginarul social european a devenit încă şi mai puternică prin contrastul dintre conotaţiile negative ale regiunii şi mitul concurent, dar pozitiv al Europei Centrale, a cărui vogă, începând cu anii '80 şi, mai ales în deceniul din urmă, s-a datorat iniţiativelor unor scriitori populari (precum Czesław Miłosz sau Milan Kundera)1.

Lucrarea Mariei Todorova tratează şi problema românilor, singurii care s-au opus stigmatizării balcanice şi astfel s-au dezis de afinitatea balcanică (reacţie blamabilă, în viziunea autoarei): "românii au insistat asupra legăturilor lor directe cu lumea occidentală (fără să accepte medierea Europei Centrale) şi asupra rolului lor misionar ca avanpost al latinităţii şi civilizaţiei într-o lume de barbari (slavi şi turci)"2.

Fără să îşi propună a proba veridicitatea reprezentărilor, ci doar influenţa exercitată de acestea, L. Wolff (1994) avansează o ipoteză similară şi analizează tendinţele de orientalizare a spaţiului răsăritean al Europei în discursul iluminist. Prin excelenţă, Iluminismul şi operaţiile intelectuale practicate de Iluminismul Europei apusene "au inventat" Europa de Răsărit printr-un proiect intelectual de semi-orientalizare, al cărui produs este un construct, "un prilej de autoreclamă şi uneori de evidentă autoelogiere"3. Inventarea a presupus etape consecutive de pătrundere, posedare, imaginare, cartografiere, sfătuire şi populare a Europei de Est, fiecare dintre acestea contribuind la definirea şi construirea a ceea ce era un teritoriu geografic şi o idee filosofică. Aşa cum centrele culturale ale Iluminismului au înlocuit vechile centre ale Renaşterii şi dihotomia nord-sud, vechile teritorii ale barbariei şi înapoierii din nord s-au deplasat către est. "Iluminismul a trebuit să inventeze Europa de Vest şi de Est împreună, ca două concepte complementare, care se defineau reciproc prin opoziţie şi contiguitate"4.

Principalii actori ai procesului de reorientare au fost călătorii vremii care au compensat precaritatea informaţiilor despre ţările Europei de Est (care reprezentau o destinaţie puţin obişnuită) prin hărţi mentale vagi adnotate, îmbunătăţite sau restructurate conform dispoziţiilor personale. „Geografia filosofică”5 iluministă concepea Europa de Est (l'Orient de l'Europe sau l'Europe orientale) într-un mod paradoxal, ca fiind situată simultan în Europa şi în afara graniţelor acesteia, iar discursurile elaborate în consecinţă reprezintă o formă de cucerire intelectuală, împletind cunoaşterea cu puterea şi impunând raporturi de dominare şi subordonare.

Din secolul al XVIII-lea, în Epoca Luminilor, ideea s-a impus ca extrem de influentă şi s-a integrat perfect în retorica şi realităţile Războiului Rece. "Europa de Est" a persistat în cultura maselor şi în hărţile mentale chiar şi după căderea Cortinei de Fier, iar aceasta se întâmplă nu numai pentru că structurile intelectuale ale unei jumătăţi de secol nu dispar uşor, ci, în primul rând, pentru că ideea în sine, cu mult mai veche decât Războiul Rece, este produsul unui artificiu cultural şi al istoriei mentalităţilor de două secole care încă mai influenţează configuraţia deosebirilor şi asemănărilor percepute pe continent. Prin urmare, reprezentările se perpetuează conform principiului cercului vicios, iar intelectualii din Europa Răsăriteană ajung să răspundă imaginilor şi formulelor inventate de Europa Apuseană.

În anul 1928, este publicată lucrarea „Analiza spectrală a Europei”, semnată de Hermann Keyserling6. Suspectând “excesele naţionaliste”, Keyserling aplică analiza

1 apud M. Todorova, op.cit. 2 M. Todorova, op.cit: 79. 3 Wolff, L. (2000). Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în epoca luminilor. Bucureşti: Humanitas. 4 ibid.: 21. 5 Ledytard, J. (1966). John Ledytard's Journey Through Russia and Siberia 1787-1788: The Journal and Selected Letters. Madison: Winsconsin Press, p. 9 6 Keyserling , H. (1993). Analiza spectrală a Europei. Iaşi: Institutul European.

www.geo

polit

ic.ro

257

sa, diferenţiat, popoarelor balcanice: bulgarii, românii, grecii şi turcii. Pentru autor, indicatorul „barbariei balcanice” este violenţa, care provine din “duşmănia dintre popoare, elementară şi de nereconciliat”, definitorie pentru spaţiul în discuţie. Balcanismul, ca mod de a percepe, se împleteşte cu metoda a psihologiei popoarelor, iar datele acesteia din urmă sunt culese prin asociere şi generalizare; de pildă, aprecierile referitoare la caracterul sângeros, barbar atribuit bulgarilor, sunt rezultatul relaţiilor autorului cu literaţi bulgari.

În privinţa românilor, H. Keyserling îşi începe analiza prin negarea latinităţii românilor, însă criteriul pe care îşi bazează argumentaţia nu este unul obiectiv, precum limba, ci unul pe care nu îl înregistrează analistul, şi anume “spiritul”: “Faptul că acest popor şi această ţară ar aparţine orbitei culturale latine este pură fantasmagorie. Singură, limba romanică nu poate face, desigur, acest lucru. Spiritul este cel mai important şi el nu e în nici o privinţă latin”1. Pentru a proba încă o dată jocul imaginilor de multe ori contrarii, cităm o perspectivă contară, mai recentă, propusă de R.D. Kaplan2, care îşi intitulează capitolul consacrat României: “România, jocul pasiunii latine”.

Studiul reprezentărilor apusene asupra alterităţii răsăritene şi orientale permite înţelegerea modalităţilor în care Occidentul sau Apusul a construit istoria relaţiilor sale politice şi culturale cu Orientul sau Răsăritul sub forma unui dublu moralism: a transformat confruntarea politică într-o luptă între bine (el însuşi) şi rău (Celălalt), şi a folclorizat cultura pentru a o menţine în spaţiul obiceiurilor arhaice, ceea ce a determinat orientalismul3. Aşadar, colonizare simbolică a Balcanilor sau a Europei de Est şi, implicit, marginalizare.

În proximitatea balcanismului, se regăsesc orientalismul şi exotismul, iar perspectiva astfel conturată este extrapolabilă: toate entităţile cultural - geografice diferite, îndepărtate (asemenea Orientului) nu sunt date, ci sunt construcţii discursive, specifice, care îşi asumă o istorie, o tradiţie, un imaginar şi un vocabular. Aşadar, identitatea implică construirea celuilalt, a opusului, prin permanenta interpretare şi reinterpretare a diferenţelor prin raport cu noi. De altfel, fiecare epocă şi fiecare societate şi-l recreează pe Celălalt.

Ca grilă de lectură occidentală, exotismul reprezintă inversul râvnit al Occidentului, expresia antitezei depline deoarece vizează locul îndepărtat şi încântător, edenul pierdut sau paradisul regăsit. Discursul exotic se particularizează prin fragmentarea spaţiului în favoarea unor peisaje, în consecinţă teatralizarea, redarea de scene, tablouri care transformă natura şi cultura Celuilalt în spectacol în care el este simplu figurant tolerat şi sexualizarea, care permite dominarea Celuilalt şi stabilirea unor relaţii tulburi, fără limite clare4.

Mai concret este orientalismul, discurs instituţionalizat sau, în termenii lui E. Said, instituţie care se ocupă de Orient - "emiţând judecăţi, autorizând opinii, descriindu-l, predându-l, lămurindu-l, guvernându-l"5. Occidentul şi-a construit în Orient imaginea, personalitatea, ideea şi experienţa opusă, o imagine a alterităţii. Aşadar, orientalismul ca stil occidental de dominaţie, de restructurare, de autoritate. Primii orientalişti studiaţi de E. Said sunt oamenii de ştiinţă care au tradus scrierile orientale în limba engleză, plecând de la premisa că o cucerire colonială totală presupune cunoaşterea popoarelor supuse. Cunoaşterea şi posedarea se suprapun: Orientul reprezenta obiectul studiat, privit, observat, iar subiectul, omul de ştiinţă apusean (agresiv în demersul său 1 idem. 2 Kaplan, R.D. (1993). Fantomele Balcanilor - o călătorie în istorie. Bucureşti: Antet. 3 Corm, G. (1999). Europa şi Orientul. Cluj-Napoca: Dacia, p.6. 4 Pageux, D.-H. (1983). De l’image à l’imaginaire. În Colloquium Helveticum. Cahiers suisses de littétature générale et comparé, 8. Berne, New York: Peter Lang. 5 Said, E. (2001). Orientalism. Concepţiile occidentale despre Orient. Timişoara: Amacord, p.19.

www.geo

polit

ic.ro

258

epistemologic). Prin urmare, discursurile şi imaginile orientalismului se împletesc cu noţiunile de putere şi autoritate, formulate pentru a justifica iniţiativa civilizatoare a Apusului: "lipsit de putere, Orientul feminin aşteaptă pasiv dominaţia Apusului raţional, viril, activ"1.

Analiza consacrată balcanismului, precum şi celorlalte discursuri ale diferenţierii îşi probează utilitatea în sensul în care reevaluează problema puterii în relaţie cu centrele hegemonice de putere: cine poate lua cuvântul? cui i se oferă cuvântul? cine poate reprezenta? au cei reprezentaţi puncte de vedere? avem tendinţa de romanţa şi de a considera discursul celor reprezentaţi ca fiind rezistent? Aşadar, provocarea ar consta în “teoretizarea spaţiului dintre putere şi lipsa acesteia, dintre a fi construit în cadrul structurilor de dominare şi a găsi spaţiu pentru exercitarea puterii”2.

O dată cu ascensiunea interacţiunii şi cvasiinteracţiunii mediate3, indivizii sunt din ce în ce mai predispuşi să primească informaţie şi conţinut simbolic (implicit subiective, interpretate, filtrate) din alte surse, mai puţin de la alţi indivizi (în urma relaţiilor de tip faţă-în faţă) şi cu atât mai puţin pe baza cunoaşterii directe. Nu adevărul sau măsura în care "ceea ce se afirmă" corespunde cu "ceea ce s-a întâmplat" vor mobiliza atenţia, ci retorica, discursul şi, în viziunea lui M. Foucalut, strategia persuasivă a acestuia. Relaţia cunoaştere - putere marchează reprezentările despre Celălalt şi le conferă un caracter programat. Aşadar, limbajul şi discursul nu sunt mijloace descriptive transparente sau neutre, dimpotrivă, ele construiesc, reglementează şi controlează cunoaşterea, relaţiile şi instituţiile sociale, procesele analitice, interpretative: nimic nu este în afara sau înaintea manifestării sale în discurs. "suntem judecaţi, condamnaţi, clasificaţi, ni se impun sarcini (...) în funcţie de discursurile adevărate care poartă cu ele efecte speciale de putere. Deci: reguli de drept, mecanisme de putere, efecte de adevăr" (Foucault, 2000: 30).

Spre exemplu, în analiza reprezentărilor mediatice despre Europa de Sud-Est, R. Yanovski4, conchide afirmând că aceasta este identificată cu Balcanii, iar balcanicul tipic este perceput ca fiind superficial, ilustrat preponderent de turc, ca „personificare a noţiunii de Celălalt”. Autorul explică această percepţie prin influenţa şi impactul islamului: “pentru lumea creştină, islamul a jucat un rol de auto-conştientizare în clarificarea relaţiei identitate de sine-lume. Islamul a fost Celălalt, duşmanul intim, prea apropiat pentru a fi exotic şi prea încăpăţânat şi prea coerent pentru a fi îmblânzit sau luat în derâdere (…). Vestul şi islamul, aceste două constructe abstracte se sprijină şi se oglindesc reciproc. Sunt implicate într-un joc dialectic al imaginilor în oglindă. Islamul este forma concavă, negativul Europei”5.

Caracterizările concise ale grupurilor ("bulgar", "român") sau, prin generalizare, ale unui teritoriu precum Europa „comunistă” sunt dispersate şi sunt reflectate de elite, uneori prin mass media. Din analiza unui caz concret, al fostei Iugoslavii, rezultă că grupul-evaluator legitimează acţiunile politice, pentru sine şi pentru opinia publică internaţională, prin imaginile proiectate despre Celălalt. Cu atât mai mult în situaţii de conflict sau de criză interetnică, „imaginile cu care operează grupurile beligerante se radicalizează şi se încarcă ce semnificaţii emoţionale acute"6. Cauza unică a conflictului devine Celălalt-adversarul ("naţionalistul", "barbarul"), demonizat şi victimizat în consecinţă.

Mai mult, prin dimensiunea simbolică, schimbarea intervenită în destinul ţărilor sud-est europene şi, în unele cazuri, conflictul care a marcat această schimbare

1 Andraş, C. (2003). România şi imaginile ei în literatura de călătorie britanică. Cluj: Dacia, p. 35. 2 O’Halon, R. şi Washbrook, D. (1992). After Orientalism: Culture, Criticism and Politics in the Third world. Comaprative Studies in History and Society, 34, 141-167. 3 Thomson, J.(2000). Media şi modernitatea. O teorie socialã a mass-media. Oradea: Antet, p. 86. 4 Yanovski, R. (2000). Group Images in Media Context, disponibil la www.imagologie.articles 5 idem. 6 Georgiu, G. (1992). "Războiul" imaginilor etnocentriste. În Societate şi cultură, 6, p. 23.

www.geo

polit

ic.ro

259

au evidenţiat diferenţele, le-a accentuat în detrimentul altor caracteristici1, au cristalizat atitudinile, credinţele, curentele de opinie, centrele de decizie politică şi de opinie oficială şi le-a influenţat în funcţie de interese conjuncturale. Uneori, cei implicaţi vor încerca să îşi legitimeze discursul în şi prin fluxul informaţional internaţional, care permite, intenţionat sau inerţial, omisiuni şi distorsiuni, cu precizarea că legitimarea unei părţi presupune automat discreditarea celeilalte.

Cu titlu ilustrativ, oferim în cele ce urmează câteva puncte de reper în ceea ce priveşte oglinda occidentală şi reprezentările Celorlalţi despre noi. Precizăm că aceste date sunt rezultatele unei cercetări consacrate reprezentărilor occidentalilor analizate în trei momente decisive pentru perspectivele României: summit-ul din Madrid, 1997, summit-urile din Istambul şi Helsinki, 1999 şi summit-ul din Praga, 20002.

1 Trimitem la relatările mass media internaţionale despre România după momentul 1989. 2 Datele integrale ale cercetării se regăsesc în lucrarea de doctorat cu tema „România în străinătate: imagine şi stereotip (deceniul 1990-2000)” (Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Sociologie). De asemenea, rezultatele se regăsesc în lucrarea „Imaginea României în lume”, Bucureşti, TOP FORM, 2006, autor Irena Chiru.

www.geo

polit

ic.ro

260

Aceste rezultate pot fi interpretate dintr-o perspectivă pragmatică (de dorit, din punctul nostru de vedere), în sensul în care pot fi integrate într-o eventuală „strategie de imagine”. Se ridică firesc întrebarea „care imagine?” deoarece cum putem selecta criteriile care să probeze acurateţea reprezentării şi corespondenţa cu realitatea? Aşadar, o asemenea iniţiativă devine cu atât mai dificilă cu cât pretenţia de a promova imagini, cu scopul controlării acurateţei reprezentării, este subminată de dificultatea de a stabili cu precizie ce este real sau veridic. Paradoxal, rămân ca elemente de reper în înţelegerea şi judecarea reprezentărilor Celorlalţi despre Noi tocmai probabilitatea percepţiilor eronate, distorsiunea, selecţia, ierarhizarea şi firescul alegerii.

Precaritatea reprezentărilor are consecinţe în plan latitudinal: "instanţele internaţionale de decizie îşi definesc atitudinile faţă de statele din Est, faţă de minorităţile etnice şi faţă de conflicte, în funcţie de reprezentările despre acestea, care, preponderent, au ca sursă mass-media de renume internaţional"1. Ceea ce justifică afirmaţia conform căreia "adevărul, dacă nu este susţinut de putere, mai ales de putere mediatică, este neputincios"2.

Dincolo de încercarea de a înţelege relaţiile dintre Occident şi Europa „fostă comunistă” în termenii comunicării şi ai puterii simbolice, cu precădere a celei de reprezentare, reflectarea prin ochii celuilalt reprezintă un exerciţiu util, care oferă posibilitatea corijării, cu atât mai mult în cazul în care se constată faptul că imaginea este eronat. Mai mult, heteroimaginile, înţelese ca răspunsuri pozitive sau negative, sunt relevante pentru autoimagini. "Societăţile a căror imagine de sine este permanent bombardată din interior şi din exterior vor fi împinse spre blocaje, boală şi suferinţă. În asemenea societăţi, primul lucru care se va prăbuşi va fi respectul, stima de sine"3. Raportul poate fi mai bine înţeles în măsura în care apelăm la "teorema lui Thomas", conform căreia dacă o situaţie este apreciată ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei. Prin urmare, atitudinile şi comportamentele umane nu depind de situaţia dată, ci de definiţia oferită situaţiei respective, comunicarea se realizează între imaginile despre sine şi despre Celălalt, iar noi suntem ceea ce cred alţii despre noi.

Considerăm că o soluţie actuală şi realistă, care ar putea conduce la cunoaşterea mai justă şi mai echitabilă a unei Europei marcate de trecutul comunist (o Europă altfel din perspectiva Occidentului) este conţinută în intervenţia postcolonială. Fără a putea fi redusă la o simplă descriere a trecutului şi a prezentului, teoria postcolonială evidenţiază interconexiunile dintre putere, experienţă şi cultură şi, în termenii lui S. Hall4, este valoroasă prin refuzul perspectivei de tipul aici şi acolo, a lui acum şi atunci, acasă şi în străinătate. Aceasta deoarece perspectiva nu îşi propune să reaşeze polarizat culturile, ci să evidenţieze modalităţile în care Vestul şi Celălalt sunt mutual constitutivi, opun rezistenţă, dar în raport de complicitate. BIBLIOGRAFIE 1. Andraş, C. (2003). România şi imaginile ei în literatura de călătorie britanică. Cluj: Dacia. 2. Ashcroft, B., Gareeth, G. şi Helen, T. (1994). The Post-Colonial Studies Reader. London: Routedge 3. Bastide, R. (1969). Psychologie des peuples et relations interethniques. În Revue de psychologie des peuples, 4. 4. Chiciudean, I. şi Halic, B.A. (2001). Noţiuni de imagologie istorică şi comunicare interetnică. Bucureşti: SNSPA. 5. Corm, G. (1999). Europa şi Orientul. Cluj-Napoca: Dacia. 6. Duţu, A. (1985). Literatura comparată şi istoria mentalităţilor. Bucureşti: Univers. 7. Foucault, M. (2000). Truth and Juridical Forms. În Power. Essential Works of Foucault, 1954-1984,

1 Georgiu, op.cit.: 23. 2 idem. 3Bădescu, Dungaciu, Baltasiu, 1996, apud Chiciudean şi Halic, Chiciudean, I. şi Halic, B.A. (2001). Noţiuni de imagologie istorică şi comunicare interetnică. Bucureşti: SNSPA, p. 92. 4Hall, S. (1996). When was the Post-colonial? Thinking at the Limit. În I. Chambers şi L. Curti (coord.), The post-colonial Question: Common Skies, Divided Horizons. New York: Routledge.

www.geo

polit

ic.ro

261

New York: The New Press. 8. Georgiu, G. (1992). "Războiul" imaginilor etnocentriste. În Societate şi cultură, 6. 9. Hall, S. (1996). When was the Post-colonial? Thinking at the Limit. În I. Chambers şi L. Curti

(coord.), The post-colonial Question: Common Skies, Divided Horizons. New York: Routledge. 10. Kaplan, R.D. (1993). Fantomele Balcanilor - o călătorie în istorie. Bucureşti: Antet. 11. Keyserling , H. (1993). Analiza spectrală a Europei. Iaşi: Institutul European. 12. Ledytard, J. (1966). John Ledytard's Journey through Russia and Siberia 1787-1788: The Journal

and Selected Letters. Madison: Winsconsin Press. 13. Lüsebrink, H.J. (1999). La construction de l’Autre. Approches culturelles et socio-historiques. În

Hily, M.-A. şi Lefebrre, M.L. (coord.) Idéntité collective et alterité. Diversité des espaces/spécificités des pratiques. Paris: L’Harmattan.

14. O’Halon, R. şi Washbrook, D. (1992). After Orientalism: Culture, Criticism and Politics in the Third world. Comaprative Studies in History and Society, 34, 141-167.

15. Pageux, D.-H. (1983). De l’image à l’imaginaire. În Colloquium Helveticum. Cahiers suisses de littétature générale et comparé, 8. Berne, New York: Peter Lang.

16. Platon, A.F. (2004). Stereotipurile mentale şi efectele lor. În Cartea de istorie, disponibil la www.observatorulcultural.ro. 17. Said, E. (2001). Orientalism. Concepţiile occidentale despre Orient. Timişoara: Amacord. 18. Thomson, J.(2000). Media şi modernitatea. O teorie socialã a mass-media. Oradea: Antet. 19. Todorova, M. (2000). Balcanii şi balcanismul. Bucureşti: Humanitas. 20. Wolff, L. (2000). Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în epoca luminilor. Bucureşti: Humanitas. 21. Yanovski, R. (2000). Group Images in Media Context, disponibil la www.imagologie.articles

www.geo

polit

ic.ro

262

RELAŢIILE FEDERAŢIEI RUSE CU „STRĂINĂTATEA APROPIATĂ” ŞI NOII ALIAŢI EUROPENI AI N.A.T.O.

Ionuţ MIRCEA

Résume: Le principal moyen de contrôler les pays européens de la CEI et les nouveaux alliés de l’OTAN se constitue de la dépendance des réserves de gaz et de pétrole importées de la Fédération de Russie, dépendance accentuée avec la mise en scène de la nouvelle doctrine de sécurité du pays. De l’autre côté, depuis leur accession à l’indépendance, les républiques d’Asie Centrale occupent une place particulière dans les préoccupations de sécurité de la Fédération de Russie, puissance héritière de l’empire soviétique et partageant une longue frontière avec les États de la région. Le Kremlin a assimilé la région à une source de menaces variées, auxquelles seraient exposés les intérêts vitaux de la Russie.

DOCTRINA PUTIN DE SECURITATE NAŢIONALĂ Pentru relevarea mecanismelor prin care Rusia acţionează în raport cu statele

din sfera de influenţă a fostei URSS, precum şi cu noii aliaţi europeni ai NATO, înţelegând aici ţările admise în Alianţă în anul 2004 şi pe cele aspirante la integrare din spaţiul post-sovietic, este necesar să pornim de la premisa că oficialităţile de la Moscova, alături de conducerile Chinei, Germaniei şi Franţei, fac tot posibilul să contrabalanseze influenţa Statelor Unite, care s-a afirmat ca unică superputere după prăbuşirea URSS. În plus, Rusia acţionează pentru recâştigarea influenţei asupra foştilor sateliţi şi a limita accesul vestic în zonele-cheie ale fostei Uniuni Sovietice.

În ciuda pragmatismului afirmat de diplomaţia rusă, analizele experţilor în relaţii internaţionale de la Moscova invocă în continuare, când se referă la Rusia, teoria „celei de-a doua superputeri”, în cadrul unei lumi multipolare. Mai mult, diplomaţia rusă combină, într-o formă atipică, statutul special în relaţiile cu SUA, NATO şi Uniunea Europeană - din care transpare dorinţa unui tratament privilegiat pentru Rusia, datorat calităţii sale de putere regională, fostă superputere - cu conceptul de „Europa Mare”, care să presupună primirea în organismul european a Federaţiei Ruse, în scopul creării celei mai puternice pieţe energetice din lume1.

Impunerea „democraţiei controlate” şi aprobarea de către preşedintele Vladimir Putin, în ianuarie 2000, a Conceptului de Securitate Naţională şi, în aprilie 2000, a unei noi doctrine militare au permis aducerea în prin plan a economiei ruse, ca o componentă importantă a politicii externe a Federaţiei Ruse. Întrucât Conceptul de Securitate Naţională identifica drept ameninţare majoră la adresa ţării criza economică, şeful statului s-a concentrat pe impunerea unei direcţii unice, de coordonare a instituţiilor statului care aveau atribuţii în domeniul economic cu interesele mediului de afaceri, în scopul conturării unei politici externe mai coerente. În acest sens, un rol primordial în transpunerea în practică a Doctrinei Putin l-a constituit atragerea concernelor energetice ruse în politica externă.

Astfel, s-a luat decizia ca tot petrolul neprelucrat din Rusia să treacă printr-un sistem central de conducte controlat de stat, iar guvernul era cel care acorda companiilor cotele de acces2. În luna noiembrie 2003, Ministerul de Externe şi Uniunea Rusă a Producătorilor de Petrol şi Gaze Naturale au semnat un acord de cooperare care să „reglementeze oferta reciprocă de informaţii pentru a contribui la atingerea scopului lor comun, servirea interesului naţional al Rusiei”. Acordul „pune în practică dorinţa celor două părţi de a creşte eficienţa diplomaţiei energetice, care capătă un rol din ce

1 România – Rusia: intrarea în normalitate, Casa N.A.T.O., Occasional Papers, nr. 2/2003, p. 32 2 Agenţia de ştiri Ria Novosti (Moscova), http://fr.rian.ru/, 5 noiembrie 2003

www.geo

polit

ic.ro

263

în ce mai important în relaţiile internaţionale şi în cooperarea bilaterală dintre state”. Conform Ministerului de Externe, „practic nici un proiect de amploare legat de investiţiile companiilor ruseşti de combustibil şi energie nu poate fi realizat fără asistenţă activă din partea statului”. Anterior, în luna ianuarie 2003, premierul Mihail Kasianov preciza că guvernul rus nu va tolera construcţia unor conducte private în Rusia.

FEDERAŢIA RUSĂ ŞI SPAŢIUL SĂU DE SECURITATE EUROPEAN Deşi la ultimul summit al statelor membre C.S.I. (10-11 iulie 2005) preşedintele

rus Vladimir Putin a afirmat că organismul nu mai reprezintă un instrument de cooperare viabil, a cărui utilitate a fost dată de faptul că a creat cadrul necesar desprinderii fostelor republici sovietice de URSS (deşi după unele păreri rămâne, în continuare, un mecanism de „dezintegrare graduală”1), Moscova a folosit cu abilitate acest instrument politic pentru păstrarea în sfera sa influenţă a fostelor republici. Rusia nu a asistat pasiv la decăderea de la statutul de mare putere la cel de putere regională, generată de prăbuşirea URSS, acţionând, la început, prin pârghii militare (forţe de menţinere a păcii), iar apoi prin pârghii economice pentru prezervarea sferelor de influenţă şi pentru cucerirea de noi pieţe. Reintegrarea spaţiului post-sovietic a devenit o prioritate pentru Vladimir Putin, deoarece contribuie la consolidarea percepţiei conform căreia Rusia reprezintă un actor important în gestionarea problemelor din Eurasia.

Mijlocul principal de persuasiune l-a constituit, de fiecare dată, dependenţa fostelor republici sovietice de resursele de materie primă importate din Federaţia Rusă, importanţa controlului economic aplicat statelor din fosta sferă de influenţă devenind tot mai pregnantă o dată cu lansarea noii doctrine de securitate a ţării. Însă influenţa rusă nu s-a limitat numai la „aripa europeană a CSI” (Ucraina, Belarus, Moldova), ci s-a extins şi asupra altor state, în special prin intermediul investiţiilor externe realizate în sectoare strategice ale economiilor vizate şi prin achiziţionarea de drepturi asupra infrastructurii strategice2. Oficialii de la Moscova au încercat să direcţioneze capital către regiunile din „străinătatea apropiată”, unde Rusia are interese strategice pe termen lung, urmărind astfel să mărească dependenţa statelor aflate în sfera de influenţă ex-sovietică de furnizarea energiei ruse şi de investiţiile economice3.

Janusz Bugajski, directorul Centrului de Studii Internaţionale Strategice, CSIS, pentru Europa de Sud-Est şi fosta URSS, apreciază că politica rusă cu privire la Estul Europei a fost regionalizată în patru zone, şi anume: partea europeană a CSI, statele baltice, ţările Central Europene şi Europa de Sud Est, fiecare dintre aceste zone având o importanţă aparte pentru Moscova. Astfel, dacă „aripa europeană a CSI” este vizată pentru recâştigarea unei sfere de dominaţie mai largi şi pentru proiectarea puterii asupra Europei Centrale şi Occidentale, iar statele baltice formează o zonă-tampon „în calea invadării de către Vest a fostelor teritorii sovietice”, statele central-europene (Polonia, Ungaria, Slovacia şi Cehia) sunt privite ca „sursă potenţială de influenţare negativă a vecinilor din CSI”, ceea ce a devenit şi Europa de Sud-Est după extinderea NATO din 2004.

Scopurile urmărite de Rusia au vizat, deci, „influenţarea bazelor orientărilor externe şi politicilor de securitate ale statelor vecine”, obţinerea de beneficii economice şi poziţii de monopol prin investiţii externe şi prin preluări ale infrastructurii energetice din Europa de Est, „transformarea dependenţei generalizate a Europei de Est faţă de energia şi de investiţiile ruseşti într-o influenţă interguvernamentală predictibilă, 1 Oleg Serebrian, Politică şi geopolitică, Editura Cartier, Chişinău, 2004, p. 43 2 Janusz Bugajski, Pacea rece. Noul imperialism al Rusiei, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2005, p. 49 3 ibidem

www.geo

polit

ic.ro

264

de tip constant şi pe termen lung”, precum şi limitarea dimensiunilor şi a vitezei integrării instituţionale occidentale a statelor europene din CSI, mai ales în domeniul securităţii. De asemenea, Moscova s-a opus şi a obstrucţionat permanent crearea unor alianţe regionale care să includă state din fosta sferă de influenţă, cum ar fi iniţiativa G.U.U.A.M. (din care făceau parte Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan şi Republica Moldova), de altfel singura organizaţie din spaţiul CSI din care Rusia nu face parte1, creată cu sprijinul Statelor Unite, dar a cărei eficienţă a lăsat foarte mult de dorit din cauza intereselor de cele mai multe ori divergente ale membrilor săi.

În plan militar, Rusia a încercat extinderea atributelor de securitate în CSI prin crearea Centrului de Luptă Antiteroristă, replică evidentă la adresa grupului de ţări GUUAM. Acordul privind crearea Centrului, semnat de Rusia şi alte 10 state CSI, a generat neînţelegeri între grupul de ţări GUUAM şi Rusia, care a forţat crearea centrului. Statele GUUAM au avut rezerve chiar cu prilejul summit-ului de deschidere, luând în considerare o eventuală utilizare a Centrului de către Moscova în propriile sale interese, sub motivaţia pericolului terorismului, care să justifice menţinerea trupelor ruse în unele state independente. Chiar şi cei mai apropiaţi aliaţi ai Rusiei la acea vreme, Tadjikistan şi Belarus, au refuzat să participe la finanţarea Centrului, iar un alt aliat fidel, Armenia, s-a angajat să finanţeze numai 3% din bugetul Centrului, pe când Rusia susţinea 50% din cheltuieli.

PROIECTAREA FORŢEI ENERGETICE A RUSIEI ASUPRA NOILOR ALIAŢI EUROPENI AI N.A.T.O. „Criza gazului” cu care s-a confruntat Europa a fost generată de disputele cu

Ucraina, ale cărei implicaţii s-au resimţit şi asupra unor state precum Germania, Franţa, Austria etc. Prin urmare, Federaţia Rusă nu a acţionat asupra ţărilor puternice ale Uniunii Europene şi este foarte probabil nici să nu o facă vreodată (numai în cazul unui conflict deschis eventual, variantă exclusă pe termen mediu), deoarece exportul de hidrocarburi a reprezentat calea redresării economice a Federaţiei Ruse sub conducerea lui Vladimir Putin.

Gazul rusesc reprezintă una dintre modalităţile de atragere a fondurilor necesare economiei ruse, acesta constituind, probabil, motivul principal pentru care Federaţia Rusă s-a angrenat în proiectul nord-european, de construire a unui gazoduct care să lege direct Federaţia Rusă de Germania şi, ulterior, de Franţa. Finalizarea proiectului - contestat puternic de către statele baltice, Polonia şi Ucraina - ar însemna şi posibilitatea exercitării de presiuni directe asupra Ucrainei şi eliminarea acesteia din poziţia cheie de intermediar al gazelor ruseşti, teritoriul său fiind traversat de majoritatea rutelor de transport al hidrocarburilor din Rusia.

Reducerea furnizării de gaz pentru Ucraina înseamnă automat influenţarea presiunii acestuia şi către ceilalţi destinatari europeni, deoarece autorităţile de la Kiev recurgeau la oprirea cantităţilor destinate necesarului de consum al ţării, ceea ce a provocat lansarea de către Federaţia Rusă a acuzaţiilor de „furt din conducte”. De fapt, problema Federaţiei Ruse, principalul producător de gaze naturale din lume, este că nu poate controla securitatea energetică a Ucrainei, principala cale de acces a gazului rusesc în Europa, deoarece nici nu poate opri furnizarea acestuia, dar nici politica măririi preţurilor nu o avantajează, întrucât şi Ucraina va percepe, în mod automat, un preţ similar pentru tranzitarea gazului.

1 Nu am inclus aici recenta iniţiativă Comunitatea Opţiunii Democratice, deoarece la aceasta s-au alăturat şi state din afara spaţiului CSI.

www.geo

polit

ic.ro

265

Nou

a Ru

sie

şi re

laţii

le c

u ac

tual

a “s

trăin

ătat

e ap

ropi

ată”

(Vas

ile S

imile

anu

- G

eopo

litic

a sp

aţiu

lui c

arpa

to-d

anub

iano

-pon

tic, E

ditu

ra T

op F

orm

, Buc

ureş

ti, 2

004)

www.geo

polit

ic.ro

266

Câştigarea „jocului cu sumă zero” în disputa energetică dintre Federaţia Rusă şi Ucraina reprezintă miza recentelor evoluţii dintre cele două state, acordul încheiat după tratativele dintre cele două părţi ajungând, sub raportul preţ de livrare – preţ de tranzit, în punctul iniţial. Aşa se face că, deşi Federaţia Rusă a dublat preţul gazului furnizat Ucrainei, oficialităţile de la Kiev nu s-au arătat îngrijorate, anunţând că sumele pe care le vor achita pe viitor nu au fost majorate, Ucraina plătind, de fapt, acelaşi tarif.

Cu totul alta este situaţia Republicii Moldova şi a Georgiei, Moscova ameninţând cu sistarea livrărilor (acţiuni care au fost transpuse şi în practică) pentru a impune preţul solicitat. Imposibilitatea achitării acestuia - situaţia se repetă în fiecare an - a condus, în timp, la cedarea de acţiuni la compania de stat din Republica Moldova şi, implicit, la preluarea controlului de către concernul rus „Gazprom” asupra infrastructurii energetice a ţării. În plus, dublarea acestei măsuri de blocarea importurilor din Republica Moldova (circa 80% din totalul producţiei de vin şi cereale se exporta în Federaţia Rusă) - denotă că Moscova este hotărâtă să facă tot posibilul pentru a nu acorda nici cea mai mică oportunitate de dezvoltare unui stat care şi-a manifestat intenţia de a se desprinde de sub tutela rusă.

Cazul Georgiei este puţin diferit, pentru a diminua dependenţa ţării de aprovizionările de hidrocarburi din Federaţia Rusă, autorităţile de la Tbilisi reuşind să facă operaţională, cu sprijin american, în 2005, conducta Baku - Tbilisi - Ceyhan, convingând, totodată, şi Turkmenistanul să se angajeze în livrarea unei cantităţi semnificative de petrol, deoarece producţia Azerbaidjanului este insuficientă pentru alimentarea oleoductului, concomitent cu orientarea ţării spre alte spaţii de aprovizionare (Iran).

Conştientizarea pericolului reprezentat de dependenţa tot mai multor state europene de exporturile de gaze ruseşti a determinat iniţierea dezbaterilor cu privire la identificarea unor surse alternative de energie, la Forumul Economic de la Davos, de la sfârşitul lunii ianuarie 2006, Polonia propunând chiar crearea unui „pact energetic” între ţările europene. Totodată, cu ocazia reuniunii miniştrilor de finanţe ai G8, aceştia au convenit crearea unei pieţe globale a gazelor naturale, după cum a afirmat ministrul rus de finanţe, Alexei Kudrin1.

Desigur că se poate invoca argumentul că Federaţia Rusă, ca stat deţinător şi furnizor al unor importante cantităţi de hidrocarburi, nu urmăreşte decât un scop pur comercial. Prin urmare, în lipsa unui competitor pe măsură, obţinerea unui preţ cât mai mare, prin renegocierea contractelor în fiecare an, nu ar avea ca obiectiv decât adaptarea la preţul internaţional de referinţă. Dar modul în care o face ridică mari semne de întrebare asupra bunelor intenţii ale Federaţiei Ruse, care nu acceptă negocieri, ci numai impunerea propriilor preţuri. Deşi contractele de asemenea tip prevăd clauze exprese privind renegocierea anuală a preţurilor de livrare, deci nu ar trebui să reprezinte o surpriză pentru nimeni forţarea, anual, a preţului de către Federaţia Rusă, iar renegocierea ar trebui făcută din timp, cauze „necunoscute” determină periodic, şi o vor face în continuare, apariţia crizelor energetice în tot mai multe state europene.

În concluzie, analiza fluxurilor energetice ale Federaţiei Ruse – efectuată prin prisma recentelor evenimente generate de întreruperea/sistarea aprovizionării cu gaze naturale a unor state din Europa de Est, cu repercusiuni şi asupra Europei Centrale - relevă un fenomen foarte interesant. În timp ce ţările aflate până nu demult sub influenţa Moscovei depun eforturi în scopul identificării unor resurse alternative la aprovizionarea cu resurse energetice din Federaţia Rusă, statele puternice ale

1 Miniştrii de Finanţe ai G8 dezbat problema creării unei pieţe globale a gazului, http://fr.rian.ru/russia, 11 februarie 2006

www.geo

polit

ic.ro

267

Uniunii Europene au iniţiat proiecte pentru aprovizionarea directă cu gaze naturale din spaţiul ex-sovietic. Prin urmare, se pune întrebarea „de ce asistăm concomitent la două procese diametral opuse în ceea ce priveşte aprovizionările cu resurse energetice din Federaţia Rusă?”. Să fie oare aceeaşi politică a tripletei Germania - Franţa - Rusia, care a determinat reacţii dure din partea Poloniei, Ucrainei şi a statelor baltice faţă de summit-ul celor trei lideri la care nu au fost invitaţi noii membri ai Uniunii Europene, Paris şi Berlin preferând să urmărească numai realizarea propriilor interese economice?

Singurul motiv pentru statele recent desprinse de pe orbita influenţei ruse pentru care Moscova nu a întrerupt definitiv alimentarea cu gaze naturale o reprezintă „şansa” de a se afla ca intermediari între Rusia, pe de o parte, şi Germania şi Franţa, pe de altă parte. Dar în condiţiile finalizării gazoductului nord european (a cărui construcţie a început şi al cărei termen de finalizare este 2010), situaţia se va complica, „micii jucători strategici” aflaţi pe traseul conductelor de aprovizionare a Europei de Vest fiind practic eliminaţi din jocul energetic cu Federaţia Rusă. În aceste condiţii, dacă statele europene puternice aspiră, în continuare, la definitivarea unei construcţiei europene fiabile, nu pot ignora politica energetică comună, căci, aşa cum a demonstrat-o Rusia (axul central al doctrinei Putin de securitate naţională îl reprezintă politica energetică), instrumente precum Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) şi Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) nu pot fi transpuse în practică decât prin corelarea lor cu strategii bine definite în domeniul energetic. Dealtfel, un proiect de raport al Comisiei Europene, discutat la începutul lunii februarie 2006 de executivul comunitar, atrage atenţia asupra faptului că „eforturile Uniunii Europene de a întări securitatea energetică europeană ar putea fi îngreunate de interesele naţionale ale statelor membre”, deoarece "statele consumatoare de energie încep să se considere unele pe altele drept potenţiali rivali în aprovizionarea energetică, exact într-o perioadă în care Europa importă mai multă energie decât oricând, tendinţă ce se va accelera substanţial”, afirmă documentul, care va sta la baza unei Cărţi verzi privind viitoarea politică energetică a UE1.

RUSIA ŞI SPAŢIUL SĂU DE SECURITATE ASIATIC Dacă asupra statelor din sfera de influenţă europeană Rusia a acţionat, şi o

face în continuare, prin metoda „lasoului energetic”, ţările din Asia Centrală care au făcut parte din fosta URSS sunt controlate prin alte mecanisme, în special prin atragerea la colaborare în domeniul militar, acestea având deficienţe în acest sens, şi prin exploatarea slăbiciunilor cu care se confruntă în domeniul cooperării interetnice.

După dobândirea independenţei, statele Asiei Centrale au ocupat un loc aparte în preocupările de securitate ale Federaţiei Ruse, putere moştenitoare a imperiului sovietic şi care împarte o lungă parte a frontierelor sale cu statele regiunii2. Kremlinul a asimilat regiunea cu o sursă de ameninţări variate - terorism, extremism islamic, trafic de droguri şi arme - căreia îi opune interesul vital al Rusiei. În fapt, Asia Centrală este considerată, în termeni geografici şi strategici, ca prelungirea regiunii nord-caucaziene, una dintre zonele cele mai instabile ale ţării. Apariţia unor tulburări în republicile central-asiatice, unde frontierele sunt greu de controlat, şi riscul extinderii violenţelor în interiorul teritoriului rus sunt, deci, prezentate ca un factor de nelinişte pentru puterea de la Moscova. În virtutea intereselor specifice, autorităţile ruse au integrat, astfel, Asia Centrală în sfera naturală de influenţă a Rusiei şi îşi manifestă 1 Europa nu are politică energetică, Adevărul, 13 februarie 2006 2 Rusia are mai mult de 6.800 km de frontieră cu Kazakhstan, unde minoritatea rusă reprezintă 38 % din populaţia locală.

www.geo

polit

ic.ro

268

voinţa de a asigura stabilitatea zonei. În calitatea sa de stat vecin şi de putere regională, Rusia este percepută ca principalul partener strategic al statelor central-asiatice, Moscova dezvoltând o cooperare militară activă cu republicile din Asia Centrală.

Pe lângă rolul pe care i l-a conferit CSI pentru menţinerea în sfera de influenţă a Rusiei a statelor din Asia Centrală, Moscova a iniţiat şi alte mecanisme de „cooperare şi control” privind asigurarea securităţii naţionale. Invocând apariţia unor „noi provocări şi ameninţări la adresa stabilităţii şi păcii”, oficialii ruşi au determinat o parte din statele participante la Acordul de Securitate Colectivă, semnat în mai 1992, să accepte crearea, pe baza acestuia, a Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă (ODKB), ai cărei membri (Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîzstan, Rusia şi Tadjikistan) şi-au propus „adâncirea cooperării din domeniul politico-militar, inclusiv de coordonare a activităţii de politică externă”1.

Oficial, necesitatea înfiinţării unei asemenea organizaţii a apărut pe parcursul agravării situaţiei din Afganistan, situat la graniţele sudice ale CSI, în fapt aceasta reprezentând un pretext pentru Moscova de a propune crearea unor „forţe colective de desfăşurare rapidă”, înfiinţarea unei comisii de cooperare economico-militară (cu scopul intensificării cooperării industriilor militare), precum şi deschiderea de baze aeriene ruseşti în Kîrghîzstan şi Tadjikistan. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie între alianţele militare clasice (justifica intervenţiile militare în cazul agresării unuia dintre membri) şi sistemele de securitate colective (permitea părţilor să soluţioneze conflicte în statele ex-sovietice).

În fapt, crearea Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă, în octombrie 2002, a reprezentat prima iniţiativă rusească de a modifica sistemul de securitate în spaţiul ex-sovietic şi reunea aliaţii cei mai fideli ai Rusiei. Scopul său era transformarea forţelor militare ruseşti şi, prin aceasta, consolidarea influenţei Moscovei în spaţiul asiatic al fostei URSS. În scopul conferirii de legitimitate noii organizaţii, în anul 2005 Moscova şi-a intensificat eforturile pentru promovarea organizaţiei la nivel internaţional: acesteia i-a fost conferit statutul de observator în cadrul Adunării Generale a ONU, a fost recunoscută de OSCE şi de Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Mai mult, eforturile au fost direcţionate în vederea iniţierii cooperării cu NATO, în special în Afganistan2.

Deşi Rusia doreşte construirea unei organizaţii care să nu fie pusă în pericol de tentaţiile colaborării unor state central-asiatice cu SUA în zona Mării Caspice, potenţialii aliaţi rămân ţări slabe, ceea ce determină Rusia să finanţeze modernizarea forţelor armate ale acestora pentru a spori dependenţa de echipamentele militare ruseşti. Cu toate acestea, „grupul de membri stabili” poate crea probleme Moscovei, întrucât în zonă pare să funcţioneze principiul colaborării cu partenerul care oferă cel mai mult. Astfel, Kazahstan şi-a intensificat activităţile în Marea Caspică şi participă la stabilizarea Irakului, iar Kîrghîzstan a permis zboruri americane către Afganistan şi chiar stabilirea unor baze militare americane la Kant. Totodată, cei doi parteneri în cadrul ODKB (care acoperă 30% din spaţiul aerian al ODKB) nu cooperează pe deplin cu Rusia, acestea refuzând să participe la faza activă a exerciţiilor de apărare antiaeriană organizate în luna septembrie 20053. 1 Tratatul de Securitate Colectivă a fost semnat în luna mai 1992, mai fiind cunoscut şi ca Tratatul de la Taşkent. Statele semnatare erau Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazakhstan, Kîrghîzstan, Tajdikistan şi Uzbekistan. Moldova, Turkmenistan şi Ucraina au refuzat să semneze acordul, iar Azerbaidjan, Georgia şi Uzbekistan s-au retras din Tratatul de la Taşkent în anul 1999. Ulterior, acestea din urmă, mai puţin Turkmenistan, au format GUUAM. 2 La 24 iunie 2005, întrunirea consiliului miniştrilor Apărării din CSI a confirmat doar transferul cooperării militare către ODKB. Georgia, Moldova şi Turkmenistan au absentat, iar Ucraina a renunţat la statutul deţinut în favoarea celui de observator. 3 Aleksandr Iakovenko, Parteneriat în loc de despărţire. Ce viitor are CSI, Agenţia „Rusia la zi”, 29 iunie 2005

www.geo

polit

ic.ro

269

Un alt mecanism de „cooperare şi control” pe care Rusia încearcă să-l dezvolte în zonă se referă la iniţiativa înfiinţării unei forţe navale comune cu celelalte state riverane Mării Caspice (CasFor), pentru protecţia antiteroristă a obiectivelor petroliere din zonă1, acţiune demarată şi ca o contrapondere la demersuri similare iniţiate de Statele Unite.

O oportunitate pentru controlul statelor central-asiatice de către Rusia a reprezentat-o propunerea Chinei de înfiinţare a Organizaţiei de Cooperare de la Shanhai, cu atât mai mult cu cât demersul a aparţinut oficialilor de la Beijing, iniţiativă căreia Moscova i-a răspuns imediat, însă a stabilit un precedent, angajând China în lupta împotriva „separatismului, extremismului şi terorismului” în statele din spaţiul ex-sovietic.

Aşadar, dacă state precum Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan şi Kîrghîzstan reprezintă pentru Federaţia Rusă „străinătatea apropiată”, mai nou acestea reprezintă pentru China „vecinul său imediat strategic”2. BIBLIOGRAFIE 1. Janusz Bugajski, Pacea rece. Noul imperialism al Rusiei, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2005 2. Igor Munteanu, Iulian Chifu, Iulian Fruntaşu, Nicolae Chirtoacă, Valeriu Prohniţchi, Dan Dungaciu,

Ion Naval, Radu Gorincioi, Boris Asarov, Moldova pe calea democraţiei şi stabilităţii: din spaţiul post-sovietic în lumea valorilor democratice, Editura Cartier, Chişinău

3. Hélène Carrère d’Encausse, Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic, Editura Remember - Sic Press Group, 1993

4. Hélène Carrère, Imperiul spulberat. Revolta naţiunilor în URSS, Editura Remember - Sic Press Group, 1993 5. Oleg Serebrian, Politică şi geopolitică, Editura Cartier, Chişinău, 2004 6. România – Rusia: intrarea în normalitate, Casa N.A.T.O., Occasional Papers, nr. 2/2003

1 Vladimir Socor, Interesele Rusiei în Marea Caspică, Ziua, 31 octombrie 2005 2 Victor Maier, Rusia şi SUA, în competiţie pentru Eurasia, în Cadran Politic, anul III, nr. 32-33, decembrie 2005-ianuarie 2006, p. 10

www.geo

polit

ic.ro

270

PROBLEMA CORUPŢIEI ÎN CAUCAZUL DE SUD

Mihai HOTEA

Abstract: Recent studies have shown that former soviet countries scored some of the highest levels of corruption, similar to Sub-Saharan Africa and Southern Asia, and among those, the South Caucasian region proved quite dangerous patterns. Both administrative corruption and state capture threaten the region stability and raise major challenges to international organizations, as post-soviet high-level corruption and multinational companies’ interests turn energy wealth of the region into poverty for the regular people. Nevertheless, efforts of the national governments have received serious external support in order to pursue structural reforms and engage the countries towards a free and democratic society with a proper economic development.

Keywords: South Caucasus, corruption, bribery, state capture, poverty, structural reforms, multinational oil companies.

O mare parte din tentativele de a compara percepţia corupţiei pe plan global au sfârşit prin a concluziona că multe dintre statele în tranziţie, în special membre ale Comunităţii Statelor Independente, sunt văzute ca având cei mai înalţi indicatori ai corupţiei dintre toate statele analizate. Folosind un număr de 12 indici care să compună o imagine de ansamblu asupra corupţiei dintr-o ţară şi luându-se spre analiză o perioadă de 4 ani, a rezultat că nivelul corupţiei din statele membre CSI este perceput ca fiind comparabil cu cele înregistrate în Asia de Sud şi Africa Sub-Sahariană, în total contrast cu corupţia din Europa Centrală şi de Est, inclusiv ţările baltice, care este văzută ca fiind comparabilă cu cea din America Latină şi Orientul Mijlociu, nivelul rămânând în schimb destul de înalt faţă de cel existent în ţările membre ale Organizaţiei Economice pentru Cooperare şi Dezvoltare (OECD).

Figura 1.1 Percepţia corupţiei la nivel global 1

Ancheta de mai sus oferă însă doar o perspectivă generală asupra corupţiei într-o anumită regiune de pe glob, fără a face distincţia între cele două forme cunoscute ale corupţiei, respectiv corupţia administrativă şi cea statală, privând astfel observatorul de posibilitatea de a stabili o tipologie a corupţiei pentru fiecare stat în parte. În fapt s-a convenit că există patru tipologii distincte ale corupţiei, care pot caracteriza o ţară în funcţie de valorile atinse de cele două forme de manifestare

1 Anticorruption in Transition. A Contribution to the Policy Debate, Banca Mondială , Washington DC, 2001

0,1

0,2

0,3

0,4

0,5

0,6

0,7

0,8

OE CD A sia de SudEst

O rientu lMijlociu şiAfrica de

Nord

EuropaCentrală şi

de E s t

A m ericaLatină

A fr ica SubSahariană

A s ia de S ud CSI

www.geo

polit

ic.ro

271

ale acesteia1. Pe de o parte, corupţia administrativă se referă la sumele încasate cu titlu de mită de către funcţionarii publici aflaţi în exercitarea serviciului public şi, deşi este extrem de răspândită în ţările în tranziţie, prezintă de departe cel mai redus pericol social. Pe de altă parte, corupţia statală are în vedere folosirea de către demnitarii şi funcţionarii publici a poziţiei pe care o ocupă în ierarhia statală pentru satisfacerea intereselor personale în afara cadrului legal, de cele mai multe ori prin folosirea influenţei şi puterii publice pe care o presupune postul ocupat.

Figura 1.2 Tipologia corupţiei în spaţiul ex-sovietic2

Se poate afirma că atunci când atât corupţia administrativă cât şi cea statală se regăsesc la un nivel deosebit de ridicat ne găsim în faţa celui mai periculos tipar, respectiv atunci când instituţii cu o capacitate administrativă slabă coexistă cu o mare concentrare de interese realizabile pe seama unor structuri statale uşor coruptibile. În această situaţie interesele private extrem de puternice au capacitatea de a bloca reformele care le-ar limita capacitatea de a profita de pe seama statului şi ar elimina distorsiunile pieţei care lucrează în avantajul lor. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Azerbaidjanul, care are un sistem concentrat al puterii politice cu puţine limitări la adresa executivului. În timp ce preşedintele deţine puteri executive extrem de largi, alte instituţii precum Parlamentul şi societatea civilă sunt extrem de slăbite, în timp ce justiţia nu oferă suficiente garanţii de independenţă.

Începând cu anul 1998, şi considerabil sub presiunea comunităţii internaţionale, Azerbaidjanul a început să situeze campania anticorupţie printre priorităţile sale. În fapt, se constatase scăderea considerabilă a nivelului investiţiilor directe concomitent cu retragerea din ţară a mai multor afaceri desfăşurate de companii transnaţionale.

1 S-au stabilit 4 categorii HIGH-HIGH, HIGH-MEDIUM, MEDIUM-HIGH şi MEDIUM-MEDIUM , primul termen indicând nivelul corupţiei statale, cel de al doilea al corupţiei administrative 2 Anticorruption in Transition. A Contribution to the Policy Debate, Banca Mondială , Washington DC, 2001

Indicele corupţiei administrative

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

1,4 1,6 2,9 2,8 3,1 4,1 4,3 4,2 4,6 5,3 5,1

Indi

cele

cor

upţie

i sta

tale

www.geo

polit

ic.ro

272

Într-o ţară dispunând de resurse naturale atractive precum Azerbaidjanul o strategie credibilă de combatere a corupţiei ar trebui să se adreseze în primul rând legăturilor strânse dintre interesele politice şi cele economice, în special în sectorul energetic, care deschide multiple oportunităţi de câştiguri private ilicite din controlul exercitat asupra profiturilor. S-ar cere în primul rând un grad mai ridicat de transparenţă în operaţiunile desfăşurate de compania petrolieră naţională SOCAR, un control bugetar amănunţit care să vizeze şi fluxurile de capital orientate spre şi dinspre fondul petrolier guvernamental, precum şi restructurarea propriu-zisă a SOCAR.

Corupţia afectează în primul rând mediul de afaceri, cel mai adesea prin influenţarea de către persoane deţinând funcţii publice a procesului decizional. Este cunoscut cazul firmei japoneze Sumitomo, acuzată că ar fi fost implicată într-o înţelegere neoficială cu demnitari azeri, în vederea obţinerii la licitaţie a unui proiect de construcţii. Deşi, cel puţin teoretic, companiile transnaţionale ar trebui să fie în mod vital interesate de susţinerea politicilor anticorupţie, împreună cu respectarea principiului neamestecului în treburile interne ale unui stat, numeroase date evidenţiază faptul că acestea, şi în special cele din industria extractivă sunt considerate responsabile - cel puţin de opinia publică din ţările lor de origine - de coruperea vădită a elitelor conducătoare şi sărăcirea populaţiei din ţările în care îşi desfăşoară activităţile1. În acest sens se exercită o presiune a societăţii civile internaţionale pentru încetarea plăţilor făcute de către aceste companii către guvernele autohtone, iniţiativă susţinută de un număr de peste 30 de organizaţii non-guvernamentale. Un exemplu îl constituie proiectul regional Caspian Revenue Watch destinat să monitorizeze cheltuielile nou-înfiinţatei companii Oil Funds în Kazakhastan şi Azerbaidjan şi obligaţia asumată de British Petroleum de a-şi face publice plăţile către respectivele guverne. În plus, companiile transnaţionale care activează într-un mediu corupt se pot confrunta cu probleme legale în ţara de origine, legislaţia devenind din ce în ce mai strictă. Astfel, deşi Actul privind Anticorupţia şi Principii de Afaceri lansat în Statele Unite de către Transparency Internaţional şi Social Accountability International în decembrie 2002 nu interzicea plăţile de facilitare a afacerilor, noua lege britanică anticorupţie din februarie 2001 scoate aceste plăţi în afara legii.

Cauzele corupţiei dintr-un stat sau dintr-o regiune depind în mare parte de moştenirea instituţională şi economică, calea de tranziţie pentru care s-a optat, modul în care se realizează redistribuirea valorilor şi nu în ultimul rând de prezenţa investitorilor străini. Cercetătorii au confirmat că în majoritatea statelor din spaţiului ex-sovietic corupţia izvorăşte din defectuoasa funcţionare a instituţiilor asociată cu utilizarea politicilor care subminează libertatea comerţului şi concurenţa, prin implicarea brutală a statului în economie, de cele mai multe ori asociată cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Deşi planificarea centralizată lăsa un grad ridicat de apreciere la nivelul birocraţilor de la toate nivelurile, sistemul în sine conţinea o serie de constrângeri la adresa corupţiei, limite care la intrarea în perioada de tranziţie au fost înlăturate, odată cu dezmembrarea majorităţii structurilor de control. În plus, condiţiile particulare ale fiecărui stat la momentul iniţial al demarării reformei economice determină în mare parte soluţiile alese şi, cel mai important, rezultatul final. Spre deosebire de ţările din Europa Centrală şi de Est, unde tranziţia a prins formă în fazele ei incipiente

1 Există exemplul Venezuelei şi al Nigeriei.

www.geo

polit

ic.ro

273

prin intermediul unor coaliţii cu baze largi în societatea civilă, în statele membre CSI tranziţia a fost iniţiată de la vârf spre baze şi în unele ţări s-a instaurat ca un fapt împlinit ca urmare a dezintegrării Uniunii Sovietice şi a rămânerii fără o perspectivă bine determinată. În multe state membre CSI conducerea partidului comunist deja prezent a organizat fazele iniţiale ale procesului de tranziţie, participarea societăţii civile rămânând redusă. Un alt aspect care mai trebuie menţionat atunci când se pune problema factorilor determinanţi ai corupţiei este acela privind investiţiile străine şi efectele pe care acestea le induc unei economii în tranziţie. Astfel, deşi de multe ori se sugerează că infuziile de capital prin intermediul investiţiilor străine directe pot ajuta la reducerea corupţiei prin importarea unor standarde superioare, s-ar putea cu uşurinţă argumenta că, în fapt, acestea pot creşte nivelul corupţiei prin faptul că va interveni mita şi alte forme de influenţă pentru a penetra noile pieţe unde le lipsesc reţelele necesare.

O altă problemă, deloc lipsită de importanţă şi care favorizează corupţia în regiune, o reprezintă relativă subdezvoltare a cadrului legal, un exemplu grăitor reprezentându-l adoptarea abia în 2004, în Armenia, a unei legi naţionale anticorupţie. În plus, cadrul legal nu conferă un tratament egal în mediul de afaceri, în Azerbaidjan, companiile occidentale petroliere fiind supuse unor prevederi particulare, aprobate de Parlament şi având putere de lege. În aceste condiţii şi în lipsa de multe ori a mijloacelor practice de punere în aplicare a legilor, s-a afirmat că „legile georgiene sunt scrise de o asemenea manieră încât să genereze nevoia de corupţie în loc să promoveze statul de drept”1. Ceea ce este poate mai îngrijorător este faptul că un sondaj de opinie efectuat în urmă cu puţin timp în rândul studenţilor de la Universitatea din Tbilisi arăta că 75% dintre cei intervievaţi sunt dispuşi să plătească pentru a obţine o slujbă, iar 8% dintre aceştia declarau deschis că ar accepta mită dacă ar deţine un post pentru care au plătit2. O asemenea percepţie asupra problemei corupţiei este de natură a ridica serioase întrebări în ceea ce priveşte denaturarea efectivă a culturii publice.

În ciuda faţadei menţinute de sistemul comunist, diferenţele instituţionale existente în spaţiul ex-sovietic se revelează prin prisma moştenirii instituţionale cu care fiecare dintre noile state s-a angajat pe calea reformelor. Studii de specialitate au concluzionat că aceste diferenţe au avut un impact profund asupra susceptibilităţii fiecărei ţări faţă de cele două forme ale corupţiei. În primul rând aceste moşteniri au influenţat nivelul de dezvoltare al sistemului naţional de administraţie publică, ţările cu experienţă mai îndelungată de suveranitate confruntându-se mai puţin acerb cu problema corupţiei, întrucât au iniţiat tranziţia cu instituţii publice mai dezvoltate şi cu funcţionari publici mai bine instruiţi. De asemenea, multe dintre aceste state au dezvoltat societăţi civile cu o mai puternică tradiţie a acţiunii colective ca parte a procesului lor politic. În Caucazul de Sud însă, spre deosebire de Europa Centrală, nu a existat în perioada comunistă tendinţa periodică a unor mişcări sociale de a pune în discuţie o programă mai liberală din punct de vedere politic şi economic, fapt care a alterat substanţial şansele implementării rapide a liberalizării economice şi a valorilor democratice.

Cu toate acestea, problema corupţiei devine o povară greu de purtat de către societăţile respective care conştientizează greşelile puterii politice şi faptul că singura modalitate de a păşi cu adevărat pe calea reformelor este îndepărtarea elitelor care s-au dovedit fie incapabile fie dezinteresate în a lua măsurile adecvate.

1 Political Regimes, Laws and Corruption, Prezentation by D Khechinashvili at Balkan- Black Sea Anticorruption Workshop , Bulgaria, 2003 2 Independent Anti Corruption Service Implementation Problems in Post Soviet Georgia, Tbisili, Georgia, 2002

www.geo

polit

ic.ro

274

În Georgia, combaterea corupţiei devenise mai mult un slogan folosit de preşedintele Shevardnadze pentru mulţumirea creditorilor internaţionali, motiv pentru care în noiembrie 2003 populaţia georgiană şi-a exprimat dezaprobarea faţă de corupţia instalată în rândul clasei politice, forţând demisia preşedintelui. Încă de la început, popularitatea mandatului însărcinat noii guvernări a lui Mikhael Saakashvili s-a bazat în mare parte pe speranţa că acesta îşi va îndeplini promisiunile în ceea ce priveşte chestiunea corupţiei.

Pentru a-şi demonstra determinarea de a combate corupţia la toate nivelurile ierarhiei publice, Saakashvili a urmărit demnitari de vârf ai erei Shevardnadze, care au fost arestaţi sub acuzaţia de evaziune fiscală şi delapidare1 dar şi simpli funcţionari, dintre care un număr impresionant au fost constrânşi să demisioneze2. În ciuda vizibilelor dovezi de ataşament faţă de idealurile democratice, în Europa Occidentală şi nu numai persistă încă întrebarea dacă nu cumva programul de reforme este doar parte a unui discurs menit să sensibilizeze comunitatea internaţională, sau Georgia doreşte într-adevăr să devină un model pentru dezvoltarea altor state din spaţiul ex-sovietic. Dincolo de orice suspiciune, diferenţa de discurs dintre noul şi fostul preşedinte al Georgiei rămâne consistentă. Dacă Eduard Shevardnadze descria corupţia ca inerentă mentalităţii georgiene, folosind acest argument ori de câte ori era necesar pentru justificarea deficitelor în implementarea reformelor şi prelungirea creditelor internaţionale în ciuda eşecurilor evidente, Saakashvili a declarat în repetate rânduri că aceasta nu este o fatalitate iar georgienii sunt perfect capabili şi trebuie să iasă învingători, fapt care i-a atras actualului preşedinte încrederea internaţională .

Nu în ultimul rând, Azerbaidjanul se confruntă cu o nemulţumire profundă a unei largi pături a populaţiei cu privire la rezultatele alegerilor parlamentare din noiembrie anul trecut, considerate falsificate de către membrii opoziţiei şi cu privire la care observatorii occidentali au constatat violări masive ale procedurilor democratice. Preşedintele nou ales, Ilham Aliyev, fiul fostului preşedinte Heidar declara atunci că în ciuda protestelor este puţin probabilă izbucnirea unei revolte populare precum cele care au adus schimbări de regimuri în unele republici fost comuniste3. În iunie 2005, Consiliul Europei ameninţase de altfel Azerbaidjanul cu suspendarea participării sale la organizaţie dacă alegerile din noiembrie nu vor fi considerate libere şi echitabile de către comunitatea internaţională, aceasta în condiţiile în care se constatau serioase probleme legate de barierele artificiale menite să împiedice participarea opoziţiei la viaţa politică şi presiuni exercitate asupra membrilor respectivelor partide precum şi îngrădirea substanţială a libertăţii presei.

Pe parcursul a peste 10 ani de independenţă, toate statele Caucazului de Sud au obţinut un nivel acceptabil de stabilitate politică şi securitate internă, care diferă însă de la un caz la altul. Spre exemplu, Azerbaidjanul este cunoscut ca având cea mai scăzută rată a violenţelor infracţionale din regiune, în vreme ce în Georgia investitorii devin din ce în ce mai reticenţi, „criminalitatea, în special răpirile şi atacurile împotriva oamenilor de afaceri deteriorând desfăşurarea afacerilor”4. Deşi guvernele tuturor celor trei state din zona Caucazului de Sus s-au arătat dornice de a păşi pe

1 Directorul Căilor Ferate Georgiene şi fost ministru al energiei precum şi ginerele fostului preşedinte, Gia Jokhtaberidze. 2 Cu toate acestea, au existat voci care l-au acuzat pe noul preşedinte că ar fi acţionat din considerente pur politice cauzând obstrucţionarea procesului judiciar, în condiţiile în care cei arestaţi au fost oricum eliberaţi ulterior, după plata unor sume considerabile către bugetul statului în cursul unei proceduri deloc transparente. 3 Ucraina, Georgia, Kîrgîzstan 4 Declaraţia fostului preşedinte georgian, Eduard Sevardnadze, 24 februarie 2003

www.geo

polit

ic.ro

275

calea reformelor democratice şi a dezvoltării economice, cu consecinţa integrării în economia mondială, mulţi observatori occidentali se îndoiesc de sinceritatea declaraţiilor, suspectând că în spatele acestor bune intenţii se ascund de fapt regimuri mai mult sau mai puţin autoritare care oferă doar o aparenţă a democraţiei. De fapt, una dintre problemele principale cu care se confruntă aceste state o reprezintă inerţia structurilor de guvernare, respectiv faptul că sistemul administraţiei publice este extrem de costisitor în Caucazul de Sud. Realitatea este că mulţi dintre demnitarii sau funcţionarii publici reprezintă o moştenire a perioadei sovietice, pentru care noţiunea de serviciu public nu este încă pe deplin elucidată şi a căror metodă de organizare se bazează pe principiile planificării şi controlului1. Apoi, nu este nimic surprinzător în faptul că posturile publice, indiferent de nivel, sunt de vânzare, iar cei care plătesc pentru a le obţine se preocupă cel mai puţin de binele public. De altfel, salariile extrem de reduse din sectorul public oferă o justificare morală practicilor de corupţie, în special la nivelul de jos. Nu în ultimul rând, birocraţia din toate cele trei state ale Caucazului de Sud este adânc înrădăcinată prin legături de clanuri, lideri ai ţării fiind recunoscuţi drept lideri ale respectivelor clanuri Karabakh în Armenia, Nakhichevan în Azerbaidjan şi Gurian în Georgia. Acest lucru este perceput şi în mediile de afaceri cu ocazia unui sondaj de opinie efectuat în 2002 pe un eşantion de 200 de oameni de afaceri, 97% dintre aceştia au declarat că în principal corupţia este iniţiată de către autorităţi, cauza principală a acesteia fiind considerată slaba remunerare2.

Menţinerea elitelor din perioada comunistă este cu atât mai periculoasă cu cât ea nu afectează doar eficienţa serviciului public ci şi libertăţile cetăţenilor şi întregul proces democratic prin actualizarea permanentă a unor practici profund înrădăcinate în sistemul de conducere sovietic. Arestarea recentă în Armenia a doi oameni de afaceri care au acuzat conducerea vămilor de corupţie la nivel înalt şi a unui avocat care reprezenta mai mulţi cetăţeni împotriva unor pretinse abuzuri ale statului a ridicat noi semne de întrebare cu privire la adevărata misiune a Serviciului Naţional de Securitate, părând să se confirme teoria potrivit căreia fostul KGB armean nu este decât un instrument de represiune aflat în mâinile elitelor conducătoare. Agenţia şi-a schimbat numele de câteva ori de la proclamarea independenţei Armeniei, însă activităţile sale sunt doar cu puţin mai transparente decât în vremea regimului sovietic. Scopul declarat al Serviciului Naţional de Securitate este combaterea faptelor grave precum terorismul şi spionajul care ameninţă securitatea naţională a statului. Cu toate acestea, recentele acţiuni ale Serviciului Naţional de Securitate arată că epoca sovietică a poliţiei secrete de monitorizare şi după caz suprimare a oricărei activităţi care ameninţă puterea conducătoare este încă bine definită în cadrul structurilor sale.3

Ipoteza devine cu atât mai solidă prin prisma declaraţiilor noului şef al Serviciului Naţional de Securitate4, care a criticat vehement acele state fost comuniste din Europa de Est care au făcut publice numele foştilor colaboratori ai poliţiei secrete şi chiar le-au interzis acestora ocuparea de posturi oficiale arătând că agenţii KGB sunt priviţi greşit

1 Business environment in GeorgiaSelection Discussion Topics, draft document prepared by Nicoloz Loladze for the World Bank 2 Country Corruption Assessment Public Oppinion Survey , Center for Regional Development- Transparency International Armenia, 2002 3 Controversial Arrests Shed Light on Armenia s Murky Security Service, Emil Danielvan, 26 oct 2005 4 GORIK HAKOBIAN, ofiţer de carieră al fostului KGB, recrutat la începutul anilor 70 şi numit şeful Serviciului Naţional de Securitate din Armenia în octombrie 2004

www.geo

polit

ic.ro

276

de către societatea contemporană care nu îi vede drept ceea ce sunt cu adevărat, respectiv patrioţi şi oameni cu un înalt simţ al datoriei.

Un ultim aspect care ar mai trebui luat în calcul atunci când vorbim despre corupţie şi despre necesitatea combaterii ei este acela al costului ei efectiv, respectiv impactul profund negativ pe care îl are asupra vieţii economice a unui stat dar şi a altor domenii. În ultimii ani, au fost efectuate o serie de studii bazate pe informaţii empirice care au adus dovada incontestabilă a faptului că, dincolo de câştigurile uşoare obţinute de indivizi care profită de carenţele sistemului public, corupţia are serioase implicaţii asupra investiţiilor, cauzând indirect alterarea creşterii economice, restricţionarea comerţului, slăbirea sistemului financiar, sporirea economiei subterane şi nu în ultimul rând sărăcirea populaţiei1. În statele Caucazului de Sud expansiunea sărăciei a fost iniţiată de colapsul produsului intern brut, care a scăzut cu 50% începând cu 1991. Distorsiunile fiscale au erodat calitatea serviciului public iar efectele negative asupra investiţiilor şi creşterii economice au exacerbat sărăcia şi au afectat baza de impozitare. Deşi afacerile sunt vizibil afectate de corupţia galopantă din sectorul public, se poate spune că este un mecanism cu revers, în sensul că impozitele împovărătoare şi nevoia acordării de mită determină întreprinzătorii să devină veritabili evazionişti fiscali. Şi aceasta pentru că, în Georgia spre exemplu, sumele plătite drept mită sunt mult mai scăzute decât taxele care sunt astfel evitate. În plus, corupţia împiedică dezvoltarea economică şi creşte nivelul de frustrare, ceea ce poate conduce în ultimă instanţă chiar şi la o percepţie pozitivă a ideologiilor extremiste în rândul populaţiei.

Acceptarea celor trei state caucaziene în rândul membrilor Consiliului Europei 2 poate fi considerată o recunoaştere tacită a relativului progres obţinut de către acestea, dar înainte de toate reprezintă o şansă în plus pentru aplicarea reformelor. De altfel, se constată o implicare tot mai pregnantă a organizaţiilor internaţionale şi a instituţiilor financiare, care susţin procesul de tranziţie în regiune prin organizarea şi finanţarea unor largi programe de ajutorare. În mai 2001, guvernul armean primea o donaţie de 345.000 $ de la Banca Mondială pentru a pregăti un plan de combatere a acordării de mite şi nepotismului în ţară. În ianuarie 2001, Fondul Monetar Internaţional a fost de acord să ofere Armeniei un împrumut de 90 de milioane de dolari pentru realizarea strategiilor de reducere a sărăciei. Se preconizează de asemenea că participarea la Consiliul Europei va aduce reforme politice majore în cele trei state. Azerbaidjanul a fost de altfel primul care a păşit pe această cale, prin adoptarea unei noi legii electorale, reforma structurală a Cabinetului de Miniştri, în vederea dezvoltării sectoarelor non-energetice, dar acestea nu sunt suficiente dacă nu există voinţa politică de a crea mijloacele practice de punere în aplicare. Nici în Georgia reformele nu şi-au atins obiectivele preconizate, întrucât oricât ar fi de spectaculoase şi drastice măsurile noii guvernări, aceasta nu a reuşit până în prezent să atingă instituţiile de putere, adevăratele puncte nevralgice. Experţi internaţionali au recomandat ca departamentele guvernamentale să introducă forme de inspecţie internă care să poată să aprofundeze diverse proceduri de examinare şi prevenire a corupţiei, precum şi acceptarea unei monitorizări externe pentru stabilirea acurateţei declaraţiilor de avere făcute de către înalţi demnitari3.

Regiunea Caucazului de Sud necesită transformări majore pentru a depăşi profunda criză economică şi politică în care se află, începând cu reforma judiciară

1 In Armenia rata sărăciei depăşeşte 55% 2 Georgia, din 1999, Armenia şi Azerbaijan din 2001 3 The South Caucasus .A Regional Overview and Conflict Assessment. August 2002, Cornell Caspian Consulting

www.geo

polit

ic.ro

277

care trebuie să întărească independenţa justiţiei şi să pregătească specialişti capabili să acţioneze eficient. Ratificarea Convenţiilor Consiliului Europei privind Corupţia în domeniul penal şi civil precum şi aducerea legislaţiei prezente în conformitate cu acestea sunt chestiuni esenţiale pentru asigurarea succesului. Pentru întărirea sistemului judiciar, un alt pas care trebuie făcut îl reprezintă introducerea unui program credibil al ombudsman-ului care, combinând consultanţi externi, demnitari guvernamentali şi reprezentanţi ai societăţii civile ar aduce o lovitură considerabilă a corupţiei de jos. Aceasta ar putea ajuta şi la eliminarea treptată a mentalităţii potrivit căreia plata de mită sau oferirea de cadouri este o atitudine normală.

BIBLIOGRAFIE: 1. Anticorruption in Transition. A Contribution to the Policy Debate, Banca Mondială , Washington DC, 2001 2. Mark Berniker, Azerbaijan Confronts Myriad Period in Economic Development, Business and Economics, 2003 3. Business environment in Georgia Selection Discussion Topics, draft document prepared by Nicoloz

Loladze for the World Bank, 2002 4. Controversial Arrests Shed Light on Armenia s Murky Security Service, Emil Danielvan, 2005 5. Political Regimes, Laws and Corruption, Presentation by D Khechinashvili at Balkan- Black Sea

Anticorruption Workshop, Bulgaria, 2003 6. www.transparency.org 7. www.eurasianet.org 8. www.rferl.org 9. www.cornellcaspian.com 10. www.silkroadstudies.org

www.geo

polit

ic.ro

278

MIZA „VECINĂTĂŢII APROPIATE” A RUSIEI

Viorica COJOCARU

Cea mai mare parte a elitei politice din Rusia vede ţara sa numai drept o mare putere. Însă conceptul de „mare putere” include fără îndoială şi o definire a sferelor de influenţă. În ultimii ani sfera politicii externe active şi reactive a început să se limiteze la ţările CSI. Acest proces a avut şi un rol întăritor pentru Rusia. Ca rezultat al eliberării unor resurse din direcţii fără perspectivă (aşa cum ar fi zona Balcanilor) şi concentrarea lor în promovarea intereselor sale în ţările CSI. După aprecierea experţilor pierderile Rusiei din facilităţile acordate ţărilor CSI în ultimii 10 ani se ridică la 70-80 miliarde USD1. Pentru aceasta Rusia întrunea toate premisele necesare. Creşterea continuă începând cu anul 1999 a veniturilor din exportul de petrol a permis acumularea unor rezerve valutare impresionante. Prognoza pe termen lung făcută în 2003 de compania investiţional-bancară Goldman Saks prezicea Rusiei perspective strălucitoare de dezvoltare economică până în anul 20502. Începând cu anul 2003, în parte datorită acestor prognoze, a apărut ideea prezentată de A. Ciubais a „imperiului liberal”, adică a dominării politice a Rusiei în CSI pe baza forţei sale economice şi exportului de capital.

Odată cu apariţia „proiectului CSI” şi în virtutea apropierii intereselor Rusiei şi SUA după producerea atentatelor de la 11 septembrie 2001, Rusia a încercat să obţină, ca monedă de schimb pentru concesiile făcute în ceea ce priveşte amplasarea de baze militare americane în apropierea Afganistanlui, recunoaşterea intereselor ei în ţările CSI. În cazul unui răspuns afirmativ din partea SUA, Rusia era gata să devină un partener loial al SUA pe plan internaţional ceea ce nu s-a întâmplat însă. Motivul principal al refuzului a constat în neîncrederea în forţele Moscovei de a menţine ordinea în ţările CSI, respectând în acelaşi timp regulile jocului acceptate de SUA (renunţarea la încercarea de „adunare a teritoriilor”, păstrarea deschiderii noilor ţări faţă de lumea exterioară, neutilizarea mijloacelor de presiune, neutilizarea presiunii pentru a împiedica apropierea unor ţări CSI de NATO, etc.). Ca rezultat al neînţelegerii, Rusia a decis să meargă de una singură, creând „centrul rus de putere”. Una din direcţiile acestei noi orientări a fost iniţiativa de creare a Spaţiului Economic Unic (format din Rusia, Ucraina, Kazahstan şi Belarus) - în paralel cu altă structură integraţionistă pe plan economic Comunitatea Economică Eurasiatică, în care nu intra, însă Ucraina. În goana după apropierea Moscovei de Kiev, la început pe plan economic şi, mai târziu, pe plan politic, V. Putin s-a întâlnit pe parcursul anului 2004 de 15 ori cu L. Kucima. Se părea că Rusia este gata să meargă la orice compromis, numai ca Ucraina să aleagă vectorul estic de integrare. Astfel este de înţeles profunzimea decepţiei Moscovei în urma rezultatelor alegerilor din decembrie 2004. Astfel, la Bruxelles şi la Washington s-a întărit părerea că Rusia duce o politică greşită nu doar pe plan intern, ci şi pe plan extern. A apărut formula, conform căreia unui autoritarism în creştere pe plan intern al Rusiei îi corespunde invitabil o politică externă neoimperială agresivă.

SUA priveau cu suspiciune încercările de reintegrare a spaţiului CSI încă din perioada când la conducere se afla B. Clinton (cu excepţia anilor 1993-1994) şi încercau să preîntâmpine „reimperializarea” Rusiei3. Administraţia lui J.Bush Jr. a mers şi mai departe - începând să dezvolte relaţiile cu ţările CSI fără a se uita practic la ce zice Moscova. Practic aceeaşi abordare este stipulată şi în documentele 1 Economiceskie reformî v stranah SNG: sapastavlenie pramejutocinah rezultatov”, Moscova, 2001. 2 www.gs.com „Dreaming with BRICs: the Path to 2050”. 3 H.Kissinger, „Diplomacy”, N.Y. Simon and Schuster, 1994, pag 811-818.

www.geo

polit

ic.ro

279

din cadrul programului „Noua vecinătate” a UE1. După 2004 NATO şi UE s-au apropiat de Rusia. După integrarea în aceste structuri a ţărilor baltice şi a celor din Europa Centrală şi de Est, între Occident şi CSI a dispărut acel obişnuit „cordon”. Pe de altă parte „noua Europă” (aşa cum a numit-o Donald Rumsfeld), care are în spate experienţa existenţei în două Imperii - cel ţarist şi cel sovietic - au o atitudine mult mai critică faţă de Moscova decât „vechea Europă”. Aceşti noi membri ai UE nu numai că sunt ostili Rusiei, dar şi acţionează în consecinţă. De exemplu Polonia şi Lituania au jucat un rol destul de important în criza din Ucraina la sfârşitul lui 2004. În Republica Moldova a crescut rolul şi influenţa României - membră a NATO din 2004 şi membră a UE din 2007. În plus, Georgia, Ucraina şi Moldova au reanimat organizaţia GUUAM - o structură integraţionistă creată în contrapondere cu CSI (chiar dacă la începutul lui 2006 Uzbekistanul a denunţat Acordul la care era parte, pentru a intra în Comunitatea Economică Eurasiatică). Prin urmare, se pare că în spaţiul „vecinătăţii apropiate” în Vestul Rusiei se intensifică concurenţa pe toate planurile. În privinţa conflictelor îngheţate, este de aşteptat ca Rusia să susţină independenţa Abhaziei şi Transnistriei (ca răspuns la independenţa Kosovo), sau chiar includerea lor în componenţa Federaţiei Ruse. De fapt, reuniunea liderilor teritoriilor sparatiste din statele CSI la începutul lui 2005 la Moscova a urmărit stabilirea unei strategii comune pentru a obţine independenţa, pentru a avea posibilitatea de a intra în componenţa Rusiei. Trebuie amintit şi faptul că în timpul crizei din decembrie 2004 în Ucraina s-a vehiculat chiar ideea de partajare a Ucrainei între Rusia şi Occident, cu includerea regiunilor estice şi sudice în componenţa Federaţiei Ruse. Un asemenea izolaţionism din partea Rusiei ar fi dus la includerea Rusiei în lista occidentală a statelor-paria.

Deocamdată, faptele vorbesc despre o atitudine moderată a Rusiei faţă de Kiev. La începutul lui 2005 V. Putin a reuşit să restabilească contactele cu administraţia Yuşcenko-Timoşenko. Atitudinea Moscovei faţă de înlăturarea de la putere a lui A. Akaev în Kîrgîzstan a fost rezervată, şi în esenţă adecvată. Chiar şi în ceea ce priveşte păstrarea bazelor militare ruse pe teritoriul Georgiei, s-a ajuns la compromisul de evacuare a acestora în 2008.

Elitele politice în Rusia mizează pe un joc pe termen lung. În principal, este vorba de incapacitatea structurilor europene de a integra cu succes ţările din CSI şi, prin jucarea cărţii decepţiei populaţiei faţă de promisiunile înşelate, Rusia îşi va atinge ţinta. În acelaşi timp, scăderea rolului şi influenţei Rusiei nu corespunde intereselor ţărilor CSI şi chiar Occidentului. Şi există câteva raţiuni pentru a susţine această ipoteză.

Rusia continuă să joace un rol economic important în relaţia cu majoritatea noilor state. Pentru multe dintre acestea ea este furnizor de resurse energetice, la preţuri reduse. Rusia, cu o populaţie de 144 milioane de locuitori este o piaţă de o capacitate impresionantă, şi uneori unica piaţă pentru mărfurile din fostele republici sovietice. Capitalul rus de asemenea reprezintă un investitor care nu poate fi neglijat. În sfârşit, Rusia este de mult timp recipientul forţei de muncă în exces din ţările CSI.

Cu toate că forţele şi resursele Rusiei rămân să fie limitate, Federaţia Rusă continuă să fie un primordial factor de menţinere a securităţii pentru vecinii săi. Dezvoltarea durabilă a Rusiei va determina creşterea stabilităţii în regiunile situate în apropierea frontierelor. Rusia este unul din centrele de echilibru regional pentru zona Asiei Centrale, Caucaz şi Caspica. Cu toate că Rusia nu poate soluţiona de 1 Din păcate, în versiunea din 2003 a Politicii Europene a Vecinătăţilor, nu au fost luate în calcul cele trei state din Caucazul de Sud (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) de importanţă economică şi strategică pentru Europa Occidentală, din cauza sensibilităţilor Rusiei, dar şi din cauza lipsei unui consens intra-unional faţă de strategia necesară a fi aplicată faţă de aceste state. Acest lucru a fost corectat în mai 2004, când Comisia Europeană a inclus statele sud-caucaziene într-un document strategic. („Noua politică europeană a vecinătăţilor - actualităţi şi perspective” Şerban Filip Cioculescu)

www.geo

polit

ic.ro

280

sine stătător conflictele îngheţate din regiunea Mării Caspice - Mării Negre, soluţionarea paşnică a acestora nu se poate realiza fără participarea activă rusă.

Alături de Occident, Rusia (mai exact limba şi cultura rusă) rămân în continuare promotori ai opiniilor, părerilor, tehnologiilor moderne, necesare în procesul de modernizare a ţărilor CSI. Limba rusă este limba afacerilor, a culturii şi a comunicării inter-statale la nivel oficial în tot spaţiul CSI şi acest lucru va rămâne neschimbat cel puţin pe termen mediu. Acest lucru a fost observat de Administraţia de la Kremlin. Rostul „Departamentului lui Kolerov”1, la fel ca şi a altor structuri, cărora le-a fost încredinţată misiunea de a administra relaţiile cu ţările CSI, constă în capacitatea de a da o nouă versiune apărării şi promovării intereselor ruse în spaţiul post-imperial.

În aceste condiţii, este necesară elaborarea unei politici contemporane a Federaţiei Ruse faţă de ţările din CSI.

Direcţiile de acţiune a Rusiei În primul rând, conducerea Rusiei ar trebui să conştientizeze urmările ultimelor

evenimente, care s-au produs în spaţiul CSI (este vorba de revoluţiile colorate şi criza gazului - în Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia). Pe plan conceptual trebuie clarificată diferenţa dintre revoluţie şi complot, pe plan practic - să fie clarificate cauzele reale ale revoluţiilor şi răsturnărilor de guverne. Concluziile acestor eforturi trebuiesc să fie aplicate la început pe plan intern.

Conducerea politică actuală, sau cea viitoare, va trebui să conştientizeze că pragmatismul nu poate fi o strategie, ci doar o abordare metodologică. Rusia trebuie să se concentreze asupra eforturilor de modernizare internă şi să mizeze pe atractivitatea sa ca forţă economică, deoarece în secolul XXI importanţa unui stat în lume este dictată de ceea ce se întâmplă în interiorul graniţelor sale, adică capacitatea sa de a susţine eforturile de inovare şi utilizarea cât mai raţională a resurselor. În ceea ce priveşte utilizarea strategică a resurselor, geopoliticienii eurasiatişti, începând cu A. Dughin, pledează pentru orientarea strategică a exporturilor de resurse energetice pentru asigurarea celor mai noi tehnologii care să poată fi exploatate şi perfecţionate de sine stătător în etapa ulterioară pe de o parte, şi jucarea cărţii preţurilor favorizante, sau dimpotrivă, prohibitive în stabilirea alianţelor strategice. Din câte a demonstrat criza gazelor de la începutul lui 2006, importanţa unor preţuri preferenţiale pentru produsele energetice livrate de Rusia a fost sesizată numai în momentul pierderii acestor „favoruri”. De fapt, acest lucru a demonstrat şi lipsa capacităţii, dar şi a planificării şi studierii consecinţelor renunţării la „alianţa strategică” cu Rusia a unor ţări precum Ucraina şi Georgia. Din partea Rusiei, această strategie de livrarea a combustibililor la preţul pieţei în ţările CSI a fost motivată drept dorinţa de a valorifica la maxim rezervele disponibile, pentru a se concentra mai bine asupra orientării profiturilor din exporturi în direcţia modernizării industriei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii a populaţiei - de altfel, scopuri nobile, pe care ar trebui să le urmărească orice guvernanţi.

Pentru îndeplinirea cerinţelor de mai sus, va trebui concretizat sensul sintagmei „mare putere”2 pentru Rusia contemporană. Cel mai important lucru în această sintagmă constă în capacitatea de a fi „centru de atracţie” şi nu în arsenalul nuclear rămas (cu toate că nu se poate pretinde că decizia de a renunţa la arma nucleară 1 În luna martie 2005, politologul Modest Kolerov a fost numit în funcţia de şef al Departamentului pentru legături inter-regionale şi culturale cu ţările străine, structură aflată în componenţa Adinistraţiei Preşedintelui. Se pare că noua structură are ca principal scop realizarea unor proiecte care să ducă la creşterea influenţei ruse în ţările vecinătăţii apropiate. (www.kremlin.ru) 2 „Velikaia derjava”= „mare putere”, însă „velikaia” înseamnă mare ca teritoriu, ca întindere, dar şi puternică, măreaţă. Populaţia Federaţiei Ruse a crescut cu gândul că ei locuiesc într-o „velikaia derjava”, iar conotaţia care i se atribuia sintagmei era tocmai cea de mare putere, cu forţă practic nelimitată. De aici şi dificultatea în a percepe limitele forţei statului locuit de ei şi intoleranţa faţă de lideri slabi, incapabili să menţină sentimentul obişnuit.

www.geo

polit

ic.ro

281

ar fi un pas raţional, cel puţin nu atâta timp cât ea este un element care conferă statutul de mare putere în definiţie geopolitică).

În sfârşit, pe plan general, trebuie stabilită diferenţa între politică, tehnologii politice, strategie politică şi operaţiuni speciale. Pentru a obţine succes, trebuie întărită asigurarea analitică a politicii externe, mizarea pe profesionalism şi chiar recurgerea la surse independente pentru elaborarea studiilor.

Relaţiile cu ţările CSI vor trebui să fie stabilite în baza abordărilor individuale, să se bazeze pe ideea că ele sunt state independente şi să se ţină cont de interesele reale ale părţilor implicate în dialog. Abordarea individuală faţă de fiecare ţară în parte trebuie să se bazeze pe interese concrete. O orientare prioritară a politicii faţă de ţările vecinătăţii apropiate trebuie să se concentreze asupra susţinerii afacerilor companiilor ruse, în timp ce statul trebuie să întreprindă eforturile necesare în vederea creării condiţiilor reale pentru integrarea economică cu Belarus şi Kazahstan, iar Ucraina trebuie să intre în componenţa zonei de comerţ liber, legând acest proces de formarea unor spaţii comune între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. În paralel trebuie activat proiectul de creare a unui „OPEC în sectorul gazelor naturale” cu Turkmenistan şi Kazahstan, în condiţii favorabile pentru Rusia.

Pe plan de securitate, Organizaţia Acordului pentru Securitatea Colectivă trebuie să treacă din stadiul de organizaţie militară tradiţională, în stadiul de organism a cărui reguli instituie colaborarea între serviciile de informaţii, forţele de ordine, serviciile de frontieră şi a celor de migrare, dispunând de o „dimensiune militară” adecvată pentru acele scopuri, pentru care a fost creată.

În ceea ce priveşte CSI, această structură trebuie să se transforme într-un forum de discuţii al celor 12 state, unde să fie abordate probleme umanitare, din sfera învăţământului, probleme informaţionale şi culturale, păstrându-l ca pe o platformă pentru summit-uri regulate (de exemplu anuale). Şi interesul Federaţiei Ruse ar trebui să se concentreze asupra utilizării acestei organizaţii pentru stimularea interesului faţă de limba şi cultura rusă, iar interesul altor ţări - în accesul privilegiat la întrevederi cu conducerea de vârf a Rusiei.

În relaţiile cu fiecare stat în parte, Moscova trebuie să renunţe la menţinerea unui anume regim şi să menţină contacte cu toate forţele politice semnificative din acea ţară, indiferent de orientarea acestora. Unul din paşii care a fost deja făcut, chiar dacă numai de faţadă, se referă la susţinerea de principiu a alegerilor libere şi corecte (un nou test va fi oferit de alegerile de pe 26 martie a.c. în legislativul din Ucraina), a dialogului elitelor şi a participării active a populaţiei în conducerea statelor. În plus, Rusia trebuie să menţină şi chiar să iniţieze dialog cu toţi liderii politici care se bucură de sprijinul larg al populaţiei.

Pe planul relaţiilor cu marii actori geopolitici ai momentului (SUA, UE, China), care sunt prezenţi în spaţiile vecinătăţii apropiate, unde se extinde zona intereselor vitale ale Rusiei, trebuie să se renunţe la ideea că această prezenţă este o ameninţare, deoarece puterea unui stat, la fel ca şi vulnerabilităţile sale sunt concentrate în interior. Bibliografie 1. Bahrevskii, E., Evraziiskaia Imperia: iujnîi variant, portal_credo.ru 2. Dughin, A., Evraziiskii puti, Moscova 2002 3. Kissinger H., Diplomacy, N.Y. Simon and Schuster, 1994 4. Kitinov, B., U. Osobennosti ideologhii sovremennîh voin i conflictov, ISAA, 2003 5. Miller A., Mnogoe isporceno, no ne vseo patereano, în Prot et Contra, iulie-august 2005 6. Trenin, D., Rossia i koneţ Evrazii, Prot et Contra, iulie-august 2005 7. Yan A., Gosudarstvennoie i etniceskoe ponimanie natsii: protivorechiya i shodstvo în „Polis”, №1, 2001 8. *** Economiceskie reformî v stranah SNG: sopostavlenie promejutocinah rezultatov”, Moscova, 2001 9. *http://www.arctogaia.com 10. *http://www.carnegie.ru

www.geo

polit

ic.ro

282

lect. univ. dr. Irena CHIRU

IMAGINEA ROMÂNIEI ÎN LUME Editura TOP FORM, Editura Universităţii Naţionale de Apărare - Carol I, Bucureşti, 2006

Lucrarea este consacrată unei teme nu doar extrem de complexe, ci şi foarte sensibile pentru noi românii: cum ne privesc ceilalţi sau cum suntem reprezentaţi în oglinda alterităţii? Dincolo de caracterul actual şi deopotrivă problematic (emoţional-afectiv şi subiectiv) al temei, această lucrare se auto-propune deoarece acoperă ştiinţific un gol sau cel mult o zonă a intervenţiilor şi dezbaterilor lipsite de o dimensiune aplicată. Astfel, autoarea depăşeşte simpla alăturare multiparadigmatică şi multidisciplinară pentru a dezvălui mecanismele şi rezultatele construirii imaginii României în lume.

Dintru început este surprins şi evidenţiat rolul unui comunicator important în crearea şi lansarea imaginilor, şi anume, Relaţiile Publice, cu precădere acea ramură a lor în care se regăsesc elementele comunicării şi creării imaginii, adică „diplomaţia publică". Aceste consideraţii sunt integrate sub umbrela mai largă a practicii de promovare a imaginii de ţară, subiect de altfel amplu dezbătut, însă doar arareori dublat de argumente solide şi validate ştiinţific. În registru aplicat şi ilustrativ, autoarea face apel la un element imposibil de ocolit: o trecere în revistă „cronologică", esenţializată la maximum, evidenţiază succint câteva din „notele de călătorie" despre români / România şi o binevenită rememorare a stereotipurilor lansate în secolele trecute şi preluate ulterior, până în zilele noastre, uneori conjunctural, de mass media sau de alte condeie din ţară sau din străinătate. Sunt de apreciat analizele autoarei în privinţa carenţelor programelor româneşti (oficiale, oficioase, culturale, ştiinţifice etc.) pentru promovarea imaginii României în Occident şi marile responsabilităţi ale elitelor politice şi intelectuale în această direcţie.

Semnificativ în economia lucrării, construind „puntea" teoretică spre cercetarea propriu-zisă, se dovedeşte a fi capitolul al II-lea, „Mass media şi dubla ipostază”, în care, pornind de la enunţarea regulilor jurnalistice încetăţenite în conformitate cu care este „construită realitatea", prin „pseudo-evenimente” şi „anti-evenimente”, cu subcapitole consacrate dezbaterilor pe tema „ierarhiei socio-culturale mondiale" şi a imperialismului cultural, autoarea conchide afirmând că „obiectivitatea presei nu presupune că orice întrebare are un răspuns sau că orice subiect al ştirilor recomandă o soluţionare anumită. Conceptele de “adevăr“ şi “realitate“ funcţionează ca principii normative sau idealuri care se aplică sau nu, intenţionat sau nu. (...) În consecinţă, putem afirma că ştirile nu înregistrează realitatea în sine, ci sunt determinate cultural, ca versiuni ale realităţii, conforme unui cod ideologic”.

Cercetarea concretă vizează analiza demersurilor de integrare euro-atlantică ale României, fiind aşadar este centrată pe momente cheie ale integrării României în lumea occidentală. Rezultatul cercetărilor este un diagnostic măsurat, cuantificat, formulat în termeni ştiinţifici, care evită capcanele propriilor noastre stereotipuri - România victimă a unei „imagini negative” sau a unui „război imagologic” ca şi ipotezele simpliste conform cărora reprezentările sau imaginile sunt sau ar putea fi sinonime cu realitatea.

Concluziile analizei sunt nu numai pertinente şi non-subiective, ci şi nuanţate, şi acesta este doar unul din meritele importante ale lucrării. Autoarea distinge între mecanismele - le-am numi înnăscute - ale „selectării ştirilor", în care o serie de factori, precum amploarea evenimentului şi proximitatea (nu numai spaţială, ci şi psiho-afectivă) sunt decisivi în funcţionarea gate keepers. Pe de altă parte, rezultă în ce direcţii ar trebui să se concretizeze modalităţile complexe de acţiune ale factorilor de decizie: concomitent cu schimbarea realităţii, comunicarea acestei schimbări, în mod concertat, nuanţat şi expresiv, întrunind, altfel spus, „calităţile ştirii".

O lucrare coerentă, clară, bine articulată, bazându-se pe o metodă verificată, o bibliografie amplă, diversă şi reprezentativă dar, mai ales, o lectură activă, creativă a referinţelor bibliografice, o redactare exactă, dar şi nuanţată

www.geo

polit

ic.ro

283

prof. univ. dr. Ion BĂLĂCEANU, prof. univ. dr. Daniel DUMITRU, lect. univ. dr. Ion IOANA

POTENŢIALUL DE LUPTĂ AL FORŢELOR TERESTRE ÎN CONTEXT NATO Editura TOP FORM, Bucureşti, 2006

Transformările produse de către revoluţia tehnico-ştiinţifică în domeniul militar, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, au generat, cum era şi firesc, evoluţii în domeniul doctrinelor, strategiilor militare şi procedeelor de luptă. Acum se rezolvă într-o altă manieră, decât ieri, problema creării superiorităţii în forţe şi mijloace, deoarece puternicele mijloace de distrugere, precum şi posibilităţile de luptă crescânde ale trupelor, au lărgit cadrul spaţial al operaţiei şi luptei. În acţiunile militare moderne sporeşte impresionant importanţa factorului timp.

Teoria şi practica ducerii războiului, inclusiv domeniile de referinţă ale artei militare, au evoluat sub impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, care a produs transformări radicale asupra structurilor militare şi modului de ducere a acţiunilor de către acestea.

Armata poate fi evaluată la pace sau război, de la cel mai mic până la cel mai mare eşalon, după eficienţa structurilor militare ce poate fi explicată folosind conceptul de putere de luptă.

Puterea de luptă este un concept care îşi face tot mai mult loc în limbajul uzual şi în preocupările specialiştilor militari, căutând să determine metodologii moderne de evaluare a nivelului acesteia, bazate pe modele matematice corespunzătoare. Puterea de luptă nu trebuie confundată cu capacitatea de luptă şi potenţialul de luptă, în raport cu care

are o serie de elemente comune, deşi există anumite diferenţe. Conceptul de putere de luptă are un rol important în înţelegerea mecanismului luptei. Comandanţii

realizează puterea de luptă din potenţialul de luptă (puterea de luptă potenţială) pentru îndeplinirea misiunii, aceasta producând în fapt rezultate în luptă. Ei sunt apreciaţi după cum au distribuit puterea de luptă şi după cum aceasta a fost direcţionată pentru îndeplinirea misiunii. Efectul cumulativ al puterii de luptă, în timp, determină rezultatul luptei şi corespunde acţiunii desfăşurate în încercarea de a îndeplini misiunea. Rezultatul luptei unei părţi raportat la rezultatul luptei celeilalte părţi, ne arată care parte a luat decizia cea mai bună.

Pentru determinarea puterii de luptă, sunt necesare studii şi analize care să aibă la bază calcule matematice pentru a putea fi utilizate în activitatea statului major. Nu putem avea structuri militare cu o putere de luptă satisfăcătoare, fără cercetare, proiectare, organizare şi retehnologizare.

Lucrarea de faţă îşi propune detalierea conceptului de putere de luptă (componentele puterii de luptă, factorii care o multiplică sau diminuează, conţinutul acestora), prezentarea modului de evaluare a puterii de luptă a unei mari unităţi (unităţi) tactice, având în vedere concluziile privind modernizarea potenţialului militar al României în raport cu poziţia sa geopolitică şi geostrategică în această zonă a Europei şi aspiraţiile ţării noastre de intrare în NATO şi UE, precum şi să demonstreze că nivelul puterii de luptă a structurilor tactice creşte pe de o parte prin perfecţionarea organizării acestora, prin ridicarea nivelului fiecărei componente în parte (profesionalizarea personalului, înzestrarea cu armament şi tehnică de luptă moderne, realizarea unui suport logistic care să corespundă cerinţelor actuale etc.), ţinând cont de determinările structurale şi funcţionale ce apar în cadrul acestora, iar pe de altă parte, prin îmbunătăţirea caracteristicilor operaţionale şi a modului de acţiune ale acestora.

Etapa parcursă până în prezent de armata română, se caracterizează printr-un început de modernizare structurală şi conceptuală, cu un cadru legislativ nou, adecvat şi adaptat societăţii democratice. Acţiunile vor continua în scopul construirii unei armate moderne, bine înzestrate şi instruite, cu un ridicat nivel de operativitate şi interoperabilitate cu statele membre NATO, care să asigure integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice de securitate şi apărare colectivă.

Pentru a îndeplini cu succes toate misiunile ce revin structurilor militare de nivel tactic în situaţii de criză şi război acestea trebuie să aibă o organizare adecvată, personal motivat şi foarte bine pregătit armament modern, mobilitate, sprijin eficient şi capabilităţi de susţinere, precum şi o bază sigură în ştiinţă şi tehnologie.

Noile structuri tactice de arme întrunite, din armata României, vor reprezenta sisteme bazate pe profesionalism, dotate cu cel mai modern armament şi tehnică de luptă, flexibile şi mobile pentru a putea face faţă cerinţelor câmpului de luptă modern.

www.geo

polit

ic.ro

284

dr. Dănuţ Radu SĂGEATĂ

DECIZIILE POLITICO-ADMINISTRATIVE ŞI ORGANIZAREA TERITORIULUI Editura TOP FORM, Editura Universităţii Naţionale de Apărare - Carol I, Bucureşti, 2006

Organizarea spaţiului geografic reprezintă totdeauna finalitatea relaţiilor dintre componentele geografice, care se ordonează în raport cu anumite variabile centrale. În cazul spaţiilor antropizate rolul comunităţilor umane este hotărâtor. Acestea acţionează direct şi indirect, având o forţă de structurare variabilă în raport cu ţintele şi capacitatea pe care o au în a transforma componentele şi relaţiile tipice lor. Faţă de o evoluţie normală a oricărui spaţiu, prezenţa unor activităţi politico-administrative induce o anumită subiectivitate în organizarea acestuia, fiind favorizate aşezările ce deţin astfel de atribute teritoriale. Aceasta explică evoluţiile explozive ale unor aşezări, care după ce au devenit centre coordonatoare au atras resurse depăşindu-le capacitatea de prelucrare şi consum. Ca urmare, dinamica unui spaţiu geografic este bulversată sau accentuată de atribuirea şi ierarhizarea funcţiilor administrativ-teritoriale.

Cunoaşterea corectă a evoluţiei modului de organizare administrativ-teritorială, dihotomia dintre caracterul spontan şi semi-spontan al structurării spaţiului de către puterile locale sau supralocale, oferă autorului posibilitatea inserării ideilor proprii într-un mediu foarte bine evaluat şi a definirii în consecinţă a subcapitolelor. Pentru autor relaţia dintre cele două mărimi este proiectată sub lumina raportului centralism / regionalism, în etapa interbelică şi a eficienţei economico-sociale în perioada comunistă. Nu sunt omise nici efectele pe care le-au avut pierderile teritoriale din anul 1940 asupra organizării administrativ-teritoriale şi nici rolul factorului politic în dinamica formelor de organizare în etapa de după 1950.

Întreaga evoluţie a organizării administrativ-teritoriale de-a lungul secolului XX este prezentată ca o succesiune de perioade de evoluţie normală, relativ stabilă, cu perioade în care schimbările au introdus elemente perturbatoare evidente la nivelul sistemelor de aşezări în special urbane, şi implicit asupra modului de organizare a spaţiului geografic. Analogia făcută cu dinamica hidraulică are sens pentru că într-adevăr putem distinge perioade de evoluţie aproape laminară a unităţilor administrative şi perioade de tranziţie, mergând chiar până la turbulenţă, cum a fost perioada 1950-1968, când structuri neviabile impuse de către alţii şi-au dovedit incapacitatea unei bune gestionări a spaţiului.

O atenţie deosebită este acordată impactului pe care îl au măsurile politico-administrative asupra sistemului de aşezări, cu elemente tipice unui studiu de caz, axat pe sistemul urban românesc. Este decupajul administrativ-teritorial actual adecvat unei dezvoltări de perspectivă? Este acesta rezultatul unor funcţii politico-administrative relevante ale oraşelor? Care ar putea fi marile discontinuităţi, ţinând cont de importanţa complexă a unor oraşe şi funcţia politico-administrativă a acestora? Cum s-ar putea ajunge la o armonizare a ierarhiilor urbane prin ajustarea organizării administrativ-teritoriale sau invers? Ţinta evident că este una şi anume optimizarea modului de organizare actuală a spaţiului, de gestionare adecvată a resurselor pe care le posedă acesta.

Gradul actual de fragmentare administrativă este considerat prea ridicat în raport cu obiectivele unei dezvoltări regionale autentice. Analiza critică pe care o efectuează autorul scoate în evidenţă trei tipuri de arii cu probleme în cadrul fiecărei regiuni: arii tradiţional subdezvoltate; arii în declin industrial şi arii fragile structural. Într-un context european comparativ sunt analizate şi zonele transfrontaliere, remarcându-se concluziile desprinse în cazul euroregiunii Giurgiu - Ruse. Se conchide că „spaţiile transfrontaliere reprezintă arii extrem de sensibile şi vulnerabile la schimbările geografice”, dar cu toate acestea pe măsura intensificării fluxurilor transfrontaliere, euroregiunile devin tot mai mult structuri teritoriale cu o personalitate proprie.

Modelul de optimizare propus se bazează pe un compromis făcut între tradiţie şi necesitatea organizării adecvate a spaţiului şi are la bază stabilirea unor nivele ierarhice clare şi susţinerea unor procese reale de descentralizare şi desconcentrare. Modelul are un cadru de pornire format din regiunile istorice, dar ulterior construcţia unităţilor administrative se axează pe sistemele urbane şi pe relaţiile dintre principalele oraşe cu funcţii de loc central, capabile a exercita funcţii regionale.

Prof. univ. dr. Ioan IANOŞ

www.geo

polit

ic.ro

285

dr. Vladimir ZODIAN, Mihai V. ZODIAN

NATO, BALCANII ŞI ROMÂNIA 1990 – 2005 Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

Anii 1989 - 1991 au marcat la nivel continental o schimbare majoră în echilibrul de putere specific epocii Războiului Rece. Destrămarea URSS şi a Tratatului de la Varşovia şi retragerea militară a Federaţiei Ruse din Europa Centrală, de est şi de Sud - Est au fost urmate de restructurări politico-militare zonale. Extinderea treptată a NATO şi UE spre Est, tendinţă conturată cu toată claritatea din 1992 - 1993, a fost însoţită şi de reorientări ale relaţiilor de alianţă ale fostelor state socialiste, şi de modificări pe harta geopolitică a continentului, unele efectuate prin mijloace paşnice (separarea Cehiei de Slovacia, proclamarea independenţei fostelor republici sovietice), altele prin mijloace violente (cazul Iugoslaviei). Pe acest fundal, Balcanii s-au detaşat, din 1990 - 1991, drept regiunea cea mai destabilizată a Europei, devenind, pe termen mediu, o problemă vitală a păcii şi securităţii continentale şi internaţionale.

Confruntată cu această situaţie, România, care se simţea direct vizată şi de conflictul din estul Republicii

Moldova (Transnistria), a reuşit nu numai să depăşească momentele internaţionale cele mai periculoase, ci să elaboreze o orientare coerentă şi modernă de politică externă. Adoptarea şi aplicarea acestei orientări a îndeplinit un rol esenţial în reconfirmarea unităţii şi independenţei statale şi propulsarea ţării noastre în comunitatea internaţională a democraţiei, bazată pe instituţiile europene şi euro-atlantice.

Problematica de securitate în Europa de Sud-Est se corelează şi cu democratizarea societală cu demararea unei autentice redresări şi dezvoltări economice. Ordinea şi stabilitatea fără prosperitate, progres social şi aderenţă populară nu pot dăinui. În consecinţă, viitorul paşnic şi prosper al regiunii va depinde tot mai evident de reîntregirea Europei, constituită ca spaţiu al modernizării identităţilor naţionale, intereselor şi aspiraţiilor cetăţenilor săi. NATO şi-a justificat viabilitatea şi prin pacificarea Balcanilor. De la UE se aşteaptă un insistent, răbdător şi costisitor demers de integrare democratică. Dar şi popoarele regiunii au obligaţia de învăţa cât mai repede să trăiască într-o lume modernă şi democrată, cu standarde înalte de viaţă, dar nu lipsită de pericole.

www.geo

polit

ic.ro

286

Ioana Veturia CIUPERCĂ

TITULESCO L‘EUROPÉEN AVANT L’HEURE Editura TOP FORM, Bucureşti, 2006

Titulescu - o personalitate europeană are o semnificaţie care depăşeşte dimensiunile unui titlu inspirat: indică un punct de reper al istoriei româneşti moderne, deci al istoriei europene moderne. Contribuţia marelui diplomat român la dezvoltarea unor concepte fundamentale ale relaţiilor internaţionale este egalată de efortul său continuu de modernizare a activităţii diplomatice ca atare - „diplomaţia în mişcare” - care era dedicată, în condiţiile timpului său, cu precădere, asigurării păcii - „un fenomen al mişcării”.

Exegezele privind activitatea lui Nicolae Titulescu sunt numeroase şi abundă în aspecte care se înscriu în toate registrele publicistice: de la analize juridice, profesioniste şi mai greu accesibile publicului larg, la relatări ale unor momente mai puţin flatante pentru personalitatea Titulescu, dar nu mai puţin umane. Portretul său, în linii abstracte, este aproape terminat şi consacrat. Volumul de faţă adaugă tuşe la acest portret, dintr-o perspectivă deopotrivă străină şi familiară, atât personajului însuşi, cât şi lumii diplomatice româneşti - şi nu numai acestui segment al societăţii româneşti: Le Figaro, cotidianul francez al cărui nume este suficient pentru a se prezenta singur.

Calificativul de „om al vremurilor noastre” pe care Titulescu îl merită pe deplin prin viziunea pe care a avut-o în ceea ce priveşte destinul Europei a devenit o frază banală, fără să-şi fi pierdut din adevărul pe care îl exprimă. Aceasta mă determină să mai subliniez o altă calitate a celui care a fost unul dintre cei mai prestigioşi conducători ai Ministerului Afacerilor Externe: modernismul concepţiei privind activitatea diplomatică.

Într-o epocă în care diplomaţia multilaterală parcurgea etapele dificile ale afirmării naţiunilor în competiţie cu structurile multinaţionale ale imperiilor care mai rămăseseră pe glob, Titulescu a dezvoltat funcţiile acestei activităţi a elitelor într-o manieră care să servească, în primul rând, interesului naţional. Şi în zilele noastre aceasta este una din condiţiile fundamentale ale succesului oricărui diplomat - indiferent că acţionează în numele ţării sale în dialogul cu reprezentanţii altor state aflate în cealaltă parte a lumii, sau că dezbate în structurile Uniunii Europene, sau ale NATO, aspecte ale politicii comune promovate de organizaţiile respective. În acelaşi timp, Titulescu a înţeles, o clipă mai devreme decât alţii, că realizarea acestor interese este posibilă în condiţii mai avantajoase dacă eforturile naţionale sunt armonizate într-un concert polifonic alcătuit din mai multe state.

Ceea ce a intuit Titulescu se petrece în prezent: realizarea intereselor naţionale ale României contemporane este facilitată de procesul de integrare în structurile europene şi euro-atlantice; prin ele, România devine capabilă să facă faţă provocărilor globalizării, ca proces definitoriu al acestei epoci, şi să aibă succes în această confruntare.

Lectura studiului de faţă face dovada, odată în plus, că pentru oamenii acestei ţări dimensiunea europeană este nu numai familiară, ci şi existenţială. Pur şi simplu pentru că românii sunt europeni.

Ambasador Doru Costea Geneva,

martie 2004

www.geo

polit

ic.ro

287

Constantin HLIHOR

GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA ÎN ANALIZA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Editura Universităţii Naţionale de Apărare - Carol I, Bucureşti, 2005

Viaţa internaţională a intrat, în acest început de secol şi mileniu, într-o perioadă extrem de complexă şi contradictorie ca urmare a mutaţiilor intervenite în lume, în ultimele decenii. Lumea bipolară apărută în Europa după 1945 a dispărut, dar nu urmând calea clasică, prin război sau revoluţie, ci prin uzură şi implozia unui sistem hipercentralizat şi de factură colectivistă. Schimbările s-au accelerat şi în acest context a sporit preocuparea pentru a controla "agenţii" care pot provoca mari crize în plan politic, economic sau social-spiritual.

Puţină lume ar fi putut să intuiască schimbările produse în politica mondială de transformările care au avut loc în cadrul fenomenului terorist în urmă cu aproape două decenii. După încheierea războiului rece se părea că arhitectura de securitate dominată de unica superputere ce a supravieţuit acestui război - SUA. Asistăm astăzi nu numai la o multiplicare a centrelor de putere, ci şi la o manifestare asimetrică a acestora în ecuaţia de putere.

Astăzi, puterea fiecărui pol în ecuaţie nu mai este exprimată în termeni clasici-militari decât parţial, pentru că la dimensiunea militară a potenţialului de putere se adaugă cel puţin alte două dimensiuni: economică şi tehnico-informaţională. Interdependenţa crescândă va impune actorilor mari sau mici din sistemul relaţiilor internaţionale căutarea de soluţii non-clasice, în vederea găsirii unei formule optime pentru securitate şi stabilitate în lume.

O evaluare a evoluţiilor de până acum ale protagoniştilor, în planul relaţiilor internaţionale, a împlinirilor şi mai ales a neîmplinirilor, cunoaşterea exactă a surselor generatoare de

crize politice, economice sau militare, a cauzelor care determină participanţii să adopte un comportament bazat pe forţă în relaţiile bi sau multilaterale - sunt doar câteva din subiectele de mare interes nu numai pentru analişti dar şi pentru omul obişnuit, preocupat de "mersul" politicii în lume. Răspunsurile la aceste întrebări / probleme pot fi aflate investigând realitatea cu instrumente ştiinţifice şi metode de analiză performante. Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX. Consideraţii teoretice şi metodologice, volumul pe care profesorul Constantin Hlihor îl oferă cititorilor, se integrează eforturilor de căutare pe care specialiştii le fac pentru a perfecţiona instrumentele şi metodele de analiză în domeniul relaţiilor internaţionale.

În esenţă, autorul ne propune un nou concept al geopoliticii, definit din perspectiva fenomenului, a teoriei şi a cartografiei de propagandă. Ca fenomen obiectiv în câmpul relaţiilor internaţionale, geopolitica s-a manifestat în evoluţia umanităţii cel puţin de când un stat / actor a avut forţa şi capacitatea a-şi impune suveranitatea sau controlul în alte spaţii decât cel pe care s-a constituit ca entitate politică de sine stătătoare.

Ca teorie ea apare în câmpul disciplinelor ştiinţifice din momentul în care analiştii şi cei interesaţi de cunoaşterea sistemului relaţiilor internaţionale au început să observe şi să studieze comportamentul şi interesele actorilor pe anumite spaţii geografice. Atunci când un stat / actor a "mobilizat" geopolitica, alături de alte discipline, pentru a-şi justifica acţiunea politică şi interesul într-un anume spaţiu, aceasta devine un instrument de propagandă / cartografie de propagandă care n-are nimic comun cu teoria şi analiza geopolitică.

Convins de eficienţa instrumentelor şi metodelor de analiză geopolitică autorul propune o metodologie de analiză care, folosită alături de metodele proprii altor discipline socio-umane - istoria, sociologia, psihologia, politologia etc., să conducă la o mai bună cunoaştere şi înţelegere a fenomenului politic contemporan.

Conştient de temeritatea investigaţiei şi asumându-şi riscul ca propunerile avansate să nu întrunească asentimentul tuturor cititorilor, autorul ne avertizează că scopul cărţii este "să îndemne la reflecţie şi căutări şi nu să aducă justificări; să urmărească tendinţele şi să atragă atenţia asupra mutaţiilor din viaţa internaţională, să ofere cititorului indicatori şi metode de analiză cu care acesta să poată pătrunde cât mai mult în esenţa realităţii relaţiilor internaţionale şi nu scenarii / modele optime de a fi aplicate oriunde şi oricum".

Parcurgând lucrarea, se naşte întrebarea: este mult sau este prea puţin ceea ce şi-a propus autorul? Răspunsul, evident, va fi la îndemâna fiecăruia dintre dumneavoastră după ce veţi fi citit lucrarea de faţă. Este o încercare meritorie de conceptualizare într-o disciplină ştiinţifică pe cale de a se cristaliza şi de a-şi găsi locul în rândul ştiinţelor socio-umane, o invitaţie adresată tuturor celor preocupaţi de relaţiile internaţionale de a reflecta asupra posibilelor evoluţii ale acestora în viitorul apropiat sau mai îndepărtat.

Constantin BUŞE noiembrie 2005

www.geo

polit

ic.ro

288

prof. univ. dr. Vasile MARIN

ELEMENTE DE STIINTA SI ARTA A COMUNICARII Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 2006

Uimitoare această ultimă lucrare pe tema comunicării a prof. univ. dr. Vasile Marin, rafinată fără a fi exclusivistă ea se adresează atât unui interlocutor subtil şi cultivat, cât şi unui public larg, fiind un ghid pentru cei „ce intenţionează şi doresc să-şi perfecţioneze şi în acelaşi timp, să-şi transforme procesul comunicaţional într-un instrument eficient de inter-relaţionare, de cooperare şi de colaborare atât în viaţa privată cât şi în activitatea profesională”, după cum mărturiseşte însuşi autorul în prefaţa lucrării.

Volumul debutează cu o profesiune de credinţă: autorul reclamă dreptul comunicării de a fi privită / abordată ca ştiinţă de sine stătătoare, argumentând că aceasta se conduce după „legi şi principii proprii”, chiar dacă se constituie pe informaţii provenind din domeniul sociologiei, psihologiei sociale, lingvisticii, semioticii, managementului.

Lucrarea se impune atenţiei cititorilor prin prezentarea celor mai recente teorii şi interpretări ale comunicării, prin sintetizarea cercetărilor în domeniu, prin aprofundarea înţelegerii influenţelor stimulatoare şi/sau inhibitoare ale unor factori personali şi socio-culturali asupra procesului de comunicare şi printr-un amplu capitol destinat formelor comunicării.

În primul capitol avem o prezentare succintă a aspectelor teoretico-funcţionale ale comunicării, sunt definite obiectivele, conţinutul, modelele şi schemele de organizare ale comunicării. Informaţia densă lasă cititorului neavizat, impresia că subiectul a fost epuizat în acest prim capitol. Capitolul al doilea, aduce în prim plan tipologia comunicării, precum şi interacţiunea acesteia cu alte domenii ale activităţii umane. Autorul prezintă contribuţia psihologiei, sociologiei, lingvisticii, epistemologiei la definirea comunicării ca domeniu de studiu de sine stătător. In capitolul al treilea, este prezentată strategia de construcţie a comunicării, sunt abordate principalele elemente de suport, necesare construcţiei comunicări, precum şi câteva strategii de comunicare mai utilizate. Capitolul al patrulea, „Forme ale comunicării”, prezintă principalele forme şi tipuri de comunicare. Acest capitol se constituie pentru cititori într-un ghid pentru descoperirea şi aprofundarea praxisului comunicaţional. Subcapitolele dedicate negocierii ca tip de comunicare verbală, aduc în prim-plan un element de o veritabilă originalitate: abordarea negocierii din perspectiva modelului matematic al lui Nash.

Autorul arată că procesul de negociere pune faţă în faţă doi actori sociali care au opinii, simpatii şi antipatii diferite, care vin cu istoriile lor personale mult deosebite, care sunt purtători ai unor deprinderi intelectuale livrate de habitusurile lor diferite, care se observă şi se supraveghează şi în final se confruntă. Autorul subliniază importanţa atenţiei cu care trebuie să fie gestionată ţinuta, atitudinea, aparenţa şi practica observării în cadrul procesului de negociere. Sunt analizate avantajele şi dezavantajele expresiei, ale elaborării mesajului şi ascultării, diferitele modalităţi de a culege maximum de informaţii despre problemele în discuţie. Se pune accent pe o comunicare veritabilă, ce trebuie să permită negociatorilor atingerea obiectivelor propuse în cadrul procesului de negociere.

Informaţiile prezentate în acest capitol sunt foarte utile atât specialiştilor (managerilor) cât şi cititorului obişnuit. Deşi negocierea este numai o parte a activităţii comunicaţionale, fără negociere, fără efectul dinamic al acesteia, progresul pentru oricare dintre părţi, sau pentru organizaţia căreia îi aparţin, nu poate fi semnificativ. Astfel pentru înţelegerea cât mai aprofundată a principiilor şi tipologiei negocierii, autorul construieşte modelul grafic al negocierii pornind de la axiomele matematicianului John Forban Nash.

Capitolul cinci „Comunicarea şi manipularea” este dedicat patologiilor comunicaţionale respectiv manipulării iar capitolul şase răspunde problematicii complexe a relaţiei dintre mass-media şi comunicare.

In concluzie cartea prof. univ.dr. Vasile Marin, constituie un bun ghid pentru a pătrunde în universul comunicării şi pentru a descifra acest univers atât de complex. Interesul cu care a fost primită reprezintă răsplata mai multor ani de studii şi cercetări. Considerăm deosebit de importantă apariţia acestei lucrări deoarece „a comunica” şi celor neiniţiaţi descoperirile făcute devine o obligaţie profesională învăţată în mediul universitar unde „a spune”, „a transmite” este o datorie morală nu numai profesională.

Ana Maria Duiculete Academia Forţelor Aeriene „Henri Conadă”

www.geo

polit

ic.ro

289

Savu LIŢOIU

NU TRAGEŢI, VĂ ROG, ÎN POET Editura TOP FORM, Bucureşti, 2006

Durerea ca strigăt, durerea ca vers, durerea ca avertisment - pentru noi, cei care trăim în aceeaşi lume; cu bune, cu rele, dar cu demnitate!

„Tăcerea rămâne tot timpul intactă” - ne spune prietenul Savu Liţoiu. Şi câtă dreptate poate avea acest OM care nu se plânge nici când ne trimite un răvaş pe care scrie „îmi târăsc piciorul infirm pe coridoare”, şi nici când trăieşte conştient că tot restul vieţii va „duce nostalgia morţii de dimineaţă”. Dimineaţa ca un alt început; dimineaţa ca primăvară; dimineaţa ca renaşterea unei vieţi; dimineaţa ca seva încă neplămădită a unui Poem!

Un poem care se conturează - uneori subtil, altădată aproape brutal, într-o manieră ascunsă de aripa pescăruşului lui Cehov (repetată parcă obsesiv). Un poem în care Savu se mărturiseşte chiar şi în clipa în care „fiecare lacrimă trebuie să se justifice înainte de a se naşte”. Şi nu ştiu câte lacrimi s-au prelins atunci, dar simt câţi ochi se vor umezi citind Versul Lui; un vers aparent (auto)ironic, uneori neprelucrat suficient; dar,

poate mai important decât orice, un vers trăit, simţit pe propria piele, suferit în propria fiinţă! „Sufletul meu nu e o icoană” - se confesează Savu; îmi revine onoarea de a face cea

de-a doua cronică a acestui trubadur resemnat la începutul mileniului trei şi, cu riscul de a mă certa însuşi autorul, îmi permit să-l contrazic. Mai mult chiar, sufletul nostru s-ar putea închina la această icoană lirică atunci când vom reuşi cu adevărat să-l citim - adică, să-l înţelegem.

Ne spui, Prietene, „sufletul meu e acasa nimănui”; dar, Doamne, sufletul tău este acasa tuturor atunci când te citim! Mulţi dintre noi nu îndrăznim să-ţi exprimăm gândul, deşi câtă dreptate ai! Şi, nu, nu eşti un „mort de-al casei” - eşti Adevărul nespus de noi!

Cehov şi Bacovia sunt numele care, cu siguranţă, şi-au pus pecetea pe scriitura lui Savu Liţoiu. Pe existenţa lui, însă, s-a sigilat Dumnezeu. Un Dumnezeu care ne îndeamnă, atât de frumos, „Nu trageţi, vă rog, în Poet”, pentru că „nimeni n-a furat vreodată vreo rugăciune”!

Iar dacă Savu Liţoiu ne anunţă „mi-e s-aprind o lumânare”, „când e să mori subit în prima zi de toamnă”, eu nu pot decât să-mi permit a-l contrazice din nou.

Dă-mi voie, Prietene, să-ţi dăruiesc un „trandafir galben” la începutul unei primăveri eterne sub zodia de foc a Versului!

Şi, te rog, „NU TRAGE ÎN POET”!

Loredana TIFINIUC

www.geo

polit

ic.ro

290

Oleg SEREBRIAN

GEOPOLITICA SPAŢIULUI PONTIC Editura Cartier, Chişinău, 2006 (ediţia a II-a)

Marea Neagră, sau pontul Euxin, apare pe harta lumii aproape ca un lac, de Oceanul Mondial legând-o doar Bosforul tracic, care în cel mai îngust loc are doar 0,7 km. Enclavat în Eurasia, acest bazin acvatic de dimensiuni mijlocii s-a aflat timp de trei milenii în mijlocul unei istorii tumultoase. A fost râvnită ca Mare Nostrum de eleni, romani, bizantini, genovezi, turci şi ruşi. Marea Neagră are un hinterland imens şi important, situându-se la confluenţa a două părţi ale lumii - Europa şi Asia, a două religii mondiale - Creştinismul şi Islamul, şi a trei familii de popoare - indo-europene, uralo-altaice şi caucaziene. O mare putere contemporană, Rusia, şi a două puteri regionale - Ucraina şi Turcia, îşi construiesc concepţiile strategice, politice şi economice ţinând cont de această mare şi de spaţiul adiacent ei. Gheorghe I. Brătianu spunea în binecunoscuta sa lucrare „Marea Neagră”, că „teatrul oferit de bazinul Mării Negre favorizează, mai mult ca altele, consideraţii ce depăşesc problemele regionale şi se raportează la forţele care acţionează asupra câmpului istoriei universale”. Interesul tot mai evident al celor două supraputeri ale acestui început de mileniu - UE şi SUA -, care îşi fac din ce în ce mai resimţită prezenţa în zonă, reconfirmă justeţea aserţiunii marelui istoric român.

După 1991 la Marea Neagră au acces direct şase state: Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia şi Georgia. Pentru patru din ele - Ucraina, România, Bulgaria şi Georgia - „calea pontică” reprezintă unicul acces maritim. Graţie Dunării, Marea Neagră reprezintă poarta spre apele Oceanului Mondial pentru alte trei ţări - Austria, Slovacia şi Ungaria. Şi Republica Moldova, datorită Dunării maritime, cu care se mărgineşte pe o lungime de 0,8 km, e considerată o ţară riverană Mării Negre. De fapt, Republica Moldova e un stat pontic nu doar în virtutea geografiei, ci şi a istoriei sale. Tot prin intermediul Dunării la Marea Neagră mai au acces Germania, Serbia şi Muntenegru şi Croaţia. De asemenea Belarus, cea mai mare ţară europeană fără un debuşeu maritim, are prin intermediul Niprului o deschidere la Marea Neagră.

Din punct de vedere fizico-geografic, regiunea pontică cuprinde bazinul fluviilor ce se varsă în Marea Neagră şi în „anexa sa” - Marea Azov. Sub aspect socio-geografic regiunea Mării Negre ar include unele regiuni ce aparţine fizico-geografic altor bazine hidrografice, dar sub aspect politic, istoric, economic şi cultural se asociază cu regiunea pontică, şi ar exclude unele teritorii ce aparţin fizico-geografic spaţiului pontic.

Ansamblul geopolitic balcano-caucaziano-pontic, al cărui liant este Marea Neagră, are câteva caracteristici distincte, printre ele numărându-se marea densitate a conflictelor teritoriale ce au la bază un element etnic sau confesional, o aşezare strategică graţie prezenţei directe a UE şi Rusiei, precum şi vecinătăţii cu două dintre cele mai importante bazine de hidrocarburi din lume.

Aceste aspecte şi reprezintă obiectul prezentei lucrări, care, ţinând cont de complexitatea şi multitudinea problemelor, nu poate fi decât o privire generală, o analiză de ansamblu a mutaţiilor geopolitice din regiune de la destrămarea URSS încoace.

www.geo

polit

ic.ro

291

SECURITATE ŞI STABILITATE ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE Editura Universităţii Naţionale de Apărare - Carol I, Bucureşti, 2005

Volumul publicat de Editura Universităţii de Apărare „Carol I” cuprinde lucrările prezentate la cea de-a V-a sesiune de comunicări a Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate al Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, din 21-22.11.2005 intitulată „Securitate şi Stabilitate în Bazinul Mării Negre”

„Această manifestare ştiinţifică vine să completeze eforturile Ministerului Apărării Naţionale de integrare a Armatei Române într-o societate bazată pe cunoaştere ai cărei piloni sunt învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică” spune Teodor Atanasiu, Ministrul Apărării Naţionale în mesajul său.

Organizarea sa în fiecare toamnă fiind considerată tradiţională, cea de-a V-a Sesiune Ştiinţifică Internaţională s-a bucurat de prezenţa unor personalităţi ca: generalul (r.) dr. Mihail E. Ionescu, Directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, generalul - maior Florian Pinţa, Locţiitorul Şefului Statului Major General, colonelul conf. univ. dr. Liviu Scrieciu de la Direcţia Administrativă şi Servicii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, generalul - locotenent conf. univ. dr. ing. Sergiu - Tudor Medar, Şeful Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării, colonelul dr. ing. Gheorghe Savu, Şeful Direcţiei Informaţii Militare din cadrul Statului Major General, profesorul univ. dr. Adrian Pop de la Universitatea

„Dimitrie Cantemir”, viceamiral prof. univ. dr. Gheorghe Marin, Şeful Statului Major al Forţelor Navale, generalul - maior Mircea Savu, Şeful Direcţiei Operaţii din cadrul Statului Major General, generalul de brigadă dr. Visarion Neagoe de la Statul Major al Forţelor Terestre, generalul prof. univ. dr. Mircea Mureşan, Comandantul (rectorul) Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, generalul - locotenent conf. univ. dr. Sorin Ioan, Şeful Statului Major al Forţelor Terestre, generalul - maior prof. univ. dr. Mihail Orzeaţă, Locţiitorul Şefului Statului Major al Forţelor Aeriene sau căpitanul lector univ. Mihail Şerban de la Academia Naţională de Informaţii şi de participarea comandorului dr. Krzysztof Kubiak de la Universitatea Naţională de Apărare din Polonia, doctorului Naeem Shahid de la „Herbs Research Foundation of Pakistan”, comandorului Şener Kir din cadrul Statului Major al Forţelor Navale din Turcia, şi a profesorului univ. dr. Jordan Baev de la Colegiul de Apărare şi Stat Major C.S. Rakovskz din Bulgaria.

Împărţită în trei secţiuni:„Mediul de Securitate”, „Riscuri şi Ameninţări” şi „Forţele Armate şi Stabilitatea” cartea cuprinde lucrări care încearcă să ofere soluţii la problemele actuale ale regiunii Mării Negre.

Regiunea extinsă a Mării Negre şi evoluţiile mediului său de securitate s-au constituit ca obiect de studiu destul de târziu, iar acum se simte nevoia redefinirii conceptelor de lucru pentru a corespunde noilor realităţi ale mediului şi sistemului relaţiilor internaţionale ale momentului. Înţelegerea riscurilor şi provocărilor actuale şi evaluarea corectă a situaţiei din această zonă poate oferi soluţii pe termen lung la problemele cu care se confruntă statele din regiune.

Evoluţiile situaţiei de securitate din ultimii ani au adus Marea Neagră şi vecinătatea sa imediată în centrul atenţiei. O parte din ţări susţin implicarea NATO în soluţionarea problemelor de securitate ale Mării Negre, în timp ce altele nu consideră ameninţările provenind din această zonă ca fiind deosebit de periculoase. Toate aceste aspecte trebuie clarificate pentru ca scopul comun, şi anume, securitatea în această regiune, să poată fi atins în condiţii satisfăcătoare pentru toţi actorii implicaţi.

Tematica abordată este deosebit de actuală având în vedere mutarea graniţelor NATO şi ale Uniunii Europene la Marea Neagră, această zonă devenind una de interes deosebit. În condiţiile schimbării mediului regional de securitate generată de apartenenţa la valorile democraţiei şi ale economiei de piaţă trebuie reevaluate riscurile, pericolele şi ameninţările ce emerg din acest spaţiu şi vulnerabilităţile lui.

„Manifestarea [...] este o expresie a calităţii învăţământului, cercetării ştiinţifice şi celorlalte activităţi din Universitate, instituţie care rămâne fanion al elevării şi rigorii actului ştiinţific în cadrul Armatei Române. Toţi ne raportăm la el. Şi e normal să fie aşa, întrucât fiecare activitate ştiinţifică ce se desfăşoară aici constituie un argument şi un fundament pentru ceea ce facem după aceea” spune generalul profesor universitar doctor Eugen Bădălan, Şeful Statului Major General.

Melania LUCA

www.geo

polit

ic.ro

292

Mulţumim persoanelor care au contribuit nemijlocit la apariţia acestui număr al revistei GeoPolitica

dr. Dmitri TRENIN Deputy Director, Senior Associate of Carnegie Endowment for International Peace Russia, Moscow, Russia dr. Olivier ROY Directeur de recherche au CNRS, Paris, France dr. Zurab MTCHEDLISHVILI Diplomat, Ministry of Foreign Affairs of Georgia dr. Oleg SEREBRIAN Conferenţiar universitar, Universitatea din Chişinău dr. Bogdan COCORA Managing Director, S&T ROMÂNIA Adrian LOCUŞTEANU Director de Vânzări, S&T ROMÂNIA Bogdan LEARSCHI Communication Manager, S&T ROMÂNIA ing. Dan BROASCĂ General Manager, OMNIENT ing. Călin P. PANTEA Managing Director, MarcTel dr. Maricel ANTIPA Cercetător, Serviciul Român de Informaţii dr. Cristian BARNA Psihosociolog, Universitatea din Bucureşti dr. Constantin BUŞE Profesor universitar, Fac. de Istorie, Universitatea Buc. dr. Irena CHIRU Lector universitar, Academia Naţională de informaţii dr. Maria Cristina CHIRU Conferenţiar universitar, Academia Naţională de informaţii dr. Nicholas DIMA Prof. univ.r, Universitatea St. Mary - Addis Abbeba, Etiopia dr. George ERDELI Prof. univ., Facultatea de Geografie, Universitatea Bucureşti Preşedinte, Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea” dr. Constantin HLIHOR Prof. univ.Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” dr. Victor IONESCU Prof. univ., Societatea Română de Radiofuziune dr. Gheorghe MARIN Profesor universitar, Academia Forţelor Navale, Constanţa Şeful Statului Major al Forţelor Navale dr. Vasile MARIN Profesor universitar, Academia Forţelor Aeriene Decan, Facultatea de Management „Sextil Puşcariu”, Braşov dr. Vasile NAZARE Profesor universitar, Academia Forţelor Navale, Constanţa dr. Silviu NEGUŢ Prof. universitar, Academia de Studii Economice, Bucureşti dr. Gheorghe NICOLAESCU Profesor universitar, Consilier, Ministerul Apărării Naţionale dr. Ion PETRESCU Director, Trustul de Presă al Armatei dr. Stan PETRESCU Conferenţiar universitar, Academia Naţională de Informaţii dr. Florin PINTESCU Conferenţiar universitar, Universitatea „Ştefan cel Mare” dr. Dănuţ Radu SĂGEATĂ Cercetător, Institutul de Geografie al Academiei Române dr. Viorica STREŞINĂ Doctorand, Institut Français de Géopolitique, Paris dr. Călin UNGUR Diplomat, Ministerul de Externe dr. Radu Ştefan VERGATTI Profesor universitar, Universitatea Valahia, Târgovişte Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România drd. Cornel CUCU Expert, Ministerul Apărării Naţionale drd. Remus DOGARU Head of Audit Office, Autoritatea Aeronautică Civilă Română drd. Nicolae GEANTĂ Doctorand, Facultatea de Geografie, Universitatea Buc. drd. Igbal HAJIEV Doctorand, Univeristatea „Ovidius” Constanţa drd. Faxri KARIMLI Jurnalist, Azerbaijan drd. Marius LAZĂR Lect. Univ., Institut Français de Géopolitique, Paris drd. Cosmin LOTREANU Consilier, Ministerul Afacerilor Externe drd. Radu MOLDOVAN Asistent universitar, Universitatea „Babeş-Bolyai” , Cluj drd. Ionuţ SANDU Doctorand, Facultatea de Geografie, Universitatea Buc. drd. Vasile SIMILEANU Director, Revista „GeoPolitica” drd. Tiberiu TRONCOTĂ Asistent universitar, Academia Naţională de Informaţii Irina CUCU Expert, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate Marcela NEDEA Referent, Eufonica Mihai HOTEA jurnalist Ionuţ MIRCEA jurnalist Viorica COJOCARU Masterand, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

www.geo

polit

ic.ro

293

Mulţumim celor care au sprijinit apariţia acestei reviste:

PARTENERI MEDIA: s.c. S&T ROMÂNIA Ec. Sorin VOICU s.c. TOP FORM Editura TOP FORM s.c. OMNIENT Casa de Editură CD PRESS s.c. MarcTel INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII: Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”

Trustul de Presă al Armatei

Academia Forţelor Aeriene - Henry Coandă

Academia Forţelor Navale - Mircea cel Bâtrân

Academia Naţională de Informaţii

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale - ASE

Facultatea de Geografie - Catedra de Geografie Umană

Asociaţia de Geopolitică „ION CONEA”

Asociaţia Umanitară „TOP MUNDI”

Asociaţia de Geopolitică „ION CONEA” Traian Anastasiei, Daniel Broască, Aurel Cazacu, Irina Cucu, Petre Deică, Costin Diaconescu, Nicholas Dima, George Erdeli, Florin Pintescu, Mihai Ielenicz, Gheorghe Iliescu, Cristian Jura, Cosmin Lotreanu, Vasile Marin, Nicolae Mitu, Alexandra Mateescu, Silviu Neguţ, Anca Oneţiu,

Mihail Opriţescu, Ion Petrescu, Vasile Simileanu, Dănuţ-Radu Săgeată, Marcela Săgeată, Loredana Tifiniuc, Dragoş Zaharia

www.g

eopo

litic

.ro

294

APARIŢII EDITORIALE Colecţia GeoStrategie Colectiv Gestionarea crizelor politico - militare şi umanitare Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico - militare Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu

Informaţii. Management. Putere.................................................................................................I Managementul sistemelor informaţionale ................................................................II Războiul informaţional

Gheorghe Iliescu Informaţii. Management. Putere.................................................................................................III. Conexiuni între procesele socializante şi securitatea naţiunii

Colecţia GeoPolitică Cristian Barna Terorismul, ultima soluţie? Vasile Simileanu Asimetria fenomenului terorist Vasile Simileanu România. Tensiuni geopolitice Vasile Simileanu Radiografia terorismului

Colecţia Geografie Politică Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte geografice Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte etnogeografice Dănuţ-Radu Săgeată Modele de regionare politico-administrativă Dănuţ-Radu Săgeată Deciziile politico-administrative şi organizarea teritorială

Colecţia Geografie Elena Matei Ecoturism

Colecţia Artă Militară Ion Bălăceanu, Daniel Dumitru, Ion Ioana

Potenţialul de luptă al forţelor terestre în context NATO

Colecţia Sociologie Irena Chirru Imaginea României în lume Ioana Veturia Ciupercă Nicolae Titulesco - L’européen avant l’heure

Colecţia Juridică Corina Andreea Baciu Rezerva proprietăţii în dreptul internaţional privat

*** Ioana Veturia Ciupercă Le triptyque de l’amour Sava Liţoiu Eu sunt cel condamnat la moarte Sava Liţoiu Nu trageţi, vă rog, în poet Victor Lotreanu Confesiuni în alb Loredana Tifiniuc Spectacolul din culise

Colecţia Academica (cursuri editate în colaborare cu Editura Universităţii de Apărare) Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Războiul informaţional Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Comunicarea în cadrul sistemelor informaţionale

www.geo

polit

ic.ro

295

Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Sistemul informaţional Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Lupta informaţională Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Restructurarea sistemelor informaţionale Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Sisteme de management Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu Globalizarea informaţiei Gheorghe Nicolaescu Sisteme de management Gheorghe Nicolaescu Globalizarea informaţiei Gheorghe Nicolaescu Informaţii şi reţele Gheorghe Nicolaescu Aspecte metodologice ale războiului informaţional

Revista GeoPolitica nr. 1 Integrarea României în NATO nr. 2 - 3 Integrare Euro-atlantică nr. 4 - 5 Geopolitica minorităţilor nr. 6 Geopolitica spaţiului ponto-danubian nr. 7 - 8 Geopolitica conflictelor sfârşitului de mileniu nr. 9 - 10 Incursiune în Islam nr. 11 Tensiuni geopolitice induse de ţinuturile istorice nr. 12 Terorism şi mass-media nr. 13 Uniunea Europeană..., încotro? nr. 14 - 15 Marea Neagră - confluenţe geopolitice nr. 16 – 17 Spaţiul ex-sovietic - provocări şi incertitudini

Editura TOP FORM Bucureşti, str. Turda 104, sect. 1,

tel / fax 665 28 82; tel. 0722 207 617, 0722 704 176 e-mail: simi@b.astral.ro

www.geo

polit

ic.ro

296

Tiparul executat la Tipografia PRO TRANSILVANIA Bucureşti, str. Valea Lungă nr. 52-54, sector 6

tel/fax: 021-444.01.98, e-mail: protransilvania@b.astral.ro,

www.geo

polit

ic.ro

297

www.geo

polit

ic.ro