1

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU FACULTATEA DE ŞTIIN łE ECONOMICE

CONF. UNIV. DR. RAMONA ORĂŞTEAN

ECONOMIE MONETARĂ ŞI FINANCIAR Ă EUROPEANĂ

SIBIU 2010

2

Capitolul 1

EVOLUłIA PROCESULUI DE UNIFICARE MONETAR Ă EUROPEANĂ

1.1. Încercări de creare a unei zone de stabilitate monetară Până în anul 1914, circulaŃia monetară din Ńările europene s-a bazat pe etalonul aur-monedă, care presupunea convertibilitatea nelimitată în aur a bancnotelor şi fixitatea cursurilor de schimb, metalul monetar circulând liber pe piaŃa internă şi internaŃională. În epoca în care a existat etalonul aur-monedă (jumătatea secolului al XIX-lea - 1914), convertibilitatea integrală a bancnotelor a impus o disciplină relativ riguroasă în materie de emisiune monetară, creând, astfel, sentimentul de încredere de care depinde buna funcŃionare a oricărui sistem monetar. Băncile centrale se supuneau acestei discipline deoarece, în cazul ieşirii aurului din Ńară, îşi reduceau cantitatea de bancnote pusă în circulaŃie, iar în cazul intrării aurului, sporeau această cantitate. Efectul extern al mecanismului monetar aur-monedă a fost faptul că raporturile de schimb dintre diversele monede europene au rămas practic nemodificate o lungă perioadă de timp.1

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă şi, în cadrul său, cursurile de schimb fixe, a funcŃionat satisfăcător într-o epocă în care mişcările de capitaluri de la o Ńară la alta, deşi complet libere, erau reduse ca volum, iar mijloacele de informare şi de transfer de fonduri erau mai puŃin eficace decât cele de astăzi. În condiŃiile declanşării primului război mondial, aurul a început să fie înlocuit din ce în ce mai mult în tranzacŃiile internaŃionale şi în rezervele valutare ale băncilor centrale cu "monede de rezervă", respectiv monede ale unor Ńări dezvoltate din punct de vedere economic şi financiar (Anglia, FranŃa şi SUA) care oricând puteau fi preschimbate în aur de băncile de emisiune din Ńările de origine. Cambiile, biletele la ordin, cecurile etc. denominate în lire sterline, franci sau dolari erau acceptate în plăŃile internaŃionale, băncile centrale din diferite Ńări începând să le deŃină în rezervele lor, alături de aur. Deoarece utilizarea lor era mai comodă decât folosirea aurului, acestea au început să fie deŃinute în portofoliile lor şi de nerezidenŃii Ńărilor emitente. Începând cu anul 1914, convertibilitatea în aur a fost suspendată aproape în toate Ńările, cu excepŃia SUA, care abia în 1933 a interzis băncilor sale efectuarea plăŃilor în aur şi deŃinerea de aur de către particulari. Această detaşare a fost posibilă datorită încrederii deŃinătorilor de bani în banca centrală şi faŃă de o anumită guvernare, încredere care apoi s-a extins şi asupra deŃinătorilor străini de monedă naŃională, care au acceptat să o păstreze ca atare fără să o convertească în aur.

După primul război mondial (1918), majoritatea Ńărilor au încercat să restabilească principiile sistemului bazat pe etalonul aur. Astfel, Anglia a reinstaurat în anul 1925 convertibilitatea în aur a monedei sale, fără a devaloriza lira sterlină. Însă, dată fiind reducerea stocului de aur al Băncii Angliei în timpul războiului, măsura respectivă ar fi implicat diminuarea considerabilă a masei mijloacelor de plată în circulaŃie, fapt pe care economia engleză nu l-a putut suporta. Ca urmare, în anul 1931, Anglia a fost nevoită să devalorizeze lira sterlină şi să adopte şi alte măsuri de stabilizare monetară. FranŃa, mai realistă, a procedat mai întâi la o devalorizare a francului (1928), iar apoi la restabilirea convertibilităŃii în aur a monedei sale. Deşi această convertibilitate a fost serios amputată, în sensul că era permisă numai pentru sume foarte mari, echivalente cu valoarea unui lingou de aur (sistemul bazat pe etalonul aur-lingouri ), ea nu a putut fi menŃinută; FranŃa a intrat într-o adevărată "cascadă" de devalorizări (1936, 1937, 1939), care au făcut ca, în întreaga perioadă interbelică, francul francez să fie o monedă instabilă.2 Paralel cu eforturile depuse pe plan intern, statele lumii au încercat să realizeze o anumită cooperare monetară prin adoptarea unui set de principii monetare comune, care vizau, în esenŃă, oficializarea practicii mai vechi de folosire a monedelor convertibile în aur ca monede de rezervă internaŃională.3 Astfel, ConferinŃa Monetară de la Genova (1922) a pus bazele unui nou sistem monetar bazat pe etalonul aur-devize, care a fost adoptat de toate Ńările europene în forme asemănătoare, ceea ce, din punct de vedere funcŃional, a însemnat un pas important în direcŃia uniformizării mecanismelor monetare. Acest tip de etalon a reprezentat prima abatere majoră de la caracterul automat al etalonului aur clasic, datorită introducerii în depozitul băncii centrale şi în rezerva monetară, alături de aur, a titlurilor de credit şi a

1 Cerna, S. - "Unificarea monetară în Europa", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 19 2 Cerna, S. - op. cit., p. 21 3 Brociner, A. - "Uniunea monetară europeană: o trecere în revistă a literaturii teoretice", ObservaŃii şi diagnostice economice, nr. 43, 1993, p. 349-363

3

valutelor, acestea din urmă devenind treptat cel mai important instrument de rezervă.4 Statele Unite ale Americii îşi fixau raportul de schimb al dolarului contra aur, în timp ce celelalte Ńări, ale căror monede erau convertibile în moneda cheie, trebuiau să-şi definească o paritate faŃă de dolar. ConferinŃa de la Genova a prefigurat regulile unui viitor sistem monetar internaŃional. Anii care au urmat acestei conferinŃe au fost plini de tensiuni ce au afectat serios sistemul monetar internaŃional.5 Încercările de cooperare monetară internaŃională au fost abandonate odată cu izbucnirea marii crize economice din anii ‘30, care a dus la o nouă suspendare a convertibilităŃii în aur a monedelor. Această măsură a marcat, de fapt, sfârşitul unei lungi perioade în care monedele naŃionale s-au putut preschimba una în alta fără nici o restricŃie şi la un curs fix. Mecanismul autoreglator al etalonului aur nu a mai putut fi restabilit, regimul său valutar, foarte apropriat de cel al unei uniuni monetare, nemaiputând fi resuscitat decât pe baza unor noi acorduri între naŃiuni. În condiŃiile specifice timpului, principalele Ńări ale lumii au intrat într-o perioadă de dezechilibre ale balanŃelor de plăŃi, ale pieŃelor de bunuri şi servicii, cu puternice şi persistente presiuni inflaŃioniste, iar apoi cu recesiune şi şomaj, care nu favorizau încheierea unor asemenea acorduri. Astfel, sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize a încetat să mai funcŃioneze. La rândul său, încercarea FranŃei de a crea o anumită solidaritate între câteva Ńări europene participante la ceea ce în epocă s-a numit "blocul aurului" a eşuat şi ea destul de rapid. Pentru a face faŃă dificultăŃilor generate de criza economică şi monetară, Ńările europene au încercat să se apere prin devalorizările repetate ale monedelor naŃionale, precum şi prin limitarea convertibilităŃii acestora nu numai în aur, ci şi una în alta. Convertirea unei monede naŃionale în moneda altui stat era posibilă numai într-o manieră strict controlată şi doar faŃă de monedele care puteau să îndeplinească relativ satisfăcător funcŃia de mijloc de rezervă, deoarece se dovedeau relativ stabile în raporturile lor cu aurul. Însă, spre deosebire de trecut, în rolul amintit s-a impus rapid nu o monedă europeană, ci dolarul american, care, după devalorizarea sa din anul 1934, şi-a regăsit stabilitatea. Dat fiind faptul că sistemele monetare naŃionale de tip etalon-aur erau interconectate prin activul monetar comun pe care îl foloseau - aurul - existau asemănări, în anumite privinŃe, cu o uniune monetară, sub forma unei înŃelegeri şi practici tacite. Izbucnirea primului război mondial a făcut ca Europa să intre într-o perioadă de mari dezordini monetare, care au continuat în întreaga perioadă interbelică şi s-au agravat apoi din nou în timpul celui de-al doilea război mondial. In aceste condiŃii, principalele caracteristici ale perioadei 1914-1945 au fost autarhia, protecŃionismul, controlul valutar, devalorizările-surpriză, şi nu cooperarea monetară. După cel de-al doilea război mondial, statele învingătoare din coaliŃia antihitleristă au semnat Acordul de la Bretton Woods, prin care au instaurat o ordine monetară mondială, bazată pe fixitatea relativă a cursurilor de schimb şi pe etalonul dolar. łările din Europa Occidentală, devastate şi ruinate de război, au încercat să-şi reconstruiască economiile în cadrul ambianŃei monetare reprezentate de acest sistem monetar internaŃional, însă, foarte curând, a fost lansată ideea asocierii lor într-o uniune monetară. Cu toate că realizarea practică a acestei idei a fost mereu amânată, ea a favorizat apariŃia unei "conştiinŃe monetare" europene, precum şi a unei evidente solidarităŃi a Ńărilor respective în confruntarea cu dificultăŃile provocate de dezorganizarea treptată şi apoi de criza profundă a sistemului de la Bretton Woods. ConferinŃa Financiară şi Monetară InternaŃională de la Bretton Woods (iulie 1944) a pus bazele unei instituŃii monetare internaŃionale - Fondul Monetar InternaŃional - concepută însă nu ca o bancă centrală mondială, ci ca un organism de supraveghere a evoluŃiilor sistemelor monetare naŃionale în context internaŃional, de sprijin financiar şi tehnic şi de intervenŃie în situaŃii dificile. łările membre ale FMI s-au obligat să comunice Fondului cursul monedelor lor în raport cu un etalon de referinŃă (aurul sau o monedă convertibilă în aur, adică în mod practic, dolarul american) şi să menŃină acest curs în limite de fluctuaŃie restrânse de cel mult ±1%. Disciplina instaurată s-a dovedit însă iluzorie, căci Ńările europene au efectuat numeroase devalorizări "concurenŃiale", adică devalorizări mai mari decât cele impuse de respectarea regulii "parităŃii puterilor de cumpărare". De asemenea, Ńările europene au menŃinut numeroase forme de control valutar, iar monedele lor au rămas neconvertibile una în alta. Această situaŃie, inevitabilă în primii ani de după război, ca urmare a penuriei de valute convertibile, a început însă să se dovedească a fi o serioasă piedică în calea refacerii economice, deoarece limita drastic comerŃul internaŃional. În domeniul strict monetar s-a încercat mai întâi încheierea unor acorduri multilaterale de cliring (compensaŃie), care trebuiau, pe de o parte, să permită statelor care nu dispuneau de valută convertibilă să facă comerŃ cu celelalte Ńări europene, iar pe de altă parte, să ducă la restabilirea convertibilităŃii reciproce a 4 Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - "Monedă, credit, bănci", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 35 5 Bran, P., Costică, I. - „RelaŃii financiare şi monetare internaŃionale”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 16

4

monedelor europene. Astfel, au fost încheiate în mai multe rânduri (noiembrie 1947, octombrie 1948, septembrie 1949) acorduri multilaterale de cliring, valabile, de regulă, un an de zile, prin care s-au compensat parŃial creanŃele şi datoriile născute din comerŃul intereuropean. Totodată, s-a realizat transferul organizat al excedentelor nefolosite de valută convertibilă de la Ńările deŃinătoare spre Ńările al căror cont de cliring era deficitar. Cu toate acestea, acordurile de cliring amintite, parŃiale sub aspectul mărfurilor cuprinse şi cu durată limitată, s-au dovedit necorespunzătoare în condiŃiile instabilităŃii provocate de devalorizarea generală a monedelor din anul 1949, precum şi, mult mai important, ale progreselor economice înregistrate de Ńările europene. Se punea, printre altele, problema situaŃiei care va apărea după încetarea ajutorului economic american. În aceste condiŃii, în iunie 1950 a fost înfiinŃată Uniunea Europeană de PlăŃi, organism care regrupează Ńările membre ale OCDE pentru realizarea echilibrului general al plăŃilor între toate statele participante (Belgia, FranŃa, Italia, Olanda şi RFG). Aceasta a decis în perioada 1950-1958 problema convertibilităŃii unor monede pe baza unui sistem de compensaŃie generalizat între membrii săi şi centralizat de Banca Reglementelor InternaŃionale. Principiile Uniunii Europene de PlăŃi au fost următoarele:6 a) un sistem de decontări multilaterale, bazat pe transferabilitatea integrală a monedelor Ńărilor participante; b) contribuŃia Ńărilor membre cu o cotă de capital, stabilită în funcŃie de volumul creanŃelor şi datoriilor lor

externe, la constituirea unui fond comun, din care se acordau credite Ńărilor care înregistrau deficite (până la 60% din cota de capital subscrisă); în acelaşi scop, a fost constituit un fond de rulment în dolari, prelevat din ajutorul american vehiculat prin planul Marshall; toate aceste resurse au fost centralizate la Banca Reglementelor InternaŃionale;

c) efectuarea calculelor în "unităŃi de cont", definite prin raportare la aur, şi anume la aceeaşi cantitate de aur ca şi dolarul american (0,888671 g aur);

d) lichidarea poziŃiilor debitoare rămase după compensare prin credite acordate de Uniune, în limita a 20% din cota de capital a Ńării în cauză; peste limita amintită, poziŃiile debitoare se lichidau prin transfer de aur; în ceea ce priveşte poziŃiile creditoare, acestea erau cedate către Uniune, iar peste anumite limite dădeau naştere la transferuri de aur.

Uniunea Europeană de PlăŃi nu a constituit o formă de uniune monetară, nici măcar una embrionară, deoarece în cadrul său au fost menŃinute importante restricŃii în ceea ce priveşte efectuarea plăŃilor între Ńările participante. În esenŃă, ea a fost un sistem de compensare multilaterală. Monedele europene nu puteau circula decât în interiorul Ńărilor emitente, iar cursurile de schimb erau stabilite în mod administrativ şi puteau fi oricând modificate.

Se poate aprecia că Uniunea Europeană de PlăŃi a reprezentat o modalitate de afirmare a ideii de "identitate monetară europeană", care va avea influenŃe benefice asupra viitoarei construcŃii monetare continentale.

1.2. Primii paşi spre unificarea monetară în Europa

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a modificat radical datele economice şi politice ale lumii. Europa a ieşit din acest război slăbită şi divizată, iar în loc să se afirme ea însăşi pe plan internaŃional a fost condamnată să depindă de confruntarea dintre cele două superputeri - SUA şi URSS - spaŃiul european fiind în final împărŃit în două blocuri constituite în jurul acestora. ConştiinŃa unui declin economic, politic sau chiar cultural al Europei a dat naştere, după sfârşitul războiului, la nivelul statelor din Europa Occidentală, la un important curent de opinie în favoarea unei Uniuni Europene. Într-un asemenea context, dacă ideea construcŃiei europene devenea tot mai pregnantă, planau totuşi unele ezitări cu privire la conŃinutul său: limitele geografice ale Europei; obiectul - Europa va fi economică, socială, culturală, militară sau politică; natura - o Europă a cooperării sau una supranaŃională; procedura - trebuia să se aibă în vedere o integrare economică care să ducă la o integrare politică sau dimpotrivă să se stabilească mai întâi instituŃiile politice susceptibile să constituie un motor al viitoarei solidarităŃi economice. Primul care s-a manifestat în acest sens a fost Winston Churchill care a adresat la 19 decembrie 1946 un apel la unitate, propunând crearea unor "State Unite ale Europei", care să aducă "fericire, prosperitate şi glorie oamenilor de pe continentul devastat."7 În concepŃia sa, primul pas spre reconstruirea familiei 6 Cerna, S. - "Unificarea monetară în Europa", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 23-24 7 Lipgens, W., Loth, W. - "Documents in the History of European Integration", discursul de la Zurich al lui Winston Churchill din 19 septembrie 1946, vol. III, Berlin, 1988, p. 662-666

5

europene trebuia să fie o asociere între FranŃa şi Germania, motivele fiind, în primul rând, de ordin politic. Pornind de la această idee, în evoluŃia ulterioară a Ńărilor Europei de Vest se disting trei evenimente cu semnificaŃie deosebită pentru ceea ce avea să urmeze: Tratatul de la Roma, Planul Werner şi formarea şarpelui monetar european. a. TRATATUL DE LA ROMA. Ideea lui Churchill a prins contur în anul 1952, atunci când şase Ńări vest-europene au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi OŃelului (CECO). Analiştii au considerat constituirea CECO ca pe un vestitor al unei cooperări politice mai puternice, previziunile lor concretizându-se mai târziu. În anul 1958, RFG, FranŃa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au ratificat Tratatul de la Roma, creând prin acesta Comunitatea Economică Europeană (CEE). CEE a avut ca principale obiective: reducerea barierelor comerciale, eficientizarea politicilor economice, coordonarea politicilor în domeniul agriculturii şi transporturilor, înlăturarea măsurilor care limitau libera competiŃie şi promovarea mobilităŃii for Ńei de muncă şi capitalului între Ńările membre. Tratatul de la Roma nu a prevăzut sau anticipat însă crearea unei zone monetare europene, ci doar coordonarea politicilor economice ale statelor membre. Aspectele monetare - aşa cum rezultă din art. 105 şi 107 - se referă la "necesitatea unei politici a ratelor de schimb şi a stabilităŃii monetare".8 In ceea ce priveşte politica monetară, coordonarea s-a realizat în cadrul Comitetului Monetar, organism format din reprezentanŃii băncilor centrale şi ai ministerelor de finanŃe. Cu toate acestea, mişcările de capitaluri au rămas, în multe Ńări, foarte strict reglementate şi supuse controlului valutar, ceea ce a împiedicat atât efectuarea de plasamente în străinătate, cât şi deŃinerea de conturi în valută, chiar şi la băncile autohtone.9 În continuare, integrarea s-a întărit în anul 1967, atunci când prin Tratatul de fuziune între CEE, CECO şi EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice), s-a structurat un acord mai larg şi mai puternic, cunoscut sub numele de Comunitatea Europeană. Încă de la început, idealul european, în componentele sale economice şi monetare, a avut o bază politică. Scopul final era unificarea politică şi economică a celor şase state semnatare, chiar dacă Tratatul de la Roma nu prevedea o integrare a politicilor monetare, de credit şi ale ratelor de schimb. b. RAPORTUL WERNER. La sfârşitul anilor '60, Acordul de la Bretton Woods a prezentat semne tot mai dese de slăbiciune. Marca germană şi francul francez s-au devalorizat ameninŃând astfel stabilitatea celorlalte monede europene. Pe baza hotărârilor adoptate la ConferinŃa la nivel înalt a CEE din decembrie 1969 de la Haga a fost elaborat un plan concret de realizare treptată, în decursul unei perioade de 10 ani (1971-1980), a uniunii economice şi monetare - Planul Werner - după numele prim-ministrului luxemburghez sub preşedinŃia căruia a fost adoptat.10 Raportul Werner a fost dat publicităŃii în 1970, folosind pentru prima dată termenul de "Uniune Economică şi Monetară" şi afirmând nu numai necesitatea unei cooperări monetare, dar şi faptul că era posibilă crearea unei monede unice europene. Planul Werner schiŃează principiile care să stea la baza uniunii monetare, şi anume: • convertibilitatea monedelor; • diminuarea fluctuaŃiilor ratelor de schimb până la fixitatea irevocabilă a parităŃilor; • liberalizarea totală a mişcărilor de capital şi integrarea completă a pieŃelor bancare şi financiare. Raportul a definit cu claritate obiectivul final al acestui proces: o monedă comună şi o bancă centrală comunitară. Au fost precizate măsurile care trebuiau adoptate într-o primă etapă, ce urma să se încheie la sfârşitul anului 1973: coordonarea strânsă a politicilor monetare şi de credit, liberalizarea treptată a mişcărilor de capitaluri, restrângerea marjelor de fluctuaŃie ale cursurilor valutare, concertarea diverselor acŃiuni de intervenŃie ale băncilor centrale, crearea unui mecanism de întrajutorare pe termen mediu etc. Nu a fost prevăzut însă modul în care să se facă trecerea la etapa următoare, lăsând aceasta pe seama Comisiei de la Bruxelles, care trebuia să analizeze progresele înregistrate de la începutul procesului şi să decidă luarea de măsuri în consecinŃă. Se poate remarca similitudinea cu proiectul Uniunii Economice şi Monetare de astăzi, deşi raportul sugera o autoritate bugetară centralizată şi nu o bancă centrală europeană, iar moneda unică rămânea o eventualitate. Din păcate, acest plan timpuriu pentru o uniune monetară a fost zădărnicit de un eveniment neprevăzut: decizia preşedintelui american Nixon, în 1971, de a adopta o politică de "neglijare benignă",

8 Marin, G. (coord.), Puiu, O., Ciochină, I., Barbonie, D., Cernea, A., David, M. - "De la Roma la Amsterdam via Maastricht", Ed. IndependenŃa Economică, Brăila, 1999 9 Portes, R. - „A Monetary Union in Motion: the European Experience”, London Business School and CEPR Discussion Paper No. 2954, September 2001, p. 12 10 Sută, N. (coord.) - „ComerŃ internaŃional şi politici comerciale contemporane”, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 126

6

favorabilă dolarului american, care a condus la prăbuşirea sistemului. SUA a anunŃat că nu mai doreşte să îşi rişte rezervele de aur numai pentru a menŃine ratele de schimb ale Acordului de la Bretton Woods predefinite faŃă de dolar. Având la bază principiile sistemului monetar internaŃional de la Bretton Woods, momentul prăbuşirii acestuia coincide cu abandonarea Planului Werner. Cu toate acestea, multe dintre obiectivele sale apar, în mod singular, precursoare. În consecinŃă, liderii europeni au pus deoparte Raportul Werner şi au încercat să adopte o soluŃie imediată pentru fluctuaŃiile persistente ale monedelor. Anii de experimentare şi negocieri au culminat în cele din urmă cu crearea Sistemului Monetar European, în 1979. c. CREAREA ŞARPELUI MONETAR EUROPEAN ÎN CONTEXTUL PRĂBUŞIRII SISTEMULUI DE LA BRETTON WOODS. Sistemul monetar internaŃional de la Bretton Woods a acumulat în cursul timpului o serie de tensiuni şi de dezechilibre, care, la începutul anilor ‘70, au dus la o dezorganizare treptată şi apoi la o adevărată criză a acestuia. În lunile care au urmat suspendării convertibilităŃii în aur a dolarului, discuŃiile asupra viitorului sistemului monetar internaŃional s-au încheiat cu Acordurile de la Washington din decembrie 1971, care lărgeau marjele de fluctuaŃie în raport cu dolarul de la ±1% la ±2,25%.11 În aceste condiŃii, Ńările europene au trecut pentru prima dată la o aplicare mai fermă a recomandărilor cuprinse în Raportul Werner. Astfel, printr-o rezoluŃie adoptată la 21 martie 1972 de Consiliul CE, urmată de un acord între băncile centrale încheiat la 10 aprilie 1972 la Bâle, s-a decis ca monedele europene să oscileze una faŃă de alta cu cel mult ±2,25%, fiind creat astfel mecanismul şarpelui monetar. Totodată, s-a convenit ca Ńările europene să continue să limiteze la ±2,25% fluctuaŃiile monedelor lor faŃă de dolarul american. Cu această constrângere adiŃională, sistemul a fost numit "şarpele monetar" (bandă de fluctuaŃie limitată între Ńările europene) "în tunel” (marja de fluctuaŃie în raport cu dolarul). Într-o conjunctură puternic marcată de ample mişcări speculative de capitaluri, de consecinŃele primului şoc petrolier (octombrie 1973) şi de devalorizarea dolarului (10%) şarpele a ieşit din "tunel", mai multe state participante abandonând marjele de fluctuaŃie restrânse faŃă de dolar.12 Începând din anul 1974, comportamental mărcii vest-germane, pe de o parte, şi al celorlalte monede, pe de altă parte, a fost diferit, uneori chiar divergent. Luând în considerare aceste aspecte, ca răspuns la consecinŃele primului şoc petrolier, guvernul vest-german a aplicat o politică monetară foarte restrictivă, caracterizată prin dobânzi reale ridicate. Spre deosebire de acesta, guvernele celorlalte state au implementat politici monetare mult mai lejere (în FranŃa, de exemplu, până la sfârşitul anilor ‘70, rata reală a dobânzii a avut valori negative). Ca urmare, în RFG, inflaŃia a fost Ńinută sub control, iar deficitul comerŃului exterior a fost eliminat rapid, în timp ce în alte Ńări, ca Italia, FranŃa, inflaŃia s-a accelerat, iar situaŃia balanŃei de plăŃi externe s-a deteriorat. În consecinŃă, lira italiană, iar apoi lira sterlină s-au detaşat rapid de "şarpe"; la rândul său, francul francez a părăsit "şarpele" în luna ianuarie 1974, pentru a reveni în iulie 1975, ieşind din nou în luna martie 1976 etc. Din anul 1976 şarpele s-a redus la o zonă a mărcii, având în jur marca vest-germană (revalorizată în câteva rânduri) şi câteva monede strâns legate de aceasta (francul belgian, guldenul olandez, coroana daneză şi unele dintre monedele scandinave). Şarpele monetar european a permis afirmarea ideii de solidaritate monetară europeană, contribuind în modul acesta la menŃinerea unei relative coeziuni a Ńărilor europene într-o lume complet debusolată de dezorganizarea sistemului monetar internaŃional. Pe de altă parte, în iunie 1973 este creat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), fiind instituită şi "unitatea monetară europeană" (European Currency Unit), definită iniŃial prin raportare la aur - la o cantitate de aur egală cu cea din definirea oficială a dolarului american - iar apoi la un "coş" de monede ale Ńărilor participante. Această unitate monetară europeană, numită ECU, se va regăsi la baza Sistemului Monetar European creat mai târziu. În acest cadru, sub presiunea evenimentelor, într-un interval de timp foarte scurt, au fost create trei elemente esenŃiale ale unei uniuni monetare: cursuri valutare fixe, embrionul unei bănci centrale comunitare şi o unitate monetară de cont comună. Aplicată în practică, construcŃia teoretică care a fost „şarpele monetar” nu a rezistat prea mult timp. Evenimentele anilor '70 - prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, deprecierea şi fluctuaŃia dolarului, şocurile petroliere - au demonstrat incapacitatea şarpelui de a stabili, prin el însuşi, un sistem monetar european. În general, Ńările europene au răspuns şocurilor prin politici economice independente. Creşterea ratei inflaŃiei şi a şomajului a condus astfel la divergenŃe însemnate, absenŃa coordonării transformând 11 Brociner, A. - "Europa monetară - SME, UEM, moneda unică", Institutul European Iaşi, 1999, p. 8-10 12 Cerna, S. - "Unificarea monetară în Europa", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 26

7

experienŃa şarpelui într-un recul al integrării europene. În acel moment, Ńările erau mai îndepărtate de Uniunea Monetară Europeană, decât fuseseră cu câŃiva ani mai devreme, în momentul Planului Werner.

1.3. Sistemul monetar european

Sistemul Monetar European a reprezentat marea surpriză în evoluŃia sistemului monetar internaŃional. Contrar previziunilor şi începuturilor sale îndoielnice, el s-a constituit într-un factor de stabilitate monetară în Europa, succesul său inspirând preocupările de reformă ale sistemului monetar internaŃional.13 Prin aceasta, Sistemul Monetar European a reprezentat o etapă spre Uniunea Monetară Europeană. Degringolada apărută pe pieŃele valutare la începutul anilor '70 a fost percepută de Ńările membre ale ComunităŃii Europene ca factor care atenua efectele pozitive realizate în planul unificării vamale şi politicii agricole. S-a conturat tot mai clar ideea că o stabilitate a cursurilor valutare era condiŃia esenŃială a consolidării şi amplificării rezultatelor obŃinute în celelalte secvenŃe ale arhitecturii integraŃioniste. In aceste condiŃii, şefii de stat europeni, reuniŃi în luna aprilie 1978 la Copenhaga, au luat decizia de a crea o zonă de stabilitate monetară în Europa. Această decizie de principiu a fost apoi detaliată pe parcursul mai multor reuniuni ale Consiliului European, şi anume: Reuniunea de la Bremen (iulie 1978), care trasează marile linii ale reformei „şarpelui monetar”; Reuniunea de la Paris (martie 1979), care anunŃă intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European (SME), cu începere de la 13 martie 1979.14

1.3.1. Principiile de bază ale funcŃionării Sistemului Monetar European Principiile de bază ale noului sistem erau următoarele: A. Cursuri de schimb fixe, dar ajustabile la perioade de timp relativ lungi; aceste cursuri se stabileau prin

definirea şi respectarea unui "curs pivot" al fiecărei monede participante faŃă de etalonul comun reprezentant de ECU.

B. Repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenŃie şi de ajustare care reveneau diverselor Ńări participante.

C. Solidaritatea Ńărilor membre, realizată în principal, prin crearea unei rezerve valutare comune şi prin credite reciproc acordate în caz de dificultăŃi în ceea ce priveşte balanŃa de plăŃi sau finanŃarea intervenŃiilor. Aceste principii s-au concretizat într-o serie de caracteristici tehnice ale sistemului:15

• o monedă comună (ECU); • un mecanism al ratelor de schimb; • indicatori de divergenŃă; • un sistem de ajutorare reciprocă; • reguli de realiniere. Sistemul Monetar European a fost conceput pentru a funcŃiona în mod simetric. ECU a fost definit pe baza unui coş valutar format din monedele tuturor Ńărilor participante, ponderea iniŃială a monedelor din coş stabilindu-se în funcŃie de nivelul participării fiecărei Ńări la comerŃul comunitar. Aceste ponderi se revizuiau din cinci în cinci ani sau ori de câte ori era necesar, de exemplu, cu ocazia aderării unei noi monede sau în cazul în care ponderea unei monede s-ar fi modificat cu peste 25%. Fiecare monedă participantă avea un curs central denumit şi "curs pivot" care era exprimat în ECU. În jurul acestor "cursuri pivot" bilaterale au fost stabilite marje de variaŃie de ±2,25% (±6% pentru lira italiană) care, dacă erau depăşite, impuneau obligaŃia băncilor centrale de a interveni pentru susŃinerea cursului monedei lor; „cursurile pivot” puteau fi modificate de comun acord de către Ńările participante.16 Marea Britanie a semnat acordul SME dar nu a participat la Mecanismul Ratelor de Schimb până în octombrie 1990. Spania s-a alăturat în iunie 1989 iar Portugalia în aprilie 1992, toŃi noii veniŃi optând pentru o marjă de ±6%. În urma turbulenŃelor din 1992, Marea Britanie şi Italia au părăsit Mecanismul Ratelor de Schimb, pentru ca Italia să revină în 1996, marja de fluctuaŃie fiind majorată la ±15% în august 1993. Pentru fiecare monedă participantă s-a stabilit un "indicator de divergenŃă" , menit să permită repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenŃie. Când o monedă atingea 75% din distanŃa maximală, băncile centrale din Ńările în cauză erau chemate să intervină. Acest indicator, construit astfel încât să reflecte 13 Ignat, I. - „Uniunea Europeană. De la PiaŃa Comună la moneda unică” , Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 95 14 Dardac, N., Barbu, T. - “Monedă, bănci şi politici monetare”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 139 15 Miron, D. - "Economia integrării europene", ASE Bucureşti, 1998, p. 262-264 16 Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - "Monedă, credit, bănci", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 66

8

evoluŃia disparată a unei monede faŃă de toate celelalte, constituie el însuşi o prezumŃie relativ la necesitatea intervenŃiei statului în cauză; intervenŃia se putea realiza prin vânzări-cumpărări de valută, adoptarea de măsuri de politică monetară şi economică sau, în ultimă instanŃă, prin modificarea „cursului pivot”. Sistemul de ajutorare reciprocă avea ca bază: - punerea în comun a unei părŃi din rezervele valutare: fiecare bancă centrală transfera la FECOM 20% din

rezervele sale în aur şi dolari, în schimbul unei cantităŃi corespunzătoare de ECU; - mecanismele de creditare reciprocă: pe termen foarte scurt - în volum nelimitat şi pe o durată de maxim

45 zile; pe termen scurt - pe o durată de maxim 9 luni; pe termen mediu - în volum mai mare, însă în mod condiŃionat.

Datorită diferenŃelor semnificative între performanŃele economice ale Ńărilor participante, a apărut necesitatea introducerii unor reguli de realiniere pentru a corecta dezechilibrele acumulate. În timpul primilor patru ani de funcŃionare a sistemului a existat în medie o realiniere la fiecare opt luni, în perioada 1983-1986 realinierile se efectuau în medie la fiecare 12 luni iar în intervalul 1987-1992 nu mai existau realinieri (în afară de o scădere tehnică a cursului lirei italiene). Această evoluŃie reflectă prioritatea pe care Ńările au acordat-o stabilităŃii ratei de schimb, majoritatea preferând să conveargă spre o rată germană a inflaŃiei şi deci să renunŃe la autonomia lor în domeniul politicii monetare. Caracteristicile tehnice şi mecanismele Sistemului Monetar European au fost ulterior perfecŃionate prin adoptarea unor măsuri care au permis folosirea pe scară din ce în ce mai mare a ECU în relaŃiile dintre băncile centrale: refinanŃare, utilizarea în mecanismul de creditare pe termen foarte scurt, mai buna remunerare a disponibilităŃilor în ECU, posibilitatea deŃinerii ECU şi de către alte organisme comunitare etc. Guvernul francez şi cel vest-german, partizanii sistemului, au argumentat că aceste mecanisme erau de natură să declanşeze ajustările necesare pentru corectarea dezechilibrelor, constituind astfel încă un pas în direcŃia unificării monetare. Pe fondul evenimentelor din 1989 (căderea zidului Berlinului urmată de reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS), la scurt timp după ce Comunitatea Europeană a aprobat Actul Unic vest-european, Jacques Delors, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, a dat publicităŃii un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare. La fel ca şi Raportul Werner, Planul Delors, adoptat la Madrid în iunie 1989, a prezentat cele trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei singure monede europene. Raportul a fost apreciat atât de persoanele care considerau că integrarea este cea mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de către persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerŃului liber şi ale unor rate de schimb stabile. Redresarea spectaculoasă a economiei franceze a constituit factorul dinamizator al negocierilor şi deciziilor europene din perioada 1989-1992 şi a favorizat accelerarea procesului de unificare monetară după publicarea Raportului Delors. Prima etapă a Uniunii Economice şi Monetare a început în luna iulie 1990 şi a avut aceleaşi obiective ca şi cele precizate în Actul Unic şi anume, asigurarea că vor fi eliminate definitiv toate restricŃiile din calea circulaŃiei bunurilor, serviciilor, forŃei de muncă şi capitalului. DorinŃa de stabilizare a cursului de schimb a condus la elaborarea şi semnarea Tratatului de la Maastricht (februarie 1992), moment în care Uniunea Monetară a devenit parte a Uniunii Europene. Programul uniunii monetare trebuia să determine, în trei etape, crearea unei monede unice şi a unei bănci centrale europene, care să gireze politica monetară a Ńărilor interesate, în coordonare cu băncile centrale naŃionale. Mecanismul Ratelor de Schimb, aşa cum a fost conceput, părea să reprezinte o reuşită a aranjamentelor valutare, capabil să asigure un cadru funcŃional care putea conduce la uniunea monetară. Cu toate acestea, spre sfârşitul anului 1992, Sistemul Monetar European a trebuit să facă faŃă celei mai severe crize din istoria sa.

În acea perioadă, Marea Britanie traversa o perioadă de recesiune, cu rate mari ale şomajului şi inflaŃiei. Italia trecea şi ea prin recesiune şi inflaŃie ridicată. În acelaşi timp, Germania trebuia să suporte costurile reunificării, pentru acoperirea cărora erau necesare împrumuturi fără precedent care au dus la creşterea ratei dobânzii şi au creat presiuni asupra mărcii germane, forŃând Marea Britanie şi Italia să crească şi ele ratele de dobândă. Banca Italiei a intervenit prin măsuri insuficiente, în septembrie 1992 lira italiană dând din nou semne de slăbiciune. Semne de îngrijorare dădea şi moneda britanică, în aprilie 1992 lira sterlină atingând cel mai scăzut nivel în raport cu marca germană. În septembrie 1992, Banca Angliei s-a angajat într-o masivă intervenŃie în susŃinerea lirei, cheltuind jumătate din rezervele sale valutare, dar măsurile nu au avut efectul scontat. Dobânda de refinanŃare a crescut în mai multe etape, atingând nivelul de 15%, Marea Britanie şi Italia părăsind Mecanismul Ratelor de Schimb în aceeaşi zi. Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia escudo cu 5%, lucru realizat ulterior de Irlanda pentru lira sa (10% în ianuarie 1993). łările afectate au

9

reintrodus controlul asupra circulaŃiei capitalului. La data de 29 iulie 1993, Bundesbank a luat decizia de menŃinere neschimbată a dobânzii de refinanŃare. Dat fiind Mecanismul Ratelor de Schimb, celelalte Ńări nu puteau să procedeze la reducerea ratelor dobânzii datorită rolului esenŃial al mărcii germane. łinta principală a speculaŃiilor a fost francul francez, deoarece FranŃa nu mai putea urma o politică de austeritate, în condiŃiile unei recesiuni puternice şi a unei rate ridicate a dobânzii şi şomajului. În data de 30 iulie 1993, în pofida eforturilor financiare ale Bundesbank (intervenŃii pe piaŃă de 35 miliarde mărci germane), francul francez s-a depreciat puternic în raport cu marca germană. Alte bănci centrale au sprijinit coroana daneză, peseta spaniolă, escudo portughez şi francul belgian, prin intervenŃii pe pieŃele valutare. Pentru a descuraja acŃiunile speculative şi a introduce o componentă de incertitudine, în august 1993 marjele de fluctuaŃie au fost lărgite la ±15% de o parte şi de alta a „cursurilor pivot”. Având în vedere dimensiunile noii marje, Sistemul Monetar European a devenit un sistem cu rate de schimb flotante.

1.3.2. ECU – unitate monetară de cont a Sistemului Monetar European

ECU (European Currency Unit) constituie o unitate monetară de cont creată în cadrul Sistemului Monetar European în decembrie 1978. ECU a fost definit iniŃial prin raportare la o cantitate de aur egală cu cea din definirea oficială a dolarului american (0,888671 g aur).

Ulterior, valoarea sa a fost determinată pe baza unui coş valutar format din valutele Ńărilor membre ale Sistemului Monetar European, ponderea fiecăreia stabilindu-se în funcŃie de nivelul participării la comerŃul comunitar. Aceste ponderi se revizuiau din cinci în cinci ani sau ori de câte ori era necesar, de exemplu, cu ocazia aderării unei noi monede sau în cazul în care ponderea unei monede s-ar fi modificat cu peste 25%.

Prima revizuire (17 septembrie 1984) a fost necesară în momentul în care drahma grecească a intrat în coşul valutar. O a doua revizuire (21 septembrie 1989) a avut loc la admiterea pesetei spaniole şi a escudoului portughez. Monedele celor trei Ńări care au aderat la UE la 1 ianuarie 1995 - şiling austriac, coroană suedeză şi marcă finlandeză - nu au fost incluse în coşul valutar ECU.

Tabelul nr. 1.1. Ponderea valutelor în coşul valutar ECU (%)

Valuta 13.03.1979-16.09.1984 17.09.1984-20.09.1989 21.09.1989-31.12.1998 Marcă germană 32,98 32,08 31,915 Franc francez 19,83 19,06 20,306 Liră sterlină 13,34 14,98 12,452 Gulden olandez 10,51 10,13 9,870 Franc belgian 9,64 8,57 8,183 Franc luxemburghez * * 0,322 Liră italiană 9,49 9,98 7,840 Coroană daneză 3,06 2,69 2,653 Liră irlandeză 1,15 1,20 1,086 Drahmă grecească - 1,31 0,437 Peseta spaniolă - - 4,138 Escudo portughez - - 0,695

Sursa: Deutsche Bundesbank - „Exchange Rate Statistics”, 2005 * - francul belgian şi cel luxemburghez făceau parte dintr-o uniune monetară, motiv pentru care în componenŃa ECU intra o singură monedă, cea a Belgiei

Comisia Europeană calcula zilnic valoarea unui ECU ca medie aritmetică ponderată a cursurilor de

schimb ale monedelor din componenŃa coşului valutar, pe baza ratelor reprezentative ale dolarului american, comunicate de băncile centrale ale Ńărilor participante.

Spre deosebire de DST, ECU era considerat instrument de intervenŃie în cadrul SME, indicând gradul de divergenŃă al cursului unei monede faŃă un „curs pivot”. FaŃă de acest „curs pivot”, autorităŃile monetare erau obligate să menŃină variaŃia pe piaŃă a cursului monedelor lor în limitele unei marje de fluctuaŃie de ±2,25%. În cazul în care intervenŃiile pe piaŃa valutară deveneau prea costisitoare pentru Ńara în cauză, se proceda la devalorizări sau revalorizări ale monedei respective faŃă de „cursul pivot”, stabilindu-se un nou raport. Pentru a descuraja acŃiunile speculative şi a introduce o componentă de incertitudine, în august 1993 marjele de fluctuaŃie au fost lărgite la ±15% de o parte şi de alta a „cursului pivot”.

10

Ca şi în cazul DST, operaŃiunile derulate în ECU, dată fiind existenŃa sa imaterială, impuneau utilizarea unei valute de “transmisie”. ECU a cunoscut în dezvoltarea sa trei etape. În prima etapă, el a fost creat ca unitate de cont şi instrument de rezervă al băncilor centrale. DisponibilităŃile în ECU ale acestora au fost constituite iniŃial drept contrapartidă la rezervele valutare transferate la FECOM, circulaŃia lor rămânând limitată, în pofida nenumăratelor măsuri luate ulterior pentru îmbunătăŃirea posibilităŃilor de deŃinere şi utilizare (extinderea utilizării ECU în mecanismele de creditare pe termen scurt ale SME; remunerarea mai bună a depozitelor în ECU existente la FECOM etc.). Într-o a doua etapă, ECU a pătruns ca unitate de cont în relaŃiile economice şi financiare private, exercitând astfel funcŃia de instrument de măsură şi etalon al schimburilor. În cursul celei de-a treia etape, ECU a căpătat o dimensiune monetară mai largă, care a condus la dezvoltarea compartimentelor în ECU pe pieŃele financiare: piaŃa de capital, cu obligaŃiuni emise în ECU, piaŃa monetară, cu operaŃiuni pe termen scurt în ECU, piaŃa valutară şi piaŃa creditelor bancare în ECU.17 Deşi fenomenul ECU privat a luat amploare, în majoritatea cazurilor, decontarea tranzacŃiilor a continuat să se realizeze prin transformarea prealabilă a depozitelor în ECU într-o altă monedă de plată.

1.3.3. Etape în evoluŃia Sistemului Monetar European

Măsurile care au fost adoptate pe parcursul funcŃionării Sistemului Monetar European determină o analiză a evoluŃiei acestuia pe diferite etape, fiecare având caracteristici distincte: a. Perioada 1979-1983 s-a asemănat foarte mult cu funcŃionarea relaŃiilor monetare în contextul "şarpelui valutar". Politicile economice ale Ńărilor membre s-au menŃinut diferite, iar ratele inflaŃiei erau relativ ridicate. Au avut loc 7 schimbări ale parităŃilor, ele fiind precedate de presiuni speculative asupra cursurilor de schimb existente. b. Perioada 1983-1987. În acest interval, treptat, marca germană a ajuns pivotul sistemului, devenind bază de referinŃă pentru celelalte Ńări, iar climatul financiar-monetar european a înregistrat un calm relativ. Ultima realiniere din această perioadă, în ianuarie 1987, a fost legată de speculaŃiile ce au avut loc pe pieŃele monetare, referitor la deprecierea dolarului şi nu de indicatorii de divergenŃă macroeconomică între participanŃi. Creşterea economică continuă a Ńărilor Europei de Vest a fost factorul care a condus în cele din urmă la adoptarea Actului Unic vest-european, în decembrie 1985, de către Consiliul CE, ca expresie a hotărârii Ńărilor membre de a desăvârşi procesul de integrare pe care Tratatul de la Roma l-a stabilit, în sensul realizării unui spaŃiu economic integrat pe baza liberei circulaŃii a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor.18 Acest document permitea tuturor Ńărilor membre să menŃină controlul asupra circulaŃiei capitalurilor doar până la 1 iunie 1990 (cu excepŃia Spaniei şi Irlandei - 31 decembrie 1991 şi Portugaliei şi Greciei - 31 decembrie 1993). ObligaŃiile Ńărilor europene în materie de cursuri de schimb au fost redefinite în anul 1987 prin Acordurile de la Nyborg. IntervenŃiile în favoarea monedelor aflate în dificultate au fost sistematice: fără a aştepta ca o monedă să atingă valoarea critică, banca centrală interesată putea pretinde să beneficieze de credite pe termen scurt din partea FECOM. Aceste acorduri au marcat momentul unei veritabile stabilizări a Sistemului Monetar European, care nu a cunoscut nici o reajustare monetară până în august 1992 şi au făcut ca lira italiană să adere la marja restrânsă, aşa cum şi peseta spaniolă, lira sterlină şi escudo portughez au aderat la mecanismul de schimb. c. Perioada 1987-1990 s-a caracterizat printr-o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb, neavând loc realinieri, cu excepŃia ajustării tehnice a lirei italiene, în ianuarie 1990. Un rol important l-a avut adoptarea de către Consiliul Ministerial, în iunie 1988, a Directivei asupra liberalizării complete a mişcărilor de capital în cadrul ComunităŃii. Pe fondul evenimentelor din 1989 (căderea zidului Berlinului urmată de reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS), la scurt timp după ce Comunitatea Europeană a aprobat Actul Unic vest-european, Jacques Delors, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, a dat publicităŃii un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare. La fel ca şi Raportul Werner, Planul Delors, adoptat la Madrid în iunie 1989, a prezentat cele trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei singure monede europene. Raportul a fost apreciat atât de persoanele care considerau că integrarea este cea mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de către persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerŃului liber şi ale unor rate de schimb stabile. MulŃi specialişti au considerat euro ca fiind cea mai bună modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internaŃională 17 Gaftoniuc, S. - "FinanŃe internaŃionale", Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 452-453 18 Basno, C., Dardac, N. - "Integrarea monetar bancară europeană", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 6

11

regională, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura sa ireversibilă. Odată ce monedele şi politicile monetare naŃionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea să fie aduse înapoi. d. Perioada 1 iulie 1990 - 31 decembrie 1993. Redresarea spectaculoasă a economiei franceze a constituit factorul dinamizator al negocierilor şi deciziilor europene din anii 1989-1992 şi a favorizat accelerarea procesului de unificare monetară după publicarea Raportului Delors. Prima etapă a Uniunii Economice şi Monetare a început în luna iulie 1990 şi a avut aceleaşi obiective ca şi cele precizate în Actul Unic, şi anume, asigurarea că vor fi eliminate definitiv toate restricŃiile din calea circulaŃiei bunurilor, serviciilor, forŃei de muncă şi capitalului. DorinŃa de stabilizare a cursului de schimb a condus la elaborarea şi semnarea Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992), moment în care Uniunea Monetară a devenit parte a Uniunii Europene. Programul uniunii monetare trebuia să determine, în trei etape, crearea unei monede unice şi a unei bănci centrale europene, care să gireze politica monetară a Ńărilor interesate, în coordonare cu băncile centrale naŃionale. Mecanismul Ratelor de Schimb, aşa cum a fost conceput, părea să reprezinte o reuşită a aranjamentelor monetare, capabil să asigure un cadru funcŃional care putea conduce la uniunea monetară. Cu toate acestea, spre sfârşitul anului 1992, Sistemul Monetar European a trebuit să facă faŃă celei mai severe crize din istoria sa. Lira sterlină şi lira italiană au părăsit sistemul, Grecia nu făcea parte din Mecanismul Ratelor de Schimb, peseta spaniolă, escudo portughez şi lira irlandeză s-au depreciat rapid. łările afectate au reintrodus controlul asupra liberei circulaŃii a capitalului. Banca Italiei a intervenit prin măsuri insuficiente, în septembrie 1992 lira italiană dând din nou semne de slăbiciune. Semne de îngrijorare dădea şi moneda britanică, în aprilie 1992 lira sterlină atingând cel mai scăzut nivel în raport cu marca germană. În septembrie, Banca Angliei s-a angajat într-o masivă intervenŃie în susŃinerea lirei, cheltuind jumătate din rezervele sale valutare, dar măsurile nu au avut efectul scontat. Dobânda de refinanŃare a crescut în mai multe etape atingând 15%, Marea Britanie şi Italia părăsind Mecanismul Ratelor de Schimb în aceeaşi zi, iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 5%, lucru realizat de Irlanda ulterior (10% în ianuarie 1993). MulŃi analişti au considerat că turbulenŃele monetare s-au datorat deciziei Bundesbank de a creşte dobânzile pentru a slăbi presiunile inflaŃioniste ce decurgeau din costurile reunificării şi din nevoia de a atrage capitaluri pentru finanŃarea deficitului bugetar. Germania, conştientă de presiunile pieŃei pentru aprecierea mărcii, a cerut încă din 1989, o reevaluare a monedei proprii, dar a întâmpinat refuzul FranŃei şi Marii Britanii care au argumentat că o realiniere ar submina încrederea în strategia monetară. Perspectiva pieŃei unice europene a constrâns Ńările europene să pună în practică într-o manieră progresivă libera circulaŃie a capitalurilor. A fost evident că, în absenŃa controlului mişcărilor de capitaluri, speculanŃii obligau autorităŃile monetare să intervină pe piaŃă, dar rezervele valutare ale unei bănci centrale reprezintă puŃin comparativ cu suma totală disponibilă şi vehiculată pe pieŃele valutare. S-a văzut acest lucru în momentul crizei speculative din septembrie 1992 în timpul căreia Marea Britanie, cu rata de inflaŃie mai ridicată decât cea a Germaniei, şi-a epuizat jumătate din rezerve, în câteva ore, înainte de a fi obligată să părăsească sistemul. Criza monetară a ajuns la faza finală în august 1993, fiind precedată la data de 29 iulie de decizia de menŃinere neschimbată a dobânzii de refinanŃare de către Bundesbank. Dat fiind Mecanismul Ratelor de Schimb, celelalte Ńări nu puteau să procedeze la reducerea ratelor dobânzii datorită rolului esenŃial al mărcii germane. łinta principală a speculaŃiilor a fost francul francez, deoarece având o rată ridicată a dobânzii, o recesiune puternică şi un şomaj ridicat, FranŃa nu mai putea urma o politică de austeritate. În data de 30 iulie 1993, în pofida eforturilor financiare ale Bundesbank (intervenŃii pe piaŃă de 35 miliarde mărci germane), francul francez s-a depreciat puternic în raport cu marca. Alte bănci centrale au sprijinit coroana daneză, peseta spaniolă, escudo portughez şi francul belgian, prin intervenŃii pe pieŃele valutare. Pentru a descuraja acŃiunile speculative şi a introduce o componentă de incertitudine, în data de 31 iulie 1993 marjele de fluctuaŃie au fost lărgite la ±15% de o parte şi de alta a cursurilor pivot neschimbate faŃă de ±2,25% cât au fost înainte. Datorită dimensiunilor noii marje, Sistemul Monetar European a devenit practic un sistem cu rate flotante.

Cu toate meritele sale indiscutabile, fapt este că Sistemul Monetar European nu a dus la apariŃia unei identităŃi monetare europene autonome, aceasta în principal din cauza rolului monetar limitat conferit ECU. Într-adevăr, un "coş" de monede nu este o monedă unică, fapt dovedit de comportamentele de pe piaŃa valutară şi de evoluŃia ratelor dobânzii, care au fost influenŃate în permanenŃă de evoluŃia monedelor ce compun "coşul" şi nu de cea a unui instrument monetar compact. Motivul principal pentru care ECU nu a devenit o adevărată monedă a Europei a fost nu atât lipsa

12

unor calităŃi necesare în acest sens, cât absenŃa unei voinŃe politice a statelor membre, care, se pare, nu au dorit cu adevărat acest lucru, mai înainte ca impulsul comunitar să fi intrat într-o etapă mai avansată de integrare economică şi monetară a ansamblului ComunităŃii. O altă observaŃie critică majoră care se poate face în legătură cu funcŃionarea Sistemului Monetar European este că acesta nu a dus la o coordonare a politicilor monetare şi valutare naŃionale, care să fie considerată satisfăcătoare de toate statele membre. Într-adevăr, după cum au declarat în repetate rânduri reprezentanŃii unor state participante, costurile ajustărilor şi intervenŃiilor nu au fost egal repartizate.

Sistemul Monetar European nu a dus la apariŃia unei identităŃi monetare europene autonome, în principal din cauza rolului monetar limitat conferit ECU. Cu toate acestea, el a prezentat un Mecanism al Ratei de Schimb care a limitat fluctuaŃia monedelor participante, constituind o formă timpurie şi în general, de succes, de uniune monetară. Deşi nu a creat o monedă unică, el a deschis calea spre o unificare monetară mai profundă în Europa, instituită prin Tratatul de la Maastricht.

1.4. PiaŃa unică şi spaŃiul financiar european

PiaŃa unică, eficientă şi pe deplin operaŃională, a reprezentat o condiŃie pentru introducerea monedei unice. Programul de creare a PieŃei unice a avut în vedere: înlăturarea tuturor măsurilor ce aveau un efect echivalent cu o restricŃie cantitativă şi a tuturor barierelor legale sau administrative care mai persistau în calea accesului mărfurilor pe piaŃă; înlăturarea tuturor restricŃiilor din calea tranzacŃiilor de capital pe termen scurt şi lung; înlăturarea barierelor din calea comerŃului cu servicii (bancare, asigurări, transporturi); desfiinŃarea graniŃelor fizice şi fiscale din interiorul Uniunii Europene. PiaŃa unică oferă firmelor un acces mai bun la oportunităŃile comerciale de pe pieŃele Ńărilor partenere, impactul său economic manifestându-se pe mai multe planuri: o integrare sporită a pieŃelor; intensificarea comerŃului şi a investiŃiilor transfrontaliere; creşterea concurenŃei şi a competitivităŃii, care a condus, la rândul ei, la creşterea economică şi scăderea şomajului. Necesitatea şi cerinŃele integrării financiar-bancare europene au fost concepute de-a lungul anilor, încurajate şi promovate pe baza unor studii de anvergură care au angajat diferite colective de specialişti. Printre cele mai importante studii se remarcă cele cuprinse în Raportul Cockfield şi Raportul Cecchini.19 Raportul Cockfield întocmit pentru Comisia Europeană în 1985 a reliefat necesitatea înlăturării restricŃiilor în mobilitatea capitalului internaŃional ca premisă a realizării depline a pieŃei comune, a serviciilor financiare şi prin acestea, a realizării pieŃei integrate în toate dimensiunile ei. Argumentele principale se relevă pe trei planuri: - libertatea mişcării capitalului era necesară pentru înfăptuirea pieŃelor total integrate pentru toate bunurile

şi serviciile şi pentru promovarea mişcării libere a forŃei de muncă peste frontiere; - libertatea mişcării capitalurilor acŃionează ca un puternic stimulent pentru guverne pentru a adopta

politici macroeconomice care să conducă la stabilitatea preŃurilor şi a cursurilor de schimb; - deschiderea pieŃei de capital integrată promovează libertatea de alegere a investitorilor europeni şi

contribuie la o eficientizare a alocării economiilor. Un rol deosebit a fost atribuit studierii relaŃiei care apare între reglementarea din Ńara de origine şi reglementarea din Ńara gazdă, raportul apreciind că era necesară o schimbare a strategiei. O propunere a raportului a fost aceea a introducerii unei delimitări între ceea ce trebuia armonizat (cerinŃele privind capitalul minim, fondurile proprii, limitele de expunere la riscurile mari, sistemul de asigurare a depozitelor, limitele angajării bancare, calitatea contabilităŃii şi a mecanismului de control intern) şi ceea ce trebuia lăsat printr-o mutuală recunoaştere, ca reglementare naŃională. În cazurile de recunoaştere mutuală, reglementările trebuiau să se axeze pe cerinŃele determinate de reglementările din Ńara de origine. Raportul Cecchini întocmit în 1988 a scos în evidenŃă beneficiile PieŃei unice, pornind de la estimarea avantajelor principale ale acesteia: - preŃuri scăzute pentru serviciile bancare şi financiare rezultate din măsurile de înfăptuire a PieŃei unice; - o creştere generală a eficienŃei în economie, decurgând din faptul că serviciile bancare şi financiare au

costuri semnificative pentru industrie; - creşterea accesului către categorii extinse de pieŃe, instrumente şi servicii, în condiŃii de diversificare a

portofoliului şi monitorizarea mai bună a riscului; - o mai mare eficienŃă a capitalului, în condiŃiile în care economia este considerată ca un întreg. Aceste aprecieri generale se bazează pe studiul efectuat în 7 Ńări ale Europei comunitare şi se referă

19 Basno, C., Dardac, N. - "Integrarea monetar-bancară europeană", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 13

13

la preŃurile produselor standardizate ale diferitelor servicii bancare şi financiare, evidenŃiind faptul că s-a ajuns la o reducere generală a preŃurilor produselor şi serviciilor cu 10%, ceea ce reprezintă 0,7% din PIB. Deşi concluziile Raportului Cecchini nu au fost acceptate în întregime, ele au relevat o serie de posibilităŃi prin care piaŃa unică a capitalurilor putea aduce un aport semnificativ la creşterea eficienŃei activităŃii bancare şi pentru ansamblul economiei, pentru toŃi beneficiarii serviciilor bancare.

Liberalizarea produsă de Actul Unic vest-european în domeniul serviciilor financiare şi mişcărilor de capitaluri poate părea chiar surprinzătoare, având în vedere că produsele financiare erau, de regulă, foarte diferite de la o Ńară la alta şi supuse unor reglementări specifice. Calea prudentă de formare a unui spaŃiu financiar comun ar fi fost mai întâi armonizarea treptată a condiŃiilor de înfiinŃare şi funcŃionare a instituŃiilor şi produselor financiare, iar apoi liberalizarea completă a concurenŃei dintre acestea. Actul Unic a depăşit în mod curajos etapele amintite.20

Aplicarea prevederilor Actului Unic se bazează pe trei elemente complementare: 1. libertatea de mişcare a capitalurilor

"Directiva Liberalizării Capitalului" adoptată în iunie 1988 este documentul care reglementează, pentru Comunitate, liberalizarea completă a mişcărilor de capital. Aplicarea prevederilor sale s-a realizat în 8 din cele 12 Ńări membre ale UE începând cu anul 1990, pentru Spania şi Irlanda în 1992, iar pentru Portugalia şi Grecia în 1995. Suedia, Finlanda şi Austria, intrate în UE mai târziu, nu au ridicat probleme, având o legislaŃie evoluată în acest domeniu. Tratatul de la Maastricht a făcut din liberalizarea completă a mişcărilor de capital o condiŃie prealabilă a realizării Uniunii Economice şi Monetare. Ea a dat naştere la o adevărată piaŃă comună a capitalurilor şi serviciilor bancare şi financiare.

2. libera prestaŃie a serviciilor financiare şi bancare transfrontaliere Primul pas a fost făcut în 1977, prin adoptarea "Primei Directive de Coordonare Bancară" (nr. 780 din 12 decembrie 1977), completată în 1983 prin "Directiva asupra supravegherii instituŃiilor de credit pe baze consolidate". Aceste documente au definit conceptul de “instituŃie de credit” şi au precizat condiŃiile necesare pentru acordarea autorizaŃiei în domeniul bancar. A fost luată în considerare aplicarea reglementărilor Ńării gazdă pentru sucursalele băncilor din alte Ńări membre ale UE. "A doua Directivă Bancară" (nr. 646 din 15 decembrie 1989) a avut ca obiectiv instaurarea, la 1 ianuarie 1993, a unei pieŃe unificate în care băncile aveau dreptul de a furniza servicii în toată gama de activităŃi bancare, fără să existe structuri organizatorice proprii în Ńara în care îşi au rezidenŃa clienŃii sau prin intermediul unor sucursale înfiinŃate de ele în mod liber. Aceste două directive, au iniŃiat, în două etape, procesul legislativ cu privire la regimul "LicenŃei unice bancare" şi principiul controlului în Ńara de origine.21 Armonizarea a pus un accent deosebit pe condiŃiile de autorizare a instituŃiilor de credit, scopul acestora precum şi pe procedurile de cooperare între autorităŃile competente din Ńările membre în care instituŃiile de credit îşi desfăşoară activitatea. S-a pus astfel piatra de temelie pentru asigurarea "libertăŃii de stabilire în orice loc din Uniunea Europeană", precum şi a reglementărilor legate de gama de servicii pe care aceste instituŃii le pot desfăşura.22 Data de 1 ianuarie 1993, la care s-a cerut implementarea naŃională a acestor directive, este considerată momentul de început al PieŃei unice.

3. armonizarea minimală a reglementărilor în domeniul financiar-bancar Armonizarea legislaŃiei promovată de prevederile celei de-a doua Directive de coordonare bancară avea drept scop fundamentarea recunoaşterii reciproce a băncilor în condiŃiile unor norme prudenŃiale similare, în măsură să asigure stabilitatea sistemului bancar în cadrul PieŃei unice. Se evidenŃiază, sub acest aspect: - Directiva "Fondurilor proprii" (nr. 299 din 17 aprilie 1989); - Directiva "Ratei de solvabilitate" (nr. 647 din 18 decembrie 1989); - Directiva "Expunerii mari" (nr. 121 din 21 septembrie 1992); - Directiva "Supravegherii consolidate" (nr. 30 din 6 aprilie 1992); - "Directiva cu privire la sistemul de garantare a depozitelor" (30 mai 1994). Aceste directive definesc standardele comune minime în ceea ce priveşte tehnicile de supraveghere

20 Portes, R. - „A Monetary Union in Motion: the European Experience”, London Business School and CEPR Discussion Paper No. 2954, September 2001, p. 13 21 Institutul Bancar Român - "Băncile şi operaŃiunile bancare", Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 30 22 Dănilă, N. - "Euro - bipolarizarea monetară", Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 99-100

14

pentru regimul licenŃei unice şi efectuarea unui control în Ńara de origine a instituŃiei de credit, pe baza unor reguli comune. Guvernatorii băncilor centrale din Ńările “Grupului celor 10” s-au întâlnit în decembrie 1987 la Basel (ElveŃia) şi au semnat un acord privind criteriile ce trebuie avute în vedere în stabilirea dimensiunii optime a capitalului unei bănci, acord cunoscut sub denumirea generică de "ConvenŃia de la Basel". In ConvenŃie a fost definit capitalul unei bănci, s-a stabilit nivelul minim de capital pe care trebuie să-l aibă o bancă (în funcŃie de dimensiunea şi mărimea riscului aferent activelor sale) şi modul de stabilire a indicatorului de adecvare a capitalului. Reglementările hotărâte la Basel între băncile centrale din "Grupul celor 10" privind norma Cooke au găsit o deplină înŃelegere în întreaga lume, astfel că aderarea a depăşit graniŃele Europei comunitare, fiind aplicată în marea majoritate a Ńărilor. „Directiva de supraveghere a marilor riscuri” prevedea limitarea creditelor acordate unui client în raport cu fondurile proprii ale creditorului, în scopul evitării unei concentrări excesive a riscurilor aferente unui client. Cea mai importantă implicaŃie macroeconomică a liberalizării mişcărilor de capitaluri este reprezentată de efectele exercitate de aceste mişcări asupra stabilităŃii cursurilor valutare. Intr-adevăr, pe termen lung, un regim liberal în materie de mişcări de capitaluri este incompatibil cu stabilitatea cursurilor valutare. După cum a demonstrat R. A. Mundell, care a construit cunoscutul său "triunghi de incompatibilitate" , cele trei obiective adesea dezirabile - libertatea mişcărilor de capitaluri; stabilitatea monedelor pe pieŃele valutare; politici monetare autonome, de natură să ducă la formarea unor niveluri diferite ale ratei dobânzii - fie că nu pot fi realizate în acelaşi timp, fie că pot fi realizate, însă în condiŃii extrem de restrictive. Fiecare Ńară poate, cel puŃin teoretic, să aleagă două dintre aceste elemente, dar trebuie să renunŃe la al treilea: - dacă alege fixitatea cursului de schimb şi stăpânirea ratei dobânzii, trebuie să renunŃe la libertatea de

circulaŃie a capitalurilor şi să introducă un control al schimburilor (cazul FranŃei, în perioada 1950-1960);

- dacă alege fixitatea cursurilor de schimb şi libertatea de mişcare a capitalurilor, nu mai poate stăpâni evoluŃia ratei dobânzii (cazul FranŃei, după jumătatea anilor '80 în cadrul Sistemului Monetar European);

- dacă alege stăpânirea ratei dobânzii şi libertatea mişcărilor de capital, trebuie să accepte flotaŃia monedei (situaŃia Marii Britanii, după septembrie 1992).

Sistemul Monetar European a permis concilierea stabilit ăŃii cursurilor valutare cu autonomia politicilor monetare, însă această stabilitate s-a putut realiza, în pofida diferenŃelor dintre nivelurile dobânzilor, exclusiv prin faptul că mişcările de capitaluri au rămas limitate. În momentul în care mişcările de capitaluri erau liberalizate, se punea problema renunŃării fie la stabilitatea cursurilor valutare, fie la autonomia politicilor monetare naŃionale. Prima soluŃie nu putea fi acceptată, deoarece acest lucru însemna nu numai anularea întregii experienŃe a unificării monetare europene, ci şi renunŃarea la însăşi ideea de spaŃiu financiar european. De aceea, singura soluŃie rămasă a fost renunŃarea la politicile monetare autonome, adică la controlul exercitat de autorităŃile naŃionale asupra volumului creditelor bancare şi, respectiv, asupra masei monetare interne.

1.5. Coordonarea politicilor economice şi monetare ConcepŃia generală a integrării europene a vizat o politică monetară unică, pentru care era necesară

în mod obligatoriu corelarea şi coordonarea politicilor economice pe multiple planuri. În primii 35 de ani de existenŃă a Uniunii Europene, Comisia Europeană analiza situaŃia economică

şi elabora recomandări pentru politicile pe sectoare de activitate din statele membre. Consiliul de Miniştri din domeniul Economiei şi FinanŃelor discuta recomandările Comisiei, dar fiecare stat membru era liber să-şi aleagă priorităŃile de politică economică.

Tratatul de la Maastricht a condus la transformarea procesului de coordonare a politicilor economice ale statelor membre. În prezent se poate vorbi despre o orientare a politicii economice către obiective comune, aceasta fiind calea cea mai sigură de a îndeplini obiectivele Uniunii Economice şi Monetare, dar şi pentru că pieŃele financiare penalizează Ńările a căror politică economică nu are o bază solidă.

Procesul de coordonare a politicilor economice a acŃionat pe trei planuri: - politici structurale; - politici macroeconomice; - îndeplinirea criteriilor de convergenŃă stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

15

Unul din scopurile finale ale integrării europene era asigurarea progresului economic comun prin armonizarea ritmurilor de dezvoltare şi apropierea nivelului de trai în ansamblul ComunităŃii. În vederea întăririi coeziunii, Uniunea Europeană se sprijină pe Banca Europeană de InvestiŃii şi pe Fondurile de dezvoltare structurală (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondurile Sociale etc.). Prin Tratatul de la Maastricht a fost creat un Fond de Coeziune prin care se finanŃează proiecte în domeniul mediului şi reŃelelor de infrastructură şi transport.

Conceptul integrării europene se axează pe coordonarea marilor orientări de politică economică care se bazează pe un proces de supraveghere regulată a situaŃiei economice din fiecare stat membru şi a politicilor economice pe care acestea le desfăşoară.

Principiul coordonării decurge din art. 102 A al Tratatului de la Maastricht care prevede că "statele membre conduc politicile lor economice în scopul de a contribui la realizarea obiectivelor privind înfăptuirea Uniunii Economice şi Monetare."

Pentru realizarea acestor obiective majore, Comisia Europeană supraveghează evoluŃia economică în fiecare din statele membre şi raportează Consiliului, care procedează cu regularitate la o evaluare de ansamblu. În situaŃia în care politicile economice ale statelor membre pun în pericol buna funcŃionare a Uniunii Economice şi Monetare, Consiliul face recomandări, în cadrul unui raport adresat Parlamentului European.

Reuniunea Consiliului European de la Amsterdam (iunie 1997) a stabilit necesitatea perfecŃionării coordonării economice în faza a treia a Uniunii Economice şi Monetare. RezoluŃia adoptată cu acest prilej a lărgit orientările majore cuprinse în sfera coordonării europene: eficacitatea pieŃei muncii, inovaŃiile tehnologice, educaŃia, formarea profesională, fiscalitatea.

Consiliul European care s-a reunit la Luxemburg (12-13 decembrie 1997) a adoptat o rezoluŃie asupra coordonării politicilor economice, precizând sarcinile primordiale ale acesteia: supravegherea strânsă a evoluŃiei macroeconomice; supravegherea politicilor structurale vizând piaŃa muncii, piaŃa produselor şi serviciilor, precum şi tendinŃele în materie de costuri şi preŃuri; încurajarea apropierii politicilor fiscale. Acest document întăreşte rolul Consiliului ECOFIN (Reuniunea Miniştrilor Economiei şi FinanŃelor) şi subliniază rolul Băncii Centrale Europene în mecanismul de coordonare a politicilor economice şi monetare.

AdmiŃându-se necesitatea unei stabilităŃi a cursurilor de schimb într-o lume caracterizată printr-o mare mobilitate a capitalurilor, politicile monetare naŃionale nu mai puteau fi autonome. Se putea alege între legarea politicii monetare de cea a unei Ńări lider, angajarea într-o cooperare monetară riguroasă sau definirea şi punerea în aplicare a unei politici monetare comune.

Cooperarea dintre autorităŃile monetare europene se poate spune că a început încă din perioada postbelică, însă crearea spaŃiului financiar european a impus adoptarea unei noi forme, pe alte baze, de coordonare a politicilor monetare naŃionale, care în final să permită unificarea monetară şi înfiinŃarea unei bănci centrale comune.

Pentru evitarea pericolului ca piaŃa comună să devină, în practică, sursă de mari dezordini monetare, era necesar ca însăşi coordonarea politicilor monetare să evolueze, iar aceasta atât sub aspectul conŃinutului, cât şi sub cel al procedurilor.

Un prim pas l-a reprezentat obligativitatea pentru fiecare Ńară membră de a decide orientarea politicii sale monetare după o prealabilă analiză prin prisma implicaŃiilor asupra echilibrului global la nivel comunitar. În modul acesta, obiectivele fiecărei Ńări privind creşterea agregatelor monetare şi a volumului creditelor, puteau fi analizate şi stabilite într-o manieră concertată.

Prin relansarea ideii unificării monetare europene de către Jacques Delors în 1989 s-a propus crearea unei bănci centrale europene, care să controleze emisiunea şi circulaŃia unei monede europene - ECU. Acest proiect a obŃinut în scurt timp sprijinul structurilor politice din Ńările europene, în pofida caracterului destul de vag al unora dintre componentele sale. Ideile principale - o monedă europeană şi o bancă centrală europeană - s-au impus treptat în rândul opiniei publice, prin adoptarea ultimelor măsuri de liberalizare completă a mişcărilor de capital şi a serviciilor financiare.

łările membre ale Sistemului Monetar European, alegând fixarea ratei de schimb în raport cu marca germană, apoi abolind controalele de schimb, nu puteau avea o politică monetară diferită de cea practicată în Germania. Această Ńară a optat să ducă o politică monetară independentă, fixându-şi ratele de dobândă în funcŃie de propriile priorităŃi. O astfel de organizare asimetrică a fost acceptată de Ńările membre ale Sistemului Monetar European pentru că iniŃial aveau acelaşi obiectiv prioritar cu al Germaniei - lupta împotriva inflaŃiei - şi pentru că politica monetară germană era apreciată, din acest punct de vedere, ca fiind cea mai credibilă. Acest consens a dispărut însă pe măsură ce inflaŃia regresa, şomajul creştea şi, deci, priorităŃile politicilor economice se modificau. Politica monetară germană a rămas restrictivă şi a menŃinut rate ale dobânzii ridicate, în timp ce în restul Uniunii apărea nevoia unei diminuări a ratelor dobânzii pentru

16

relansarea creşterii şi lupta împotriva şomajului. SoluŃia pentru această dilemă era o cooperare mai strânsă între politicile monetare naŃionale sau punerea în aplicare a unei politici monetare comune, hotărâtă în comun, în cadrul unei bănci centrale comune.

Politicile monetare naŃionale ale Ńărilor europene au continuat să aibă fiecare propriile orientări şi caracteristici. Obiectivul final a fost însă asigurarea stabilităŃii monetare şi limitarea inflaŃiei. Au existat, totuşi, deosebiri de la o Ńară la alta în ceea ce priveşte nivelul tolerabil al inflaŃiei, acestea Ńinând, de cele mai multe ori, de gradul de dezvoltare, de dezechilibrele regionale, de nivelul şomajului etc. De asemenea, Ńările europene s-au deosebit între ele prin fermitatea diferită cu care au aplicat măsurile antiinflaŃioniste.

Pentru a reduce teama investitorilor de reglementările valutare restrictive din anumite Ńări era necesar ca politicile monetare ale acestora să fie suficient de credibile. Credibilitatea sporeşte în cazul în care coordonarea politicilor monetare este foarte strânsă. Un exemplu în acest sens îl constituie criza valutară izbucnită în anul 1992, în timpul căreia atacurile, nejustificate de situaŃia economică, s-au îndreptat îndeosebi împotriva cursului francului francez; ele au putut fi însă respinse printr-o acŃiune concertată a Băncii FranŃei şi a Bundesbank.

Potrivit conceptelor cuprinse în Tratatul de la Maastricht, politica monetară unică în Uniunea Europeană este o politică a dobânzii, care se caracterizează prin reglarea lichidităŃii bancare în curs şi prin pilotajul ratelor pe termen foarte scurt pe piaŃa mondială a euro, începând cu creditele de la o zi la alta, care constituie principalul obiectiv operaŃional al Sistemului European al Băncilor Centrale.

O problemă importantă rămâne corelarea politicii monetare comune cu politicile bugetare naŃionale, guvernele statelor membre având mai puŃine posibilităŃi de manevră, în condiŃiile în care nu mai pot apela la devalorizarea monetară sau la emisiunea suplimentară de monedă.

17

Capitolul 2

TRATATUL DE LA MAASTRICHT ŞI RIGORILE MONEDEI UNICE

2.1. Obiective ale Tratatului de la Maastricht

Arhitectura Uniunii Economice şi Monetare a fost conturată, în principal, prin Tratatul de la

Maastricht, elaborat în perioada 9-10 decembrie 1991 şi semnat la 9 februarie 1992. Acest document aduce noi modificări şi completări celor trei tratate încheiate anterior (CECO - 1952, CEE - 1957, EURATOM - 1957) în domeniul reformei începută de Actul Unic vest-european, fiind conceput pe două părŃi: prima se referă la Uniunea Economică şi Monetară, iar cea de-a doua, la uniunea politică (politica externă şi de securitate comună).

Tratatul de la Maastricht se prezintă ca un document unic, cu o structură complexă, care asociază elemente eterogene, cuprinzând dispoziŃii prin care se modifică tratatele originare (titlurile II, III şi IV) dar şi dispoziŃii noi ce relevă cooperarea interguvernamentală (titlurile V şi VI), categorii diferite între care a trebuit să se organizeze punŃi de legătură prin dispoziŃii comune şi finale (titlurile I şi VII). 23

Tratatul asupra Uniunii Europene este completat de un număr de 17 protocoale care fac parte integrantă din tratat, din care 16 sunt anexate la Tratatul CEE şi numai protocolul al 17-lea este anexat la Tratatul asupra UE şi la cele trei tratate de constituire a ComunităŃii Europene. Din cele 16 protocoale, 11 constituie dispoziŃii de aplicare a articolelor referitoare la Uniunea Economică şi Monetară, şi anume: 6 protocoale generale referitoare la statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, al Băncii Centrale Europene şi al Institutului Monetar European, privilegiile şi imunităŃile BCE şi IME, procedura privind deficitele bugetare excesive, criteriile de convergenŃă pentru trecerea la faza a treia, ireversibilitatea trecerii la faza a treia; 5 protocoale speciale se referă la diferite state membre - Danemarca (trecerea la cea de-a treia fază, competenŃa băncii naŃionale), Marea Britanie (trecerea la faza a treia), Portugalia (regiunile autonome), FranŃa (teritoriile de peste mare).24

Realizarea Uniunii Economice şi Monetare, integrarea noilor politici şi acŃiuni comune ca şi evoluŃia competenŃelor efective ale UE au făcut necesară o redefinire a obiectivelor sale. În termenii art. 2 din Tratat, Uniunea Europeană are drept scop să promoveze:

� o creştere durabilă şi neinflaŃionistă respectând mediul înconjurător; � un înalt grad de convergenŃă a performanŃelor economice; � un nivel ridicat de utilizare a forŃei de muncă şi de protecŃie socială; � creşterea nivelului şi calităŃii vieŃii; � coeziunea economică şi socială; � solidaritatea între statele membre.

Fiind conceput în atmosfera politică produsă de prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Est şi de reunificarea Germaniei, Tratatul de la Maastricht consfinŃeşte ideea transformării configuraŃiei politice a Europei într-o Uniune, în cursul a trei etape, precizând condiŃiile care trebuie respectate pe întreg parcursul procesului de transformare. De asemenea, el trasează sarcina unei creşteri economice neinflaŃioniste, realizarea unui înalt grad de convergenŃă economică, utilizarea superioară a forŃei de muncă şi un înalt grad de protecŃie socială, ridicarea nivelului de trai, întărirea solidarităŃii printre Ńările membre, a cooperării economice şi sociale.

Pentru atingerea acestor obiective, conform art. 3, Ńările membre trebuiau să coordoneze strâns politica lor economică, să unifice normele lor monetare şi valutare, pe care să le fundamenteze pe stabilitatea preŃurilor. Mai departe, li se cerea să apere disciplina finanŃelor publice şi să urmărească realizarea echilibrului relaŃiilor economice externe.

DispoziŃiile de detaliu privind instaurarea Uniunii Economice şi Monetare sunt cuprinse în titlul II - "DispoziŃii pentru modificarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană", fiind introdus totodată şi un titlu nou, titlul VI - "Politica economică şi monetară" (art. 102A la 109M).

Uniunea Economică şi Monetară prezintă două componente: componenta economică (capitolul 1 din Tratat) şi componenta monetară (capitolul 2 din Tratat).

Între politica economică şi cea monetară există o asimetrie, ce apare cu claritate în art. 3A. Politica economică era întemeiată pe "strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre", deci pe 23 Marin, G. (coord.), Puiu, O., Ciochină, I., Barbonie, D., Cernea, A., David, M. - "De la Roma la Amsterdam via Maastricht", Ed. IndependenŃa Economică, Brăila, 1999, p. 78-106 24 Munteanu, R. - "Drept European - evoluŃie, instituŃii, ordine juridică", Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 103-104

18

coordonarea politicilor ce rămân naŃionale, în schimb politica monetară trebuia să conducă la o monedă unică şi la definirea şi conducerea unei politici monetare şi a cursului de schimb unice, care să asigure stabilitatea preŃurilor.

Cu privire la politica economică, Tratatul de la Maastricht stipulează în art.103 ca această politică să fie coordonată de Consiliul European, abilitat să elaboreze proiecte privind marile orientări de politică economică, valabile deopotrivă pentru statele care au intrat în uniunea monetară şi pentru cele care temporar au rămas în afara ei. Printre altele, instanŃa comunitară amintită asigura supravegherea evoluŃiilor economice din toate statele ComunităŃii, elaborând principii care erau transmise sub formă de recomandări.

De asemenea, în art. 103A era prevăzută crearea unui mecanism de ajutorare financiară a tuturor statelor membre aflate în dificultate din cauza unor dezastre naturale sau a altor evenimente pe care nu le pot controla.

O atenŃie specială este acordată politicii bugetare (art. 104, 104A, 104B, 104C şi Protocolul asupra procedurii privind deficitele excesive), având în vedere caracterul destabilizator al unui deficit prea mare al bugetului unui stat membru. Era prevăzut un maxim admisibil al deficitului bugetar, fiind stabilite sancŃiunile aplicate în cazul încălcării disciplinei bugetare. Conform art. 104C şi 109E, acestea nu au fost expres menŃionate pentru etapa a doua a Uniunii Economice şi Monetare, însă nu era exclusă posibilitatea recurgerii la sancŃiuni în etapa a treia.

Sintetizând, se poate spune că obiectivul global al politicii economice constă în a impune statelor membre, prin persuasiune sau prin constrângere, să asigure convergenŃa economiilor lor de aşa manieră încât să permită conducerea politicii monetare în special în vederea trecerii la faza a treia, aprecierea urmând să fie făcută după criterii precise. O mare importanŃă se acordă, cum este şi firesc, politicii financiare ca factor constructiv sau destructiv al stabilităŃii. În această privinŃă, art. 104 din Tratat interzice, încă din etapa a doua, finanŃarea de către bănci a deficitului bugetar. InterdicŃia este totală atât din punctul de vedere al acoperirii financiare, cât şi al acordării de garanŃii pentru obŃinerea de credite nebancare. În schimb, în cazuri bine determinate, se pot acorda facilităŃi de acoperire a deficitelor bugetare prin mecanismul pieŃelor financiare.

O altă parte a Tratatului de la Maastricht prevede principiile care urmau să fie aplicate în politica monetară a Ńărilor membre. Conform art. 105, 105A, 106A din Tratat, aceste principii se bazează pe infrastructura instituŃională existentă sau creată ulterior, şi anume: Băncile Centrale NaŃionale, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC); Banca Centrală Europeană (BCE), emitentă a monedei unice europene; Consiliul, organ de legătură între Banca Centrală Europeană şi Băncile Centrale NaŃionale. Statutul SEBC face obiectul unui protocol anexat la Tratat, în care se precizează funcŃiile sistemului şi ale componentelor sale.

În art. 5 din Statutul SEBC se stabileşte explicit că obiectivul principal al SEBC este menŃinerea stabilităŃii preŃurilor, băncile centrale naŃionale trebuind să sprijine politicile economice generale ale uniunii monetare, acŃionând în concordanŃă cu principiile unei economii de piaŃă cu liberă competiŃie. Misiunile sale fundamentale constau în definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare în cadrul ComunităŃii, deŃinerea şi gestionarea rezervelor oficiale ale statelor membre, promovarea bunei funcŃionări a sistemelor de plăŃi, asigurarea stabilităŃii sistemului financiar etc.

Conform art. 106 din Tratat, Banca Centrală Europeană are personalitate juridică, înlocuind Institutul Monetar European la începutul celei de-a treia faze. Au fost statuate principii organizatorice, respectiv criterii de expresie a gradului de independenŃă a băncilor centrale şi a BCE. În baza art. 107, normele aprobate au drept scop excluderea oricărei posibilităŃi de intervenŃie şi influenŃă a guvernelor asupra politicii monetare a Sistemului European al Băncilor Centrale.

În art. 108 era prevăzută, de asemenea, obligativitatea fiecărui stat membru de a asigura armonizarea legislaŃiei naŃionale, inclusiv a statutului băncii centrale, cu prevederile Tratatului şi cu Statutul SEBC.

Politica monetară se realizează în paralel cu cea economică de către instituŃiile comunitare şi de organe specifice având putere de decizie la nivelul Uniunii Europene. Conform art. 109M, până la începutul etapei a treia, fiecare stat membru trebuia să trateze politica sa de schimb ca pe o problemă de interes comun.

De la începutul fazei a treia, valoarea ECU a fost fixată în mod irevocabil în baza art. 109L, Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea BCE, stabilind rata de conversie între monedele naŃionale şi ECU şi adoptând măsurile necesare introducerii rapide a monedei unice în statelele participante.

Partea din Tratatul de la Maastricht referitoare la problemele monetare, valutare şi financiare este cea mai cuprinzătoare şi mai adâncită dintre toate celelalte texte. În acest sens sunt preluate principalele orientări trasate prin Raportul Delors, Tratatul fixând două date pentru moneda unică: 31 decembrie 1997, cel mai curând, şi 1 ianuarie 1999, cel mai târziu.

Procesul de unificare monetară prefigurat prin Tratatul de la Maastricht nu este unul cu mai multe

19

trepte, deoarece, din punct de vedere juridic, el este deschis în mod egal tuturor Ńărilor semnatare. Intr-adevăr, spre deosebire de Tratatul de la Roma, care a fost semnat în anul 1957 de numai şase state, Tratatul de la Maastricht a fost elaborat cu participarea tuturor Ńărilor implicate. Cu toate acestea, există unele dispoziŃii care permit ca, în practică, uniunea să fie realizată în mai multe etape, după un anumit program şi îmbrăcând un caracter comunitar. De altfel, expresia "în condiŃiile şi potrivit ritmurilor prevăzute în tratat" (art. 3A) relevă ideea de progresivitate.

Aşadar, unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergenŃa în trei faze, astfel: Faza I (1992-1993), ca primă etapă, aflată deja în derulare în momentul semnării Tratatului (a început în iulie 1990), a rămas rezervată înfăptuirii depline a PieŃei unice, a liberei circulaŃii a capitalurilor (art. 73B, 73H) şi intensificării coordonării politicilor monetare şi economice ale statelor membre (art. 109C). Alegerea datei de 1 iulie 1990 s-a datorat faptului că aceasta coincidea cu data intrării în vigoare a Directivei privind libera circulaŃie a capitalurilor în Uniunea Europeană (Directiva Consiliului nr. 361 din 24 iunie 1988). Faza a II-a (1994-1997 sau 1994-1999), prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1994 conform art. 109E, s-a caracterizat printr-o coordonare mai strânsă a politicilor economice şi o accentuare a disciplinei bugetare, realizată îndeosebi prin interzicerea acoperirii deficitelor entităŃilor publice prin credite acordate de băncile centrale. De asemenea, a fost prevăzută crearea Institutului Monetar European (art. 109F şi Protocolul asupra Statutului Institutului), înfiinŃat la 1 ianuarie 1994, cu rolul de a contribui la o mai bună coordonare a politicilor monetare în Europa şi de a asigura tranziŃia spre Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale şi moneda unică. Acest sistem se baza pe modelul german, în care Bundesbank decidea politica monetară pusă apoi în practică de băncile centrale ale landurilor. Această etapă a fost mai puŃin ambiŃioasă în plan instituŃional decât Raportul Delors, însă Tratatul prevedea că ea trebuia parcursă astfel încât, până la sfârşit, Banca Centrală Europeană să dispună de toate mijloacele tehnice şi procedurale necesare pentru intrarea sa în funcŃiune. Faza a III-a (începând cu 1 ianuarie 1997 sau 1 ianuarie 1999) a fost definită ca momentul în care se înfăptuieşte faza finală a Uniunii Economice şi Monetare, în care intră numai Ńările care îndeplinesc criteriile de convergenŃă. Caracteristicile acestei perioade sunt:

- fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (31 decembrie 1998); - implementarea unei politici monetare unice, bazată pe stabilitatea preŃurilor; - introducerea monedei unice, prin înlocuirea rapidă a monedelor naŃionale ale statelor participante cu

euro (1 ianuarie 1999). Cel mai târziu la 31 decembrie 1996, Consiliul, reunit la nivelul şefilor de stat şi de guvern, trebuia

să decidă dacă condiŃiile necesare trecerii la etapa a treia erau îndeplinite de o majoritate calificată a statelor membre (minim 7). În cazul unui răspuns negativ se amâna trecerea la etapa a treia până la 1 ianuarie 1999, conform art. 109J.

Acele Ńări care nu au îndeplinit condiŃiile necesare la data demarării etapei a treia au făcut obiectul unor derogări, pe baza unei decizii a Consiliului, neaplicându-li-se dispoziŃiile referitoare la politica monetară şi la sistemul de sancŃiuni al deficitelor excesive în baza art. 109K.

Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat, în cadrul unor protocoale speciale, dreptul de a nu participa la Uniunea Economică şi Monetară la începutul celei de-a treia faze. Protocolul asupra anumitor dispoziŃii referitoare la Marea Britanie recunoaşte acesteia dreptul de a nu se angaja să treacă în faza a treia decât printr-o decizie distinctă în acest sens a guvernului şi a parlamentului său. Celălalt protocol permitea Danemarcei să supună acest angajament organizării unui referendum, având în vedere că în ConstituŃia acestei Ńări erau surprinse dispoziŃii susceptibile să facă necesar acest lucru.

Protocolul asupra trecerii la faza a treia a Uniunii Economice şi Monetare, anexat la Tratat, subliniază "caracterul ireversibil" al drumului ComunităŃii spre unificarea monetară.

Principiul ireversibilităŃii procesului de unificare monetară rezultă din: - fixarea unei scadenŃe (1 ianuarie 1999) pentru începerea celei de-a treia etape; - respingerea clauzei de a opta pentru neparticiparea la zona euro ("opting out") care ar fi permis unei Ńări

să nu participe la faza finală, dar să rămână în continuare membră a Uniunii Europene (excepŃie au făcut Danemarca şi Marea Britanie);

- modalitatea de trecere la faza a treia, care era condiŃionată de îndeplinirea unor criterii de convergenŃă foarte precise (art. 109 I): 1. rata inflaŃiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% performanŃa celor mai bune trei economii ale

ComunităŃii; 2. deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3% din PIB;

20

3. datoria publică să se situeze la cel mult 60% din PIB; 4. să se respecte marjele de fluctuaŃie restrânse ale cursurilor valutare din cadrul Sistemului Monetar

European, fără să se fi procedat la devalorizări în ultimii doi ani; 5. rata anuală a dobânzii pe termen lung să fie cu cel mult 2% mai mare decât media ratelor de dobândă

din statele care au realizat cele mai bune performanŃe în materie de stabilitate a preŃurilor. Al treilea principiu al Uniunii Monetare Europene, cel al "monedei unice" presupune, spre deosebire

de principiul "monedei comune", emisiunea unei monede europene ca o nouă monedă cu putere circulatorie legală.25 Aceasta este emisă de Banca Centrală Europeană, iniŃial prin preschimbarea depozitelor în diverse monede naŃionale existente în conturile deschise pe numele băncilor centrale naŃionale, iar apoi prin operaŃiuni proprii.

Ideea "monedei comune" a fost respinsă, în pofida relansării sale în iunie 1990 de către Guvernul britanic şi a faptului că a avut şi numeroşi alŃi adepŃi, care credeau că în modul acesta poate fi salvată o anumită suveranitate monetară. MotivaŃia a avut la bază discuŃiile şi analizele efectuate care au permis clarificarea unei condiŃii esenŃiale ce trebuie îndeplinită pentru ca "moneda comună" să permită menŃinerea unei anumite autonomii a politicilor monetare naŃionale: necesitatea ca monedele europene să aibă cursuri de schimb flotante, atât una faŃă de alta, cât şi faŃă de etalonul comun.

Dar Ńările europene doreau cursuri valutare absolut fixe şi stabilite în mod ireversibil, fapt dovedit şi de forma în care a fost adoptat Tratatul de la Maastricht, care prevedea instaurarea unei asemenea situaŃii în ultima fază a procesului de unificare monetară. Ca urmare, singura soluŃie rămasă a fost acceptarea monedei unice, care a înlocuit monedele naŃionale ale statelor participante.

2.2. ConvergenŃa economică - premisă a unificării monetare

łările europene sunt admise în Uniunea Monetară Europeană dacă ating un anumit grad de stabilitate a preŃurilor, nu au un deficit bugetar excesiv, au cursuri de schimb relativ stabile şi nu înregistrează o discrepanŃă semnificativă a ratei dobânzii faŃă de Ńările cu performanŃele cele mai bune în ceea ce priveşte stabilitatea preŃurilor. În acelaşi timp, construcŃia Uniunii Monetare Europene are din start unele discordanŃe: un grad de solidaritate financiară foarte redus, în condiŃiile absenŃei integrării politice; o politică monetară centralizată, în condiŃiile în care statele membre derulează politici economice şi bugetare independente. Aceste premise, puŃin încurajatoare Ńinând cont de scopul propus, au avut ca rezultat convenirea asupra necesităŃii de a asigura o convergenŃă minimală în probleme de bază ale eficienŃei economice şi sociale (gradul de control al inflaŃiei, nivelul şi stabilitatea ratei dobânzii, stabilitatea cursului valutar, gradul de asigurare a echilibrului bugetar).26 Pot fi considerate ca fiind subordonate şi decurgând din criteriile de bază, alte două criterii: independenŃa băncilor centrale naŃionale şi absenŃa finanŃării monetare a cheltuielilor publice. Toate aceste criterii nu pot fi interpretate numai ca nişte condiŃii cu conotaŃii conjuncturale utile pentru selecŃia iniŃială. Permanentizarea acestor performanŃe în limitele criteriilor date constituie premisele unei bune funcŃionări a sistemului Uniunii Monetare Europene şi fundamentul pe care se pot construi noi cerinŃe de apropiere a politicilor economice, financiare şi monetare în vederea unei treptate şi permanente integrări.

2.2.1. Caracteristicile generale ale criteriilor de convergenŃă

După cum s-a prezentat, au fost identificate o serii de criterii ce trebuie îndeplinite de Ńările candidate la Uniunea Economică şi Monetară, dintre care cele mai importante pot fi structurate în două mari categorii: criterii monetare şi criterii bugetare.

A. CRITERII MONETARE 1. Rata inflaŃiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media celor trei Ńări cu cele mai scăzute rate de inflaŃie Acest criteriu implică un grad înalt de convergenŃă a politicilor monetare. Este important ca ratele de inflaŃie să conveargă în interiorul unei uniuni, căci Ńările care au o inflaŃie mai ridicată decât altele suferă o pierdere a competitivităŃii care nu mai poate fi corectată printr-o devalorizare. 25 Cerna, S. - “Unificarea monetară în Europa”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 67 26 Basno, C., Dardac, N. - "Integrarea monetar bancară europeană", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 24

21

Stabilitatea preŃurilor este o cerinŃă care permite Ńărilor membre să beneficieze de avantajele PieŃei unice, o condiŃie a stabilităŃii cursului de schimb care dă posibilitatea ca euro să se constituie drept o monedă forte faŃă de alte valute.

2. Ratele dobânzii pe termen lung nu pot depăşi cu mai mult de 2% media celor trei Ńări cu infla Ńia cea mai scăzută

Acest criteriu conŃine două puncte esenŃiale: rata dobânzii, care este determinată pe piaŃă de ofertă şi cerere şi rata anticipată de inflaŃie. ConvergenŃa dobânzilor pe termen lung înseamnă convergenŃa ratelor de inflaŃie anticipate, acestea din urmă reflectând la rândul lor faptul că politicile monetare ale diferitelor Ńări au atins un nivel omogen de credibilitate.

RelaŃia inflaŃie-rata dobânzii este abordată de Irvin Fischer care consideră că rata nominală a dobânzii este formată dintr-o rată reală (reflectă factori pe termen lung, care se modifică foarte încet, motiv pentru care rata reală nu se schimbă aproape de loc) şi prima pentru inflaŃia previzionată. Ca atare, factorul care ar duce la creşterea ratelor dobânzii ar fi evoluŃia inflaŃiei în perspectivă anticipată. Pe măsură ce inflaŃia creşte, creditorii refuză să accepte ratele curente, relativ joase de dobândă, pentru că ei aşteaptă să primească moneda mai ieftină. Această teorie a fost pusă sub semnul întrebării în ultimele decenii ale secolului XX.27

În acelaşi timp, se consideră că "ratele dobânzii real pozitive pot periclita economia reală, îndeosebi când nivelul încordării structurale în sistem este foarte înalt. În plus, un asemenea nivel poate să ducă la un efect de bumerang în sensul trimiterii unui altfel de semnal: că eventual economia va ceda sub presiunea ratelor prea înalte ale dobânzilor reale şi ciclul inflaŃionist se va relua în consecinŃă. De aceea, decidenŃii trebuie să asigure calibrarea politicii astfel încât ratele dobânzii să se reducă în timp."28

3. Respectarea marjelor normale de fluctuaŃie ale Mecanismului Ratelor de Schimb al SME timp de cel puŃin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu aceea a unui alt stat membru Respectarea acestui criteriu, care vizează stabilitatea cursului de schimb în timpul tranziŃiei spre moneda unică, presupune că distanŃa dintre ratele de inflaŃie se reduce suficient astfel încât o Ńară să nu încerce să-şi recupereze competitivitatea pierdută prin apelul la devalorizare.

Tratatul presupune ca Ńările aliniate la faza a treia să nu fi realizat devalorizarea în timpul celor doi ani înaintea fixării parităŃilor. Totuşi, nici o prevedere nu împiedică Ńările să profite de posibilitatea de a efectua o ultimă ajustare. Într-adevăr, menŃinerea ratelor de schimb în limite de fluctuaŃie înguste timp de doi ani creşte probabilitatea ca înainte de intrarea în Uniunea Economică şi Monetară să aibă loc o realiniere, în aşa fel încât Ńările cu o inflaŃie mai ridicată să poată recupera pierderea de competitivitate, ceea ce însă poate mări riscul apariŃiei unei alte crize speculative. Tratatul de la Maastricht a încercat să rezolve această problemă, adăugând drept condiŃie de intrare în Uniunea Monetară menŃinerea de către Ńara candidată a ratei de schimb în limite reduse, în timpul celor doi ani care preced data intrării, fără o devalorizare.

Devalorizările frecvente au erodat credibilitatea Sistemului Monetar European, care începea să semene cu un regim valutar al cursurilor flotante. Fixitatea cursului conduce la divergenŃe în materie de inflaŃie şi de rată de schimb reală, incitând pieŃele să lanseze atacuri speculative, căci prin devalorizări Ńările pot recupera pierderea competitivităŃii. Evident, este preferabil să se realizeze realinieri mai numeroase, decât să se prăbuşească sistemul din cauze speculative, chiar dacă devalorizările îl fac mai puŃin credibil. De fapt, cea mai bună soluŃie este coordonarea politicilor economice pentru a împiedica divergenŃele între rata inflaŃiei, rata dobânzii şi rata de schimb, care alimentează anticipările în ceea ce priveşte revalorizările şi devalorizările probabile şi provoacă astfel speculaŃia. Coordonarea politicilor monetare întăreşte de fapt credibilitatea sistemului. Concluzia care se desprinde este aceea că cele trei criterii monetare se sprijină, în principal, pe inflaŃie, primul în mod explicit, al doilea pentru că dobânzile pe termen lung înglobează anticipările privind evoluŃia inflaŃiei şi al treilea (rata de schimb) deoarece constrânge Ńările să-şi controleze costurile, în loc să caute recuperarea uşoară a competitivităŃii prin apelul la devalorizări.29

B. CRITERII BUGETARE

Aceste criterii sunt în strânsă legătură cu cele monetare. Pentru a evita situaŃiile în care Ńările nu mai au altă ieşire financiară decât inflaŃia, ceea ce poate compromite credibilitatea uniunii monetare, s-a impus controlul deficitului bugetar şi al datoriei publice în statele membre.

În esenŃă, criteriile bugetare se referă la două cerinŃe:

27 Puiu, A. - "Strategiile bancare - una din cauzele crizei actuale a economiei româneşti", Ed. IndependenŃa Economică, Brăila, 2001, p. 23-24 28 Dăianu, D. - "Stabilizarea şi politica cursului de schimb în România", Oeconomica, nr. 2/1996, p. 55 29 Brociner, A. - "Europa monetară - SME, UEM, moneda unică", Institutul European, Iaşi, 1999, p. 29

22

1. Deficitele publice nu pot depăşi 3% din PIB 2. Datoria publică nu poate depăşi 60% din PIB SituaŃia finanŃelor publice este considerată ca de nesuportat dacă ea antrenează inflaŃie şi creşterea

ratelor dobânzii. Din caracterul inflaŃionist al deficitelor publice rezultă stimularea cererii. Presiunea pe care acestea o exercită asupra ratelor dobânzii rezultă din orientarea economiilor spre finanŃarea acestor deficite, statele lipsind pieŃele financiare de importante capitaluri, ceea ce antrenează creşterea ratelor dobânzii, care afectează dezvoltarea investiŃiilor private.30

Dacă o Ńară recurge la împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar, pentru a le rambursa ea trebuie să obŃină un excedent primar prin reducerea cheltuielilor bugetare şi creşterea veniturilor, altfel datoria creşte mai mult şi odată cu ea sumele anuale de rambursat.

Pe de altă parte, un guvern poate fi tentat să recurgă la emisiune monetară pentru a-şi acoperi datoria. Emisiunea monetară cu scopul de reducere a datoriei reale este interzisă prin Tratatul de la Maastricht din cauza caracterului său inflaŃionist.

Pentru a spori responsabilităŃile Ńărilor membre în ceea ce priveşte politica bugetară, în general, şi deficitele bugetare, în special, Consiliul European reunit la Dublin în decembrie 1996 a adoptat un Pact de Stabilitate şi Creştere. Acest document prevede mecanisme speciale de coordonare a politicilor bugetare, astfel: - Ńările participante la moneda unică erau obligate să întocmească programe de stabilitate care să cuprindă

obiectivele bugetare pe termen scurt pentru asigurarea echilibrului bugetar şi măsurile care se impuneau în acest sens;

- Ńările cu derogare, care nu participau la moneda unică, urmau să fundamenteze programe de convergenŃă având aceleaşi orientări;

- Comisia Europeană şi Consiliul European trebuiau să asigure urmărirea regulată a evoluŃiei finanŃelor publice în statele membre, în cazuri specifice Comisia elaborând un raport asupra situaŃiei bugetare a statelor care erau supuse riscului unui deficit excesiv.

În cazul în care se constata existenŃa unui deficit excesiv (peste 3% din PIB), Consiliul făcea recomandări Ńării respective, aceasta urmând să întreprindă o serie de acŃiuni pentru a corecta dezechilibrul existent. În caz contrar, Ńării în cauză îi puteau fi aplicate sancŃiuni.

Aplicate în mod strict, aceste criterii excesive riscau să nu fie îndeplinite niciodată şi cu atât mai puŃin înaintea intrării în vigoare a Uniunii Economice şi Monetare. De exemplu, diferenŃialul maxim de inflaŃie de 1,5% nu era întâlnit decât în interiorul uniunilor monetare deja existente, precum Statele Unite ale Americii. Criteriile de convergenŃă au avut drept scop să impună Ńărilor participante caracteristicile uniunii monetare înainte de a o realiza efectiv.

Una dintre problemele cele mai controversate a fost cea privind posibilitatea respectării termenelor prevăzute în Tratat. EvoluŃia principalilor indicatori economici şi financiari în Ńările europene a demonstrat că există diferenŃe mari atât în timp, cât şi ca arie geografică, ceea ce produce diferenŃieri în succesul politicii de stabilitate a preŃurilor. łinând seama de această evoluŃie diferenŃiată, fixarea automată a datei de intrare în vigoare a Uniunii Economice şi Monetare a reprezentat un cec în alb, cu atât mai mult cu cât datele demonstrau incapacitatea politicii de stabilizare a preŃurilor de a realiza o evoluŃie unificată a preŃurilor în aria geografică a pieŃei comune.31

Protocolul privind criteriile de convergenŃă stipulează că "un grad ridicat de stabilitate a preŃurilor înseamnă un nivel al ratei dobânzii care nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% rata inflaŃiei înregistrată de cel mult trei dintre Ńările membre cu performanŃa cea mai bună în ceea ce priveşte stabilitatea preŃurilor" rămâne neclar dacă menŃiunea "cel mult trei din Ńările cu performanŃa cea mai bună" nu înseamnă aprecierea stabilităŃii preŃurilor în funcŃie de performanŃa a două Ńări cu preŃurile cele mai stabile sau a unei singure Ńări.32

DiferenŃele între ratele dobânzilor, reflectând în mare parte diferenŃele între ratele de inflaŃie anticipată pe termen lung, trebuiau să se reducă după uniunea monetară. Nu exista o motivaŃie a fixării acestui criteriu înaintea monedei unice: convergenŃa se impune prin ea însăşi chiar de la unificare.

ConvergenŃa ratelor inflaŃiei se produce în egală măsură prin uniunea monetară, având în vedere faptul că, în condiŃiile existenŃei unei bănci centrale comune şi a unei politici monetare comune, determinanŃii monetari ai inflaŃiei sunt aceiaşi în toate regiunile.

Criteriul stabilităŃii cursului de schimb presupune că statele membre "trebuie să fi respectat marjele normale de fluctuaŃie prevăzute prin mecanismul SME fără existenŃa unor tensiuni în ultimii doi ani înaintea 30 Ignat, I. - „Uniunea Europeană. De la PiaŃa Comună la moneda unică” , Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 130 31 Acad. KiriŃescu, C. C. - "Idei contemporane în acŃiune", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 182 32 Dumitrescu, S., GheorghiŃă, V., Marin, G., Puiu, O. - "Economie mondială", Ed. IndependenŃa Economică, Brăila, 1998, p. 77

23

examinării cererii de primire în Uniunea Monetară." Rolul acestui criteriu era acela de a împiedica devalorizările competitive în preajma unificării, dar, prin lărgirea marjelor de fluctuaŃie la ±15%, acest criteriu devenea vag.

SemnificaŃia celor două criterii de convergenŃă bugetare este următoarea: procentul de 60% reprezintă media raportului dintre datoria publică brută şi PIB în Comunitatea Europeană în anul 1990 - an care preceda semnarea Acordului de la Maastricht - şi cea a fiecărui an începând din 1985; cifra de 3% semnifică deficitul necesar impus matematic pentru a stabiliza datoria la 60% din PIB, dacă rata de creştere nominală este de 5%. În realitate, acest deficit corespundea situaŃiei Germaniei din anii '80, în celelalte Ńări, un deficit de 3% implicând o datorie inferioară procentului de 60%. Deficitul bugetar de 3% pare să fi fost prea restrictiv pentru majoritatea Ńărilor, în schimb, era făcut pe măsura Germaniei.

Într-o uniune monetară nu este nevoie să se fixeze obiective de deficit public stat cu stat. În Statele Unite ale Americii, de exemplu, nimeni nu se îngrijorează de situaŃia bugetară a vreunui stat component. Mai mult, a avea poziŃii bugetare diferite poate fi benefic căci ele iau în calcul structuri economice diferite şi permit compensarea şocurilor temporare sau asimetrice (care nu influenŃează toate regiunile sau toate statele în mod egal sau în acelaşi moment). Nu deficitul fiecărei Ńări luată individual este important, ci poziŃia bugetară a ansamblului uniunii.

Este surprinzător faptul că în ciuda criteriilor stricte impuse de Tratatul de la Maastricht, acesta nu cuprinde nici o recomandare inspirată din teoria zonelor monetare optimale. Poate fi vorba aici de măsuri care să facă pieŃele muncii mai flexibile şi care sunt prezente în alte recomandări ale Comisiei Europene, cum ar fi Carta Albă. În timp ce apropierea graduală adoptată la Maastricht are ca scop pregătirea Ńărilor pe cât posibil pentru moneda unică, nu s-a făcut nimic pentru a aduce Europa mai aproape de idealul de flexibilitate a pieŃei muncii, care stă la baza teoriei zonelor monetare optimale.

łări precum Irlanda, Belgia, Italia şi Grecia aveau datorii importante, motiv pentru le-a fost imposibil să îndeplinească criteriile pentru faza a treia la 31 decembrie 1996. Aşadar, Uniunea Monetară Europeană a demarat doar la 1 ianuarie 1999, totul depinzând de modul de interpretare a criteriilor.

Dacă acestea au fost criteriile de convergenŃă stabilite prin Tratatul de la Maastricht şi criticile aduse de analiştii timpului se impune o analiză a nivelului îndeplinirii lor de către Ńările candidate la Uniunea Monetară.

2.2.2. ConvergenŃa în practică

Pe baza criteriilor de convergenŃă, situaŃia fiecărei candidate la intrarea în zona euro este examinată

în mod individual, şi nu mecanic. Aceste criterii s-au considerat a fi mult timp financiare. AfirmaŃia este corectă atâta timp cât ele nu fac referinŃă decât la mărimile nominale sau la ponderile relative ale datoriei şi deficitului public în PIB. Ele nu privesc, de exemplu, rata de creştere a PIB sau rata şomajului, care sunt variabile ale economiei reale.33

Prin prisma asigurării ireversibilităŃii procesului de unificare, chiar şi în prima etapă a fost necesară respectarea unei condiŃii esenŃiale, respectiv continuarea evoluŃiei convergente a economiilor principalelor Ńări din Uniune. Din acest punct de vedere se constată că între anumiŃi parteneri europeni s-a accentuat convergenŃa (cuplul franco-german), în vreme ce între alŃii s-au amplificat decalajele referitoare la rata inflaŃiei, deficitul bugetar şi situaŃia balanŃei de plăŃi externe. Pe parcursul funcŃionării lui, Sistemul Monetar European a condus la o convergenŃă a variabilelor nominale între Ńările membre: ratele de inflaŃie şi de dobândă (tabelul nr. 2.1). În anul 1979, inflaŃia în FranŃa era de 10% pentru ca în 1981 să ajungă la 14%, în timp ce în Italia, ritmul anual de creştere a preŃurilor depăşea 16%. În aceeaşi perioadă, în RFG, după un scurt puseu inflaŃionist, determinat de cel de-al doilea şoc petrolier, inflaŃia a revenit la 4%. Scopul urmărit de iniŃiatorii Sistemului Monetar European a fost crearea unei zone de stabilitate monetară şi de inflaŃie redusă, iar în condiŃiile arătate era logic ca Ńările cu inflaŃia cea mai ridicată să fie nevoite să facă şi cele mai mari sacrificii. Începând din anul 1987, când se renunŃă la devalorizările competitive şi se trece la o aliniere a ratei de schimb în funcŃie de marca germană, ratele de inflaŃie europene încep să se apropie. Pentru a-şi menŃine rata de schimb în condiŃiile liberalizării circulaŃiei capitalurilor, Ńările europene erau obligate să urmeze aceeaşi politică monetară ca Bundesbank. Acest fapt implică în egală măsură o convergenŃă a ratelor dobânzilor nominale. În perioada 1980-1987, rata medie a inflaŃiei în Ńările europene s-a redus de la 11,2% la 2,2%. O asemenea scădere a ratei medii a inflaŃiei a avut loc şi în alte Ńări industrializate din cadrul OCDE,

33 Ignat, I. - „Uniunea Europeană. De la PiaŃa Comună la moneda unică” , Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 132

24

însă trebuie avut în vedere că, printre Ńările participante la sistem s-au numărat FranŃa şi Italia, în care, până în momentul aderării lor, inflaŃia era printre cele mai ridicate din Occident.

Tabelul nr. 2.1. EvoluŃia ratelor dobânzii pe termen lung în perioada 1979-1990 (CE 12) - %

łara 1979 1981 1983 1985 1987 1989 1990

Belgia 9,7 13,8 11,8 10,6 7,8 8,7 10,1 FranŃa 10,9 15,9 13,6 10,9 9,4 8,8 9,9 Germania 7,4 10,4 7,9 6,9 5,8 7,0 8,9 Italia 14,1 20,6 18,0 14,3 11,3 12,9 13,4 Luxemburg 6,8 8,7 9,8 9,5 8,0 7,7 8,6 Olanda 9,2 12,2 8,8 7,3 6,4 7,2 9,0 Danemarca 16,7 19,3 14,4 11,6 11,9 10,2 11,0 Irlanda 15,1 17,3 13,9 12,7 11,3 8,9 10,1 Marea Britanie 13,0 14,8 10,8 10,6 9,5 9,6 11,1 Grecia 11,2 17,7 18,2 15,8 17,4 - - Portugalia - - - 27,7 16,8 16,9 16,8 Spania 13,3 15,8 16,9 13,4 12,8 13,7 14,7 Sursa: Brociner, A. - "Europa monetară - SME, UEM, moneda unică", Iaşi, 1999 Cu toate că Sistemul Monetar European a favorizat convergenŃa ratelor inflaŃiei, nu a adus şi o convergenŃă a variabilelor reale, nici în ceea ce priveşte PIB pe cap de locuitor, nici în ceea ce priveşte şomajul (tabelul nr. 2.2.). În perioada 1958-1972, economiile celor şase state membre ale CE au înregistrat ritmuri de creştere spectaculoase, în medie de 4,5% pe an, depăşindu-le cu mult pe cele ale Statelor Unite ale Americii. În acelaşi ritm a crescut şi gradul de ocupare a forŃei de muncă. Cele două şocuri petroliere din anii 1970-1980 au influenŃat în mod negativ atât ritmul creşterii economice, cât şi pe cel al integrării. În perioada 1973-1980, creşterea economică a înregistrat un declin mediu de 2% faŃă de perioada anterioară, în timp ce numărul şomerilor s-a mărit.

Tabelul nr. 2.2.Ritmul creşterii economice şi evoluŃia ratei şomajului în perioada 1960-1990 (CE 12) - %

1968-1973 1974-1979 1980-1985 1986-1990 łara Creştere

PIB Rata şomaj

Creştere PIB

Rata şomaj

Creştere PIB

Rata şomaj

Creştere PIB

Rata şomaj

Belgia 5,3 2,3 2,2 5,7 1,3 11,5 3,2 10,3 FranŃa 5,2 - 2,8 4,5 1,5 8,3 2,9 9,8 Germania 5,0 0,8 2,3 3,5 1,1 6,3 3,1 7,2 Italia 4,9 5,7 3,7 6,6 1,9 8,8 3,0 11,4 Luxemburg 5,5 0 1,3 0,6 2,2 2,8 4,3 2,2 Olanda 5,1 1,5 2,7 4,9 1,0 10,1 2,7 9,0 Danemarca 4,0 1,0 1,9 - 2,1 9,2 1,5 6,4 Irlanda 5,2 5,6 4,9 7,6 2,6 12,6 4,4 16,2 Marea Britanie 3,5 2,4 1,5 4,2 1,2 9,8 3,2 8,5 Grecia 8,0 3,7 3,7 1,9 1,4 6,1 1,7 7,4 Portugalia 7,6 2,5 2,9 6,0 1,5 7,9 4,6 6,2 Spania 6,7 2,7 2,2 5,3 1,4 16,4 4,5 18,6 CE 12 4,9 2,7 2,5 4,8 1,4 9,2 3,1 9,9 Sursa: LuŃaş, M. - "Integrarea economică europeană", Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 75

Trecerea de la prima la a doua fază a Uniunii Monetare Europene a determinat un salt calitativ faŃă de trecut în mai toate laturile procesului de unificare. Intr-adevăr, de la debutul etapei a doua, simpla concertare amiabilă dintre autorităŃile monetare suverane a fost înlocuită printr-o cooperare structurată, realizată în cadrul Institutului Monetar European, care, deşi nu avea toate atribuŃiile viitoarei Bănci Centrale Europene, a jucat un rol însemnat în conceperea şi aplicarea în parametrii coordonaŃi a politicilor monetare ale Ńărilor europene.

În ceea ce priveşte rata inflaŃiei, în cadrul ComunităŃii Europene au apărut, de fapt, trei categorii de Ńări: Ńări cu inflaŃie scăzută (Germania - după resorbirea tensiunilor inflaŃioniste provocate de reunificare, FranŃa, Belgia, Olanda, Irlanda, Danemarca); Ńări cu inflaŃie medie (Italia, Spania, Anglia); Ńări cu inflaŃie

25

ridicată (Grecia, Portugalia). In materie de deficit bugetar, decalajele au rămas chiar foarte importante, având în vedere că unele

Ńări ca Italia, Spania şi Anglia au înregistrat evoluŃii nefavorabile în acest domeniu. De asemenea, existau diferenŃieri în ceea ce priveşte deficitul balanŃelor de plăŃi.

A doua etapă a debutat la începutul anului 1994, statele membre intensificându-şi eforturile în vederea pregătirii fazei finale. łările în care nivelul inflaŃiei şi al datoriei publice era prea înalt au fost obligate să adopte programe pe mai mulŃi ani în vederea eliminării acestor deficienŃe şi apropierii, din acest punct de vedere, de Ńările mai stabile. Aşa cum rezultă din documentele Comisiei Europene date publicităŃii în perioada respectivă, moneda unică a Europei trebuia să fie una stabilă şi, în acest scop, stabilitatea preŃurilor trebuia să fie obiectivul prioritar al politicii monetare din Ńările membre. Era necesară o coordonare a politicilor economice iar bugetele naŃionale nu puteau înregistra deficite exagerate.34 Începând cu anul 1990, rata dobânzii pe termen lung a scăzut în Europa de la 15% în medie în 1981, la 9% în 1995 şi la 7,9% în 1997. Având în vedere crizele speculative din anul 1992, stabilizarea ratelor de schimb a devenit dificilă. Unele Ńări europene urmau politica monetară restrictivă a Bundesbank, care încerca să combată presiunile inflaŃioniste inerente reunificării Germaniei, în timp ce altele îşi orientau politica monetară în funcŃie de obiectivele interne de creştere. În general, dobânzile ridicate şi, mai ales, neadaptate contextului recesiunii, se traduc prin anticipări de devalorizare. Mai mult, inflaŃia mai puternică în Marea Britanie şi în Italia a determinat pieŃele să împingă monedele slabe spre devalorizare. Pe fondul crizelor apărute, marjele de fluctuaŃie au fost lărgite la ±15% în august 1993. Marea Britanie şi Italia au părăsit temporar Mecanismul Ratelor de Schimb, în timp ce alte Ńări (Spania, Portugalia şi Irlanda) şi-au devalorizat moneda. Marjele lărgite marchează un pas înapoi în procesul de convergenŃă, dar reprezintă un răspuns temporar sau o soluŃie pentru a depăşi o situaŃie de criză. Făcând mai puŃin frecvente cazurile în care ratele de schimb ating limita de sus sau limita de jos, lărgirea marjelor de fluctuaŃie atenuează operaŃiunile speculative. Mai mult, Ńările europene au continuat să urmeze politici monetare concertate, vizând limitarea fluctuaŃiilor cursurilor valutare şi obŃinerea stabilităŃii pieŃelor valutare. În perioada 1995-1996, majoritatea Ńărilor membre aveau un deficit bugetar care depăşea limita impusă prin Tratat, situaŃia bugetară deteriorându-se, în principal, din cauza conjuncturii nefavorabile. Deficitele bugetare şi creşterea economică slabă au contribuit, de asemenea, la mărirea raportului datorie publică/PIB. Numeroase state aveau o datorie publică care depăşea 60% din PIB, iar în cazul Italiei, Belgiei şi Greciei, aceasta urca la 100%. Pentru a-şi stabiliza şi reduce datoriile, Ńările europene au fost nevoite să urmeze politici bugetare foarte restrictive. În momentul semnării Tratatului de la Maastricht, doar FranŃa şi Luxemburgul îndeplineau criteriile de convergenŃă, pentru ca în anul 1995 să nu mai rămână decât Luxemburgul. Analizând evoluŃia criteriilor de convergenŃă în statele candidate în perioada 1995-1997, reiese clar că la data propusă iniŃial (1 ianuarie 1997) pentru începerea fazei a treia a Uniunii Economice şi Monetare, acestea erau îndeplinite de un număr foarte mic de Ńări din Uniunea Europeană, motiv pentru care a fost prelungit termenul până la 1 ianuarie 1999 (tabelul nr. 2.3.).

Tabelul nr. 2.3. SituaŃia Ńărilor UE fa Ńă de criteriile de convergenŃă în perioada 1995-1997

łara Anii

Infla Ńie*

Deficit public

***

Datorie publică

brut ă ***

Rata dobânzii pe

termen lung**

Participare la SME

Pregătit ă pentru UEM (1 ian. 1999)

1995 1,5 -3,3 58,0 6,9 1996 1,2 -3,4 60,4 6,2

Germania

1997 1,4 -2,7 61,3 5,6

da

da

1995 2,0 -5,1 69,5 7,1 aderare 1996 1,81 -4,0 69,5 6,3 da Austria 1997 1,11 -2,5 66,1 5,61 da

da 1995 1,43 -3,9 131,2 7,53

1996 1,8 -3,2 126,9 6,5

Belgia 1997 1,4 -2,1 122,2 5,7

da

da

1995 2,3 -2,4 73,8 8,3 Danemarca 1996 2,1 -0,7 70,6 7,2

da

se abŃine

34 Comisia Europeană, DirecŃia pentru probleme economice şi financiare – “Raport anual”, 1993

26

1997 1,9 -0,7 65,1 6,2 1995 4,7 -6,4 65,3 11,3 devalorizare 1996 3,6 -4,6 70,1 8,7 da

Spania

1997 1,8 -2,6 68,8 6,3 da

da 1995 1,01 -5,6 59,5 8,81 aderare 1996 1,12 -3,3 57,6 7,12 da

Finlanda

1997 1,31 -0,9 55,8 5,9 da

da 1995 1,7 -5,0 52,5 7,5 1996 2,1 -4,1 55,7 6,3

FranŃa

1997 1,22 -3,0 58,0 5,52

da

da

1995 9,0 -9,8 111,8 17,4 1996 7,9 -7,5 111,6 14,4

nu

Grecia 1997 5,2 -4,0 108,7 9,8 da

nu

1995 2,4 -2,1 82,2 8,3 1996 2,2 -0,4 72,7 7,3

Irlanda

1997 1,23 0,9 66,3 6,23

da

da

1995 5,4 -8,0 124,4 12,2 revenire 1996 4,0 -6,7 124,0 9,4 da

Italia

1997 1,8 -2,7 120,6 6,7 da

da 1995 1,9 2,0 5,9 7,6 1996 1,23 2,5 6,6 6,33

Luxemburg

1997 1,4 1,7 6,7 5,6

da

da

1995 1,12 -4,0 79,1 6,92

1996 1,4 -2,3 77,2 6,2

Olanda 1997 1,8 -1,4 72,1 5,5

da

da

1995 3,8 -5,8 66,5 11,5 devalorizare 1996 2,9 -3,2 65,0 8,6 da

Portugalia

1997 1,8 -2,5 62,0 6,2 da

da 1995 3,1 -5,5 53,8 8,3 1996 2,5 -4,8 54,7 7,9

Marea Britanie

1997 1,8 -1,9 53,4 7,0 suspendat se abŃine

1995 2,9 -7,1 78,2 10,2 1996 0,81 -3,5 76,7 8,01

Suedia

1997 1,9 -0,8 76,6 6,5

nu

se abŃine

1995 2,7 -3,0 60,0 9,7 1996 2,5 -3,0 60,0 9,2

Criteriul de intrare

1997 2,7 -3,0 60,0 7,8 da da

Sursa: Institutul Monetar European – "Raport de convergenŃă" (1995-1997), EUROSTAT 1 2 3 - prima, a doua, respectiva a treia cea mai bună performanŃă în termeni de stabilitate a preŃurilor * - 1996-1997 - indicele armonizat al preŃurilor de consum, rate anuale (%) ** - nivel anual (%) *** - procent din PIB După examinarea principalilor indicatori statistici pentru anul 1995, preşedintele Băncii Centrale Europene a subliniat: “deficitul fiscal mediu în UE a ajuns la 4,7% din PIB, în timp ce datoria publică a crescut aproape fără întrerupere încă de la începutul anilor ‘70, până la aproape 70% din PIB. Aşa cum stau lucrurile acum, nu toate statele membre vor intra în Uniunea Monetară Europeană.”35 Criteriile de convergenŃă au pus destule probleme guvernelor din zona euro. De fapt, nici chiar SUA, cu un deficit bugetar anual mediu de peste 4%, nu s-ar fi calificat pentru euro în perioada 1990-1994. Institutul Monetar European a publicat în data de 25 martie 1998 un Raport prin care criteriile stabilite de Tratatul de la Maastricht au fost abordate astfel:36 ♦ stabilitatea preŃurilor : valoarea de referinŃă (2,7%) a fost calculată ca medie aritmetică a ratelor de

inflaŃie din trei Ńări cu cele mai bune performanŃe în domeniu plus 1,5%. Cele trei Ńări cu stabilitatea cea mai mare a preŃurilor erau: Austria (1,1%), FranŃa (1,2%) şi Irlanda (1,2%).

♦ rata dobânzii pe termen lung: valoarea de referinŃă (7,8%) s-a calculat ca medie aritmetică a ratelor dobânzii pe termen lung din trei Ńări cu nivelul cel mai scăzut al inflaŃiei plus 2%. Aceste rate erau:

35 Duisenberg, W. - “EMU, Magnet or Bone of Contention?”, De Nederlandsche Bank Quaterly Bulletin, June 1996 36 Institutul Monetar European - “Raport de convergenŃă pe anul 1998”

27

Austria (5,6%), FranŃa (5,5%) şi Irlanda (6,2%). ♦ criteriul finan Ńelor publice:

- în ceea ce priveşte deficitul bugetar, singura Ńară care nu a îndeplinit condiŃia impusă a fost Grecia (4,0%);

- criteriul datoriei publice a fost respectat doar de 4 state: FranŃa (58%), Luxemburg (6,7%), Finlanda (55,8%) şi Marea Britanie (53,4%).

Depăşirea valorii de referinŃă nu excludea participarea la Uniunea Monetară. Criteriul se considera îndeplinit şi dacă rata scădea suficient de mult pentru a atinge nivelul impus într-un viitor apropiat.

♦ criteriul ratei de schimb: s-a înregistrat o convergenŃă susŃinută în acest domeniu. În perioada martie 1996 - martie 1998, zece state membre ale UE au participat la Mecanismul Ratelor de Schimb. În cazul Italiei şi al Finlandei nu erau chiar doi ani pentru că ele s-au alăturat mecanismului amintit în octombrie, respectiv noiembrie 1996. Drahma grecească nu putea participa la Uniunea Monetară Europeană de la început pentru că nu îndeplinea criteriile, urmând a se alătura la 1 ianuarie 2001. Crizele din septembrie 1992 au determinat Marea Britanie să părăsească Mecanismul Ratelor de Schimb.

Concluziile Raportului referitoare la îndeplinirea criteriilor de convergenŃă au fost următoarele: - 14 din cele 15 Ńări membre au înregistrat o rată a inflaŃiei sub 2% pe o perioadă de un an (până la 1

ianuarie 1998), - 14 din cele 15 Ńări au respectat criteriul ratelor dobânzii pe termen lung; - monedele a 10 state au participat pe o perioadă mai mare de 2 ani la Mecanismul Ratelor de Schimb al

SME, cursul monedelor acestora situându-se aproape de nivelul central stabilit; - 14 din cele 15 Ńări au înregistrat un deficit bugetar mai mic sau egal cu 3% din PIB în 1997; - în majoritatea statelor membre datoria publică s-a situat sub 60% din PIB. Pe baza Raportului Institutului Monetar European, la 3 mai 1998 Consiliul European a decis că 11 din cele 15 Ńări membre ale Uniunii Europene care doreau să adopte moneda unică au îndeplinit cele cinci criterii de convergenŃă. Acestea erau: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia, Germania, Italia, FranŃa. Grecia nu a reuşit să îndeplinească criteriile de convergenŃă şi, ca urmare, nu a fost inclusă în primul val, ea participând în perioada 1 ianuarie 1999-31 decembrie 2000 în cadrul Mecanismului Ratelor de Schimb - ERM II cu marje de fluctuaŃie de ±15%, prin fixarea ratei de schimb la 1 euro = 340,750 drahme greceşti. Intrarea Greciei în zona euro la 1 ianuarie 2001 a însemnat un pas important pentru cel mai puŃin avansat stat al Uniunii Europene, dar şi o lecŃie pentru statele candidate din Europa Centrală şi de Est. Alte trei Ńări - Marea Britanie, Suedia, Danemarca - au refuzat la acea dată să introducă euro. În schimb, Danemarca a decis ca începând cu 1 ianuarie 1999 să participe în cadrul Mecanismului Ratelor de Schimb - ERM II, cu marje de fluctuaŃie de ±2,25% faŃă de rata centrală de 1 euro = 7,46038 coroane daneze. Opinia publică din aceste Ńări este împărŃită iar partidele politice aflate la putere sunt ostile faŃă de euro. Britanicii, de exemplu, au apreciat mult timp independenŃa lor faŃă de restul continentului şi, având o economie în plin avânt în perioada 1997-1998, au văzut puŃine beneficii care ar rezulta pentru ei în urma aderării la uniunea monetară. Atunci când Marea Britanie a semnat, în 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, ea a negociat un drept special de a opta pentru neparticipare care îi permitea să renunŃe la euro, dar să rămână în continuare membră a Uniunii Europene. În Danemarca, electoratul, în general, nu agreează unificarea europeană şi se opune, în special, monedei unice. În Suedia, puternicele dezacorduri politice privind euro au determinat o scindare la nivelul partidelor politice şi au lăsat publicul cu un sentiment oarecum ostil faŃă de euro. Neutri în timpul celor două războaie mondiale şi, de regulă, nealiniaŃi în timpuri de pace, suedezii tind să privească alianŃele internaŃionale cu scepticism. Suedia nici măcar nu s-a alăturat Uniunii Europene decât în 1995, fără să semneze o clauză oficială care să prevadă optarea sa pentru neparticipare, aşa cum au făcut Marea Britanie sau Danemarca. Ea a folosit anumite aspecte tehnice legate de criteriile de convergenŃă pentru a justifica neparticiparea sa pentru moment. Această analiză pe etape a gradului de îndeplinire a condiŃiilor necesare pentru demararea celei de-a treia faze a Uniunii Monetare Europene scoate în evidenŃă unul din principiile de bază ale funcŃionării unei comunităŃi monetare: comunitatea monetară necesită o convergenŃă a economiilor naŃionale.37

2.3. Evenimente premergătoare introducerii monedei unice europene Tratatul de la Maastricht a deschis calea unor noi reuniuni ale Consiliului European menite să

37 Didier, M. - “Economia: regulile jocului”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 285

28

netezească drumul spre moneda unică şi să conducă la o adâncire a procesului de integrare pe continentul european. O structură legislativă bine fundamentată reprezintă o condiŃie esenŃială pentru creşterea încrederii şi securităŃii utilizatorilor monedei unice.

În urma Reuniunii de la Madrid din decembrie 1995, Consiliul European a stabilit programul şi scenariul pentru introducerea euro, în trei faze:38 - Faza A (mai - 31 decembrie 1998): lansarea Uniunii Economice şi Monetare şi nominalizarea primului

grup de Ńări; înfiinŃarea Băncii Centrale Europene; luarea deciziilor privind modul de elaborare a politicilor monetare; precizarea datei începerii emisiunii euro; pregătirea instituŃiilor implicate.

- Faza B (1 ianuarie 1999 - 31 decembrie 2001): intrarea în funcŃiune a Uniunii Monetare la 1 ianuarie 1999; fixarea irevocabilă a ratelor de schimb între euro şi monedele naŃionale ale statelor participante; crearea Sistemului European al Băncilor Centrale; introducerea euro ca monedă oficială pentru tranzacŃiile scripturale; utilizarea euro pe pieŃele financiare şi în sistemele de compensare din Ńările participante; aplicarea regulii "nici o obligaŃie, nici o restricŃie" în ceea ce priveşte utilizarea monedei unice de către firme şi persoane fizice.

- Faza C (1 ianuarie - 1 iulie 2002): scoaterea din circulaŃie a monedelor naŃionale în timpul unei perioade de maxim 6 luni, pentru ca de la 1 iulie euro să rămână singura monedă a Europei.

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht a fost iniŃiată ConferinŃa Interguvernamentală a Uniunii Europene, desfăşurată în trei etape: Torino (martie 1996); Dublin (decembrie 1996); Amsterdam (iulie 1997). Toate aceste reuniuni au dezbătut probleme legate de adâncirea procesului de integrare în Uniunea Europeană. Deoarece arhitecŃii euro ştiau că responsabilitatea fiscală are sens numai dacă este menŃinută, Reuniunea la nivel înalt din 1996 de la Dublin a întocmit Pactul de Stabilitate şi Creştere. Destinat întăririi disciplinei fiscale pe termen lung, principala sa caracteristică este un acord privind amendarea Ńărilor din zona euro care înregistrează "deficite excesive". Dacă o Ńară are un deficit bugetar care depăşeşte 3% din PIB, ea trebuie să plătească Uniunii depozite nepurtătoare de dobândă echivalente cu 0,2% din PIB, plus 0,1% din PIB pentru fiecare procent de deficit peste 3% (până la un maxim de 0,5% din PIB). Dacă Ńara aflată în dificultate nu reuşeşte să îşi micşoreze deficitul bugetar în termen de 2 ani, Comisia Europeană consideră depozitul o amendă şi îl distribuie celorlalte state membre ale zonei euro. Pot fi acordate unele excepŃii dacă Ńara aflată în dificultate este în recesiune. Deoarece Pactul de Stabilitate şi Creştere stabileşte limite stricte pentru deficitele guvernamentale şi pentru imprudenŃa fiscală din interiorul Uniunii Europene, el este considerat una dintre caracteristicile cele mai importante ale uniunii monetare.

În data de 2 octombrie 1997 a fost semnat la Amsterdam noul Tratat al Uniunii Europene, obiectivele acestuia fiind:39 - plasarea problemei locurilor de muncă şi drepturilor cetăŃenilor în centrul preocupărilor Uniunii

Europene; - îndepărtarea ultimelor obstacole din calea libertăŃii de mişcare; - creşterea eficienŃei structurilor instituŃionale ale Uniunii; - sporirea rolului Europei în afacerile mondiale. Cadrul legal al monedei unice europene a fost prefigurat la Amsterdam, anticipându-se necesitatea parcurgerii mai multor etape: înlocuirea ECU cu euro la o rată de 1/1 la începutul etapei a treia; continuitatea contractelor, adică neafectarea condiŃiilor şi termenilor acestora prin introducerea monedei unice; stabilirea unor reguli tehnice cu privire la ratele de schimb ale monedelor naŃionale în euro; definirea statutului legal al euro şi al monedelor naŃionale în perioada de tranziŃie. Reuniunea Consiliului European de la Luxemburg (12-13 decembrie 1997) a adoptat o rezoluŃie cu privire la coordonarea politicilor economice, care să netezească drumul în vederea pregătirilor pentru demararea fazei a treia a Uniunii Economice şi Monetare. Tot atunci au fost aprobate Pactul de Stabilitate şi Creştere şi textele legislative cu privire la statutul juridic al euro, luându-se decizia introducerii însemnelor monetare în euro de la 1 ianuarie 2002. Moneda unică a fost introdusă în trei etape distincte, pe baza scenariului formulat la Madrid. Faza A a început la 2 mai 1998 şi s-a încheiat la 1 ianuarie 1999, având la bază Reuniunea specială a Uniunii Europene de la Bruxelles care a avut ca obiectiv nominalizarea statelor participante la euro. După ce Consiliul a anunŃat participanŃii calificaŃi, în cele opt luni ale fazei A s-au realizat: înfiinŃarea Băncii Centrale Europene; ajustările finale ale sistemelor legale naŃionale pentru adaptarea la o nouă monedă; prima emisiune de bancnote şi monede euro. Faza B a început la 1 ianuarie 1999, debutând cu introducerea euro ca monedă oficială în cele 11 Ńări 38 Chabot, C. N. - "Euro - moneda europeană", Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 14 39 Dumitrescu, S., GheorghiŃă, V., Marin, G., Puiu, O. - "Economie mondială", Ed. IndependenŃa Economică, Brăila, 1998, p. 80

29

care formau zona monedei unice. În cursul acestei etape, euro exista numai ca “unitate de cont”, fiind folosit în toate operaŃiunile, începând de la cecurile personale, declaraŃiile bancare, înregistrările electronice şi sistemele contabile, până la facturile companiilor şi situaŃiile lor financiare. Mai mult decât atât, Uniunea Europeană a adoptat regula “nici o obligaŃie, nici o interdicŃie” în ceea ce priveşte folosirea euro în cursul fazei B, ceea ce însemna că persoanele care doreau să folosească euro ca unitate de cont aveau dreptul legal să facă acest lucru, dar nimeni nu putea fi obligat. Marile companii multinaŃionale au adoptat euro în contabilitatea lor europeană şi în raportarea financiară, la 1 ianuarie 1999, chiar dacă nu puteau să oblige pe nici unul din clienŃii lor să plătească în euro. ImportanŃa economică a acestei faze nu trebuie să fie subestimată, deoarece tranzacŃiile cu plata în numerar cuprind numai o foarte mică parte a întregii activităŃi economice. Faza B s-a desfăşurat pe o perioadă de trei ani, cuprinzând câteva evenimente majore: la 1 ianuarie 1999, Miniştrii de FinanŃe din Ńările europene au blocat în mod irevocabil ratele de schimb între euro şi cele 11 monede participante; transferul autorităŃii în domeniul politicii monetare către Banca Centrală Europeană, care la 1 iunie 1998 a înlocuit Institutul Monetar European, de la 1 ianuarie 1999 cele 11 bănci centrale naŃionale din zona monedei unice devenind subordonate Băncii Centrale Europene. Faza C a înregistrat prima introducere în circulaŃie a bancnotelor şi monedelor euro, fiind singura perioadă în care vechile monede naŃionale au circulat în paralel cu moneda unică. Consumatorii puteau să facă tranzacŃii în numerar cu monedele naŃionale sau cu euro, în contextul în care Banca Centrală Europeană a retras treptat din circulaŃie vechile monede. La sfârşitul fazei, euro a devenit moneda oficială exclusivă a zonei euro. În momentul în care Comisia Europeană aviza participarea Greciei la Uniunea Economică şi Monetară (3 mai 2000) şi recomanda Consiliului European să aprobe acest lucru, economia Greciei îndeplinea marea majoritate a criteriilor de convergenŃă stabilite prin Tratatul de la Maastricht pentru intrarea în această fază de integrare. Programul de convergenŃă aplicat între anii 1995-1999 pentru a face ca Grecia să îndeplinească prevederile Tratatului a vizat trei obiective principale: consolidarea fiscală prin reducerea deficitului bugetar; utilizarea ratei de schimb pentru diminuarea inflaŃiei; stabilirea unor norme de salarizare pentru a uşura negocierile din sectorul privat. Rezultatele acestui program au fost: rata inflaŃiei a scăzut de la 8,9% în 1995 la 2,0% în 1999; deficitul bugetar s-a redus de la 4% din PIB în 1997 la 1,6% din PIB în 1999; datoria publică a scăzut de la 111,3% din PIB în 1996 la 104,4% în 1999, destul de departe însă faŃă de nivelul de 60% prevăzut. Paritatea drahmei faŃă de dolar, care a participat la Mecanismului Ratei de Schimb încă din martie 1998, fără să provoace tensiuni prea mari în sistem, a fost reevaluată cu 3,5% până la 340,75 drahme/euro în ianuarie 2000. Singura problemă a fost legată de rata dobânzii, situată la nivelul de 6,4% în momentul acceptării Greciei în zona euro (tabelul nr. 2.4.).

Tabelul nr. 2.4.ConvergenŃa Ńărilor din zona euro în anul 1999

łara Rata inflaŃiei

(%)

Rata dobânzii pe termen lung

(%)

Deficit bugetar (% din PIB)

Datorie publică (% din PIB)

Perioada de referinŃă aprilie 1999 – martie 2000 1999 1999 Austria 0,9 5,1 -2,0 64,9 Belgia 1,4 5,2 -0,9 114,4 Danemarca 2,4 5,3 3,0 52,6 Finlanda 1,8 5,1 2,3 47,1 FranŃa 0,9 5,0 -1,8 58,6 Germania 1,1 4,9 -1,1 61,1 Grecia 2,0 6,4 -1,6 104,4 Irlanda 3,1 5,1 2,0 52,4 Italia 1,9 5,1 -1,9 114,9 Luxemburg 1,8 5,1 2,4 6,2 Olanda 1,9 5,0 0,5 63,8 Portugalia 1,9 5,2 -2,0 56,8 Suedia 0,8 5,4 1,9 65,5 Spania 2,5 5,1 -1,1 63,5 Marea Britanie 1,2 5,3 1,2 46,0 Zona euro 1,4 5,0 -1,2 72,2 Valoare de referinŃă 2,4 7,2 -3,0 60,0

Sursa: EUROSTAT, BCE - "Raport anual 2001"

30

Odată îndeplinite criteriile de convergenŃă, acestea trebuie supravegheate, pentru a li se imprima un caracter durabil. łările care în viitor doresc să se alăture monedei unice trebuie să atingă aceleaşi performanŃe. Fără a fi un punct final, ci doar o etapă în procesul istoric de unificare europeană, Tratatul de la Maastricht consacră o viziune globală a Europei viitoare şi aduce un răspuns original la problema echilibrului dintre elementele de integrare şi cele de cooperare. ConŃinutul acestui tratat prefigurează o adevărată revoluŃie în gândirea şi aplicarea normelor care fundamentează relaŃiile economice şi monetare dintre state, în aşteptarea normelor care vor reglementa unificarea politică a statelor europene. Tratatul asupra Uniunii Europene a creat criteriile de convergenŃă drept o condiŃie pentru intrarea în Uniunea Economică şi Monetară, pentru a se asigura că Ńările care doresc să participe la zona euro trebuie să demonstreze, înainte de a li se permite aderarea, cel puŃin un grad minim de convergenŃă ce poate fi susŃinută. După introducerea euro, criteriile de convergenŃă oferă destul de puŃin confort, semnele evidente de divergenŃă reprezentând o provocare pentru Banca Centrală Europeană mulŃi ani de acum înainte. Dacă aplicarea Tratatului de la Maastricht s-a materializat printr-o puternică convergenŃă a ratelor inflaŃiei şi a deficitelor bugetare ale Ńărilor membre, diferenŃele între state rămân importante, mai ales în ceea ce priveşte standardele de viaŃă, nivelul şomajului şi competitivitatea.

În anul 2004, de exemplu, inflaŃia medie anuală în zona euro a fost de 2,1%, cu puŃin peste obiectivul de 2% stabilit de Banca Centrală Europeană. Dinamica preŃurilor nu s-a datorat presiunilor din partea cererii, ci unor factori specifici, precum creşterile importante consemnate de un număr mare de taxe indirecte şi preŃuri administrate şi evoluŃia ascendentă a preŃului petrolului. SituaŃia fiscală s-a îmbunătăŃit comparativ cu anul anterior, nivelul deficitului bugetar înregistrat fiind de 2,7% din PIB. Germania şi FranŃa au depăşit în continuare pragul de 3% definit de Pactul de Stabilitate şi Creştere, cu deficite bugetare situate la 3,7% din PIB. Deficitul bugetar raportat de Italia a atins limita impusă de 3%, ceea ce reprezintă o accentuare a dezechilibrului comparativ cu anul 2003.

La Reuniunea Consiliului European din martie 2005 a fost adoptată o reformă a Pactului de Stabilitate şi Creştere. Aceasta confirmă rolul important al Pactului în materie de disciplină bugetară, precizează condiŃiile de declanşare a procedurii pentru „deficitul excesiv” şi introduce o uşoară prelungire a termenelor de corectare a deficitelor excesive. Ca urmare a acestui acord, Consiliul Guvernatorilor al BCE s-a exprimat public pentru necesitatea ca statele membre, Comisia Europeană şi Consiliul European să pună în practică cadrul revizuit într-un mod riguros şi coerent, propice conducerii unor politici bugetare prudente.

31

Capitolul 3

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE - PROVOC ĂRI PENTRU ZONA EURO

Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă, fără îndoială, o condiŃie de intrare în Uniunea Monetară Europeană. Pentru aceasta, noile state membre trebuie să îndeplinească criteriile prevăzute în Tratatul de la Maastricht. Testul de convergenŃă pentru statele din primul val a avut loc la jumătatea anului 2006, Slovenia fiind prima Ńară din grup care a adoptat euro la 1 ianuarie 2007. Zona euro s-a extins la 15 membri începând cu 1 ianuarie 2008, prin aderarea Ciprului şi Maltei, la 16 membri de la 1 ianuarie 2009, prin alăturarea Slovaciei, ajungând la 17membri la 1 ianuarie 2011, prin includerea Estoniei.

EvoluŃia indicatorilor de convergenŃă nominală în Ńările din Europa Centrală şi de Est în perioada 2002-2006 este prezentată în tabelul nr. 3.1.

Tabelul nr. 3.1. Indicatorii de convergenŃă economică în noile state membre ale UE în perioada 2002-2006

łara

Indicatori

Anul

Rata inflaŃiei în preŃuri de

consum (%, medie

anuală)

Deficit -Excedent +

bugetar (% din PIB)

Datorie publică

(% din PIB, ESA95)

PIB real (%, faŃă de anul

precedent)

Rata dobânzii pe termen lung

(%, medie anuală)

Curs valutar (m.n./EUR medie

anuală)

2002 5,8 -0,2 65,1 4,9 - 1,956 2003 2,4 0,6 60,2 4,5 - 1,956 2004 6,1 2,7 38,4 5,6 - 1,956 2005 5,0 2,4 29,8 5,5 3,8 1,956

Bulgaria

2006 7,4 3,2 29,0 4,5 3,8 1,956 2002 1,8 -6,8 33,7 1,5 - 30,80 2003 0,1 -11,7 35,1 3,7 - 31,85 2004 2,6 -2,9 30,7 4,2 4,8 31,89 2005 1,9 -3,6 30,4 6,1 3,5 29,78

Cehia

2006 2,1 -3,5 30,9 4,4 3,8 28,34 2004 1,9 -4,1 70,3 4,1 5,8 0,582 2005 2,0 -2,3 69,2 3,8 5,2 0,577 Cipru 2006 2,2 -1,9 64,8 3,0 4,1 0,576 2002 3,6 1,4 60,1 7,2 - 15,647 2003 1,3 3,1 70,4 5,1 - 15,647 2004 3,0 2,3 5,2 8,1 - 15,647 2005 4,1 2,3 4,5 10,5 4,0 15,647

Estonia

2006 4,4 2,6 4,0 7,3 4,2 15,647 2002 1,9 -2,7 73,6 6,4 - 0,581 2003 2,9 -1,5 79,8 7,5 - 0,641 2004 6,2 -0,9 14,5 8,5 4,9 0,665 2005 6,9 0,1 12,1 10,2 3,9 0,696

Letonia

2006 6,6 -1,5 11,1 8,0 3,9 0,696 2002 0,3 -1,5 39,7 6,8 - 3,459 2003 -1,2 -1,9 41,0 9,7 - 3,453 2004 1,2 -1,5 19,4 7,3 - 3,453 2005 2,7 -0,5 18,7 7,6 3,7 3,453

Lituania

2006 3,8 -1,0 18,0 6,2 4,0 3,453 2004 2,7 -5,0 70,9 0,1 4,7 0,428 2005 2,5 -3,2 74,2 2,2 4,6 0,430 Malta 2006 3,1 -2,9 69,6 0,5 4,3 0,429 2002 1,9 -3,6 41,7 1,4 - 3,857 2003 0,8 -4,5 48,5 3,8 - 4,400 2004 3,5 -3,9 41,8 5,2 6,9 4,527 2005 2,1 -2,5 42,0 3,4 5,2 4,023

Polonia

2006 1,4 -1,9 42,4 4,5 5,2 3,896

România 2002 22,5 -2,0 34,1 5,1 - 31255,25

32

2003 15,3 -2,0 33,9 5,2 - 37555,87 2004 11,9 -1,4 18,8 8,4 - 4,05 2005 9,1 -0,4 15,9 4,1 6,5 3,62 2006 5,0 -1,0 13,0 5,0 7,5 3,53 2002 3,3 -5,7 47,5 4,6 - 42,69 2003 8,5 -3,7 49,1 4,5 - 41,49 2004 7,5 -3,0 41,6 5,4 5,0 40,02 2005 2,8 -3,1 34,5 6,0 3,5 38,59

Slovacia

2006 4,5 -3,7 33,0 6,0 4,3 37,23 2002 7,5 -2,4 49,6 3,3 - 225,98 2003 5,6 -2,0 54,8 2,5 - 233,85 2004 3,6 -2,3 28,7 4,6 - 239,09 2005 2,5 -1,4 28,0 3,9 3,8 239,57

Slovenia

2006 2,7 -1,6 28,0 4,0 3,8 239,60 2002 5,3 -8,5 55,3 3,5 - 242,96 2003 4,7 -6,2 67,3 3,0 - 253,62 2004 6,8 -6,5 59,4 4,9 - 251,66 2005 3,6 -7,8 61,7 4,1 6,6 248,05

Ungaria

2006 3,5 -8,6 60,0 4,4 7,1 264,26 ReferinŃă 2006 2,8 -3,0 60,0 - 6,2 -

Sursa: BCE, Bănci centrale naŃionale După anul 2004, noile Ńări membre ale UE au consemnat cea mai puternică creştere economică de la

începutul tranziŃiei, remarcându-se atât grupul economiilor central-europene, cât şi cel al Ńărilor baltice. Creşterea producŃiei a câştigat suplimentar în regiune în anul 2006, dar a fost mai moderată în 2007. Toate acestea au avut loc în ciuda aprecierii monedelor naŃionale faŃă de euro şi dolar şi creşterii economice moderate în zona euro. Deficitele de cont curent s-au accentuat în anul 2006 în majoritatea cazurilor. Cererea internă de consum a fost asociată cu deficitele ridicate de cont curent şi cu ritmurile scăzute de creştere a exportului. În timp ce deficitele externe au rămas reduse în Polonia, Cehia şi Slovenia, în alte Ńări din regiune ele s-au situat în limita a 10% din PIB. InvestiŃiile străine directe au acoperit deficitele de cont curent din Cehia, Polonia şi Bulgaria, dar şi cele mai multe deficite din Ungaria, Slovacia şi România. Sistemul bancar a jucat un rol important în finanŃarea deficitelor în Ńările baltice precum şi în România.

În aceste condiŃii, economiile noilor Ńări membre ale UE se confruntă cu dificultăŃi în îndeplinirea criteriilor de convergenŃă. Astfel, în ceea ce priveşte criteriile bugetare - deficit bugetar şi datorie publică - care au ridicat probleme şi pentru Ńări ca Italia, Spania şi Belgia, aceste state se află într-o poziŃie favorabilă cât timp dispun de opŃiuni neinflaŃioniste pentru finanŃarea deficitelor şi moştenesc datorii publice scăzute. Nu trebuie uitat faptul că intrarea în Uniunea Monetară Europeană presupune dispariŃia autonomiei politicilor monetare, valutare şi fiscale.

În perioada 2004-2006, Slovenia, statele baltice, România şi Bulgaria au îndeplinit criteriul deficitului bugetar, de 3% din PIB. Reduceri ale deficitului bugetar s-au înregistrat în Cipru – de la 4,1% din PIB în anul 2004 la 1,9% din PIB în 2006 –, în Malta – de la 5,0% din PIB în anul 2004 la 2,9% din PIB în 2006 – şi în Polonia - de la 3,9% din PIB în anul 2004 la 1,9% în 2006. Pe de altă parte, dezechilibrul fiscal s-a accentuat în Ungaria (de la 6,5% din PIB în 2004 la 8,6% din PIB în anul 2006), în Slovacia (de la 3,3% din PIB în anul 2004 la 3,7% din PIB în 2006) şi în Cehia (de la 2,9% în 2004 la 3,5% din PIB în anul 2006). Deficitele bugetare au crescut în majoritatea statelor în ciuda creşterii economice semnificative şi majorării veniturilor bugetare. Pentru anul 2007, Ungaria şi-a planificat o consolidare fiscală puternică iar Slovacia şi Polonia Ńintesc deficite reduse.

În ceea ce priveşte datoria publică, nivelul de 60% din PIB nu a fost îndeplinit în anul 2006 de Ńări precum Malta (69,6%) şi Cipru (64,8%), dar nici la nivelul zonei euro (70,8%).

Îndeplinirea criteriilor legate de rata inflaŃiei şi rata dobânzii pe termen lung rămâne o provocare. În general, în economiile în dezvoltare inflaŃia tinde să fie mai mare, reflectând efectul Balassa-Samuelson care este estimat de John Rogers la 2 puncte procentuale suplimentare ratei anuale a inflaŃiei. Dacă acesta conduce la o depăşire cu mai mult de 4% a ratei inflaŃiei în perioada de monitorizare, cursul de schimb va trebui apreciat cu 4% pentru a aduce inflaŃia la nivelul mediei UE.

TendinŃa inflaŃionistă a caracterizat multe din Ńările noi membre ale UE. În timp ce inflaŃia este sub control în Polonia, Cehia şi Slovenia, alte Ńări se luptă cu acest flagel. În statele baltice şi o parte din Ńările sud-est europene, creşterea puternică a salariilor şi a creditului conduce la o supraîncălzire şi generează presiuni inflaŃioniste semnificative. În alte Ńări, slăbirea unor monede în perioada mai-iunie 2006 a contribuit

33

la presiuni de preŃ mai mari decât în anul anterior, în special în Ungaria. Ajustarea preŃurilor administrate şi creşterea impozitelor indirecte s-au adăugat inflaŃiei în unele Ńări din regiune.

Noile state membre participă la Uniunea Economică şi Monetară de la data aderării, dar nu au putut

adopta euro imediat deoarece Tratatul de la Maastricht solicită efectuarea unei evaluări privind capacitatea acestor Ńări de a-şi menŃine poziŃia financiară şi participarea la Mecanismul Ratelor de Schimb - ERM II, timp de cel puŃin doi ani după aderare. În momentul în care o Ńară îndeplineşte criteriile de convergenŃă, ea poate adopta euro iar banca centrală devine componentă a Eurosistemului.

Din 28 iunie 2004, în cadrul Mecanismului Ratelor de Schimb - ERM II cu marje de fluctuaŃie de ±15% participă Slovenia, Estonia şi Lituania - ultimele două Ńări fără să-şi modifice prevederile aranjamentului valutar de tip consiliu monetar - monedele naŃionale fiind legate de euro printr-un raport fix de 239,640 tolari sloveni (SIT), 15,6466 coroane estoniene (EEK) şi 3,45280 litas lituaniene (LTL).

De la 2 mai 2005 s-au alăturat acestui mecanism Letonia, Cipru şi Malta - prin fixarea ratelor de schimb faŃă de euro la 0,702804 lat letonieni (LVL), 0,585274 lire cipriote (CYP) şi 0,429300 lire malteze (MTL) - iar din 28 noiembrie 2005 şi Slovacia, coroana slovacă fiind legată de euro la un raport fix de 1 EUR = 38,4550 SKK.

Criteriul de stabilitate a ratelor de schimb impune ca aceasta să fie atinsă înainte de introducerea monedei unice. Avantajul este acela că adoptarea euro va reprezenta încununarea unui proces de convergenŃă structurată în interiorul unui cadru multilateral. În mod cert este una dintre provocările cele mai importante cărora va trebui să le facă faŃă zona euro în următorii ani.

Tabelul nr. 3.2. Obiective ale noilor Ńări membre ale UE privind integrarea în zona euro

łara Aranjamentul valutar (ianuarie

2007) Participarea la

ERM II Data Ńintă pentru adoptarea euro

Bulgaria Consiliu monetar pe euro - 2011

(revizuită 2013) Cehia Flotare controlată Participare pe o perioadă cât mai

scurtă (2 ani), cu bandă de fluctuaŃie de ±15%

2010 (revizuită 2012)

Cipru MenŃinerea cursului valutar în limitele unei benzi de fluctuaŃie de

±15% faŃă de euro

Mai 2005

2008 (îndeplinită)

Estonia Consiliu monetar pe euro Iunie 2004 2007, 2009, 2011 (îndeplinită)

Letonia Legare fixă a cursului monedei de euro (până la 1 ianuarie 2005 de

DST)

Mai 2005 MenŃinerea unei benzi înguste de

fluctuaŃie de ±1%

2008 (revizuită 2014)

Lituania Consiliu monetar pe euro Iunie 2004 2007, 2009 (revizuită 2014)

Malta Legare fixă a cursului monedei de un coş valutar (70% EUR, 20% GBP, 10%

USD)

Mai 2005

2008 (îndeplinită)

Polonia Flotare liberă Participare pe o perioadă cât mai scurtă (2 ani), cu bandă de fluctuaŃie

de ±15%

2010 (revizuită 2012)

România Flotare controlată - 2014 (revizuită 2015)

Slovacia Flotare controlată Noiembrie 2005 2009 (îndeplinită)

Slovenia MenŃinerea cursului valutar în limitele unei benzi de fluctuaŃie de

±15% faŃă de euro

Iunie 2004 2007 (îndeplinită)

Ungaria MenŃinerea cursului valutar în limitele unei benzi de fluctuaŃie de

±15% faŃă de euro (până în 25.02.2008) Flotare liberă

Intrare rapidă, urmată de o participare a cărei durată depinde de îndeplinirea

criteriilor de la Maastricht

2010 (revizuită 2012)

Sursa: FMI - “Annual Report”, 2007; BCE -„Monthly Bulletin” , 2006-2010

34

MulŃi specialişti au insistat asupra necesităŃii adoptării euro imediat după participarea timp de doi ani în cadrul ERM II, plecând de la următoarele considerente.40 În primul rând, aceste state nu beneficiază de posibilitatea de a rămâne în afara zonei euro după aderare (clauza „opting out”). În timp ce Danemarca şi Marea Britanie au putut negocia rămânerea în afara zonei euro, noile Ńări membre sunt obligate să accepte condiŃiile prevăzute în Tratatul de la Maastricht, respectiv să se pregătească pentru uniunea monetară şi să adopte moneda unică atunci când se consideră a fi pregătite. Pe de altă parte, ele satisfac mai puŃin criteriile unei zone monetare optimale comparativ cu modul în care au făcut-o vechii membri ai Uniunii. Sunt Ńări având dimensiuni reduse, relaŃii comerciale cu UE mai mult sau mai puŃin dezvoltate, care se aşteaptă să obŃină beneficii de pe urma introducerii euro.

Există însă şi voci care recomandau adoptarea monedei unice după o perioadă mai mare de doi ani de la aderarea la UE.41 Argumentele lor au la bază faptul că o Ńară nou intrată în Uniunea Europeană trebuie să facă faŃă competiŃiei pe piaŃa unică şi provocărilor pieŃei globale de capital. Pe de altă parte, aceste Ńări se caracterizează prin niveluri de dezvoltare diferite, mai slabe decât cele din Uniune, ele trebuind să obŃină convergenŃa reală şi nominală.

Chiar dacă noile state membre ale Uniunii Europene au fost foarte hotărâte să adopte euro cât mai repede posibil, nu trebuie uitat faptul că, independent de propriile merite, o monedă nu constituie un scop în sine. Participarea la uniunea monetară trebuie să se bazeze pe o convergenŃă durabilă. Într-adevăr, dincolo de provocările institu Ńionale care subzistă (independenŃa băncilor centrale, adaptarea sistemelor bancare, lupta împotriva spălării banilor etc.), provocarea majoră este aceea a îndeplinirii convergenŃei reale între Estul şi Vestul Europei. Acest obiectiv necesită ani de reforme structurale importante, favorabile unei accelerări a creşterii economice şi reducerii decalajului dintre Est şi Vest.

Tabelul nr. 3.3. Strategii de politică monetară ale Ńărilor membre UE din afara zonei euro (2010)

łările zonei euro vor trebui să supravegheze permanent criteriile de convergenŃă pentru a asigura o

bună funcŃionare a Sistemului European al Băncilor Centrale. Europa monetară nu înseamnă doar circulaŃia aceloraşi semne monetare, ci şi o structură de putere şi decizie - Banca Centrală Europeană - cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro. 40 Eichengreen, B., Ghironi, F. - „EMU and Enlargement”, Conference on Economic and Monetary Union, Brussels, 2001, p. 12 41 De Grauwe, P., Lavrac, V. - „Inclusion of Central European Countries in the European Monetary Union”, Kluwer Academic Publishers, Boston, 1998

35

Capitolul 4

ROLUL ŞI FUNCłIILE B ĂNCII CENTRALE EUROPENE ÎN PROCESUL EMITERII ŞI CIRCULA łIEI MONEDEI UNICE

4.1. Sistemul European al Băncilor Centrale

Potrivit prevederilor din Tratatul asupra UE, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană (BCE) şi băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene (conform art. 106(1)).

În acelaşi timp, Eurosistemul cuprinde Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naŃionale din statele membre ale Uniunii Europene care au adoptat euro. Băncile centrale din Ńările care nu au adoptat euro sunt membre ale SEBC având un statut special - deşi li se permite conducerea politicilor monetare naŃionale, ele nu iau parte la luarea şi implementarea deciziilor în ceea ce priveşte politica monetară unică pentru zona euro.

În concordanŃă cu Tratatul de la Maastricht şi cu Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (denumit în continuare Statut), obiectivul principal al Eurosistemului este menŃinerea stabilităŃii preŃurilor.42 Fără prejudicierea acestui obiectiv, SEBC susŃine politicile economice generale în UE, acŃionând în conformitate cu principiul unei economii de piaŃă cu concurenŃă liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor şi respectând principiile stabilite (art. 3A).

Conform prevederilor din Tratat (art. 105(1)) şi din Statut (art. 3), obiectivele principale ale SEBC sunt: � definirea şi implementarea politicii monetare unice în zona euro; � conducerea operaŃiunilor de schimb valutar (conform art. 109 din Tratat); � menŃinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre; � promovarea unui sistem de plăŃi eficient. De asemenea, Eurosistemul îşi propune să contribuie direct la coordonarea politicilor autorităŃilor competente privind supravegherea prudenŃială a instituŃiilor de credit şi asigurarea stabilităŃii sistemului financiar. Aşa cum este prevăzut în Statut (art. 5) şi pentru a îndeplini obiectivele propuse, BCE împreună cu băncile centrale naŃionale trebuie să colecteze informaŃiile statistice necesare, fie de la autorităŃile naŃionale competente, fie direct de la agenŃii economici. Totodată, în Statut (art. 7) se precizează faptul că Eurosistemul este independent, în realizarea obiectivelor sale nici BCE, nici băncile centrale naŃionale sau un alt membru al organelor de decizie neputând primi instrucŃiuni din partea unui organism extern. InstituŃiile comunitare şi guvernele statelor membre nu pot influenŃa organele de decizie ale BCE în îndeplinirea sarcinilor lor, Statutul SEBC conŃinând prevederi referitoare la asigurarea independenŃei membrilor organelor de conducere ale BCE. Capitalul BCE este de 5 miliarde euro, băncile centrale naŃionale din statele membre fiind singurii acŃionari. Subscrierea de capital se face în funcŃie de participarea fiecărui stat membru la PIB-ul comunitar şi de numărul populaŃiei (art. 28 din Statut). Subscrierile de capital ale băncilor centrale din zona euro la capitalul total al BCE sunt prezentate în tabelul nr. 4.1.

Tabelul nr. 4.1. Subscrierile băncilor centrale naŃionale din zona euro la capitalul BCE Băncile centrale naŃionale

din zona euro % din capitalul

total al BCE (1 iunie 1998)

% din capitalul total al BCE (1 mai 2004)

% din capitalul total al BCE

(1 ianuarie 2007)

% din capitalul total al BCE

(1 ianuarie 2009)

Bundesbank 24,4935 21,1364 20,5211 18,9373 Banca FranŃei 16,8337 14,8712 14,3875 14,2212 Banca Italiei 14,8950 13,0516 12,5297 12,4966 Banca Spaniei 8,8935 7,7758 7,5498 8,3040 Banca Olandei 4,2780 3,9955 3,8937 3,9882 Banca Belgiei 2,8658 2,5502 2,4708 2,4256 Banca Austriei 2,3594 2,0800 2,0159 1,9417 Banca Greciei 2,0564 1,8974 1,8168 1,9649 Banca Portugaliei 1,9232 1,7653 1,7137 1,7504

42 Protocolul nr. 18 privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale

36

Banca Finlandei 1,3970 1,2887 1,2448 1,2539 Banca Irlandei 0,8496 0,9219 0,8885 1,1107 Banca Luxemburgului 0,1492 0,1568 0,1575 0,1747 Banca Sloveniei - - 0,3194 0,3288 Banca Ciprului - - - 0,1369 Banca Centrală a Maltei - - - 0,0632 Banca NaŃională a Slovaciei - - - 0,6934

TOTAL 80,9943 71,4908 69,5092 69,7915

Sursa: BCE, 2009

ContribuŃiile băncilor centrale din afara zonei euro sunt prezentate în tabelul nr. 4.2.

Tabelul nr. 4.2. Subscrierile băncilor centrale naŃionale din afara zonei euro la capitalul BCE Băncile centrale naŃionale

din afara zonei euro % din capitalul

total al BCE (1 iunie 1998)

% din capitalul total al BCE (1 mai 2004)

% din capitalul total al BCE

(1 ianuarie 2007)

% din capitalul total al BCE

(1 ianuarie 2009) Banca Angliei 14,6811 14,3822 13,9337 14,5172 Banca Suediei 2,6537 2,4133 2,3313 2,2582 Banca NaŃională a Danemarcei

1,6709 1,5663 1,5138 1,4835

Banca Poloniei - 5,1380 4,8748 4,8954 Banca Cehiei - 1,4584 1,3880 1,4472 Banca Ungariei - 1,3884 1,3141 1,3856 Banca Lituaniei - 0,4425 0,4178 0,4256 Banca Letoniei - 0,2978 0,2813 0,2837 Banca Estoniei - 0,1784 0,1703 0,1790 Banca Sloveniei - 0,3345 - - Banca Ciprului - 0,1300 0,1249 - Banca Centrală a Maltei - 0,0647 0,0622 - Banca Slovaciei - 0,7147 0,6765 - Banca NaŃională a Bulgariei - - 0,8833 0,8686

Banca NaŃională a României - - 2,5188 2,4645

TOTAL 19,0057 28,5092 30,4908 30,2085

Sursa: BCE, 2009

4.1.1. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană reprezintă cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro. La fel ca Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii sau Banca Japoniei pentru monedele lor naŃionale, Banca Centrală Europeană este emitentul şi paznicul constituŃional al monedei unice euro. În activitatea sa, locul prioritar îl ocupă stabilirea ratelor critice ale dobânzilor pe termen scurt, care determină în mod indirect ritmul creşterii economice. In calitate de creator al politicii monetare în zona euro, Banca Centrală Europeană este unicul şi cel mai important determinant al stabilităŃii şi succesului monedei euro.

Dintr-o perspectivă istorică, Banca Centrală Europeană este succesorul instituŃional al Institutului Monetar European înfiinŃat în 1994, care timp de patru ani şi-a desfăşurat activitatea pentru a se transforma într-o bancă centrală operaŃională.

4.1.1.1. Organizarea Băncii Centrale Europene

Procesul de adoptare a deciziilor în cadrul Eurosistemului este centralizat prin organele din componenŃa BCE: Consiliul Guvernator şi Consiliul Executiv. Atâta timp cât există state membre care nu au adoptat încă euro, s-a considerat necesară activitatea unui al treilea organ, Consiliul General.43 În concordanŃă cu art. 109A (1) din Tratat, Consiliul Guvernator se compune din membrii Consiliului Executiv al BCE şi guvernatorii băncilor centrale naŃionale (Articolul 10.1. din Statut).

43 BCE - “The Institutional Framework of the European System of Central Banks“, July 1999

37

Consiliul Guvernator cuprinde astfel toŃi membrii Consiliului Executiv şi guvernatorii băncilor centrale europene ale statelor membre fără nici o derogare. Principalele responsabilităŃi ale Consiliului Guvernator sunt:

- adoptarea strategiei şi a deciziilor necesare pentru îndeplinirea obiectivelor Eurosistemului; - formularea politicii monetare din zona euro, incluzând deciziile privind obiectivele monetare, ratele

de dobândă etc.; - stabilirea cadrului necesar pentru implementarea lor.

Consiliul Guvernator se întâlneşte de cel puŃin zece ori pe an pentru a analiza stabilitatea economică europeană şi pentru a formula politica monetară; în prezent, el se reuneşte o dată la două săptămâni, în ziua de joi. Periodic, Consiliul Guvernator se mai poate întâlni în sesiuni speciale, în care caz participă şi guvernatorii băncilor centrale din cele trei state membre ale Uniunii Europene care nu au adoptat euro. În concordanŃă cu art. 109A (2) din Tratat, Consiliul Executiv este compus din preşedinte, vice-preşedinte şi 4 alŃi membri (Articolul 11.1. din Statut).

Preşedintele, vice-preşedintele şi membrii se aleg din rândul persoanelor cu recunoaştere şi cu experienŃă în domeniul monetar sau bancar, trebuind să fie cetăŃeni ai statelor membre. Alegerea se face cu acordul guvernelor statelor membre, pe baza unei recomandări din partea Consiliului, după o consultare prealabilă cu Parlamentul European şi Consiliul Guvernator al BCE. Mandatul are o durată de opt ani şi nu este reînnoibil.

Principalele responsabilităŃi ale Consiliului Executiv sunt: - implementarea politicii monetare conform strategiei şi deciziilor Consiliului Guvernator al BCE; - pregătirea întâlnirilor Consiliului Guvernator; - executarea acelor atribuŃii care au fost delegate de către Consiliul Guvernator.

Preşedintele Consiliului European şi un membru al Comisiei Europene pot participa fără vot deliberativ la reuniunile Consiliului Guvernator al BCE (art. 109B din Tratat). Preşedintele BCE este invitat să participe la reuniunile Consiliului European atunci când acesta deliberează pe probleme referitoare la obiectivele şi misiunile SEBC. BCE înaintează un raport anual privind activităŃile SEBC şi politica monetară din anul precedent şi pentru anul în curs, Parlamentului European, Comisiei Europene, precum şi Consiliului European. Preşedintele BCE prezintă acest raport Consiliului şi Parlamentului European, care pot Ńine o dezbatere generală pe această temă. Preşedintele BCE şi ceilalŃi membri ai Consiliului Executiv, la cererea Parlamentului European sau din proprie iniŃiativă, pot fi aleşi de comisiile competente ale Parlamentului European. Prin articolul 45.2. din Statutul SEBC se stabileşte componenŃa Consiliului General, astfel: preşedintele, vice-preşedintele BCE şi guvernatorii băncilor centrale naŃionale. CeilalŃi membri ai Consiliului Executiv pot participa, fără a avea drept de vot, la întâlnirile Consiliului General. Consiliul General urmăreşte îndeplinirea obiectivelor asumate de BCE, care sunt necesare pentru realizarea celei de-a treia etape a Uniunii Monetare Europene. Consiliului General îi revin şi responsabilităŃi prin care să contribuie la:

- colectarea datelor statistice; - pregătirea rapoartelor anuale ale BCE; - stabilirea regulilor necesare pentru standardele de contabilitate şi raportarea operaŃiunilor BCE; - adoptarea măsurilor privind stabilirea nivelului subscrierii de capital la BCE; - stabilirea condiŃiilor pentru angajarea membrilor BCE; - fixarea irevocabilă a ratelor de schimb ale monedelor statelor membre faŃă de euro.

Pe parcursul celor trei etape ale unificării monetare europene, au existat şi alte instituŃii cu atribuŃii în domeniul monetar şi financiar: Comitetul Monetar şi Comitetul Economic şi Financiar. Conform art. 109C din Tratat, în vederea coordonării politicilor statelor membre pentru a asigura funcŃionarea pieŃei interne, s-a instituit un Comitet Monetar cu caracter consultativ, care avea ca misiune:

- să urmărească situaŃia monetară şi financiară a statelor membre şi a ComunităŃii, precum şi regimul general de plăŃi şi să raporteze permanent Consiliului şi Comisiei Europene;

- să emită opinii pentru aceste instituŃii, la cererea Consiliului sau a Comisiei, ori din proprie iniŃiativă;

- să procedeze, cel puŃin o dată pe an, la examinarea situaŃiei privind mişcarea capitalului şi liberalizarea plăŃilor.

La începutul celei de-a treia faze s-a instituit un Comitet Economic şi Financiar, Comitetul Monetar fiind dizolvat.

Comitetul Economic şi Financiar avea ca misiune:

38

- să emită opinii pentru aceste instituŃii, la cererea Consiliului sau a Comisiei, ori din proprie iniŃiativă;

- să urmărească situaŃia economică şi financiară a statelor membre şi a ComunităŃii, precum şi regimul general de plăŃi al statelor membre şi să raporteze permanent Consiliului şi Comisiei în legătură cu acest subiect, în special în ceea ce priveşte relaŃiile financiare cu Ńările terŃe şi cu instituŃiile internaŃionale;

- să procedeze, cel puŃin o dată pe an, la examinarea situaŃiei privind mişcările de capital şi liberalizarea plăŃilor.

În ceea ce priveşte preşedintele BCE, art. 13 din Statutul SEBC prevede că el poate fi înlocuit de vice-preşedinte în cadrul întâlnirilor Consiliului Guvernator şi ale Consiliului Executiv. Preşedintele sau vice-preşedintele reprezintă Banca Centrală Europeană în exterior.

De la constituirea Băncii Centrale Europene până în iulie 2003, a activat ca preşedinte al BCE Willem F. Duisenberg, fostul preşedinte al Institutului Monetar European şi al Băncii Centrale a Olandei. Duisenberg era omologul european al lui Alan Greenspan (preşedintele Sistemului Federal de Rezerve al SUA) şi, prin urmare, unul dintre cei mai importanŃi lideri din lumea industrializată. Willem F. Duisenberg a activat ca preşedinte al Băncii Centrale Europene timp de patru ani, în perioada 1999 - iulie 2003, pentru a fi urmat apoi în funcŃie de francezul Jean-Claude Trichet. Deşi mandatul preşedintelui este de 8 ani, Regulamentul CE din 3 mai 1998 prevede împărŃirea acestuia între cei doi - un german şi un francez.

Conducerea şi administrarea Sistemului European al Băncilor Centrale este supravegheată de Consiliul Executiv al Băncii Centrale Europene, care ia deciziile pe baza majorităŃii de voturi, fiecărui membru revenindu-i un vot, cel decisiv aparŃinând preşedintelui BCE. Regulamentul BCE are o cuprindere generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în orice stat membru. Recomandările şi rapoartele nu sunt obligatorii. Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează.44

În limitele şi conform condiŃiilor stabilite de Consiliu, BCE este abilitată să aplice amenzi şi constrângeri în caz de nerespectare a reglementărilor şi deciziilor sale.

În exercitarea puterilor şi în îndeplinirea misiunilor care le-au fost atribuite prin Tratat (art. 107) şi prin Statut (art. 7), nici BCE, nici o bancă naŃională şi nici un membru oarecare din organele lor de decizie nu poate solicita şi nici accepta instrucŃiunile instituŃiilor sau organelor comunitare, ale guvernelor statelor membre sau ale oricărui alt organism. InstituŃiile şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce influenŃarea membrilor organelor de decizie ale BCE sau băncilor centrale naŃionale, în îndeplinirea misiunilor lor. IndependenŃa Băncii Centrale Europene denotă faptul că ea este "imună la interesele şi influenŃa guvernelor", un câştig politic pe termen scurt neputând să joace un rol major în formularea politicii monetare în noua Europă. Puterea pe care o deŃine o bancă centrală nelinişteşte multă lume iar ideea că ea ar putea avea independenŃă totală suscită în prezent numeroase reticenŃe. În mod evident, o asemenea independenŃă nu poate fi absolută. Problema independenŃei are o importanŃă crucială deoarece aceeaşi forŃă care impulsionează optimismul consumatorilor şi creşterea economică pe termen scurt, poate determina în egală măsură şi inflaŃia. Prin urmare, politicienii care caută sprijin popular şi un nou mandat, exercită adesea presiuni asupra autorităŃilor monetare pentru menŃinerea unei cantităŃi relativ mari de bani, chiar cu riscul inducerii unei inflaŃii pe termen lung. Dar efectul pe termen lung al inflaŃiei este, fără nici o îndoială, unul negativ. Se naşte astfel întrebarea dacă Banca Centrală Europeană este suficient de independentă pentru a asigura o luptă viguroasă împotriva intereselor politice. În prezent, în toate Ńările occidentale, acŃiunea băncii centrale, mai precis a conducătorilor săi, este supusă unui anumit control, care limitează puterea acestei instituŃii.

Deşi se bucură de o mare autonomie faŃă de administraŃia SUA, Sistemul Federal de Rezerve este controlat pe cale parlamentară, preşedintele şi membrii săi fiind obligaŃi să prezinte periodic rapoarte Congresului American. După cum scrie Henry Kissinger: “Banca Rezervei Federale a fost înfiinŃată după ce America şi-a creat instituŃiile sale politice. Independent din punct de vedere legal, un preşedinte chibzuit al FED este însă în strânsă legătură cu Departamentul Trezoreriei, cunoaşte punctele de vedere ale preşedintelui şi este sensibil la curentele existente în Congresul american. El nu trebuie să urmeze preferinŃele acestora, dar ar fi neindicat să le ignore permanent. In schimb, Banca Centrală Europeană este independentă, fără vreun punct de referinŃă politică”.45 44 BCE - “Legal Instruments of the European Central Bank“, November 1999 45 Chabot, C. N. - "Euro - moneda europeană" , Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 59

39

În cazul altor mari bănci centrale - Anglia şi într-o oarecare măsură Japonia - factorul care limitează puterea băncii centrale este executivul, pe baza prevederilor statutare, care definesc într-o manieră mai puŃin explicită rolul autorităŃii monetare, durate mai scurte ale mandatelor persoanelor cu funcŃii de conducere, tradiŃiile centraliste etc. Acest tip de control exercitat de puterea executivă s-a dovedit nefavorabil continuităŃii acŃiunii pe care o necesită misiunea fundamentală a unei bănci centrale şi anume, asigurarea stabilităŃii monedei.46

Un argument în favoarea independenŃei Băncii Centrale Europene a fost faptul că marca germană s-a dovedit tot timpul o monedă puternică, merit atribuit Bundesbank.

Pe de altă parte, Statutul SEBC care defineşte independenŃa Băncii Centrale Europene este dificil de abrogat, el putând fi modificat numai printr-o revizuire a Tratatului asupra Uniunii Europene, o acŃiune pentru care este nevoie de un consens între toate Ńările membre.

IndependenŃa BCE se manifestă, în primul rând, prin regulile de numire a conducătorilor săi. Membrii Consiliului Executiv sunt numiŃi pentru o perioadă de 8 ani, fără posibilitatea de a fi realeşi. Guvernatorii băncilor centrale naŃionale sunt numiŃi pentru o perioadă de cel puŃin 5 ani şi nu pot fi revocaŃi decât în cazul unor situaŃii grave. De asemenea, independenŃa băncii este şi financiară, BCE trebuind să-şi stabilească bugetul în mod autonom.47

În al doilea rând, operaŃiunile BCE nu sunt supuse controlului sau aprobării unui alt organism comunitar. Conceperea şi aplicarea politicii monetare şi administrarea instituŃiei revin Consiliului Guvernator al BCE.

În al treilea rând, Băncii Centrale Europene îi este strict interzis să împrumute fonduri oricărui guvern din Uniunea Europeană, ea detaşându-se astfel de interesele financiare ale politicienilor aleşi.

Criticii monedei unice afirmă că teoria referitoare la independenŃa Băncii Centrale Europene este generoasă, dar realitatea ar putea să nu fie ideală. Termenul minim al mandatului pentru membrii Consiliului Guvernator este de numai 5 ani, iar speranŃa obŃinerii unei prelungiri a mandatului i-ar putea încuraja pe cei numiŃi să asculte cu prea mare atenŃie dorinŃele guvernelor lor. 48

Controversa puternic mediatizată în perioada 1997-1998 asupra preşedinŃiei Băncii Centrale Europene a aruncat o umbră de îndoială asupra independenŃei constituŃionale a băncii centrale. FranŃa şi-a prezentat propriul candidat, Jean-Claude Trichet, în timp ce o largă majoritate, condusă de Germania, insista asupra candidaturii lui Wim Duisenberg. Bătălia s-a încheiat în cele din urmă cu un compromis, în sensul împărŃirii neoficiale în două a mandatului prezidenŃial de opt ani, oferind fiecărui candidat un mandat pe patru ani.

La nivel european nu există, deocamdată, un guvern organizat, un executiv cu adevărat operaŃional. Sistemul European al Băncilor Centrale este primul organism european supranaŃional cu competenŃe decizionale reale.

Limitări ale independenŃei Băncii Centrale Europene pot fi considerate posibilitatea ca preşedintele Consiliului Miniştrilor de FinanŃe sau un membru al Comisiei Europene să asiste, fără drept de vot, la şedinŃele Consiliului Guvernator şi obligaŃia BCE de a prezenta rapoarte anuale asupra activităŃii sale.

4.1.1.2. Obiectivele şi funcŃiile Băncii Centrale Europene

După cum se regăseşte în art. 105(1) din Tratatul asupra Uniunii Europene şi în art. 2 din Statutul

Sistemului European al Băncilor Centrale, “obiectivul primar al Sistemului European al Băncilor Centrale va fi acela de a menŃine stabilitatea preŃurilor”. Deşi Banca Centrală Europeană are cu siguranŃă şi alte responsabilităŃi, stabilitatea preŃurilor sau controlul inflaŃiei reprezintă obiectivul cel mai important al acestei instituŃii. La fel ca în cazul tuturor băncilor centrale, principalul mijloc prin care Banca Centrală Europeană controlează inflaŃia este influenŃarea nivelului ratelor dobânzilor interbancare. Ratele mai ridicate ale dobânzilor conduc la creşterea costului împrumuturilor şi, prin urmare, la scăderea consumului; ele pot stimula economiile, îndemnând agenŃii economici şi populaŃia să îşi păstreze banii, mai degrabă decât să îi cheltuiască. In mod corespunzător, ratele mai mari ale dobânzilor scad cererea globală pentru bunuri şi servicii, ceea ce limitează creşterea economică şi reduce inflaŃia. Invers, ratele mai mici ale dobânzilor sporesc cererea globală şi impulsionează creşterea economică. Acest proces fundamental reprezintă baza oricărei economii industrializate.49

46 Cerna, S. - "Unificarea monetară în Europa", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 85 47 Ignat, I. - "Uniunea Europeană. De la PiaŃa Comună la moneda unică", Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 163 48 Chabot, C. N. - op. cit., p. 60 49 Chabot, C. N. - op. cit., p. 57

40

Stabilitatea preŃurilor într-o zonă economică de dimensiunile celei europene poate apărea problematică deoarece inflaŃia se manifestă în unele Ńări europene chiar în timp ce în alte zone se reduce. În 1997, de exemplu, Irlanda a cunoscut o creştere a inflaŃiei de peste 10%, în timp ce în Germania aceasta a fost de numai 2,5%. In consecinŃă, în anul 1998, în Irlanda preŃurile în domeniul imobiliar şi al produselor au început să crească, un semn sigur că era momentul ca ratele dobânzilor să crească, pentru a linişti economia. Cu toate acestea, atunci când Irlanda a predat conducerea politicii sale monetare Băncii Centrale Europene, a survenit situaŃia inversă. Banca Centrală Europeană a scăzut ratele dobânzilor în Irlanda până la aproape de nivelul în vigoare în Germania şi în FranŃa la momentul respectiv.

Banca Centrală Europeană a stabilit astfel o rată a dobânzilor în întreaga zonă euro, iar rata pe care ea a ales-o a fost mai mică decât cea care exista în Irlanda, în perioada care a precedat introducerea monedei unice.

Se considera că atunci când nivelurile preŃurilor în cele 12 naŃiuni europene rămân stabile, în timp ce preŃurile din cealaltă Ńară explodează, nivelul mediu al preŃurilor în Europa nu se modifică foarte mult. Din acest motiv, Tratatul asupra Uniunii Europene a creat criteriile de convergenŃă drept o condiŃie pentru intrarea în Uniunea Economică şi Monetară, pentru a se asigura că Ńările care doresc să participe la zona euro trebuie să demonstreze, înainte de a li se permite aderarea, cel puŃin un grad minim de convergenŃă ce poate fi susŃinută, tocmai pentru a reduce riscul necesităŃii unei politici monetare naŃionale divergente, după introducerea monedei unice. Acum însă, după introducerea euro, criteriile de convergenŃă oferă puŃin confort. Semnele persistente de divergenŃă vor reprezenta o mare provocare pentru Banca Centrală Europeană mulŃi ani de acum înainte. Lucrul cel mai important care trebuie reŃinut în legătură cu Banca Centrală Europeană este acela că ea este răspunzătoare pentru stabilitatea preŃurilor în întreaga zonă a monedei unice. Fără a aduce vreun prejudiciu stabilităŃii preŃurilor, BCE are misiunea să sprijine politicile economice ale UE, acŃionând în conformitate cu principiile economiei de piaŃă cu liberă concurenŃă, favorizând o alocare eficientă a resurselor.

Conform art. 3 din Statutul SEBC, Banca Centrală Europeană are şi alte responsabilităŃi, şi anume: - de a implementa politica monetară unică în zona euro; - de a coordona operaŃiunile de schimb valutar; - de a păstra şi administra rezervele oficiale ale statelor membre; - de a promova un sistem de plăŃi eficient. Pornind de la funcŃiile generale ale oricărei bănci centrale şi analizând prevederile Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, pot fi considerate funcŃii ale Băncii Centrale Europene următoarele: 1. Emisiunea de monedă

Ca toate băncile centrale, Banca Centrală Europeană reprezintă singura autoritate cu drept de emisiune a monedei unice, misiunea BCE fiind definită mult mai detaliat decât în mod obişnuit pentru o bancă centrală.

Banca centrală asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor metalice euro şi ia măsuri pentru păstrarea în siguranŃă a celor care nu sunt puse în circulaŃie, precum şi pentru custodia şi distrugerea, când aceasta este necesară, a matriŃelor, cernelurilor şi a bancnotelor şi monedelor metalice retrase din circulaŃie.

2. Stabilirea şi implementarea politicii monetare unice în zona euro În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BCE dispune de un set de instrumente şi proceduri specifice: - conduce operaŃiunile de open-market (art. 18); - oferă facilităŃi de creditare permanente (art. 18); - stabileşte regimul rezervelor minime obligatorii pe care băncile trebuie să le menŃină în conturi deschise

la aceasta (art. 19). Banca Centrală Europeană controlează nivelul masei monetare şi ratele dobânzii în zona euro. 3. Monitorizarea operaŃiunilor de schimb valutar Politica valutară este un element important atât al politicii monetare, cât şi al celei economice, ea trebuind definită într-un cadru de cooperare, prin respectarea obiectivului stabilităŃii preŃurilor, între autorităŃile monetare şi alte instituŃii comunitare. Deoarece modificările cursului de schimb al euro pot influenŃa stabilitatea preŃurilor în zonă, BCE este obligată să intervină periodic pe pieŃele valutare pentru a imprima cursului trendul dorit. IntervenŃiile au loc pe baza rezervelor pe care băncile centrale le-au subscris

41

la înfiinŃarea BCE. Banca Centrală Europeană elaborează şi aplică politica privind cursul de schimb în zona euro, emite reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacŃiilor valutare şi al altor operaŃiuni specifice. În concordanŃă cu art. 109 din Tratat, zona euro aplică o politică valutară unică în relaŃie cu celelalte valute, formulată utilizând procedurile stabilite de Consiliul European, BCE şi Comisia Europeană. 4. Administrarea rezervelor valutare În concordanŃă cu art. 30.1. din Statut, băncile centrale naŃionale furnizează BCE active de rezervă, altele decât monedele Ńărilor membre, ECU sau DST. BCE are toate drepturile în ceea ce priveşte menŃinerea şi administrarea rezervelor valutare care îi sunt transferate. Celelalte operaŃiuni cu active de rezervă rămân la nivelul băncilor centrale naŃionale, în timp ce operaŃiunile din balanŃa de plăŃi care depăşesc o anumită limită trebuie aprobate de BCE cu scopul de a asigura echivalenŃa cu rata de schimb şi politica monetară în UE. Fiecare bancă centrală naŃională poate fi creditată de BCE cu o sumă echivalentă cu contribuŃia ei (art. 31.2. din Statut). 5. Supravegherea sistemelor de plăŃi în zona euro BCE coordonează şi supraveghează sistemele de plăŃi în zona euro, răspunzând de respectarea reglementărilor privind plăŃile în întreaga zonă (art. 22 din Statut). Dacă transferurile electronice între bănci, instituŃii financiare, firme şi persoane fizice nu decurg uşor şi sigur, integritatea euro este afectată. Reglementările referitoare la plăŃi privesc, în principal, supravegherea sistemului computerizat de plăŃi transfrontaliere din Europa, sistem cunoscut sub numele de Sistemul transeuropean automat de decontare brută în timp real (TARGET - Trans-European Automated Real-time Gross settlement Express Transfer system). 6. Supravegherea instituŃiilor de credit În art. 25.1. din Statut se prevede obligaŃia ca BCE să fie consultată ori de câte ori se are în vedere emiterea unor acte juridice care să aibă legătură cu competenŃele ei, în special în domeniul legislaŃiei privind supravegherea prudenŃială a instituŃiilor de credit din zona euro. Din această perspectivă, BCE are misiunea de a contribui la desfăşurarea cu eficienŃă de către autorităŃile competente din Ńările membre a politicilor de supraveghere prudenŃială a instituŃiilor de credit, cu scopul de a asigura stabilitatea sistemului financiar (art. 25.2. din Statut). 7. AcŃionează ca bancă a băncilor centrale naŃionale În concordanŃă cu prevederile art. 19 din Statut, Banca Centrală Europeană solicită instituŃiilor de credit menŃinerea rezervelor minime obligatorii în conturi la băncile centrale naŃionale în cadrul sistemului de rezerve minime al Eurosistemului. În acelaşi timp, există obligaŃia băncilor centrale naŃionale să depoziteze o anumită sumă de bani în conturile BCE, pentru care se plăteşte o dobândă redusă. DeŃinerile sub forma rezervelor minime ale instituŃiilor de credit sunt remunerate la rata operaŃiunilor principale de refinanŃare. Deşi necesarul rezervelor minime reprezintă un instrument important de politică monetară, el joacă un rol secundar în operaŃiunile zilnice ale Băncii Centrale Europene.

Sistemul rezervelor minime se aplică instituŃiilor de credit din zona euro şi are drept scop asigurarea stabilităŃii ratelor de dobândă şi a lichidităŃii structurale. De asemenea, conform art. 17 din Statut, BCE şi băncile centrale naŃionale pot deschide conturi pentru alte instituŃii de credit, entităŃi publice sau alŃi participanŃi pe piaŃă şi pot accepta active calificate ca eligibile pentru garantare. 8. Împrumut ător de ultimă instanŃă InstituŃiile de credit din zona euro pot apela la Banca Centrală Europeană pentru a se împrumuta pentru nevoile lor de lichiditate (art. 18 din Statut). În general, împrumuturile interbancare sunt mai frecvente decât cele de la o bancă centrală, iar BCE împrumută numai atunci când sistemul bancar ca întreg duce lipsă de lichidităŃi. Ea îşi realizează activităŃile de refinanŃare prin intermediul băncilor centrale naŃionale care formează Sistemul European al Băncilor Centrale, fără a se implica de o manieră directă în tranzacŃiile de răscumpărare. 9. Asigurarea legăturii cu organizaŃiile financiar-bancare internaŃionale BCE participă în prezent la întâlnirile unor organisme internaŃionale, cum sunt FMI, OECD, BRI,

42

G7 etc. În aceste relaŃii, Consiliul European, la propunerea Comisiei Europene şi după consultarea BCE, hotărând cu majoritate calificată, decide poziŃia pe care o ocupă UE la nivel internaŃional în ceea ce priveşte problemele care prezintă un interes particular pentru Uniunea Economică şi Monetară şi, hotărând cu unanimitate de voturi, îşi decide reprezentarea respectând repartizarea competenŃelor prevăzută la art. 103 şi 105 din Tratat. Statele membre pot negocia în instanŃele internaŃionale şi pot încheia acorduri internaŃionale, fără însă să aducă prejudicii competenŃelor şi acordurilor comunitare în cadrul Uniunii Economice şi Monetare. Reprezentarea în organizaŃiile internaŃionale trebuie să fie conformă cu regulile acestora din urmă. RelaŃiile dintre Uniunea Europeană şi Fondul Monetar InternaŃional trebuie guvernate de dispoziŃiile cuprinse în Statutul FMI. In calitatea lor de membre ale FMI, statele Uniunii Europene trebuie să contribuie la aplicarea aranjamentelor practice care ar facilita supravegherea din partea FMI şi expunerea poziŃiilor UE, inclusiv avizul SEBC în instanŃele Fondului. O altă instituŃie financiară internaŃională de importanŃă deosebită este Banca Reglementelor InternaŃionale (BRI). Fondată (în anul 1930) iniŃial pentru a se ocupa de transferurile legate de datoriile internaŃionale, BRI a ajuns să fie considerată “banca centrală a băncilor centrale”. Alături de reglementarea plăŃilor între băncile centrale, BRI se ocupă de probleme privind cooperarea bancară, de acordurile privind regulile ce trebuie să guverneze tranzacŃiile financiare internaŃionale etc. Reuniunile Grupului celor şapte - G7 (SUA, FranŃa, Germania, Italia, Anglia, Canada şi Japonia) sunt considerate deosebit de importante în cooperarea financiară internaŃională. Un forum mai larg, pentru discutarea problematicii financiare internaŃionale, este Grupul celor zece - G10, care este constituit din G7 + Suedia, Belgia, Olanda şi ElveŃia. La aceste întâlniri participă, de regulă, Miniştrii de FinanŃe, dar, întotdeauna, băncile centrale au un rol important în problematica discutată.

4.1.2. Băncile centrale naŃionale din zona euro

În concordanŃă cu prevederile Tratatului asupra Uniunii Europene, băncile centrale naŃionale sunt

părŃi componente ale Eurosistemului. În consecinŃă, obiectivele specifice Eurosistemului trebuie îndeplinite într-o manieră colectivă. Eurosistemul susŃine decizii centralizate şi coerente şi oferă cadrul organizatoric şi instituŃional pentru aplicarea principiului descentralizării. În consecinŃă, băncile centrale naŃionale joacă un rol important în realizarea obiectivelor şi funcŃiilor Eurosistemului.

În conformitate cu art. 14.1. din Statutul SEBC, fiecare stat membru trebuia să se asigure, cel mai târziu la data constituirii SEBC, că legislaŃia naŃională şi statutul băncii centrale sunt compatibile cu prevederile Tratatului asupra UE şi ale Statutului SEBC.

Fiind parte integrantă a Sistemului European al Băncilor Centrale, băncile centrale naŃionale funcŃionează în limitele principiilor şi instrucŃiunilor Băncii Centrale Europene.

Înainte de introducerea monedei unice, băncile centrale naŃionale formulau politica monetară în zona euro. Fiecare instituŃie, de la Bundesbank în Germania, până la Banca Centrală a Irlandei, stabilea independent ratele dobânzilor la nivel naŃional, deşi exista o colaborare oficială şi/sau neoficială. Începând cu 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană a preluat autoritatea exclusivă pentru zona euro în domeniul politicii monetare.

Fără îndoială, cadrul multinaŃional şi multilingvistic al zonei euro a reprezentat o provocare pentru băncile centrale ale Ńărilor membre UE. ContribuŃia băncilor centrale naŃionale în ceea ce priveşte transmiterea mesajelor de politică monetară ale BCE în limbile naŃionale şi cunoaşterea contextului naŃional cultural şi a convenŃiilor de comunicare existente nu pot fi evaluate, cel puŃin în primii ani de viaŃă ai monedei unice. Prin explicarea motivelor care stau la baza acŃiunilor BCE în spaŃiul politic naŃional, băncile centrale naŃionale contribuie la informarea publicului din statele membre.

Caracterul federal al Eurosistemului se reflectă în alcătuirea organelor de decizie ale BCE: ca membrii ai Consiliului Guvernator, guvernatorii băncilor centrale naŃionale participă la deciziile de politică monetară. Diferitele comitete ale SEBC creează o legătură profesională şi umană între băncile centrale naŃionale şi BCE. Activitatea acestor comitete, cunoştinŃele de specialitate şi experienŃa naŃională se reunesc pentru a contribui la luarea unor decizii eficiente la nivelul Eurosistemului.

Una din provocările instituŃionale viitoare ale Eurosistemului se referă la necesitatea revizuirii practicilor şi procedurilor în interiorul acestuia. Pentru a creşte eficienŃa şi a răspunde la cerinŃele pieŃei, trebuie să se urmărească îmbunătăŃirea cadrului existent Ńinând cont de experienŃele primilor ani. O monedă unică stimulează mutaŃiile în structurile pieŃei, fapt care influenŃează practicile şi regulamentele aplicate, determinând o revizuire acestora.

43

łinând cont de mediul dinamic şi în permanentă schimbare, o cooperare strânsă în interiorul Eurosistemului poate fi benefică în acele domenii care nu sunt direct legate de obiectivele de politică monetară, dar care în mod tradiŃional reprezintă cadrul în care îşi desfăşoară activitatea banca centrală. Aceste eforturi nu prejudiciază distribuŃia responsabilităŃilor între BCE şi băncile centrale naŃionale.

O altă provocare pentru instituŃiile europene, în general şi pentru Eurosistem, în particular, o reprezintă extinderea Uniunii Europene, care a determinat lărgirea SEBC, dar nu şi a Eurosistemului. Introducerea monedei unice reprezintă obiectivul final al noilor Ńări membre ale UE, pentru aceasta fiind necesară însă îndeplinirea criteriilor de convergenŃă şi adaptarea cadrului instituŃional.

4.2. Emisiunea de monedă

Banca Centrală Europeană este singura instituŃie care are dreptul de a autoriza, prin Consiliul Guvernator, emisiunea de monedă în interiorul Uniunii Europene (art. 105A din Tratatul de la Maastricht). BCE şi băncile centrale naŃionale pot emite bancnote, care au caracter oficial în interiorul zonei euro. Statele membre pot emite monedă sub rezerva aprobării de către BCE a volumului emisiunii lor. Consiliul, după consultarea BCE, poate adopta măsuri pentru armonizarea valorilor şi specificaŃiilor tehnice ale tuturor monedelor destinate circulaŃiei, în măsura în care este necesar pentru a se asigura buna circulaŃie a acestora în Uniune. In principiu, moneda se emite în concordanŃă cu creşterea economică. Emisiunea de monedă peste necesităŃile economice reale poate duce la inflaŃie; împiedicarea guvernelor de a determina un proces inflaŃionist, prin emisiune suplimentară de monedă, poate fi un argument în favoarea asigurării independenŃei băncii centrale. Aşa cum s-a prezentat anterior, banca centrală asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor metalice şi ia măsuri pentru păstrarea în siguranŃă a celor care nu sunt puse în circulaŃie, precum şi pentru custodia şi distrugerea, când aceasta este necesară, a matriŃelor, cernelurilor şi a bancnotelor şi monedelor metalice retrase din circulaŃie.

În decembrie 1995, la Reuniunea Consiliului European de la Madrid s-a stabilit denumirea monedei unice europene - euro şi calendarul trecerii la euro, decizându-se ca termenul de preschimbare a monedelor naŃionale şi de înlocuire a lor cu euro să nu depăşească şase luni (1 ianuarie 2002 - 30 iunie 2002), perioadă scurtată (1-2 luni) prin decizia Consiliului European din 1999 (tabelul nr. 4.3.). În decembrie 1996, Institutul Monetar European a supus atenŃiei Consiliului European designul bancnotelor euro, care au intrat în circulaŃie efectiv la 1 ianuarie 2002. Cadrul legal al monedei unice europene a fost prefigurat la Amsterdam, presupunând parcurgerea mai multor etape: înlocuirea ECU cu euro la o rată de 1/1 la începutul etapei a treia; continuitatea contractelor, adică neafectarea condiŃiilor şi termenilor acestora prin introducerea monedei unice; stabilirea unor reguli tehnice cu privire la ratele de schimb ale monedelor naŃionale în euro; definirea statutului legal al euro şi al monedelor naŃionale în perioada de tranziŃie.

Tabelul nr. 4.3. ParităŃile fixe şi termenele de preschimbare ale monedelor naŃionale din zona euro Termenul limit ă de preschimbare

(la băncile din zona euro) Moneda Rata fixă de

schimb (1EUR=) Bănci comerciale Bănci centrale

Încetarea puterii circulatorii

Marca germană 1,95583 DEM până la 28.02.2002 Bancnote: nelimitat Monede: nelimitat

31.12.2001

Şilingul austriac 13,7603 ATS la latitudinea fiecărei bănci

Bancnote: nelimitat Monede: nelimitat

28.02.2002

Francul belgian 40,3399 BEF 31.12.2002 Bancnote: nelimitat Monede: 31.12.2004

28.02.2002

Peseta spaniolă 166,386 ESP 30.06.2002 Bancnote: nelimitat Monede: nelimitat

28.02.2002

Marca finlandeză 5,94573 FIM la latitudinea fiecărei bănci

Bancnote: 10 ani Monede: 10 ani

28.02.2002

Francul francez 6,55957 FRF 30.06.2002 Bancnote: 10 ani Monede: 3 ani

17.02.2002

Drahma grecească 340,750 GRD la latitudinea fiecărei bănci

Bancnote: 10 ani Monede: 2 ani

28.02.2002

Lira irlandeză 0,787564 IEP la latitudinea fiecărei bănci

Bancnote: nelimitat Monede: nelimitat

09.02.2002

Lira italiană 1936,27 ITL la latitudinea fiecărei Bancnote: 10 ani 28.02.2002

44

bănci Monede: 10 ani Francul luxemburghez 40,3399 LUF 30.06.2002 Bancnote: nelimitat

Monede: 31.12.2004 28.02.2002

Guldenul olandez 2,20371 NLG 31.12.2002 Bancnote: 01.01.2032 Monede: 01.01.2007

27.01.2002

Escudo portughez 200,482 PTE 30.06.2002 Bancnote: 20 ani Monede: 31.12.2002

28.02.2002

Sursa: BCE - „Raport anual”, 2000 Data de 1 ianuarie 2002 a reprezentat momentul introducerii efective a bancnotelor şi monedelor

divizionare euro în 12 state membre ale Uniunii Europene. BCE este organismul care controlează şi monitorizează activitatea privind producerea şi circulaŃia bancnotelor şi monedelor euro.50

Emisiunea monedei unice a necesitat parcurgerea a două faze: 1. faza pre-lansare; 2. faza post-lansare.

1. Faza pre-lansare Pentru producerea cantităŃii ini Ńiale de bancnote euro a fost pus în aplicare un model descentralizat, fiecare bancă centrală naŃională fiind responsabilă pentru producerea bancnotelor în funcŃie de necesităŃile naŃionale.

Pentru tipărirea bancnotelor au fost folosite 15 puncte de lucru, câte unul în fiecare stat membru (excepŃie făcând Luxemburgul), FranŃa (două) şi Germania (trei).

BCE a monitorizat faza de producŃie în toate punctele de lucru, atât în ceea ce priveşte calitatea, cât şi cantitatea bancnotelor tipărite. În cooperare cu băncile centrale naŃionale, BCE a evaluat îndeplinirea standardelor pentru fiecare punct de lucru în parte şi apoi a autorizat începerea producŃiei. Începând cu luna iulie 1999 a fost tipărită o cantitate de 10 miliarde bancnote euro, ca necesar stabilit pentru 1 ianuarie 2002 pentru înlocuirea monedelor naŃionale ale statelor participante, la sfârşitul lunii octombrie 2001, cantitatea totală fiind de 13 miliarde bancnote.51 La începutul anului 2001, BCE a decis crearea unui stoc de rezervă centrală în bancnote euro, ca parte a strategiei de reducere a riscului: în circumstanŃe necunoscute, sistemul poate să nu fie capabil să ofere volumul cerut la un anumit moment; cererea actuală poate să fie mai mare decât nivelul aşteptat. Consiliul Guvernator al BCE a aprobat un volum suplimentar în jurul a 10% din oferta iniŃială, constituit sub forma stocului de rezervă.

La 1 ianuarie 2002 oferta iniŃială a fost de 14,89 miliarde bancnote euro: 10 miliarde pentru a înlocui monedele naŃionale şi 4,89 miliarde pentru a asigura stocul logistic. Aceste bancnote reprezentau o valoare de 633 miliarde euro (tabelul nr. 4.4.).

Tabelul nr. 4.4. Cantitatea de bancnote euro la 1 ianuarie 2002

łările din zona euro Cantitatea

(milioane bancnote euro) Belgia 550 Germania 4783 Grecia 617 Spania 1924 FranŃa 2265 Irlanda 294 Italia 2440 Luxemburg 46 Olanda 659 Austria 550 Portugalia 537 Finlanda 225 TOTAL zona euro 14890

Sursa: BCE - „Raport lunar – ianuarie 2002”

50 BCE - "The Euro Becomes the Sole Legal Tender in All Euro Area Countries", 28 February 2002 51 BCE - “The Introduction of Euro Banknotes and Coins“, April 2001

45

Tabelul nr. 4.5.Denominarea bancnotelor euro la 1 ianuarie 2002

Bancnote euro Cantitatea

(milioane bancnote) %

5 € 3155 21,5 10 € 3221 21,7 20 € 3406 22,7 50 € 3283 21,9 100 € 1231 8,2 200 € 223 1,5 500 € 371 2,5 TOTAL 14890 100

Sursa: BCE - „Raport lunar – ianuarie 2002” În ceea ce priveşte monedele divizionare în euro, cantitatea produsă până la 1 ianuarie 2002 se ridică

la 52 miliarde, în valoare totală de 20674,5 milioane euro (tabelul nr. 4.6.). Banca Centrală Europeană este responsabilă pentru aprobarea valorii acestor monede divizionare.

Tabelul nr. 4.6.Cantitatea de monedă divizionară în euro la

1 ianuarie 2002

łările din zona euro Cantitatea de monedă divizionară (milioane)

Valoare (milioane euro)

Belgia 1957 854,4 Germania 17000 7513,0 Grecia 1333 726,6 Spania 7085 1757,5 FranŃa 8150 2521,7 Irlanda 1078 426,2 Italia 7940 3700,6 Luxemburg 120 100,0 Olanda 2800 1280 Austria 1800 964,5 Portugalia 1296 470,0 Finlanda 1070 360,0 TOTAL zona euro 51629 20674,5

Sursa: BCE - „Raport lunar – ianuarie 2002”

Tabelul nr. 4.7. Denominarea monedelor divizionare euro la 1 ianuarie 2002

Monedă divizionară euro Cantitatea de monedă divizionară

(milioane) %

1 cent 9032 17,49 2 cenŃi 7306 14,15 5 cenŃi 7713 14,94 10 cenŃi 8136 15,76 20 cenŃi 6185 11,98 50 cenŃi 5758 11,15 1 € 4803 9,30 2 € 2696 5,23 TOTAL 51629 100

Sursa: BCE - „Raport lunar – ianuarie 2002” 2. Faza post-lansare

În această fază s-a estimat necesarul de bancnote euro în jurul cifrei de 4,9 miliarde euro pentru a înlocui bancnotele din statele naŃionale care urmau a fi retrase din circulaŃie, mult sub necesarul din anul 2001.

Pentru asigurarea continuităŃii ofertei, în anul 2002 au fost planificate în prealabil o serie de aranjamente privind producerea de bancnote, care au luat în considerare modificările privind cererea şi utilizarea optimă a facilităŃilor de producŃie. Consiliul Guvernator al BCE a decis ca pentru anul 2002 producŃia să se desfăşoare pe bază descentralizată: fiecare denominare a fost produsă de un număr mic de

46

puncte de lucru (maxim 4), fiecare bancă centrală naŃională fiind responsabilă de producerea a cel mult două denominări.

Acest sistem descentralizat are următoarele avantaje: - permite Eurosistemului să beneficieze de economiile de scară în producerea bancnotelor, cu o importanŃă

particulară în cazul denominărilor mari care necesită volum redus şi costuri mai mari; - determină asigurarea unei oferte de calitate, prin reducerea numărului de puncte de lucru pentru fiecare

denominare în parte. Rolul Băncii Centrale Europene este acela de a asigura funcŃionarea sistemului. Decizia Consiliului Guvernator al BCE din octombrie 1998 privind contrafacerile bancnotelor şi monedelor euro a fost adoptată în spiritul "gândeşte global, acŃionează local" şi a dus la crearea unei reŃele descentralizate de centre de producŃie, dar coordonată în ceea ce priveşte monitorizarea contrafacerilor în toate statele UE. "A gândi global" înseamnă că toate informaŃiile privind contrafacerile din diferite state membre trebuie colectate într-o singură bază de date şi că informaŃia trebuie să respecte standardele privind asigurarea omogenităŃii sistemului. Din acest motiv, toate informaŃiile trebuie colectate într-o singură reŃea de monitorizare şi stocate într-o bază centrală care conŃine toate datele privind bancnotele şi monedele divizionare şi este accesibilă utilizatorilor autorizaŃi. "AcŃionează local" are avantajul proximităŃii evenimentului, care garantează că strângerea informaŃiilor are loc la timp şi nu prin canale de comunicaŃie lungi. Într-o astfel de reŃea, informaŃia este colectată într-o manieră descentralizată în fiecare din statele membre ale Uniunii Europene. DistribuŃia monedei unice la băncile şi oficiile poştale din interiorul zonei euro a început la 1 septembrie 2001, în timp ce în afara zonei doar la 1 decembrie 2001.

În perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2002 monedele naŃionale au circulat în paralel cu euro, pentru ca începând cu data de 1 martie 2002 euro să devină singura monedă acceptată ca mijloc de plată în cele 12 state din zona euro.

Încă de la început, Eurosistemul a recunoscut importanŃa preschimbării rapide a monedelor naŃionale, cu scopul de a contribui la menŃinerea şi sporirea încrederii publicului şi a pieŃelor financiare în moneda unică. Una din principalele probleme privind procesul de preschimbare a reprezentat-o nevoia unor sume mari în numerar pentru detailişti încă din primele zile ale anului 2002. Pentru rezolvarea acestor probleme au fost luate o serie de măsuri la nivel naŃional de fiecare Ńară membră pentru a facilita procesul de preschimbare: - înlocuirea denominărilor mari în monedă naŃională la ATM-uri cu unele mici la sfârşitul lui 2001, pentru

a se asigura plata rapidă a unor sume reduse; - modificarea ATM-urilor pentru a putea face plata unor sume în euro începând cu 1 ianuarie 2002; - oferta de denominări mici (de 5 şi de 10 euro) la ATM-uri de la 1 ianuarie 2002; - crearea de puncte de schimb temporare în marile magazine. După 1 ianuarie 2002, procesul de preschimbare a progresat rapid, astfel că numai la o săptămână, 50% din totalul tranzacŃiilor în zona euro au fost exprimate în euro şi s-a finalizat conversia ATM-urilor. La o lună de la introducerea efectivă a monedei unice, marea majoritate a tranzacŃiilor în numerar din zona euro s-au derulat în noua monedă. Succesul procesului de preschimbare rapidă s-a datorat participării tuturor părŃilor implicate. În realizarea acestei operaŃiuni logistice, Eurosistemul a luat în considerare structurile şi scenariile specifice fiecărei Ńări. Până la 1 ianuarie 2002 au fost transferate băncilor, magazinelor şi oficiilor poştale 6,4 miliarde bancnote, în valoare totală de 133 miliarde euro şi 37,5 miliarde monede divizionare, în valoare de 12,5 miliarde euro. Drept urmare, în ianuarie 2002 se aflau în circulaŃie 8,1 miliarde bancnote euro, în valoare totală egală cu cea din 2001 (213 miliarde euro pe data de 24 ianuarie 2002). Valoarea totală a bancnotelor în monedele naŃionale ale statelor membre a scăzut de la 270 miliarde euro în 1 ianuarie, la 116 miliarde în 24 ianuarie, ajungând la 42 miliarde euro pe data de 26 februarie 2002. Rata de preschimbare (EPR - euro progress ratio) era de 65% în 24 ianuarie 2002 şi de 85,2% în 26 februarie 2002.52 În baza acestor acŃiuni de preschimbare pregătitoare, începând cu 1 martie 2002, euro - ca monedă unică a zonei euro - a devenit singurul mijloc legal de plată. După această dată, instituŃiile de credit au continuat să schimbe bancnote şi monede divizionare naŃionale în euro contra unui comision, conform unui program stabilit de către fiecare Ńară în parte.

52 ECB Press Release - "Update on the Euro Cash Changeover", 25 January 2002

47

Volumul total, valoarea şi structura pe cupiuri ale bancnotelor euro în circulaŃie în perioada 2002-2009 sunt prezentate în graficele următoare.

Graficul nr. 4.1. Volumul total al bancnotelor euro în circulaŃie în perioada 2002-2009

Graficul nr. 4.2. Valoarea totală a bancnotelor euro în circulaŃie în perioada 2002-2009

Graficul nr. 4.3. Numărul bancnotelor euro în circulaŃie în perioada 2002-2009 pe cupiuri

În evaluarea cererii de monedă în zona euro au fost luaŃi în considerare trei determinanŃi: nevoile pentru tranzacŃii, factorii psihologici, operaŃiunile speculative. De asemenea, s-a Ńinut cont şi de alŃi factori, cum ar fi cererea de bancnote în afara graniŃelor zonei euro, nivelul taxelor şi impozitelor şi dimensiunea economiei subterane.

4.3. Obiectivele şi strategia de politică monetară ale Băncii Centrale Europene

Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale, aşa cum este definit în Statutul SEBC şi al BCE (art. 2) îl reprezintă menŃinerea stabilităŃii preŃurilor . Fără prejudicierea acestui obiectiv,

48

SEBC sprijină politicile economice generale în UE, urmărind respectarea principiilor economiei de piaŃă cu competiŃie liberă şi favorizând o alocare eficientă a resurselor. Pe data de 13 octombrie 1998, Consiliul Guvernator al BCE a anunŃat strategia de politică monetară a Eurosistemului pentru a orienta deciziile de politică monetară în stadiul trei al unificării monetare europene.53 Aceasta constă în definirea cantitativă a stabilităŃii preŃurilor şi stabilirea celor două metode utilizate pentru atingerea acestui obiectiv:54

- urmărirea cantităŃii de monedă, pornind de la valoarea de referinŃă a ratei de creştere a agregatului monetar M3;

- urmărirea inflaŃiei, pe baza unei evaluări a tendinŃelor de creştere a preŃurilor şi a riscurilor privind stabilitatea preŃurilor în întreaga zonă euro.

În prezent, Banca Centrală Europeană aplică o politică prin care combină cele două tipuri de strategii. Urmărirea cantităŃii de monedă se referă la tehnica prin care banca centrală estimează viitoarele presiuni inflaŃioniste, supraveghind masa monetară dintr-o economie. Termenul monedă include în acest caz mai mult decât bancnotele şi monedele aflate în circulaŃie, oferta de monedă fiind folosită în sens sinonim cu termenii tehnici utilizaŃi pentru agregatele monetare M1, M2 şi M3. Agregatul monetar M3 este cel mai cuprinzător şi este aproximativ egal cu totalul sumelor în numerar de care dispune populaŃia, la care se adaugă suma totală a conturilor la vedere (operabile prin cecuri), depozitele la termen şi titlurile negociabile emise de instituŃii monetar-financiare rezidente. Într-o exprimare simplă, agregatul M3 reflectă suma totală de bani dintr-o economie, sumă disponibilă imediat pentru achiziŃionarea de bunuri şi servicii. 55

Oferta de monedă constituie un indicator principal utilizat pentru măsurarea nivelului inflaŃiei, pe baza căruia băncile centrale pot să îşi formeze o idee asupra eventualei creşteri sau descreşteri a consumului în viitorul apropiat. Dacă cererea de monedă este mare în comparaŃie cu oferta de monedă stabilită în fiecare an de către Banca Centrală Europeană, atunci aceasta poate proceda la mărirea ratelor de dobândă cu scopul de a descuraja împrumuturile şi cheltuielile.

Deoarece Banca Centrală Europeană nu are o istorie îndelungată, ea nu a stabilit încă o legătură pe baze matematice între oferta de monedă şi rata inflaŃiei în Europa, motiv pentru care aplică şi strategia urmăririi infla Ńiei, tehnică folosită în Ńări precum Marea Britanie şi Suedia. În practică, aceasta înseamnă că, alături de urmărirea ofertei de monedă, Banca Centrală Europeană examinează îndeaproape nivelul şi evoluŃia preŃurilor, adoptând decizii care să permită menŃinerea în limitele prestabilite, independent de elementele care pot fi avute în vedere la calculul agregatelor monetare, în special al lui M3.

Banca Centrală Europeană defineşte modificarea nivelului preŃurilor ca o creştere de la an la an a indicelui armonizat al preŃurilor de consum (IAPC), indicele oficial al costului vieŃii în Europa.56 Mai precis, Banca Centrală Europeană adoptă toate măsurile necesare în planul politicii monetare pentru a asigura o rată anuală a inflaŃiei în limita a 2%.

Componentele principale ale indicelui armonizat al preŃurilor de consum sunt: - preŃurile bunurilor de consum (59,2%); - preŃurile serviciilor (40,8%).

EvoluŃia indicelui armonizat al preŃurilor de consum în zona euro pe cele două componente în perioada 1999-2009 este prezentată în tabelul nr. 4.8.

Tabelul nr. 4.8. Indicele armonizat al preŃurilor de consum în zona euro în perioada 1999-2009

Anul Indicele armonizat al

preŃurilor de consum (%) Indicele preŃurilor bunurilor

de consum (%) Indicele preŃurilor

serviciilor (%) 1999 1,1 0,9 1,5 2000 2,3 2,7 1,7 2001 2,3 4,5 1,8 2002 2,3 3,1 2,4 2003 2,1 2,8 2,3 2004 2,1 2,3 2,4 2005 2,2 2,1 2,3 2006 2,2 2,3 2,0 2007 2,1 1,9 2,5

53 BCE - „The Monetary Policy Strategy of the ECB”, October 1998 54 BCE - „The Two Pillars of the ECB's Monetary Policy Strategy”, Monthly Bulletin, November 2000 55 Chabot, C. N. - „Euro - moneda europeană” , Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 62-63 56 BCE - „The Stability-oriented Monetary Policy Strategy of the Eurosistem”, Monthlly Bulletin, January 1999

49

2008 3,3 3,8 2,6 2009 0,3 -0,9 2,0

Sursa: BCE - „Raport anual”, 2000-2009 DefiniŃia stabilităŃii preŃurilor este simetrică, în sensul că BCE este preocupată atât de prevenirea

deflaŃiei, cât şi a inflaŃiei. Pentru aceasta, politica monetară trebuie să preîntâmpine riscurile unor perioade prelungite de deflaŃie. Astfel de riscuri pot fi reduse prin evitarea scăderii inflaŃiei sub o marjă de siguranŃă de 1%.57

Valoarea de referinŃă a agregatului monetar M3 reprezintă un element important de strategie monetară. În scopul obŃinerii unor informaŃii relevante care să fie luate în considerare la formularea deciziilor de politică monetară, BCE nu se bazează numai pe modificările lui M3 faŃă de valoarea de referinŃă, ci şi pe alte variabile monetare şi financiare, de exemplu modificarea componenŃei agregatului M3. Valoarea de referinŃă derivă şi trebuie să fie conformă cu obiectivul menŃinerii stabilităŃii preŃurilor. Modificarea substanŃială faŃă de valoarea de referinŃă în condiŃii normale semnalează riscurile care pot afecta stabilitatea preŃurilor pe termen mediu.

Consiliul Guvernator al BCE a stabilit valoarea de referinŃă printr-o rată anuală de creştere de 4,5% pentru agregatul monetar M3.

Graficul nr. 4.4. EvoluŃia agregatului monetar M3 în perioada 1999-2009

Expansiunea actuală puternică a masei monetare, susŃinută de o cerere robustă de credite din partea tuturor sectoarelor, a contribuit la sporirea lichidităŃii, deja ridicate, din zona euro. Datele monetare furnizează puŃine indicii în sensul stopării, şi cu atât mai puŃin al inversării, tendinŃei constant ascendente a ritmului de creştere a masei monetare, observate de la mijlocul anului 2004. Totodată, cele mai recente date confirmă opinia conform căreia ultimele majorări ale ratelor dobânzilor reprezentative ale BCE influenŃează evoluŃiile monetare, chiar dacă mai ales sub forma unei migrări din segmentul componentelor mai lichide ale M3, cum ar fi depozitele overnight, către componentele mai puŃin lichide, însă mai bine remunerate. În ansamblu, expansiunea robustă a masei monetare şi a creditului în contextul unui nivel ridicat al lichidităŃii semnalează persistenŃa unor riscuri în sensul creşterii la adresa stabilităŃii preŃurilor pe termen mediu şi lung, în special într-un mediu caracterizat de îmbunătăŃirea activităŃii economice şi a percepŃiei participanŃilor pe piaŃă.

57 Issing, O. - „The Euro After Four Years: Is There a Risk of Deflation?”, 16th European Finance Convention, London, December 2002

50

4.3.2. Instrumentele de politică monetară ale Eurosistemului

Cu scopul de a îndeplini obiectivele, Eurosistemul dispune de un set de instrumente de politica monetară:58 A. conduce operaŃiunile de open-market; B. oferă facilităŃi de creditare permanentă; C. cere instituŃiilor de credit să menŃină în contul lor rezerve minime obligatorii.

Tabelul nr. 4.9. OperaŃiunile de politică monetară ale Eurosistemului

Tipul tranzacŃiei Instrumente de

politică monetară Alimentare cu lichiditate

AbsorbŃie de lichiditate

ScadenŃă FrecvenŃă Procedură

A. OPERAłIUNI DE OPEN-MARKET OperaŃiuni principale

de refinanŃare tranzacŃii reversibile

- 1 săptămână săptămânal licitaŃii standard

OperaŃiuni de refinanŃare pe termen

lung

tranzacŃii reversibile

- 3 luni lunar licitaŃii standard

- tranzacŃii reversibile - swap valutar

- swap valutar - atragere depozite la termen - tranzacŃii reversibile

nestandardizat neregulat - licitaŃii rapide - proceduri bilaterale

OperaŃiuni de reglare

cumpărări outright vânzări outright - neregulat proceduri bilaterale

tranzacŃii reversibile

emitere certificate depozit

standardizat/ nestandardizat

regulat/ neregulat

licitaŃii standard

OperaŃiuni structurale cumpărări outright vânzări outright - neregulat proceduri

bilaterale B. FACILIT ĂłI PERMANENTE Facilitate de creditare tranzacŃii

reversibile - overnight acces nelimitat

Facilitate de depozit - depozite overnight acces nelimitat C. REZERVE MINIME

OperaŃiunile de open-market joacă un rol important în cadrul politicii monetare a Eurosistemului, având drept scop asigurarea stabilităŃii ratelor de dobândă, a lichidităŃii, precum şi orientarea politicii monetare.59

OperaŃiunile de open-market sunt iniŃiate de BCE, care hotărăşte care sunt instrumentele, termenele şi condiŃiile pentru realizarea lor.

Activitatea de refinanŃare a Băncii Centrale Europene are la bază câteva elemente distincte:60 - Uniunea Europeană reuneşte peste 10.000 de instituŃii de credit de diferite tipuri, fiecare dintre acestea

confruntându-se cu probleme legate de refinanŃare şi contribuind la suma totală de credite acordate în zona euro. Prin urmare, politica monetară începe cu Banca Centrală Europeană, dar este transmisă prin intermediul multor instituŃii financiare de pe întreg continentul european.

- InstituŃiile financiare nu recurg întotdeauna la Banca Centrală Europeană pentru a se împrumuta pentru nevoile lor de lichiditate, adesea ele împrumutându-se una pe cealaltă. Împrumuturile interbancare sunt mai frecvente decât cele de la banca centrală, Banca Centrală Europeană împrumutând numai atunci când sistemul bancar ca întreg duce lipsă de lichidităŃi.

- Necesarul rezervei minime poate fi modificat de BCE în orice moment, nivelul Ńintă al BCE situându-se între 1,5% şi 2,5% din pasivele bancare relevante (pasivele folosite în acest calcul sunt cunoscute sub numele de bază de rezervă a unei bănci, care este formată din depozitele pe termen de o zi, depozitele cu o scadenŃă de până la 2 ani, titlurile de credit emise, titlurile de credit cu scadenŃă de până la 2 ani şi hârtiile de valoare).

58 BCE - „The Single Monetary Policy in the Euro Area”, April 2002 59 BCE - "The Monetary Policy of the ECB", September 2001 60 Chabot, C. N. - "Euro - moneda europeană", Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 65-66

51

- Băncile nu trebuie să îndeplinească necesarul rezervei minime în fiecare zi a săptămânii, Banca Centrală Europeană analizând evoluŃia acestuia ca medie lunară. Rezervele deŃinute la Banca Centrală Europeană aduc un venit mic din dobândă, în prezent la o rată echivalentă cu rata dobânzii pentru operaŃiunile principale de refinanŃare.

Banca Centrală Europeană îşi realizează activităŃile de refinanŃare prin intermediul băncilor centrale naŃionale care formează Eurosistemul, fără a se implica în mod direct în tranzacŃiile de răscumpărare.

Deşi sunt mai puŃin importante în tabloul politicii monetare europene, instituŃiilor bancare le mai sunt oferite şi două tipuri de facilităŃi permanente: facilitatea de creditare (facilitatea împrumutului marginal), facilitatea de depozit. Scopul lor este acela de a asigura lichiditatea pe termen scurt şi de a surprinde caracterul politicii monetare. FacilităŃile permanente sunt administrate descentralizat de către băncile centrale naŃionale.

1. Facilitatea de creditare (facilitatea împrumutului marginal) - băncile pot apela la această modalitate de creditare pentru a obŃine lichiditatea pe termen foarte scurt de la băncile centrale prin colateralizarea creditului cu active eligibile pentru garantare.

2. Facilitatea de depozit - băncile pot apela la această facilitate pentru a constitui depozite pe termen scurt la băncile centrale naŃionale. Opusă facilităŃii împrumutului, aceasta permite băncilor să depoziteze peste noapte la Banca Centrală Europeană, la cerere, o sumă nelimitată de fonduri, în eventualitatea în care dispun de lichidităŃi mai mari decât au nevoie.

Tabelul nr. 4.10. Ratele dobânzilor reprezentative ale BCE (%)

Necesarul de rezervă minimă reprezintă instrumentul fundamental al politicii monetare a Băncii

Centrale Europene, deoarece le cere băncilor să depoziteze o anumită sumă de bani în conturile sale. Ca urmare, necesitatea constituirii rezervei minime Ńine în afara circulaŃiei o sumă de bani şi, astfel, reduce oferta de monedă în euro.

Banca Centrală Europeană plăteşte băncilor o dobândă redusă pentru rezervele minime deŃinute în conturi, dar banii băncilor centrale nu pot fi împrumutaŃi sub nici o altă formă. DeŃinerile sub forma rezervelor minime ale instituŃiilor de credit sunt remunerate la rata dobânzii utilizată în cazul operaŃiunilor principale de refinanŃare.

52

BCE cere instituŃiilor de credit menŃinerea rezervelor minime obligatorii în conturi la băncile centrale naŃionale în cadrul sistemului rezervelor minime al Eurosistemului. Cadrul legal este stabilit de art. 19 al Statutului SEBC, Regulamentul Consiliului nr. 2531 din 23 noiembrie 1998 privind aplicarea rezervelor minime de BCE şi Regulamentul BCE nr. 15 din 1 decembrie 1998 privind rezervele minime, modificat prin decizia Consiliului Guvernator din data de 18 aprilie 2002 care a intrat în vigoare în 24 mai 2002. Toate aceste reglementări asigură o aplicare uniformă a termenilor şi condiŃiilor sistemului de rezerve minime în zona euro.

Baza de calcul pentru rezervele minime cuprinde: � Pasive pentru care se aplică o rată a dobânzii pozitivă:

� depozite (overnight, cu scadenŃă până la 2 ani); � emisiuni de obligaŃiuni, cu scadenŃă până la 2 ani; � instrumente ale pieŃei monetare;

� Pasive pentru care se aplică o rată a dobânzii zero: � depozite (cu scadenŃă peste 2 ani, repo); � emisiuni de obligaŃiuni, cu scadenŃă peste 2 ani. Nu se includ în baza de calcul: � datoriile faŃă de alte instituŃii care fac obiectul sistemului rezervelor minime; � datoriile faŃă de BCE şi băncile centrale naŃionale. Necesarul rezervei minime poate fi modificat de BCE în orice moment, nivelul său Ńintă situându-se între 1,5-2,5% din pasivele relevante bancare. Băncile nu trebuie să îndeplinească necesarul rezervei minime în fiecare zi a săptămânii, Banca Centrală Europeană analizând mediile lunare.

Tabelul nr. 4.11. Rezervele minime constituite de instituŃiile de credit din zona euro în perioada 2002-2009

Perioada de

referinŃă

necesar rezerve minime

(miliarde euro)

rezerve minime

(miliarde euro)

excedent (miliarde

euro)

deficit (miliarde

euro)

rata rezervelor

minime (%

annual) 2002 128,8 129,6 0,8 0 3,06 2003 131,8 132,6 0,8 0 2,00 2004 137,9 138,5 0,6 0 2,05 2005 152,0 153,0 1,0 0 2,07 2006 172,5 173,2 0,7 0 3,30 2007 195,9 196,8 0,9 0 4,17 2008 217,2 218,7 1,5 0 3,25 2009 210,2 211,4 1,2 0 1,00

Sursa: BCE - „Raport anual”, 2000-2009

4.4. Stabilirea politicii privind rata de schimb pentru zona euro ExperienŃa europeană în domeniul ratei de schimb arată că procesul de integrare regională poate şi trebuie să nu prejudicieze procesul mai larg de globalizare sau cooperarea multilaterală în cadrul instituŃional actual al sistemului financiar şi monetar internaŃional.

Încă de la început, obiectivele integrării europene au fost stabilitatea ratei de schimb şi crearea unei uniuni monetare bazată pe stabilitatea preŃurilor.

1. Etape preliminare În anii '70, ca urmare a colapsului sistemului monetar de la Bretton Woods a apărut necesară

asigurarea stabilităŃii ratei de schimb, fapt care a determinat crearea în 1979 a Mecanismului Ratei de Schimb al Sistemului Monetar European.

Pentru a asigura adaptarea rapidă la mutaŃiile economice şi la condiŃiile pieŃei financiare (de exemplu, şocurile asimetrice cauzate de reunificarea Germaniei), cadrul operaŃional trebuia să fie flexibil. În cadrul Mecanismului Ratelor de Schimb, flexibilitatea a fost asigurată prin stabilirea unor bande de fluctuaŃie între ratele de schimb centrale, de ±2,25% sau ±6%. Sistemul a devenit mai flexibil prin lărgirea marjelor la ±15% în timpul crizei din perioada 1992-1993. Ajustarea ratelor centrale prin realinieri trebuia să obŃină acordul miniştrilor şi guvernatorilor din Ńările participante.

Necesitatea unei stabilităŃi a cursului de schimb a devenit mai pregnantă începând cu anul 1986,

53

odată cu intenŃia de creare a pieŃei unice, care presupunea liberalizarea completă a mişcărilor de mărfuri, servicii, persoane şi capitaluri.

łinând cont de "triunghiul incompatibilităŃilor", care reflectă faptul că politicile monetare autonome sunt incompatibile cu un regim de cursuri fixe în contextul mişcării libere a capitalului, autorităŃile naŃionale participante la Mecanismul Ratelor de Schimb au trebuit să-şi îndrepte atenŃia spre coordonarea politicilor monetare pentru realizarea obiectivului stabilităŃii ratei de schimb. Aceasta a condus la o uniune monetară, prin crearea Băncii Centrale Europene ca instituŃie supranaŃională şi introducerea monedei unice.

Tratatul de la Maastricht a organizat politica valutară pe trei niveluri:61 • încheierea de acorduri privind sistemul ratei de schimb cade în sarcina Consiliului; acestea presupun o

recomandare din partea BCE sau a Comisiei Europene; • orientările generale de politică valutară pot fi formulate, în absenŃa unui regim al ratei de schimb, de

către Consiliu, fără prejudicierea obiectivului principal al SEBC şi anume, menŃinerea stabilităŃii preŃurilor;

• pentru operaŃiunile de schimb valutar (intervenŃii pe piaŃa valutară, administrarea zilnică a rezervelor valutare) responsabilitatea cade în sarcina BCE.

Conform art. 109(1) din Tratat, Consiliul, hotărând cu unanimitate, la recomandarea BCE sau a Comisiei, după consultarea BCE, în vederea ajungerii la un consens compatibil cu obiectivul stabilităŃii preŃurilor şi după consultarea Parlamentului European, putea încheia acorduri formale care aveau ca obiect un sistem privind cursul de schimb pentru ECU vizavi de monedele necomunitare. De asemenea, el putea adopta, modifica sau renunŃa la cursurile fixe ale ECU în sistemul cursului de schimb.

Consiliul trebuie să urmărească evoluŃia cursului de schimb al euro în funcŃie de datele economice, în timp ce Comisia face analize în acest sens. În concordanŃă cu art. 109(2) din Tratat, chiar dacă cursul de schimb trebuie considerat în general ca rezultanta tuturor celorlalte politici economice, Consiliul poate, în împrejurări excepŃionale, să formuleze orientări generale ale politicii de schimb privind monedele necomunitare. Aceste orientări generale urmăresc respectarea independenŃei şi a obiectivului principal al SEBC, acela de a asigura stabilitatea preŃurilor. Conform art. 109M din Tratat, până la începutul celei de-a treia faze a Uniunii Monetare Europene, fiecare stat membru îşi considera politica de schimb ca o problemă de interes comun. Statele membre trebuiau să Ńină cont de experienŃele dobândite ca urmare a cooperării în cadrul Sistemului Monetar European şi a introducerii ECU, respectând competenŃele existente. Începând cu cea de-a treia fază şi atâta timp cât un stat membru face obiectul unei derogări, aceste prevederi se aplică prin analogie politicii de schimb a acestui stat membru. 2. Rata de schimb a euro şi rolul Băncii Centrale Europene În data de 1 ianuarie 1999, Consiliul, hotărând cu unanimitatea statelor membre care nu fac obiectul unei derogări, la propunerea Comisiei şi după consultarea BCE, a fixat irevocabil cursurile de schimb ale monedelor statelor participante în raport cu euro.

De la această dată, zona euro menŃine o politică unică a ratei de schimb în relaŃiile cu terŃe valute, politică formulată prin regulamentele Consiliului European, Băncii Centrale Europene şi Comisiei Europene. Banca Centrală Europeană, ca toate celelalte bănci centrale, joacă un rol important şi pe piaŃa valutară, din două motive principale. Primul este acela că ratele de schimb ale euro au un impact asupra stabilităŃii preŃurilor în Europa. Dacă euro se depreciază rapid în raport cu dolarul american, bunurile europene devin dintr-o dată mai ieftine pentru americani. Creşterea bruscă a cererii pentru produsele europene determină o sporire a producŃiei şi apoi a exporturilor. În schimb, aceasta poate duce la o creştere a nivelului general al preŃurilor în Europa, în special deoarece exporturile deŃin o parte importantă din PIB-ul Ńărilor Uniunii Europene.

Al doilea motiv pentru implicarea Băncii Centrale Europene pe pieŃele valutare este acela că ea se străduieşte să "sprijine politicile economice generale ale ComunităŃii", astfel încât obiectivul său principal, acela de asigurare a stabilităŃii preŃurilor, să nu fie ameninŃat. In această privinŃă, este bine cunoscut că ratele de schimb reprezintă o determinantă a competitivităŃii industriale. Dacă cursurile valutare sunt oscilante, creşterea economică începe să se erodeze. La fel de important, ratele de schimb ale euro afectează direct preŃul bunurilor şi serviciilor vândute peste graniŃă, ca şi costul importurilor în zona euro. Dacă valoarea monedei europene creşte, multe industrii europene devin mai puŃin competitive şi pot ajunge să ceară un preŃ exagerat pe pieŃele lor.

61 Marin, G. (coord.), Puiu, O., Ciochină, I., Barbonie, D., Cernea, A., David, M. - "De la Roma la Amsterdam via Maastricht", Ed. IndependenŃa Economică, Brăila, 1999, p. 78-106

54

ArhitecŃii euro consideră că stabilitatea ratei de schimb şi problema competitivităŃii sunt atât de importante, încât ele implică şi alte părŃi în politica ratei de schimb, în afară de Banca Centrală Europeană. Cea mai importantă dintre acestea este Consiliul Miniştrilor Economiei şi FinanŃelor din Uniunea Europeană (ECOFIN). ECOFIN reprezintă, în esenŃă, organismul prin care fiecare naŃiune din Uniunea Europeană influenŃează politicile economice europene.62 Întrunirile sale sunt concentrate asupra obiectivelor generale ale politicii valutare, care sunt apoi prezentate BCE. ECOFIN poate stabili regimul general al ratei de schimb a euro, dar îi este absolut interzis să ia decizii concrete în privinŃa unor intervenŃii pe termen scurt.

Numai Sistemul European al Băncilor Centrale intervine direct pe pieŃele valutare, putând modifica valoarea ratei de schimb a euro, valoare pe care o consideră prea ridicată sau prea scăzută, vânzând sau cumpărând monedă străină. Deoarece modificările cursului de schimb al euro pot influenŃa stabilitatea preŃurilor în zonă, BCE este obligată să intervină periodic pe pieŃele de schimb pentru a imprima cursului trendul dorit. IntervenŃiile au loc pe baza rezervelor pe care băncile centrale naŃionale le-au subscris la înfiinŃarea BCE. Într-un regim de cursuri flotante, intervenŃiile nu urmăresc întotdeauna schimbarea tendinŃei şi, de altfel, autorităŃile monetare nici nu au certitudinea că pot să o modifice. Scopul intervenŃiilor este, de regulă, menŃinerea trendului pe termen lung şi corectarea abaterilor prea mari pe termen scurt sau a mişcărilor care ameninŃă stabilitatea economică. Pe de altă parte, politicile de intervenŃie ale BCE pe pieŃele valutare au suferit unele ajustări, prin comparaŃie cu cele practicate de băncile centrale înainte de unificarea monetară. Pe ansamblul zonei, probabilitatea ca fluctuaŃiile cursului de schimb al euro să afecteze competitivitatea exporturilor Ńărilor membre este mai mică decât înainte de unificare. Relaxarea politicii de intervenŃie prezintă însă riscul creşterii instabilităŃii iar acest lucru se poate agrava pe măsură ce creşte rolul euro pe pieŃele financiare internaŃionale. IntervenŃiile pe piaŃa valutară survin atunci când băncile centrale cumpără/vând o anumită cantitate de valută pe pieŃele valutare, cu scopul de a creşte/reduce valoarea monedei naŃionale. IntervenŃiile sunt necesare în cazul în care moneda euro este supusă unor presiuni din partea celor care acŃionează pe piaŃă, în special a speculatorilor. Reducerea semnificativă a valorii unei monede (deprecierea) prezintă câteva dezavantaje: - creşterea preŃurilor produselor importate şi deci a inflaŃiei; aceasta determină banca centrală să crească

rata dobânzii cu efecte negative asupra pieŃelor financiare şi creşterii economice, putând să ducă la o nouă depreciere a acelei monede (de exemplu, fluctuaŃiile euro în vara anului 2000);

- o naŃiune cu un deficit mare al balanŃei de plăŃi, care este dependentă de fluxurile de capital străin, poate întâmpina greutăŃi privind finanŃarea deficitului, ceea ce determină creşterea ratei dobânzii pentru menŃinerea valorii monedei naŃionale (de exemplu, SUA).

De asemenea, băncile centrale intervin pentru a limita aprecierea excesivă a monedei naŃionale, care face exporturile mai puŃin atractive, cu efecte asupra balanŃei de plăŃi.

Formele de intervenŃie ale BCE pe piaŃa valutară sunt: � intervenŃie verbală, atunci când oficialii din cadrul ministerelor de finanŃe sau băncilor centrale

coboară/urcă moneda în discursurile lor, prin simpla indicare a faptului că aceasta este supraevaluată sau subevaluată; este cea mai simplă şi mai ieftină modalitate de intervenŃie deoarece nu presupune utilizarea rezervelor valutare;

� intervenŃie operaŃională, prin vânzare/cumpărare de monedă de către banca centrală; � intervenŃie comună, atunci când un grup de state colaborează pentru reducerea/creşterea valorii unei

monede utilizând rezervele lor valutare; � intervenŃie sterilizată, care este compensată prin acŃiuni de politică monetară (operaŃiuni de open-

market, Ńinte de inflaŃie); banca centrală sterilizează intervenŃiile sale pentru a nu compromite politica monetară naŃională din dorinŃa aprecierii/deprecierii unei monede naŃionale.

Succesul unei intervenŃii pe piaŃa valutară depinde de: - nivelul intervenŃiei; băncile centrale care au rezerve valutare importante sunt cele care impun respect (de

exemplu, Banca Japoniei - 340 miliarde USD; BCE - 260 miliarde USD, Banca Chinei - 150 miliarde USD);

- momentul intervenŃiei; în general intervenŃia trebuie să aibă loc atunci când moneda se mişcă în direcŃia urmărită, banca centrală evitând intervenŃiile care nu Ńin cont de evoluŃia pieŃei şi aşteptând momentul optim;

- anticiparea intervenŃiei; atunci când ea este anticipată, şocul este mai bine absorbit.

62 Chabot, C. N. - "Euro - moneda europeană", Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 68

55

În continuare sunt redate câteva momente de la începutul activităŃii sale, în care BCE a intervenit pe piaŃa valutară (graficul nr. 4.5.): • 22 septembrie 2000;

În această dată, BCE a efectuat prima sa intervenŃie, printr-o acŃiune conjugată cu băncile centrale din SUA, Canada, Japonia, Germania şi FranŃa (G7). Toate aceste bănci au cheltuit în jur de 5-6 miliarde USD în sprijinul monedei unice. • 3 noiembrie 2000;

BCE a intervenit în două etape, cheltuind aproximativ 1 miliard USD. Textul intervenŃiei a fost: "BCE este preocupată de implicaŃiile globale şi naŃionale ale cursului valutar al euro, incluzând impactul asupra stabilităŃii preŃurilor. BCE confirmă că valoarea euro nu reflectă condiŃiile favorabile din zona euro."63 • 6 noiembrie 2000;

IntervenŃie unilaterală implicând doar băncile din cadrul Eurosistemului. • 9 noiembrie 2000;

În timp ce atenŃia era îndreptată spre alegerile prezidenŃiale din SUA, BCE a anunŃat intervenŃia unilaterală pentru a opri căderea monedei unice. 64

Graficul nr. 4.5. IntervenŃiile BCE pe piaŃa valutară

Sursa: BCE – „Raport anual 2000” În anul 2002, BCE nu a intervenit pe piaŃa valutară în nume propriu. În data de 28 iunie 2002, BCE a

efectuat o intervenŃie pe piaŃa valutară în numele Băncii Japoniei, acŃionând ca agent al Ministerului de FinanŃe din Japonia.

În general, cursul valutar poate fi afectat de diferiŃi factori, cu influenŃe pe termen scurt, mediu sau lung. Pe termen scurt, rata de schimb poate fi influenŃată de intervenŃiile băncii centrale pe piaŃa valutară şi de variaŃiile ratelor de dobândă. Pe termen lung, cursul valutar este determinat în principal de factori economici: creşterea economică, nivelul inflaŃiei, productivitatea muncii, balanŃa de plăŃi, oferta de active monetare. 65

63 BCE - "ECB Intervention", 3 November 2000 64 BCE - “On the Effectiveness of Sterilized Foreign Exchange Intervention“, February 2000 65 Negruş, M. - ”Finan Ńarea schimburilor internaŃionale”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 59

56

Graficul nr. 4.6. EvoluŃia cursului de schimb

Timp de doi ani, de la introducerea sa în anul 1999 şi până la evenimentele dramatice din 11

septembrie 2001, euro a cunoscut o depreciere uşoară dar constantă în raport cu dolarul SUA. După această dată, o apreciere bruscă a euro, aşa cum s-a precizat anterior, poate afecta competitivitatea industriilor europene, orientate cu precădere spre export, după cum creşterea bruscă a valorii raportului EUR/USD poate duce la creşterea inflaŃiei, descurajând potenŃialii investitori din afara zonei.

În perioada ianuarie-martie 2002, piaŃa valutară s-a caracterizat printr-o apreciere a dolarului american faŃă de majoritatea valutelor, determinată în principal de perspectivele de creştere economică din SUA. Comparativ cu sfârşitul anului 2001, în primele luni ale anului 2002 euro s-a depreciat în raport cu dolarul american şi francul suedez, dar poziŃia sa a rămas neschimbată faŃă de lira sterlină şi yenul japonez.

Pe fundalul incertitudinilor financiare, economice şi geopolitice care au caracterizat economia mondială, în perioada aprilie 2002 - martie 2008 euro s-a apreciat faŃă de majoritatea valutelor, într-o mai mare măsură faŃă de dolarul american, dar şi faŃă de lira sterlină şi yenul japonez. După aprecierea din cursul anului 2009, euro s-a situat pe un trend descendent de la începutul anului 2010.

Pe termen lung, cursul de schimb al monedei unice va reflecta funcŃionarea Uniunii Monetare Europene. Flexibilizarea pieŃei muncii şi reforma în domeniul fiscal şi social vor contribui la adaptarea economiei europene la provocările euro.

Euro poate deveni o valută internaŃională puternică în condiŃii de stabilitate internă şi externă. În afara influenŃelor pe care le au politicile economice naŃionale, rata de schimb a euro este determinată şi de dezvoltarea economiei mondiale în ansamblu.

4.5. Administrarea rezervelor valutare

O altă responsabilitate a Eurosistemului este aceea privind menŃinerea şi administrarea rezervelor valutare ale statelor participante la Uniunea Monetară Europeană (art. 105(2) din Tratatul asupra Uniunii Europene). Activele de rezervă reprezintă acele active străine disponibile, care sunt controlate de autorităŃile monetare şi utilizate pentru acoperirea deficitelor de balanŃă de plăŃi, pentru echilibrarea altor deficite prin intervenŃiile pe pieŃele valutare care afectează rata de schimb şi pentru alte scopuri.66 Activele de rezervă aflate sub controlul direct al Băncii Centrale Europene constituie active de rezervă ale BCE, în timp ce doar acele active care sunt controlate efectiv de băncile centrale naŃionale sunt evidenŃiate şi incluse în balanŃele lor de plăŃi.67 66 FMI - "Balance of Payments Manual", 2000 67 BCE - "Eurosistem's International Reserves", October 2000

57

Băncile centrale naŃionale asigură Băncii Centrale Europene active de rezervă, aceasta având toată puterea de a menŃine şi gestiona rezervele valutare care îi sunt transferate (art. 30 din Statutul SEBC). Valoarea totală a rezervelor transferate Băncii Centrale Europene a fost de 50 miliarde euro, diminuată cu capitalul subscris de băncile centrale din afara zonei euro. După extinderea UE, aceasta a crescut proporŃional cu participarea băncilor centrale noi membre ale SEBC la subscrierea de capital, ajungând la 55,6 miliarde euro. Recomandarea BCE, care are la bază art. 30.4. din Statut, stabileşte modul în care Consiliul Guvernator al BCE poate influenŃa în viitor rezervele valutare. Atâta timp cât nu există transfer de proprietate, activele străine deŃinute de băncile centrale naŃionale sub control direct şi efectiv sunt considerate active de rezervă ale fiecăreia. Celelalte operaŃiuni cu active de rezervă rămân la băncile centrale naŃionale iar tranzacŃiile statelor membre reflectate în balanŃa de plăŃi trebuie să facă subiectul aprobării din partea BCE cu scopul de a asigura corespondenŃa cu regimul de schimb şi politicile monetare în Uniunea Europeană (art. 31.2. din Statut). Având în vedere faptul că prin această cerinŃă se subliniază necesitatea aprobării din partea BCE în ceea ce priveşte momentul tranzacŃiei şi modul în care ea se desfăşoară, se consideră că băncile centrale naŃionale trebuie să menŃină sub control direct şi efectiv activele de rezervă rămase, pe care le pot utiliza pentru îndeplinirea obligaŃiilor faŃă de organismele financiare internaŃionale.

Activele de rezervă ale Sistemului European al Băncilor Centrale trebuie denominate în alte valute decât euro. Aşadar, din punct de vedere naŃional, denominările în euro atât pentru rezidenŃii, cât şi pentru nerezidenŃii zonei euro nu sunt considerate active de rezervă.

Cadrul legal al monedei unice stabileşte că euro reprezintă moneda statelor din Uniunea Europeană participante la Uniunea Monetară şi nu poate fi considerată în acelaşi timp monedă şi valută din perspectivă naŃională.

CondiŃia principală pentru ca un activ să fie considerat activ de rezervă derivă din criteriul rezidenŃei, conform căruia activele de rezervă sunt cele ale nerezidenŃilor Ńării sau zonei respective.

În stadiul trei al unificării monetare europene s-au identificat două categorii de entităŃi cu statut de rezident: rezidenŃi ai zonei euro; rezidenŃi ai celorlalte state din Uniunea Europeană care nu participă la moneda unică. Membrii din a doua categorie pot fi consideraŃi, cel puŃin teoretic, ca şi nerezidenŃi ai zonei monedei unice. Atât pentru Banca Centrală Europeană, cât şi pentru băncile centrale naŃionale sunt considerate active de rezervă: valutele, aurul, Drepturile Speciale de Tragere, poziŃiile de rezervă la FMI (tabelul nr. 4.12.). Activele BCE şi ale băncilor centrale naŃionale denominate în monede ale nerezidenŃilor zonei euro, aur, DST şi poziŃii de rezervă la FMI reprezintă active de rezervă ale Eurosistemului, cu condiŃia ca ele să aibă un grad ridicat de lichiditate şi să fie negociabile.68 DeŃinerile la BCE sau la băncile centrale naŃionale în euro ale nerezidenŃilor zonei euro nu sunt considerate active de rezervă ale Eurosistemului.

68 BCE - “Foreign Exchange Reserves and Operations of the Eurosystem“, January 2000

58

Tabelul nr. 4.12. ComponenŃa activelor de rezervă ale Eurosistemului

Moneda RezidenŃa Categoria de activ depozite plasate la sucursalele străine ale băncilor

din zona euro non-UME

alte active depozite plasate la băncile din zona euro

valute

UME alte active

non-UME

Active de rezervă ale BCE

euro UME

active ale BCE

euro BCE

depozite plasate la sucursalele străine ale băncilor din zona euro

depozite plasate la băncile din zona euro non-UME

alte active depozite plasate la băncile naŃionale

valute

naŃional alte active

non-UME UME

alte active

euro naŃional

Active de rezervă ale băncilor centrale naŃionale din zona

euro

aur, DST şi poziŃii de rezervă la FMI Sursa: BCE - "Eurosystem's International Reserves", October 2000 Structura rezervelor valutare ale Eurosistemului în perioada 1998-2008 este prezentată în tabelul nr. 4.13.

Tabelul nr. 4.13. Valoarea rezervelor valutare ale Eurosistemului în perioada 1998-2008 (miliarde euro)

Data Total Aur DST PoziŃii de rezervă la

FMI Devize

1998 329,4 99,6 5,2 23,4 199,9 1999 372,6 116,4 4,5 24,3 225,1 2000 378,0 117,8 4,3 20,8 234,2 2001 392,7 126,1 5,5 25,3 235,6 2002 366,1 130,4 4,8 25,0 205,9 2003 306,5 130,0 4,4 23,3 148,9 2004 280,8 125,4 3,9 18,6 132,9 2005 320,1 163,4 4,3 10,6 141,7 2006 325,8 176,3 4,6 5,2 139,7 2007 347,2 201,0 4,6 3,6 138,0 2008 374,2 217,0 4,7 7,3 145,1 Sursa: BCE – „Raport anual”, 1999-2009

4.6. Sistemul de plăŃi în zona euro – TARGET/TARGET 2

Sistemul trans-european de decontare automată pe bază brută în timp real - TARGET (Trans-European Automated Real-time Gross settlement Express Transfer system) şi-a început activitatea pe data de 4 ianuarie 1999, cu scopul de a contribui la integrarea pieŃei monetare şi la implementarea politicii monetare unice în faza a treia a Uniunii Monetare Europene. În acest sens, sistemul a fost proiectat astfel încât să permită procesarea plăŃilor externe în monedă europeană la fel de uşor ca şi a plăŃilor interne.

TARGET a fost creat cu scopul de a îndeplini 3 obiective principale: • implementarea unui mecanism solid şi sigur pentru decontarea plăŃilor transfrontaliere în euro pe baza

sistemelor naŃionale de decontare pe bază brută în timp real - RTGS (Real-Time Gross Settlement system); acest mecanism permite participanŃilor decontarea plăŃilor irevocabil şi în timp real;

• creşterea eficienŃei plăŃilor transfrontaliere în zona euro, acestea derulându-se la costuri mici, cu risc minim şi timp foarte scurt de procesare;69

69 Rapoartele IME - "Sistemul TARGET" - mai 1995, "Primul raport privind progresele în dezvoltarea proiectului TARGET" - august 1996

59

• asigurarea procedurilor de plată necesare înfăptuirii unei politici monetare unice. 1. Structura generală a sistemului TARGET

Sistemul TARGET procesează numai tranzacŃii în euro. Sistemele naŃionale de decontare brută în timp real (RTGS) sunt interconectate prin infrastructuri şi proceduri comune, pentru a permite instrumentelor de plată în euro să se deplaseze de la un sistem la altul. Sistemelor de decontare brută în timp real ale statelor membre ale UE, care nu sunt încă părŃi integrante ale spaŃiului euro, li se permite conectarea la sistemul TARGET, cu condiŃia ca ele să fie capabile să proceseze moneda euro ca pe o valută forte.

Accesul la TARGET prin sistemele naŃionale de decontare brută în timp real (RTGS) permite participanŃilor efectuarea plăŃilor transfrontaliere, fără a mai fi necesare conexiuni suplimentare, realizând o integrare a plăŃilor transfrontaliere şi a celor naŃionale.

În general, instituŃiile de credit participă în cadrul sistemelor RTGS naŃionale din Ńara unde îşi au sediul. Acele instituŃii de credit cu o largă reŃea de sucursale şi filiale în UE pot alege să devină membre ale diferitelor sisteme RTGS naŃionale din Ńările unde îşi desfăşoară activitatea.

PlăŃile TARGET se derulează prin următoarele sisteme naŃionale de decontare brută în timp real: • zona euro:70

- ARTIS - Austria; - ELLIPS - Belgia; - TBF - FranŃa; - BoF-RTGS - Finlanda; - ELS - Germania*; - HERMES euro - Grecia; - IRIS - Irlanda; - BI-REL - Italia; - LIPS-gross - Luxemburg; - TOP - Olanda; - SPGT - Portugalia; - SLBE - Spania.

• în afara zonei euro **: - DEBES - Danemarca***; - CHAPS euro - Marea Britanie; - ERIX - Suedia.

• Banca Centrală Europeană - EPM.

* - în septembrie 2001, sistemele ELS şi EAF (Euro Access Frankfurt) au fost integrate în sistemul naŃional RTGS plus.

** - sunt aplicate condiŃii de lichiditate speciale pentru participanŃii din aceste Ńări. *** - în noiembrie 2001, un nou sistem naŃional KRONOS a intrat în funcŃiune, înlocuind DEBES.

In cadrul TARGET, sistemul de integrare este compus dintr-o reŃea de telecomunicaŃii conectată în fiecare Ńară la o interfaŃă locală, denumită modul de interconectare („interlinking”). Aceste module constau din infrastructuri şi proceduri care se utilizează, în interiorul sau pe lângă fiecare sistem RTGS naŃional, pentru procesarea plăŃilor pe plan extern. Rolul modulelor de interconectare este acela de transformare a datelor aferente plăŃilor din standardele naŃionale în standardele TARGET şi invers.

Sistemul TARGET operează ca un sistem RTGS, instrumentele de plată fiind procesate unul câte unul, pe o bază continuă. El asigură decontarea finală şi imediată a tuturor plăŃilor, cu condiŃia să existe suficiente fonduri disponibile în conturile instituŃiilor plătitoare sau la băncile centrale pe care le reprezintă. Contul instituŃiei încasatoare nu va fi creditat înainte să fi fost debitat contul instituŃiei plătitoare, existând astfel certitudinea pentru unităŃile receptoare că fondurile primite prin sistemul TARGET sunt necondiŃionate şi irevocabile.71

ParticipanŃii din cadrul sistemelor naŃionale RTGS trebuie să fie capabili să execute plăŃile externe prin sistemul TARGET la fel de uşor ca şi pe cele interne, prin sistemele lor naŃionale de decontare brută în timp real. În condiŃii optime de funcŃionare, durata între debitarea contului instituŃiei de credit iniŃiatoare a transferului prin sistemul RTGS transmiŃător şi creditarea contului instituŃiei de credit beneficiare prin RTGS

70 BCE - “TARGET and Payments in Euro“, November 1999 71 Săvoiu, V. - "Banca centrală şi sistemele de plăŃi de interes naŃional", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 687

60

primitor trebuie să fie de doar câteva secunde.

2. Caracteristicile sistemului TARGET Sintetizând, acestea sunt:

• este mai mult decât o simplă infrastructură de plăŃi, oferind servicii de plăŃi prin care sunt înlăturate graniŃele naŃionale între sistemele de plăŃi din interiorul UE;

TARGET interconectează sistemele RTGS naŃionale existente în Ńările Uniunii Europene. El asigură sectorului bancar un mecanism care să-i permită procesarea plăŃilor RTGS externe în zona europeană, folosind infrastructuri şi proceduri implementate în fiecare Ńară membră. FacilităŃile RTGS în băncile centrale naŃionale sunt interconectate printr-o reŃea de comunicaŃie care asigură schimbarea mesajelor de plată potrivit unui format comun şi unor proceduri comune. Sistemele RTGS ale Ńărilor membre ale UE care sunt în afara zonei euro pot fi conectate la sistemul TARGET, asigurându-li-se posibilitatea de a procesa tranzacŃiile în sistemul euro. • are o structură descentralizată, formată din sistemele naŃionale de decontare brută în timp real – RTGS şi

din mecanismul de plăŃi al Băncii Centrale Europene (EPM), care sunt strâns legate pentru a se aplica o politică uniformă în vederea procesării plăŃilor transfrontaliere în euro;

• este un sistem de plăŃi în timp real; în condiŃii normale, plăŃile ajung la destinaŃie în câteva minute sau chiar secunde, prin debitarea contului plătitorului şi creditarea contului beneficiarului;

• toate plăŃile transfrontaliere beneficiază de acelaşi tratament indiferent de valoarea lor; Deşi TARGET a fost creat iniŃial pentru plăŃile de mare valoare, instituŃiile participante utilizează în

prezent acest sistem pentru toate plăŃile transfrontaliere în euro.72 Prin utilizarea sistemului pentru toate plăŃile de mare valoare, mai ales pentru cele privind piaŃa monetară şi operaŃiunile pe piaŃa valutară, participanŃii nu numai că beneficiază de un serviciu de calitate, ci şi contribuie substanŃial la reducerea riscului sistemic în Uniunea Europeană.

Sistemul TARGET atrage plăŃile transfrontaliere ale companiilor multinaŃionale care, în general, presupun sume substanŃiale. Sistemul este valabil pentru toate transferurile de credit în euro între Ńările UE, inclusiv între acele state care deocamdată nu au adoptat moneda unică.

PlăŃile provenind din operaŃiuni de politică monetară în cadrul Eurosistemului trebuie să se deruleze prin TARGET.

Utilizarea sistemului TARGET este obligatorie numai pentru plăŃile care au legătură directă cu operaŃiunile de politică monetară în care SEBC este implicat atât ca destinatar, cât şi ca expeditor. În practică, TARGET este solicitat să administreze aproape în exclusivitate plăŃile de mare valoare pentru transmiterea lor între participanŃi, în interes propriu sau în interesul clienŃilor. Totuşi, este de aşteptat ca plăŃile cu amănuntul, care nu cer o viteză de execuŃie a operaŃiunilor prea mare garantată de TARGET, să tindă a fi procesate de alte sisteme de transfer de fonduri care pot oferi costuri mici, dar timpi de procesare mai mari. • este un sistem de decontare în timp real în care fiecare plată este înregistrată individual; înştiinŃarea

privind executarea fiecărui ordin de plată individual este transmisă în timp real băncii centrale naŃionale din Ńara plătitorului;

• are finalitate în cursul aceleiaşi zile, decontarea fiind considerată finală în momentul în care contul beneficiarului a fost creditat; banii primiŃi sunt banii băncii centrale, fiind posibilă reutilizarea lor de mai multe ori într-o zi;

Sistemele de decontare pe bază netă a marilor valori care operează în euro îşi stabilesc soldurile la sfârşitul zilei prin TARGET. • este accesibil unui număr mare de participanŃi; din acest motiv, majoritatea instituŃiilor de credit pot să

utilizeze sistemul TARGET pentru a efectua plăŃi în nume propriu, indiferent de ceilalŃi participanŃi; Criteriile de acces la sistemul TARGET au la bază considerente naŃionale. De regulă, numai băncile

centrale şi instituŃiile de credit pot fi admise ca participanŃi direcŃi în sistemele de transfer de fonduri prin care se prelucrează o treime din totalul plăŃilor. Băncile centrale naŃionale pot permite şi altor organizaŃii autorizate să Ńină conturi pentru diferiŃi clienŃi, să fie participanŃi în astfel de sisteme, asigurându-se că activitatea lor nu prezintă riscuri sau că ele sunt controlate de către o autoritate competentă recunoscută. • este foarte uşor de utilizat; pentru iniŃierea unei plăŃi transfrontaliere prin sistemul TARGET,

participanŃii trimit ordinele lor de plată sistemului naŃional de decontare brută în timp real (RTGS) în euro la care ei participă.

72 BCE - “TARGET - facts, figures, future“, September 1999

61

3. Avantajele utilizării TARGET a. asigurarea lichidităŃii în cursul zilei Asigurarea lichidităŃii în cursul zilei este o caracteristică importantă a sistemului TARGET, Ńinând

cont de faptul că o administrare inadecvată a lichidităŃii poate conduce la întârzierea decontărilor şi chiar la blocarea lor (imposibilitatea procesării plăŃilor din cauza lipsei de fonduri suficiente) şi poate descuraja instituŃiile de credit în procesarea plăŃilor prin acest sistem.

Nevoile de lichiditate ale participanŃilor în cursul unei zile depind de orarele diferite ale încasărilor şi plăŃilor. Dacă pe parcursul unei zile instituŃiile de credit trimit instrumente de plată a căror valoare o depăşeşte pe cea aferentă sumelor încasate, ele sunt supuse unui gol de lichiditate, care poate fi acoperit atât din rezervele constituite la banca centrală, cât şi prin credite de la banca centrală sau de la alŃi participanŃi în cadrul sistemului de plăŃi. Acest lucru permite ca o lipsă temporară de fonduri să fie compensată în timp util, astfel încât băncile centrale naŃionale din afara zonei euro să fie în stare să acopere lipsa de lichiditate a participanŃilor la RTGS prin forŃe proprii, împrumutând euro de pe piaŃa monetară.

Un sistem RTGS poate funcŃiona, în principiu, fără rezerve minime, facilităŃi de creditare în timpul zilei sau un alt sprijin financiar. Dacă totuşi survine o lipsă de lichidităŃi, plăŃile sunt respinse sau puse pe o listă de aşteptare până la momentul constituirii de fonduri din sumele care urmează să fie încasate sau împrumutate de pe piaŃă.

b. reducerea riscurilor Sistemul TARGET acordă participanŃilor posibilitatea efectuării plăŃilor în banii băncii centrale,

fiind astfel eliminat riscul decontărilor între diferite instituŃii de credit. Plata este considerată finală în momentul în care are loc creditarea contului băncii participante deschis la banca centrală.

c. efectuarea operaŃiunilor în timp real Pentru plăŃile transfrontaliere, în condiŃii normale, intervalul mediu de timp între debitarea contului

băncii plătitoare şi creditarea contului băncii beneficiare este de câteva minute sau chiar secunde. d. posibilitatea participării tuturor institu Ńiilor de credit din UE Toate instituŃiile de credit care se pot accesa prin sistemul TARGET (participanŃi direcŃi sau

indirecŃi) trebuie să fie identificate printr-un cod numit „Bank Identifier Code”. e. operarea într-un interval lung de timp Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor clienŃilor şi ale pieŃei financiare, TARGET operează în

general 11 ore în fiecare zi lucrătoare, de la ora 7.00 până la ora 18.00. PlăŃile în euro către clienŃi se desfăşoară până la ora 17.00.

Acest orar prelungit permite o mai mare acoperire între sistemul TARGET şi sistemele de plăŃi ale celor mai importante centre financiare ale lumii, începând cu Fedwire System din SUA şi până la Bank of Japan Payment System.

f. transmiterea rapidă a mesajelor Sistemul TARGET a fost implementat de toate băncile centrale naŃionale din Uniunea Europeană,

majoritatea contribuind la crearea şi dezvoltarea sistemelor naŃionale de decontare în timp real pe bază brută. ReŃeaua de transmitere a mesajelor aleasă pentru TARGET este SWIFT, fiind încheiate acorduri

speciale prin care se urmăreşte creşterea vitezei, capacităŃii şi securităŃii comunicaŃiei. În octombrie 2000 a fost implementat sistemul informaŃional al TARGET, care permite accesul

simultan al tuturor participanŃilor la informaŃiile standardizate prin canalele de transmisie de tipul Reuters, Telerate/Bridge şi Bloomerang. Acest sistem informaŃional nu înlocuieşte canalele de comunicaŃii existente la nivel naŃional.

Pentru a veni în întâmpinarea cerinŃelor TARGET, transmiterea ordinelor de plată între modulele naŃionale de interconectare se face prin intermediul liniilor de telecomunicaŃie. Pe lângă cerinŃele de viteză şi disponibilitate, reŃeaua de comunicaŃii trebuie să îndeplinească cerinŃe stricte cu privire la securitate şi, de asemenea, să asigure flexibilitatea în ceea ce priveşte capacitatea de procesare.

În sistemul TARGET este necesar să existe un "limbaj comun" - formate de informaŃii standardizate - pentru comunicarea între băncile centrale naŃionale. Mesajele modulelor de interconectare au fost dezvoltate pe baza mesajului MT 100 şi 200 SWIFT.

62

g. reducerea costurilor Politica de preŃ aferentă sistemului TARGET este orientată spre acoperirea costurilor şi îndeplinirea

concomitentă a următoarelor cerinŃe de bază: (a) nestânjenirea integrării pieŃei monetare care afectează implementarea politicii monetare unice; (b) sprijinirea politicii de reducere a riscului în sistemul de plăŃi.

Pentru a asigura o politică de preŃ bazată pe recuperarea costurilor, băncile centrale naŃionale dezvoltă, în mod curent, o metodă comună pentru calculul cheltuielilor cu procesarea plăŃilor.

4. Executarea plăŃilor externe prin sistemul TARGET Etapele pe care trebuie să le parcurgă plăŃile externe prin sistemul TARGET sunt: • InstituŃia de credit trimite un ordin de plată băncii centrale locale prin sistemul RTGS naŃional, prima

bancă centrală înştiinŃată (banca emitentă) verificând validitatea plăŃii. Pentru a fi procesat corespunzător de către banca centrală emitentă, un ordin de plată trebuie să respecte standardele şi să conŃină informaŃiile necesare iar valoarea plăŃii să nu depăşească soldul contului băncii emitente sau valoarea liniilor ei de credit disponibile.

• Banca centrală emitentă verifică dacă sistemul RTGS receptor este operaŃional. • După ce banca centrală emitentă a declarat plata validă, suma respectivă va fi imediat şi irevocabil

debitată din contul RTGS al instituŃiei de credit şi creditată în contul „interlinking” al băncii centrale receptoare. În această etapă, banca centrală emitentă realizează: (a) convertirea, dacă este necesar, a ordinului de

plată în standardele de mesaj folosite în reŃea; (b) includerea caracteristicilor de securitate suplimentare folosite în timpul comunicaŃiilor dintre băncile centrale naŃionale; (c) trimiterea mesajului prin modulul de interconectare către banca centrală receptoare. • După primirea mesajului de plată de către banca centrală receptoare se verifică aspectele de securitate şi

dacă banca beneficiară specificată în instrumentul de plată este un participant la sistemul naŃional de decontare brută în timp real. În acest caz, banca centrală receptoare va efectua, atunci când este necesar, conversia mesajului din standardele TARGET în standardele naŃionale, va debita contul „interlinking” al băncii centrale emitente şi va credita contul de decontare brută în timp real al beneficiarului.

• Banca centrală receptoare emite un ordin de plată, prin sistemul naŃional de decontare brută în timp real, către instituŃia de credit. Dacă banca receptoare nu este membră a sistemului RTGS, aceasta va refuza plata şi va cere băncii centrale emitente să recrediteze valoarea către contul propriu.

• Sistemul RTGS receptor emite o confirmare de decontare către banca centrală emitentă după creditarea efectivă a contului. Această procedură dă posibilitatea băncilor centrale emitente să se asigure că toate plăŃile pe care le-au emis către alte bănci centrale au fost decontate cu succes. Dacă o bancă centrală emitentă nu primeşte în timp de 30 minute confirmarea aşteptată, trebuie să cerceteze statutul plăŃii, adică să iniŃieze o procedură de detectare a erorilor. TARGET este un sistem descentralizat, în care schimbul de informaŃii este organizat în acord cu

"modelul conturilor de corespondent la nivelul băncilor centrale", prin care orice mesaje de plată se schimbă pe bază bilaterală.

Pentru a asigura funcŃionarea cât mai simplă a sistemului, în timpul zilei nu este trimisă către BCE nici o informaŃie privind ordinele de plată transmise între băncile centrale naŃionale. Totuşi, BCE asigură proceduri la sfârşitul zilei, garantând încheierea zilei bancare într-o poziŃie finală şi irevocabilă înainte de începerea următoarei zile. BCE execută operaŃiuni de control specifice la sfârşitul zilei, care includ verificarea recepŃionării mesajelor trimise de o bancă centrală către o alta şi coincidenŃa valorilor totale ale plăŃilor externe, emise şi încasate de băncile centrale în timpul zilei de lucru.73

Nici un modul de interconectare nu poate fi închis înainte ca el să fi finalizat poziŃiile sale cu toŃi partenerii bilaterali.

5. RelaŃiile cu alte sisteme de transfer al fondurilor

TARGET oferă soluŃii pentru sistemele de decontare netă de mare valoare a plăŃilor externe care operează în zona europeană, pentru ca acestea să poată să deconteze soldurile lor nete finale în moneda băncii centrale.

Procedura de decontare a plăŃilor externe din cadrul sistemelor de decontare netă (metoda de transfer TARGET) permite instituŃiilor de credit participante să urmărească aceste decontări, prin emiterea de transferuri TARGET normale între conturile lor obişnuite şi un cont special (cont central). Contul central este deschis la o singură bancă centrală naŃională sau la BCE cu funcŃie de casă de compensaŃie, având sold

73 Săvoiu, V. - "Banca centrală şi sistemele de plăŃi de interes naŃional", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 689

63

zero la începutul şi la sfârşitul zilei şi fiind folosit doar în scop de decontare. InstituŃiile de credit vor transfera fondurile de decontare către contul central, în cele mai multe cazuri prin TARGET.

Din punct de vedere tehnic, această metodă este de preferat, putând fi asigurată fără adăugarea de noi elemente sistemelor RTGS naŃionale sau sistemelor de interconectare.

FaŃă de metoda de transfer TARGET, serviciile de decontare ale sistemelor interne de decontare netă pot fi asigurate la nivel intern prin intermediul altor metode, dând siguranŃa că soluŃia nu atrage riscuri pentru ceilalŃi membri ai SEBC.

În data de 9 septembrie 2002 a prins contur Sistemul de Decontare Integrat (Continuous Linked Settlement - CLS) care decontează operaŃiuni valutare în următoarele monede eligibile: euro, dolari americani, yeni japonezi, lire sterline, franci elveŃieni, dolari australieni şi canadieni.74 El reprezintă răspunsul industriei bancare la obiectivele băncilor centrale din Grupul G10 pentru reducerea riscului valutar de decontare. Membrii sunt 67 de instituŃii financiare din 17 Ńări, dintre care 22 de bănci localizate în zona euro.

PlăŃile au loc prin intermediul sistemelor naŃionale de decontare brută în timp real (RTGS). Pentru aceasta, Sistemul de Decontare Integrat are deschise conturi ale băncilor centrale implicate. Pentru procesarea plăŃilor în euro, BCE are şi ea un cont deschis prin intermediul Mecanismului de PlăŃi al BCE (EPM), componentă a TARGET. Activele transferate prin intermediul sistemelor RTGS naŃionale sunt banii băncii centrale, ceea ce asigură reducerea riscului de credit şi de lichiditate. Fiecare participant are deschis la Sistemul de Decontare Integrat câte un cont în fiecare monedă eligibilă, decontarea desfăşurându-se pe bază brută.

Încă de la înfiinŃarea sa, Banca Centrală Europeană a urmărit crearea unei zone unice de plăŃi pentru euro. Eurosistemul a cooperat cu băncile centrale naŃionale pentru a implementa standardele care să faciliteze automatizarea rapidă a sistemelor de plăŃi. În ciuda recomandărilor făcute, băncile au propus un comision multilateral de preschimbare prea mare (3 euro) iar reducerea comisioanelor pentru plăŃile către clienŃi a fost nesemnificativă (17-24 euro). În acest context, s-a impus ca Eurosistemul să acŃioneze ca un catalizator pentru întreaga zonă, discutând aspecte practice cu băncile centrale pentru a se realiza un echilibru între obiective şi nevoi şi găsind soluŃii tehnice. O altă modalitate de intervenŃie este stabilită prin art. 22 din Statutul SEBC care dă BCE dreptul de a adopta o serie de regulamente şi decizii care să asigure eficienŃa şi transparenŃa sistemelor de plăŃi din Uniunea Europeană. Într-o zonă cu o monedă unică, cum este cazul zonei euro, trebuie să existe şi un sistem de plăŃi unic, fără diferenŃe între nivelul şi calitatea plăŃilor transfrontaliere şi cele ale plăŃilor naŃionale. În general, băncile europene cer o aliniere cât mai rapidă a comisioanelor pentru plăŃile naŃionale la nivelul celor pentru plăŃile transfrontaliere. Acest fapt conduce la creşterea comisioanelor naŃionale cu efecte negative asupra consumatorilor, unele bănci decizând chiar să-şi modifice oferta de servicii. Această problemă poate fi rezolvată prin ajustarea progresivă a preŃurilor într-un interval de timp mai lung, concomitent cu scăderea costurilor. În acelaşi timp, zona euro necesită perfecŃionarea instrumentelor de plată. Cecul este instrumentul de plată cel mai puŃin utilizat în zonă (cu excepŃia Irlandei şi FranŃei), el prezentând câteva dezavantaje: fiind pe suport hârtie nu poate fi procesat eficient şi trebuie să conŃină toate elementele obligatorii iar utilizarea lui nu este sigură deoarece există riscul furtului sau pierderii. Din acest motiv, băncile centrale naŃionale consideră că utilizarea internă a cecurilor trebuie descurajată şi că nu trebuie folosite în plăŃile transfrontaliere. Pentru o funcŃionare optimă a sistemelor de plăŃi este necesară, la nivelul zonei euro, promovarea plăŃilor prin transfer-credit transfrontaliere şi a plăŃilor prin carduri.

Principalul obiectiv al Eurosistemului îl reprezintă asigurarea ca TARGET să devină un sistem care satisface nevoile consumatorilor prin oferirea de servicii la un nivel armonizat, care garantează eficienŃa şi este pregătit pentru o adaptare rapidă la viitoarele dezvoltări, incluzând extinderea Uniunii Europene şi a Eurosistemului.

Sistemul TARGET a fost creat pe baza sistemelor de plăŃi în timp real naŃionale (RTGS), utilizând un mecanism minim armonizat, pentru a răspunde cerinŃelor unificării monetare europene. În data de 24 octombrie 2002, Consiliul Guvernator al BCE a adoptat o decizie strategică în vederea dezvoltării sistemului de plăŃi în zona euro – TARGET 2.

Sistemul de primă generaŃie, descentralizat din punct de vedere tehnic, a fost înlocuit cu un sistem de generaŃia a doua (TARGET 2) în luna mai 2008, odată cu finalizarea migrării la noul sistem. TARGET 2 este

74 BCE - „Review of the Foreign Exchange Market Structure”, March 2003

64

bazat pe o infrastructură tehnică unică (Single Shared Platform – SSP) furnizată de trei bănci centrale (Banca d’Italia, Banque de France şi Deutsche Bundesbank), care operează acest sistem în numele Eurosistemului. Toate Ńările din zona euro participă la TARGET 2, utilizarea acestuia fiind obligatorie pentru decontarea ordinelor de plată rezultate direct sau asociate operaŃiunilor de politică monetară ale Eurosistemului.75

În anul 2002, Consiliul Guvernator al BCE a confirmat dreptul BCN din afara zonei euro de a se conecta la TARGET în baza principiului „fără obligativitate şi fără interdicŃii”. Astfel, sistemul TARGET 2 este disponibil, în mod voluntar, statelor membre ale UE din afara zonei euro pentru facilitarea decontării tranzacŃiilor în euro din aceste Ńări.

În prezent, sunt conectate la TARGET 2 un număr de 23 de bănci centrale din UE şi comunităŃile naŃionale de utilizatori ale acestora, respectiv 17 bănci centrale din zona euro, inclusiv BCE, şi 6 bănci centrale din state din afara zonei euro (Danemarca, Marea Britanie, Suedia - 1999, Polonia - 2005, Estonia - 2006 prin RTGS Italia, Bulgaria - 2010). În plus, o serie de instituŃii financiare din alte Ńări membre participă la TARGET 2 prin acces de la distanŃă.

75 BCE - „Annual Report”, 2009, p. 121

65

Capitolul 5

EFECTE LA NIVEL MACROECONOMIC ŞI MICROECONOMIC ALE INTRODUCERII EURO Introducerea euro impune formarea condiŃiei apartenenŃei membrilor uniunii monetare la un spaŃiu monetar unic şi îi obligă pe toŃi cetăŃenii să recunoască moneda unică ca simbol al dreptului de a obŃine în schimbul său o parte din bunurile şi serviciile oferite spre vânzare în interiorul Uniunii. Această recunoaştere se dublează cu încrederea colectivă că sistemul care o introduce are capacitatea de a o garanta şi a o individualiza în raport cu alte monede. Moneda unică nominalizează spaŃiul ei de funcŃionare în concertul monedelor contemporane, ea dă nume comunităŃii şi îi poartă în lume identitatea.76

5.1. ImplicaŃiile economice ale introducerii euro

ExistenŃa pieŃei unice şi liberalizarea mişcărilor de capital în Europa necesitau relaŃii monetare stabile între statele membre, o monedă unică eliminând variaŃiile ratelor de schimb. Sistemul monedei unice permite pieŃelor financiare să se dezvolte, să devină mai eficiente şi mai lichide. De asemenea, acesta determină o mai mare transparenŃă a informaŃiilor, un mediu economic mai competitiv, revigorează identitatea monetară şi financiară a Europei în faŃa marilor puteri economice, ca SUA şi Japonia.

5.1.1. Efecte la nivel macroeconomic asupra Ńărilor europene

Euro este cea mai importantă realizare a pieŃei unice, ale cărei avantaje sunt:

- realizarea unor investiŃii eficiente; - creşterea transparenŃei pe piaŃă; - sporirea competiŃiei şi inovaŃiei în beneficiul consumatorilor.

Ultimul obiectiv al pieŃei unice nu putea fi realizat în condiŃiile unor bariere monetare care împiedicau circulaŃia liberă a bunurilor, serviciilor, capitalului şi, într-un fel, a populaŃiei, datorită fluctuaŃiilor neaşteptate ale ratelor de schimb şi costurilor tranzacŃiilor. Introducerea monedei unice are un impact pozitiv asupra creşterii economice şi ocupării for Ńei de muncă deoarece îmbunătăŃeşte schimburile comerciale cu zona euro prin eliminarea riscului de curs valutar.

Politica BCE de menŃinere a unor rate de dobândă pe termen lung la un nivel scăzut are efectul de a permite companiilor să se împrumute în condiŃii avantajoase şi să contribuie la stabilitatea preŃurilor în zonă. Avantajele economice fundamentale ale euro (eliminarea riscului legat de rata de schimb, reducerea costurilor tranzacŃiilor, sporirea transparenŃei preŃurilor şi dezvoltarea pieŃelor financiare) rezultă în mod inevitabil din înlocuirea monedelor naŃionale cu o singură monedă. Euro mai oferă şi o serie de beneficii economice indirecte, care Ńin de modificările mai profunde în comportamentul pieŃelor financiare şi al companiilor.77

• STABILITATE MACROECONOMIC Ă După cel de-al doilea război mondial, multe dintre statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv câteva dintre Ńările participante la Uniunea Economică şi Monetară, s-au confruntat cu o inflaŃie ridicată.

Moneda unică europeană introduce un nou regim, cu inflaŃie redusă şi stabilitate macroeconomică pentru multe din Ńările din zona euro, lucru garantat efectiv având în vedere independenŃa Băncii Centrale Europene. În general, băncile centrale dirijează rata inflaŃiei într-o Ńară folosind diferite instrumente de politică monetară pentru a coborâ sau ridica nivelul general al cererii. Cu cât o bancă centrală este mai independentă, cu atât este mai probabil ca ea să reziste în faŃa presiunilor politice ale guvernului, în sensul de a permite economiei să crească prea repede sau de a finanŃa unele cheltuieli publice excesive.

Istoria a demonstrat că băncile centrale din multe Ńări din zona euro nu erau imune faŃă de influenŃele politice, motiv pentru care introducerea euro reprezintă un avantaj pentru stabilitatea regională pe termen lung. Banca Centrală Europeană este modelată după Bundesbank, o instituŃie cunoscută în lumea întreagă pentru tradiŃia sa de independenŃă. Deşi nivelul ridicat de independenŃă al Băncii Centrale Europene aduce

76 Silaşi, G. - „Integrarea monetară europeană – între teorie şi politică” , Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998, p.6 77 Chabot, C. N. - "Euro - moneda europeană", Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 40

66

puŃine avantaje pentru Ńările recunoscute pentru inflaŃia lor redusă (Germania, Austria, Belgia, Olanda), promite însă un viitor economic mai stabil pentru celelalte Ńări. In măsura în care euro reduce inflaŃia, se va exercita şi o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. În general, investitorii solicită rate reduse ale dobânzilor de la Ńările cu o stabilitate mai mare a preŃurilor, fiind avantajate statele care au înregistrat rezultate slabe în lupta împotriva inflaŃiei (Italia, Spania şi Portugalia).

Prin introducerea mecanismelor asociate monedei unice se apreciază că euro va aduce rate mai mici ale inflaŃiei şi prin reducerea riscului asociat cursului de schimb.

• REFORMĂ STRUCTURALĂ

Sistemul monedei euro încurajează reforma structurală necesară în Europa. łările europene care şi-au manifestat dorinŃa de a participa la Uniunea Monetară Europeană au fost nevoite să îşi ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergenŃă stabilite în Tratatul de la Maastricht. Ele au aderat la Pactul de Stabilitate şi Creştere, un acord prin care se limitează strict împrumuturile guvernamentale şi care obligă guvernele să îşi ajusteze finanŃele publice.

Aceste măsuri au condus la mari reduceri ale cheltuielilor bugetare şi au acordat o atenŃie dintr-o altă perspectivă importanŃei unei creşteri economice durabile. Reducerea bugetară în Ńări precum Portugalia a condus la reduceri drastice ale ratelor dobânzilor, declanşând în schimb o creştere economică prelungită care continuă şi astăzi. Din acest motiv, SUA a sprijinit cu putere efectul introducerii euro asupra reformei structurale de peste Atlantic, afirmând că euro modernizează economiile europene, micşorând mărimea bugetelor lor sociale şi încurajând un punct de vedere modern, global.78

Mecanismul monedei unice are un efect catalizator pentru reformele structurale în toate sectoarele non-financiare ale Europei:

- o monedă unică facilitează compararea preŃurilor, impozitelor şi economiilor; - euro încurajează cooperarea între statele membre prin coordonarea politicilor structurale în domenii

precum piaŃa muncii, educaŃie şi pregătire profesională, bunăstare socială etc. Nivelul şomajului pe continentul european este destul de ridicat în ciuda faptului că rata şomajului s-

a redus semnificativ în cele mai multe din statele UE în ultima perioadă. Conform analizelor FMI şi OECD, aproximativ 80% din nivelul şomajului este structural, fiind generat de propriile reguli şi regulamente.

• CREŞTERE ECONOMIC Ă

Costurile reduse ale tranzacŃiilor, riscul mai mic legat de rata de schimb şi transparenŃa preŃurilor au sporit mărimea efectivă a pieŃelor din zona euro. Companiile multinaŃionale realizează astfel economii de scară care nu au mai fost niciodată întâlnite în mediile de afaceri europene. Zona euro profită de pe urma costurilor medii mai mici, a productivităŃii mai ridicate şi a competitivităŃii crescute, cu atât mai mult cu cât BCE garantează stabilitatea preŃurilor şi rate reduse ale dobânzilor.

Rezultatul tuturor acestor factori este acela că mecanismul monedei euro va contribui la o creştere economică ridicată în Europa. Unii economişti, inclusiv preşedintele BCE, apreciază că euro poate determina sporirea creşterii economice cu până la un procent pe an. Pe de altă parte, se afirmă că cifra ar fi chiar mai mare, o concluzie şocantă având în vedere că o diferenŃă între SUA şi Anglia în ceea ce priveşte creşterea economică de aproximativ 2% a fost suficientă pentru a transforma SUA dintr-un stat agricol aflat într-o epocă post-colonială în cea mai puternică economie a lumii, în perioada 1820-1870.

Deşi creşterea economică se datorează unor forŃe reale, aranjamentele monetare pot avea importante efecte indirecte asupra creşterii prin diferite canale. BineînŃeles, politica monetară influenŃează cererea pe termen scurt prin modificarea ratei dobânzii pe termen scurt etc.

Legăturile care există între aranjamentele monetare - uniunea monetară în particular - şi creşterea ofertei sunt determinate de:

a. efectul stabilităŃii preŃurilor; In primul rând, inflaŃia redistribuie venitul de la creditori la debitori, de la cei cu venituri fixe la cei

cu compensări variabile, de la sectorul privat la cel guvernamental. In al doilea rând, inflaŃia interferează cu buna alocare a bunurilor pe piaŃă prin subminarea ciclurilor

informaŃionale. InflaŃia creşte incertitudinea planurilor pe termen lung şi confuzia dintre preŃul nominal şi real, în special privind sistemul de taxe şi impozite şi pieŃele financiare.

78 Chabot, C. N. - "Euro - moneda europeană", Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 41

67

O politică credibilă de angajament împotriva inflaŃiei reduce simŃitor riscurile părŃilor angajate în schimburi. Ea eliberează deciziile financiare de o parte din incertitudini, diminuând premiul de risc în costul debitorului şi acest lucru în beneficiul cetăŃenilor, mediului de afaceri şi nu în ultimul rând al guvernului.

Atunci când inflaŃia este joasă şi stabilă şi se aşteaptă să rămână astfel, deciziile economice sunt eliberate de incertitudini şi distorsiuni.

Uniunile monetare pot reduce costul incertitudinii datorate inflaŃiei, dacă pot aduce stabilitatea preŃurilor în Ńările în care altfel ar fi destul de greu de obŃinut. Legarea monedei naŃionale de o altă monedă sau adoptarea unei monede comune oferă o ancoră nominală. Provocarea în era modernă a fost crearea unor instituŃii - naŃionale sau transnaŃionale - care să obŃină şi să menŃină stabilitatea preŃurilor, iar Uniunea Monetară Europeană a fost construită să vină în întâmpinarea acestei nevoi.

Moneda unică elimină fluctuaŃiile cursului de schimb care blocau comerŃul intra-european. Cu toate acestea, preŃurile interne pot evolua, după ritmurile diferite de dezvoltare din fiecare Ńară, astfel încât puterea de cumpărare a monedei unice să varieze de la o Ńară la alta. Acest lucru nu mai este o problemă în măsura în care preŃurile au tendinŃa să conveargă antrenând chiar prin acest fapt o convergenŃă a puterii de cumpărare în interiorul uniunii monetare. Stabilitatea puterii de cumpărare conduce la o creştere a comerŃului internaŃional iar absenŃa incertitudinii facilitează circulaŃia mărfurilor. Din momentul creării pieŃei unice în Europa, comerŃul intra-european s-a dezvoltat considerabil şi este posibil ca moneda unică să conducă la o integrare şi mai puternică a pieŃelor şi să încurajeze comerŃul. Cu alte cuvinte, climatul de stabilitate şi de certitudine este beneficiul principal al uniunii monetare.

Art. 105(1) din Tratatul asupra Uniunii Europene şi art. 2 din Statutul SEBC prevăd următoarele: “Obiectivul primar al Sistemului European al Băncilor Centrale va fi acela de a menŃine stabilitatea preŃurilor”. Pentru Banca Centrală Europeană, stabilitatea preŃurilor sau controlul inflaŃiei reprezintă obiectivul cel mai important. La fel ca în cazul tuturor băncilor centrale, principalul mijloc prin care Banca Centrală Europeană controlează inflaŃia este influenŃarea nivelului ratelor dobânzilor interbancare. Ratele mai ridicate ale dobânzilor conduc la creşterea costului împrumuturilor şi, prin urmare, la scăderea consumului; în acest cadru, disponibilităŃile băneşti ale agenŃilor economici şi populaŃiei sunt orientate spre economii şi mai puŃin spre consum. În acelaşi timp, ratele mai mari ale dobânzilor scad cererea globală pentru bunuri şi servicii, fapt care frânează creşterea economică şi reduce inflaŃia. Invers, ratele mai mici ale dobânzilor sporesc cererea globală şi impulsionează creşterea economică. Acest proces fundamental reprezintă baza oricărei economii industrializate.

Atunci când nivelurile preŃurilor în Ńările membre rămân stabile, în timp ce preŃurile din cealaltă Ńară explodează, nivelul mediu al preŃurilor în Europa nu se modifică foarte mult. Din acest motiv, Tratatul asupra Uniunii Europene a creat criteriile de convergenŃă drept o condiŃie pentru intrarea în Uniunea Economică şi Monetară, pentru a se asigura că Ńările care doresc să participe la zona euro trebuie să demonstreze, înainte de a li se permite aderarea, cel puŃin un grad minim de convergenŃă ce poate fi susŃinută, tocmai pentru a reduce riscul necesităŃii unei politici monetare naŃionale divergente, după introducerea monedei unice. În prezent, după introducerea euro, criteriile de convergenŃă oferă puŃin confort. Semnele persistente de divergenŃă vor reprezenta o mare provocare pentru Banca Centrală Europeană mulŃi ani de acum înainte. Lucrul cel mai important legat de Banca Centrală Europeană este acela că ea este răspunzătoare pentru stabilitatea preŃurilor în întreaga zonă a monedei unice. Fără a aduce vreun prejudiciu stabilităŃii preŃurilor, BCE are misiunea să sprijine politicile economice ale UE, acŃionând în conformitate cu principiile economiei de piaŃă cu liberă concurenŃă, favorizând o alocare eficientă a resurselor.

Banca Centrală Europeană defineşte modificarea nivelurilor preŃurilor ca o creştere de la an la an a indicelui armonizat al preŃurilor de consum (IAPC), indicele oficial al costului vieŃii în Europa.79 Mai precis, Banca Centrală Europeană a anunŃat că va lua toate măsurile necesare în planul politicii monetare pentru a asigura o rată a inflaŃiei în limita a 2% sau chiar mai puŃin.

b. efectul reducerii ratei dobânzii; Mecanismele asociate monedei unice determină o reducere a ratelor dobânzii în Europa. Unele Ńări erau obişnuite să adauge o primă de risc ratei dobânzii pentru a atrage investitorii care se temeau de o depreciere a monedei. Cu o monedă unică, o devalorizare este imposibilă şi prima de risc dispare.

79 BCE - "The Stability-oriented Monetary Policy Strategy of the Eurosystem", January 1999

68

c. efectul cursului de schimb; După cum s-a prezentat, o uniune monetară interzice variaŃia cursurilor nominale ale monedelor

naŃionale şi apoi chiar elimină monedele naŃionale înlocuindu-le cu o moneda unică - euro. În mediul internaŃional al afacerilor, deciziile luate astăzi sunt adesea afectate negativ de viitoarele

modificări ale ratelor de schimb. Prin urmare, cu cât sunt mai puŃin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai riscante investiŃiile străine şi cu atât este mai puŃin probabil ca un agent economic să obŃină o creştere pe pieŃele externe. Euro, datorită faptului că înlocuieşte monedele naŃionale ale statelor membre, elimină complet riscul legat de rata de schimb între monedele participante, ceea ce reprezintă un avantaj pentru investiŃiile internaŃionale în zonă.

Efectul benefic al cursului de schimb se manifestă sub următoarele aspecte: • reducerea riscului valutar; Riscul legat de rata de schimb se constituie ca o eventualitate nedorită pentru orice consumator,

producător sau investitor care în prezent ia o decizie economică ce implică o plată sau furnizarea unui bun sau a unui serviciu la o dată ulterioară. Din păcate, această situaŃie descrie marea majoritate a activităŃilor economice.

Reducerea riscului generat de schimbările bruşte ale cursurilor valutare a constituit o preocupare constantă a Ńărilor europene. Astfel, chiar de la început, un exemplu în acest sens l-a reprezentat Sistemul Monetar European instituit în 1979, care permitea fluctuaŃia monedelor europene una faŃă de alta în limitele a ±2,5%, cu obligativitatea autorităŃilor monetare din statele membre de a interveni pentru a menŃine cursurile în acele limite. În noul context, al monedei unice, preocuparea privind stabilitatea cursului valutar a căpătat o importanŃă crescută.

Riscul valutar reduce volumul schimburilor comerciale prin faptul că impune un cost suplimentar asupra tranzacŃiilor. Moneda unică elimină riscul dintre Ńările membre, ducând astfel la creşterea schimburilor comerciale şi a beneficiilor legate de acestea. De asemenea, mărfurile fiind destinate unor pieŃe mai mari, competiŃia va fi mai puternică şi, deci, firmele vor avea un stimulent în plus pentru a reduce costurile. Deşi tehnicile de acoperire a riscului sunt multiple, ele nu constituie o soluŃie suficientă pentru această problemă. Firmele îşi acoperă în mod constant riscul prin intermediul pieŃelor valutare la termen din străinătate, pe care cumpără dreptul de a schimba în viitor devizele la un curs la termen stabilit în momentul încheierii contractului. Dar acoperirea are un preŃ, ca orice altă tehnică de asigurare. Instrumentele de acoperire nu sunt disponibile pentru toate întreprinderile, mai ales pentru firmele şi companiile mici şi lipsite de lichiditate din Ńările care au pieŃe valutare imature în planul contractelor la termen (de exemplu Irlanda, Spania şi Portugalia).

Introducerea euro elimină riscurile de schimb valutar între statele participante la Uniunea Monetară Europeană. FluctuaŃiile cursului valutar şi, de aici, riscurile care apar se menŃin în relaŃiile între euro şi celelalte valute convertibile, ca de exemplu dolarul american, lira sterlină, yenul japonez, aceste fluctuaŃii rămânând obiectul mecanismelor pieŃei libere.

Importatorii şi exportatorii din terŃe Ńări trebuie să ia în considerare expunerea la riscul de curs valutar atunci când fac afaceri cu Ńări din zona euro.

• prevenirea devalorizărilor competitive; În perioada interbelică, Ńările europene s-au angajat în acŃiuni care au fost denumite generic

"devalorizări competitive". O Ńară îşi devaloriza moneda naŃională pentru a sprijini exportul, în timp ce partenerii săi comerciali procedau la fel cu monedele lor pentru a contracara măsurile din Ńara parteneră şi a sprijini exporturile lor. Devalorizarea poate fi o măsură inflaŃionistă, ca urmare, devalorizarea competitivă poate duce la o "spirală inflaŃionistă". Chiar şi înainte de introducerea monedei unice, cu toate că existau unele aranjamente prin care să urmărea limitarea pericolului unor devalorizări competitive, asemenea devalorizări au rămas posibile datorită faptului că în unele Ńări, cursurile de schimb erau stabilite de autorităŃi şi nu de forŃele pieŃei.

In condiŃiile actuale ale creşterii volumului schimburilor comerciale între Ńările membre, menŃinerea pericolului unor devalorizări competitive ar putea cauza costuri majore.

• preîntâmpinarea unor atacuri speculative; Cursurile de schimb fixe sunt vulnerabile din perspectiva operaŃiunilor speculative. Dacă se

estimează că va avea loc o depreciere a unei monede, speculatorul va vinde cantităŃile deŃinute din această monedă. Dacă o asemenea evoluŃie este aşteptată de mai mulŃi jucători pe piaŃă, încrederea în acea monedă începe să scadă, ceea ce forŃează banca centrală emitentă să o deprecieze în continuare, chiar dacă nu aceasta era intenŃia iniŃială.

69

Diminuarea operaŃiunilor speculative prin majorarea dobânzilor conduce la creşterea deŃinerilor în moneda respectivă. Dar reversul unei asemenea politici nu se lasă mult aşteptat, creşterea dobânzilor ducând la creşterea costurilor la împrumuturi, costuri care trebuie să fie suportate de către debitori, ceea ce poate determina scăderea volumului activităŃii, a investiŃiilor şi poate avea o influenŃă negativă asupra creşterii economice. O monedă unică elimină atacurile speculative care pot determina o Ńară să crească mult dobânzile pentru a-şi apăra moneda, aşa cum s-a întâmplat în septembrie 1992. Mecanismul monedei unice înlătură costul care se datorează comportamentelor speculative şi care este independent de fundamentele economice.

• alinierea greşită a cursurilor pe termen mediu; O aliniere greşită a cursului de schimb are efecte şi consecinŃe economice complexe şi din acest

motiv greu de prevăzut. În general, un proces de ajustare-aliniere trebuie evitat deoarece aceste operaŃiuni sunt destul de dificil de realizat. În acelaşi timp, din punct de vedere practic este greu de precizat când raportul dintre două monede nu este cel optim. Chiar dacă cursurile sunt corect aliniate la un moment dat, variaŃia acestora poate duce la noi alinieri greşite.

In Uniunea Monetară Europeană nu există practic o astfel de alternativă, variaŃia ratelor nominale nemaiexistând. Mai mult, politicile monetare naŃionale şi-au pierdut atribuŃiile în acest domeniu, lăsând preocupările privind necesitatea flexibilităŃii economice asupra altor instituŃii.

d. efectul comercial şi cel legat de creşterea competiŃiei; Moneda unică elimină costurile legate de schimburile valutare şi de asigurare a riscului. Studiile

arată că două Ńări care au aceeaşi monedă, au schimburi comerciale de trei ori mai mari decât dacă ar avea propriile monede. De asemenea, concluzia acestor studii este că uniunile politice au un efect mai mare asupra cooperării comerciale (schimburi comerciale de aproximativ 20 de ori mai mari). Toate acestea conduc la ideea că nu atât moneda comună ca atare provoacă o cauzalitate atât de semnificativă, ci faptul că nivelul cerut de integrare într-o uniune monetară este foarte ridicat.

Astfel, uniunile monetare, cum este şi Uniunea Monetară Europeană, pot duce la o puternică creştere a schimburilor comerciale, iar aceasta aduce câştiguri suplimentare consumatorilor din cadrul lor.

CompetiŃia acŃionează în principal pe trei canale în direcŃia creşterii economice în general: • îmbunătăŃirea alocării forŃei de muncă şi a capitalului pentru activităŃile productive; • mai buna exploatare a economiilor de scară; • inovaŃia şi propagarea descoperirilor tehnologice.

Politicile economice ale statelor din Uniunea Europeană aplicate înaintea lansării euro monitorizau balanŃa de plăŃi, pieŃele valutare şi rata dobânzii. Astfel, autorităŃile urmăreau principalii indicatori ce afectau performanŃa economiei naŃionale şi puteau să reacŃioneze pe măsură pentru a obŃine efectul dorit. Scăderea competitivităŃii nu are un efect imediat, aşa cum se întâmplă pe pieŃele valutare şi în cazul modificării ratei dobânzii, motiv pentru care se impune monitorizarea mai atentă a indicatorilor de competitivitate (costuri unitare, nivelul taxelor etc.).

SancŃiunile unei politici economice greşite s-ar putea face simŃite mai puŃin în condiŃiile creşterii şomajului şi a unei creşteri economice slabe. Regulile economiei de piaŃă continuă să se aplice în fiecare economie. Locurile de muncă sunt create de consumatori când îşi aleg bunurile şi serviciile pe care le consideră cele mai bune în raport de preŃ. Oamenii de afaceri creează locuri de muncă în diferite locaŃii posibile, în diferite Ńări, în funcŃie de competitivitatea relativă a acelor puncte.

e. efectele politicilor economice; Efectele competiŃiei şi comerŃului sunt efecte complementare ale politicilor economice. Între uniunea

monetară şi politicile economice există şi alte legături care pot avea influenŃe asupra creşterii economice. La nivel macroeconomic, cadrul fiscal şi cel monetar se află în strânsă legătură, stabilitatea fiscală

fiind complementul necesar al stabilităŃii monetare. Acest fapt este recunoscut în arhitectura Uniunii Monetare Europene prin atenŃia acordată deficitelor bugetare şi raportului datorie/PIB în calitate de criterii de convergenŃă, dar şi prin Pactul de Stabilitate şi Creştere. Pe termen mediu, cerinŃele fiscale armonizate pentru stabilitate monetară au contribuit la procesul de consolidare fiscală, ceea ce este de aşteptat să favorizeze creşterea economică.

Pe de altă parte, politica fiscală este o componentă a mecanismului de ajustare utilizat ca răspuns la şocurile asimetrice în interiorul zonei monetare. Flexibilitatea economică se impune pentru a răspunde şocurilor, ea fiind necesară pentru a asigura în orice situaŃie creşterea şi prosperitatea. ImportanŃa flexibilit ăŃii este subliniată de uniunea monetară, deoarece politica monetară naŃională şi cursul valutar nominal, practicat în cadrul uniunii, nu mai funcŃionează ca mecanisme de ajustare.

70

Concluzia care se desprinde este aceea că nu există nici un fel de aranjament monetar „magic” care să oblige economia la creştere. Creşterea şi prosperitatea depind până la urmă de cât de bine funcŃionează economia reală.

ContribuŃia cea mai importantă la creşterea economică durabilă pe care o poate aduce politica monetară unică aplicată de Banca Centrală Europeană este aceea de a asigura stabilitatea preŃurilor în zona euro.

Dacă uniunea monetară are efectul de a extinde zona de stabilitate monetară, atunci, celelalte condiŃii rămânând neschimbate, ea se constituie ca un factor de creştere. Dacă, mai mult, uniunea monetară are efectul de a întări piaŃa unică, atunci, de asemenea, se constituie drept o condiŃie pozitivă pentru creştere.

5.1.2. Impactul monedei unice asupra mediului de afaceri

Introducerea euro permite atât întreprinderilor, cât şi tuturor cetăŃenilor să beneficieze de toate

avantajele ce derivă din folosirea unei monede unice pe continentul european. Euro simplifică viaŃa oamenilor de afaceri din Europa şi nu numai, uniunea monetară aducând următoarele beneficii: - eliminarea costului tranzacŃiilor; - simplificarea comerŃului cu zona euro. Sintetic, euro permite companiilor din întreaga lume să opereze cu zona europeană prin intermediul unei monede unice. În timp ce uniunea monetară creează stabilitate macroeconomică, contribuind la dezvoltarea comerŃului şi a investiŃiilor, mecanismul monedei euro aduce cu sine, de asemenea, rate de dobândă scăzute care determină îmbunătăŃirea condiŃiilor financiare pentru dezvoltarea afacerilor.

Realizările pe care uniunea monetară le aduce la nivelul economiilor statelor membre, prin materializarea lor, oferă un mediu economic propice creşterii durabile. Pe lângă acest mediu se pot remarca şi alte avantaje atât la nivelul firmelor, cât şi al populaŃiei:

• reducerea costurilor pentru schimburile valutare; Plata unui import presupune transformarea sumei necesare plăŃii în moneda exportatorului sau în

moneda de contract, operaŃiune pentru care se percepe un comision. Înainte de introducerea euro, firmele cu activitate de import-export din zona euro trebuiau să suporte costuri de conversie ridicate, care erau recuperate prin majorarea preŃurilor. Aceste costuri s-au ridicat în anul 1997 la 0,4% din PIB-ul Ńărilor participante la Uniunea Monetară Europeană. De asemenea, turiştii care îşi planificau excursii în Europa se confruntau cu inconvenientele şi costurile mai multor monede, fiecare fiind recunoscută de un mic segment geografic din Uniunea Europeană şi putând fi schimbată numai prin intermediul băncilor, al caselor de schimb valutar şi al agenŃiilor de turism, în schimbul unei taxe. Estimarea exactă a economiilor rezultate din reducerea costurilor tranzacŃiilor ca urmare a introducerii euro este foarte greu de realizat, dar Ńinând cont de faptul că în Europa comerŃul internaŃional are o importanŃă vitală, câştigurile sunt substanŃiale.

• creşterea transparenŃei preŃurilor; Moneda unică asigură o mult mai mare transparenŃă a preŃurilor bunurilor şi serviciilor în statele care

au adoptat-o. În prezent, un turist german poate să compare ofertele staŃiunilor din Grecia, Italia şi Spania fără a mai avea nevoie de ratele de schimb la zi dintre marca germană şi drahma grecească, lira italiană şi peseta spaniolă. Acest fapt conduce la economisirea timpului persoanei respective, precum şi la creşterea concurenŃei dintre firme. O monedă unică face mai evidente diferenŃele de preŃ dintre bunurile, serviciile şi salariile din Ńări diferite, îmbunătăŃind astfel competiŃia dintre pieŃe. In absenŃa euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil să compare preŃurile tuturor bunurilor şi serviciilor furnizorilor de dincolo de frontierele naŃionale. PreŃurile exprimate în euro oferă un etalon simplu şi comun pentru a se efectua comparaŃii, impulsionând familiile şi întreprinderile de pe întreg continentul să compare preŃurile interne cu cele din exterior. Discriminările de preŃ devin mult mai dificile decât erau înainte de introducerea euro. Datorită absenŃei riscului valutar, agenŃilor economici le este mai uşor atunci când încheie afaceri care speculează micile diferenŃe în preŃurile transfrontaliere, ceea ce duce la echivalarea preŃurilor dincolo de frontiere. Unii analişti considerau că euro elimină diferenŃele de preŃ de pe continent pentru produsele şi

71

serviciile identice: „O sticlă de Coca-Cola în Belgia va trebui să coste tot atâta cât în FranŃa”.80 Aceste afirmaŃii nu sunt corecte deoarece pe o piaŃă liberă, preŃurile sunt stabilite prin jocul cererii şi ofertei. Mecanismul monedei unice nu elimină diferenŃele de preŃ în zona euro, aşa cum dolarul american nu stabileşte acelaşi preŃ pentru un produs identic în diferite state din cadrul SUA. Introducerea euro a afectat în mod inegal ramurile industriale. În general, învingătorii sunt acele companii şi organizaŃii la care o mare parte din comerŃ se realizează cu Ńările din zona euro.

Principalul beneficiar al Uniunii Monetare Europene este industria turismului. După introducerea bancnotelor şi monedelor euro, turiştii nu mai trebuie să suporte costurile de conversie şi profită din plin de transparenŃa preŃurilor produselor turistice. Pe de altă parte, de pe urma acestei experienŃe beneficiază şi touroperatorii, care nu mai sunt nevoiŃi să acopere riscul legat de rata de schimb pentru pachetele turistice oferite.

Un alt grup industrial care beneficiază de pe urma introducerii euro îl reprezintă firmele de servicii financiare care sunt familiarizate cu oportunităŃile şi caracterul sofisticat al pieŃelor de capital. Este vorba în special de băncile de investiŃii şi companiile de consultanŃă americane şi japoneze, care au posibilitatea de a utiliza o experienŃă imensă în ceea ce priveşte obligaŃiunile companiilor, titlurile de creanŃă, ofertele publice iniŃiale, fuziunile şi achiziŃiile, pe noile pieŃe financiare transeuropene. Înainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a corela nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerinŃele de investiŃii ale celor cu economii erau afectate de costurile psihologice şi economice presupuse de cele 12 monede naŃionale. Fiecare tip de instrument financiar - de la titluri guvernamentale şi credite bancare până la acŃiuni comune şi instrumente derivate cu risc ridicat - era denominat în monedă naŃională. Acest lucru a separat pieŃele financiare şi a descurajat investiŃiile străine. Mecanismul asociat monedei euro a schimbat radical această situaŃie.

5.1.3. Euro şi pieŃele financiare

Toate sectoarele pieŃei financiare au fost afectate de introducerea euro, în perioada de tranziŃie

înregistrându-se o creştere a denominărilor în euro. De la data de 1 ianuarie 1999, marile burse din zona euro şi-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro. Fondurile de investiŃii din diferite Ńări ale zonei euro investesc acum în titluri emise de guvernele altor state exprimate în euro, fără a mai exista impactul psihologic şi economic al conversiilor. Băncile germane oferă un singur produs financiar, împrumuturi în euro, pentru companiile de pe teritoriul Uniunii Europene. Pentru investitori, la fel ca şi pentru cei care se împrumută, aceste evoluŃii au schimbat dimensiunea pieŃelor financiare europene, făcându-le mai mari, mai accesibile şi mai lichide. Toate aceste schimbări contribuie la dezvoltarea comerŃului fără nici un fel de restricŃii pe această piaŃă importantă a lumii, lucru care este considerat ca fiind unul din avantajele economice fundamentale ale euro.

Introducerea monedei unice aduce o schimbare semnificativă în mediul economic şi financiar. Lansarea euro a fost de la început un catalizator pentru achiziŃii şi fuziuni în zona europeană. PiaŃa europeană a achiziŃiilor şi fuziunilor pare a fi printre cele mai dinamice din lume totalizând aproximativ 1250 miliarde euro în anul 2001. Acest fenomen continuă să se accelereze, cuprinzând şi bursele. De exemplu, bursele din Paris, Bruxelles şi Amsterdam au fuzionat pentru a forma Euronext, un vast spaŃiu care grupează 1300 întreprinderi cotate la bursă şi 2380 miliarde euro capitalizare, fiind reunite de către bursa din Luxemburg. AcŃiunile sunt cotate la Paris, produsele derivate la Amsterdam, piaŃa secundară la Bruxelles. De altfel, Euronext leagă Londra, Frankfurt, Zurich, Milano şi Madrid pentru a dezvolta o interconexiune şi a cota primele 300 de societăŃi europene.

Euro a adus schimbări importante pentru participanŃii pe pieŃele financiare şi a stimulat dezvoltări structurale în industria financiară, aceasta atât pe pieŃele monetare ale zonei euro, cât şi pe pieŃele de capital.81

• PiaŃa monetară De la începutul etapei a treia a Uniunii Monetare Europene tranzacŃiile externe pe pieŃele monetare

au crescut şi reprezintă, în prezent, mai mult de 50% din totalul activităŃii tuturor segmentelor pieŃelor monetare.

De asemenea, integrarea pieŃelor ratei dobânzii în zona euro este o realizare esenŃială: EONIA (rata medie lunară a pieŃei monetare din zona euro) şi EURIBOR (rata dobânzii pe trei luni) au furnizat pieŃei cote uniforme acceptate de toŃi participanŃii. Aceeaşi a fost evoluŃia pieŃei secundare a cărei integrare,

80 Chabot, C. N. - "Euro - moneda europeană", Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 67 81 BCE - “The Impact of the Euro on Money and Bond Market”, July 2000

72

standardizare şi adâncime au sporit. Acest lucru este subliniat de volumul mare al tranzacŃiilor zilnice şi de dezvoltarea pieŃei swap. Schimbările structurale au generat mişcări semnificative ale participanŃilor pe piaŃă, care şi-au concentrat activitatea şi au beneficiat de o lichiditate mai bună pe piaŃa secundară. Continuarea integrării va mări eficienŃa pieŃelor financiare ale zonei euro şi va fi benefică atât pentru debitori, cât şi pentru investitori.

• PiaŃa de capital În ceea ce priveşte pieŃele de capital se poate spune că progresul spre integrare a fost semnificativ,

atât pe piaŃa obligaŃiunilor în euro, cât şi pe piaŃa acŃiunilor. PiaŃa obligaŃiunilor denominate în euro a înregistrat în anul 2000 o valoare de 6623 miliarde euro,

fapt care a confirmat tendinŃa de creştere din 1999, când ponderea obligaŃiunilor denominate în euro în totalul pieŃei mondiale era de 20%, în timp ce a celor exprimate în dolari a fost de 46%.82

Pe piaŃa primară, principala dezvoltare structurală a fost continuarea reducerii ponderii obligaŃiunilor guvernamentale (de la 54% în 1998 la 50% în 2000), consecinŃă a consolidării fiscale. Pactul de Stabilitate şi Creştere, care limitează deficitele bugetare guvernamentale la 3% din PIB, a determinat guvernele europene să emită mai puŃine titluri de împrumut decât au făcut-o în trecut. Acest lucru a lăsat cale liberă companiilor emitente care anterior se simŃeau excluse, deoarece datoriile guvernamentale au fost responsabile în mod tradiŃional pentru cea mai mare parte a datoriei restante din zona euro.

În acelaşi timp, creşterea atenŃiei autorităŃilor naŃionale faŃă de cererile investitorilor, ca o consecinŃă a intensificării competiŃiei, a determinat o serie de măsuri de îmbunătăŃire a lichidităŃii pieŃelor secundare pentru obligaŃiunile guvernamentale. Răscumpărările efectuate de guvernele statelor europene au avut în vedere reducerea nivelului îndatorării lor şi creşterea lichidităŃii activelor. Noile obligaŃiuni emise au avut un grad mai mare de standardizare.

În ceea ce priveşte obligaŃiunile private emise de instituŃiile financiare, acestea aveau în anul 2000 o pondere de 41% din totalul pieŃei obligaŃiunilor.

Constituirea unei pieŃe financiare europene vaste, profunde şi lichide permite întreprinderilor din UE să se finanŃeze mai uşor, creând sau găsind un produs adaptat nevoilor lor. Ponderea obligaŃiunilor private ale întreprinderilor a crescut de la 5% în 1998 la 9% în anul 2000.

Emisiunea totală de obligaŃiuni pe termen lung în euro a însumat 791 miliarde euro în 1999, faŃă de suma corespunzătoare de 902 miliarde euro în obligaŃiuni exprimate în dolari. Dinamica emisiunilor de obligaŃiuni în euro a rămas ridicată în primele 3 trimestre ale anului 2000 însumând 498 miliarde euro. Conform Băncii Reglementelor InternaŃionale, sectorul privat al debitorilor din zona euro a emis 76% din datorii în euro din 1 ianuarie 1999 până în decembrie 2000, comparativ cu o medie de 50% în monedele proprii ale statelor participante în anii 1990. In mod asemănător, debitorii privaŃi rezidenŃi în afara zonei euro au emis mai mult de 1/5 din datoria lor internaŃională în euro începând cu 1999, ceea ce reprezintă o creştere dublă faŃă de perioada de dinaintea lansării euro.

În acelaşi timp, investitorii europeni şi-au diversificat substanŃial portofoliul de obligaŃiuni de la lansarea euro, încurajaŃi fiind de înlăturarea riscului ratei de schimb. Acest lucru le permite să obŃină dobânzi mai mari pentru un anumit nivel al riscului portofoliului.

Pe piaŃa obligaŃiunilor în euro tranzacŃionarea electronică s-a dezvoltat rapid, urmând tendinŃa conturată pe pieŃele financiare internaŃionale. Procesul de consolidare a infrastructurii, în special a sistemelor de decontare a valorilor mobiliare, a continuat, derulându-se fuziuni transfrontaliere, de exemplu Euroclear, Sicovam şi CBISSO au creat grupul Euroclear iar Cedel şi DBC au dat naştere la Clearstream International.

În ciuda eforturilor şi progreselor înregistrate în domeniul integrării pieŃei obligaŃiunilor în zona euro, unele bariere încă persistă: această infrastructură a rămas prea fragmentată din punct de vedere al participanŃilor pe piaŃă; taxele de emisiune şi dificultăŃile în acoperirea riscului de credit stau în calea integrării complete.

Euro determină mutaŃii semnificative pe termen lung pe pieŃele de obligaŃiuni din zona euro, împrumuturile obligatare devenind mai numeroase. Se estimează, de asemenea, că euro va promova inovaŃia şi modificările structurale.83 PiaŃa creanŃelor companiilor europene va exploda, deoarece baza mai mare de investitori potenŃiali pentru orice emisiune face posibilă utilizarea de noi instrumente financiare. Investitorii din întreaga zonă euro în măsură să îşi asume riscul se pot uni efectiv pentru a realiza din noile emisiuni o opŃiune posibilă de finanŃare.

82 BCE - “Euro Bond Market”, July 2001 83 Chabot, C. N. - "Euro - moneda europeană", Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 67

73

Este evident că introducerea euro a stimulat restructurarea la scară a pieŃelor în Europa, capitalizarea totală a pieŃei bursiere din zona euro situându-se la peste 5500 miliarde euro la sfârşitul anului 1999, comparativ cu capitalizarea pieŃei de 3600 miliarde euro la sfârşitul lui 1998. Aceste cifre nu reflectă numai creşterea preŃurilor/cotaŃiilor acŃiunilor, ci şi o puternică orientare către capitalizarea bursieră a companiilor private din Europa.

Desigur, mai există însă o serie de bariere către deplina integrare a pieŃelor de capital din Uniunea Europeană. Eurosistemul a recunoscut obiectivul Consiliului European stabilit la Reuniunea de la Lisabona, care a avut în vedere accelerarea perfecŃionării pieŃei interne a serviciilor financiare şi stabilirea unei agende ferme astfel încât planul de acŃiune pentru servicii financiare să fie implementat până în anul 2005.84

Pentru companiile aflate la început de drum, euro creează a doua piaŃă de acŃiuni din lume, ca mărime. La nivel tehnic, această transformare a fost relativ simplă. AcŃiunile comercializate public la principalele burse din zona euro au fost convertite în euro în prima zi de tranzacŃionare din anul 1999. Recalcularea valorilor acŃiunilor s-a făcut automat, deoarece pieŃele libere determină preŃurile acŃiunilor, iar participanŃii de pe piaŃă au fost capabili să aplice ratele oficiale de schimb ale euro pentru propriile ordine de cumpărare şi de vânzare. Conversia valorilor nominale ale acŃiunilor din bilanŃurile companiilor a reprezentat o modificare contabilă minoră care nu a afectat noile valori de piaŃă.

Un indicator utilizat în determinarea importanŃei şi mărimii pieŃei acŃiunilor îl reprezintă ponderea capitalizării bursiere în PIB. PiaŃa acŃiunilor în euro s-a dezvoltat considerabil, de la o pondere a capitalizării bursiere în PIB de 25% în perioada 1990-1995 la 90% în anul 2000, mai mare decât în Japonia (68%) dar sub nivelul din SUA (152%).85

Un alt indicator care reflectă creşterea importanŃei pieŃei acŃiunilor în euro este numărul de companii cotate. În perioada 1998-2000, acesta a crescut cu 10% pe an în zona euro, ajungând la 4914 companii la sfârşitul anului 2000, în timp ce în Japonia creşterea a fost de 5% pe an iar în SUA de doar 4% în aceeaşi perioadă.

Uniunea monetară are influenŃe serioase asupra pieŃelor de capital europene. Se estimează că euro va determina o tendinŃă generală de expansiune şi diversificare, care va face pieŃele de capital europene mai competitive în comparaŃie cu instituŃiile similare americane şi japoneze. Aceasta, în primul rând, deoarece cotaŃiile comune şi eliminarea riscului legat de rata de schimb impulsionează investitorii din zona euro să facă investiŃii de capital în ale Ńări din zonă. În al doilea rând, analiştii afirmă că avantajele economice fundamentale ale euro au propulsat zona monedei unice într-o eră economică prosperă, de consolidare a sectorului privat, de cheltuieli guvernamentale reduse, stabilitate monetară şi creştere economică ridicată. Pe de altă parte, pieŃele de capital din zona euro au suportat mai multe tipuri de constrângeri, timp de multe decenii, deoarece fragmentarea pieŃei de-a lungul graniŃelor naŃionale a dus la lipsa investitorilor necesari pentru a face din inovaŃiile financiare inovaŃii atractive.

Din perspectivă externă, euro aduce câteva modificări remarcabile. Investitorii din SUA şi-au sporit diversitatea portofoliului lor spre Europa, în principal din motivul determinat de simplitatea şi transparenŃa mai mare a investiŃiilor pan-europene. EmitenŃii de acŃiuni şi obligaŃiuni nerezidenŃi ai zonei euro sunt în principal corporaŃiile multinaŃionale (87% din piaŃă), guvernele străine (7%) şi instituŃiile internaŃionale (6%). O repartizare a acestora după naŃionalitate indică faptul că cea mai mare pondere este deŃinută de emitenŃii din SUA (32%), Marea Britanie (20%), Ńări din afara zonei euro (21%), America Latină (17%), instituŃii financiare (6%), Asia şi Oceania (3%), Estul Mijlociu şi Africa (1%).

Un alt efect major al euro asupra pieŃelor de capital se referă la regimurile ratei de schimb. În primul rând, investitorii din întreaga lume suportă acum un singur tip de risc legat de rata de schimb în majoritatea mediilor investiŃionale din zona euro - cel determinat de puterea sau slăbiciunea euro. În măsura în care euro este mai stabil decât monedele naŃionale precedente, uniunea monetară răstoarnă înclinaŃiile investiŃionale ale instituŃiilor financiare spre Ńările membre. Deşi obligaŃiunile din zona euro sunt exprimate astăzi într-o monedă comună, crearea unei singure unităŃi monetare nu înseamnă eliminarea pieŃelor naŃionale de obligaŃiuni. Introducerea euro nu schimbă faptul că Europa nu are un emitent central în euro de tipul Trezoreriei Americane, care serveşte drept centru de gravitaŃie pentru pieŃele de obligaŃiuni de stat. Cu toate că Banca Centrală Europeană stabileşte ratele pe termen lung ale dobânzilor în întreaga zonă euro, decalajele între ratele pe termen lung ale diferiŃilor emitenŃi de datorii persistă. Aceste decalaje

84 Solans, D. - "European Financial Integration and the International Role of the Euro”, Global Economic Summit IV organised by NAMM, Estepona, Spain, 9 March 2002 85 BCE - „Euro Equity Markets Report”, August 2001

74

sunt însă reduse, Ńinând cont de convergenŃa impusă prin Tratatul de la Maastricht economiilor participante la Uniunea Monetară Europeană. Pe de altă parte, o monedă unică elimină riscul ratei de schimb care în mod obişnuit diferenŃia ratele dobânzilor din zona euro. Înainte de introducerea euro, obligaŃiunile emise de guvernul italian erau considerate cu mult mai riscante decât cele germane, în parte datorită faptului că lira italiană era mai puŃin stabilă decât marca germană. Odată cu introducerea monedei unice, aceste prime diferite pentru rata de schimb au dispărut şi au fost înlocuite de un singur tip de risc valutar pentru întreaga regiune. Ca urmare, diferenŃele între ratele pe termen lung ale dobânzilor din zona euro sunt determinate, în principal, de riscurile de credit şi de lichiditate.

• Sistemul bancar Banca Centrală Europeană elaborează şi aplică politica privind cursul de schimb în zona euro, emite reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacŃiilor valutare şi al altor operaŃiuni specifice. ExperienŃa europeană în domeniul ratei de schimb arată că procesul de integrare regională poate şi trebuie să nu prejudicieze procesul mai larg de globalizare sau cooperarea multilaterală în cadrul instituŃional actual al sistemului financiar şi monetar internaŃional.

Încă de la început, obiectivele integrării europene au fost stabilitatea ratei de schimb şi crearea unei uniuni monetare bazată pe stabilitatea preŃurilor.

În data de 1 ianuarie 1999, cursurile de schimb ale monedelor statelor participante au fost fixate irevocabil în raport cu euro. De la această dată, zona euro menŃine o politică unică a ratei de schimb în relaŃiile cu terŃe valute, politică formulată prin regulamentele Consiliului, Băncii Centrale Europene şi Comisiei Europene. Banca Centrală Europeană, ca toate celelalte bănci centrale, joacă un rol important pe piaŃa valutară, din două motive principale. Primul este acela că ratele de schimb ale euro au un impact asupra stabilit ăŃii preŃurilor în Europa. Dacă euro se depreciază rapid în raport cu dolarul american, bunurile europene devin dintr-o dată mai ieftine pentru americani. Creşterea bruscă a cererii pentru produsele europene determină o sporire a producŃiei şi apoi a exporturilor. În schimb, aceasta poate duce la o creştere a nivelului general al preŃurilor în Europa, în special deoarece exporturile formează o parte importantă din PIB-ul Uniunii Europene.

Al doilea motiv pentru implicarea Băncii Centrale Europene pe pieŃele de schimb este acela că ea se străduieşte să "sprijine politicile economice generale ale ComunităŃii", astfel încât obiectivul său principal, acela de asigurare a stabilităŃii preŃurilor, să nu fie ameninŃat. In această privinŃă, este bine cunoscut că ratele de schimb reprezintă o determinantă crucială a competitivităŃii industriale. Dacă ele sunt oscilante, creşterea economică începe să se erodeze. La fel de important este faptul că ratele de schimb ale euro influenŃează direct preŃul bunurilor şi serviciilor vândute peste graniŃă, ca şi costul importurilor în zona euro. Dacă valoarea monedei europene creşte, multe industrii europene devin mai puŃin competitive şi pot ajunge să ceară un preŃ exagerat pe pieŃele lor. Deoarece modificările cursului de schimb al euro pot influenŃa stabilitatea preŃurilor în zonă, BCE este obligată să intervină periodic pe pieŃele de schimb pentru a imprima cursului trendul dorit. IntervenŃiile au loc pe baza rezervelor pe care băncile centrale naŃionale le-au subscris la înfiinŃarea BCE. Într-un regim de cursuri flotante, intervenŃiile nu urmăresc întotdeauna schimbarea trendului şi de altfel, autorităŃile monetare nici nu au certitudinea că pot să-l modifice. Scopul intervenŃiilor este, de regulă, menŃinerea trendului pe termen lung şi corectarea abaterilor prea mari pe termen scurt sau a mişcărilor care ameninŃă stabilitatea economică. Pe de altă parte, politicile de intervenŃie ale BCE pe pieŃele valutare au suferit unele ajustări, prin comparaŃie cu cele practicate de băncile centrale naŃionale înainte de unificarea monetară. Pe ansamblul zonei, probabilitatea ca fluctuaŃiile cursului de schimb al euro să afecteze competitivitatea exporturilor Ńărilor membre este mai mică decât înainte de unificare, când erau monitorizate 12 monede. Relaxarea politicii de intervenŃie prezintă însă riscul creşterii instabilităŃii, iar acest lucru se va agrava pe măsură ce va creşte rolul euro pe pieŃele financiare internaŃionale.

La 1 ianuarie 1999 băncile din zona euro erau efectiv pregătite să opereze în euro. Odată cu dispariŃia monedelor naŃionale ale statelor participante la Uniunea Monetară Europeană multe bănci corporatiste şi-au redus numărul relaŃiilor de corespondent bancar şi al conturilor pe care le deŃineau în diferite monede la alte bănci. Acest proces de reducere a continuat până în martie 2002 când toŃi agenŃii economici erau obligaŃi să-şi aleagă banca care să opereze în euro. PuŃine bănci din zona euro pot fi considerate pan-europene. Numărul acestora va trebui să crească, dar pentru ca acest lucru să se întâmple băncile trebuie să poată să opereze în afara pieŃei proprii. Pentru

75

companiile străine care operează în zona euro este importantă alegerea unei bănci care să ofere următoarele avantaje: tranzacŃii eficiente, rapide şi la costuri reduse.

Efectul introducerii euro asupra băncilor din Ńările în curs de dezvoltare este considerabil. Formarea unor grupuri bancare mari şi competitive în Europa presupune că pentru a-şi demonstra calitatea serviciilor oferite clienŃilor ele trebuie să ofere o acoperire internaŃională largă. În Ńările din Europa Centrală şi de Est care şi-au legat moneda proprie de monedele europene (marcă germană, franc francez), introducerea euro a presupus transferul la noua monedă. Rezultatul este acela că pieŃele valutare sunt dominate de euro, care are un efect de stabilizare asupra comerŃului şi de reducere a riscului de schimb valutar.

5.1.4. Integrarea pieŃelor financiare europene

Zona euro şi, pe scară mai largă, Uniunea Europeană dispun în prezent de o arhitectură financiară coerentă. Punerea în aplicare a Planului de AcŃiune pentru Serviciile Financiare, definit în cadrul Reuniunii Consiliului European de la Lisabona în martie 2000, este în curs de finalizare. „Procesul Lamfalussy” ar trebui să favorizeze punerea în practică a unei noi arhitecturi instituŃionale în domeniul supravegherii şi reglementării sectorului financiar.

Introducerea euro a accelerat integrarea pieŃelor financiare în Europa, deoarece prin eliminarea riscului valutar au dispărut şi o serie de obstacole din calea mişcării libere a activelor şi serviciilor financiare. Rămân încă diferenŃe notabile, structurale şi legislative, care blochează integrarea deplină a pieŃelor financiare din UE, în special a pieŃei acŃiunilor şi obligaŃiunilor private, dar şi a sectorului bancar. Aceste obstacole constau în absenŃa unei infrastructuri comune şi existenŃa unor bariere de intrare, reprezentate de diferenŃele culturale şi juridice, tratamentele preferenŃiale şi procedurile greoaie de coordonare a diverselor politici.

Integrarea este aproape încheiată la nivelul pieŃei monetare, deşi există încă anumite probleme privind operaŃiunile transfrontaliere. Integrarea pieŃei monetare s-a realizat rapid după introducerea euro, având la bază necesitatea gestionării lichidit ăŃilor în cadrul politicii monetare unice.

Pe piaŃa interbancară există o convergenŃă deplină a ratelor dobânzilor datorită uniunii monetare care a regrupat pieŃele monetare naŃionale într-o piaŃă monetară a zonei euro, lichidă şi omogenă. Indicatorii de referinŃă ai pieŃei monetare scot în evidenŃă un nivel ridicat de integrare, analizat prin prisma dispersiei ratelor de dobândă oferite de diferite bănci pe fiecare segment al pieŃei: interbancară şi repo. Peste 90% din tranzacŃii se efectuează având la bază EONIA (Euro Overnight Index Average), EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) şi EUREPO (Euro Repo Rate).86

PiaŃa instrumentelor financiare pe termen scurt nu s-a integrat la fel de bine, existând diferite stadii de dezvoltare, din cauza nearmonizării modalităŃilor de negociere, condiŃiilor de emisiune, regimului juridic şi fiscal.

O mişcare de integrare comparabilă cu cea a pieŃei monetare s-a realizat şi pe pieŃele de obligaŃiuni , unde se poate constata o îngustare a randamentelor la titlurile de stat, pe pieŃele produselor derivate şi, într-o mai mică măsură, pe pieŃele de acŃiuni . PiaŃa obligaŃiunilor guvernamentale s-a integrat cel mai uşor într-o piaŃă unică. Lucrurile nu sunt la fel de simple pe celelalte segmente ale pieŃei europene de obligaŃiuni. Deşi introducerea euro a reprezentat o forŃă de integrare, piaŃa obligaŃiunilor corporative se confruntă cu probleme legate de sistemele legislative diferite privind înregistrările contabile, impozitarea corporaŃiilor şi drepturile acŃionarilor. Dimensiunea pieŃei obligaŃiunilor private poate creşte doar prin securizarea acestor instrumente. Obstacole similare există şi în cazul integrării depline a pieŃei acŃiunilor . DiferenŃele semnificative în sistemele de impozitare creează dificultăŃi în compararea valorii firmelor. La nivelul acestei pieŃe, integrarea regională în zona euro s-a produs mai rapid decât pe plan mondial. Gradul încă redus de integrare scoate în evidenŃă faptul că acŃiunile locale sunt mai importante, indicând că este posibilă o integrare viitoare.

Principalii actori ai pieŃei europene de capital sunt London Stock Exchange, Euronext şi Deutsche Borse, fiecare având strategii diferite de dezvoltare. După introducerea euro, Londra a rămas cea mai atractivă piaŃă financiară din UE. Succesul integrării pieŃelor de acŃiuni şi obligaŃiuni la nivelul zonei euro depinde de armonizarea legislaŃiilor naŃionale. Dezvoltarea acestor pieŃe este legată de evoluŃia operaŃiunilor transfrontaliere, de fuziunile şi alianŃele orizontale şi verticale, de noii participanŃi pe piaŃă. Integrarea pieŃelor de capital poate

86 BCE - „Indicators of Financial Integration in the Euro Area”, 2005

76

conduce la diminuarea unor riscuri şi şocuri economice, precum şi la convergenŃa anumitor structuri. În general, integrarea pieŃelor de capital se utilizează ca indicator de integrare globală. PieŃele bancare din zona euro sunt încă puternic segmentate, aşa cum rezultă din dispersia ridicată pentru aceleaşi tipuri de rate ale dobânzii şi din activitatea bancară transfrontalieră destul de puŃin dezvoltată. Industria bancară europeană rămâne, în principal, una naŃională. A Doua Directivă de Coordonare Bancară (1993) a introdus principiul recunoaşterii reciproce a instituŃiilor de credit din Ńările Uniunii Europene, prin mecanismul licenŃei unice bancare. Cu toate acestea, există încă limite, legate în principal de lipsa unei viziuni comune în domeniul reglementării şi supravegherii bancare.

Plecând de la faptul că economiile Ńărilor membre ale Uniunii Europene sunt dinamice iar integrarea monetară a accelerat dezvoltarea pieŃelor financiare, prin înlăturarea tuturor obstacolelor se poate asigura o integrare completă - condiŃie pentru ca zona euro să dezvolte pieŃe financiare de mărime egală cu cele americane.

5.2. Costuri aferente introducerii euro

Deşi euro oferă avantaje economice substanŃiale, moneda unică aduce, de asemenea, multe costuri care au servit celor ce criticau euro drept subiect de discuŃie.

• Costurile tranziŃiei În perioada 1999-2002 publicul şi instituŃiile private din întreaga lume au cheltuit miliarde de dolari pentru a modifica documentele de facturare, listele de preŃuri, formularele utilizate în birouri, statele de plată, conturile bancare, bazele de date, casele de marcat, automatele bancare, cabinele telefonice etc. Costul total al tranziŃiei s-a ridicat la aproximativ 50 miliarde de dolari pentru cele mai mari companii din Europa, costul mediu pentru fiecare companie în parte fiind de aproximativ 30 milioane de dolari.87

• Costurile ocazionale Analiza argumentelor pro şi contra euro trebuie să Ńină seama de efortul enorm consacrat dezvoltării proiectului de către guvernele locale, regionale, naŃionale şi internaŃionale, precum şi de orele de pregătire necesare sectorului privat. Criticii euro argumentează că aceste resurse, în valoare de miliarde de dolari, ar fi fost mai bine cheltuite pentru reformarea problemelor structurale stringente ale Europei, cum ar fi cele generate de şomaj, lipsa fondurilor destinate programelor sociale publice, sistemele excesive de impozitare, stagnarea inovaŃiei sau privatizarea ineficientă.

• Reducerea locurilor de muncă Majoritatea companiilor şi-au pus întrebarea de unde vor proveni veniturile lor după realizarea totală a Uniunii Economice şi Monetare, Price Waterhouse estimând că unele bănci ar putea pierde până la 50% din veniturile lor realizate din schimbul de devize şi 60% din veniturile lor din comerŃul legat de operaŃiunile de arbitraj al obligaŃiunilor. Crearea unei monede unice a eliminat necesitatea multor tranzacŃii inter-devize şi a instrumentelor de acoperire a riscului legat de rata de schimb. Casele de schimb valutar sunt dezavantajate de introducerea euro, pierzând aproximativ 1,9 miliarde de dolari, respectiv două treimi din afacerea lor, până în anul 2010.88

• Constrângeri în ceea ce priveşte politica monetară Chiar şi fără Uniunea Europeană Monetară, Ńările europene nu mai puteau duce o politică monetară complet autonomă, mai ales în cadrul regimului ratelor de schimb fixe. Atunci când o anumită Ńară decide să crească rata dobânzii, Ńara vecină trebuie să facă acelaşi lucru, altfel riscă să piardă investitorii, care se vor orienta spre Ńara unde randamentul este superior şi să suporte o depreciere a monedei naŃionale.

• Pierderea independenŃei în termeni de politică bugetară Criteriile stabilite de Tratatul de la Maastricht obligă Ńările membre să ducă politici bugetare

restrictive, ceea ce conduce la o scădere a creşterii economice şi a locurilor de muncă în Europa. Fără autonomie în materie de politică monetară, politica bugetară reprezintă ultima posibilitate de manevră.

• Apari Ńia unor şocuri asimetrice care impun utilizarea ajustărilor ratei de schimb Cu câŃiva ani în urmă se putea pune întrebarea dacă euro va fi cu adevărat lansat. Printre obiecŃiile

ridicate se numără absenŃa instrumentelor de răspuns la şocurile asimetrice şi lipsa de flexibilitate şi mobilitate a forŃei de muncă în economiile europene.

Pentru ca Uniunea Monetară Europeană să funcŃioneze bine era necesar ca toate statele participante să Ńină seama de efectele politicilor lor naŃionale, în special bugetare, asupra uniunii monetare. Coordonarea politicilor economice a fost cuprinsă în prevederile Tratatului de la Maastricht, statele membre fiind obligate

87 Chabot, C. N. - "Euro - moneda europeană", Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 43-44 88 Cohen, A. - „The Euro May Be Good For You”, Financial Times, 20 noiembrie 1998, p. 11

77

să-şi considere politicile economice naŃionale drept un element de interes comun şi să le supună unei proceduri multilaterale.

Politica monetară singură nu putea asigura stabilitatea preŃurilor fără o disciplină financiară corespunzătoare la nivelul întregii zone, care a fost instituită prin Pactul de Stabilitate şi Creştere. Prin forŃarea guvernelor să Ńintească la o poziŃie fiscală echilibrată sau un surplus pe termen mediu, Pactul le permitea creşterea deficitelor bugetare în timpul recesiunilor fără însă să depăşească valoarea de referinŃă de 3%. Statele membre aveau astfel posibilitatea adoptării unei politici fiscale tampon în timpul perioadelor economice normale, care atenua divergenŃele economice sau şocurile asimetrice.

Teoria "zonelor monetare optimale" a fost adesea evocată de economiştii care au criticat Uniunea Monetară Europeană şi şi-au manifestat îngrijorările cu privire la abandonarea politicii valutare ca instrument de răspuns la şocurile asimetrice.89

Deşi euro este rezultatul unei game variate de agende politice, obiectivele economice ambiŃioase au jucat şi ele un rol important încă de la început. Evident, solidaritatea politică din Europa ar fi promovat mult mai greu dacă fondatorii euro nu ar fi crezut că noua monedă va avea o bază economică solidă.

89 Burnete, S. - “RelaŃiile monetar-financiare internaŃionale”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002, p. 133

78

BIBLIOGRAFIE

• Andrei, C.L. - „Euro” , Ed. Economică, Bucureşti, 2003 • Basno, C., Dardac, N.,

Floricel, C. - “Monedă, credit, bănci“ , Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1997 • Basno, C.,

Dardac, N. - “Integrarea monetar-bancară europeană“ , Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1999 • Berger, H. - “The ECB and Euro Area Enlargement“, IMF Working Paper,

October 2002 • Bordo, M. D., Jonung, L. - “The Future of EMU: What Does the History of Monetary Unions

Tell Us?“, NBER Working Paper No. 7365, 1999 • Bran, P.,

Costică, I. - „Economica activităŃii financiare şi monetare internaŃionale”, Ed.

Economică, Bucureşti, 2003 • Brociner, A. - “Uniunea monetară europeană: o trecere în revistă a literaturii

teoretice“, ObservaŃii şi diagnostice economice, nr. 43, 1993 • Brociner, A. - “ Europa monetară - SME, UEM, moneda unică“ , Institutul

European Iaşi, 1999 • Burnete, S. - “ RelaŃiile monetar-financiare internaŃionale“ , Ed. Alma Mater,

Sibiu, 2002 • Cerna, S. - “Unificarea monetară în Europa“, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,

1997 • Cerna, S. - "Economie monetară şi financiară internaŃională" , Ed.

Mirton, Timişoara, 1997 • Chabot, C. N. - “Euro - moneda europeană“ , Ed. Teora, Bucureşti, 2000 • Csajbók, A., Csermely, A. - “ Adopting the Euro in Hungary: Expected Benefits, Costs and

Timing” , National Bank of Hungary, Occasional Papers No. 24, 2002

• Dăianu, D. - “Stabilizarea şi politica cursului de schimb în România“, Oeconomica, nr. 2/1996

• Dănilă, N. - “Euro - bipolarizarea monetară“ , Ed. Economică, Bucureşti, 1999 • De Grauwe, P., Lavrac, V. - “Inclusion of Central European Countries in the European

Monetary Union”, Kluwer Academic Publishers, Boston, 1998 • De Grauwe, P., Melitz, J. - “Prospects for Monetary Unions after Euro”, MIT Press, 2005 • De Grauwe, P. - „Economics of Monetary Union”, sixth edition, Oxford University

Press, 2006 • Detken, C., Hartmann, P. - “The Euro and International Capital Markets“, April 2000 • Dyson, K.,

Dyson, K.H.F. - „The Euro at 10: Europeanization, Power and Convergence”,

Oxford University Press, 2008 • Gaftoniuc, S. - “ FinanŃe internaŃionale“ , ediŃia a III-a, Ed. Economică, Bucureşti,

2000 • Gaspar, V., Perez-Quiror,

G., Sicillia J. - “The ECB Monetary Policy Strategy and Money Market“, July

2001 • Godley, W., Lavoie, M. - „Monetary Economics”, Palgrave MacMillan, 2006 • Han, H.,

Killen, W. P. - “The Euro as International Currency“, CEPR Disussion Paper No.

257510, July 2000 • Ignat, I. - “Uniunea Europeană. De la PiaŃa Comună la moneda unică“ , Ed.

Economică, Bucureşti, 2002 • Isărescu, M. - “Politici ale BNR în contextul accelerării integrării euro-

atlantice“, noiembrie 2002 • Issing, O. - “The Euro - A Stable International Currency“, Academy of

Sciences, Budapest, 27 February 2003 • Hartmann, P. - “Currency Competition and Foreign Exchange Markets: The

Dollar, the Yen and the Euro“, Cambridge University Press, 2007 • LuŃaş, M. - “Integrarea economică europeană“ , Ed. Economică, Bucureşti,

1999 • Manolescu, Gh. - „Moneda şi ipostazele ei”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

79

• Marin, G. (coord.) - “De la Roma la Amsterdam via Maastricht“, Ed. IndependenŃa Economică, Brăila, 1999

• Marinas, M.C. - “Analiza corelaŃiei dintre convergenŃa nominală şi convergenŃa reală. Cazul României” , Economie teoretică şi aplicată, 2006

• McDonald, F., Dearden, S. - “The European Economic Integration“, Longman Group UK Ltd, 1993

• Miron, D. - “Economia integrării europene“, ASE Bucureşti, 1998 • Mundell, R. A. - “A Theory of Optimum Currency Area“, American Economic

Review, 1961 • Mundell, R., Clesse, A. - “The Euro as a Stabilizer in the International Economic System“,

Kluwer Academic Publishers, Boston-London, 2000 • Padoa-Schioppa, T. - “The Euro Goes East“, 8th Dubrovnik Economic Conference, 29

June 2002 • Padoa-Schioppa, T. - “International Currencies: Where Does the Euro Stand?“,

Frankfurt European Banking Congress, 22 November 2002 • Petria, N. - „PieŃe financiare româneşti - conexiuni şi interrelaŃii cu

transformările regionale şi globale”, Ed. UniversităŃii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2004

• Săvoiu, V. - “Banca centrală şi sistemele de plăŃi de interes naŃional“ , Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998

• Sarajevs, V. - “ Convergence of European Transition Economies and the EU”, BOFIT Discussion Paper No. 13, 2001

• Silaşi, G. - “Integrarea monetară europeană între teorie şi politică“ , Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998

• Smaghi, L.B. - “Real Convergence in Central, Eastern and South Eastern Europe“, ECB Conference on Central, Eastern and South-eastern Europe, Frankfurt, 2007

• Solans, D. - “European Financial Integration and the International Role of the Euro“ , Global Economic Summit IV, Estepona, Spain, 9 March 2002

• Solans, D. - “The International Role of the Euro in a Globalised Economy“, Pareto Securities Economic Conference, Oslo, 27 March 2003

• Teulon, F. - “Sistemul monetar internaŃional“ , Institutul European, Iaşi, 1997 • Toma, R. - „Euro, moneda unică – între naŃional şi internaŃional” , Ed.

Continent, Sibiu, 2004 • Toma, R., Negruş, M. - “Spre o nouă arhitectură monetar-financiară internaŃională” , Ed.

UniversităŃii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2005 • Trotignon, J. - “EMU Enlargement to Include CEE Countries: Risks of Sector-

based and Geographical Asymmetric Shocks”, Post-Communist Economies, Routledge, vol. 17, No. 1/2005, pp. 3-21

• Turliuc, V. - “Politici monetare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002 • Varblane, U., Vahter, P. - “An Analysis of the Economic Convergence Process in the

Transition Countries“, Tartu University Press, 2005 • Vaubel, R. - “Monetary Integration Theory“, International Economics, London,

1988 • *** IBR - “B ăncile şi operaŃiunile bancare“, Ed. Economică, Bucureşti, 2000 • *** IME - “Raport de convergenŃă 1997, 1998“ • *** BCE - “The Stability-oriented Monetary Policy Strategy of the

Eurosystem“, Monthly Bulletin, January 1999 • *** BCE - “Euro Area Monetary Aggregates and Their Role in the

Eurosystem`s Monetary Policy Strategy”, February 1999 • *** BCE - “The Institutional Framework of the European System of Central

Banks“, July 1999 • *** BCE - “ TARGET - Facts, Figures, Future“ , September 1999 • *** BCE - “ TARGET – Annual Report“ , 2005-2009 • *** BCE - “Legal Instruments of the European Central Bank“, November

1999

80

• *** BCE - “ ECB Intervention“ , 3 November 2000 • *** BCE - “The Two Pillars of the ECB`s Monetary Policy Strategy“,

November 2000 • *** BCE - “ Euro Bond Market“ , 2001-2009 • *** BCE - “The Euro Money Market“, 2001-2009 • *** BCE - “The Euro Equity Markets“, 2001-2009 • *** BCE - “Convergence Report”, 2005-2009 • *** BCE - “The Monetary Policy of the ECB”, 2006 • *** BCE - “Annual Report”, 2000-2009 • *** BNR - “Raport anual”, 2000-2009 • *** BNR - “łintirea directă a inflaŃiei: o nouă strategie de politică monetară

– cazul României”, Caiete de studii, aprilie 2002 • *** BNR - “Romania Closer to the Euro“, mai 2002 • *** Credit Suisse - “European Monetary Union – The Euro's First Steps into the

East”, International Issues, Economic Research, 2007 • *** Deutsche Bank

Research - “EU-Enlargement Monitor” , January 2003

• *** - “Document de poziŃie al României. Capitolul 11 – Uniunea Economică şi Monetară” , 9 noiembrie 2001

• *** - “Documentul de poziŃie aferent Capitolului 4 - Libera circulaŃie a capitalurilor”, 21 noiembrie 2001

• *** - “Documentul de poziŃie aferent Capitolului 3 - Libera circulaŃie a serviciilor” , 6 decembrie 2001

• *** - Protocolul nr. 18 privind “Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale“

• *** - www.ecb.int • *** - www.infoeuropa.ro • *** - www.bnr.ro