Academia de Studii Economice

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

Master în Geopolitică şi Relaţii Internaţionale

Diplomaţie

DIPLOMAŢIA SECRETĂ

- implicaţii asupra istoriei României -

Bucureşti, 2009

Introducere

Din cele mai vechi timpuri, diplomaţia - în formele ei clasice, „deschisă“ şi

„secretă“ - a fost şi continuă să fie unul dintre cele mai importante instrumente de

promovare şi realizare a politicii externe a statelor. Marii împăraţi ai Romei - Augustus,

Vespasianus, Antonius Pius, Marcus Aurelius şi Pertinax, ca şi Claudius, Nero, Othon,

Vitelius, Commodus, Heliogabal şi Caracalla -, regii Angliei şi Frantei, împăraţii, ţarii

Rusiei, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru

cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau duşmanilor şi pentru

elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării

intereselor proprii cu o eficienţă sporită în concertul continental şi mondial.

Naţiunile lumii au cunoscut momente de confruntare şi colaborare, de bătălii

militare şi relaţii paşnice, de unitate şi dezbinare. Ce rol au avut diplomaţia şi diplomaţii în

aceste evoluţii? Europa şi lumea s-au schimbat în multe privinţe; s-au încheiat şi desfăcut

alianţe; s-au întocmit, semnat şi parafat acorduri şi tratate; s-au convenit înţelegeri şi s-au

instituit forme de cooperare, care - nu de puţine ori - au fost încălcate; s-au stabilit şi „s-au

rupt“ relaţii diplomatice şi consulare. Continuă diplomaţia să joace un rol important în

aceste evoluţii? Au dreptul popoarele să cunoască menirea acestei instituţii, cu luminile şi

umbrele ei? Evident că da.

Charles Maurice de Talleyrand Périgord (1754-1838), unul dintre cei mai mari

diplomaţi ai Franţei şi ai lumii, a avut un rol important în conturarea şi adoptarea hotărârilor

Congresului de la Viena (1814-1815). Între altele, Congresul a contribuit la cristalizarea

unor forme stabile şi a unor reguli ce caracterizează „diplomaţia clasică“:

1. autonomia;

2. caracterul secret;

3. relaţiile specifice ale „elitei alcătuitoare“.

Congresul de la Viena - avea să observe mai târziu Nicolae Titulescu - are meritul

de a fi recunoscut „cele două ipostaze ale diplomaţiei clasice, cea deschisă şi cea secretă“.

Karl W. Deutsch observa că „dintotdeauna diplomaţia deschisă s-a îmbinat cu

diplomaţia secretă“, adesea trimişii diplomatici având de transmis atât un mesaj public, cât

şi unul confidenţial (External Involvement in Internal War)

2

Dar, dincolo de mesajele confidenţiale, diplomaţii au un rol activ în convorbirile

diplomatice, în cursul cărora „argumentele specifice“ (în multe cazuri, confidenţiale) au

avut şi continuă să aiba un rol important în sugerarea soluţiilor şi convenirea acestor soluţii

cu partenerul sau partenerii diplomatici.

Dacă, încă de la începuturile diplomaţiei, funcţia de ambasador, ca reprezentant de

rang înalt al ţării sale, desemnează o persoană onorabilă, competentă, prestigioasă, motiv

pentru care asemenea posturi au fost ocupate adesea de personalităţi ale vieţii politice, dar

şi culturale ale vremii lor, asocierea sa cu spionajul poate să surprindă. Şi totuşi, este un

fapt demonstrat de documente, desigur nu întotdeauna accesibile publicului, că, încă din

perioada Renaşterii, dar mai ales în cea modernă, diplomaţia s-a asociat cu activităţile

informative, deci a presupus, în afară de transmiterea de date şi demersuri pe căi legale, şi

"penetrarea", chiar manevrarea, influenţarea mediilor din ţara în care slujitorii săi erau

acreditaţi, prin mijloace nu tocmai conforme cu statutul diplomatic, chiar cu normele de

etică. Motivaţia rezidă în complicarea relaţiilor internaţionale, în necesitatea resimţită mai

ales de Marile Puteri de a-şi asigura superioritatea, hegemonia, prin surprinderea,

mistificarea partenerului, astfel încât, pentru a evita confruntări directe sau a obţine câştig

de cauză pe fronturile militare, diplomaţii trebuiau să devină şi combatanţi ai "frontului

secret".

Numeroase alte considerente îşi fac loc şi în lucrări ale vremii, consacrate

diplomaţiei. Potrivit istoricului francez Philippe de Commines1, ambasadorii "nu abuzează

de calitatea lor atunci când recurg la spionaj şi cumpără conştiinţe", iar François de

Callières2, membru al Academiei franceze, secretar privat al lui Ludovic al XIV-lea,

acredita ideea după care diplomatul poate fi considerat un "spion legal". Şi în perioadele

ulterioare se găsesc formulări care desemnează atribuţiile secrete ale ambasadorilor. Astfel,

în Dicţionarul politic al lui Piggott, se arată că ambasadorul este un "spion privilegiat" 3, iar

1 Philippe de Commynes, The Reign of Louis XI 1461-83, introducere de Michael Jones, The Penguin Classics, Penguin Books, 1972, disponibilă online la adresa: http://www.r3.org/bookcase/de_commynes/.2 François de Callières (1645-1717), diplomat şi membru al cabinetului lui Ludovic al XIV-lea al Franţei. La momentul morţii regelui, în anul 1715, moştenitorul tronului, Ludovic al XV-lea avea vârsta de numai 5 ani şi în consecinţă Filip al II-lea, Duce d’Orleans, a devenit Regent. Temându-se că acesta din urmă va înlocui vechiul corp diplomatic cu oamenii săi de încredere, François de Callières a conceput o lungă scrisoare despre competenţele şi importanţa negocierilor cu Filip al II-lea în 1716, scrisoare ce a stat la baza cărţii sale de căpătâi, De la manière de négocier avec les souverains (1716; The Practice of Diplomacy) considerată o introducere model în ceea ce priveşte ştiinţa diplomaţiei.3 Piggott's Political Dictionary. Ambassador - a privileged spy; a genuine Representative of Royalty. http://www.holoweb.net/~liam/old-books/Dictionaries/PiggotPolitical/entry00012.html

3

în Dicţionarul de sinonime al unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai

iluminismului, Condillac4, se consemnează că "un ambasador este un spion autorizat de

legile internaţionale".

4 Étienne Bonnot de Condillac (30.septembrie.1715 – 3.August.1780), filozof francez. Cele mai importante lucrări ale sale sunt: Essay on the Origin of Human Knowledge (1746), şi Treatise on Sensations (1754), amândouă fiind dedicate expunerii de idei cu privire la rolul experienţei în dezvoltarea capacităţilor noastre cognitive.

4

1. Delimitări conceptuale. Diplomaţia secretă versus diplomaţia deschisă.

Asemănări – deosebiri

Diplomaţia5, este definită în majoritatea lucrărilor de specialitate ca fiind o

activitate ce constituie principala modalitate prin care statele îşi realizează obiectivele de

politică externă, la polul opus aflându-se politica de forţă, un alt mijloc de atingere a

acestor obiective.

În mod evident, de-a lungul istoriei, politica externă a statelor a „combinat” în

proporţii diferite aceste modalităţi. Sub influenţa evoluţiei dreptului internaţional, care a

limitat tot mai mult posibilităţile de manifestare a politicii de forţă, diplomaţia devine

principalul mijloc de exercitare a politicii externe.

Tot în lumina dreptului internaţional, nu trebuie să limităm activitatea diplomatică

numai la nivelul relaţiilor dintre state, ci trebuie să includem în categoria titularilor de

obiective de politică externă – şi care desfăşoară activităţi diplomatice – toate entităţile

cărora le este recunoscută calitatea de subiect de drept internaţional şi mă refer aici în

special la mişcările de eliberare naţională.

Încă de la începuturile sale diplomaţia s-a manifestat ca o combinaţie a două laturi

distincte: oficială (deschisă, publică) şi diplomaţia secretă. O delimitare clară a acestor

două faţete ale diplomaţiei nu a fost realizată până în prezent, cu toate progresele pe care le-

a făcut cercetarea în domeniu. Graniţa dintre diplomaţia oficială şi cea secretă se găseşte de

fapt în zona elementului de confidenţialitate al diplomaţiei, recunoscut atât în timpurile

moderne de cercetătorii în domeniu şi de oamenii politici, dar şi de-a lungul istoriei, de

către actorii diplomaţiei prin uzanţele vremii.

O analiză asemănări/deosebiri este utilă scopului de a înţelege raţiunea existenţei

diplomaţiei secrete, evoluţia şi perspectivele acesteia. Această analiză pune în evidenţă

următoarele aspecte:

5 1.DIPLOMAŢÍE, diplomaţii, s.f. 1. Activitate desfăşurată de un stat prin reprezentanţii săi diplomatici, în scopul realizării politicii externe preconizate. ♦ Comportare abilă, subtilă, şireată. 2. Carieră, profesiune de diplomat2. 3. Totalitatea reprezentanţilor diplomatici constituiţi în corp. – Din fr. diplomatie. (Sursa: DEX 1998). 2. DIPLOMAŢÍE f. 1) Totalitate a mijloacelor, metodelor şi formelor de activitate a reprezentanţilor unui stat în alt stat. 2) Totalitate a diplomaţilor unei ţări; corp diplomatic. 3) Funcţie de diplomat. 4) depr. Ansamblu de manevre la care recurge cineva pentru a-şi atinge scopul. [Art. diplomaţia; G.-D. diplomaţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. Diplomatie.(Sursa: NODEX).

5

Ambele tipuri reprezintă forme de realizare a politicii externe şi acţionează

complementar. Acolo unde diplomaţia oficială devine inoperantă, diplomaţia secretă

ramâne singurul mijloc de realizare a obiectivelor de politică externă, mai ales în

condiţiile evoluţiei dreptului internaţional public;

Există o identitate de obiective pe termen lung, a celor două tipuri de diplomaţie. Un

exemplu concludent îl constituie diplomaţia celui de-al treilea Reich. Atât cea

oficială, cât şi cea secretă urmărea stabilirea hegemoniei germane asupra Europei;

Există o identitate în ceea ce priveşte cercurile conducătoare a celor două tipuri de

diplomaţie. Fiind două căi de realizare a politicii externe a unui stat, ele sunt în

coordonarea şi sub controlul organelor statului respectiv;

Cea mai pregnantă deosebire dintre diplomaţia oficială şi cea secretă se referea la

practicile folosite. Diplomaţia oficială trebuie să respecte, cel puţin formal, anumite

aparenţe, sub sancţiunea unor consecinţe cum ar fi declararea diplomaţilor „persona

non grata” şi tensionarea relaţiilor dintre state. Diplomaţia secretă nu trebuie să

respecte astfel de convenienţe şi, după cum vom vedea, are la dispoziţie un arsenal

variat şi deloc „ortodox” în atingerea scopurilor sale;

Un alt element de diferenţiere se referă la gradul de angajare a statului, în cazul

celor două tipuri de diplomaţie. În cazul diplomaţiei oficiale statul este angajat,

chiar din punct de vedere juridic, mai mult sau mai puţin în funcţie de rangul

diplomatic al „titularului” acţiunii diplomatice. În cazul diplomaţiei secrete nu este

implicat, din punct de vedere juridic, statul, existând practica desolidarizării sau a

condamnării anumitor acţiuni de diplomaţie secretă în cazul în care acestea, într-un

mod sau altul ajung în atenţia opiniei publice;

În cazul diplomaţiei secrete, spre deosebire de cea clasică există mai mulţi actori, ai

aceluiaşi stat şi o diferenţiere de interese a acestora care se manifestă sub forma

unor rivalităţi, a concurenţei sau a acţiunilor paralele (cazul serviciilor secrete). De

subliniat că această diferenţiere de interese nu se manifestă la nivelul obiectivelor de

politică externă ci strict la nivelul entităţilor organizaţionale implicate.

6

2. Forme de manifestare a diplomaţiei secrete

Diplomaţia secretă s-a manifestat, de-a lungul timpului, printr-o mare varietate de

forme şi mijloace. Putem spune că ele s-au perfecţionat pe măsură ce însăşi societatea a

evoluat, din punct de vedere ştiinţific, dar şi din punct de vedere al relaţiilor sociale şi în

special, al dreptului internaţional. Aşa cum menţionam anterior, procesul de evoluţie al

dreptului internaţional a antrenat şi perfecţionarea mijloacelor de manifestare a diplomaţiei

secrete.

O trecere în revistă a principalelor mijloace şi tehnici de manifestare a diplomaţiei

secrete, evident departe de a fi exhaustivă, are rolul de a înţelege nu numai mecanismele

acesteia, dar şi rolul jucat în relaţiile internaţionale, cu implicaţii în formularea unor

concluzii referitoare la evoluţia sa în viitor, aspect deosebit de util în contextul dezbaterii de

idei pe tema poziţiei statelor şi măsurilor pe care acestea trebuie să le adopte în vederea

limitării acestei practici.

a) Acordurile secrete având ca obiectiv împărţirea lumii în zone şi sfere de

influenţă.

Reprezintă una dintre cele mai importante forme de manifestare a diplomaţiei

secrete şi cu cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte efectele asupra evoluţiilor istorice.

Motiv pentru care unii autori îl consideră un fenomen la fel de vechi ca şi istoria.

Încă din antichitate sunt cunoscute practici de delimitare a zonelor de influenţă. Un

tratat între Egiptul Antic şi Regatul Hitit, deşi se intitula „tratat de pace veşnică”6 prin

conţinutul său nu era altceva decât un tratat de delimitare şi consolidare a zonelor de

influenţă, prin care cei doi monarhi îşi promiteau sprijin reciproc în cazul în care status-

quo-ul convenit ar putea fi ameninţat.

Statele din Grecia Antică, precum şi Imperiul Roman au folosit pe scară largă

diplomaţia secretă. Ulterior, diplomaţia bizantină a excelat prin duplicitate în contextul

luptei pentru putere şi încercării de a câştiga o cât mai mare influenţă în raport cu cealaltă

facţiune a bisericii creştine, catolicismul.

6 Unul dintre cele mai vechi tratate cunoscute, încheiat în 1296 î.e.n. între Ramses II, faraonul Egiptului, Hattusill III, regele hitiţilor care stabilea între cele 2 state o pace veşnică, o alianţă militară şi obligaţia de ajutor mutual pentru prăbuşirea răscoalelor sclavilor şi cu extrădarea acestora.

7

Luptele dintre Papii şi Împăraţii din Europa occidentală au marcat acelaşi fenomen

al luptei pentru împărţirea sferelor de influenţă. În evul mediu, împărţirea zonelor de

influenţă era un obiectiv central al politicii externe.

În condiţiile unui drept internaţional aflat într-un stadiu incipient, această politică

era făţişă în raport cu statele mici, obiect al acesteia. Însă, între „competitori” existau

numeroase acorduri secrete, uneori disimulate sub forma unui tratat cunoscut publicului,

însă numai parţial. Existau foarte multe scenarii, de genul ce s-ar întâmpla dacă o anumită

putere ar ocupa anumite puncte strategice.

Divergenţele dintre parteneri erau atât de puternice încât aceste acorduri erau foarte

instabile, rareori realizându-se o convergenţă de interese pe termen mai îndelungat. Această

situaţie s-a schimbat substanţial în timpul perioadei moderne. Statele au început să-şi

structureze obiectivele de politică externă. Ca rezultat, au început să apară „direcţii” pe

termen lung în politica externă a acestora, diplomaţia secretă căpătând un rol deosebit, mai

ales în condiţiile în care o împărţire „cât mai favorabilă” a zonelor de influenţă era

considerată un element de care depindea însăşi supravieţuirea statului respectiv.

În cadrul jocului diplomatic pentru împărţirea sferelor de influenţă în Europa,

principatele române şi, mai târziu, România au constituit deseori „moneda de schimb”

pentru marile puteri. Astfel, sunt cunoscute tratativele purtate de Napoleon I şi Ţarul

Alexandru I, în 1808, prin care limitele sudice ale Imperiului ţarist erau fixate pe linia

Dunării7. Ulterior, au existat mai multe variante în care aceste principate au existat, în

diferite proporţii în sferele de influenţă ale Turciei, Rusiei şi, din 1956, ale „marilor puteri”

reprezentate, în special de Anglia şi Franţa.

Un efect concludent al acestei forme de diplomaţie secretă îl constituie apariţia

imperiului colonial al statelor europene. Deşi războaiele şi politica de forţă au fost

7 În jocul diplomatic al Marilor Puterii, Ţările Române erau sub controlul Porţii otomane, dar aveau un aşa-zis protectorat rusesc în faţa ei. În timpul războiului din 1806-1812 dintre Rusia şi Imperiul Otoman, la întrevederea din 1808 de la Erfurt, Napoleon I Bonaparte a sprijinit ideea ţarului Alexandru I (1801-1825) de a ocupa Ţările Române. Numai apariţia unor complicaţii diplomatice şi a rezistenţei Porţii Otomane l-au determinat pe ţar să se mărginească doar la Moldova , până la Siret, iar apoi numai până la Prut .

În tratativele de pace de la Bucureţti din 1812, purtate prin intermediul bogatului negustor Manuc-Bei, dragomanul Dumitrache Moruzi a fost cumpărat cu bani grei de către ruţi tăinuind sultanului o scrisoare a lui Napoleon care informa poarta despre începutul campaniei sale împotriva Rusiei. Prin pacea de la Bucureţti din 1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Rusia sub denumirea de Basarabia.

Menţionăm că Ţările Române au devenit vecine pe Nistru cu ruşii abia în 1792 în timpul domniei împărătesei Ecaterina a II-a (1763-1796), soţia lui Petru al III-lea. Dupa ce îşi asasineaza soţul, ea conduce destinele Rusiei şi anexează de la Polonia, Lituania, iar de la Turci, Crimeea, întinzându-şi stăpânirea până la Nistru.

8

principalele mijloace prin care marile puteri şi-au format acest imperiu, acest lucru nu ar fi

fost posibil fără o delimitare a zonelor de influenţă, realizată prin intermediul acordurilor

secrete.

Evoluţiile istorice din secolul XX, caracterizate de importante schimbări atât în

modul de organizare socială în cadrul statelor cât şi în planul relaţiilor internaţionale, nu

numai că nu au determinat o mai mare transparenţă în planul politicii externe, dar pot fi

asociate cu o intensificare a acţiunii diplomaţiei secrete, axată pe împărţirea zonelor de

influenţă.

Faptul că „principiul naţionalităţilor” a triumfat, firav e drept, în faţa unui alt

principiu ce dominase anterior politica externă oficială în Europa, principiul „echilibrului

puterilor”, nu a făcut decât să potenţeze utilizarea diplomaţiei secrete şi a metodelor

acesteia, în urmărirea intereselor de politică externă a marilor puteri, care nu puteau

renunţa, peste noapte, la principiul central al acesteia, extinderea şi consolidarea zonelor de

influenţă. Deşi se părea că primul război mondial instaurase un status-quo în ccea ce

priveşte împărţirea politică şi zonele de influenţă în Europa, încă de la începutul perioadei

interbelice s-au manifestat tendinţe revizioniste. Astfel că diplomaţia secretă a fost folosită

atât de statele care doreau menţinerea respectivului status-quo dar şi de statele care se

considerau nedreptăţite să doreau reconfigurarea teritorială. Mai mult, marile puteri care nu

părăsiseră întru-totul ideea de a „controla” Europa, speculau aceste disensiuni şi foloseau

diplomaţia secretă pentru a-şi extinde şi consolida influenţa.

Perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial abundă în înţelegeri

secrete între statele europene, având cele mai variate obiective, dar toate circumscrise

obiectivelor de politică externă, din păcate cu urmări extrem de nefaste pentru România.

De asemenea, în timpul războiului precum şi în perioada imediat următoare

sfârşitului acestuia au avut loc numeroase înţelegeri secrete care au pus bazele noii

organizări a lumii postbelice şi au determinat o evidentă împărţire a lumii în zone de

influenţă. Având în vedere evoluţiile ulterioare, dintre care cel mai elocvent exemplu îl

constituie apariţia „cortinei de fier” putem spune că o astfel de delimitare strictă a zonelor

de influenţă, este fără precedent în istorie dacă avem în vedere şi faptul că a cuprins

întreaga planetă.

9

Gradul redus de comunicare diplomatică la nivel oficial între blocurile politico-

militare, dar şi ideologice, precum şi rivalitatea dintre acestea, au determinat intensificarea

acţiunilor pe linia diplomaţiei secrete, în scopul obţinerii supremaţiei în faţa celorlalţi.

Dar nici în interiorul acestor blocuri diplomaţia secretă nu a încetat să se manifeste.

Mai ales în interiorul blocului comunist, unde o anumită linie ideologică era impusă, adesea

împotriva orientărilor societăţii civile din ţările respective şi unde se manifesta un control

ridicat din partea URSS asupra întregului spectru ce caracteriza existenţa unei naţiuni,

politica externă a acestor state s-a văzut nevoită să apeleze din ce în ce mai accentuat la

diplomaţia secretă în vederea poziţionării cât mai bine în interiorul blocului respectiv, şi a

unei influenţe cât mai însemnate.

b) Intervenţiile şi imixtiunile.

Reprezintă o formă destul de uzitată de anumite state de a determina un alt stat să

acţioneze într-un anumit mod, favorabil statului care practică această formă de diplomaţie

secretă. Şi această practică este străveche, cu rădăcini în antichitate. Cetăţile-state greceşti

interveneau frecvent în politica internă a altora, în scopul menţinerii unui echilibru de

putere. În evul mediu, sistemul de vasalitate „legitima” chiar intervenţia seniorului în

treburile interne ale vasalilor săi.

Revoluţia franceză a adus o scurtă perioadă în care această practică a fost pusă la

îndoială sub spectrul legitimităţii sale, însă eşecul acesteia şi restaurarea monarhiei în

Franţa a condus la o intituţionalizare internaţională a practicii intervenţiei şi imixtiunilor în

treburile altui stat, concretizată în crearea Sfintei Alianţe, ce avea ca obiectiv declarat

împiedicarea schimbării formelor de guvernare, în special a revoluţiilor, în Europa.

De-a lungul timpului au existat încercări teoretice de a conferi legitimitate acestui

tip de abordare a relaţiilor dintre state, însă în momentul de faţă această practică este

unanim considerată ca având un caracter ilicit din punct de vedere al dreptului internaţional.

Evident însă, ceea ce este interzis în mod normal în diplomaţia oficială este practicat în

relaţiile dintre state la nivelul diplomaţiei secrete.

Atât istoria modernă cât şi cea foarte recentă abundă de situaţii de manifestare a

acestei practici. Mai mult, se constată o reorientare a consideraţiilor teoretice, în sensul

acordării unui anume grad de legitimitate. Dacă în perioada războiului rece, doctrina

10

Monroe sau doctrina Brejnev au fost tot atâtea exemple de teorii care să legitimeze această

practică, putem constata că nici perioada contemporană nu este ferită de astfel de încercări,

conceptul de „apărare preventivă” sau „război preventiv” (preemptive war) promovat de

SUA constituind un exemplu elocvent în acest sens.

Merită subliniat şi fenomenul de „rafinare” a metodelor de imixtiune. De la formele

tradiţionale, politice şi militare, s-a trecut la forme mult mai greu de sesizat şi contracarat

cum ar fi cele de natură economică şi culturală. Fenomenul de globalizare este un bun

exemplu în acest sens.

O formă aparte de intervenţie este cea motivată de considerente umanitare. Aceasta

îşi găseşte legitimitate în cadrul dreptului internaţional, care autorizează chiar o intervenţie

armată, în cazul în care viaţa sau drepturile fundamentale ale oamenilor sunt ameninţate.

În consecinţă, se poate afirma că între practica intervenţiilor şi diplomaţia secretă

există o strânsă legătură. Diplomaţia secretă recurge la acest mijloc pentru a atinge anumite

obiective, pentru a obţine o poziţie mai avantajoasă în cadrul negocierilor oficiale sau

pentru a contracara acţiunea altor state sau slăbi poziţia acestora.

c) Terorismul8.

Deşi asocierea dintre diplomaţia secretă şi terorism pare puţin forţată, în realitate

putem constata că la baza tuturor actelor teroriste stau întotdeauna scopuri politice.

Astfel, o formă distinctă de terorism este cel promovat de ceea ce în dreptul

internaţional sunt numite „mişcări de eliberare naţională”, respectiv de populaţii organizate

care luptă pentru afirmarea identităţii naţionale şi crearea unui stat propriu. Deşi nu este o

modalitate acceptată de comunitatea internaţională, terorismul rămâne unul din mijloacele

importante ale acestor mişcări, de a atrage atenţia opiniei internaţionale şi de a-şi atinge

obiectivele politice. Mişcarea pentru Eliberarea Palestinei, HAMAS, ETA sunt doar câteva

exemple de actualitate.8 Cuvântul „terorism" a fost menţionat în urmă cu peste 200 ani (1798), în suplimentul Dicţionarului Academiei Franceze. Într-o carte consacrată acestui fenomen, Walter Laqueur, istoric şi comentator de politică externă american, aprecia că între 1936 şi 1981 au fost date peste 100 de definiţii ale terorismului, dar nici una nu este suficient de cuprinzătoare. Britanicii – printre primii care au reacţionat faţă de recrudescenţa fenomenului terorist, în a doua jumătate a secolului trecut – îl defineau într-o lege din 1974, astfel: „Folosirea violenţei în scopuri politice, incluzând orice recurgere la violenţă în scopul de a plasa publicul sau orice secţiune a publicului într-o stare de teamă". Nici această definiţie nu este suficient de riguroasă, căci demonstraţiile de stradă violente, de exemplu, nu pot fi considerate acte de terorism. Principala caracteristică a terorismului este intimidarea prin violenţă.

11

Există şi o formă de terorism ce constă în acţiuni violente promovate de unele state

împotriva altor state. Obiectivele de politică externă ale unui stat pot depinde, la un moment

dat, de situaţia politică dintr-o anumită ţară. Istoria abundă de exemple în care anumiţi

lideri politici au fost asasinaţi pentru a determina o schimbare de atitudine a ţării respective

vis-a-vis de o anumită problemă internaţională.

Atentatele împotriva şefilor de state sau de guvern, deşi pot fi executate de terorişti

autohtoni, sunt sprijinite sau iniţiate de state interesate într-o anumită chestiune de politică

internaţională, şi de multe ori şi-au atins scopul. Se poate vorbi despre o reţea teroristă,

având în vedere conexiunile dintre organizaţiile teroriste şi statele care le sprijină, inclusiv

financiar şi militar9.

Un exemplu elocvent şi de actualitate al influenţei terorismului asupra relaţiilor

internaţionale îl reprezintă asasinarea liderului israelian Yitzhak Rabin, care a schimbat

fundamental cursul negocierilor de pace din Orientul Mijlociu, anulând practic şansele de

pace, pe o lungă perioadă de timp. Situaţia de nesiguranţă din Baghdad, generată de

terorismul practicat de forţe politico-militare irakiene a determinat foarte multe ţări să-şi

retragă trupele şi personalul.

Reîntorcându-ne pentru o clipă în istorie constatăm faptul că un act terorist,

asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand în Serbia, în 1914, a constituit pretextul declanşării

primului război mondial, ceea ce demonstrează strânsa legătură dintre politica externă şi

terorism.

Istoria României cunoaşte exemple de lideri politici care au căzut victime ale actelor

teroriste, tocmai pentru că diplomaţia oficială şi alte mijloace ale diplomaţiei secrete nu au

fost eficiente în schimbarea atitudinii politice a acestora. Decada 1930-40, cea a domniei

Regelui Carol al II-lea, este în acelaşi timp o epocă de prosperitate economică şi de înflorire

culturală, dar şi epoca de ascensiune a extremismului de dreapta.Cele mai cunoscute cazuri

par a fi asasinatele comise de Garda de Fier, împotriva unor oameni de stat români (I.G.

Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga, Virgil Magearu) care se opuneau politicii de

extremă dreapta în România. Fapt şi mai grav, dar din păcate trecut foarte uşor cu vederea

de către o parte a „istoriografiei” noastre este cel legat de caracterul cel puţin brutal al

regimului carlist, care el însuşi culminează cu un la fel de „celebru” asasinat (ridicat la

9 Multe asemenea organizaţii se bucură clar de sprijinul deschis al unor state, pe teritoriul cărora sunt plasate cartierele lor generale şi sunt desfăşurate taberele de antrenament. În Afghanistan, regimul taliban a adăpostit întreaga conducere a organizaţiei teroriste Al-Qaeda.

12

nivel de politică de stat) şi anume uciderea liderului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea

Codreanu (împreună cu alţi 10 legionari), la 29 noiembrie 1938, prin ştrangulare, în zona

pădurii Tâncăbeşti. Da, Carol al II-lea este Regele care combate în mod brutal Mişcarea

Legionară, şi care instaurează el însuşi un regim autoritar, dictatorial, punând capăt

deceniilor de parlamentarism liberal şi de pluripartidism. Personaj cu opţiuni culturale

avizate şi rafinate, Carol al II-lea a fost şi promotorul unui cult al personalităţii care le

anunţa pe cele ale regimurilor totalitare care aveau să se succeadă în România deceniilor

următoare.

Preocupări convergente la nivel internaţional faţă de fenomenul terorismului, ca

practică a diplomaţiei secrete, au existat încă din perioada interbelică. Astfel, asasinarea

regelui Alexandru al Iugoslaviei precum şi a ministrului de externe francez, Louis Bartou,

cu implicaţii deosebite asupra cursului istoriei, au atras atenţia Ligii Naţiunilor care a trecut

la elaborarea unor documente care incriminau terorismul internaţional.

În momentul de faţă, problematica terorismului este foarte variată şi generează

probleme extrem de serioase. Putem vorbi de globalizarea acestui fenomen. Constatăm că a

căpătat un rol deosebit în atingerea obiectivelor de politică externă a actorilor politici

globali, fie disimulat în „sprijinirea unor mişcări de eliberare naţională” sau de „instaurare a

democraţiei”, fie sub forma directă a contracarării „expansiunii americane sau occidentale”.

d) Spionajul.

Reprezintă una dintre cele mai eficace, dar şi mai controversate metode ale

diplomaţiei secrete. Eficace, pentru că a stat la baza tuturor aspectelor importante în

relaţiile dintre state. Nu vorbim aici numai de cele politico-militare, unde a avut o

contribuţie hotărâtoare asupra cursului evenimentelor (războaie, alianţe, etc.), ci şi de cele

care vizează descoperiri ştiinţifice, soluţii tehnologice, reţete de fabricaţie sau proiecte

economice (începând cu „aflarea” secretului fabricării hârtiei sau prafului de puşcă şi

terminând cu spionajul economic şi tehnologic din zilele noastre).

Caracterul controversat rezidă tocmai în obiectivul său şi anume aflarea de

informaţii, care se suprapune uneori, mai ales în domeniul politico-diplomatic, cu

obiectivul diplomaţiei oficiale, care este acelaşi. Binenţeles, există o deosebire de nuanţă,

însă trasarea unei linii de demarcaţie între informaţiile „licite” şi cele „ilicite” este greu de

13

realizat, foarte multe informaţii mai mult sau mai puţin confidenţiale putând fi aflate în

cadrul unor discuţii aparent banale în cercurile diplomatice.

Un aspect ce relevă o influenţă activă a spionajului asupra relaţiilor internaţionale

este acela că persoana respectivă nu doar culege şi transmite informaţii ci ajunge să aibă o

influenţă asupra cercurilor decizionale unde este infiltrat, putând determina luarea unor

decizii în consecinţă.

"Bucureştiul mişună de spioni", caracterizarea aceasta aparţine contelui Saint-

Aulaire, ambasadorul Franţei în România în preajma Primului Război Mondial, dar

exprimări asemănătoare întâlnim şi în perioade anterioare, cum este aceea datorată unui

consul străin, la 1848: "La Bucureşti toată lumea conspiră". Desigur, în asemenea

"conspiraţii" se înscriau şi acţiunile informative şi de influenţare desfăşurate de diplomaţii

străini în Ţările Române, chiar din momentul când aici fuseseră acreditaţi primii consuli ai

Marilor Puteri, inspirate de interesele acestora în Muntenia şi Moldova, de pozitia geo-

politică cheie a acestora în context european. Unul dintre cei mai activi diplomaţi-spioni a

fost consulul Prusiei la Iaşi la începutul secolului al XVIII, Ernest Frederic Konig, care se

pare că a acţionat ca agent dublu, având în vedere că transmitea informaţii şi turcilor.

Că asemenea activităţi erau deosebit de riscante ne-o dovedeşte faptul că, la un

moment dat, Konig dispare fără urme. Dar chiar "spionul-şef" al Europei, cancelarul

Imperiului Habsburgic, cel pentru care racolarea de diplomaţi era o preocupare de bază, a

acordat o atenţie deosebită şi pe plan informativ Ţărilor Române, în contextul planurilor de

extindere ale Vienei, aşa cum ne-o dovedeşte intensa corespondenţă secretă pe care a avut-o

cu domnii acestora.

Încă din 1812, Caragea Vodă îi scrie lui Metternich, încredinţându-l de dorinţa sa de

a întreţine relaţii bune cu Austria. Metternich îi răspunde că şi el "sprijină asemenea fericite

legături". În afara de aceasta, agenţii austrieci la Bucureşti şi Iaşi erau foarte activi. În

1840, Timeoni, consulul austriac la Bucureşti, înaintează Curţii de la Viena rapoarte despre

un complot în Transilvania cu ramificaţii în Ţara Românească.

Despre activităţile informative şi ingerinţa politică ale consulului Rusiei la

Bucureşti în perioada revoluţiei de la 1848, Carol de Kotzebue, oferă unele date chiar Karl

Marx. Deosebit de activ în aceeaşi perioadă a fost un alt diplomat străin, consulul englez la

Bucureşti, Robert Gilmour Colquhoun, care a întocmit şi transmis la Londra adevărate "fişe

informative" despre membrii guvernului revoluţionar de la 1848.

14

Treptat, şi reprezentanţii diplomatici români se implică în "jocul informativ". Astfel,

în septembrie 1876, de la Roma, G. Cantacuzino furnizează informaţii privitoare la poziţia

Marilor Puteri, obţinute de la ambasada Austro-Ungariei pe baza unor "note secrete scrise

de la Viena de către o persoană sus-pusă".

Dar însuşi Mihai Eminescu a făcut obiectul unei supravegheri informative

desfăşurate de Ambasada Austro-Ungariei la Bucureşti, aşa cum reiese dintr-o notă

transmisă în iunie 1878 către Ministerul de Externe de la Viena, referitoare la consfătuirile

secrete ale "Societăţii Carpaţi".

În cursul acestora, chiar poetul şi jurnalistul Eminescu a propus desfăşurarea,

desigur în secret, a unei propagande active în Transilvania în favoarea Unirii cu România -

proiectul "Daciei Mari". Nu întâmplător Eminescu era supravegheat de diplomaţii spioni la

Bucureşti, căci el se numără, în articolele sale din Timpul, printre cei mai activi adversari ai

politicii naţionale a Vienei, dar şi a Rusiei (pe care o califică "o barbarie"), ceea ce l-a făcut

pe fruntaşul conservator P.P. Carp, aflat pentru negocieri secrete la Viena, să-i scrie lui Titu

Maiorescu: "Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!".

Cu privire la moralitatea acestei practici toate statele sunt de acord în ceea ce

priveşte condamnarea ei. Legislaţia acestora consideră spionajul drept o infracţiune dintre

cele mai grave. La nivel doctrinar însă există opinia că spionajul este necesar şi există chiar

cauze juste care să-l legitimeze. Se face distincţie între acţiunile de spionaj practicate de

forţe agresoare şi acţiunile de spionaj practicate în contextul apărării în faţa acestor acţiuni

agresive.

Spionajul a evoluat de-a lungul timpului atât în ceea ce priveşte metodele folosite

cât şi în ceea ce priveşte obiectivele sale. Astfel, progresul tehnologic a determinat

schimbări importante în activitatea de culegere şi transmitere a datelor.

Însă cea mai importantă schimbare se constată în ceea ce priveşte raza sa de acţiune.

Dacă în trecut spionajul avea în vedere obţinerea de informaţii militare şi politice, cu

precădere, acum accentul este pus pe informaţiile cu caracter ştiinţific şi tehnologic. Mai

mult, spionajul nu este practicat doar de structuri guvernamentale, ci şi de firmele

concurente.

e) Societăţile secrete.

15

Influenţa acestora asupra politicii interne şi externe constituie un subiect extrem de

delicat, dar şi interesant în acelaşi timp. Astfel de organizaţii au existat din cele mai vechi

timpuri, iar în prezent se constată o proliferare a acestora.

Fie că au reflectat interesele cercurilor conducătoare sau, dimpotrivă, nemulţumirea

celor dezavantajaţi, fie că luptau pentru menţinerea unei anumite stări de fapt sau doreau

înfăptuirea unor schimbări profunde, elementul central al existenţei şi activităţii acestora l-a

constituit clandestinitatea. Elementul de clandestinitate a constituit nu numai o armă de

apărare împotriva reprimării şi desfiinţării acestora, dar, de multe ori, era folosit pentru a se

face temute de oameni şi a le întări influenţa în viaţa politică. Nu lipsit de importanţă, în

contextul influenţei acestora, este caracterul suprastatal al acestor organizaţii.

O analiză istorică reflectă faptul că societăţile secrete au apărut concomitent cu

lupta popoarelor pentru emancipare economică şi socială. Există referinţe despre societăţi

secrete ale sclavilor. Mai târziu au luat fiinţă asociaţii ale meşteşugarilor care, pe măsura

evoluţiei sociale şi economice au devenit bresle. Acestea, întărindu-se economic au adoptat

idealuri politice şi naţionale, întrând în sfera promovării unor obiective de politică externă,

în forma diplomaţiei secrete. Rolul acestora în formarea statelor naţionale unitare este

arhicunoscut. Italia, Grecia sau România (cu societatea „Dreptate şi Frăţie”) sunt exemple

elocvente în acest sens.

Există şi exemple de societăţi secrete care urmăreau menţinerea unui anumit status-

quo politic. În evul mediu este cunoscută organizaţia secretă a aristocraţiei veneţiene

„Consiliul celor zece” care influenţa decisiv chiar organele legale ale oraşului-stat. În

prezent, presa, dar şi analiştii politici fac referiri frecvente la diferite societăţi sau

organizaţii oculte cu influenţă în politica internaţională.

Fără îndoială, cea mai renumită organizaţie secretă, datorită vechimii sale, influenţei

şi „succeselor” obţinute în atingerea scopurilor sale este masoneria cunoscută în România

sub numele de francmasonerie, datorită filierei sale.

Este aproape recunoscut, în literatura de specialitate, rolul masoneriei în înfăptuirea

revoluţiei de la 1848 în Europa10, sau emanciparea şi câştigarea independenţei unor state

10 Pentru mai multe informaţii, a se vedea articolul lui Dan A. Lăzărescu – 1848. Revoluţia Intelectualilor – publicat în revista Magazin istoric, nr. 6/1998. “Elementul intelectual şi dinamic al poporului român în anul 1848 era constituit dintr-un mic număr de intelectuali hotărâţi să lupte pentru drepturile istorice ale neamului, în Moldova, Transilvania şi, cu un neaşteptat succes de trei luni, în Ţara Românească. Nu încape îndoială că afiliaţii români ai lojilor pariziene au fost folosiţi în cadrul ideologiei mazziniene. Lamartine personal i-a sfătuit, pe Nicolae Bălcescu, pe fraţii Brătieni, pe C.A. Rosetti şi pe alţii, să se înapoieze cât mai repede în patria lor şi să aştepte acolo un semnal din partea lui, pentru a dezlănţui revoluţia naţională

16

precum Grecia şi România. Mişcările de emancipare naţională din cele două ţări, Eteria şi

societatea Dreptate şi Frăţie au fost cosntituite şi funcţionau după modelul lojilor

masonice.

Anumite referinţe bibliografice conferă Mafiei, organizaţie creată în secolul XIX

din raţiuni economice şi sociale, un rol politico-diplomatic important în perioada celui de-al

doilea război mondial, acţionând în favoarea forţelor aliate. Ulterior, implicarea acesteia în

acţiuni criminale a condus la decăderea ei şi diminuarea influenţei politice a acesteia.

Lista formelor de manifestare a diplomaţiei secrete este, desigur, foarte lungă. Alte

modalităţi care reţin atenţia ar putea fi următoarele:

Atragerea statelor mici în zone controlate de marile puteri;

Stimularea cercurilor iredentiste şi naţionaliste;

Şantajul politic şi militar;

Creşterea rolului structurilor de spionaj şi contraspionaj;

Acţiunile de dezinformare.

3. Diplomaţia secretă în istoria României

împotriva protectoratului regulamentar al ţarului Nicolae I. Lamartine a făgăduit că va proteja revoluţia română pe plan diplomatic şi eventual chiar militar, cu sprijinul Angliei lordului Palmerston. În acest sens, în vreme ce Bălcescu - influenţat probabil de cneazul Adam Czartoryski, călătorea iniţial spre Polonia prusiană şi se înapoia apoi în ţară pe Dunăre, având tainice întrevederi cu ofiţerii garnizoanelor dunărene afiliaţi societăţii Dreptate şi Frăţie (Frăţia), misterioase cuvinte de ordine - venite, poate, cum presupunea N. Iorga, din Bucovina austriacă - puneau la cale o mişcare boierească revoluţionară, încă de la 27 martie/8 aprilie 1848, îndreptată mai puţin împotriva protectoratului rusesc cât împotriva malversaiunilor strigătoare la cer ale acelui excelent administrator care a fost, ca şi Barbu Vodă Ştirbei, mai târziu, Mihalache Vodă Sturdza. (...)”

17

În condiţiile în care, în cea mai mare parte a istoriei, politica de forţă a reprezentat

principala modalitate de realizare a politicii externe, statele mici precum România (sau

formaţiunile prestatale anterioare) au fost nevoite să apeleze deseori la diplomaţia secretă,

atât pentru a-şi înfăptui propriile interese dar, uneori, pur şi simplu pentru a putea

supravieţui şi contracara jocul de interese al marilor puteri.

Exemplele pot începe cu Decebal, care a folosit o serie de mijloace ale diplomaţiei

secrete, în special alianţele secrete, pentru a face faţă expansiunii Imperiului roman.

În perioada când pericolul otoman devenise o problemă pentru formaţiunile statale

româneşti, acestea au defăşurat o însemnată campanie diplomatică, oficială când condiţiile

istorice au permis, dar şi secretă, în cea mai mare parte a timpului, îndreptată către

menţinerea autonomiei acestora. Au devenit însă şi ţinta unor înţelegeri secrete, ce vizau

împărţirea acestora (cazul Moldovei în raport cu Polonia şi Austro-Ungaria). Relaţiile cu

Poarta, constituie ele însele un bogat amestec de diplomaţie oficială şi secretă, prin care

Moldova şi Ţara Românească au reuşit să-şi păstreze o largă autonomie.

Creşterea în intensitate a vieţii politico-diplomatice în Europa, începând cu secolul

XX, a marcat intrarea principatelor române în jocul de interese al marilor puteri. Astfel sunt

cunoscute negocierile secrete dintre Napoleon I şi Ţarul Alexandru I, precum şi dintre

acesta din urmă şi Anglia, negocieri care aveau ca subiect scoaterea Moldovei şi Ţării

Româneşti de sub suzeranitatea Rusiei sau chiar anexarea la aceasta. În acest context,

evoluţiile de până la 1856 sunt o consecinţă a acestora.

Un episod important în care diplomaţia secretă s-a manifestat din plin şi benefic în

istoria principatelor l-a constituit perioada premergătoare a revoluţiei de la 1848 şi până la

proclamarea independenţei de stat a României. Referinţele bibliografice arată că masoneria

a avut un rol foarte important în declanşarea revoluţiei de la 1848 în întreaga Europă.

Idealurile de emancipare socială şi economică ale acesteia au fost completate cu

idealurile de emancipare naţională ale popoarelor ce luptau încă pentru câştigarea statutului

de naţiune. În acest context a apărut societatea „Dreptate şi Frăţie”11 (în alte surse Frăţia,

care avea ca slogan „Dreptate şi Frăţie”) organizată după modelul francmasoneriei care a

avut un rol crucial în formarea şi consolidarea statului naţional unitar român. Activitatea

acesteia a marcat viaţa politică românească până la sfârşitul primului război mondial, având

11 În 1843 Nicolae Bălcescu (1819-1852), împreună cu Ion Ghica, C. A. Rosetti. şi Cristian Tell întemeiază societatea secretă Frăţia, care avea în vedere pregătirea mişcărilor revoluţionare de la 1848. tot în acelaşi an, apare la Bucureşti Societatea literară care avea legături directe cu Frăţia.

18

în vedere că cei mai importanţi oameni politici din această perioadă au fost membrii

acesteia.

Perioada 1918-1920 a fost una deosebit de fructuoasă pentru diplomaţia română,

manifestată atât la nivel oficial cât şi în planul diplomaţiei secrete. Marile obiective

naţionale au fost înfăptuite în urma unei intense activităţi manifestate în cele două planuri.

Diplomaţia secretă a contribuit la zădărnicirea planurilor subversive ale Ungariei care vizau

crearea unei Confederaţii Dunărene în încercarea disperată de a salva hegemonia austro-

ungară în această parte a Europei.

Tot în acest plan s-a reuşit determinarea Angliei să adopte o poziţie favorabilă

recunoaşterii statului român creat în 1918, în condiţiile în care Ungaria câştigase teren

important în negocierile cu Franţa pe această temă, lucru cu atât mai meritoriu cu cât, peste

3-4 ani, Anglia avea să-şi schimbe radical poziţia. Se pare că numirea lui Alexandru Vaida-

Voievod în funcţia de prim-ministru, calitate în care a negociat cu Lloyd George, primul

ministru britanic, şi a diplomatului Viorel Ţilea în calitate de ambasador (ministru) au avut

în vedere apartenenţa la masonerie a celor trei personalităţi.

În perioada interbelică, diplomaţia românească s-a afirmat strălucit în planul

diplomaţiei oficiale. Poziţia României în cadrul Societăţii Naţiunilor, figura marcantă a lui

Nicolae Titulescu constituie argumente care demonstrează din plin acest lucru.

În planul diplomaţiei secrete, lucrurile au evoluat însă nefavorabil. Presiunile

revizioniste, evoluţiile în politica europeană marcate de nenumărate interese şi acorduri

secrete între statele europene, o anumită neglijare a diplomaţiei secrete (în acea perioadă,

România condamna oficial acţiunile altor state, manifestate în planul diplomaţiei secrete)

au determinat o deteriorare a poziţiei internaţionale a României care a culminat cu un

dezastru în anul 1940 când România a fost nevoită să cedeze însemnate părţi din teritoriul

naţional.

Evoluţiile previzibile din a doua parte a celui de-al doilea război mondial a

determinat o intensificare a diplomaţiei secrete româneşti caracterizate în special prin

existenţa unor negocieri secrete ce vizau ieşirea României din război, negocieri ce se

desfăşurau prin intermediul ambasadelor noastre din Stockholm, Cairo şi Lisabona.

Momentul 23 august 1944 s-a produs în conjunctura în care forţele politice

româneşti se aflau în tratative avansate cu aliaţii, în vederea ieşirii din război. Conform

anumitor surse, Ion Antonescu obţinuse de la URSS, prin intermediul ambasadoarei acestei

19

ţări la Stockholm, Alexandra Kollontai, condiţii foarte avantajoase de ieşire din război.

Răspunsul URSS, prin care erau acceptate condiţiile României de ieşire din război a ajuns

chiar la Bucureşti, dar a fost interceptat de şeful cifrului din MAE, Nicolae Buzeşti, din

considerente politice.

Pe filiera Cairo, PNL şi PNŢ negociau acelaşi lucru cu Anglia, dar se pare că nu

ajunseseră în alt stadiu decât acela în care România trebuia să accepte capitularea

necondiţionată.

Cert este că lipsa de coordonare a politicii şi diplomaţiei româneşti din acel moment

a adus serioase prejudicii poziţiei României, cu influenţe nefaste asupra viitorului acesteia.

Nu este mai puţin adevărat că tratativele secrete dintre marile puteri, desfăşurate chiar în

timpul războiului hotărâseră deja în ceea ce priveşte viitoarele zone de influenţă şi implicit

soarta României pentru următorii aproximativ 50 de ani.

După şocul resimţit de sovietizarea ţării şi instaurarea comunismului, diplomaţia

românească a continuat să se manifeste şi în perioada comunistă, în sensul promovării

obiectivelor tradiţionale ale politicii externe româneşti.

Astfel, liderii comunişti cu orientări naţionale reprezentaţi de Gheorghe Gheorghiu-

Dej au reuşit să se impună în faţa aripii prosovietice reprezentate de Ana Pauker şi Vasile

Luca, folosind un variat arsenal de politică internă dar şi diplomatic. În acest context, sub

pretextul importanţei pe care ar avea-o promovarea unei iniţiative româneşti la ONU,

vizând pacea în Balcani, România a reuşit să convingă URSS să-şi retragă trupele în 195712.

În perioada 1965-1989 politica externă a României a căpătat un grad foarte mare de

independenţă faţă de liniile directoare ale politicii externe a statelor din blocul comunist,

conjunctură în care diplomaţia secretă a cunoscut o libertate de exprimare semnificativă.

România şi-a crescut influenţa în rândul statelor din lumea a treia, în special, sprijinind

demersurile acestora pe calea emancipării naţionale, a acţionat în sensul păstrării unui

echilibru între anumite sfere de influenţă (URSS-China, URSS-SUA şi Europa

Occidentală).

Concluzii

Dacă înainte şi după Congresul de la Viena, multă vreme „diplomaţia clasică“ a

avut ca o componentă importantă diplomaţia secretă, în zilele noastre „elementul dominant

12 Caz unic printre ţările aparţinând fostului bloc comunist.

20

îl constituie diplomaţia deschisă, discuţiile directe dintre partenerii din diferite ţări“13, în

spirit de conlucrare şi respect reciproc.

Pe de altă parte, dacă în trecut - inclusiv în perioada războiului rece - „preocuparea

majoră o reprezenta problematica generată de relaţiile de confruntare politică şi militară“,

în prezent „interesul cel mai mare il reprezintă problematica economică“, evoluţia relaţiilor

comerciale, preocuparea de a conveni „cele mai avantajoase tranzacţii de comerţ

internaţional“.

Diplomaţia economică a trecut pe primul plan, ca urmare a preponderenţei relaţiilor

de import-export, a schimburilor comerciale în general şi a deplasării centrului de greutate

din zona politică „în sfera afacerilor“, a cooperării şi confruntării economice.

Concomitent cu diplomaţia economică se extinde continuu diplomaţia culturală, se

dezvolta diplomaţia parlamentară etc. Schimburile culturale, trimiterea unor misiuni

culturale, relaţiile parlamentare dintre ţări s-au extins şi se extind continuu.

Fără să fie confundate, diplomaţia oficială şi cea secretă au constituit, feţe ale

aceleiaşi politici, pentru asigurarea înfăptuirii unor interese majore ale statelor, însă

metodele folosite au fost diferite în funcţie de scopurile ţărilor. „Cu toate progresele pe

care le-a înregistrat ştiinţa, evoluţia relaţiilor diplomatice, nici astăzi nu există hotare bine

demarcate între ceea ce ţine de diplomaţia oficială şi ceea ce ţine de diplomaţia secretă.

Graniţa dintre cele două tipuri de diplomaţie, se regăseşte de fapt, la liziera elementului

confidenţial, care este astăzi recunoscut de toţi cercetătorii şi oamenii politici, ca un

atribut al diplomaţiei”14.

Există practici care demonstrează inegalitatea, unele ţări au poziţii privilegiate, în

defavoarea altora, care nu “vor putea fi niciodată acoperite de calitatea actului

diplomatic”15. O diplomaţie trebuie să fie deschisă popoarelor, tuturor forţelor politice, să

promoveze relaţii paşnice şi de bună vecinătate. Menţionez că diplomaţia secretă, este un

ansamblu de practici care ascund adevărul, recurgând la mijloace ilicite pentru atingerea

scopurilor.

Dacă diplomaţia viitorului ar fi bazată pe o strânsă colaborare între state, care

adopta opţiuni independente de dezvoltare economică şi socială, în deplină concordanţă cu

13 Prof. Univ. dr. Dumitru Mazilu, Diplomaţie deschisă şi secretă - evoluţii caracteristice, în „Lumea”, nr. 10, 2000.14 Victor Duculescu, „Diplomaţia Secretă”, pag.515 Ibidem, pag.5

21

interesele şi aspiraţiile naţionale, ea nu s-ar putea concretiza în dominaţia unor state asupra

celorlalte. Pentru viitor, diplomaţia trebuie să fie o diplomaţie publică, care „…să ridice la

rangul de imperativ fundamental respectul aspiraţiilor de pace şi dreptate, atât de

puternice în epoca noastră”16. În general, în lucrările referitoare la diplomaţie, aceasta este

prezentată ca fiind activitatea care asigură înfăptuirea obiectivelor politicii lor externe.

Între afirmaţile de mare valoare în ceea ce priveşte diplomaţia, regăsesc şi

următoarea apreciere: „…diplomaţia se găseşte întotdeauna în raport invers proporţional

cu politica de forţă. Orice triumf al conceptului de forţă a adus zâmbete la adresa

diplomaţiei, caricaturizată în neputinţă, inutilitatea şi caracterul decorativ al

diplomatului”17.

Relaţiile dintre diplomaţia oficială şi diplomaţia secretă a fost marcată de

personalităţile unor oameni politici, de ambiţia şi inteligenţa sau chiar naivitatea lor, astfel

că de multe ori informaţiile furnizate de serviciile de informaţii au fost lăsate nevalorificate,

iar alteori ambiţia unor state a avut efecte dezastruoase, cum ar fi războaiele. Îmbinarea

diplomaţiei oficiale cu diplomaţia secretă reprezintă o problemă care ţine de momente

istorice, de tipul de guvernare, de anumite grupări politice sau de grupurile de interese, în

cel mai rău caz, acestea deţinând şi o poziţie dominantă în stat.

Din aceste motive „diplomaţia oficială şi diplomaţia secretă sunt, din punct de

vedere juridic, concepte antagoniste”18, însă diplomaţia viitorului trebuie să ţină cont de

egalitatea între popoare, trebuie să promoveze spiritul negocierilor, să elimine orice forme

ale diplomaţiei secrete. Concluzia este că, popoarele trebuie să lupte pentru eliminarea

vechilor practici şi a vechilor metode politice, condamnate de istorie, orientând diplomaţia

spre îndeplinirea sarcinii sale reale.

Dincolo de climatul de destindere, facilitat de cooperarea economică, culturală şi

parlamentară dintre ţări, unele state practică - şi în zilele noastre - „concomitent cu

diplomaţia deschisă, transparentă“, activităţi confidenţiale, secrete, neconforme cu normele

general-recunoscute ale dreptului internaţional. Se constată că, în primul rând, unele state

importante recurg la interceptări de convorbiri guvernamentale, la încercarea de obţinere a

unor informaţii economice şi politice confidenţiale, etc. Aceasta demonstrează că - în

pofida declaraţiilor de „parteneriat“ şi „amiciţie“ - interesul de a-şi menţine poziţiile

16 Ibidem, pag.617 Mircea Maliţa, „Diplomaţia. Şcoli şi Instituţii”, pag.618 Victor Duculescu, „Diplomaţia Secretă”, pag.5

22

dominante în economia mondială şi de a-şi consolida poziţiile politice în viaţa

internaţională împinge unele dintre marile puteri la „continuarea practicilor diplomaţiei

secrete“ în detrimentul intereselor altor naţiuni şi al cauzei generale a colaborării şi

încrederii în relaţiile dintre state.

BIBLIOGRAFIE

1. Victor DUCULESCU, Diplomaţia secretă, Editura Casa Europeană, Bucureşti,

1992

2. Dumitru MAZILU, Diplomaţie europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008

23

3. Constantin VLAD, Diplomaţia secolului XX, Fundaţia Europeană Titulescu,

Bucureşti, 2006

4. Mircea MALIŢA, Diplomaţia. Şcoli şi Instituţii, Editura Pedagogică, Bucureşti,

1975

5. Viorica MOISUC, Istoria relaţiilor internaţionale – până la mijlocul secolului al

XX-lea, Ediţia a III-a, Editura România de Mâine, Bucureşti, 2007

6. Ralph-George FELTHAM, Ghid de diplomaţie, traducere de Eugen Ştirbu, prefaţă

de Gheorghe Iacob, Institutul European, Bucureşti, 2005

7. Alexandru POPESCU, România şi cele trei războaie mondiale, prefaţă de Ion

Bulei, Institutul European, Bucureşti, 2002

8. Shaun RIORDAN, Noua diplomaţie - relaţii internaţionale moderne, Editura Antet,

Bucureşti, 2004

9. Victor DUCULESCU, Ipostaze ale diplomaţiei, Editura Militară, Bucureşit, 1986

10. Virgil CANDEA, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Editura Politică,

Bucureşti, 1966

*** Dumitru Mazilu, Diplomaţia marilor puteri, în „Lumea”, nr. 1, 2007

*** Dan A. Lăzărescu, 1848. Revoluţia intelectualilor, în „Magazin istoric”, nr. 6, 1998.

*** Dumitru Mazilu, Diplomaţia dobândirii independenţei României, în „Lumea”, nr. 5, 2007

*** Alexandru Popescu, Diplomaţii şi spionajul (I-XII), în Ziarul Financiar, grupaj publicat în

perioada iunie-august 2007.

*** Dumitru Mazilu, De la Codex Diplomaticus la „Diplomatic Service”, în „Diplomat Club”,

nr. 3, 2000.

*** Costel Oprea, Pleşiţă, diplomaţii şi terorismul de stat, în România Liberă, 8 noiembrie

2007, http://www.romanialibera.ro/a110775/plesita-diplomatii-şi-terorismul-de-stat.html

*** Dicţionar Enciclopedic Român, vol. I (A - C), Bucureşti, 1993.

24