din nou despre primăvara arabă: cum supravieţuiesc monarhiile

Din nou despre primăvara arabă: cum supravieţuiesc monarhiile arabe Prof. Dr. Ludger Kuehnhardt

Revoluţiile nu sunt procese instrumentate social. Ele se dezvoltă ca şi o serie de evenimente intrinsece şi impredictibile. Din punct de vedere structural, revoluţiile trec prin anumite etape care de multe ori pot fi contra-dictorii. Nu există aproape nici o revoluţie care să nu fie caracterizată de violenţă şi etape de consolidare. În plus, revoluţiile au întotdeauna momen-te de stagnare, evoluţii surprinzătoare şi transformări neaşteptate. I. Începutul primăverii arabe din 2011 nu a fost diferit. A fost o surpri-ză neaşteptată pentru majoritatea oamenilor, a luat diferite turnuri în state diferite şi era departe de a se fi terminat la sfârşitul anului 2011. Partenerii

transatlantici sunt deplin conştienţi de diferenţele marcante dintre ţările arabe. Sunt conştienţi de natura luptei pentru democraţie din fiecare stat. Cu toate acestea, sunt tentaţi să considere că experienţa vestică în democraţie se poate aplica în evoluţiile curente din lumea arabă. Pro-misiunile constituţionale ale Statelor Unite sau revoluţiile paşnice din Europa Centrală şi de Est din anii 1989/90 sunt grăitoare, însă îndeamnă şi la precauţie în evaluarea şi proiectarea pri-măverii arabe. Există o serie de precondiţii care trebuie luate în considerare, de asemenea. În plus, istoria Europei din secolele al XIX-lea şi al XX-lea sugerează faptul că există posibilitatea unui eşec în procesul de evoluţie spre statul de drept şi democraţie participativă. Există nume-roşi cinici care au afirmat deja că primăvara arabă ar putea fi urmată de o „toamnă arabă” sau chiar de o „iarnă arabă”. Chiar dacă nu luăm în considerare asemenea profeţii auto-realizatoare, ar trebui să ţinem cont de câteva experienţe ale europenilor:

În anii 1930, Germania a trecut prin propria sa „primăvară” spre pluralism şi democraţie, numită la acea vreme “Vormärz”. Acea mişcare germană ("Sturm und Drang") a fost în esenţă o revoluţie culturală şi nu a fost urmată de transformări politice.

la Nr. 117, 5 Martie 2012

1. Din nou despre primăvara arabă: cum supravieţuiesc monarhiile arabe - Prof. Dr. Ludger Kuehnhardt _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _pag.1 2. Veto-ul Rusiei şi primăvara arabă între legendă şi adevăr - Ambasador prof. Dumitru CHICAN _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ pag. 7 3. Schimbarea la faţă a lumii arabe. Între Occident, laicism şi “Islamul trebuie să condu-că” - Ambasador prof. Dumitru CHICAN _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _pag.12 4. Se mută “primăvara arabă” în Asia Centrală? -Reza SHAHRESTANI _ _ _ _ _ _ pag.14 5. Orientul Mijlociu - logica războiului rece Dr. Dan CHIBAN _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ pag.16 6. Primăvara Euro-Mediteraneană încotro - Prof. Dinu COSTESCU_ _ _ _ _ _ _ _ _ pag. 18

Prof. Dr. Ludger Kühnhardt, Directorul Centrului pentru Studii de Integrare Europeană Euro-pean (ZEI) la Universitatea din Bonn, Germania, şi membru în Consiliul Consultativ Interna-ţional al Fundaţiei World Security Network. Dintre lucrările publicate:„Ce putem învăţa din su-pravieţuirea monarhiilor consolidate: 1. Niciun război şi nici o ameninţare de violenţă către niciun vecin. 2. Transformarea unei guvernări prin teamă într-un simbol de respect şi de unitate naţională. 3. Separarea autorităţii de putere. 4. Disocierea averii personale de avutul naţional.

2

În 1848, una dintre schimbările revoluţionare dorite în Europa era constituţionalismul par-lamentar pe întregul continent. În majoritatea cazurilor, această dorinţă a fost rapid înlocuită cu variantele unei consolidări restrictive ale vechilor regimuri.

În anul 1989, experienţa României a derivat în mare parte din cele mai paşnice revoluţii din Europa. Înlăturarea şi apoi uciderea fostului dictator a servit drept paravan pentru ca vechi-ul regim să mai conducă timp de aproape încă zece ani. În timp ce restul Europei de Est şi Centrale se lupta cu schimbarea de regim şi noile structuri, România a prelungit atrofierea ve-chiului regim şi rezistenţa la nou.

Indiferent de direcţia spre care se va îndrepta primăvara arabă în următoarele luni şi ani, până în prezent s-au conturat două direcţii:

1. Primăvara arabă a iniţiat o gamă variată de reacţii şi orientări în fiecare dintre statele arabe. Ipoteza unei lumi arabe omogene s-a transformat într-un mit. Şi ipoteza unor societăţi arabe stagnante şi imobile s-a transformat într-un mit. Căutarea demnităţii, dreptul de exprima-re liberă într-un stat de drept şi pluralismul politic real au fost coordonatele care au caracterizat protestele paşnice din întreaga lume arabă. Reacţiile regimurilor aflate la conducere au ilustrat o serie de strategii diferite, dar şi diferite niveluri de putere, legitimitate şi energie în privinţa ne-dreptăţilor. 2. Cel mai surprinzător aspect îl reprezintă o relativă rezistenţă a monarhiilor arabe la pri-măvara arabă: în Maroc, Iordania, Arabia Saudită, Oman, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar şi Bahrain acestea nu au fost foarte afectate şi au rămas destul de stabile (în ciuda ciocnirilor temporare din Bahrain şi a operaţiunilor de reprimare cu ajutorul armatei din Arabia Saudită). Dacă lupta pentru demnitate, dreptul de exprimare şi incluziune au reprezentat adevărate pro-vocări pentru toate regimurile din lumea arabă, monarhiile arabe au ieşit relativ neatinse din primul val de proteste şi nemulţumiri populare. Acest lucru contrastează cu protestele împotriva dictaturii individuale din majoritatea ţărilor arabe: fuga unui preşedinte corupt al cărui aparat de securitate nu a mai fost previzibil (Tunisia), arestarea unui monarh detronat care părea a-şi conduce fără probleme aparatul de securitate, dar nu a putut păstra sprijinul armatei (Egipt), semi-concedierea unui conducător care pendula între facţiuni de securitate şi loialităţi tradiţio-nale divizate (Yemen), atacul criminal asupra propriului popor prin intermediul forţelor de secu-ritate loiale preşedintelui (Siria), reprimarea oricărei posibile manifestări de către un vechi regim în ultimele momente de putere absolută (Algeria) şi iniţierea unui război împotriva propriului popor de către un lider nelegitim (Libia) au fost variaţiuni ale aceleişi teme complexe în toate republicile arabe. Libanul a fost un caz deosebit timp de mai mulţi ani, datorită propriei sale re-voluţii transformatoare (Revoluţia cedrilor) care a început încă din 2005. Irakul şi Sudanul sunt alte două situaţii particulare datorită consideraţiilor interne şi geopolitice specifice. Cum ne explicăm un fapt aproape parado-xal prin care monarhiile ereditare – cel puţin în acest moment – par a nu fi afectate în mod sem-nificativ de protestele împotriva dictaturii persona-le şi a autorităţii care a răsunat în întreaga lume arabă? Prima noastră remarcă este evidentă: Arabia Saudită este interesată în mod particular de sprijinirea monarhiilor arabe şi realizează acest deziderat prin intermediul unor sume imen-se de bani. De fapt, este posibil ca Arabia Saudi-tă să nu dorească democratizarea completă a republicilor arabe. Interesele saudiţilor nu pot ex-plica în totalitate de ce monarhiile arabe tind să fie atât de flexibile faţă de valul de proteste din

Supliment la Pulsul Geostrategic, Nr.117, Luni, 5 Martie 2012 INGEPO Consulting

Reuniunea Miniştrilor de Externe din Golf. “Puterea bazată pe legitimitate tradiţională continuă să joace un rol stabilizator în transformarea societăţilor şi a sistemelor politice ale acestora. Conducerea eredita-ră tradiţională pare să reuşească să menţină puterea cu mai mult respect, posibil chiar cu legitimitate dobândită, şi cu mai puţină nevoie de-a exercita vio-lenţă împotriva propriilor cetăţeni.”

3

întreaga lume arabă. Trebuie să trecem dincolo de fapte şi să încercăm să găsim explicaţii structurale. Este clar – chiar şi dincolo de lumea arabă – că puterea fundamentată pe legitimi-tate tradiţională continuă să joace un rol stabilizator în transformarea societăţilor şi a sistemelor lor politice. De obicei, un sistem autoritar personal republican, fundamentat pe o ideologie poli-tică (i.e. independenţă, socialism, naţionalism, dezvoltare) poate fi menţinut printr-un aparat de securitate şi prin presiunile pe care acesta le exercită asupra unui popor care doreşte schimba-rea. În schimb, puterea ereditară tradiţională pare a menţine puterea prin intermediul respectu-lui, poate chiar şi prin legitimitate, fără a fi necesare măsuri violente împotriva poporului. Cea mai interesantă întrebare care rezultă din această observaţie este următoarea: ştim de ce o monarhie are succes în timp? Nu este suficient doar să menţionăm rădăcinile religioase ale legitimităţii monarhiei arabe, cum este cazul în Arabia Saudită şi Maroc. Indiferent de autorita-tea religioasă sau morală: evidenţa istorică a monarhiilor şi presiunile pentru schimbare sunt amestecate. Raportarea la legitimitatea dată de tradiţia religioasă nu a fost suficientă pentru ca unele monarhii să supravieţuiască schimbărilor cu care s-au confruntat respectivele societăţi. Dacă trecem dincolo de această perspectivă, putem contura câteva coordonate pentru natura autorităţii ereditare care a rezistat testului schimbărilor din societate şi pot reprezenta o per-spectivă utilă pe care să ne-o reamintim şi în cazul viitoarei autorităţi ereditare din lumea arabă. II. Autoritatea ereditară confruntată cu transformări sociale, politice sau economice şi chi-ar şi cu revoluţii nu a fost prea semnificativă. Încă din secolul al XVII-lea (Marea Britanie), seco-lul al XIX-lea (Franţa, Spania, Portugalia, Brazilia, Mexic) şi secolul XX (Germania, Rusia, Austria, Ungaria, Iugoslavia, Etiopia, China, Grecia, Cambogia, Persia, Nepal, Egipt, Libia, Irak) monarhiile au fost mai mult răsturnate decât consolidate ori de câte ori societăţile s-au transformat în mod fundamental. Monarhiile ereditare din Europa zilelor noastre (Marea Brita-nie, Danemarca, Belgia, Spania, Luxemburg, Monaco, Lichtenstein) precum şi monarhiile din afara Europei (Japonia, Malaysia, Thailanda, Brunei, Bhutan, Cambogia, Tonga, Lesotho plus monarhiile arabe) sunt mai degrabă excepţia de la regulă – modelul global pare a favoriza structura politică republicană ca şi răspuns la modernizarea socio-economică şi politică a unei ţări. Totuşi, reîntronările din Marea Britanie (secolul al XVII-lea) şi din Spania (secolul al XX-lea) precum şi transformările din Japonia imperială de după 1945 au indicat un potenţial major pentru renaşterea sistemului de conducere pe baza eredităţii într-o perioadă destul de tumul-toasă. Perspectiva supravieţuirii a peste douăzeci de monarhii şi sisteme ereditare ar trebui să ţină cont de cei mai bine de două mii de ani de monarhie electorală a Bisericii Catolice. În defi-nitiv, Papa este cel mai înalt cap de la Vatican. Care sunt cele mai importante lecţii învăţate din supravieţuirea sau renaşterea conducerii pe bază ereditară care ar putea servi viitorilor conducători din lumea arabă? 1. Fără război sau ameninţări violente spre vecini. Monarhiile consolidate din întreaga lume au recunoscut legitimitatea graniţelor şi drepturile suverane ale vecinilor lor. Acest lucru a făcut ca monarhiile consolidate să nu fie implicate în conflicte internaţionale pentru teritoriu sau putere. Pentru monarhiile arabe, această experienţă globală ar însemna, ca de dragul propriilor interese, să încerce să stabilească pacea cu Israelul; să recunoască Israelul şi să faciliteze sta-bilirea unei soluţii de comun acord care ar permite Israelului să trăiască în pace iar statului in-dependent Palestina să trăiască decent fără nici un fel de dispută teritorială nici între cele două state şi nici între cele două state şi monarhiile arabe. 2. Transferul de la legea fricii la conducerea prin respect şi unitate naţională. Monarhiile consolidate au fost în măsură să se separe de aparatul de securitate naţională şi să se prezinte ca fiind un simbol benevol al unităţii naţionale, adesea susţinută şi de un anumit grad de autori-tate religioasă. Cât priveşte monarhiile arabe, această experienţă globală înseamnă transferul forţelor de securitate şi a armatei înspre controlul parlamentar; iniţierea proceselor lustraţiei care ar aduce în faţa justiţiei nelegiuirile aparatului de securitate fără a destabiliza aparatul de securitate în


4

ansamblul său; introducerea statului de drept şi în categoria forţelor de securitate şi a autorităţi-lor militare fără a le izola de la procesele viitoare din societate şi politică. 3. Separarea autorităţii de putere. Monarhiile consolidate au separat autoritatea tradiţio-nală de mediul politic şi de structura puterii naţionale. Au acceptat un guvern independent şi conducerea parlamentară ca fiind principala sursă de putere politică naţională. Monarhiile con-solidate au predat puterea legii constituţionale şi astfel au reuşit să-şi menţină autoritatea sim-bolică şi tradiţională. Pentru monarhiile arabe, această experienţă globală ar însemna desemnarea unei guver-nări parlamentare printr-un sistem care include şi un prim-ministru care ar fi deplin responsabil în faţa majorităţii parlamentare; renunţarea la numirea prim-miniştrilor sau a membrilor parla-mentului, incluzând şi camerele superioare; iniţierea unui proces de revizuire a constituţiei naţi-onale astfel încât să faciliteze un nou consens naţional în cadrul unei monarhii parlamentare bazate pe o constituţie. 4. Separarea bogăţiilor personale de bogăţiile ţării. În monarhiile consolidate, bugetul per-sonal al monarhului şi a curţii sale au fost separate de resursele ţării. Averea monarhilor din prezent nu este la fel de importantă ca şi alte elemente care ţin de cheltuieli publice, dar aloca-rea unui buget pentru curte în monarhiile consolidate nu se mai bazează pe accesul conducă-torului la bunurile publice. Monarhiile arabe ar trebui să implementeze această experienţă şi să separe fondurile statului de fondurile disponibile pentru monarh şi anturajul său; să instaureze controlul parla-mentar pentru alocarea fondurilor unui suveran care conduce prin sistemul eredităţii, precum şi un sistem bine stabilit de control şi auditare a acestor fonduri. III. Drumul către o monarhie constituţională şi parlamentară în aceste state care au fost capabile să transforme conducerea personală în monarhie parlamentară a fost lung şi dificil. În majoritatea cazurilor, s-au urmat etape similare care merită a fi menţionate în condiţiile primă-verii arabe. 1. La început, conducerea personală s-a bazat pe controlul asupra unui teritoriu şi a oa-menilor. Treptat, anumite elite intermediare s-au instalat lângă conducător sau au apărut împo-triva voinţei conducătorului. De-a lungul unui proces intens, aceştia au introdus noţiunea de conducere pe baza legii în locul conducerii personale (i.e. Magna Carta). Monarhii ereditari arabi ar trebui să răspundă cererilor de libertate şi justiţie venite din partea cetăţenilor prin spri-jinul acordat structurilor legale independente. 2. Diversificarea activităţilor economice – îndeosebi apariţia producţiei bazate pe capital şi diviziunea muncii – a creat elite funcţioanale (bancheri, proprietari de case de comerţ şi pro-ducţie) cu o cerere crescută înspre participare politică. Monarhii arabi ar trebui să sprijine con-solidarea unei reprezentări independente a eli-telor funcţionale (incluzând asociaţii de afaceri şi sindicate), considerate a fi mediul natural pentru discuţii politice deschise şi legitime în vederea participării depline la dialogul politic public. 3. Dorinţa noii burghezii de participare politică a dus la un stat de drept avansat şi a deschis drumul participării democratice care la rândul ei a stabilizat sistemul socio-politic (clasa de mijloc). Monarhii arabi ar trebui să facă tot ce le stă în putinţă pentru ca societăţile lor să treacă dincolo de structurile oligarhiei. În aceas-tă situaţie, experienţa dezvoltării economice a


Protestatari în Bahrein în 2011. "Conducătorii arabi ereditari vor fi sfătuiţi să fie atenţi la schimbări structurale cheie, cum ar fi promovarea unei socie-tăţi pluraliste, o componentă juridică solidă, refor-me şi investiţii private, care sunt vitale pentru transformarea paşnică a societăţilor în care tră-iesc."

5

Turciei poate reprezenta o sursă de inspiraţie pentru transformările necesare în lumea arabă, dincolo de monarhiile arabe. 4. De foarte multe ori, conducerea parlamentară s-a aflat sub presiunea aspiraţiilor unei conduceri personale în numele unui grup social, cultural, intelectual şi ideologic. Cu toate aces-tea, nici un dictator republican nu a putut niciodată să exercite trăsăturile „naturale” ale condu-cerii tradiţionale atât de mult timp încât conducerea sa să devină succesiune ereditară legiti-mă. În prezent, familia aflată la conducere în Coreea de Nord precum şi familia lui Assad în Siria – şi într-o oarecare măsură şi regimurile Kabila din Congo şi Ali Bongo din Gabon – sunt excepţia de la această regulă. Însă, aceste dictaturi contemporane nu au putut stabili legitimita-tea pentru versiunea lor specifică de autoritate sau pentru succesiune erditară pseudo-democratică. O excepţie democratică la acest fenomen este situaţia din Singapore: fiul primului Prim-Ministru Lee Kuan Yew este Lee Hysien Loong, cel de-al treilea Prim-Ministru respectat şi legitim. Monarhii arabi ar trebui să separe orice membru al familiei de funcţii publice, care ar trebui să fie numite de către un guvern mandatat şi autorizat, care la rândul său, ar trebui să-şi asume răspunderea în faţa parlamentului. 5. Majoritatea conducătorilor din societăţile post-coloniale au recurs la mecanisme simila-re pentru a-şi menţine poziţia: patronat, clientelism, furt, corupţie, crimă şi violenţă - acestea au fost trăsăturile cele mai proeminente. Dictatorii republicani nu sunt caracterizaţi de trăsăturile autorităţii tradiţionale şi încearcă să recurgă la carismă, violenţă şi coerciţie, nici una neputând genera trăsăturile necesare tranziţiei către o succesiune ereditară legitimă. Monarhii ereditari arabi ar trebui să stabilească o corespondenţă între deschidere şi transparenţă politică, pe de o parte, şi modestie şi decenţă personală în tipologia cheltuielilor, pe de altă parte. Momentan, cea mai puternică sursă de autoritate în monarhiile contemporane din lumea arabă (şi de pretutindeni) este legitimitatea tradiţională atribuită conducerii lor. Dincolo de învă-ţăturile luate de la alte monarhii consolidate din prezent, conducătorii arabi ar trebui să se ocu-pe de schimbările structurale care sunt vitale pentru transformările paşnice şi sustenabile din respectiva societate: 1. Consolidarea deschiderilor în care să poată pătrunde o societate civilă bazată pe plu-ralism. Aceste deschideri sunt legate de scena politică şi includ medii politice deschise spre dialog naţional asupra unei reforme constituţioanale. 2. Reabilitarea autorităţii publice prin promovarea unui sistem pluri-partid. Limite electora-le de 3 sau 5 procente ar trebui să garanteze că aceste sisteme pluri-partid sprijină consolida-rea noului consens electoral. 3. Susţinerea reformelor în sistemul juridic, incluzând toate nivelurile sistemului judiciar şi penal. Iniţierea programelor educaţionale care să conştientizeze asupra întâietăţii legii în faţa oricărui alt sistem personal de patronat, coerciţie sau arbitrar. 4. Cel mai important: Susţinerea investiţiilor private – naţionale şi internaţionale – cu sco-pul de a furniza oportunităţi de angajare pentru tânăra generaţie. În cele din urmă, doar o clasă de mijloc stabilă, bazată pe mijloace de educaţie corespunzătoare şi calificate precum şi pe pregătirea vocaţională pot să garanteze stabilitatea pe termen lung în societatea arabă. IV. Primăvara arabă a iniţiat un nou capitol în istoria politică a lumii arabe. Rezultatul nu poate fi prevăzut. El poate varia de la o ţară la alta, şi se poate desfăşura la diferite intensităţi, timp de mai mulţi ani, dacă nu cumva decenii. Însă, începutul a fost deja făcut, graţie curajului unor oameni paşnici, care doresc să-şi revitalizeze societăţile pe baza demnităţii, a libertăţii şi a dreptăţii. În context geopolitic, această oportunitate istorică reprezentată de Primăvara Arabă, va duce în cele din urmă la două reconfigurări fundamentale: 1. Preconcepţia tradiţională conform căreia Africa este împărţită în Africa de Nord şi Afica sub-sahariană, va cădea. Problema depăşirii unei conduceri individuale şi introducerea schim-bării constituţionale caută să introducă o democraţie pluralistă bazată pe drept, ceea ce este la fel de pertinent în Africa sub-sahariană, ca şi în lumea arabă. În ambele situaţii, problema re-flectă deficiturile politicilor post-coloniale. Astfel, revoltele din primăvara arabă au fost studiate cu mare atenţie de către Africa sub-sahariană, fiind privite cu entuziasm de către tineri şi cu


6

îngrijorare de către elitele pietrificate post-coloniale. Primăvara arabă se va repeta în câte-va dintre societăţile sub-sahariene. Este foarte posibil ca şi în această zonă să înregistreze acelaşi grad de succes, stagnare şi eşec ca şi în lumea arabă. Astfel, va fi orientat spre dorinţa (şi nevoia) pentru o percepţie diferită asupra Africii. În loc să privim Africa precum un tot uni-tar, efectul constituţional pe termen lung al pri-măverii arabe va face diferenţa între o Africă emergentă, care parcurge un proces de transformări politice de succes dincolo de era colonială, şi o Africă stagnantă care a rămas captivă în structurile conducerii individuale şi de patrimoniu din era post-colonială. 2. Partenerii transatlantici vor trebui să-şi redefinească strategiile către lumea arabă. Nici politicile fricii şi nici stereotipurile bazate pe identităţi distorsionate şi nici atitudinile de pater-nitate benevolă nu vor servi la redefinirea relaţii-

lor dintre americani şi europeni, pe de o parte, şi societăţile arabe cu noile lor structuri politice, pe de altă parte. Partenerii transatlantici vor trebui să includă lumea arabă – şi poate chiar şi Africa – într-un program cuprinzător de transformare. Cât despre partenerii transatlantici, vor trebui să treacă dincolo de paradigmele de securi-tate. Monarhiile arabe au fost considerate foarte mulţi ani drept fiind modele de securitate occi-dentale bazate pe consideraţii geopolitice şi care ţin foarte puţin cont de problemele interne. În viitor, monarhiile arabe pot deveni parteneri de securitate stabili al Occidentului dacă propria lor stabilitate internă furnizează condiţiile necesare unor relaţii internaţionale previzibile. Procesele de transformare atât de necesare vor acompania conducătorii ereditari arabi mulţi ani de acum înainte. Partenerii transatlantici ar trebui să angreneze monarhiile arabe în procese complexe de transformare menite să instaureze monarhii consolidate, legitime şi moderne care în cele din urmă vor accepta un sistem parlamentar constituţional. Noţiunea de monarhie parlamentară poate fi nouă pentru sistemele ereditare arabe. Nu este însă imposibil să se ajungă la această etapă, fapt dovedit deja de alte monarhii din întreaga lume. De fapt, s-ar putea ca aceasta să fie singura opţiune realistă pentru ca monarhiile arabe să reuşească să reziste în timp. În prezent, partenerii transatlantici urmăresc strategii independente de cooperare cu lu-mea arabă. În ciuda diferenţelor din norme, strategiile acestea ilustrează şi interese şi moduri de abordare diferite. Marea provocare pentru deschiderea către spaţiul politic arab ar trebui să fie considerat elementul cheie pentru ca Statele Unite şi Uniunea Europeană să îşi definească o strategie comună pentru viitoarele lor angajamente în lumea arabă. Ideile formative ar trebui să fie transformarea şi legitimitatea; obiectivele pe termen lung ar trebui să fie stabilitatea şi parteneriatul iar instrumentele de operare ar trebui să sprijine societatea civilă şi sectorul privat. Unele monarhii au parcurs etapele de transformare de-a lungul mai multor secole. Con-ducătorii ereditari din lumea arabă ar putea avea mult mai puţin timp la dispoziţie. Ceea ce este inedit în lumina evenimentelor din 2011 este spiritul Primăverii Arabe: auto-împuternicirea soci-etăţilor arabe, readucând demnitatea şi speranţa pentru o societate frustrată şi marginalizată, permiţând milioanelor de cetăţeni să se comporte ca şi parteneri mândri, încrezători şi deschişi ai vecinilor lor. Acesta s-ar putea să fie doar prima etapă dintr-o călătorie lungă, complexă şi foarte agitată. În prezent, partenerii transatlantici se concentrează asupra viitorului republicilor arabe care este vizualizat în cele mai extreme scenarii posibile. Unii consideră că monarhiile arabe vor fi ultimele care se vor moderniza şi prin urmare, deocamdată pot fi neglijate. Avem toate motivele să susţinem contrariul. Monarhiile arabe care nu se supun reformelor ar putea


Catherine Ashton, Înalt Reprezentant al UE, şi Amr Moussa, fost Secretar General al Ligii State-lor Arabe. “Partenerii transatlantici vor trebui să-şi redefinească strategiile pentru lumea arabă. Ar trebui să folosească o strategie comună pentru a angaja monarhiile arabe în multitudinea de procese de transformare şi să dea drept exemplu realitatea monarhiilor consolidate, legitime şi mod-ernizate care în final acceptă cadrul constituţional-ismului parlamentar”

7

influenţa într-un mod negativ orice progres înregistrat în republicile arabe. Reformate, transfor-mate şi consolidate, monarhiile arabe ar putea deveni instrumente de nădejde pentru schimba-re şi legitimitate într-o nouă lume arabă. Acest articol a fost publicat prima dată pe site-ul World Security Network în 24 ianuarie 2012. Reamintim şi cu această ocazie că opiniile exprimate în articole reprezintă punctul de vedere al autorilor, care îşi asumă deplina responsabilitate asupra conţinutului, şi nu reflectă în mod obligatoriu pe acelea ale Pulsului Geostrategic-INGEPO Consulting

VETO-UL RUSIEI ŞI PRIMĂVARA ARABĂ ÎNTRE LEGENDĂ ŞI ADEVĂR Ambasador prof. Dumitru CHICAN

PREAMBUL

Între 10 decembrie 2010, data la care, în Tunisia a izbucnit aşa-numita “primăvară arabă” şi 4 februarie 2012, când Consiliul de Securitate a eşuat, pentru a patra oară, să adopte un proiect de rezoluţie elaborat în cooperare cu Liga Arabă şi care propune plecarea de la putere a preşedintelui sirian Bashar Al-Assad şi transferul provizoriu al puterii către vice-preşedintele Siriei, Farouq Al-Sharaa, Federaţia Rusă a folosit, sau a avertizat cu folosirea dreptului său de veto în Consiliu pentru a împiedica adoptarea de către comunitatea internaţională (şi lumea arabă) a oricărei rezoluţii care ar stipula explicit sau numai ar sugera îndepărtarea actualului regim sirian, încheierea acţiunilor represive desfăşurate de acesta împotriva protestatarilor civili şi soldate, la data când acest articol este elaborat (5 februarie) cu aproape 7.000 de morţi şi posibila angajare a acestei ţări pe calea normalităţii, a democraţiei şi a unei reale reformări a instituţiilor statale şi a sistemului politic. Poziţia adoptată de Federaţia Rusă şi susţinută cu acri-bie într-un lung conflict politic şi de interese justificate prin raţiuni de ordin moral, par a fi una aprioric concepută, solidă şi greu modificabilă. Evident că nu numai decidenţii politici, dar şi analiştii, observatorii şi consumatorul obişnuit de informaţie mediatică zilnică şi-au pus întreba-rea firească: de ce ? Din acesta interogaţie s-au ţesut o serie întreagă de legende, mituri, prog-noze şi proorociri privitoare la motivul care se află şi justifică, din punctul de vedere al Kremlinului, poziţia Federaţiei Ruse faţă de “primăvara arabă” în general şi faţă de acuta şi sângeroasa criză siriană, cu precădere. În încercarea de a desluşi ţesătura legendelor legate de taina care susţine această atitudine a Kremlinului, cercetătorul are la dispoziţie două direcţii de abordare: din afară spre înlăuntrul Federaţiei Ruse – “legendele externe”- şi din interiorul Rusiei, adică acele legende pe care ruşii înşişi le acreditează şi le vehiculează. La o privire extrem de simplificată, lucrurile s-ar reduce, în esenţă, la următoarele: Privită din afară (inclusiv dinspre lumea arabă) spre înlăuntru, alianţa dintre Moscova şi regimurile dic-tatoriale, inclusiv cele aflate pe o poziţie instabilă este explicabilă prin legăturile economice şi

contractuale – măsurabile în miliarde de dolari- existen-te între Federaţia rusă şi respectivele ţări şi regimuri care, din acest punct de vedere mercantil reprezintă unul dintre spaţiile vitale de importanţă majoră pentru Moscova. Trecând prin uşile către interiorul Rusiei vom în-tâlni aserţiunea potrivit căreia Occidentul condus de Statele Unite ale Americii desfăşoară, în prezent o cam-panie de destabilizare care înlocuieşte caduca şi lamen-tabil eşuata teorie a “anarhiei constructive”. Obiectivul acestei noi campanii ar acela de a crea premizele pen-tru declanşarea unui război regional de anvergură, dacă


8

nu chiar a unei conflagraţiei mondiale de na-tură să soluţioneze într-un fel avantajos con-tradicţiile create de criza financiar-economic. Potrivit acestei teorii, “primăvara arabă” nu este decât o verigă pregătitoare a unei ase-menea conflagraţii, verigă care succede celor din Afghanistan, Irak şi o precede pe cea a conflictului pe marginea dosarului nuclear al Iranului.

2.” Legende” externe

Mai mult decât media rusească, aceste mituri “explicatoare” ale poziţiei Federaţiei Ruse sunt promovate de mijloacele de informare în masă din lumea arabă, fapt care îşi are explicaţia în aceea că mentalul politic şi analitic arab continuă să perceapă Federaţia Rusă în relaţie de sinonimie cu fosta Uniune Sovietică – mare-le competitor al Occidentului şi al Statelor Unite, cu deosebire, în cadrul Războiului Rece care pentru lumea arabă a Orientului Mijlociu, continuă să fie activ. Pornind de la memoria colectivă, lumea arabă îşi explică simpatia şi susţinerea Federaţiei Ruse pentru regimurile arabe, în ge-neral, şi pentru cele totalitare, cu deosebire, mai ales Libia de până la dispariţia lui Moammer El-Gaddhafi şi Siria, în momentul de faţă, prin interese material-economice şi militare. Or o analiză mai apropiată a acestei afirmaţii arată că volumul schimburilor comerciale cu aceste două state arabe este surprinzător de modest şi nu poate fi comparabil, ca importanţă, cu politi-ca unei puteri a cărui rezervă de valută forte se cifrează la peste 500 miliarde dolari. Volumul contractelor militare avute în vedere (dar nepuse în aplicare) cu Libia nu depăşesc nivelul de 4 miliarde dolari, iar cele realizate cu Siria se situează, valoric, la un nivel cu mult inferior. Baza navală rusească de la Tartous (construită, oricum, ca staţie pentru repararea şi întreţinerea flo-tei ruseşti în Mediterana şi nu pentru acţiuni ofensive) este prea puţin importantă pentru a fi lu-ată în consideraţie ca factor de forţă care să conteze în structurarea politicii externe ruseşti. Din această perspectivă, aşa cum spunea respectabilul fost diplomat şi demnitar rus Evgheni Primakov, argumentul militar este mai degrabă absent şi ar trebui să determine Kremlinul la un dialog mai degrabă cu opoziţia siriană decât să apere regimul lui Bashar Al-Assad care nu ofe-ră Moscovei nici justificări economice şi nici militare pentru susţinerea regimului baasist, aflat, oricum, în cădere liberă. O altă legendă devenită subiect de dezbateri publice în Rusia se referă la teoria conspira-ţiei occidentale al cărei scop ar fi să menţină o nouă formă a “haosului constructiv” şi să

“redistribuie cărţile” şi atuurile în această zonă sensibilă a planetei, convingerea preponderentă a elitelor şi a opiniei pu-blice ruse este aceea că o asemenea teorie nu constituie o realitate, ea fiind, mai degrabă, o “invenţie” montată în me-diile şi centrele de cercetări occidentale spre a oferi o justificare ideologică pentru toate revoluţiile primăverii arabe. O teo-rie precum cea a conspiraţiilor externe slujeşte mai eficient planurile de menţi-nere a unui climat tensionat în regiunea Orientului Mijlociu şi nutreşte ostilitatea Rusiei şi a unei părţi a societăţii arabe împotriva lumii occidentale. În mentalul colectiv din Federaţia Rusă există două


Portavionul rus Amiral Kuzneţov

Foto:SANA

9

raţiuni principale pentru care, prin intermedi-ul mijloacelor de informare în masă, se între-ţine fobia adversităţii occidentale faţă de Moscova şi aceeaşi ostilitate a opiniei publi-ce obişnuite faţă de Occident. Un prim motiv se regăseşte în convingerea cetăţeanului că occidentul liberal şi consumist nu este de-parte de naşterea şi proliferarea, încă din vremea fostului preşedinte Boris Elţân a cla-sei aşa-numiţilor “noi îmbogăţiţi” au Rusiei care se îmbogăţesc şi mai mult, în contradic-ţie cu păturile sărace care se prăbuşesc pe mai departe în sărăcie. O asemenea polari-zare socială nu ar fi fost posibilă fără compli-

citatea Apusului, iar politica Rusiei, văzută din acest punct de vedere nu face altceva decât să protejeze interesele claselor şi segmentelor sociale privilegiate şi să utilizeze potenţialul aces-tora pentru a dovedi lumii că Rusia rămâne o mare putere economică, militară şi financiară. Un al doilea motiv ţine de calculele electorale care se iau în consideraţie din perspectiva viitoarelor alegeri prezidenţiale, pe fondul nemulţumirilor manifestate în stradă de largi segmen-te ale populaţiei şi a protestelor faţă de jocul dublu al cuplului Medvedev-Putin. Actuala putere este întru totul interesată de proliferarea în rândul opiniei publice a teoriei conspiraţiilor urzite de Occident pentru perturbarea situaţiei şi a stabilităţii interne din Federaţia Rusă, în condiţiile în care nu există o veritabilă competiţie electorală , iar condiţiile de viaţă ale ruşilor îi determină pe aceştia să ceară reforme şi măsuri de ameliorare a situaţiei generale pe plan intern. Conspi-raţia externă versus incapacitatea conducerii de la Kremlin de a răspunde revendicărilor prin măsuri care să se resimtă pozitiv în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor. Se evocă, la nivel popular, faptul – nu lipsit de temei- că în susţinerea ostilităţii reciproce dintre Federaţia Rusă şi statele vestice, există o mare încărcătură de demagogie, realitatea fiind aceea că elitele conducătoare duc , de fapt, o politică duplicitară în care partea care dictează regulile jocului este, de fapt, lu-mea vestică, în frunte cu Statele Unite ale Americii. Ne amintim de contractul încheiat, cu mai multă vreme în urmă, între Moscova şi Teheran pentru livrarea de rachete S-300 către Iran, contract care nu a mai fost pus în operă din cauza presiunilor exercitate de către Washington asupra Kremlinului. Un lucru similar se întâmplă, aşa cum am arătat deja, şi în relaţiile comerci-ale militare dintre Federaţia Rusă şi Siria, relaţii care stagnează la un nivel vizibil modest, iar cauza se regăseşte şi în acest caz în intervenţia Statelor Unite preocupate de menţinerea statu-quo-ului în echilibrul de forţe militare dintre Israel şi lumea arabă. Realitatea este ca Mos-cova nu are nici cea mai mică intenţie de a ignora această ecuaţie a raporturilor sale cu Statele Unite, Israel şi lumea occidentală. Este, astfel, mai puţin cunoscut că, în ultimii ani, majoritatea solicitărilor transmise Moscovei de către Damasc pentru livrarea de armament şi dotări sofisti-cate pentru armata siriană au fost întâmpinate cu refuz de către decidenţii politici şi militari de la Mos-cova. Şi în acest caz, poziţia Federaţiei s-a datorat, încă o dată intervenţiilor şi presiunilor americano-israeliene. Nimeni nu trebuie să fie specialist în pro-blemele militare spre a constata că, astăzi, şi de multă vreme, balanţa echilibrului de forţe între lu-mea arabă şi Israel este puternic înclinată în favoa-rea şi avantajul statului evreu. Este o dovadă că mi-tul intereselor ruse în domeniul cooperării militare cu Siria rămâne un simplu… mit. Adevăratele relaţii strategice ale Moscovei nu cu Siria se derulează, ci cu Israelul.


10

“Mituri” şi “legende” interne

Revenind la primăvara arabă, se poate spune că revoltele au fost o surpriză şi pentru Rusia care promova relaţii normale cu regimurile arabe, cu excepţia, poate, a Egiptului, cu care relaţiile Rusiei au fost ridicate la nivelul de “raporturi strategice”. Relaţiile cu Tunisia au fost abordate într-o manieră diplomatică mai degrabă turistică: interesul Moscovei pentru evoluţiile din Tunisia a fost justificat prin grija faţă de faptul că… 20 de turişti ruşi au fost prinşi de revolta din această ţară arabă. În mod similar s-a manifestat reacţia Moscovei şi faţă de Egipt, cu ex-cepţia faptului că numărul turiştilor era mai ridicat, apropiindu-se de cifra de 20.000. Când pri-măvara araba a ajuns şi în Libia, Moscova şi-a manifestat rezerva faţă de rezoluţia Consiliului de Securitate dar nu a făcut uz de dreptul de veto. Desigur, Moscova a deplâns intervenţia in-ternaţională şi a constituit o comisie de monitorizare a evoluţiilor din Jamahiria, dar atât. În mod similar a procedat şi în cazul revoltelor siriene. Ar trebui să ne punem o întrebare nu lipsita de importanţă: primăvara arabă a trecut şi în alte ţări ale lumii. De ce n-ar bate şi la porţile Americii? Şi de ce nu ne-am imagina că Rusia, pe deasupra tuturor miturilor şi legendelor nu ar putea să se afle într-o situaţie similară şi să vadă că şi teritoriul său ar fi năpădit de acest ano-timp tulburat? Mai ales în condiţiile în care aceasta ar putea veni dinspre Caucazul de nord? De ce nu s-ar teme preşedintele Medvedev de o primăvară rusească în marile metropole pre-cum Moscova sau Sankt Petersburg, bunăoară? Premize există pentru aceasta. Libertatea de exprimare, de pildă este într-o situaţie cvasi-identică cu cea din unele state arabe, iar corupţia în Rusia este, uneori superioară celor din lumea primăverii arabe, la aceasta adăugându-se lipsa unei opoziţii reale, iar puterea efectivă este concentrată în mâinile unei elite conducătoa-re. Poziţia Federaţiei nu este determinată atât de dragostea faţă de un Gaddhafi sau faţă de Bashar Al-Assad. Din această perspectivă rezervele Moscovei şi recursul acesteia la dreptul de veto este, în bună măsură un veto opus unei posibile “primăveri ruseşti” care, pentru cuplul Medvedev-Putin ar însemna sfârşitul puterii. O aliniere a Kremlinului la revendicările opoziţiei siriene ar putea să încurajeze extinderea valului primăvăratic către Asia Centrală – şi semnale în acest sens există. Or, o primăvară arabă la hotarele Rusiei nu va fi acelaşi lucru cu primăve-rile colorate care au scos Europa înconjurătoare în străzi, aşa cum s-a întâmplat în vecinăta-tea imediată a Rusiei – în Ukraina, în Georgia sau Kârgâstan. Să nu se uite că, dacă în lumea arabă, revoltele au avut un caracter spontan, în proximitatea Rusiei primăverile ar putea fi de-clanşate de banii şi influenţa miliardarului Sőros, potrivit dictonului potrivit căruia cetăţile nu se cuceresc prin asalturi din afara zidurilor, ci prin cai troieni introduşi sau existenţi, deja, înlăuntrul cetăţii. Dacă ar fi să tragem o linie de demarcaţie între ceea ce este mit şi legendă, pe de o par-te, şi realitate, pe de altă parte, cât priveşte poziţia Rusiei faţă de primăverile arabe, ar trebui să avem în vedere să stabilim care sunt, cu adevărat, interesele fundamentale ale Federaţiei Ruse în relaţiile sale cu lumea arabă. Nu relaţiile şi schimburile comerci-ale sunt bariera care poate apăra Rusia de vânturile primăverii ara-be: să nu uităm că volumul schim-burilor comerciale dintre Federaţia Rusă şi ansamblul lumii arabe nu depăşeşte 10 miliarde dolari, în vreme ce o singură ţară – este vorba de Turcia- îşi contabilizează la peste 30 miliarde dolari anual în cadrul cooperării cu Rusia? Unde


Foto: www.kremlin.ru

11

sunt, deci interesele economi-ce în contextul raporturilor dintre Federaţia Rusă şi lu-mea arabă? Ar fi mai util să nu ne plecăm prea mult urechea la sloganurile elitelor ruse care nu încetează a vorbi despre “conspiraţii străine” ci să pri-vim mai atent la realitatea că Occidentul se află, deja, pre-zent, în inima Moscovei şi a altor organe necesare bunei funcţionări a statului rus. Dacă este să ne între-băm unde se află localizat, cu exactitate, secretul poziţiilor promovate de Federaţie, am putea găsi răspunsul în teama de primăvara arabă care s-ar putea transforma cu repeziciune în “primăvara rusească”. Iar preocuparea conducerii de la Kremlin, ca şi poziţiile pe care aceasta le adoptă se concretizează în două priorităţi fundamentale: păstrarea puterii absolutiste a actu-alei conduceri, pe de o parte şi menţinerea unei ţări pe care această conducere să o gestione-ze şi să o folosească în conformitate cu programele şi interesele sale. Puţinele zile care urmează vor demonstra gradul de trăinicie şi armonizare între capitala mondială care este Moscova şi între capitala “opoziţiei şi refuzului” care este Damasc. Un sim-plu exerciţiu de imaginaţie: dacă SUA şi-ar nuanţa poziţia şi ar oferi Moscovei garanţii scrise privind scutul anti-rachetă, ar închide ochii asupra teatrului electoral prezidenţial, sau dacă ar permite oamenilor ruşi de afaceri să îşi adjudece unele afaceri economice şi comerciale în Libia, va fi, atunci, dispusă Federaţia Rusă să îl lase pe Bashar Al-Assad în voia sorţii “triste” de care vorbea Dmitri Medvedev? Evoluţiile mai recente din Siria arată că prognozele “triste” ale lui Dimitri Medvedev sunt că în februarie a.c., şeful diplomaţiei moscovite, Serghei Lavrov şi cel al serviciilor ruseşti de informaţii externe, Mihail Fradkov au efectuat o vizită la Damasc, unde au fost primiţi de preşe-dintele Bashar Al-Assad şi au avut convorbiri cu omologii autohtoni şi cu alţi responsabili din capitala siriană. Discuţiile nu s-au axat, desigur, pe probleme privind dezvoltarea relaţiilor eco-nomice sau culturale bilaterale, ci pe situaţia actuală din Siria şi modalităţile de soluţionare cât mai grabnică şi benefică a crizei, atât prin mijloacele diplomatice, cât şi, în egală măsură, prin cele ale serviciilor de informaţii. Potrivit unor surse credibile, de la începutul revoltelor siriene, Federaţia Rusă a dislocat în Siria un număr substanţial de ofiţeri ai serviciilor sale de informaţii

externe care au fost repartizaţi, în ca-litate de “consilieri” pe lângă coman-damentele unor mari unităţi ale arma-tei şi serviciilor siriene de informaţii, inclusiv statul major general, cu misi-unea culegerii de informaţii despre situaţia internă din această ţară şi din regiune precum şi despre activităţile altor servicii similare străine care, sub diferite acoperiri, acţionează activ pe teritoriul sirian. Este foarte credibil că operaţiunile ofiţerilor ruşi nu sunt, prin rezultatele lor, străine de poziţia şi politica Moscovei faţă de dosarul siri-an, manifestată


Manifestaţie pro-rusă la Damasc - Februarie 2012

Foto: RIA Novosti

12

SCHIMBAREA LA FAŢA A LUMII ARABE.

INTRE OCCIDENT, LAICISM ŞI “ISLAMUL TREBUIE SĂ CONDUCĂ” Ambasador prof. Dumitru CHICAN

Într-una din butadele sale, Clemenceau definea democraţia drept “puterea la care visează păduchii pentru a putea să-i devoreze pe cei puter-nici” O butadă care, citită dincolo de text, duce cu gândul la numeroase îm-prejurări ale istoriei în care această putere a fost obţinută sau primită din par-tea altora. Iar atunci ofensiva păduchilor s-a transformat în revoluţie. Evident, apelativul acordat mâncătorilor de ceea ce este puternic are un titlu peiorativ şi el a fost repetat, în diferite alte variante tocmai de cei aşezaţi în fruntea pu-terii şi pentru care cei dornici să se aşeze la un festin pantagruelic au fost ne-mulţumiţii, oprimaţii, umiliţii, dezmoşteniţii pe care puternicii i-au botezat şi şo-bolani, viermi, ploşniţe şi alte asemenea apelative prea puţin sau deloc măgu-

litoare. În cazul mişcărilor protestatare din Maghrebul arab şi din Orientul Mijlociu, “păduchii” şi-au luat cu de la sine puterea trebuincioasă. Se întâmplă ca istoria să surprindă prin accelerări neaşteptate ale mersului său, deşi fiecare dintre acestea au, în mod inevitabile, precedente sau modele de inspiraţie. Ceea ce lumea arabă trăieşte în momentul de faţă a fost trăit şi de Euro-pa la finele secolului trecut – insurecţia de la Budapesta, din 1956 a fost, potrivit recunoaşterilor ONU, “o ridicare nu numai naţională, ci şi una spontană”. Ea a fost zdrobită de tancurile sovieti-ce. Occidentul era prea ocupat cu criza Suezului pentru a mai avea timp să se indigneze. Pri-măvara de la Praga, din 1968, a avut acelaşi sfârşit, fosta Cehoslovacie negăsind nici un sprijin din partea statelor apusene înglodate fie în propriile probleme interne (manifestaţiile din 1968 în Franţa sau Vietnamul, în cazul Americii). În anii ’90 a fost rândul popoarelor din Europa de Est şi Centrală, al prăbuşirii zidului care a separat Berlinul şi continentul european care a pus comunismul în paranteze şi a deschis calea către “libertatea“ proclamată pe străzi. Prăbuşirea blocului sovietic a fost primită, de liderii occidentali care, neîncrezători într-o asemenea surpri-ză “divină” au luat din mers trenul pentru a merge să-şi reclame cel puţin o parte din meritul acestei “revoluţii” care nu a fost altceva decât o ridicare a unor naţiunii care nu au cerut ajutorul nimănui pentru a se elibera de despotismele politice, sociale şi economice devenite insuporta-bile. În lumea arabo-islamică, Occidentul nu numai că s-a acomodat şi a convieţuit cu regimu-rile dictatoriale din acest areal, dar pe unele dintre acestea chiar le-a creat pentru a fi câini de pază pentru interesele naţionale ale Apusului şi furnizori de energie şi poziţii strategice pentru “cei puternici”. Ca şi popoarele din sud-est şi central-europene de ieri, popoarele arabe de as-tăzi sunt singure faţă cu propria soartă, căci, prin tradiţie, Occidentul nu s-a pus în mişcare de-cât fie atunci când a considerat că interesele sale sunt în primejdie, ori că securitatea Israelului este ameninţată. Ce înseamnă, pentru lumea arabo-islamică victoria obţinută în Tunisia, Egipt, Libia sau Yemen, sau pentru a cărei obţinere varsă sânge, aşa cum se întâmplă în Siria?. ”Puricii” au devorat pe unii dintre cei mari, iar în timpul siestei care a urmat, au meditat ce vor mânca la viitorul prânz care, cu siguranţă, nu va mai fi unul de gală. În loc de “demos kratos” li se serveş-te ameninţarea unei noi dictaturi, fie cea militară, fie cea a orgoliilor de castă şi clan, fie, proba-bil într-o manieră mai subtilă şi ipocrită, cea a islamismului politic. Alegerile localedin Egipt au fost câştigate cu o covârşitoare majoritate, de partidele islamiste, după ce prin victorii similare la alegerile legislative şi prezidenţiale în Tunisia, Maroc, Libia, Maghrebul arab este dominat de islamul politic care nu ezită să declare că nordul arab al Africii a devenit, în acest fel, un nou califat islamic fie şi în miniatură, deocamdată. Prin vocea preşedintelui şi a ministrului său de Externe, Hillary Clinton, America şi-a oficializat disponibilitatea de a dialoga şi a se coordona cu viitoarele guverne islamice rezultate din alegeri.


13

Trei aspecte se cuvin subliniate aici: 1. Sloganul Mişcării Fraţilor Musulmani, din care derivă, ideologic, toate mişcările isla-

mismului şi salafismului este exprimat cât se poate de succint: “Allah este ţinta noastră, Profe-tul este modelul nostru, Coranul este Constituţia noastră, Jihadul este calea noastră, martiriul pe calea lui Allah este dorinţa noastră”

2. NU trebuie să se uite că, înainte de a fi arabă, societatea din această parte a lumii este musulmană din punct de vedere al identităţii, al educaţiei, tradiţiei şi culturii- elemente care nu pot fi schimbate pentru o democraţie de import pe care doctrinarii Fraţilor Musulmani şi scriptura sfântă a Islamului o renegă.

3. Iată ce spuneau, din acest punct de vedere, întemeietorul Fraţilor Musulmani, Hassan Al-Banna şi ideologul şi teoreticianul lor, Sayyd Qutb: “ Pentru a putea să acţioneze, Islamul trebuie să conducă. Această religie nu a coborât pe pământ pentru a se ascunde în schituri şi temple ci… pentru a-şi exercita puterea asupra vieţii, pe care trebuie să o controleze pentru a reforma societatea în conformitate cu concepţia noastră globală despre viaţă. Iar acest scop nu poate fi atins prin rugăciuni, ci prin puterea legislativă şi administrativă de care Islamul trebuie să dispună” “Democraţia este fructul stricat şi bastard al secularismului care este o şcoală eretică prin care se urmăreşte ca religia să fie izolată de viaţă şi de instituţiile statale. Democraţia poate să fie o regulă după care popoarele şi statele se conduc, dar ea nu este şi nu va fi o regulă pentru Allah, ci doar un instrument al tiranilor pentru manipularea şi inducerea în eroare a maselor” “Introducerea democraţiei în ţările musulmane va fi un grav act de corupţie… Islamul nu poate să trateze în mod egal şi pe cel ignorant şi pe cel învăţat, pe musulman şi pe necredinci-os, inclusiv atunci când este vorba de alegerile practicate în democraţia secularistă care alege oameni pentru a face legi. Singurul legiuitor este Allah şi nu omul. Aceasta înseamnă că demo-craţia îl ridică pe om la rangul de Dumnezeu… “Democraţia are la bază separarea religiei de politică şi de viaţă, după principiul “Dumnezeu cu ale sale, iar omul cu ale lui”. Prin aceasta reli-gia este redusă la simplul act al rugăciunii şi ritualului, neavând dreptul să fie prezentă în as-pectele politice, economice, sociale, care sunt exclusiv de competenţa şi bunul plac al “poporului”. “Democraţia obligă minoritatea să se supună voinţei şi regulilor majorităţii, chiar dacă ma-joritatea a fost obţinută prin fraudă. Or aceasta oferă premiza de a respinge de plano democra-ţia, pentru că tot ceea ce este scris în Coran reprezintă cuvântul lui Dumnezeu adresat tuturor credincioşilor şi nu porunca unui grup mai mare –chiar necredincios- dată unui grup mai mic şi este executorie pentru acesta. Iar tot ceea ce vine în contradicţie cu Coranul şi cu tradiţia este fals…” ( În Dirasāt arabiya (Studii arabe), Pontifico Instituto di Studi Arabi e Islamici, Roma, 1988. Este greu de presupus că ideologia islamismului politic va renunţa prea uşor la un slogan precum “Coranul este Constituţia noastră” de dragul unei moderaţii greu de înţeles pentru o societate care, aşa cum spuneam, rămâne, în textura sa intimă una islamică, înainte de a fi arabă, pan-arabă sau pro-occidentală. Paradoxul este că, într-un context în care, pe străzi se lansează apeluri la democraţie, liberalism şi drepturile omului şi ale femeii, va trebui să se găsească un modus vivendi între laicizarea islamului sau islamizarea laicismului – ecuaţie greu acceptabilă şi mai greu digerabilă. Un dicton atribuit lui André Malraux spunea că omul secolului XXI va fi religios, sau nu va fi deloc. Este posibil. Dar despre care homo religiosus ar trebui să vorbim? Poate ar trebui să ne întoarcem, mai întâi la “homo sapiens”, înainte de a fi zoon politikon – unul religios.


14

SE MUTĂ “PRIMĂVARA ARABĂ” ÎN ASIA CENTRALĂ ? Reza SHAHRESTANI

A trecut mai bine de un an de când în lumea arabă – direct sau prin “efecte colaterale”- domneşte anotimpul primăvăratic, cu rezultatele cunoscute de întreaga lume. Fructele acesteia par a fi, mai degrabă şi, cel puţin până în momentul de faţă, “fructe ale mâniei”, pentru a “plagia” titlul unui celebru roman al scriitorului american John Steinbeck. “Efectele colaterale” par a avea, însă, o forţă de diseminare şi reverberaţie în alte seg-mente ale geografiei politice, efecte mai puţin sesizabile dar la fel de încărcate cu potenţial ex-ploziv, mai ales atunci când ariile care pot fi afectate au şi o însemnătate cu totul aparte, din varii cauzalităţi strategice, geostrategice, economice etc. Iar una dintre aceste arii este cea a ţărilor care alcătuiesc sintagma “Asia Centrală” şi este vorba, desigur, de Kazakhstan, Uzbe-kistan şi Tadjikistan ai căror conducători şi conduceri nu contenesc a elabora legi, decrete, de-cizii, adică un cadrul juridic care are drept obiect fundamental implementarea unor restricţii, nu de puţine ori draconice, impuse asupra libertăţii de exprimare, interdicţia reuniunilor şi adunări-lor publice, restrângerea libertăţilor şi manifestărilor religioase ritualice şi altele de felul acesta. În esenţă este vorba de măsuri pe care autorităţile le adoptă cu unicul scop de a restrânge po-sibilităţile de manifestare a forţelor şi curentelor de opoziţie pe eşichierul politic şi “ascunderea” sub paravane populiste a potenţialului de explozie socială revendicativă existent în sânul socie-tăţilor respective. În acelaşi cadru se înscriu şi intensificarea controlului şi cenzurii asupra mijloacelor de informare în masă şi, cu deosebire, asupra canalelor de socializare electronică în care se dez-voltă spiritul protestatar întâlnit în regiunea Orientului Mijlociu şi a nordului arab al continentului african. Uzbekistanul, bunăoară, a impus măsuri severe de control asupra utilizatorilor telefoni-ei mobile, inclusiv supra companiilor care oferă asemenea gen de comunicaţii şi penalizarea acestora cu amenzi usturătoare în cazul în care nu ar informa autorităţile asupra utilizatorilor “dubioşi” şi a conţinutului contactelor lor de socializare. După toate aparenţele, regimul aflat la putere în Tadjikistan nu îşi ascunde îngrijorarea faţă de ascensiunea elementului cu caracter religios în ţară, în vreme ce guvernul din Kârgâstan a dispus, recent, închiderea a peste 170 de moschei sub pretextul că acestea fie nu au autorizaţie de construcţie, fie nu au aprobările oficiale de funcţionare. La extrema opusă, autorităţile din Tadjikistan au în vedere construire unei moschei uriaşe în capitală care poate oferi servicii religioase simultane pentru cca. 10.000 de credincioşi. Pro-iectul nu urmăreşte atât creare de noi facilităţi cultice pentru fidelii islamici, cât concentrarea acestora într-o locaţie, din capitala Duşambe, care să faciliteze supravegherea cre-dincioşilor şi, desigur, a me-sajelor a căror transmitere este facilitată de o aglomera-ţie uriaşa de oameni uşor controlabili. Acelaşi lucru es-te valabil şi în cazul celorlalte două ţări unde regimurile aflate la putere sunt preocu-pate de controlul activităţii religioase islamice care sca-pă, în mod normal, de contro-lul şi supravegherea organe-lor locale de specialitate. Este de semnalat faptul


15

că Administraţia preşedintelui tadjik Imam Ali Rahmanov are un motiv de îngrijorare în plus şi anume activiza-rea, la nivel naţional, a activităţilor desfăşurate de grupările religioase islamice înarmate din ţară. Cu puţin timp înainte de înlăturarea de la pute-re a preşedintelui egiptean Hossni Mubarak, publicaţia americană “Times” insera în paginile sale o ana-liză titrată “Zece dictatori la strâmtoa-re”, preşedintele Rahmanov ocupând locul al optulea în lista întocmită de prestigioasa revistă. Contramăsurile nu s-au lăsat aştepta-te: a fost dispusă readucerea obligatorie în ţară a tuturor studenţilor tadjiki înscrişi la cursuri religioase la diferite institute şi universităţi de profil din exterior, inclusiv de la celebra Universi-tate cairotă “Al-Azhar”, şi a emis o lege, cel puţin bizară în aparenţă – aceea de interzicere a accesului tinerilor cu handicap în instituţiile religioase interne sau din alte ţări, În aceste împrejurări, preşedintele Uzbekistanului, Islam Karimov, precum şi omologul său tadjik, Imam Ali Rahmanov, au impus măsuri drastice de limitare a revirimentului islamic în ţările lor. În luna august din anul trecut, Tadjikistanul, cu o populaţie de 7,5 milioane locuitori, a emis un pachet de legi prin care se interzice reuniunea tinerilor şi adolescenţilor în locurile de cult musulmane şi creştine. Potrivit unor declaraţii ale preşedintelui Rahmanov, care conduce ţara din anul 1992, toate aceste măsuri au drept scop stoparea procesului de penetrare şi dise-minare a fundamentalismului religios islamic într-o ţară săracă şi care împarte 1340 de kilo-metri de frontieră cu “viesparul” afgan. Potrivit unor responsabili americani, şefa diplomaţiei de la Washington, Hillary Clinton care, nu cu multă vreme în urmă, a efectuat un turneu în ţări central-asiatice, Statele Unite ar avea “o problemă” cu preşedintele Uzbekistanului, Islam Karimov, care oferă- cel puţin din per-spectivă americană – suficiente motive de îngrijorare privind maniera în care abordează şi tra-tează o serie de probleme circumscrise valorilor democraţiei americane referitoare, îndeosebi, la respectarea drepturilor omului, libertatea mijloacelor de informaţie, comerţul cu carne vie sau implementarea unor reforme politice moderne. Washingtonul considera că Islam Karimov re-prezintă unul dintre cei mai radicali lideri din regiune din perspectiva politicii represive pe care regimul său o practică împotriva societăţii proprii. În acelaşi context, după întrevederea avută cu şeful de stat al Tadjikistanului, Hillary Clinton ţinea să precizeze că interlocutorul său ar tre-bui să mediteze foarte profund asupra consecinţelor pe care le poate avea politica pe care el însuşi şi regimul săi o promovează pe plan intern. “Credem că ar trebui să se producă o revizu-ire de fond a politicii dumneavoastră care, prin măsurile restrictive, de multe ori prea puţin justi-ficate, va duce la o acutizare a fundamentalismului religios musulman care constituie o serioa-să ameninţare la adresa securităţii şi stabilităţii în ţara dumneavoastră”, mai spunea doamna ministru de externe a Statelor Unite. Nu ar fi pentru prima dată când preşedintele Karimov ignoră avertizările primite în legătu-ră cu respectarea drepturilor cetăţeneşti şi umane în ţara sa. În octombrie anul trecut, preşedintele Kazakhstanului, Nursultan Nazarbayev, a promul-gat una dintre cele mai radicale legi din istoria modernă a ţării sale, cunoscută sub numele de “Legea religiilor”, în care, printre altele, se interzice amenajarea de locuri pentru rugăciune în instituţiile guvernamentale şi impune re-înscrierea asociaţiilor sau ONG-urilor cu domeniu de activitate religios. În general, se poate spune că în ţările situate în Asia Centrală se înregistrează un climat ascensional de nemulţumire faţă de restricţiile succesive impuse libertăţilor şi drepturilor socia-le şi cetăţeneşti, iar acest fenomen se remarcă mai ales în cazul partidelor şi forţelor de opozi-


16

ţie, puternic nemulţumite de stagnarea pe care viaţa publică o înregistrează şi acum, la mai bi-ne de două decenii de la eliberarea de sub hegemonia fostei Uniuni Sovietice. În atari împreju-rări, ţările în discuţie oferă un sol fertil pentru ascensiunea unei opoziţii în care pivotul de refe-rinţă îl reprezintă curentele şi ideologiile islamiste. Apare astfel firească întrebarea pe care ana-liştii şi observatorii şi-o pun tot mai des: când va începe primăvara central-asiatică?”

ORIENTUL NUJLOCIU : LOGICA RĂZBOIULUI RECE

Prof. Dan CHIBAN

Internaţionalizarea către care cu paşi şovăitori şi continui, a crizei siriene, pare a readuce problematica Orientului Mijlociu în logica Războiului Rece care, de-a lungul a peste patru decenii, a permis Siriei şi, pe un plan mai larg, spaţiului geopolitic al Orientului Mijlociu, să determine şi să păstreze un echilibru, fie şi fragil, în jocurile concurenţiale şi mercantile între mai marii lumii de după cel de-al doilea Război Mondial.

Pe fondul unor tulburări de la a căror declanşare se va împlini, în curând, un an, regi-mul de la Damasc promovează o veche politică a alianţelor, în încercarea de a obţine un ma-xim de avantaje dintr-o criză care ameninţă cu o degradare a situaţiei până la tensionarea mili-tară a unei vaste arii geografice întinsă din Israel până în Afganistan, trecând prin Liban, Irak şi Iran, până la petromonarhiile arabe din Golful Persic

Un asemenea risc al militarizării pe scară amplă pare a fi motivul principal care, până acum, a descurajat Statele Unite, Organizaţia Atlanticului de Nord şi Israelul să se aventureze într-o intervenţie militară, după model libian, împotriva axei Damasc-Teheran şi a aliaţilor regio-nali ai acesteia –Hezbollah şi Hamas. De partea lor, Federaţia Rusă şi China nu au precupeţit nici un efort –dealtfel încununat de succes – pentru a neutraliza demersurile din Consiliul de Securitate vizând aplicarea unor măsuri severe de retorsiune împotriva “axei răului”, în discur-sul american, constituită din Siria, Iran şi de menţionatele lor filiale locale.

Liga Arabă şi Consiliul de Cooperare al Golfului, ieşind, după mulţi ani din toropeala politică prin care s-au distins decenii la rândul, au elaborate şi pus în dezbatere o serie de iniţi-ative menite, iniţial, să asigure o soluţie dialogată a crizei siriene, dezvoltate, apoi, faţă cu refu-zul regimului lui Bashar Al-Assad, în sancţiuni economice şi diplomatice, preluate de către Adu-narea Generală a ONU, nu au reuşit să îşi atingă finalitatea.

La 17 februarie, Adunarea Generală a adoptat o rezoluţie de condamnare a regimului Bashar Al-Assad, considerată de către decidenţii politici de la Damasc, “iraţională şi sfidătoa-re”. Iar represiunile produse de forţelor guvernamentale siriene continuă, numărul victimelor apropiindu-se de 8.000. Regimul damascian este departe de a fi izolat. Dimpotrivă, pentru mentalul colectiv şi arab, recenta retragere din Irak, la finele anului trecut, a forţelor americane staţionate în Irak, este percepută ca o înfrângere umilitoare a Statelor Unite şi contrar aşteptări-lor pacifiste ale analiştilor din cancelarii, ea pare a consolida, încă o dată, anti-americanismul deja existent în regiune de câ-teva decenii.

În faţa unei asemenea situaţii, regi-mul sirian al lui Bashar Al-Assad este departe de a fi izolat. Atât ţările arabe, aliate Vestului, cât şi statele occidentale însele, nu par a avea altă opţiune prioritară decât cea a răsturnării de la putere a baasiiştilor sirieni conduşi de Bashar Al-Assad, perceput ca o “verigă slabă” în coaliţia regională anti-occidentală şi, mai recent, anti-arabă. Neoconservatorul ameri-can Elliot Abrams o spunea, de alfel, fără echivoc într-un articol pentru publicaţia patro-


ISNA/Foto:Khamenie.ir

17

nată de Consiliul pentru Relaţii Externe: Sfârşitul regimului Assad va constitui un mare câştig pentru Statele Unite ale Americii, în articolul său publi-cat încă în octombrie 2011.

Este optica potrivit căreia ţările arabe, având Qatarul drept vârf de lance, s-au lansat într-o cursă contra cronometru, impunând detalii, cerinţe şi sancţiuni pe care nici un actor nu s-a arătat dispus să le respecte, începând, cu Liga Arabă şi terminând cu opoziţia siriană legată de Occident şi susţinută, poliform, de acesta.

Iniţiativa arabă, care prevedea o încetare reciprocă a violenţelor şi un dialog construc-tiv între opoziţie şi regim a rămas o simplă literă moartă. Armata siriană naţională înregistrează tot mai multe succese împotriva enclavelor rebele, din marile oraşe ale Siriei, alimentate cu ar-me şi bani având ca expeditori surse din ţările vecine. Consiliul Naţional Sirian, condus de pro-fesorul Bourhan Ghaliyun şi aliaţii săi islamişti, refuză dialogul politic propus de Liga Arabă ce-ea ce nu a făcut, fie şi formal şi retoric puterea de la Damasc.

În schimb mai mulţi membri ai Comitetului Naţional pentru Schimbare Democratică (NSD) îl acceptă. Opoziţia arată, încă o dată, lipsa de unitate şi coeziune care a caracterizat-o de la bun început.

După ce americanii s-au retras din Irak, Iranul a apărut drept marele învingător şi sin-gurul îndrituit să ocupe vidul lăsat în urmă de plecarea unităţilor trimise de George Bus şi men-ţinute, o vreme, de Barack Obama. Axa Damasc-Teheran, legată prin interese convergente de China şi Federaţia Rusă, fac front comun pentru a zdrobi monopolul militar şi petrolier al Americii într-o regiune pe care SUA ai înconjurat-o cu baze militare, ca şi în cazul spaţiului rive-ran Mării Caspice. Pentru Rusia, la toate acestea se adaugă ameninţarea turcă, adică din par-tea unei ţări care, de la prăbuşirea sistemului comunist din Est, în anii 81-90, nu încetează a-şi extinde influenţa politico-economică în Caucazul rus, în statele turcofone şi islamice ale fostei Uniuni Sovietice, în Africa de Nord şi pe fostele teritorii ale Imperiului Otoman, aşa cum premie-rul Erdogan însuşi o recunoaşte. O perspectivă la fel de neliniştitoare este şi pentru China, con-fruntată şi ea cu un reviriment Islamic fără precedent, în partea răsăriteană a ţării. Ankara pro-pune stabilirea unei zone de exclusivitate aeriană în nordul Siriei, apoi a unei zone-tampon cu o adâncime de 5 km, până în vecinătatea oraşului Alep. Siria iniţiază imediat o operaţiune mili-tară pentru “destrămarea iluziilor” şi stabileşte propria zonă-tampon, cu o adâncime de 20 km, de-a lungul frontierei cu Turcia.

Situaţia din Siria a devenit un soi de “linie de falie” între propriul teritoriu şi rivalităţile care agită Libanul. Surse parlamentare libaneze apreciază că, dacă Siria va reuşi “să depă-şească cu bine “ primul trimestru al acestui an”, presiunile internaţionale şi ameninţările diver-se, inclusiv cu o intervenţie militară, vor scădea sensibil în intensitate, din mai multe motive: Statele Unite intră în campania preelectorală care va împiedica adoptarea unor decizii impor-tante în străinătate. Cu începere din prima treime a anului în curs, lumea va avea alte priorităţi decât Siria, iar printre acestea se înscrie, pe un loc de frunte, criza economică şi financiară a zonei Euro şi dificultăţile materiale cu care se confruntă întreaga comunitate internaţională.

Este, aşadar, de prevăzut că, în cursul viitoarelor săptămâni, regimul sirian va trebui să facă faţă apogeului la care vor ajunge presiunile exercitate împotriva sa. Cu toate acestea, aşa cum nu puţini analişti şi observatori o subliniază, cu toată acuitatea la care aceste presiuni vor ajunge către finele primului trimestru al anului, există foarte puţine raţiuni care să susţină riscul unei deraieri de pe şină a regimului baasist din Damasc şi aceasta din mai multe motive:


18

dublul veto rusesc şi chinez poate fi re-exprimat în orice circumstanţă legată de Siria împotriva altor noi sancţiuni avute în vedere de către SUA şi Consiliul de Securitate împotriva acestei ţări sau care ar autoriza o acţiune militară împotriva Damascului.

Există, astăzi, două tabere care urmăresc cu maxim interes evoluţiile din Siria: cei ne-răbdători să vadă mai curând plecarea de la putere a regimului Bashar Al-Assad, pentru a se declara fie învingători, fie îndreptăţiţi să ceară răsplată pentru contribuţia la îndepărtarea “tiranului” şi cei care aşteaptă, la fel de nerăbdători, înfrângerea prin forţă a revoltelor, pentru a culege roadele unei asemenea victorii a lui Bashar Al-Assad.

Este, însă, de presupus, mai degrabă, că şi unii şi alţii vor avea, probabil în faţă o cale lungă a aşteptării. Războiul rece nu se termină, cum spune un proverb sirian, “între miezul nop-ţii şi răsărit”. Un proverb de care ar trebui să se ţină seama.

“PRIMĂVARA EURO-MEDITERANEANĂ”: ÎNCOTRO?

Prof. Dinu COSTESCU

Există două aspecte care trebuie luate în consideraţie atunci când, pe fondul evoluţiilor în

curs din lumea arabă, discutăm despre necesitatea unei revizuiri, în sensul reînnoirii, parteneriatului dintre nordul European şi sudul arab al Mării Mediterane: schimbările din lumea arabă în direcţia democratizării sistemelor politice ale statelor din sfera primăverii arabe şi reac-tivarea procesului Barcelona şi a Iniţiativei pentru Mediterana, parteneriatul euro-mediteranean având, astăzi, o perspectivă de dinamizare şi dezvoltare care nu trebuie nici ignorată şi nici, mai ales, ratată. Europa este chemată să însoţească şi să susţină transformările progresive care se desfăşoară în vecinătatea sud-mediteraneană a continentului , dar acest lucru nu va fi realizabil atâta vreme cât bătrânul continent nu se va fi reconciliat cu idea mediteraneană, ceea ce este, în ultimă analiză, în propriul său interes, dacă avem în vedere toate consecinţele crizei economice şi financiare care îi afectează şi îi pun în lumină fragilităţile structurale.

De câteva decenii, deja, Europa s-a îndepărtat de mediul mediteranean din care, structu-ral, face parte şi un serios hiatus s-a înstăpânit între discurs şi realizări. A avut loc, desigur, marea întâlnire de la Barcelona, în 1995, care, cu o doză poate supralicitată de entuziasm, a conceput Parteneriatul Euro-Mediteranean cu cele trei segmente ale sale – economic, politic şi umanitar, Bruxelles-ul elaborând, ulterior, instrumentele bunei-vecinătăţi şi al unor parteneriate în diverse domenii ale căror rezultate s-au dovedit a fi, mai degrabă, ambigui. Cauzele acestei puţinătăţi a dinamismului sau a intenţiei cu care s-a acţionat sunt multiple şi inter-conexate: efectele politicii agricole comunitare care au fost mai mult o piedică în calea exporturilor sud-mediteraneene către pieţele continentului; aderarea de noi state membre la Piaţa Comună Eu-ropeană, altfel, legitimă, care au deviat majoritatea transferurilor financiare publice către Euro-pa de Est şi Centrală, în detrimentul eforturilor consacrate spaţiului mediteranean; relativa len-toare a dinamismului înregistrat de economiile europene încă de la începutul acestui secol, a frânat în bună măsură cererea pieţelor europene de produse şi servicii din sudul Mediteranei. La acestea se adaugă şi responsabilitatea ţărilor din sud care au contribuit la limitarea bilanţu-lui general al parteneriatului euro-mediteranean. Sunt cauze care trebuie subliniate astăzi, când “trezirea “ lumii arabe deschide acestora largi perspective de progres în direcţia democra-ţiei şi a reformei, ar fi vorba, între altele, de natura rentieră a economiilor sud-mediteraneene, cu predominanţa hidrocarburilor, a unor politici economice deseori lipsite de transparenţă şi favorizante ale fenomenelor de corupţie; de lipsa unei reale cooperări Nord-Sud, lipsa unei deschideri suficiente a Sudului pentru atragerea de investiţii din Nord şi diversificare sectoare-lor de producţie; tensiunile existente în regiunea Orientului Mijlociu care au partea lor de contri-buţie la eşecul parteneriatului euro-arab. Răspunderea revine, mai ales în ce priveşte problema palestiniană, lumii arabe, şi Europei, dar, mai ales, Israelului şi Statelor Unite ale Americii. Apoi puseul din 2008-2009 al crizei economice, a pus în lumină fragilitatea de ansamblu a bazinului geo-politic mediteranean.


19

Este neîndoielnic că Primăvara Arabă oferă parteneriatului mediteranean promiţătoare perspective de reînnoire şi dezvoltare.

Democraţiile recente şi cele care ar urma să apară se substituie progresiv regimurilor dic-tatorial-concentraţionale, iar societăţile tinere, deschise către modernitate îi vor invita pe euro-peni să-şi depăşească complexul islamofobiei şi stereotipurile care pun semnul egalităţii între lumea arabă şi stagnare, paseism şi radicalismul terorist. Desigur, un proiect de co-dezvoltare implică un transfer de tehnologie şi capitaluri, crearea eventuală a unei Bănci Nord-Sud medi-teraneană şi o utilizare optimală a potenţialurilor financiare excedentare ale ţărilor arabe, contri-buind la o mai bună gestionare a raporturilor umane Nord-Est, în primul rând şi chestiunea emi-graţiei, care nu va mai trebui privită din perspectiva îngustă a intereselor de securitate ci ca pe un proces de complementaritate prin prisma patrimoniului cultural şi uman al fiecăreia dintre părţi. Contactul între culturi şi identităţi, presupune, în egală măsură, apropierea nu pe baza unor concepte caduce precum islamofobia sau eurofobia, ci pe temelia aportului de valori cultu-rale, identitare şi umanitare de natură să contribuie la consolidarea coexistenţei într-un climat de egalitate.

Lărgirea spaţiului de democraţie în Sudul şi Estul Mediteranei va fi, cu siguranţă, un ele-ment de natură să favorizeze apropierea între contribuţiile valorice la clarificarea conceptelor de alteritate şi de acceptare a celuilalt şi, în ultimă analiză, îmbogăţirea tuturor societăţilor me-diteraneene prin aprofundarea şi consolidarea opţiunilor democratice şi moderniste comune.

Dacă Uniunea Europeană este dornică - şi este la latitudinea sa exclusivă să decidă dacă parteneriatul euro-mediteranean şi ceea ce a fost numit prin sintagma “Procesul Barcelona”- mai prezintă sau nu interes pentru interesele şi potenţialele sale. În acest sens, ea nu trebuie nici să aştepte, asemenea lucrătorilor de la salubritate, oprirea ninsorii pentru ca abia apoi să treacă la acţiuni de deszăpezire, nici să rămână în expectativă, aşteptând ca, peste noapte, în sudul Mediteranei să apară democraţii gata consolidate, prêt-a-porter, pentru a relua dialogul şi parteneriatele. Ar fi repetarea unui experiment care şi-a dovedit, de multă vreme, insuficienţa. Momentul este propice pentru a interveni acum, când democraţiile şubrede din lumea mediterano-arabă au nevoie maximă de încurajare, asistenţă si susţinere hotărâtă.

Pe de altă parte, lărgirea spaţiului de democraţie în Mediterana va favoriza, cu certitudi-ne, emergenţa acelor condiţii necesare pentru realizarea unei păci juste şi durabile în regiunea Orientului Mijlociu, în sensul recuceririi de către poporul Palestinian a drepturilor sale legitime, al eliberării tuturor teritoriilor arabe care se mai află sub ocupaţie şi al instaurării unor relaţii po-litice şi relaţionale active între beligeranţii actuali ai ceea ce se cheamă, printr-un termen gene-ric, conflictul arabo-israelian. Rezolvarea acestor tare va încuraja lumea arabă să meargă pe calea spre pace şi va crea condiţiile propice pentru stabilitate în totalitatea arealului meditera-nean.

Forţele actuale ale dezvoltării şi progresului în Mediterana sunt chemate, astăzi, să susţi-nă într-adevăr crearea condiţiilor pentru realizarea unei păci juste şi durabile în regiunea Orien-tului Mijlociu şi pentru susţinerea acelui reviriment de democraţie şi libertate la care întreaga lume arabă visează, o lume care să fie aptă de a participa active la reproblematizarea şi mo-dernizarea parteneriatului euro-mediteranean care va permite întregului areal să analizeze şi să negocieze ieşirea din criza economică şi financiară mondială şi să facă astfel încât arealul mediteranean să devină unul puternic într-o contemporaneitate multipolară.

Pe termen scurt, succesul sperat al tranziţiei democratice în sudul Mediteranei, presupu-ne apariţia sau crearea unui nou element pozitiv: acele condiţii politice care să producă un nou pact partenerial între Nord şi Sud, concentrate în jurul aceloraşi valori, cele referitoare la drep-turile omului şi democraţia cu perspective de consolidare. Mai mult, respectarea acestor valori ar trebui să asigure un gen de co-naţionalitate dar şi o condiţionalitate pentru a permite, pe această bază, ca fiecare ţară să poată adera la Marea Mediterană unită.

Poate că Procesul Barcelona început în 1995, se va schimba concepţional şi pragmatic pentru a deveni “Barcelona 2011”.


20

Geostrategic Pulse was accessed recently, almost all continents, in about 80 countries (in order of hits): Romania, USA, China, Australia, India, Turkey, Spain, Iran, Syria, Israel, Russia, Bangladesh, Germany, Moldova, Chile, Austria, France, United Kingdom, Cameroon, Georgia, Azerbaijan, Venezuela, Argentina, Ukraine, Hungary, Ireland, Serbia, Armenia, Italy, Greece, Lebanon, Qatar, Poland, Philippines , Indonesia and others. In Romania are accessed in over 40 cities.

Since December 2010 Geostrategic Pulse is recorded in the international catalog

MASTERS LIST INDEX COPERNICUS JOURNAL

din nou despre primăvara arabă: cum supravieţuiesc monarhiile

Documents