dimensiunea urbană a acordului de parteneriat · prezentul raport cu privire la dimensiunea...

Dimensiunea urbană a Acordului de Parteneriat

Document preliminar

Versiunea 1

Grupul de lucru Dimensiunea Urbană (CCCT)

şi Grupul de lucru Dezvoltarea Urbană (CCDR)

Noiembrie 2012

Introducere

Prezentul raport cu privire la dimensiunea urbană a acordului de parteneriat 2014-2020 are ca rol fundamentarea dezbaterilor în vederea identificării priorităţilor naţionale în ceea ce priveşte politica de coeziune. Alături de celelate documente create în cadrul grupurilor de lucru şi comitetelor consultative din subordinea CIAP, documentul va servi ca fundamentare tehnică a deciziilor CIAP în privinţa abordării problematicii urbane în cadrul acordului de parteneriat.

Având în vedere caracterul orizontal al problematicii urbane, raportul conţine referiri la problematici tratate sectorial în cadrul altor comitete consultative.

Documentul este structurat pe capitole de analiză şi se incheie cu formulări cu privire la priorităţile naţionale în domeniu, capitol ce va fi dezvoltat ulterior, în funcţie de validarea problemelor identificate în cadrul analizei. In vederea mai bune înţelegeri a cadrului de acţiune publică comună în domeniu asumat la nivel european, documentul conţine un capitol introductiv cu privire la abordarea dezvoltării urbane in UE, cu focalizarea pe trasăturile generale ale perioadelor de finanţare 2007-2013 şi 2014-2020, şi la documentele semnate de guvernul Romaniei in domeniu.

*Prezentul document reprezintă un proiect preliminar supus consultării în cadrul Comitetului Consultativ privind Coeziunea Teritorială şi nu reprezintă poziţia oficială a MDRT

Cuprins

1. Context European

1.1. Dezvoltarea urbană la nivel european

1.2. Dimensiunea urbană a politicii de coeziune 2007-2013

1.3. Dimensiunea urbană a Politicii de Coeziune 2014-2020

2. Context naţional

2.1. Tendinţe principale de dezvoltare şi provocări pentru dezvoltarea

urbană în România

2.1.1. Reţeaua de localităţi urbane

2.1.2. Dinamica populaţiei

2.1.3. Locuirea: calitatea fondului de locuire, tendinţe şi evoluţii, piaţa

imobiliară

2.1.4. Calitatea mediului, servicii şi utilităţi publice

2.1.5. Infrastructură: mobilitate, accesibilitate şi comunicaţii

2.1.6. Economia oraşelor româneşti

2.1.7. Oraşul ca mediu cultural

2.1.8. Evoluţia urbanizării în România. Peisajul urban şi calitatea

arhitecturală

2.1.9. Dinamica spaţială a localităţilor urbane: expansiune urbană

necontrolată

2.1.10. Coeziune socială şi incluziune: segregarea socio-spaţială în

oraşele din România

2.2. Guvernarea urbană, sistemul de planificare şi instrumente de

dezvoltare urbană

1. Context European

1.1. Dezvoltarea urbană la nivel european

Provocări la nivel european

În ultimele două decenii structura economică a oraşelor europene a suferit modificări

importante, înfuncţie de tipologia funcţională a fiecărui centru urban, acestea s-au

confruntat cu o dinamică economică din ce în ce mai accentuată, generându-se astfel noi

provocări precum criza economică, globalizarea, schimbările climatice şi demografice,

presiunea asupra resurselor – expansiunea urbană necontrolată, riscurile industriale;

provocări la care decidenţii politici şi specialiştii trebuie să răspundă eficient.

Regiunile europene, precum şi oraşele sunt diferite, au potenţial şi probleme diferite, au

tradiţii diferite şi condiţii de dezvoltare diferite. Cu toate acestea în ultimii ani au început

să adopte măsuri coordonate şi să abordeze acelaşi set de principii – în toate regiunile se

acordă o atenţie mai mare oraşelor; o mai mare atenţie pentru bottom up şi pentru

implicarea comunităţilor în strategiile locale; articularea dimensiunii urbane la

oportunităţile economice; atenţia pentru cartierele defavorizate; focalizarea pe

teritorii/zone specifice.

Totodată, în vederea asigurării unei abordări coerente şi adoptării unor principii

coordonate la nivel european fiecare stat ce asigură preşedinţia semestrială a Consiliului

Uniunii Europene are obligaţia de a organiza întâlniri la nivel de experţi, de directori

generali şi la nivel de miniştri, pentru diferite tematici legate de dezvoltarea urbană. În

cadrul acestor structuri inter-guvernamentale au fost create o serie de documente cadru,

ale căror prevederi au fost asumate de către statele membre.

Evoluţia dimensiunii urbane pe agenda Comisiei Europene

Unul din obiectivele Uniunii Europene este acela de a promova progresul economic şi

social, precum şi un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă. Principalul mijloc prin

care este îndeplinit acest obiectiv este coeziunea economică şi socială. Deşi încă de la

Tratatul de la Roma din 1957 se manifesta interesul pentru reducerea disparităţilor sociale

şi economice la nivelul Uniunii, conceptul de coeziune economică şi socială este introdus

abia în anul 1987, în cadrul Actului Unic.

Politica de coeziune a UE, prin cele două dimensiuni ale sale, coeziunea economică şi cea

socială reprezenta şi principalul mijloc prin care diferenţele de dezvoltare puteau fi

eliminate şi prin care se pot atinge cele trei obiective principale ale politicii regionale –

convergenţa, competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă şi cooperarea

teritorială europeană.

La nivelul Uniunii Europene se constată că cele două dimensiuni ale politicii de coeziune,

pentru a fi eficiente, trebuie să fie raportate la condiţiile şi la specificul teritoriului şi se

înregistrează o atenţie mai mare asupra problematicii teritoriale şi urbane de la începutul

anilor '90 dar abia din jurul anului 2000 se manifestă preocupări pentru cea de a treia

dimensiune a politicii de coeziune – coeziunea teritorială. Mai întâi, în 1999, la Postdam

este adoptat documentul ESDP – Perspectiva dezvoltării spaţiale a Europei, document ce

ilustrează preocupările EU pentru coeziunea teritorială; scopul major fiind o dezvoltare

echilibrată şi durabilă a teritoriului. Factorii determinanţi în considerarea dezvoltării

teritoriale au fost: continua integrare şi cooperare între statele membre; creşterea rolului

şi importanţei comunităţilor locale în amenajarea teritoriului; procesul de extindere a UE

şi relaţiile de vecinătate. În continuare, la conferinţa CEMAT de la Hanovra din anul 2000

se adoptă cele zece principii ale dezvoltării spaţiale durabile a continentului european,

din care primul se referă la coeziunea teritorială (promovarea coeziunii teritoriale prin

intermediul unei dezvoltări socio-economice echilibrate şi prin ameliorarea

competitivităţii). În cele din urmă, în Tratatul de la Lisabona, una din noile prevederi

stabileşte o nouă dimensiune a politicii de coeziune, cea teritorială, astfel încât, pentru

viitor, caracteristicile şi specificităţile regionale vor fi luate în considerare atât pentru

programarea bugetară cât şi în stabilirea priorităţilor strategice la nivel comunitar. Prin

urmare comunitatea trebuie să acţioneze în sensul reducerii disparităţilor sociale şi

economice în cele 271 de regiuni ale UE pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare

durabilă şi pentru creşterea competitivităţii pe plan mondial.

Al IV-lea raport al Comisiei Europene privind coeziunea economică şi socială a definit rolul

dimensiunii teritoriale ca fiind acela “de a încuraja dezvoltarea armonioasă şi durabilă a

tuturor teritoriilor, bazându-se pe caracteristicile şi resursele lor teritoriale”.

Pornindu-se de la acest concept, a fost dezvoltată o nouă viziune asupra cooperării

teritoriale, bazată pe identificarea şi valorificarea unor conexiuni geografice între regiuni

în cadrul unei strategii macro-regionale. Astfel, o macro-regiune reprezintă un spaţiu care

include teritorii aparţinând mai multor state şi care au în comun una sau mai multe

caracteristici sau nevoi specifice.

Oportunităţile create de instrumentele şi politicile comunitare (printre care şi politica de coeziune) au creat noi posibilităţi importante de eficientizare a coordonării activităţilor, pentru a crea un standard de viaţă mai ridicat pentru cetăţenii statelor membre. Dimensiunea teritorială reprezintă cel de al treilea şi cel mai nou domeniu de abordare a politicii de coeziune, după dimensiunea socială şi economică. Această abordare ia în considerare şi teritoriul, necesară pentru asigurarea unei dezvoltări echilibrate şi coerente la nivel european.

Coeziunea teritorială este expresia dezvoltării echilibrate, coerente şi armonioase a teritoriului, sub aspectul activităţilor economice, sociale, al dotărilor, al accesibilităţii şi al calităţii mediului, al existenţei unor condiţii de viaţă şi de muncă echitabile pentru toţi cetăţenii, indiferent de locul în care se află, prin punerea în valoare a specificităţii fiecărei categorii de teritoriu, contribuind astfel la realizarea unei Europe prospere, durabile din punct de vedere economic, social şi ecologic.

Prin urmare, pornindu-se de la perspectiva teritorială - se constată o atenţie din ce în ce mai mare acordată dimensiunii urbane la nivelul Comisiei Europene, care în urmă cu 20 de ani a dezvoltat mai multe iniţiative la nivel european de a promova regenerarea urbană, ca mijloc de dezvoltare urbană şi incluziune socială. Au fost create programele URBAN, precum şi JESSICA, iniţiativă elaborată de către Comisie împreună cu Banca Europeană de Investiţii. Dacă începutul a fost destul de “timid”, până în momentul de faţă au fost distribuite peste 10 miliarde Euro pentru dezvoltarea urbană. Începând cu anul 2007 rolul oraşelor este consolidat prin prevederile a mai multor documente cadru. Prin capacitatea lor de a asigura locuri de muncă, acces la servicii de interes public, ca elemente care susţin inovarea, oraşele sunt recunoscute ca elemente cheie ale dezvoltării teritoriale,

fiind cele care “coordonează economiile regionale”1. De altfel, oraşele sunt recunoscute ca elemente cheie în implementarea Strategiei UE 2020, aspect recunoscut inclusiv în cel de al cincilea Raport privind politica de coeziune, prezentat anul trecut de către Comisia Europeană.

Nu în ultimul rând – importanţa dimensiunii urbane şi consistenţa acesteia pe agenda Comisiei Europene este ilustrată şi de modificarea denumirii direcţiei generale responsabile cu coeziunea teritorială din cadrul CE, care din vara acestui an şi-a schimbat denumirea din DG REGIO în DG for regional an urban policy.

Prevederi ale documentelor cadru de la nivel european

În Agenda Teritorială Europeană de la Leipzig, din anul 2007 se specifică drept viitoarea misiune consolidarea coeziunii teritoriale, susţinându-se necesitatea ca dimensiunea teritorială să joace un rol mai important în viitoarele politici de coeziune, în scopul promovării bunăstării economice şi sociale. În documentul revizuit în anul 2011 în timpul Preşedinţiei maghiare a Consiliului Uniunii Europene – Agenda Teritorială 2020 – document realizat în scopul implementării în plan teritorial a prevederilor Strategiei Europa 2020, sunt cuprinse următoarele recomandări – dezvoltarea policentrică şi echilibrată, susţinerea dezvoltării integrate în oraşe şi regiuni rurale, Integrarea teritorială în regiunile funcţionale transfrontaliere şi transnaţionale, asigurarea competitivităţii globale a regiunilor pe baza economiilor locale puternice, îmbunătăţirea conexiunilor teritoriale pentru indivizi, comunităţi şi întreprinderi, gestionarea şi conectarea valorilor ecologice, peisagistice şi culturale ale regiunilor.

În Carta de la Leipzig pentru oraşe europene durabile, document cadru asumat de către Guvernul României în 2007, oraşele deţin calităţi culturale şi arhitecturale unice, forţe puternice de incluziune socială şi posibilităţi excepţionale de dezvoltare economică, reprezentând centre de cunoaştere şi surse de creştere şi inovaţie. Totodată se recomandă utilizarea abordării integrate în planificarea urbană, precum şi crearea de spaţii publice de bună calitate – care să mărească atractivitatea oraşelor, modernizarea reţelelor de infrastructuri şi eficienţă energetică, inovaţie pro-activă în politicile educaţionale dar şi o atenţie sporită pentru cartierele defavorizate prin strategii de dezvoltare a mediului fizic, consolidarea economiei locale şi un transport public accesibil – pentru rezolvarea problemelor de accesibilitate.

Declaraţia de la Toledo a fost semnată în anul 2010 de către miniştrii responsabili cu dezvoltarea urbană şi a fost realizată în timpul Preşedinţiei spaniole a Consiliului Uniunii Europene pentru rezolvarea provocărilor urbane actuale şi implementarea Strategiei Europa 2020 prin realizarea unei dezvoltări urbane mai inteligente, durabile şi incluzive social (prin adecvarea abordării integrate la politicile de dezvoltare urbană şi necesitatea de a atinge o înţelegere comună a acestei abordări; precum şi prin sublinierea importanţei regenerării urbane integrate şi potenţialul ei strategic pentru o dezvoltare urbană mai inteligentă, durabilă şi incluzivă în Europa), pentru implementarea Referenţialului pentru Oraşe Europene Durabile (instrument care asigură o abordare integrată în planificarea urbană) şi pentru crearea unei Agende urbane. Documentul cadru are un caracter operaţional, cuprinzând mai multe direcţii de acţiune structurate pe următoarele domenii: mediu (prin reducerea nevoilor de transport; prin stimularea eficienţei energetice în clădirile existente; prin promovarea energiilor regenerabile; prin reciclarea terenurilor sau prin protejarea zonelor naturale), social (integrarea imigranţilor şi asigurarea disponibilităţii şi accesibilităţii serviciilor), economic (prin creşterea investiţiilor şi a ocupării forţei de muncă în cercetare şi dezvoltare; prin stimularea unei

1 Michael Parkinson – Conferinţa „Urban sustainability and integrated urban regeneration in Europe”, Madrid

2010, eveniment organizat de Preşedinţía Spaniolă a Consiliului Europei.

economii bazate pe cunoaştere, creativitate, excelenţă şi inovaţie, întărind dezvoltarea endogenă şi diversificând sistemele de

producţie locală, în paralel cu pregătirea adecvată a pieţei forţei de muncă prin programe educaţionale şi de formare pentru muncitori; prin reabilitarea clădirilor, îmbunătăţirea fizică şi modernizarea infrastructurii), cultural, arhitectural şi al planificării urbane (prin garantarea atractivităţii şi capacităţii obiectului de patrimoniu de a fi utilizat; prin rezolvarea problemelor de accesibilitate; prin creşterea calităţii diversităţii şi identităţii arhitecturale sau prin revalorizarea spaţiilor publice deteriorate şi crearea de noi spaţii deschise) guvernare (bazată pe principiile transparenţei, participării, responsabilităţii, eficienţei, subsidiarităţii şi coerenţei; prin întărirea cooperării şi sinergiei, a guvernării la niveluri multiple şi a abordării integrate).

Schimbul de experienţă şi bune practici

În vederea asigurării unui răspuns eficient provocărilor din ce în ce mai numeroase în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană, schimbul de experienţă şi de bune practici între oraşele europene este absolut necesară. În acest sens au fost create la nivel european mai multe platforme ce asigură comunicarea şi dialogul dintre oraşele europene, regiuni sau state membre.

EUKN- Reţeaua Europeană de Cunoştinţe în Urbanism (European Urban Knowledge Netwark- EUKN) este o platformă europeană care asigură schimbul de informaţii în domeniul urbanismului şi dezvoltării locale (politici, studii şi rapoarte de cercetare, bune practici, evenimente, etc) între principalii actori de la diverse niveluri de decizie din statele europene- instituţii publice de la nivel central, local, universităţi, practicieni, etc. Prin conectarea “în reţea” a profesioniştilor, cu ajutorul website-ului EUKN (www.eukn.org), prin organizarea de evenimente, conferinţe, mese rotunde, implicarea în proiecte şi cercetări, este creată o “comunitate de practici” activă şi conectată la evoluţiile în domeniu la nivel european.

URBACT este un program european de cooperare regionala la care iau parte 27 de state partenere UE, împreuna cu Norvegia şi Elveţia, care îşi propune să contribuie la implementarea strategiei Lisabona, având drept obiectiv general satisfacerea necesarului de informaţii în procesul de eficientizare a politicilor de dezvoltare urbană durabilă, astfel încât toate regiunile europene să fie ajutate să se adapteze viitoarelor circumstanţe de dezvoltare. URBACT facilitează schimbul de informaţii în vederea promovării dezvoltării urbane durabile. Programul oferă posibilitatea oraşelor să conlucreze în vederea rezolvării provocărilor urbane majore, confirmând, totodată, rolul crucial pe care centrele urbane îl au în confruntarea cu schimbările actuale ale societăţii.

URBACT susţine oraşele în dezvoltarea de soluţii pragmatice, noi si durabile, care îmbină într-o abordare integrata aspecte sociale, economice şi de mediu înconjurător. Programul facilitează schimbul de bune practici şi experienţe între toţi specialiştii europeni implicaţi în domeniul politicii urbane. În prezent, în Programul URBACT sunt implicate 300 de oraşe, 29 de ţări şi 5000 de participanţi activi.

În România, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, prin Direcţia Cooperare Teritorială Internaţionala, îndeplineşte rolul de Autoritate Naţionala pentru PO URBACT II, având responsabilitatea promovării programului la nivel naţional şi sprijinirii potenţialilor beneficiari din România, iar INCD URBAN-INCERC – este punctul naţional de diseminare. Oraşele româneşti au înregistrat o bună participare în cadrul programului, din 2007 şi până în prezent 30 de oraşe din România au participat sau participă la proiecte finanţate din cadrul programului, ţara noastră iind pe locul 6 în UE ca număr de oraşe participante.

RFSC – reprezintă un proiect pentru operaţionalizarea prevederilor din Carta de la Leipzig pentru oraşe europene durabile, având în acelaşi timp rolul de a adapta prevederile Cartei

http://www.eukn.org/

la provocările apărute după anul 2007. Proiectul care fost lansat în aprilie 2009, este elaborat în parteneriat de către reprezentanţi ai ministerelor implicate în dezvoltarea urbană din statele membre, fiind ajutaţi la nivelul fiecărei ţări de către un Grup naţional de suport (NSG), format din reprezentanţi ai unor instituţii cu atribuţii în urbanism, precum şi experţi din domeniul universitar. Activităţile cuprinse în cadrul proiectului sunt monitorizate în cadrul grupului de lucru Urban Development Group (grup de lucru inter-guvernamental). În anul 2011 a avut loc faza de testare a instrumentului iar din 2013 va începe faza de diseminare (unde sunt aşteptate peste 500 de oraşe europene). Ca rezultate ale Referenţialului vor fi: Policy Paper ce va cuprinde viziunea, obiectivele generale şi principalele direcţii de acţiune pentru dezvoltarea durabilă a oraşelor europene; un model operaţional de bază în care recomandările din Carta de la Leipzig vor fi translatate în obiective cuantificabile, cuprinzând axe prioritare; un instrument de evaluare ce este elaborat sub forma unei diagrame – arborele obiectivelor în care sunt identificate acţiunile şi scopul acestora, listarea acţiunilor necesare pe diferite paliere sectoriale; o listă de indicatori care vor cuantifica eficienţa acţiunilor; şi o listă de exemple de bună practică, de cercetări în domeniu.

1.2. Dimensiunea urbană a politicii de coeziune 2007-2013

Ca urmare a contribuţiei dimensiunii urbane la atingerea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, aceasta a beneficiat de o atenţie sporită în cadrul politicii de coeziune pentru perioada 2007-2013. Ca orientări, în această perioadă s-a urmărit concentrarea investiţiilor în poli de creştere şi dezvoltarea echilibrată şi policentrică la nivel naţional şi comunitar, prin crearea de legături economice între oraşele mari, mai dezvoltate şi alte zone urbane, inclusiv oraşe mici şi mijlocii. Ţinând seama de Orientările Strategice Comunitare ale Politicii de Coeziune a Uniunii Europene, România a identificat în Strategia de Dezvoltare Regională a PND şi, ulterior, în Cadrul Naţional Strategic de Referinţă 2007-2013, dezvoltarea urbană ca o direcţie strategică de dezvoltare a ţării.

Dimensiunea urbană a Programului Operaţional Regional

Programul Operaţional Regional a beneficiat de o alocare de 4,4 miliarde Euro (Fondul European pentru Dezvoltarea Regională - FEDR şi contribuţie naţională).

Plecând de la problemele cheie ale dezvoltării regiunilor României, în cadrul parteneriatului creat pentru elaborarea POR s-a stabilit ca obiectiv strategic sprijinirea unei dezvoltări economice, sociale, echilibrate teritorial şi durabile a regiunilor României, corespunzător nevoilor lor şi resurselor specifice, prin concentrarea asupra polilor urbani de creştere, prin îmbunătăţirea condiţiilor infrastructurale şi ale mediului de afaceri pentru a face din regiunile României, în special cele rămase în urmă, locuri mai atractive pentru a locui, a le vizita, a investi şi a munci.

Pentru atingerea obiectivului strategic al POR, au fost stabilite următoarele obiective specifice:

Creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane, prin adoptarea unei abordări policentrice, în vederea stimulării unei dezvoltări mai echilibrate a regiunilor;

Îmbunătăţirea accesibilităţii regiunilor şi în particular a accesibilităţii centrelor urbane şi a legăturilor cu zonele înconjurătoare;

Creşterea calităţii infrastructurii sociale a regiunilor;

Creşterea competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru afaceri;

Creşterea contribuţiei turismului la dezvoltarea regiunilor.

Dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor ţării a fost urmărită a se realiza printr-o abordare integrată, bazată pe o combinare a investiţiilor publice în infrastructura locală, politici active de stimulare a activităţilor de afaceri şi sprijinirea valorificării resurselor locale, pe următoarele axe prioritare:

Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor – poli urbani de creştere

Îmbunătăţirea infrastructurii de transport regionale şi locale

Îmbunătăţirea infrastructurii sociale

Sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional şi local

Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului

„Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor–poli urbani de creştere” – axa

prioritară 1 a Programului Operaţional Regional 2007-2013

Axa prioritară 1 a POR „Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor–poli urbani de creştere” a beneficiat de o alocare de cca. 1,4 miliarde Euro din FEDR şi cofinanţarea de la bugetul de stat şi bugetele locale.

Obiectivul acestei axe prioritare a fost creşterea calităţii vieţii şi crearea de noi locuri de muncă prin reabilitarea infrastructurii urbane, îmbunătăţirea serviciilor urbane, inclusiv a serviciilor sociale, precum şi prin dezvoltarea structurilor de sprijinire a afacerilor şi a antreprenoriatului.

În cadrul acestei axe prioritare au fost finanţate proiecte incluse în planuri integrate de dezvoltare urbană pe termen mediu sau lung, având ca scop dezvoltarea sau regenerarea oraşelor.

Fondurile au fost obţinute pe baza planurilor integrate de dezvoltare urbană ce s-au implementat prin proiecte care ce au cuprins următoarele tipuri de activităţi:

4 Reabilitarea infrastructurii urbane şi îmbunătăţirea serviciilor urbane, inclusiv transportul urban

5 Dezvoltarea durabilă a mediului de afaceri

6 Reabilitarea infrastructurii sociale, inclusiv a locuinţelor sociale şi îmbunătăţirea serviciilor sociale

Axa prioritară 1 a POR a sprijinit dezvoltarea a trei categorii de poli urbani: poli de creştere, poli de dezvoltare urbană şi centre urbane.

Polii de creştere sunt formaţi în jurul municipiilor Iaşi, Constanţa, Ploieşti, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov. Fiecare pol de creştere se constituie în baza unei Asociaţii de Dezvoltare Intercomunitară care a fost alcătuită din municipiul identificat ca nucleu al polului de creştere şi unităţile administrativ-teritoriale din arealul de influenţă al acestuia (oraşe, comune etc). Până la 50% din fondurile alocate Axei Prioritare 1 a POR au fost destinate sprijinirii polilor de creştere.

În cazul polilor de dezvoltare urbană - Bacău, Suceava, Brăila, Galaţi, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea, Arad, Deva, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Sibiu, Târgu-Mureş - proiectele incluse în planurile integrate de dezvoltare urbană vor fi implementate exclusiv pe teritoriul administrativ al fiecărei municipalităţi. Până la 20% din fondurile alocate Axei Prioritare 1 a POR au fost pentru sprijinirea polilor de dezvoltare urbană.

Centrele urbane sunt oraşe şi municipii cu peste 10.000 locuitori, cu excepţia polilor de dezvoltare urbană şi a celor 7 municipii în jurul cărora se constituie polii de creştere. Dat fiind faptul că nu a fost declarat pol de dezvoltare urbană sau pol de creştere, Municipiul Bucureşti a depus proiecte sub categoria centrelor urbane. Proiectele din planul integrat de dezvoltare urbană s-au implementat într-o „zonă de acţiune urbană” care poate cuprinde ansamblul oraşului sau un areal bine delimitat în cadrul acestuia, a cărei populaţie este de minim 10.000 locuitori.

Până în prezent pe Axa 1 s-au depus 580 de proiecte, din care au fost contractate 383 (66%), cu o valoare de 1,089 miliarde euro. Au fost finalizate 19 proiecte – din care 1 la polul de creştere Timişoara, 4 aferente polilor de dezvoltare şi 14 la centrele urbane. Primele 3 proiecte finalizate au fost (până în iunie 2012) - reabilitarea unui cămin pentru bătrâni din mun. Alba Iulia (unde pot beneficia 100 de persoane); extinderea şi modernizarea sistemului de supreveghere video pentru siguranţa publică în mun. Râmnicu-Vâlcea; şi tot un sistem de supraveghere video în mun. Suceava. Pentru accesarea acestor fonduri, oraşele au elaborat 197 de Planuri integrate de dezvoltare urbană din care 7 au fost elaborate pentru polii de creştere, unde teritoriul cuprins atât teritoriul centrului urban cât şi a localităţilor din zona periurbană, reprezentând un bun exemplu de planificare pentru zone funcţionale. Din păcate, în mai multe cazuri, asociaţia de dezvoltare intercomunitară nu s-a suprapus cu zona de susţinere a centrului urban, în cazul polului de creştere Craiova nefiind asigurat nici măcar principiul contiguităţii, esenţial în cazul unei planificări metropolitane. Un alt exerciţiu de planificare urbană strategică şi operaţională l-au reprezentat planurile aferente centrelor urbane, unde condiţia era alegerea unei zone urbane cu minim 10.000 de locuitori – în mai multe situaţii PIDU-rile au fost realizate pentru zone specifice din cadrul localităţilor.

Fig. 1 – Sumele contractate şi plătite în cadrul Axei 1 din POR repartizate pe regiuni de dezvoltare, Sursa - Raportul implementării axei 1 din POR 6 noiembrie 2012

Concentrându-se asupra principalelor oraşe din România, polii de creştere având asigurat bugetul pentru proiecte, oraşele mici au avut un acces mai dificil la fonduri, cele 300 de

oraşe catalogate drept centre urbane aflându-se în competiţie pentru o sumă totală ce reprezintă aproximativ 70% din suma alocată celor 7 poli de creştere. Chiar şi la nivelul polilor de creştere o problemă a fost inechitatea în modul de dispunere a proiectelor care au fost amplasate de regulă în oraşul nucleu. O altă problemă a constituit-o lipsa cooperării dintre direcţiile responsabile la nivel local cu dezvoltarea urbană şi cu utilizarea fondurilor europene, ceea ce a condus la lipsa unei coerenţe între necesităţile spaţiale şi investiţiile realizate.

1.3. Dimensiunea urbană a Politicii de Coeziune 2014-2020

Politica de dezvoltare urbană, alături de cea a dezvoltării teritoriale reprezintă o

competenţă partajată a Statelor Membre. In ciuda acestui lucru, Uniunea Europeană are o

tradiţie îndelungată în promovarea dezvoltării şi regenerării urbane având un rol major în

sprijinirea oraşelor cu scopul creşterii competitivităţii economice şi promovării coeziunii

economice, sociale şi teritoriale.

Există o recunoaştere aproape unanimă a faptului că dezvoltarea urbană trebuie luată din

ce în ce mai mult în considerare atunci când sunt elaborate strategii şi politici europene,

mai ales în cazul politicii de coeziune.

Interesul crescut la nivelul Uniunii Europene acordat oraşelor şi promovării dezvoltării

urbane poate fi lesne de înţeles:

aproximativ 70% din populaţia Uniunii Europene locuieşte în zone urbane (şi

potrivit studiilor ESPON în următorii ani peste 75% din populaţia Europei se va

regăsi în oraşe), oraşele fiind teritoriile în care se concentrează cele mai multe

locuri de muncă, majoritatea agenţilor economici şi a instituţiilor de învăţământ

superioare se regăsesc în aceste zone, de asemenea, oferă accesul la servicii

medicale, la comerţ, dar în acelaşi timp, în zonele urbane - şomajul, segregarea

socială, problemele de mediu sau de mobilitate (congestionarea traficului) sunt

accentuate;

oraşele sunt considerate adevărate motoare ale creşterii economice la nivel

european: oraşele, de obicei cele mari, generează, un PIB peste media europeană,

dar şi cu peste 40% mai mare decât mediile naţionale;

oraşele îndeplinesc un rol vital în dezvoltarea regiunilor europene, fiind

considerate elemente cheie ale îmbunătăţirii competitivităţii Uniunii Europene la

nivel global. Capacitatea oraşelor de inovare şi de creare de noi oportunităţi

economice constituie, de cele mai multe ori, o condiţie ca regiunile să poată face

faţă competiţiei globale. Atunci când oraşele sunt competitive şi regiunile în care

sunt localizate sunt mai competitive;

potrivit raportului pe 2007 al UNFPA (Fondul ONU pentru Populaţie), intitulat

„Urbanizarea, potenţialul expansiunii urbane”, fenomenul urbanizării va fi cel mai

important factor de influenţă a dezvoltării în secolul 21;

în cel de al V-lea Raport privind politica de coeziune prezentat de Comisia

Europeană în toamna anului 2010, oraşele sunt privite drept elemente cheie în

reducerea disparităţilor teritoriale şi asigurarea unei dezvoltări teritoriale

echilibrate.

În octombrie 2011, Comisia Europeană a adoptat şi lansat pentru dezbatere publică şi negociere cu statele membre propuneri legislative privind politica de coeziune pentru perioada 2014-2020. În domeniul dezvoltării urbane, propunerile privind politica de coeziune au ca obiectiv stimularea dezvoltării urbane integrate în vederea consolidării rolului oraşelor în contextul dezvoltării urbane durabile şi atingerii unei dezvoltări socio-economice echilibrate.

Obiectivele tematice şi priorităţile de investiţii specifice zonelor urbane menţionate în

propunerea de regulament privind Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR):

Sprijinirea tranziţiei către o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon în

toate sectoarele (Obiectivul tematic 4):

promovarea strategiilor de reducere a emisiilor de dioxid de carbon pentru

zonele urbane;

Protecţia mediului şi promovarea utilizării eficiente a resurselor (Obiectivul

tematic 6):

acţiuni destinate îmbunătăţirii mediului urban, inclusiv reabilitarea siturilor

poluate şi reducerea poluării aerului;

Promovarea sistemelor de transport durabile şi eliminarea blocajelor din cadrul

reţelelor majore de infrastructură (Obiectivul tematic 7):

o dezvoltarea unor sisteme de transport care respectă mediul şi cu emisii

scăzute de dioxid de carbon şi promovarea unei mobilităţi urbane durabile;

Promovarea incluziunii sociale şi combaterea sărăciei (Obiectivul tematic 9):

sprijinirea revitalizării fizice şi economice a comunităţilor urbane

defavorizate;

În conformitate cu prevederile aceluiaşi Regulament (articolul 7 alineatul (1)), FEDR ar

trebui să sprijine dezvoltarea urbană durabilă prin intermediul unor strategii integrate

care abordează provocările economice, climatice, sociale şi de mediu din zonele urbane.

Cel puţin 5% din resursele FEDR alocate fiecărui stat membru vor fi investite în acţiuni

integrate în favoarea dezvoltării urbane durabile, puse în aplicare prin intermediul

instrumentului de investiţii teritoriale integrate (ITI), a căror gestionare şi

implementare vor fi delegate oraşelor. Trebuie menţionat că, forma şi intensitatea

delegării gestionării acestor investiţii către oraşe pot diferi de la o ţară la alta, în funcţie

de aranjamentele instituţionale ale fiecărui stat membru.

Mai mult, oraşele care implementează acţiuni integrate pentru dezvoltarea urbană

durabilă, cu gestionate delegată, vor trebui să fie incluse într-o listă care să însoţească

Acordul de Parteneriat şi programele operaţionale. Aceste liste de oraşe au caracter

orientativ şi se pot modifica în cursul perioadei de programare şi implementare a

programelor operaţionale.

În scopul încurajării soluţiilor noi şi inovatoare în materie de dezvoltare urbană durabilă,

FEDR poate sprijini, la iniţiativa Comisiei, acţiuni inovatoare în limita unui plafon de 0,2 %

din contribuţia totală a FEDR. Acţiunile inovatoare în mediul urban vor consta în proiecte

urbane pilot, proiecte demonstrative şi studii aferente de interes european din sfera

tuturor obiectivelor tematice şi priorităţile de investiţii.

Investiţiile teritoriale integrate (ITI) reprezintă un nou instrument de punere în aplicare

care constă punerea la dispoziţie a unui pachet de finanţare provenind de la mai multe

axe prioritare ale unuia sau ale mai multor programe operaţionale. ITI este un instrument

optim pentru susţinerea acţiunilor integrate în zonele urbane, întrucât acesta oferă

posibilitatea combinării finanţării în funcţie de diferite obiective tematice, inclusiv

combinarea finanţării provenind de la acele axe prioritare şi programe operaţionale

sprijinite din FEDR, FSE şi Fondul de coeziune (CF).

2. Context naţional

2.1. Tendinţe principale de dezvoltare şi provocări pentru dezvoltarea

urbană în România

2.1.1. Reţeaua de localităţi urbane

În momentul actual, în România sunt 320 de localităţi urbane – 103 municipii şi 217

oraşe. Acestea sunt repartizate într-un mod echilibrat în teritoriu, inclusiv marile centre

urbane, fiecare regiune de dezvoltare dispunând de câte un oraş de aproximativ 250.000

locuitori, excepţie făcând regiunea de dezvoltare Sud-Est (oraşele Galaţi şi Constanţa au

peste 250.000 locuitori) şi regiunea de dezvoltare Sud – oraşul Ploieşti are o populaţie de

doar 228.000 locuitori în anul 2009. Restul reţelei urbane din România este compusă din

oraşe mici şi mijlocii (aprox. 90% din totalul oraşelor).

Conform Legii 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajarea teritoriului naţional – secţiunea IV -reţeaua de localităţi, oraşele sunt ierarhizate pe 6 ranguri – din care 4 sunt specifice localităţilor urbane: rangul 0 - Municipiul Bucureşti, rangul I – 11 municipii de importanţă naţională: Bacău, Braşov, Brăila, Galaţi, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Timişoara. Restul municipiilor sunt de rangul II, iar oraşele sunt de rangul III.

Pe baza acestei ierarhizări, a studiilor de fundamentare a conceptului strategic de dezvoltare teritorială Romania 2030 şi a analizei dinamicilor de dezvoltare, pentru a susţine o politică publică de dezvoltare policentrică echilibrată la nivel naţional şi regional (susţinută prin distribuirea partajată a fondurilor europene în cadrul Axei 1 din Programul Operaţional Regional dedicat dezvoltării urbane), prin HG 1149 din 2008 au fost desemnaţi 7 poli de creştere: Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Ploieşti şi Timişoara (polul de creştere cuprinde centrul urban alături de localităţile din zona periurbană – pentru fiecare fiind format câte o asociaţie de dezvoltare intercomunitară) şi 13 poli de dezvoltare urbană: municipiile Arad, Baia Mare, Bacău, Brăila, Galaţi, Deva, Oradea, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgu Mureş.

La nivelul reţelei de localităţi urbane se distinge o mare diferenţă între Bucureşti şi celelalte oraşe, o mare parte din ţară fiind puternic polarizată economic şi social de către capitală . De altfel, România se află pe locul 2 în UE, după Ungaria, în ceea ce

priveşte indicele de hipertrofiere a Capitalei – diferenţa dintre capitala ţării şi oraşul imediat următor în ierarhia urbană . Bucureştiul, care cuprinde aproape 10% din populaţia ţării, a atras mai mult de 50% din investiţiile străine directe din România. Această polarizare puternică a Bucureştiului a cauzat o slabă dezvoltare a oraşelor adiacente, pe o rază de 100 de km ne-existând un oraş cu o populaţie mai mare de 50.000 de locuitori (cu excepţia Ploieştiului), incapabile să contrabalanseze sau să fructifice influenţa Capitalei.

Fig. 2 - Reţeaua de localităţi urbane – extras din Legea 351/2001 pentru aprobarea Secţiunii a IV-a din Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional

O altă problemă cu privire la echilibrul reţelei de localităţi urbanei este lipsa unei categorii solide de oraşe mijlocii – din totalul de 320 de localităţi urbane, 276 au sub 50.000 de locuitori (86%). Doar 20 de oraşe au o populaţie cuprinsă între 50 - 100.000 de locuitori şi numai 13 oraşe se încadrează în categoria 100-200.000 de locuitori. Avand in vedere dezvoltarea monofuncţională in jurul unei singure activităţi economice majorel, oraşele mici au fost şi cele mai afectate de restructurarea industrială, având o capacitate economică şi administrativă limitată. O altă problemă ce trebuie clarificată este situaţia satelor aparţănătoare de centrele urbane, această ambiguitate între rural şi urban împiedicând accesul la fonduri europene.

Analiza evoluţiei numărului şi populaţiei urbane, pe categorii de mărime demografică a oraşelor, la nivel naţional, în perioada 1990-2010, evidenţiază o scăderea accentuată a populaţiei urbane din oraşele mari (cele cu peste 100.000 locuitori), precum şi scăderea numărului de oraşe mijlocii (între 20 şi 100 mii locuitori) şi a populaţiei din acestea. În paralel s-a înregistrat o creştere accentuată a numărului de oraşe mici (sub 20 mii locuitori), precum şi a populaţiei din acestea. Aceste tendinţe sunt cauzate de un spor natural negativ, de migraţia populaţiei din oraşe către rural (ca efect al restructurării industriale) sau în zonele periurbane, cu precădere in zonele de polarizare ale marilor municipii inclusiv în oraşele din mici din această zonă, datorită creşterii veniturilor dar şi ca urmare a schimbării opticii în ceea ce priveşte modul de locuire, sau mai ales, ca urmare a declarării celor 60 localităţi drept oraşe.

Fig. 3 – Polii de creştere şi polii de dezvoltare din România, conform HG 1149/2008

DINAMICA ORAŞELOR PE CATEGORII DE MĂRIME DEMOGRAFICĂ

oraşe mari (peste 100.000

locuitori)

oraşe mijlocii (între 20-100.000

locuitori)

oraşe mici (sub 20.000 locuitori)

1990

număr oraşe 26 85 149

populaţia 7,403,079 3,594,285 1,611,480

% în total populaţie urbană 58.7% 28.5% 12.8%

1995


populaţia 7,143,218 3,678,423 1,635,554


2000


populaţia 6,936,401 3,677,416 1,647,638


2005


populaţia 6,562,495 3,279,810 2,091,808


2010 număr oraşe 24 77 219

populaţia 6,410,232 3,228,859 2,159,644


Fig. 4 - Dinamica oraşelor pe categorii de mărime demografică (Sursa: INS)

Din punct de vedere al dinamicii numărului de municipii şi oraşe în perioada 1990-2010, se constată că din totalul celor 60 de noi localităţi declarate oraşe în această perioadă, nu mai puţin de 51 au fost declarate în anii 2003, 2004 şi 2005, dintre care 38 doar în anul 2004. Pe regiuni de dezvoltare, din cele 60 de localităţi noi declarate în acest interval, 14 au fost declarate doar în regiunea Nord-Est în perioada 2003-2005. Însă, în mare majoritate, această trecere de la rural la urban nu a fost dublată şi de asigurarea dotărilor şi a serviciilor pe care, trebuie să le îndeplinească un oraş. Totodată, prin impozite mai mari s-au mărit costurile pentru populaţie şi nu în ultimul rând – s-au pierdut oportunităţile de a accesa fonduri europene ce erau destinate mediului rural.

Distribuţia la nivel regional a celor 320 de municipii şi oraşe, evidenţiază o reţea urbană mai dezvoltată în regiunea Centru (20 de municipii şi 37 de oraşe) şi mai puţin dezvoltată în regiunea Sud-Est (11 municipii şi 24 de oraşe), dar aceasta din urmă cuprinde 3 municipii peste 200.000 de locuitori – Constanţa, Brăila şi Galaţi.

Analizând distribuţia populaţiei urbane, pe categorii de mărime demografică a oraşelor, la nivel regional, se constată pe lângă concentrarea din Municipiul Bucureşti, o concentrare mai ridicată a populaţiei urbane în oraşele din categoria de populaţie 100-200 mii în regiunea Nord-Est, din categoria 20-50 mii şi categoria sub 10 mii în regiunea Centru şi categoria 10-20 mii în regiunea Sud. Din Figura 4 se poate observa că cele mai multe municipii se încadrează în categoria 20-50.000 de locuitori, iar cele mai multe oraşe se încadrează în categoria 5-10.000 locuitori. Din această categorie fac parte în mare parte oraşele staţiune din România.

În cadrul reţelei de localităţi, un element aparte îl constituie oraşele pereche de pe Dunăre – Calafat-Vidin, Bechet-Rahova, Turnu-Măgurele-Nicopole, Giurgiu-Ruse, Olteniţa-Turtucaia, Călăraşi-Silistra, ce reprezintă o mare oportunitate pentru o cooperarea transfrontalieră.

REGIUNI DE DEZVOLTARE

Unităţi

administrativ-

teritoriale

Bucureşt

i - Ilfov Centru

Nord

Est

Nord

Vest

Sud

Est Sud

Sud

Vest Vest TOTAL

MUNICIPII, din

care 1 20 17 15 11 16 11 12 103

10.000-20.000 loc. 0 3 2 3 1 1 4 1 15

20.000-50.000 loc. 0 11 7 5 4 9 2 6 44

50.000-100.000

loc. 0 3 3 3 2 4 2 3 20

100.000-200.000

loc. 0 2 4 2 1 1 2 1 13

200.000-400.000

loc. 0 1 1 2 3 1 1 1 10

peste 400.000 loc. 1 0 0 0 0 0 0 0 1

Nord Vest12%

Centru13%

Nord Est14%

Sud Est13%

Sud11%

București-Ilfov18%

Sud Vest9%

Vest10%

Distribuția regională a populației urbane (2010)

ORAŞE, din care 8 37 29 28 24 32 29 30 217

1.500-3.000 loc. 0 2 1 2 0 0 1 0 6

3.000-5.000 loc. 0 3 1 1 3 3 3 1 15

5.000-10.000 loc. 1 22 11 11 10 10 16 16 97

10.000-20.000 loc. 4 8 14 13 10 18 8 12 87

20.000-50.000 loc. 3 2 2 1 1 1 1 1 12

Fig. 5 – Distribuţia municipiilor şi oraşelor în regiunile de dezvoltare după mărimea

demografică

Fig. 6 – Ponderea municipiilor şi oraşelor după mărimea demografică (sursa-analiza socio-

economică realizată în cadrul Grupului de lucru pe administraţie publică)

2.1.2. Dinamica populaţiei

Una din cele mai mare provocări cu care se confruntă România este scăderea numărului

populaţiei, survenită ca urmare a unui spor natural negativ dar mai ales ca urmare a

migraţiei populaţiei apte de muncă în alte ţări. În conformitate cu rezultatele preliminare

ale Recensământului populaţiei şi locuinţelor desfăşurat anul trecut a rezultat un număr

de 19.042.936 locuitori, cu 2,6 milioane mai puţin decât în 2002.

Fig. 7 – Distribuţia

populaţiei urbane pe

regiuni

Pentru mediul urban, la 1 iulie 2010, în cele 320 de municipii şi oraşe ale României erau

înregistraţi 11.798.735 locuitori, reprezentând 55,1% din totalul populaţiei stabile

înregistrate la nivel naţional. Deşi pe parcursul perioadei 1990-2010 ponderea populaţiei

urbane s-a menţinut la un nivel constant în jurul valorii de 55%, în valori absolute aceasta

a înregistrat o scădere de peste 6,4%, din cauza scăderii continue a numărului populaţiei

stabile totale.

Distribuţia la nivel regional a populaţiei urbane relevă faptul că, în afara regiunii

Bucureşti-Ilfov, cu o pondere a populaţiei urbane de peste 90%, ponderi peste media

naţională se mai înregistrează în regiunile Vest, Centru şi Sud-Est.

Sporul natural îşi păstrează declinul din ultimii ani crescând la nivel naţional de la –

47.524 în 2010 la –55197 în 2011. În mediul urban, în 2011 s-a înregistrat un spor natural

pozitiv – cu o maximă la Iaşi (716). Cel mai mare deficit s-a înregistrat la Bucureşti (-

2023)2.

Rata natalităţii este 9,9 născuţi la 1000 de locuitori în România, sub media europeană, dar

mai bine faţă de Austria (cu 9,1 la 1000 loc), Italia, Ungaria şi Portugalia (sub 9,6 la 1000

loc.).

Natalitatea a scăzut constant începând cu anul 1990 la nivel naţional, când se înregistrau

314.746 de nou născuţi, în anul 2000 au fost 234.600, iar în 2010 – 212.000. În 2011

numărul de nou născuţi a scăzut sub pragul de 200.000 – înregistrându-se 196.242 de

nou născuţi – din care 106.667 în mediul urban (54,3%). În mediul urban însă s-a

înregistrat o scădere dramatică cu 11.000 de nou- născuţi mai puţin faţă de anul 2010.

În privinţa deceselor – la nivel naţional şi în mediul urban numărul acestora este în scădere

(de la 259.723 în 2010 la 251.439 în 2011, respectiv de la 117.632 în 2010 la 114.648

decese în 2011 în mediul urban). Cu toate acestea rata mortalităţii din România este una

din cele mai mari din Uniunea Europeană, la fel ca mortalitatea infantilă (decese sub un

an la 1000 de născuţi vii) cu 9,4 la 1000 de născuţi vii (7,5 în mediul urban), care este

totuşi în scădere raportat la 2010.

Fenomenul migraţie – este în creştere în ultimii ani, atât în ceea ce priveşte migraţia

internă cât şi externă. O particularitate este dată de un număr din ce în ce mai mare al

celor mutaţi din urban în rural, acesta datorându-se atât revenirii în mediul rural a

populaţiei pensionate, cât şi ca urmare a fenomenului de expansiune urbană – crearea de

zone dormitor în jurul centrelor urbane – (pondere mare a segmentului 0-15 ani şi 20-34 de

ani – peste 60% din populaţia mutată în mediul rural). La migraţia externă – cei care şi-au

schimbat domiciliul în străinătate – o pondere mare o are segmentul de vârstă dintre 26-40

de ani (peste 50% din totalul emigranţilor din 2009), populaţia tânără aptă de muncă.

Soldul migratoriu după 1990 a înregistrat cifre negative semnificative –42.558 în 1991, -

29.399 în 1992, -10.095 în 2004, după care a urmat o uşoară scădere ajungând ca în anii

2007 şi 2008 să fie chiar pe plus. Trebuie precizat că datele statistice nu iau în

consideraţie emigranţii temporari, care nu şi-au schimbat domiciliul.

Creşterea sau descreşterea populaţiei este unul din indicatori care relevă situaţia

economică a unei comunităţi, dinamica populaţiei indicând evoluţia economică a unui

oraş: oraşele care înregistrează creştere economică şi performează mai bine tind să

atragă populaţie, pe când cele care au o dinamică economică negativă au tendinţa de a

pierde populaţie sau de a stagna. Analizând migraţia determinată de schimbarea

2 Datele au fost preluate de la Buletinul editat la 02.04.2012 de Centrul Naţional de Statistică şi

Informatică în Sănătate Publică.

domiciliului în oraşele României în perioada 2000-2010, prin raportarea soldului

migranţilor (plecări cu domiciliul din localitate minus sosiri cu domiciliul în localitate) la

populaţie, se poate observa că, la nivel naţional, se înregistrează o scădere cu 2,47% a

populaţiei urbane. Analiza pe regiuni indică faptul că singura regiune în care pentru

perioada analizată s-a înregistrat o valoare pozitivă a soldului migraţiei populaţiei a

fost regiunea Bucureşti-Ilfov, unde stabilirile cu domiciliul au depăşit plecările cu

domiciliu cu 51.913. În toate celelalte regiuni de dezvoltare soldul schimbării domiciliului

a fost negativ, cele mai mari procente realizându-se în regiunea Nord-Est (scădere cu 5,16

în anul 2010 faţă de anul 2000) şi Sud (-4,07%), indicând, per ansamblu, o slabă

atractivitate a mediului urban per ansamblu în aceste regiuni.

Stabiliri

de

domiciliu

(număr)

Plecări cu

domiciliu

(număr)

Soldul schimbărilor

de domiciliu

(număr)

Soldul schimbărilor

de domiciliu (%)

Romania 1686785 1988932 -302147 -2.47

Nord-Est 188.618 274.456 -85838 -5.16

Sud-Est 184.512 239.538 -55026 -3.30

Sud 171.167 229.835 -58668 -4.07

Sud-Vest 150.073 185.416 -35343 -3.25

Vest 170.062 199.099 -29037 -2.29

Nord-Vest 155.720 191.806 -36086 -2.41

Centru 172.088 226.150 -54062 -3.39

Bucuresti-Ilfov 494.545 442.632 51913 2.56

Fig. 8 – Migraţia populaţiei determinată de schimbarea domiciliului în mediul

urban în perioada 2000-2010, pe regiuni, Sursa: INS

Ca urmare a fenomenelor de migraţie din oraşe - populaţia de peste 50 de ani care s-a

retras în mediul rural, populaţia care s-a mutat în zona periurbană sau migrarea externă,

cumulat cu un spor natural negativ, în ultimii 10 ani s-au înregistrat schimbări drastice

în ceea ce priveşte componenta demografică, chiar şi cele mai importante oraşe din

România au suferit pierderi masive de populaţie. În mai puţin de 10 ani Bucureştiul a

pierdut 248.015 locuitori (12,9%) chiar în condiţiile unei economii funcţionale (un

boom economic până în 2008). De asemenea, toţi cei 7 poli de creştere se confruntă cu

migrarea populaţiei, fenomen ce aduce mari prejudicii economiei, prin pierderea forţei de

muncă, de regulă calificată şi tânără, dar şi prejudicii sociale, prin creşterea

infracţionalităţii, abandonului şcolar şi alte probleme familiale cauzate de destrămarea

familiilor.

Din cei 7 poli de creştere, cele mai severe situaţii se înregistrează la Braşov, ce a pierdut

20% din populaţie (de la 284.596 de locuitori la 227.961), Craiova – 19,5%, Constanţa şi Iaşi

cu 18%. Iar fenomenul se poate accentua, din cei 7 poli de creştere un număr important

de populaţie este plecată de mai mult de un an din ţară şi un procent important dintre

aceştia urmează să se stabilească în străinătate – din Iaşi sunt plecaţi 13.654 de persoane

iar din Braşov 13.442 de persoane.

Fig. 9 Evoluţiea populaţiei între ultimele două recensăminte

După cum se poate observa şi din Figura de mai sus, pentru localităţile din zonele periurbane în schimb, situaţia este inversată, acestea devenind zone dormitor al marilor centre urbane, terenurile acestora prezentând un mare interes pentru relocarea sediilor de firmă, pentru depozitarea/prelucrarea produselor destinate centrului urban sau, mai ales, pentru construcţia de locuinţe. Un exemplu în acest sens este oraşul Voluntari a cărui populaţie a crescut din 2002 şi până în 2011 cu 28,9% (de la 30.016 la 38.680).

Fig. 10 Evoluţia demografică a Bucureştiului, a celor 7 poli de creştere şi a oraşului Voluntari în perioada 2002-2011

Îmbătrânirea populaţiei urbane reprezintă un alt aspect ce poate afecta competitivitatea

economică a oraşelor (aproape 20% din populaţia urbană avea peste 60 de ani în anul

2009) – iar un procent însemnat al populaţiei de peste 60 de ani se află concentrat în

zonele centrale iar în foarte multe cazuri această populaţie reprezintă o categorie cu

resurse financiare limitate, ceea ce îngreunează procesul de procesul de reabilitare a

clădirilor din zonele centrale ale oraşelor.

2.1.3. Locuirea: calitatea fondului de locuire, tendinţe şi evoluţii, piaţa imobiliară

Segmentul locuirii reprezintă o componentă cheie a dezvoltării urbane – calitatea fondului

de locuinţe, amplasarea în cadrul oraşului şi relaţionarea cu celălalte zone funcţionale din

oraş sunt elemente care condiţionează calitatea, eficienţa economică şi atractivitatea

oraşului. Piaţa imobiliară reprezintă un motor economic care a influenţat puternic modul

de dezvoltare a oraşelor româneşti după anul 1990.

Ca fond de locuinţe la nivelul anului 2011 în România erau 8.450.942 de locuinţe, din care

numai 1,4% aparţin administraţiei publice, ceea ce arată o implicare insignifiantă a

statului în piaţa imobiliară. Acest procent scăzut este rezultat din vânzarea după anul

1990 a locuinţelor în mediul privat, la un preţ care nu a adus beneficii administraţiilor,

aspect care a provocat incapacitatea administraţiilor publice de a controla piaţa

imobiliară, care a impus preţuri exagerate pe locuinţe (vânzare sau închiriere) şi le-a făcut

pe acestea inabordabile, iar pe de altă parte – a condus la degradarea fizică a fondului

construit, o bună parte din locuinţe fiind deţinute de proprietari care nu au capacitatea

financiară de a asigura o mentenanţă adecvată. În ciuda ritmului crescut de construcţie

din ultima perioadă, numai 10% din stocul de locuinţe a fost realizat după anul 1990. O

explicaţie în acest sens este tendinţa de construire (din partea mediului privat) de

locuinţe în construcţii unifamiliale, schimbarea opţiunii populaţiei în ceea ce priveşte

locuirea, fenomen ce s-a produs puternic după anul 1990, abia în ultimii 5-10 ani

dezvoltatorii imobiliari au început să construiască locuinţe în imobile colective. După 1990

numărul locuinţelor nou construite din fonduri publice a scăzut spectaculos, cu toate ca

majoritatea (93.7%) fondurilor publice destinate construcţie de noi locuinţe au fost

orientate către mediul urban3.

În construcţia de locuinţe de după anul 1990 un moment foarte important l-a constituit

intrarea României în NATO – 2004 – ce a avut ca efect creşterea investiţiilor străine,

segmentul imobiliar reprezentând un domeniu ce a atras foarte mulţi investitori străini

(dezvoltatori din Israel sau Spania).

Fig 11 – Tabel cu numărul şi ponderea locuinţelor după anul de construire, sursa – tabel

prelucrat după datele din studiul realiat pentru Administraţia prezidenţială – Comisia

Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi inechităţi sociale

în România (Sept. 2009)

Criza financiară început cu anul 2008 şi-a pus amprenta asupra domeniului imobiliar,

investiţiile în acest domeniu fiind limitate ca urmare a scăderii cererii. De altfel, preţurile

locuinţelor au scăzut dramatic după anul 2008, revenind la un preţ echilibrat în raport cu

costurile de construire, specula înregistrată până în 2008 fiind înlăturată. Un impact major

asupra pieţei imobiliare l-a avut programul iniţiat de Guvernul României – Prima casă, care

a venit atât în sprijinul tinerilor, facilitându-le achiziţionarea unei locuinţe, cât şi în

sprijinul dezvoltatorilor care au putut astfel să-şi recupereze investiţia.

Din tabelul de la Figura 15 mai pot fi trase 3 concluzii:

aproape 15% din fondul de locuinţe a fost construit înainte de cel de al doilea

Razboi Mondial, acestea necesitând (în special construcţiile de tip bloc) lucrări de

consolidare, care să reducă vulnerabilitatea acestora la mişcările seismice.

Totodată, o bună parte din aceste locuinţe se află în clădiri de patrimoniu sau în

zonele centrale ale localităţilor, constituind mărturii ale istoriei localităţilor, şi

necesită prin urmare operaţiuni de regenerare urbană. Aceste operaţiuni au fost

îngreunate în România de lipsa unor instrumente legislative, fondurile publice

neputând fi destinate refacerii fondului construit ce aparţine mediului privat. În

vederea impulsionării acestor operaţiuni, în anul 2011 a fost promulgată Legea 153

pentru măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor, care oferă

instrumente tehnice şi financiare administraţiilor şi proprietarilor în vederea

regenerării urbane şi refacerii faţadelor clădirilor.

3 Administraţia prezidenţială – Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi inechităţi sociale

în România (Sept. 2009)

Total

Număr 315479 377513 553465 1435894 1589052 1932401 1197000 595386 260856 193896 8450942

Pondere 3,73% 4,47% 6,55% 16,99% 18,80% 22,87% 14,16% 7,05% 3,09% 2,29% 100%

Înainte de

1910

1910-

1929

1930-

1944

1945-

1960

1961-

1970

1971-

1980

1981-

1989

1990-

1999

2000-

2007

2008-

2011

Fig 12 – Numărul clădirilor tip bloc construite în perioada 1945-1989

mai mult de 85% din fondul de locuinţe este construit înainte de revoluţie,

toate aceste construcţii necesitând lucrări de reabilitare termică, care să

conducă la limitarea consumului de energie. În ultimii ani au fost derulate

proiecte de reabilitare termică cu fonduri guvernamentale sau de la administraţiile

locale, în perioada următoare urmând a fi utilizate şi fonduri europene. Din

păcate, lucrările desfăşurate până în prezent au avut în prim plan eficienţa

economică şi mai puţin calitatea arhitecturală, iar lucrările au fost punctuale, nu

au constituit operaţiuni integrate, care să cuprindă şi reabilitarea spaţiului public

dintre ansamblurile de construit şi găsirea unor soluţii adecvate pentru creşterea

numărului de locuri de parcare. Acestea din urmă reprezintă o reală problemă,

locurile de parcare realizate pentru construcţiile din perioada comunistă (mai mult

de 70% din stocul de locuinţe) fiind subdimensionate. Lipsa alternativelor de

parcare conduce la degradarea spaţiului verde – ce este utilizat pentru parcarea

autovehiculelor dar şi la o poluare vizuală şi nu în ultimul rând la conflicte sociale.

numai 25% din stocul de locuinţe a fost proiectat după ultimele normative şi

cerinţe referitoare la siguranţa la cutremur, stabilite după cutremurul din 1977.

An 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Total 25.300 24.398 22.910 25.160 27.742 34.782 43.000 61.171

Cu 1 camera 1.363 1.331 1.053 1.191 1.041 1.356 2.307 3.688

Cu 2 camere 5.868 5.259 4.326 4.806 4.672 5.864 6.640 13.030

Cu 3 camere 8.009 7.556 6.779 7.127 7.589 9.278 11.494 16.303

Cu 4 camere si peste

10.060 10.252 10.752 12.036 14.440 18.284 22.559 28.150

Fig 13 – Locuinţe realizate din fonduri private, sursa - Administraţia prezidenţială –

Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi inechitţi

sociale în România (Sept. 2009)

An 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Total 1.285 2.956 6.086 4.903 5.126 4.856 4.299 6.084

Cu 1 camera

261 1.190 2.314 2.012 2.098 1.682 1.544 1.644

Cu 2 camere

522 1.181 3.003 2.456 2.510 2.728 2.103 3.668

Cu 3 camere

418 510 712 394 483 337 514 576

Cu 4 camere

si peste

84 75 57 41 35 109 138 196

Fig 14 – Locuinţe realizate din fonduri publice, sursa - Administraţia prezidenţială –

Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi

inechităţi sociale în România (Sept. 2009)

Din Figura 17 se poate observa avântul pieţei imobiliare după anul 2000 şi până în 2008,

când s-au construit de 2,5 ori mai multe locuinţe de cât în anul 2001. Totodată,

administraţia publică, odată cu înfinţarea Agenţiei Naţionale de Locuinţe, ce dezvoltă 2

tipuri de proiecte în mediul urban - constructia de locuinte cu credit ipotecar şi

constructia de locuinţe pentru tineri, destinate închirierii; a devenit un jucător activ pe

piaţa imobiliară, mărindu-şi de aproape 5 ori activitatea în 2008 raportat la 2001.

Discrepanţa faţă de construcţiile efectuate cu fonduri private rămâne ridicată – de 10 ori

mai multe locuinţe realizate de privat, dar raportul a fost micşorat în intervalul 2001-

2008, în 2001 raportul era de 20 de ori mai multe locuinţe realizate de privat. Totuşi,

aceste construcţii realizate din fonduri publice nu sunt suficiente, în perioada 1998-2007

au fost realizate numai cca. 22.500 locuinţe sociale la un necesar estimat de aprox.

1milion de locuinţe.

De altfel, datorită acestor evoluţii, suprafaţa medie a unei locuinţe urbane a crescut în

decursul celor două decenii cu peste 14% (de la 34 mp la 39 mp). În acelaşi timp, s-a

înregistrat şi o creştere a suprafeţei locuibile pe locuitor urban de la 11 mp/locuitor în

1991 la 15 mp/locuitor urban în 2010, atât datorită creşterii suprafeţei totale locuibile,

cât şi ca urmare a scăderii treptate a numărului populaţiei urbane.

Clădiri

existente

- urban

Clădiri existente (număr) Suprafaţa locuibilă (mp)

Suprafaţa locuibilă pe

locuitor (mp/locuitor)

1991 2010 Dinamica 1991 2010 Dinamica 1991 2010 Dinamica

Nord-Est 501,417 586,887 17% 16,306,905 21,903,249 34% 10.0 13.7 36%

Sud-Est 522,834 575,384 10% 17,554,584 21,373,930 22% 10.3 13.8 34%

Sud 466,091 515,891 11% 15,793,316 20,104,364 27% 11.0 14.9 35%

Sud-Vest 338,175 395,144 17% 11,320,656 15,148,412 34% 10.7 14.1 32%

Vest 454,773 500,829 10% 15,776,166 19,775,723 25% 11.6 16.4 41%

Nord-Vest 499,879 560,076 12% 17,260,593 22,331,357 29% 11.2 15.4 37%

Centru 527,511 586,044 11% 18,210,480 23,279,311 28% 10.6 15.6 46%

Bucureşti-

Ilfov 763,675 847,419 11% 26,858,169 34,482,048 28% 12.6 16.6 31%

ROMANIA 4,074,355 4,567,67

4 12% 137,082,055 178,398,394 30% 11.1 15.1 36%

Fig 15 – Dinamica fondului de locuinţe după număr şi suprafaţa locuibilă

La nivel regional, în intervalul 1991-2010, se remarcă o creştere mai accentuată atât a

numărului de clădiri de locuit (17%), cât şi a suprafeţei locuibile (34%), în regiunile Nord-

Est şi Sud-Vest. Cu toate acestea cele două regiuni înregistrau şi în anul 2010 valori sub

media naţională în cea ce priveşte suprafaţa locuibilă pe locuitor.

În ceea ce priveşte raportul populaţiei la numărul de locuinţe – cea mai bună situaţie se

înregistrează în Bucureşti cu 2,09 persoane/locuinţă, dar situaţia este echilibrată şi la

nivelul celor 7 poli de creştere – între 2,20 şi 2,38 persoane/locuinţă. Acesta este

rezultatul dinamicii ridicate de pe piaţa imobiliară reprezentată în Figura 17, cumulat cu

scăderea numărului populaţiei la nivelul oraşelor amintite.

Fig 16 – Echiparea locuinţelor, sursa - Administraţia prezidenţială – Comisia Prezidenţială

pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi inechităţi sociale în România

(Sept. 2009)

În ceea ce priveşte calitatea fondului de locuinţe, în mediul urban încă există deficienţe în

ceea ce priveşte alimentarea cu apă a locuinţelor sau racordarea la sistemul de

canalizare, sau dotarea locuinţelor cu baie şi bucătărie. Cele mai mari probleme se

înregistrează în zonele periferice şi în localităţile mici unde sărăcia si criza utilităţilor

publice generează o acută precaritate a locuirii. De asemenea, se înregistreză probleme

cauzate şi din cauza noilor dezvoltări – în zonele de expansiune urbană o mare parte din

construcţii nu sunt conectate la reţeaua de alimentare cu apă/ canalizare, fiind utilizate

soluţii proprii.

Creşterea numărului de gospodarii si a suprafeţei locuibile medii pe cap de locuitor

înregistrate in ultima perioada a condus la creşterea cererii de locuinţe si terenuri de

construit. In majoritatea oraşelor au fost realizate noi cartiere rezidenţiale atât in mod

planificat cat mai ales în mod spontan, determinand astfel o marire a fluxurilor de

trafic individual, sporirea consumului energetic efecte negative asupra peisajului si

mediului.

Dinamica economică a principalelor oraşe din România este reflectată şi pe piaţa

imobiliară – preţul terenurilor şi cererea au condus la realizarea unor construcţii înalte în

aceste localităţi, care se delimitează atât prin numărul blocurilor dar şi prin înălţimea

acestora.

Fig 17 – Ilustrarea localităţilor după numărul clădirilor de tip bloc şi numărul blocurilor

cu mai mult de 10 etaje

2.1.4. Calitatea mediului, servicii şi utilităţi publice

Suprafaţa totală a spaţiilor verzi din mediul urban, în anul 2010, a fost de 22.000 ha, adică

aproape 19 mp pe locuitor din mediu urban, comparativ cu 16,6 mp pe locuitor cât se

înregistra în anul 1993.

Conform directivelor UE în domeniu şi a OUG 114/2007 pentru modificarea şi completarea

OUG 195/2005 privind protecţia mediului, autorităţile administraţiei publice locale au

obligaţia de a asigura din terenul intravilan o suprafaţă de spaţiu verde de minimum 20

mp/locuitor, pana la data0 de 31 decembrie 2010, şi de minimum 26 mp/locuitor, până la

data de 31 decembrie 2013.

De altfel, aceste norme reprezintă un minim convenit la nivelul UE, în condiţiile în care

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă o suprafaţă de 52 mp/locuitor, ca necesar

pentru a asigura un mediu de viaţă sănătos în oraşe.

La nivel regional, se observă că doar regiunile Bucureşti-Ilfov şi Sud-Vest au înregistrat

valori ale spaţiului verde pe locuitor care să îndeplinească norma prevăzută în legislaţia

naţională de 20 mp/locuitor, în anul 2010. Totuşi, la nivelul regiunii Bucureşti-Ilfov se

remarcă o uşoară scădere a indicatorului în perioada 1993-2010, din cauza scăderii

suprafeţei spaţiului verde în cele două oraşe existente (Bucureşti şi Buftea), dar şi noilor

oraşe declarate, a căror medie a spaţiului verde pe locuitor era de numai 9 mp, în anul

2010.

Spaţii verzi

urbane

Suprafaţa totală a spaţiilor

verzi din oraşe (ha)

Spaţii verzi pe locuitor

urban (mp/locuitor)

1993 2010 Dinamica 1993 2010 Dinamica

Nord-Est 2,528 2,526 0% 15.2 15.9 4%

Sud-Est 2,636 2,683 2% 15.6 17.4 11%

Sud 1,883 2,091 11% 12.8 15.5 21%

Sud-Vest 2,449 2,487 2% 22.7 23.2 2%

Vest 2,271 2,551 12% 17.5 21.1 21%

Nord-Vest 2,140 2,782 30% 14.2 19.2 35%

Centru 1,910 2,266 19% 11.8 15.1 29%

Bucureşti-Ilfov 4,872 4,619 -5% 23.4 22.2 -5%

ROMANIA 20,689 22,005 6% 16.7 18.7 12%

Fig 18 – Transportul public local de pasageri, în profil teritorial, 2009. Sursa: INS

De remarcat este şi saltul realizat la nivelul regiunilor Nord-Vest, Sud şi Centru, ultimele

în anul 1993, care în intervalul 1993-2010, au înregistrat creşteri de 35%, respectiv 29%

ale suprafeţei spaţiului verde pe locuitor, datorate atât celor 22 de oraşe nou declarate

în cele trei regiuni, cât şi unor creşteri semnificative ale spaţiului verde în unele oraşe

deja existente, cum ar fi Cluj-Napoca, Cavnic, Satu Mare (Nord-Vest), Sovata, Odorheiu

Secuiesc (Centru), Câmpina sau Amara (Sud).

Infrastructură edilitară

Alimentarea cu apă potabilă. Reţeaua de distribuţie a apei potabile din mediul urban

românesc era în 2010 de peste 27.200 km, capacitatea instalaţiilor de producere a apei

potabile era de peste 8,9 milioane mc/zi, iar cantitatea de apă potabilă distribuită a fost

de 863 milioane mc.

Dinamica în timp a celor trei indicatori, la nivelul mediului urban, evidenţiază o creştere

cu 47% a lungimii totale a reţelei de distribuţie faţă de anul 1990, concomitent cu o

scădere cu 6% a capacităţii instalaţiilor de producere a apei şi cu 44% a cantităţii de apă

distribuită, în perioada 2000-2010.

Aceste evoluţii denotă o extindere a reţelei de distribuţie a apei pentru consumatorii

casnici, în paralel cu o degradare a celei pentru agenţii economici, fenomen care a

determinat şi o reducere a cantităţilor de apă distribuite, în condiţiile în care capacităţile

de producţie ale instalaţiilor au înregistrat o scădere nesemnificativă.

La nivel regional, ies în evidenţă regiunile Sud-Vest şi Bucureşti-Ilfov. Regiunea Sud-Vest a

înregistrat cea mai importantă evoluţie a reţelei de distribuţie a apei şi a capacităţii

instalaţiilor şi cantitatea de apă distribuită.

În cazul regiunii Bucureşti-Ilfov, se remarcă creşterea capacităţilor instalaţiilor de

producere a apei înregistrată în toate oraşele acestei regiuni, dar în special în Bucureşti,

precum şi înregistrarea celei mai mici scăderi a cantităţilor de apă distribuite şi aceasta

cauzată în special de scăderea cu 10% înregistrată de Bucureşti.

Reţea

apă

potabilă

Reţea distribuţie apă (km) Capacitatea instalaţiilor (mc/zi) Cantitatea de apa distribuita

(mii mc)


Nord-Est 2,410 3,681 53% 1,183,360 1,118,317 -5% 201,002 90,294 -55%

Sud-Est 2,931 3,623 24% 1,783,702 1,686,961 -5% 204,138 80,405 -61%

Sud 2,546 3,676 44% 942,301 765,611 -19% 170,195 68,019 -60%

Sud-Vest 1,365 2,609 91% 785,574 861,006 10% 123,576 81,547 -34%

Vest 2,336 3,622 55% 1,027,500 799,301 -22% 152,829 63,826 -58%

Nord-

Vest 2,315 3,765 63% 1,084,121 981,279 -9% 174,270 88,282 -49%

Centru 2,524 3,781 50% 1,202,744 1,179,192 -2% 197,759 98,867 -50%

Bucureşti

-Ilfov 2,087 2,470 18% 1,444,656 1,521,684 5% 318,795 292,043 -8%

ROMANIA 18,513 27,226 47% 9,453,958 8,913,351 -6% 1,542,564 863,283 -44%


Reţeaua de canalizare. În anul 2010, lungimea reţelei de canalizare din oraşele

româneşti era de circa 19.000 km, ceea ce înseamnă o creştere cu peste 44% a acesteia

comparativ cu anul 1990. Pe regiuni de dezvoltare se remarcă o dezvoltare mai puternică

a acesteia în intervalul 1990-2010 în regiunile Sud şi Nord-Vest, cu creşteri de peste 65%,

în paralel cu o extindere de doar 26% în Bucureşti-Ilfov. Creşterile din regiunea Sud se

datorează în special extinderii reţelei de canalizare din oraşele Piteşti, Mioveni, Giurgiu şi

Ploieşti, în timp ce în Nord-Vest se remarcă extinderea acesteia în cele şase reşedinţe de

judeţ.

Energie termică. Cantitatea totală a energiei termice distribuite în sistem centralizat în

mediul urban în anul 2010 a fost de circa 12,8 milioane gigacalorii, înregistrând o scădere

severă cu 64% faţă de anul 1993, când se distribuiau 36 milioane gigacalorii.

Pe regiuni de dezvoltare se constată scăderi de peste 75% în regiunile Centru şi Nord-Est,

ca urmare a întreruperii activităţii de distribuţie a energiei termice în 37 din cele 53 de

oraşe ale regiunii Centru, respectiv în 24 din cele 38 de oraşe din Nord-Est. De altfel,

această situaţie este caracteristică întregului sistem urban românesc, având în vedere

reducerea numărului localităţilor în care se distribuie energia termică, de la în 242 din

cele 260 de oraşe la 95 din totalul de 320 oraşe existente, în anul 2010.

Canalizare şi

energie termică

Lungimea reţelei canalizare (km) Energie termică distribuită (Gcal)


Nord-Est 1,869 2,618 40% 4,319,165 998,553 -77%

Sud-Est 1,987 2,579 30% 3,734,454 1,733,537 -54%

Sud 1,420 2,356 66% 3,164,186 1,182,063 -63%

Sud-Vest 1,073 1,469 37% 2,338,001 1,076,630 -54%

Vest 1,581 2,177 38% 4,761,046 1,369,279 -71%

Nord-Vest 1,712 2,823 65% 4,561,467 1,286,012 -72%

Centru 1,770 2,726 54% 4,345,220 420,158 -90%

Bucuresti-Ilfov 1,698 2,142 26% 8,753,767 4,715,167 -46%

ROMANIA 13,110 18,890 44% 35,977,306 12,781,399 -64%

Fig 20 – Canalizare şi energi termică. Sursa: INS

Alimentarea cu gaze naturale. Lungimea totală a reţelei de distribuţie a gazelor în

oraşele României era în anul 2010 de peste 20.000 km, prin care se distribuiau un total de

8,9 miliarde metrii cubi de gaze naturale, înregistrându-se astfel o creştere de aproape

150% a lungimii reţelei faţă de anul 1990, respectiv doar 5% a volumului de gaze naturale

distribuite, faţă de anul 2000.

Această diferenţă în evoluţia celor doi indicatori se datorează extinderii cu precădere a

reţelei de alimentare a gospodăriilor, cu un consum limitat la uzul casnic.

Gaze naturale

Lungime reţea distribuţie gaze

naturale (km) Gaze naturale distribuite (mii mc)


Nord-Est 662 2,283 245% 862,977 810,675 -6%

Sud-Est 366 1,779 386% 474,785 1,317,051 177%

Sud 1,268 2,915 130% 1,057,757 852,518 -19%

Sud-Vest 576 1,636 184% 640,756 405,871 -37%

Vest 809 2,650 227% 490,193 497,085 1%

Nord-Vest 999 2,713 172% 1,115,516 694,614 -38%

Centru 1,875 3,768 101% 2,395,378 1,716,083 -28%

Bucureşti-Ilfov 1,713 2,749 60% 1,429,406 2,617,457 83%

ROMANIA 8,269 20,493 148% 8,466,768 8,911,354 5%

Fig 21 – Reţeaua de distribuţie a gazelor naturale în mediul urban, pe regiuni. Sursa: INS

La nivel regional, dacă în cazul extinderii reţelei de distribuţie toate regiunile au

înregistrat creşteri cuprinse între 60% (Bucureşti-Ilfov) şi 386% (Sud-Est), în cazul

volumului de gaze naturale distribuite situaţia este mult mai complexă, cinci regiuni

înregistrând scăderi ale volumului, iar celelalte trei - creşteri. Regiunea Sud-Est a

înregistrat, pe lângă cea mai mare creştere a reţelei şi cea mai ridicată creştere a

volumului de gaze distribuit, de 177% faţă de anul 2000, cauzată în principal creşterii

volumului de gaze naturale în rândul consumatorilor economici din municipiu Galaţi

(volumul de gaze distribuite a crescut de la 36 milioane mc în 2000, la circa 625 milioane

mc în 2010).

În ciuda faptului că reţelele edilitare au cunoscut în ultima perioadă o tendinţă

ascendentă de dezvoltare, o serie de localităţi urbane nu îndeplinesc în totalitate

indicatorii minimali de definire a oraşelor, prevăzuţi de legislaţia în vigoare.

Fig 22 – Indicatori minimali de definire a municipiilor(sursa: teza de doctorat Amalia

Vîrdol)

2.1.5. Infrastructură: mobilitate, accesibilitate şi comunicaţii

Străzi orăşeneşti

În anul 2010 în România existau peste 27.000 km de străzi orăşeneşti, dintre care doar 63%

erau străzi orăşeneşti modernizate. Comparativ cu situaţia înregistrată în anul 1990, se

constată o creştere cu 28% a numărului total de străzi orăşeneşti şi cu 40% a celor

modernizate, ceea ce a permis creşterea gradului de modernizare a străzilor orăşeneşti cu

9%. Cu toate acestea trebuie menţionat că din cei aproape 6.000 de km noi de străzi

orăşeneşti înregistraţi în perioada 1990-2010 peste 45% provin de la cele 60 de localităţi

declarate oraşe în acest interval. Numai 55% din numărul de km de străzi orăşeneşti provin

din extinderea reţelei de străzi orăşeneşti din vechile oraşe, fie prin construirea de noi

străzi, fie prin extinderea intravilanului acestora şi transformarea unor drumuri comunale

în străzi orăşeneşti.

Din punct de vedere calitativ, la nivelul anului 2010, analiza diferenţiată pe cele două

categorii de oraşe, declarate înainte şi după 1990, relevă un grad de modernizare de doar

39% aferent străzilor orăşeneşti din cele 60 de oraşe declarate după 1990, în timp ce în

cazul oraşelor vechi gradul era de peste 65%.

Pe de altă parte se poate spune că, în general, gradul de modernizare creşte direct

proporţional cu mărimea demografică a oraşelor, în condiţiile în care ¾ din noile oraşe

declarate după 1990 au o populaţie de sub 10.000 locuitori.

La nivel regional, se remarcă grade mai ridicate de modernizare în regiunile Sud-Est şi

Vest şi mai redus în Bucureşti-Ilfov. În mod surprinzător, municipiul Bucureşti

înregistrează un grad de modernizare a strazilor urbane de numai 55%.

Străzi orăşeneşti

Străzi orăşeneşti - total (km) Străzi modernizate (km) Gradul de modernizare (%)


Nord-Est 2,939 3,811 30% 1,694 2,147 27% 58% 56% -2%

Sud-Est 2,664 3,097 16% 1,801 2,196 22% 68% 71% 5%

Sud 3,068 3,820 25% 1,657 2,477 49% 54% 65% 20%

Sud-Vest 2,171 2,719 25% 1,304 1,755 35% 60% 65% 7%

Vest 2,734 3,145 15% 1,686 2,111 25% 62% 67% 9%

Nord-Vest 2,646 3,705 40% 1,369 2,332 70% 52% 63% 22%

Centru 2,969 4,027 36% 1,720 2,512 46% 58% 62% 8%

Bucureşti-Ilfov 1,874 2,681 43% 851 1,381 62% 45% 52% 13%

ROMANIA 21,065 27,005 28% 12,082 16,911 40% 57% 63% 9%

Fig 23 – Evoluţia şi gradul de modernizare al străzilor orăşeneşti. Sursa: INS

Ponderea ridicată din Sud-Est se datorează celor şase reşedinţe de judeţ, care

concentrează peste 50% din lungimea totală a străzilor orăşeneşti din regiune şi

înregistrează în medie un grad de modernizare de aproape 90%. O situaţie similară se

înregistrează şi în Vest, unde străzile orăşeneşti din cele patru reşedinţe de judeţ

înregistrează un grad de modernizare de peste 80%.

Transportul public local de pasageri se află în continuă scădere începând cu anul

1990. Numărul localităţilor urbane cu transport urban de pasageri a scăzut

continuu de la 115 în anul 2000 la 95 în anul 2007. Totodată, lungimea liniei

simple pentru infrastructura transportului public (tramvai şi troleibuz)

înregistrează acelaşi trend descendent continuu în ultimul deceniu, lungimea

liniei simple scăzând cu 10% în perioada 2000-2010 pentru tramvaie, respectiv

51% pentru troleibuze.

În schimb, numărul vehiculelor în inventar pe tipuri a avut evoluţii diferite. În timp

ce numărul tramvaielor şi troleibuzelor s-a redus constant (25% reducere în cazul

tramvaielor în perioada 200-2009), numărul autobuzelor şi microbuzelor în inventar

a înregistrat o creştere cu aproximativ 10%în perioada 2000-2009.

Metroul, mijloc de transport specific capitalei Bucureşti, a înregistrat evoluţii

pozitive limitate în perioada 2000-2009, atât în ceea ce priveşte lungimea liniilor

ferate (cca 6%) şi a vehiculelor în inventar (cca. 21%).

Regiuni de

dezvoltare

Lungimea linei

simple (km.)

Vehicule în inventar (nr.) Pasageri transportaţi (mii)

Tramvaie Troleibu

ze

Tramvaie Autobu

ze şi

microbu

ze

Troleibuze Tramva

ie

Autobuze

şi

microbuz

e

Trolei

buze

România 891.3 475.4 1.438 6.069 641 635.921 1.084.944 197.84

8

Nord-Est 94.8 31.0 180 658 30 56.974 119.063 4.369

Sud-Est 120.9 44.4 132 1.181 33 28.601 149.009 9.132

Sud 24.0 25.0 33 579 25 20.129 92.443 8.321

Sud-Vest 17.2 16.0 47 451 17 21.301 50.942 3.637

Vest 195.9 60.0 368 418 50 79.395 38.067 21.964

Nord-Vest 64.8 51.6 162 613 116 75.953 143.143 49.816

Centru 11.0 82.7 3 716 68 207 131.444 19.419

Bucureşti-

Ilfov 362.7 164.7 513 1.453 302 353.360 360.829 81.190


Analiza transportului public local de pasageri în profil teritorial scoate în evidenţă

detaşarea regiunii de dezvoltare Bucureşti (în fapt a municipiului Bucureşti, având

în vedere că datele sunt înregistrate pe municipiul Bucureşti) faţă de celelalte

regiuni ale ţării. Bucureştiul este superior celorlalte regiuni la toţi indicatorii

referitori la transportul urban: lungime liniilor simple pentru tramvaie şi

troleibuze, număr vehicule în inventar şi pasageri transportaţi. În celelalte regiuni,

se remarcă regiunile Vest şi Nord-Vest în privinţa pasagerilor transportaţi cu

tramvaiele, Sud-Est şi Nord-Vest în privinţa pasagerilor transportaţi cu autobuzele

şi microbuzele, respectiv Nord-Vest şi Centru în privinţa pasagerilor transportaţi cu

troleibuze.

Dacă analizăm intensitatea utilizării mijloacelor de transport public, raportând

pasagerii transportaţi la numărul vehiculelor în inventar, regiunea Bucureşti-Ilfov

domină celelalte regiuni la toate tipurile de vehicule cu excepţia pasagerilor

transportaţi cu troleibuzul, unde pe primele locuri se situează oraşele din regiunile

Vest (439 pasageri/vehicul) şi Nord-Vest (429 pasageri/vehicul).

În domeniul mobilităţii urbane, principala problemă este lipsa unei politici

integrate a mobilităţii urbane care să fie transpusă prin intermediul planurilor

de mobilitate urbană care ar asigura corelarea dintre dezvoltarea urbană şi

dezvoltarea infrastructurii de transport. Ca rezultat al acestui aspect, oraşele

româneşti suferă de lipsa sau insuficienţa pietonalelor, de lipsa unor mijloace de

transport nepoluante, de lipsa unei politici pentru locurile de parcare, de

necorelarea nevoilor oraşului cu proiectele ce vizeză accesibilitatea. Alte

provocări la nivel naţional în ceea ce priveşte mobilitate urbană sunt:

lipsa de cooperare în realizarea politicilor integrate între diferitele

instituţii responsabile cu diferite competenţe şi armonizarea acestora cu

politicile şi legislaţiile UE

reţeaua de drumuri existentă a fost îmbunătăţită, nu extinsă. Noile

dezvoltări urbane din zonele exterioare ale oraşelor nu au fost acompaniate

de dezvoltări ale infrastructurii (reţea stradală şi mijloace de transport în

comun), acest lucru conducând la un trafic intens, la congestionare, la un

timp ridicat de parcurgere a distanţelor şi la creşterea numărului

accidentelor.

absenţa unui sistem de planificare urbană la scară metropolitană, care să

cuprindă infrastructura tehnică de circulaţie dintre oraşe şi unităţile

administrative teritoriale învecinate a dus la rupturi şi neconcordanţe în

planificarea reţelelor necesare.

folosirea intensivă a transportului auto individual; nu s-a încurajat şi

dezvoltat reţeaua feroviară de proximitate (ce ar fi putut fi folosită în urma

dezindustrializării).

nu există o politică reglementată a transportului de mărfuri în interiorul

oraşelor (ca orar de aprovizionare)

lipsa unor sisteme de transport metropolitane.

strategia de dezvoltare şi extindere a transportului public urban a fost

rareori corelată cu strategiile şi sistemele periurbane.

infrastructura ecologică de transport public (tramvai, metrou, troleu) a fost

reabilitată dar nu extinsă în corelaţie cu noile zone de dezvoltare urbană.

nu s-au realizat piste de biciclişti care să limiteze nevoile de transport cu

automobilul personal.

lipsa centurilor ocolitoare.

2.1.6. Economia oraşelor româneşti

Competitivitatea oraşelor depinde de gradul de diversificare al bazei lor economice iar in

România sunt prezente un număr mare de oraşe cu un grad scăzut de atractivitate datorat

spcializarii acestuia pe o sigura ramura de activitate, acest fapt având reprecursiuni

directe asupra întregii economii regionale.

Economia oraşele româneşti a fost zguduită de două elemente majore care au avut

repercursiuni în modul de dezvoltare al acestora – restructurarea industrială de după

anul 1990 şi criza financiară începută în anul 2008. Cele mai afectate au fost oraşele

mono-industriale sau cele cu ramuri economice limitate ca număr, care nu putut dezvolta

noi activităţi care să preia forţa de muncă disponibilă.

Tendinţa la nivel european şi care se manifestă cu precădere în ţările mai puţin dezvoltate

este concentrarea activităţilor economice şi a populaţiei în marile metropole, dar mai ales

în oraşele capitală ceea ce oferă o poziţie dominantă şi unică a capitalei în sistemul

economic naţional. Într-un studiu al DG REGIO referitor la regiunile metropolitane în

Uniunea Europeană4, se menţionează că cele opt regiuni metropolitane din România

(Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, Braşov, Craiova, Constanţa şi Galaţi)

produceau în anul 2006 46,1% din valoarea PIB-ului naţional, în ciuda faptului că în

aceste regiuni era concentrată doar 32,6% din populaţia ţării5. Comparativ cu media

naţională, PIB-ul în cele opt regiuni metropolitane se situau în 2006 la 54% faţă de media

europeană, cu 16 puncte procentuale peste media naţională. Comparativ cu media

naţională a PIB, în anul 2006, Bucureştiul se situează mult peste media naţională, având în

perioada 2000-2006 şi cea mai mare creştere economică dintre cele opt regiuni

metropolitane.

În privinţa ocupării forţei de muncă, rata de ocupare totală a populaţiei în România a fost

de 50,3% în anul 2011, în scădere lejeră faţă de anii precedenţi, mult mai redusă însă dacă

ne raportăm la anul 2000, faţă de care scăderea este de aproximativ 9%. Nu există

diferenţe pe medii de rezidenţă, rata de ocupare fiind de 50,2% în urban, comparativ cu

4 Lewis Dijkstra, Metropolitan regions in the EU, no 1/2009, DG REGIO

5 Produsul intern brut (PIB) este cel mai des uzitat indicator de măsurare a bunăstării și creșterii

economice într-o regiune. Cu toate acestea, nu există statistici care să măsoare PIB-ul pentru orașe. Orice

statistică referitoare la volumul bunurilor și produselor în cadrul orașelor se face de obicei prin raportarea la

niveluri administrative superioare.

50,5% în mediul rural. Cu toate acestea, există evoluţii diferite pe medii de rezidenţă de-a

lungul ultimului deceniu, identificându-se o stagnare a ratei de ocupare în mediul urban

(49-50%), comparativ cu un trend descendent pentru mediul rural (reducere de la 70% în

2000 la 50,5% în 2011).

Rata de ocupare, pe medii (%)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Romania 59 58,3 51,3 51 50,4 50,2 51 51,3 51,4 50,7 50,8 50,3

Urban 49,6 48,9 47,3 47,5 48,9 47,9 49,8 49,5 49,9 49,4 49,5 50,2

Rural 70 69,4 56,1 55,2 52,3 53 52,6 53,6 53,2 52,4 52,3 50,5

Fig 25 – Rata de ocupare, pe medii. Sursa: INS

În profil teritorial, rata de ocupare în mediul urban se situa în anul 2009 peste media

naţională în toate regiunile de dezvoltare. Cele mai mari rate de ocupare din mediul urban

sunt înregistrate în regiunile Bucureşti-Ilfov (64,3%) şi Centru (58%), iar cele mai reduse în

regiunile Nord-Est (52,6%) şi Sud-Vest (52,5%). Comparativ cu media regională a ratei de

ocupare însă este de remarcat că numai în regiunile Nord-Vest, Centru şi Bucureşti-Ilfov

rata de ocupare în mediul urban se situează peste media regională, în timp ce în celelalte

regiuni de dezvoltare această se situează sub media regională.

Rata de ocupare în mediul urban în profil teritorial în anul 2009 (%)

Fig 26 – Rata de ocupare în mediul urban în profil teritorial. Sursa: INS

În privinţa numărului populaţiei ocupate, la nivel naţional în perioada 2000-2010 se

evidenţiază o scădere a numărului populaţiei ocupate cu 13%. Evoluţia numărului

populaţiei ocupate este diferită însă între mediul urban şi rural, marcând o creştere a

populaţiei ocupate în mediul urban (cca. 7% în aceeaşi perioadă) şi o reducere în mediul

rural (aproape 30%).

Pe categorii de activităţi, în mediul urban, la nivel naţional în aceeaşi perioadă se

remarcă o scădere a numărului populaţiei ocupate în agricultură şi industrie şi o

creştere a sectorului construcţii şi servicii, ceea ce marchează o tendinţă de

terţiarizare a economiei oraşelor. De altfel, din cele 5.071.490 persoane ocupate în anul

2011 în mediul urban, cele mai multe erau concentrate în sectorul servicii (61%), urmat pe

sectorul industriei (cca. 28%). Dintre domeniile sectorului servicii cele mai importante

dinamici le-au înregistrat intermedierile financiare (creştere de 74% în anul 2011, faţă de

anul 2000), hoteluri şi restaurante (plus 69%) sau comerţul (32%).

Rata şomajului BIM, pe medii (%)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Romania 6,9 6,4 8,4 7 8 7,2 7,3 6,4 5,8 6,9 7,3 7,4

Urban 11,1 10,4 11,2 9,5 9,5 8,8 8,6 7,7 6,8 8,1 9,1 8,8

Rural 3,1 2,8 5,4 4,3 6,2 5,2 5,6 4,9 4,6 5,4 5 5,5

Fig 27 – Rata şomajului. Sursa: INS

În ceea ce priveşte şomajul, mediul urban se confruntă în anul 2011 cu o rată a şomajului

BIM mai mare decât în mediul rural (8,8% faţă de 5,5%) şi peste media naţională

(7,4%), dar în scădere faţă de 2010 (9,1%). Pe parcursul ultimului deceniu rata şomajului

în mediul urban a avut o evoluţie descendentă, scăând de la 11,1% în anul 2000 la 6,8% în

2008. În următorii ani, pe fondul crizei financiare şi globale din anul 2008, care a început

să se simtă mai puternic din anul 2009, rata şomajului a crescut până la valoarea maximă

de 9,1% în 2010, urmat de o uşoară scădere în 2011, tendinţă care se resimte şi în al

doilea trimestru al anului 2012 (8,3%).

Rata şomajului BIM în mediul urban în anul 2011, pe regiuni (%)

Fig 28 – Rata şomajului BIM în mediul urban, pe regiuni. Sursa: INS

În profil teritorial, rata şomajului BIM în mediul urban se situa în anul 2011 peste media

naţională în cinci regiuni (Nord-Est, Sud-Est, Sud şi Centru şi Sud-Vest) care coincid şi cu

gradul de dezvoltare al regiunilor. Cele mai mari rate de ocupare din mediul urban erau

înregistrate în regiunile Sud-Muntenia (11,9%) şi Sud-Est (11,1%), iar cele mai reduse în

regiunile Bucureşti-Ilfov (5,5%) şi Vest (6,4%). Este de remarcat că în toate regiunile rata

şomajului în mediul urban se situează peste media regională, respectând patternul general

de la nivel naţional.

În aceeaşi măsura, evoluţia ratei şomajului în mediul urban în toate regiunile înregistrează

un trend similar celui înregistrat la nivel naţional descrescător, marcând o scădere a ratei

şomajului în perioada 2000-2008, urmat de o creştere a acesteia în anii următori pe fondul

manifestării crizei economice şi financiare globale.

Turism

În anul 2010 activitatea de turism din mediul urban românesc se desfăşura în 3.133 unităţi

de cazare care dispuneau de peste 251 mii locuri de cazare. Comparativ cu situaţia

înregistrată în anul 1990 se constată o creştere de 32% a numărului de unităţi de cazare,

dar şi o scădere de 11% a locurilor de cazare.

La nivel de regiuni, se remarcă creşterea cu peste 100% a numărului unităţilor de cazare în

regiunile Vest (Timişoara – 68 unităţi noi, Arad – 51, Băile Herculane – 25, Deva – 16,

Caransebeş – 14 etc) şi Nord-Vest (Cluj-Napoca – 49, Satu Mare – 28, Baia Mare – 17,

Oradea – 15 etc), precum şi a numărului locurilor de cazare în regiunea Bucureşti-Ilfov

(Municipiul Bucureşti – peste 10.000 de noi locuri de cazare).

Turism

Unităţi de

cazare (nr)

Locuri în

unităţi

(nr)


Nord-Est 155 267 72% 16,905 14,386 -15%

Sud-Est 782 946 21% 150,954 121,645 -19%

Sud 252 303 20% 15,909 17,473 10%

Sud-Vest 193 205 6% 20,858 12,808 -39%

Vest 138 332 141% 16,251 18,108 11%

Nord-Vest 148 301 103% 14,061 13,148 -6%

Centru 622 642 3% 36,256 31,018 -14%

Bucuresti-

Ilfov 82 137 67% 10,757 22,430 109%

ROMANIA 2,372 3,133 32% 281,951 251,016 -11%

Fig 29 – Dinamica unităţilor de cazare şi a capacităţii de cazare în mediul urban. Sursa:

INS

Regiunea Sud-Vest înregistrează o scădere accentuată a locurilor de cazare, în special ca

urmare a reducerii cu 5.000 a numărului de locuri de cazare din staţiunile Călimăneşti,

Băile Govora şi Băile Olăneşti. Totodată regiunea a înregistrat şi cea mai redusă creştere,

cu doar 6%, a numărului unităţilor de cazare.

Totodată, in anul 2010, în cele peste 3.100 de unităţi de cazare din mediul urban s-au

înregistrat peste 5,2 milioane de sosiri turistice cu peste 13,6 milioane înnoptări.

Comparativ cu anul 2001 se constată o creştere cu 24% a numărului de sosiri turistice, dar

şi o scădere de 10% a numărului de înnoptări.

La nivel regional, se remarcă creşterile de peste 100% înregistrate în regiunea Bucureşti-

Ilfov, atât în ceea ce priveşte numărul de sosiri (+136%), cât şi cel al înnoptărilor (+107%).

Această evoluţie se datorează creşterii cu peste 575 mii a numărului de sosiri în Municipiul

Bucureşti (+122%) şi cu peste 64 mii în oraşul Otopeni, traduse şi în creşterea cu circa 1

milion a numărului înnoptărilor.

Pe de altă parte, regiunile Vest, Sud-Est, Sud-Vest şi Nord–Est au înregistrat creşteri de

sub 10% ale numărului de sosiri şi scăderi de sub 10% ale numărului de înnoptări. În cazul

celorlalte trei regiuni, creşterile înregistrate în Constanţa (Sud-Est), au reuşit să

compenseze scăderile din Mangalia, Năvodari, Brăila (Sud-Est), permiţând astfel celor trei

regiuni să înregistreze creşteri uşoare, de până în 10% ale numărului de sosiri turistice.

Turism Sosiri (nr)

Înnoptări

(nr)


Nord-Est 458,465 488,356 7% 1,211,367 1,068,185 -12%

Sud-Est 928,173 937,809 1% 5,328,104 3,451,504 -35%

Sud 422,847 486,419 15% 1,288,242 1,414,268 10%

Sud-Vest 298,261 305,963 3% 1,509,500 1,168,699 -23%

Vest 466,654 467,312 0% 1,684,231 1,311,866 -22%

Nord-Vest 413,934 487,176 18% 880,050 934,212 6%

Centru 754,308 949,167 26% 2,380,002 2,329,376 -2%

Bucuresti-Ilfov 473,756

1,116,48

8 136% 950,183 1,963,196 107%

ROMANIA 4,216,398

5,238,69

0 24% 15,231,679

13,641,30

6 -10%

Fig 30 – Sosiri şi înnoptări. Sursa: INS

2.1.7. Oraşul ca mediu cultural

Oraşele nu reprezintă numai motoare economice ci şi sunt şi locurile ce concentrează

activităţile culturale, reprezentând adevărate centre de cunoaştere şi creativitate,

concentrând majoritatea centrelor universitare, liceelor, muzeelor sau bibliotecilor

dar şi instituţii de cercetare şi cunoaştere.

Instituţii de spectacole şi concerte. În anul 2010 în cele 320 de oraşe existau 158 de

instituţii de spectacole şi concerte, iar numărul total al spectatorilor şi auditorilor la

reprezentaţiile artistice a fost de peste 4,5 milioane persoane.

Comparativ cu 1995 se constată o creştere cu 14% a numărului de instituţii de spectacole

şi concerte, în timp ce în perioada 2005-2010 numărul acestora a crescut cu 8% iar cel al

spectatorilor şi auditorilor la reprezentaţiile artistice a înregistrat o creştere de 11%.

Cultură

Instituţii de

spectacole şi concerte

(nr)

Spectatori (nr) Biblioteci (nr)

1995 2010 Dinamic

a 2005 2010

Dinamic

a

199

5 2010

Dinamic

a

Nord-Est 14 15 7% 266,051 373,226 40% 728 613 -16%

Sud-Est 14 15 7% 291,345 448,913 54% 577 484 -16%

Sud 12 14 17% 149,240 186,776 25% 585 525 -10%

Sud-Vest 10 13 30% 251,868 512,800 104% 379 370 -2%

Vest 15 16 7% 273,756 249,802 -9% 602 414 -31%

Nord-Vest 23 25 9% 951,293 663,519 -30% 667 581 -13%

Centru 23 27 17% 698,213 680,046 -3% 726 552 -24%

Bucureşti-

Ilfov 28 33 18%

1,163,93

0

1,387,67

8 19% 395 440 11%

ROMANIA 139 158 14% 4,045,69

6

4,502,76

0 11%

4,65

9 3,979 -15%

Fig. 31 Distriuţia centrelor culturale – instituţii de spectacole şi concerte şi biblioteci

Pe regiuni de dezvoltare, se remarcă evoluţia regiunii Sud-Vest care a înregistrat cele mai

mari creşteri atât în cea ce priveşte numărul de instituţii, cât şi al spectatorilor. Dacă

creşterea numărului de instituţii se datorează apariţiei a două noi instituţii în Râmnicu

Vâlcea şi a uneia în Slatina, creşterea numărului spectatorilor se datorează creşterilor

înregistrate în Slatina, Târgu Jiu şi Râmnicu Vâlcea.

În paralel cu creşterea generală a instituţiilor de spectacole şi a spectatorilor a avut loc o

reducere a numărului de biblioteci cu 15% în perioada 1995-2010, cu scăderi mai

accentuate în regiunile Vest (Timişoara – au fost desfiinţate sau comasate 49 de biblioteci,

Deva – 16, Hunedoara – 15, etc) şi Centru (Braşov – 36, Sfântu Gheorghe – 16, Miercurea

Ciuc -12, etc), în timp ce singura regiune care a înregistrat creşteri ale acestora a fost

Bucureşti-Ilfov, în care în toate cele nouă oraşe numărul bibliotecilor a crescut, în

perioada de referinţă.

Muzee. În anul 2010 în oraşele României existau 460 de muzee care au primit pe parcursul

anului puţin peste 7,5 milioane de vizitatori. Comparativ cu situaţia înregistrată în anul

2005 se remarcă o uşoară creştere a numărului de muzee (+3%) şi o scădere de 9% a

numărului de vizitatori la muzee.

Muzee

Muzee (nr) Vizitatori la muzee (nr)

2005 2010 Dinamic

a 2005 2010

Dinamic

a

Nord-Est 93 92 -1% 929,620 1,055,24

0 14%

Sud-Est 43 47 9% 902,628 892,048 -1%

Sud 55 56 2% 823,234 902,097 10%

Sud-Vest 38 38 0% 1,567,030 643,334 -59%

Vest 41 47 15% 684,728 423,677 -38%

Nord-Vest 58 66 14% 629,959 601,939 -4%

Centru 68 66 -3% 1,184,498 1,767,12

0 49%

Bucureşti-Ilfov 51 48 -6% 1,543,431 1,239,74

5 -20%

ROMANIA 447 460 3% 8,265,128 7,525,20

0 -9%

Fig. 32 Distriuţia muzeelor în mediul urban

Pe regiuni de dezvoltare se evidenţiază o creştere ceva mai accentuată a numărului de

muzee în regiunile Vest (Municipiul Deva) şi Nord-Vest (Cluj-Napoca şi Bistriţa) şi a

vizitatorilor în regiunea Centru (în special datorită creşterii vizitatorilor la muzee

înregistrată în Municipiul Sibiu, dar şi în Sighişoara, Râşnov, Miercurea Ciuc sau Braşov),

concomitent cu scăderea numărului de muzee din Bucureşti-Ilfov şi Centru şi a vizitatorilor

în special în Sud-Vest (Craiova, Râmnicu Vâlcea, Tismana etc) şi Vest (Timişoara).

Oraşele concentrează populaţia cu un grad de pregătire ridicat, mai mult de 25% din

populaţia urbană a absolvit studii universitare (faţă de 3,2% în mediul rural). Acest aspect

se explică prin prezenţa covârşitoare a structurilor de învăţământ universitar în mediul

urban – 107 universităţi în anul 2010 şi 622 din cele 624 de facultăţi din România.

Municipiul Bucureşti rămâne unul dintre polii învăţământului universitar din ţara noastră,

având cea mai mare pondere a studenţilor (36,9%), atât în sectorul public (22,0%), cât şi în

privat (57,7%). Alte centre universitare în care studiază un număr mare de studenţi sunt

următoarele: Cluj-Napoca (7,8%), Braşov (7,6 %), Iaşi (7,5 %) şi Timişoara (5,5%). Centrele

universitare Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara concentrează împreună circa 60% din

numărul total de universităţi, numărul de studenţi înscrişi şi numărul cadrelor didactice

universitare.

Fig. 33 Situaţia absolvenţilor pe niveluri educaţionale în anul şcolar 2009-2010

(sursa Sistemul educaţional din România – Date sintetice)

În anul 2010 în cele 107 universităţi din mediul urban în care erau înscrişi un număr de

peste 672 mii studenţi şi activau un număr de aproape 30 mii de cadre didactice.

Comparativ cu situaţia înregistrată la nivelul anului 1992, se constată o dinamică pozitivă

atât în ceea ce priveşte dinamica numărului de universităţi (+73%), cât şi a personalului

didactic (+64%), dar în special a numărului de studenţi înscrişi, care a crescut cu peste

185%.

Pe regiuni de dezvoltare, analiza dinamicii în perioada 1992-2010, evidenţiază creşterea

excepţională a numărului mediu de studenţi per universitate în regiunile Sud (+386%) şi

Centru (+274%), dar şi a numărului de cadre didactice per universitate în regiunea Sud

(+146%) sau a raportului dintre numărul de studenţi per cadru didactic în regiunile Centru

(+194%) şi Sud-Est (+147%).

Învăţăm

ânt

universit

ar

Universităţi (număr) Studenţi înscrişi (număr) Personal didactic

(număr)

199

2

201

0 Dinamica 1992 2010

Dinami

ca 1992 2010

Dinamic

a

Nord-Est 8 15 88% 35,673 72,856 104% 2,761 3,851 39%

Sud-Est 5 7 40% 13,481 58,171 332% 947 1,655 75%

Sud 4 4 0% 6,555 31,875 386% 491 1,206 146%

Sud-Vest 3 4 33% 13,822 42,986 211% 1,037 1,593 54%

Vest 7 14 100% 27,266 72,261 165% 2,351 3,164 35%

Nord-

Vest 10 17 70% 30,959 84,701 174% 2,444 5,471 124%

Centru 10 13 30% 18,029 87,625 386% 1,630 2,699 66%

Bucurest

i-Ilfov 15 33 120% 89,884

222,04

7 147% 6,462

10,08

7 56%

ROMANI

A 62 107 73%

235,66

9

672,52

2 185%

18,12

3

29,72

6 64%

Fig. 34 Numărul şi dinamica universităţilor, studenţilor şi personalului didactic pe

regiuni de dezvoltare, Sursa INS

Şi în ceea ce priveşte învăţământul liceal mediul urban are o puternică reprezentare –

93,5% din absolvenţii de la acest nivel se află la unităţi din mediul urban. În Figurile 33 şi

35 se poate observa că pe măsură ce nivelul educaţional creşte, acesta se îndreaptă către

mediul urban. De altfel şi rata abandonului şcolar este mai mică în mediul urban decât în

cel rural – 1,5% faţă de 1,6%. În ceea ce priveşte capacitatea personalului didactic – în

mediul urban 97% din total este calificat faţă de 93,2% din mediul rural.

Fig. 35 Distribuţia populaţiei şcolare pe niveluri de educaţie şi şi medii de rezidenţă în

anul şcolar 2009-2010 (sursa Sistemul educaţional din România – Date sintetice)

Un număr de aproape 2.700 de unităţi de învăţământ asigurau desfăşurarea educaţiei

şcolare în mediul urban în anul 2010. În acestea erau înscrişi peste 1,77 milioane elevi şi

lucrau circa 116 mii cadre didactice. Comparativ cu situaţia înregistrată în anul 1992 se

constată o scădere cu 44% a numărului de unităţi de învăţământ, cu 31% a numărului

elevilor înscrişi şi cu 21% a numărului personalului didactic.

La nivel regional, se remarcă regiunea Bucureşti-Ilfov, singura care înregistrează în

perioada 1992-2010 o scădere (cu 20%), atât a numărului mediu de elevi per unitate de

învăţământ, cât şi a numărului mediu de personal per unitate (cu 5%), precum şi una

dintre cele mai mari scăderi ale raportului număr de elevi per personal didactic.

Învăţămâ

nt şcolar

Unităţi de învăţământ

(număr) Elevi înscrişi (număr) Personal didactic (număr)

1992 2010 Dinamica 1992 2010 Dinamic

a 1992 2010

Dinamic

a

Nord-Est 681 415 -39% 383,213 282,483 -26% 21,777 17,614 -19%

Sud-Est 564 361 -36% 352,515 224,245 -36% 18,790 14,000 -25%

Sud 653 360 -45% 327,662 227,426 -31% 17,903 14,677 -18%

Sud-Vest 500 238 -52% 254,764 189,337 -26% 14,666 12,193 -17%

Vest 548 236 -57% 233,320 180,008 -23% 13,679 11,773 -14%

Nord-Vest 706 380 -46% 324,245 234,784 -28% 19,512 16,396 -16%

Centru 765 383 -50% 347,334 216,495 -38% 20,628 15,276 -26%

Bucuresti

-Ilfov 427 319 -25% 362,955 217,438 -40% 19,485 13,813 -29%

ROMANIA 4,844 2,692 -44% 2,586,00

8

1,772,21

6 -31% 146,440

115,74

2 -21%

Fig. 36 Numărul şi dinamica şcolilor, elevilor şi personalului didactic pe regiuni de

dezvoltare, Sursa INS

Un alt aspect important evidenţiat de analiza evoluţiei învăţământului şcolar pe tipuri de

unităţi de învăţământ, în perioada 1992-2010, este dispariţia şcolilor de maiştri şi a celor

de arte şi meserii, precum şi reducerea dramatică a şcolilor postliceale, cu peste 75%.

Toate acestea împreună au contribuit cu peste ½ din scăderea totală de peste 44%

înregistrată de numărul de unităţi de învăţământ şcolar în perioada 1992-2010.

În privinţa învăţământului preşcolar, în anul 2010, în oraşele României existau un număr

de circa 1.370 de grădiniţe în care erau înscrişi peste 364 mii de copii şi în care lucra un

personal didactic de peste 22 mii de persoane.

Învăţămân

t preşcolar

Grădiniţe (număr) Copii înscrişi (număr) Personal didactic

(număr)

1992 2010 Dinamica 1992 2010 Dinamic

a 1992 2010

Dinamic

a

Nord-Est 469 172 -63% 59,473 53,700 -10% 3,430 3,099 -10%

Sud-Est 425 180 -58% 50,834 45,124 -11% 2,673 2,591 -3%

Sud 414 136 -67% 43,085 40,358 -6% 2,267 2,280 1%

Sud-Vest 379 96 -75% 33,831 33,620 -1% 1,873 1,987 6%

Vest 430 119 -72% 37,364 34,325 -8% 2,037 1,974 -3%

Nord-Vest 489 196 -60% 56,391 51,574 -9% 3,390 3,488 3%

Centru 536 243 -55% 61,017 52,943 -13% 3,475 3,365 -3%

Bucuresti-

Ilfov 238 227 -5% 32,739 52,482 60% 2,397 3,249 36%

ROMANIA 3,380 1,369 -59% 374,73

4

364,12

6 -3% 21,542 22,033 2%

Fig. 37 Numărul şi dinamica grădiniţelor, copii înscrişi şi personalului didactic pe regiuni

de dezvoltare, Sursa INS

Comparativ cu situaţia înregistrată la nivel naţional în anul 1992, se constată o scădere cu

59% a numărului total de grădiniţe, o scădere cu 3% a numărului de copii înscrişi şi o

creştere de 2% a numărului personalului didactic. Ca urmare a acestor evoluţii se constată

o creştere cu 140% a numărului mediu de copii per grădiniţă şi cu 153% a personalului

didactic per grădiniţă, ceea ce se traduce în scăderea numărului de copii care revin per

personal didactic, cu posibile efecte pozitive asupra calităţii actului de educaţie

preşcolară din mediul urban.

Pe regiuni de dezvoltare, se constată evoluţia regiunii Bucureşti-Ilfov, singura cu o

creştere a numărului de copiii înscrişi, cu cea mai mare creştere a personalului didactic şi

cea mai moderată scădere a numărului de grădiniţe. Cu toate acestea, din cauza

diferenţei mari, de peste 20%, dintre dinamica numărului de copii înscrişi şi cea a

personalului didactic, în perioada 1992-2010 s-a înregistrat o creştere similară a numărului

mediu de copii per personal didactic, cu posibile efecte negative asupra calităţii actului

de educaţie.

2.1.8. Evoluţia urbanizării în România. Peisajul urban şi calitatea arhitecturală

Funcţiunea principală a unui oraş este aceea de contact, de comunitate, de impunerea

şi respectarea unor valori comune. Încă din antichitate agora (piaţa publică) reprezenta

locul de contact al comunităţii, de integrare în societate. Pe lângă construirea de

locuinţe, de construcţii administrative sau religioase, o mare grijă era acordată spaţiilor

publice, ce aveau diferite roluri – decizii administrative, ca loc de procesiune, de comerţ

sau chiar de reprezentaţiile teatrale. Această atenţie pentru spaţiile publice s-a

menţinut peste ani, devenind din elemente pur funcţionale (în perioada medievală) în

elemente estetice la nivelul oraşelor (în renascentism şi apoi în baroc) care dădeau

unicitate şi valoare oraşelor – „reprezentând inima oraşelor”6.

În România cultura urbană a fost puternic influenţată de trecutul istoric, începând cu

perioada de sub ocupaţie otomană pentru Moldova şi Ţara Românească sau ocupaţie

habsburgică pentru Transilvania, şi până în perioada comunistă şi post-comunistă.

Aceste aspecte au făcut ca oraşele din Moldova şi Ţara Românească să cunoască o

abordare spaţială diferită faţă de oraşele din Transilvania. În acestea din urmă – influenţa

central europeană s-a resimţit în modul de dezvoltare a oraşelor – cu spaţii publice

concentrate în jurul construcţiilor reprezentative – primărie sau biserică.

Fig. 38 – Evoluţia reţelei de localităţi, sursa Atlasul Teritorial al României

Zidurile cetăţilor, bastioanele reprezintă astăzi adevărate puncte de atracţie, asigurând

un mare potenţial turistic. În schimb – în „Regat” – obligate să nu îşi construiască ziduri de

6 Camillo Sitte – Arta construirii oraşelor

apărare – limitele oraşelor au fost destul de „moi”, facilitându-se o dezvoltare haotică, în

jurul axelor comerciale. Sec XIX a reprezentat un moment de cotitură pentru oraşele din

Moldova şi Ţara Românească.

Fig. 39 – Plan Eforie Sud

Apariţia unui cadru juridic şi de reglementare – Regulamentul Organic (1831-1832) a

condus la o organizare spaţială riguroasă a oraşelor – în special a celor port la Dunăre –

Brăila, Giurgiu, Turnu Măgurele, Calafat, ale căror planuri erau de influenţă rusească. În

cea de a doua jumătate a sec. XIX oraşele româneşti cunosc o puternică dezvoltare, sub

influenţă franceză sunt realizate mai multe construcţii valoroase în stilul eclectic sau

neoromânesc. Aceasta este şi perioada în care apar oraşele staţiune – cele de pe Valea

Prahovei, Lacu Sărat de lângă Brăila (unde este construită prima linie de tramvai din ţară

care iese din limitele unui oraş şi face legătura cu zona periurbană) sau staţiunea Mamaia

la începutul sec. XX (după planurile arhitectului peisagist E. Recont), legată de oraşul

Constanţa printr-o linie de cale ferată.

Fig. 40 – Foto Cazino şi Hotel Rex Mamaia şi Hotel Belona Eorie Sud

În perioada interbelică se continuă şi se rafinează modul de dezvoltare a oraşelor din

România, prin apariţia unor regulamente extrem de exigente (racordarea la

infrastructura de transport şi edilitară, alinieri, aliniamente, regim de înălţime, raport

spaţiu construit/spaţiu liber,etc) cu potenţialele dezvoltări – apare relaţia

administraţie – dezvoltare urbanistică – dezvoltatori imobiliari. Totodată se dezvoltă

amenajările şi construcţiile în cadrul staţiunilor turistice – apar Cazinoul (1935) şi hotelul

Rex (1936) din Mamaia, hotelul Belona din Eforie Sud.

Cei peste 40 de ani de comunism au pus o puternică amprentă asupra oraşelor,

dezvoltarea estetică fiind înlocuită cu cea funcţionalistă – complementară cu

dezvoltarea industrială promovată de regim. Este perioada în care populaţia oraşelor

explodează ca urmare a migrării din zonele rurale – ceea ce conduce la alterarea culturii

urbane, spiritului civic şi dezinteresul pentru spaţiul public. Concomitent suprafaţa

oraşelor a cunoscut o puternică expansiune (atât pe orizontală cât şi pe verticală, fiind

construite blocurile de locuinţe) dar şi o îndesire a construcţiilor.

Fig. 41 – Vedere din şi cu Casa Poporului – program de dezvoltare urbană din perioada

comunistă (sursa www.captivingromania.ro)

Este perioada când se pierd multe monumente istorice sau centre istorice, în special după

cutremurul din 1977 acestea sunt înlocuite cu construcţii specifice programului comunist

(cartierul Uranus, ansamblul celor 3 pieţe comerciale – piaţa de flori, de peşte şi de carne

din Bucureşti, zona centrală a municipiului Craiova). Acestea au survenit ca urmare a

unor mari operaţiuni urbanistice – de regularizare a străzilor, crearea unor mari

bulevarde încadrate de blocuri de locuinţe, sau construirea unor clădiri simbolice –

Casa Poporului. Totuşi, după anul 1970 este demarat un program de dezvoltare a

staţiunilor româneşti în cadrul căruia sunt construite mai multe hoteluri ce vor structura

staţiunile şi care vor permite realizarea unui turism de masă.

Fig. 42 – Plan şi vedere aeriană staţiunea Mamaia

http://www.captivingromania.ro/

După 1990, în plin proces de descentralizare dar şi de schimbări economice majore

(decăderea marilor ansambluri industriale) procesul de urbanizare a cunoscut noi

forme, influenţate şi de tendinţa de migrare în zonele periurbane. În acest context –

centrele oraşelor au devenit neatractive, fondul construit suferind multiple degradări,

iar la baza principiului de planificare şi construire – omul a fost înlocuit cu maşina –

oraşele se planifică în funcţie de aceasta – se ignoră trotuarele sau spaţiile pietonale în

dauna străzilor, parcajelor, etc. Această expandare în teritoriu a oraşelor a generat şi

dependenţa de automobil. Oraşele româneşti se confruntă cu un puternic fenomen de

expansiune urbană, ce are ca efecte mutarea polilor de interes din oraş (din centru înspre

periferie – zona centrală şi cea de nord a Bucureştiului), blocaje în trafic, un consum mai

mare de energie, dar şi o segregare socială – izolarea indivizilor – negarea funcţiei unui

oraş.

Fig. 43 – Vedere de pe litoralul Mării Negre

Totodată, din lipsa de fonduri, de capacitate tehnică, dar şi sub acest aspect de

descentralizare, administraţia publică a avut un rol minor, pasiv în evoluţia urbanistică

a oraşelor româneşti. Supuse până în anul 2008 unei puternice presiuni imobiliare, oraşele

au avut o dezvoltare haotică, cele mai afectate fiind oraşele mari sau oraşele staţiune.

O mare oportunitate de dezvoltare urbană a fost dată de fondurile europene (axa 1 din

POR – dezvoltarea urbană plus alte programe ce au finanţat proiecte cu relevanţă urbană),

ce au adus oraşele româneşti în contextul competitivităţii, în care fiecare oraş este

interesat să-şi sporească atractivitatea pentru investitori, turişti şi forţă de muncă cu o

bună calificare.

Fig. 44 – Propunere amenajare pietonal – PIDU zona centrală Bucureşti (sursa

www.observatorul urban.ro)

Tot în perioada contemporană se înregistrează o schimbare de abordare în ceea ce

priveşte planificarea urbană – unde se caută o mai mare participare din partea

comunităţii, o abordare integrată, o atenţie mai mare acordată spaţiului public,

pietonalelor, iar oraşele au reînceput să-şi recapete poziţia de centre de creativitate –

spaţiile urbane găzduind diverse iniţiative culturale. De altfel – în urma reabilitării

centrelor istorice se poate observa un mare interes al populaţiei pentru aceste zone ce au

devenit extrem de atractive.

Din perspectiva imaginii urbane, o altă problemă este ignorarea cursurilor de apă din

interiorul oraşelor. Deşi acestea reprezintă un potenţial uriaş prin particularizarea

spaţiului urban, pentru loisir, pentru furnizarea unor soluţii de transport sau pentru

energie, acestea nu beneficiază de un interes ridicat din partea administraţiilor.

Fig. 45 – Imagine cu râul Colentina, Bucureşti

Aceleaşi aspecte se înregistrează şi în cazul oraşul dunărene, care nu utilizează potenţialul

natural pe care îl au. Şi din cauza condiţiilor naturale (zone inundabile), în cele mai multe

cazuri malurile Dunării sunt utilizate ca zone industriale aferente infrastructurii portuare

şi mai puţin ca spaţii destinate funcţiunilor de loisir.

Calitatea arhitecturală

Arhitectura este un element fundamental al istoriei, culturii şi cadrului vieţii; ea

reprezintă unul din modurile esenţiale de expresie artistică din viaţa cotidiană a

cetăţenilor şi constituie patrimoniul de mâine. A avea un sens al apartenenţei, al

identităţii, este o trăsătură importantă a societăţii umane şi a culturii. Expresia

arhitecturală este adeseori purtătoarea unor astfel de nevoi culturale şi sociale şi, prin

urmare, este important ca aceste influenţe să fie reprezentate în mod adecvat în

activitatea de proiectare.

În România ultimilor 20 de ani, extinderea necontrolată a urbanizării au adus cu sine

provocări pentru meseria de arhitect. Adaptarea continuă la schimbări legislative, la

standarde internaţionale de calitate, combinată cu presiunea pieţei imobiliare şi gradul

scăzut de cultură vizuală a comanditarilor de arhitectură publici sau privaţi, a făcut ca

mare parte din arhitectura din perioada post comunistă să fie una de slabă calitate,

care nu integrează principiile dezvoltării durabile şi respectul pentru patrimoniul

construit, protejarea, conservarea, punerea în valoare a acestuia.

Calitatea arhitecturală a construcţiilor este apreciată drept un raport raţional între

funcţiunea clădirilor, valoarea adăugată mediului, estetică, flexibilitate, durabilitate,

atingerea unor standarde de calitate stabilite prin legislaţie specifică. Dacă în multe state

europene realizarea construcţiilor publice se face prin concursuri de arhitectură iar

obiectul de arhitectură rezultat reprezintă un adevărat al calităţii, în România sunt puţine

exemple de acest fel, legislaţia privind achiziţiile publice de proiectare în arhitectură şi

urbanism nespecificând obligativitatea organizării unui concurs transparent.

Calitatea construcţiilor noi dar şi a intervenţiilor asupra celor existente, fără valoare

semnificativă sau, dimpotrivă, de patrimoniu sau situate în zone protejate, a

reabilitărilor, a spaţiilor publice, etc, dă totodată măsura pregătirii profesionale a

proiectanţilor şi a funcţionarilor autorităţilor publice care autorizează intervenţiile. Nu în

ultimul rând, calitatea arhitecturii ilustrează stadiul de cultură al unei societăţi. Este

deci nevoie de formare continuă a specialiştilor, dar şi de educare a publicului larg,

începând chiar de pe băncile şcolilor, în ideea dezvoltării aprecierii valorilor culturale

arhitecturale şi patrimoniale şi a introducerii elementelor de limbaj formal.

Patrimoniul construit şi cultural naţional se găseşte într-o stare de degradare care

avansează într-un ritm mai rapid decât măsurile de protejare sau conservare, din

multiple cauze, printre care:

- Carenţe legislative sau interpretări/ aplicări defectuoase ale legilor în vigoare sau

neînţelegerea conceptelor actuale din domeniu.

- Nivel scăzut de informare şi responsabilizare a cetăţenilor şi administratiei asupra

valorilor patrimoniale,

- Lipsa capacităţii instituţionale în gestionarea problemei patrimoniului, atât la nivelul

administraţiei centrale cât şi a instituţiilor care au preluat prin descentralizarea

administrativă o parte din responsabilităţi. Construcţiile de patrimoniu sunt doar

„listate”, fără a fi identificate instrumente de intervenţie. De asemenea, nu există o

ierarhizare a acestor construcţii de patrimoniu (în afara sintagmei – de interes naţional sau

local), care să asigure o prioritizare a intervenţiilor pentru anumite clădiri sau pentru

anumite zone.

- Strategiile elaborate de autorităţi, care deşi arată preocupare faţă de domeniu, nu sunt

puse în aplicare; suprapuneri de responsabilităţi între instituţiile implicate (centrale,

locale).

- Lipsa resurselor pentru intervenţii de urgenţă.

- Absenţa unei politici "fiscale" pentru încurajarea şi susţinerea proprietarilor în

realizarea intervenţiilor constructive pe clădirile monument istoric sau în zone

protejate.

- Dispariţia treptată a meşterilor şi a meseriilor tradiţionale datorată înlocuirii

materialelor originale ale constructiilor cu surogatele.

Din punct de vedere legislativ, România s-a aliniat la curentul european prin adoptarea

documentelor cu privire la patrimoniu şi arhitectură, ratificând convenţii şi transpunând în

legislatia naţională directivele europene din domeniu. Demersului legislativ i-a lipsit însă

coerenţa iar slaba aplicare a legislaţiei existente şi absenţa unei politici clare în domeniu

a dus la nenumărate abuzuri. Pe lânga toate acestea, în România se păstrează concepţia

tradiţională prin care protejarea patrimoniului cultural ţine, la nivel de înţelegere, de

protejarea arhitecturii de obiect, rupt de context, în totală contradicţie cu concepţia

actuală europeană care prevede conştientizarea potenţialului dimensiunii istorice a

mediului în totalitatea lui.

Peisajul cultural urban, locurile memoriei colective care conferă caracterul distinctiv al

unui oraş, a fost profund agresat în lipsa unor strategii sau politici integrate ale zonelor

protejate ale oraşelor sau din lipsa de viziune a proiectelor urbane. Multe dintre clădirile

valoroase situate în zone protejate nu sunt clasate, iar clădirile care formează ansambluri

clasate drept monument istoric nu sunt nominalizate individual, toate acestea ducand la

demolări şi speculă cu terenurile astfel eliberate de construcţii. Presiunile economice au

dus la agresarea zonelor protejate şi a centrele oraşelor prin intervenţii arhitecturale

care răspund nevoilor de moment ale pietei imobiliare, în detrimentul unei strategii de

dezvoltare durabile, pe termen lung.

Agresiunile asupra ţesutului urban nu constau doar în intervenţii noi lipsite de multe ori de

valoare, care scot din scară sau contrastează prin materialele folosite construcţiile

existente; lucrările de reparaţii sau reabilitări greşit întreprinse aduse anvelopantei

clădirilor vechi, nefolosirea metodelor şi materialelor tradiţionale care dau măsura unei

imagini a oraşului care şi-a pierdut din esenţa iniţială. Agresiunea constă şi în amplasarea

de echipamente tehnice şi edilitare şi a mijloacelor de publicitate stradală pe clădiri şi în

spaţiile publice.

În conformitate cu legea privind protejarea monumentelor istorice, obligaţiile de

întreţinere în bună stare a imobilelor clasate ca monumente istorice revin proprietarilor

privaţi sau publici ai acestora. Legea 422/2001 prevede, de asemenea, obligaţii ale

autorităţilor publice privind protejarea monumentelor istorice. Cu toate acestea,

intervenţia autorităţilor publice: locale, judeţene sau naţionale, este mult îngreunată atât

datorită bugetelor locale reduse cât şi din cauza legislaţiei române care nu permite

utilizarea banilor publici pentru finanţarea lucrărilor executate asupra imobilelor

proprietate privată. Până în prezent, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu a

legiferat proceduri vizând acordarea de sprijin financiar din partea autorităţilor publice

centrale şi locale pentru reabilitarea clădirilor istorice. În acelaşi sens, Ministerul

Dezvoltării Regionale şi Turismului a iniţiat Legea nr. 153/2011 privind măsuri de creştere

a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor, în care, din păcate, în forma aprobată de

Parlamentul României sunt exceptate de la aplicare clădirile şi ansamblurile clasate sau în

curs de clasare ca monument istoric.

Peisajul cultural rural şi industrial a cunoscut, de asemenea, o lungă perioadă de

distrugeri şi alterări fie din ignoranţă, abandon sau din presiuni imobiliare. Legea nr.

451 din 8 iulie 2002 pentru ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la

Florenţa la 20 octombrie 2000, completată de modificarea adusă Legii 350 privind

amenajarea teritoriului şi urbanismul (art. 18) asigură, începând cu anul 2009,

identificarea, conservarea, punerea în valoare şi păstrarea identităţii locale a teritoriilor

având valoare particulară în materie de arhitecturală şi patrimoniu natural sau construit,

ori fiind mărturii ale modurilor de viaţă, de locuire sau de activitate şi ale tradiţiilor

industriale, artizanale, agricole sau forestiere. Acest lucru, împreună cu iniţiative ale

autorităţilor locale de întocmire de ghiduri de construire pentru zone rurale încep să

asigure protecţia, managementul şi amenajarea peisajului natural şi cultural.

2.1.9. Dinamica spaţială a localităţilor urbane: expansiune urbană

necontrolată

Potrivit unui studiu ESPON aproape tot teritoriul României trebuie să răspundă la două

provocări esenţiale pentru menţinerea pe piaţa economică europeană – scăderea

populaţiei cauzată de sporul natural negativ dar mai ales de migraţia populaţiei (şi în

special a forţei de muncă, iar în ultimii ani a celei calificate) şi expansiunea urbană

necontrolată.

Expansiunea urbană reprezintă împrăştierea necontrolată şi neplanificată a dezvoltării

urbane în zonele periferice ale oraşelor; termenul fiind utilizat să exprime creşterea

expansivă, rapidă şi uneori nefundamentată a marilor arii construite metropolitane.

Urban sprawl este caracterizat prin mai multe modele de utilizare a terenului, cum ar fi

utilizarea monofuncţională a terenului (zonă comercială, rezidenţială sau industrială),

zone cu comunităţi dependente de automobil, zone cu densitate scăzută în utilizarea

terenului dar cu o scară mare a dezvoltărilor în raport cu vechile zone (drumuri cu profile

mai largi, mari centre comerciale cu spaţii de parcare imense) şi cu o slabă diversitate în

proiectare, creând uneori un sentiment de mediu urban uniform. Elementele

caracteristice zonelor în care se prezintă fenomenul de expansiune urbană necontrolată,

indiferent dacă vorbim de scara macro-teritorială, la nivel de oraş, sau la scară micro, la

nivel de cartier, de zonă, sunt:

7 dezvoltarea de zone cu o singură funcţiune – fie că este vorba de locuinţe, comerţ,

afaceri. Aceasta contribuie şi la uniformizarea zonei şi intrarea în anonimat, se

construiesc zeci de locuinţe tip, neglijând particularităţile zonei şi specificul şi

trăsăturile fiecărui proprietar;

8 zone cu o slabă densitate de populaţie, fiind vorba de regulă, de locuinţe individuale,

cu loturi mari, ceea ce determină un consum ridicat de teren;

Fig. 46 – imagini de la periferia Bucureştiului, sursa prezentare dr. Bogdan Suditu la

Conferinta Regionala de Urbanism - Iasi 2011 „Starea Orasului, Radiografia Tranzitiei” - 7

aprilie 2011

9 zone cu comunităţi dependente de automobile – dezvoltarea acestor zone a fost

făcută în mod organic, neplanificat de către administraţia locală. Prin urmare, aceste

dezvoltări nu sunt făcute pe direcţia mijloacelor de transport în comun, singura

posibilitate de transport fiind maşina personală, care în cazul acesta, este necesară

tuturor membrilor familiei, creând mari dificultăţi când printre locuitori se numără

persoane în vârstă sau copii. În aceste zone pietonul este ignorat, toată atenţia fiind

captată în a asigura necesarul de spaţii de parcare şi manevră pentru maşini;

10 dezvoltări iniţiate de către mediul privat, cu o slabă implicare a segmentului public

– aceasta este şi explicaţia pentru absenţa spaţiilor destinate pietonilor, destinate

contactului social. Fiind vorba de mediul privat, aceştia vor fi interesaţi să-şi

recupereze investiţia cât mai repede şi să obţină profit. Prin urmare sunt interesaţi să

dezvolte cât mai multe locuinţe, pe care să le vândă sau să le închirieze, ignorând cu

bună ştiinţă zona destinată circulaţiei, ce nu aduce bani în mod direct. Tot din acest

motiv, dezvoltările se fac doar pentru un anumit sector, nu în mod integrat, pentru a

se asigura o predictibilitate a rezultatelor. Prin urmare avem de-a face, în special în

ţările estice, de subdimensionarea domeniului public, tendinţă ce va spori problemele

legate de trafic.

Trecerea de la un sistem centralizat excesiv la un sistem excesiv de descentralizat,

schimbarea profilului economic dat de decăderea industrială, dezvoltarea economică de

după anul 2002 un aveau cum să nu lase urme asupra profilului spaţial al localităţilor din

România.

Fig. 47 – Sporul migratoriu – atracţia zonei periurbane (Sursa - Metodologie pentru

identificarea întinderii si structurii zonelor metropolitane în România )

Analiza datelor statistice relevante la nivelul oraşelor din Romania indică o tendinţa de

extindere necontrolata a spaţiului urban care generează o serie de aspecte negative

precum degradarea, mediului natural, consumul ireversibil de teren si distante ridicate

care conduc la dependinţa de automobile, generând fluxuri importante de autovehicule,

scăderea eficientei sistemelor de transport si a calităţii mediului natural.

În perioada 1993-2010 suprafaţa totală a intravilanului localităţilor urbane din

România a înregistrat o creştere de 87%. Această creştere s-a datorat pe de o parte

extinderii suprafeţei intravilanului pentru unele oraşe deja existente, iar pe de altă pate

declarării de noi oraşe. Trebuie adăugat că în această perioadă popualţia urbană a scăzut

cu mai mult de 6%, chiar dacă între timp au apărut aproximativ 60 de noi localităţi

urbane.

Dinamica

regională a

intravilanului

Suprafaţa totală a intravilanului

oraşelor (ha)

Suprafaţa medie a

intravilanului oraşelor

(ha)

1993 2010

Dinamic

a 1993 2010 Dinamica

Nord-Est 25,583 54,981 115% 799 1,195 50%

Sud-Est 33,214 43,728 32% 1,006 1,249 24%

Sud 36,815 55,379 50% 856 1,154 35%

Sud-Vest 21,170 41,833 98% 662 1,046 58%

Vest 30,203 44,994 49% 863 1,071 24%

Nord-Vest 29,689 71,277 140% 848 1,658 95%

Centru 34,430 69,720 102% 717 1,223 71%

Bucureşti-Ilfov 15,673 42,714 173% 7,837 4,746 -39%

ROMANIA 226,777 424,626 87% 872 1,327 52%

Fig. 48 – Dinamica suprafeţei intravilanului oraşelor

Sunt edificatoare exemplele unor municipii mari ca Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi,

Timişoara, Craiova şi Braşov sau a unor oraşe mai mici cum ar fi Mioveni (Argeş), Zărneşti

(Braşov), Bocşa (Caraş-Severin), Năvodari (Constanţa), Titu (Dâmboviţa), Buftea (Ilfov),

Borşa (Maramureş), Sovata (Mureş) şi Horezu (Vâlcea), a căror suprafaţă a intravilanului a

crescut cu peste 1.000 hectare fiecare, în perioada 1993-2010.

Motivele care au determinat luarea deciziei de creştere a spaţiului intravilan au fost

variate, predominante fiind totuşi cele legate de extinderea spaţiului construit pentru

locuinţe, crearea unor zone comerciale sau a unor parcuri industriale, localizate de regulă

la limita oraşelor şi în lungul principalelor cai de comunicaţii.

Există şi situaţii în care suprafaţa intravilanului unor oraşe s-a diminuat, cum este

cazul oraşelor Mizil (Prahova) – cu aproape 1.500 ha, Ploieşti (Prahova) – cu peste 900

ha, Galaţi – 432 ha, Slănic Moldova (Bacău) – aproape 400 ha, Petrila (Hunedoara),

Feteşti (Ialomiţa), Mărăşeşti (Vrancea), Zlatna (Alba), Boldeşti-Scăeni (Prahova), Ianca

(Brăila), Vaşcău (Bihor), Pogoanele (Buzău), Anina (Caraş Severin) şi Plopeni (Prahova),

sau mai nou Miercurea Ciuc. În aceste situaţii, reducerea suprafeţei intravilanului a

afectat, de regulă, suprafeţe industriale care în urma scăderii sau lichidării activităţilor

industriale au determinat autorităţile să decidă scoaterea acestora din suprafaţa

intravilanului localităţii. De altfel, o analiză mai atentă evidenţiază că acest fenomen este

specific unor oraşe industriale, care au cunoscut un amplu proces de dezindustrializare, cu

precădere în perioada de până în anul 2000.

La nivel regional, se evidenţiază o creştere mai intensă a suprafeţei totale a

intravilanului oraşelor din regiunea Bucureşti-Ilfov, urmată de Nord-Vest, Nord-Est şi

Centru, toate cu creşteri de peste 100% în perioada 1993-2010, în timp ce regiunile

Sud-Est, Vest şi Sud au înregistrat cele mai reduse creşteri, de sub 50%.

Creşterea de peste 170% înregistrată în regiunea Bucureşti-Ilfov se datorează şi creşterii

numărului de oraşe în regiune, precum şi creşterii suprafeţei intravilanului celor două

oraşe iniţiale, cu peste 11.300 ha. Cea mai mică creştere s-a înregistrat în regiunea Sud-

Est, de doar 32%.

Concluziile unui chestionar elaborat de MDRT în anul 2008 confirmă faptul că expansiunea

urbană necontrolată este un fenomen specific majorităţii oraşelor din România. La

întrebarea dacă se confruntă cu expansiunea urbană necontrolată, majoritatea oraşelor a

răspuns afirmativ. În ceea ce priveşte procentul de creştere al intravilanului din anul

1990 până în 2008, se constată o creştere constantă a acestora dar se remarcă

localităţile în care intravilanul a crescut cu peste 400% - Borşa, Bragadiru sau

Miercurea Nirajului din judeţul Mureş. La întrebarea cu privire la fenomenele care au

generat expansiunea urbană necontrolată, din cele 226 de oraşe care au răspuns la

întrebare 46 au afirmat că presiunea imobiliară a fost cel mai puternic fenomen, 19 au

ales activităţile economice iar 136 au afirmat că la baza expansiunii a fost combinaţia

celor două elemente. Ca mod de prezentare a expansiunii la scara macro-teritorială – cele

mai multe oraşe au susţinut că tipologia cea mai întâlnită este cea dispersată – 92; 47 au

opinat pentru extinderea liniară, în lungul principalelor axe de transport; şi numai 20 au

fost pentru extinderea de tip pată de ulei, în anumite zone de interes din zona peirurbană

a oraşelor.

O altă temă atinsă de chestionarul MDRT din anul 2008 a fost cea legată de suprafaţa

intravilanului din 2008 în raport cu suprafaţa din 1990. În urma chestionarului s-a constat

că din 1990 până în prezent au fost înglobate peste 100.000 de ha în intravilanul oraşelor,

ceea ce reprezintă o creştere de 70% a suprafeţelor acestora, din care două treimi

reprezintă suprafaţa înglobată în intervalul 1990-2000. Trebuie adăugat că în această

perioadă popualţia urbană a scăzut cu mai mult de 6%, chiar dacă între timp au apărut 60

de noi localităţi urbane.

Fig. 49 – Prezenţa expansiunii urbane, rezultat al chestionarului MDRT, 2008

Fig. 50 – Procentul de creştere al intravilanului, chestionar MDRT, 2008

În ceea ce priveşte oraşele mari ale României – din cei 7 poli de creştere doar 5 au răspuns

la chestionar. Analizând răspunsurile acestora putem observa că majoritatea au înregistrat

o creştere constantă a intravilanului, unele mai accentuat – cum este cazul municipiului

Constanţa şi a Iaşiului, dar avem şi cazul Clujului care a înregistrat o puternică creştere a

perimetrului construibil în perioada 1990-2000.

Boom-ul înregistrat în primii 10 ani de la Revoluţie nu e întâmplător, „ci s-a bucurat de

un cadru legislativ în formare”, legea ubanismului şi a amenajării teritoriului, precum

şi prima generaţie de PUG-uri au apărut abia în jurul anului 2000. De altfel

expansiunea urbană necontrolată a fost „susţinută” atât de lipsa sau insuficienţa

instrumentelor de reglementare dar şi de incapacitatea instituţională – administraţii

subdimensionate sau de lipsa cooperării intercomunale. Nu în ultimul rând absenţa

administraţiei publice din poziţia de planificare a noilor dezvoltări, lipsa unei abordări

pro-active şi lipsa măsurilor de regenerare a cartierelor au fost alte elemente cheie ce

au favorizat expansiunea urbană necontrolată.

Se pot identifica şi câteva aspecte pozitive, dar care nu vor produce efecte pe termen

lung dacă în perioada următoare nu vor fi luate măsuri de diminuare a efectelor

expansiunii urbane necontrolate:

rezultatul unei atractivităţi sporite a oraşului;

rezultatul unei creşteri a nivelului economic al acestuia;

prin acest fenomen oraşul poate să răspundă cerinţelor formulate de investitori,

locuitori, etc.

Fig. 51 – Fenomene care au generat expansiunea urbană, chestionar MDRT, 2008

Fig. 52 – Tipologii ale expansiunii urbane, chestionar MDRT, 2008

Expansiunea urbană necontrolată este un fenomen extrem de complex, ce implică o

multitudine de domenii şi de actori, cu efecte extrem de numeroase. Expansiune urbană

necontrolată reprezintă colonizare urbana a zonelor rurale, în special a celor agricole, dar

care, deşi este un proces ne-planificat nu este un proces "natural" indus de necesitate, ci

un exponent al dezvoltării speculative, ce se sprijină şi se foloseşte de anumite necesităţi

ale populaţiei sau ale activităţilor economice.

Indiferent de scara teritorială de la care este privită, fie la nivel de regiune, la scara

oraşului, fie la nivelul cartierului, expansiunea urbană necontrolată aduce direct sau

indirect costuri foarte mari pentru administraţiile locale dar şi pentru populaţie.

Pierderile economice sunt dublate de cele sociale, pentru că expansiunea urbană

necontrolată izolează, segreghează, uniformizează promovând anonimatul. Ilustrând un vis

fals al locuirii în mijlocul naturii, expansiunea transformă noul locatar în distrugătorul

acesteia. Promovând interesul privat în dauna celui public, expansiunea neagă specificul

unui oraş, acela de spaţiu de contact social, mixitate funcţională şi socială, de spaţii

construite la scara pietonului.

Zonele cu specificităţi geografice sunt extrem de vulnerabile prin potenţialul turistic pe

care îl dezvoltă. Presiunea în aceste zone este pentru construcţia de zone rezideţiale, de

regulă case de vacanţă. Riscul este dat de incapacitatea dată de spaţiu, de reţelele

edilitare, de sistemul de management al deşeurilor de a permite sporirea numărului de

utilizatori. De asemenea, am vazut că şi zonele cu potenţial natural din jurul centrelor

urbane sunt extrem de vulnerabile, fiind vânate de cei ce îşi doresc o casă în mijlocul

naturii.

Prin complexitatea pe care o are, expansiunea urbană necontrolată nu este numai un

fenomen apărut la schimbarea tendinţelor de urbanizare ci reprezintă un model de

dezvoltare urbană, chiar dacă unul ne-sustenabil.

Fig. 53 – Evoluţii ale intravilanului, chestionar MDRT, 2008

Suprafaţa intravilanelor polilor de creştere

0

2000

4000

6000

8000

10000

Cluj-Napoca Constanţa Craiova Iaşi Timişoara

anul 1990 anul 2000 anul 2008

Evoluţia suprafeţei intravilanelor

0

2000

4000

6000

8000

10000

anul 1990 anul 2000 anul 2008

Cluj-Napoca Constanţa Craiova Iaşi Timişoara

Fig. 54 – Raportul suprafeţei intravilanului a 5 poli de creştere în perioada 1990-

2008 şi evoluţia intravilanelor în perioada 1990-2000 şi 2000-2008

Fig. 55 – imagine de la periferia Bucureştiului, sursa prezentare dr. Bogdan Suditu

la Conferinta Regionala de Urbanism - Iasi 2011 „Starea Orasului, Radiografia

Tranzitiei” - 7 aprilie 2011

2.1.10. Coeziune sociala şi incluziune: segregarea socio-spaţială în oraşele din

România

La nivelul oraşelor româneşti – problemele de ordin social sunt generate de sărăcie, şomaj,

lipsa utilităţilor, accesibilitate, aspecte care încurajează amplificarea fenomenului de

segregare socială la nivelul cartierelor.

Lipsa unor intervenţii coordonate şi focalizate a condus la apariţia unor cartiere

defavorizate la nivelul oraşelor româneşti (în general cartierele periferice dar în unele

cazuri şi zonele centrale – spre exemplu - Bucureşti, Bistriţa), cu un fond construit în stare

precară, cu infracţionalitate ridicată, cu abandon şcolar, etc.

O altă problemă la nivelul oraşelor româneşti din perspectiva socială este dată de

segregarea socială provocată prin fenomenul de expansiune urbană, care s-a înregistrat în

oraşele româneşti indiferent de mărime sau rang. Au apărut aşa numitele gated

communities – ansambluri rezidenţiale destinate numai unei anumite categorii sociale,

care se izolează faţă de restul oraşului.

2.2. Guvernarea urbană, sistemul de planificare şi instrumente de dezvoltare

urbană

Conform Legii 215 din 2001 administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice şi eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale. În studiul realizat în cadrul Grupului de lucru pentru administraţie publică, coordonat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost identificată ca o problemă definitorie la

nivelul administraţiei publice locale- capacitatea administrativă insuficientă, ce este reflectată în structuri de management neperformante, abilităţi nesatisfăcătoare ale funcţionarilor publici, cooperare interinstituţională inadecvată, care conduc într-un final la calitatea slabă a serviciilor furnizate cetăţenilor.

Fig. 56 – Veniturile administraţiilor publice locale în anul 2011 (sursa-analiza socio-

economică realizată în cadrul Grupului de lucru pe administraţie publică)

Totodată, după cum se poate observa şi din Figura 6, veniturile proprii ale localităţilor are pondere destul de limitată – de mai puţin de 18%, cu toate că procentul a mai crescut în ultimii ani. Acest aspect limitează posibilităţile localităţilor urbane de a-şi dezvolta proiecte de dezvoltare urbană care să conducă la reabilitarea fondului construit şi a spaţiilor publice.

Având în vedere puternicile interacţiuni înregistrate între localităţi – atât la nivelul

administraţiilor în furnizarea serviciilor către populaţie într-un mod cât mai eficient, sau

pentru pentru coordonarea planificării şi corelarea modului de utilizare a terenului; cât şi

la nivelul populaţiei sau al firmelor, în funcţie de amplasarea locuinţei şi a locului de

muncă, respectiv sediu şi piaţa de desfacere, în ultimii ani au fost încheiate foarte multe

parteneriate între administraţiile publice locale. În momentul de faţă sunt înregistrate la

nivel naţional 620 de asociaţii de dezvoltare intercomunitară, din cadrul cărora 186 sunt

cu participarea a cel puţin o localitate urbană (30%). Din aceste 186 de ADI, 8 reprezintă

Zonele Metropolitane pentru Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Oradea,

Târgu-Mureş şi Timişoara. O altă asociaţie de dezvoltare intercomunitară o reprezintă cea

aferentă polului de creştere Ploieşti iar pentru Baia Mare este constituit un sistem urban.

Un alt element de potenţial in cooperarea intercomunitară care paote juca un rol

important in crearae unei reţele policentrice echilibrate este Sistemul urban Brăila-Galaţi

Pentru consolidarea acestui sistem urban ,afirmat ca atare în cadrul legii 351/2001 privind

aprobarea PATN, Secţiunea IV – Reţeaua de localităţi, s-au făcut eforturi susţinute in

ultimii ani atit cu sprijinul guvernului cat şi al consiliilor judeţene, fiind necesar a se

continua pentru a se putea asigura roul pe care această zonă ce polarizează aproape

700.000 de locuitori atât în dezvoltarea zonei de est a ţării dar şi în contextul Strategiei

Dunării.

Fig.58 – Zonele metropolitane existente şi propuse (în cazul Bucureştiului)

Alte asociaţii care ar trebui să îşi consolideze parteneriatul şi să-şi diversifice activităţile desfăşurate în comun – sunt cea a staţiunilor de pe Valea Prahovei sau a localităţilor din Valea Jiului de Vest, care în prezent sunt constituite pentru dezvoltarea turismului ex. (organizarea Festivalului Olimpic al Tineretului European), alimentarea cu apă şi canalizare şi managementul deşeurilor, respectiv transport şi managementul situaţiilor de urgenţă. De altfel, numai 16 ADI au ca scop coordonarea planificării urbane şi teritoriale, cele mai multe – 51 (27%) fiind constituite pentru asigurarea alimentării cu apă şi canalizare, iar 40 (21%) avand ca scop principal coordonarea activităţilor cu privire la managementul deşeurilor.

Instrumentele legale de planificare urbană şi teritorială

In conformitate cu legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, gestionarea spaţiala a teritoriului urmăreşte sa asigure indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabila si responsabilitatea pentru o utilizare eficienta a teritoriului, condiţii de locuire adecvate, condiţii de muncă, de servicii şi de transport ce răspund diversităţii nevoilor şi resurselor populaţiei, reducerea consumurilor de energie, asigurarea protecţiei peisajelor naturale şi construite, conservarea biodiversităţii şi crearea de continuităţi ecologice, securitatea şi salubritatea publică, raţionalizarea cererii de deplasări, calitate estetica si arhitecturala, protejarea identităţii arhitecturale şi culturale a localităţilor urbane şi rurale."

In vederea asigurării condiţiilor de dezvoltare urbană durabilă , legiuitorul a prevăzut un set de activităţi şi instrumente dintre care ne vom referii doar la elaborarea strategiilor, politicilor si programelor de dezvoltare urbana si teritoriala şi la elaborarea planurilor de amenajarea teritoriului şi de urbanism

(1) In vederea asigurării dezvoltării coerente si durabile, corelării prioritatilor de dezvoltare si eficientizarii investitiilor publice, valorificarii resurselor naturale si culturale, autoritatile administratiei publice locale ale unitatilor administrativ-teritoriale din cadrul aglomerarilor urbane si zonelor metropolitane definite conform legii elaboreaza strategia de dezvoltare teritoriala zonala periurbana/metropolitana ca documentatie de planificare teritoriala integrata pentru fundamentarea planurilor urbanistice generale. (2) Strategia prevazuta la alin. (1) se elaboreaza in cadrul unui parteneriat format din reprezentanti ai consiliului judetean si ai autoritatilor administratiilor publice locale din orasul-centru polarizator, impreuna cu toate comunele invecinate, si, dupa caz, din reprezentanti ai Ministerului Dezvoltarii Regionale si Turismului.

In conformitate cu legea , Planul urbanistic general are atat caracter director si strategic, cat si caracter de reglementare si reprezinta principalul instrument de planificare operationala, constituind baza legala pentru realizarea programelor si actiunilor de dezvoltare. Fiecare unitate administrativ-teritoriala are obligatia sa isi intocmeasca si sa isi aprobe Planul urbanistic general, care se actualizeaza periodic la cel mult 10 ani."

Planul de urbanism general conţine:

a) diagnosticul prospectiv, realizat pe baza analizei evolutiei istorice, precum si a previziunilor economice si demografice, precizand nevoile identificate in materie de dezvoltare economica, sociala si culturala, de amenajare a spatiului, de mediu, locuire, transport, spatii si echipamente publice si servicii;

b) strategia de dezvoltare spatiala a localitatii;

c) regulamentul local de urbanism aferent acestuia;

d) planul de actiune pentru implementare si programul de investitii publice."

e) prin planurile de urbanism general se definesc zonele de regenerare urbana .

In conformitate cu analizele efectuate de MDRT , pentru 59 % dintre unitatile administrativ-teritoriale (atât urbane cât şi rurale ) există planuri de urbanism general in vigoare dar pentru cca 41% termenele de actualizare ale planurilor de urbanism general au fost deja depăşite, dintre care doar o parte dintre ele aflandu-se in proces de actualizare, datorită lipsei resurselor financiare.

In contextul ne-finalizării băncilor de date urbane la nivelul administraţiei şi a lipsa cadastrului general există dificultăţi majore in realizarea/actualizarea documentaţiilor de urbanism.

Datorită lipsei specialiştilor la nivel local şi lipsei de înţelegere a problematicilor abordate, se constată că in multe cazuri planurile integrate de dezvoltare nu sunt corelate cu planurile de urbanism general,

Din punct de vedere calitativ, datorita vechimii documentaţiilor, cu precădere la oraşele mici si mijlocii, se constata deficiente în privinţa lipsei viziunii strategice si reducerea la simple reguli.

In prezent modalitatea de realizare şi implementare a documentaţiilor de urbanism este in curs de reformare in conformitate cu angajamentele europene atât in ceea ce priveşte dezvoltarea urbană integrată dar şi cu obligaţiile cu privire la implementarea directivei INSPIRE.

Marile municipii (şi menţionam aici cu titlul de buna practica Timişoara, Cluj, Bucureşti ) au in curs de actualizare planurile de urbanism general având o abordarea integrată a dezvoltării urbane si orientată spre implementarea prin proiecte, putând asigura cadrul strategic necesar pentru pregătirea perioadei 2014-2020.

Fig. 9 – Anul de aprobare al planurilor urbanistice generale pentru municipii şi oraşe in

2008

O altă problemă cu care se confruntă oraşele româneşti, în special cele din Moldova şi Ţara Românească – este lipsa cadastrului general şi transpus în format informaţional, , rezultând numeroase situaţii de conflict prin suprapunerea terenurilor – având ca rezultat specula imobiliară, întârzierea implementării proiectelor (în unele cazuri pierderea finanţării). Totodată nu există o situaţie clară a reţelelor, fapt pentru care avizele furnizorilor rămân necesare, chiar dacă întârzie şi îngreunează procesul de elaborare a documentaţiilor de urbanism sau a celor necesare autorizării construcţiilor. În unele situaţii, ambiguitatea amplasării reţelelor edilitare şi lipsa de dialog şi cooperare dintre furnizorii de servicii (alimentare cu apă, canalizare, energie electrică, gaze, fibră optică) şi administraţiile publice locale, produce daune nu doar imaginii urbane ci şi eficienţei economice a investiţiilor in infrastructura localităţilor.

Lipsa cadastrului unitar la nivel naţional şi lipsa unei anexe grafice la legea 2/1968 conduc la neclarităţi privind limitele administrative ale unităţilor administrativ teritoriale, şi automat la blocarea investiţiilor şi a serviciilor ce trebuie furnizate locuitorilor şi firmelor pentru aceste zone.

In acest sens, se impune găsirea de soluţii care să asigure instrumentele de planificare şi

gestiune a teritoriului in vederea bunei implementări a proiectelor de dezvoltare urbană.

3. Implicaţii de natură strategică în abordarea dezvoltării urbane în România

Aceasta secţiune urmează a fi dezvoltată ulterior

Sunt enunţate doar cateva obiective generale strategice in conformitate cu obligaţiiile asumate de Romania

Obiective strategice

Consolidarea reţelei policentrice de oraşe din România şi susţinerea formării zonelor urbane funcţionale bazate pe parteneriate locale

Crearea unui mediu urban atractiv pentru locuitori, investitori şi turişti

Creşterea mobilităţii urbane şi promovarea transportului public şi a celui ne-motorizat pentru reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi utilizarea eficientă a resurselor

Promovarea incluziunii sociale şi combaterea sărăciei

Asigurarea instrumentelor de planificare şi gestiune durabilă a teritoriului

Utilizarea

abordării integrată în planificarea urbană (planificare strategică, operaţională: proiectare, implementare, monitorizare şi control)

Guvernarea la niveluri multiple cu dezvoltarea şi susţinerea parteneriatelor

Abordarea partenerială /

Implicarea populaţiei, a mediului de afaceri, a mediului universitar

Întărirea rolului documentaţiilor de planificare urbană şi corelarea acestora cu procesul implementării proiectelor cu finanţare europeană

Utilizarea platformelor care facilitează schimbul de experienţă şi bune practici – EUKN, URBACT, RFSC

realizarea unor mecanisme/ instrumente pentru dezvoltarea urbană durabilă – utilizarea regenerării urbane integrate (pentru zone centrale, de locuit, zone industriale, sit-uri militare abandonate), planuri de mobilitate urbană

4. Priorităţi de dezvoltare urbană şi modalităţi de abordare a dezvoltării urbane în Acordul de Parteneriat şi Programele Operaţionale

de completat

dimensiunea urbană a acordului de parteneriat · prezentul raport cu privire la dimensiunea...

Documents