DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENŢEI

Începuturile literaturii române sunt legate de contextul ariei culturale din răsăritul Europei, un spaţiu complex format pe temeliile tradiţiei bizantine. Începând cu secolul al XVII-lea, limba slavonă, limba oficierii serviciului divin în biserică, începe să fie înlocuită treptat cu limba română. În această perioadă s-au tradus şi s-au tipărit cărţi religioase de care aveau nevoie toţi credincioşii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzând învăţături morale dezvoltate pe marginea textului biblic) şi pravilele (corpuri de legi). Actele de cultură din cele trei ţări române demonstrează că mentalitatea religioasă, caracteristică Evului Mediu, este dominantă.

Domniile lui Matei Basarab, în Muntenia, şi Vasile Lupu, în Moldova, au marcat începutul unei epoci de înviorare culturală. Prin tipografiile înfiinţate cu sprijinul lui Petru Movilă, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolit al Kievului, cărţile religioase se răspândesc şi contribuie la unificarea limbii române literare.

Zorii literaturii religioase poartă astfel amprenta cărţilor religioase care au ieşit din aceste tipografii.

Literatura religioasă în Moldova

Vasile Lupu. În Moldova lui Vaile Lupu se aflau pe vremea aceasta mai mulţi cărturari decât în Muntenia lui Matei Basarab. Între marii cărturari din sivanul Moldovei, în afară de cronicarul Grigore Ureche, marele logofăt Todiraşco era un bun cunoscător al limbii latine. Între ceilalţi boieri, logofătul Eustratie Dragoş era cel mai bun cărturar de seamă, căci cunoştea bine limba latină şi greacă. În casele marilor boieri trăiau, învăţând copiii, mulţi dascăli harnici, printre care şi câţiva veniţi de peste munţi. Unul dintre aceştia a fost Toader diiacul din satul Feldra, pe Someş, în apropiere de oraşul Bistriţa, care încă din secolul al XV-lea era un loc de refugiu pentru boierii şe negustorii moldovei fugiţi dinaintea invaziilor turceşti şi tătăreşti.

Cel mai neobosit cărturar al timpului este însă Varlaam.

Emanciparea limbii române: mitropolitul Varlaam

(1585-1657)

Cel dintâi dintre cărturarii afirmaţi într-un context cultural caracterizat prin încercările tot mai insistente de introducere a limbii române în biserică a fost mitropolitul Varlaam. Născut în 1585 în părţile Vrancei şi decedat în 1657 la mănăstirea Secu, a fost scriitor şi traducător religios. Ajuns mitropilit al Moldovei (1632), înfiinţează o tipografie la biserica Trei ierarhi din Iaşi, unde tipăreşte în 1643 Cazania intitulată Carte românească de învăţătură, monument de limbă veche românească. Volumul cuprinde 74 de predici, care se rostesc duminica şi în cele mai importante sărbători ale anului. Mitropolitul Varlaam pune în valoare, prin fraze expresive, întreaga bogăţie a limbii române. Primele accente ale prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje

remarcabile prin energia tonului şi prin ritmul construcţiei. Figuri de stil precum repetiţia şi enumeraţia ies imediat în evidenţă.

Prin cunoştinţele lui de limbă slavă şi greacă, prin cultura religioasă şi prin viaţa lui curată, izbutise să se facă cunoscut în cercurile înalte din Suceava şi să devină duhovnicul domnului Miron Barnovski.

În iarna anului 1628, Miron Barnovski îl trimite într-o solie în Rusia. Prima misiune avea ca ţintă lavra Pecerska din Kiev. Acolo se afla ca arhimadrit Petru Movilă, înrudit cu domnitorul Miron Barnovski. Acesta trimitea deci în solie pe duhovnicul său să vadă pe arhimandrit şi să-i ducă manuscrisul unui Octoih slav din mănăstirea Neamţu, care avea să servească apoi la tipăritura kieviană din 1630. A doua misiune avea ca ţintă Moscova. Aici solia moldovenească trebuia să se prezinte ţarului Mihail Feodorovici pentru a-i aduce în dar moaţtele sfântului mucenic Iacov din Persia, care se aflau la palatul domnesc din Suceava, şi pentru a cere, în schimb, pentru ctitoria de la Dragomirna, câteva din acele frumoase icoane ruseşti pe care Miron Barnovski le va fi văzut în mănăstirile ucrainene din Polonia. Întâlnirea lui Varlaam cu Petru Movilă în marea lavră de la Pecerska are pentru istoria culturii moldoveneşti o importanţă deosebită, pentru că ea marchează începuturile unui curent nou: influenţa ruteană. Varlaam a ajuns la Moscova, a predat ţarului moaştele trimise în dar de domnul Moldovei, a comandat icoanele, le-a plătit, dar nu le-a putut ridica, fiindcă patriarhul Moscovei le găsea prea lumeşti.

Calităţile sufleteşti ale lui Varlaam şi cultura lui deosebită l-a impus în vaza contemporanilor săi, care l-au ridicat la înalta treaptă de mitropolit în 1632, fără a fi fost trecut prin episcopie, lucru dealtfel îngăduit de canoane. Autoritatea lui de cârmuitor al sufletelor a crescut aşa de mult în Orientul grecesc, încât a putut fi propus pe lista celor trei candidaţi la scaunul vacant al patriarhiei din Contantinopol. Prăbuşirea lui Vasile Lupu aduce însă şi căderea lui. Îl găsim retras la mănăstirea Secu, unde în ultimii ani ai vieţii îşi va împărţi pământurile înte neamuri, fără să poată subscrie, fiind fulgerat la mâini-probabil de o paralizie.

Cazania lui Varlaam cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii. Cele mai multe pleacă de la explicarea pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă şi cuprind sfaturi de înfrânarea viciilor şi a patimilor, de înfrăţire şi ajutorarea aproapelui. Sunt însă şi câteva legende hagiografice care povestesc viaţa marilor mucenici ai ortodoxiei (a sfântului Dimitrie, a sfântului Gheroghe, a sinţilor apostoli Petru şi Pavel), între care şi două legate de pământul Moldovei: a sfântului Ioan cel Nou, protectorul Moldovei. Originalul Cazaniei venea probabil din Ucraina. Varlaam şi-a cules materialul din mai

multe zăvoade. Până acum izvoarele nu au fost încă precis determinate. G. Scorpan a semnalat părţi comune între Cazania lui Varlaam şi între Cazania tradusă din ruseşte de Udrişte Năsturel şi apărută în acelaşi an la mănăstirea Govora, şi chiar Cazania lui Coresi din 1581. Confruntând părţile comune celor trei cazanii, Scorpan conchide că textul lui Varlaam apare întotdeauna prelucrat, dar aceasta nu trebuie să ne amăgească, fiindcă se poate întâmpla ca multe prelucrări să fi aparţinut originalului după care a tradus Varlaam. Dar dacă nu putem delimita partea personală a lui Varlaam în structura predicilor, putem totuşi să urmăm aportul lui în formarea limbii literare. Se susţine în genere că limba Cazaniei lui Varlaam este limba populară, pe care el a depins-o din copilărie în munţii Putnei şi mai târziu, ca monah, în preajma mănăstirii Secu. Într-adevăr, scrisul lui Varlaam, deşi au trecut peste el trei veacuri, se citeşte şi azi cu uşurinţă şi cu plăcere chiar. În textul lui Varlaam, cuvintele şi expresiunile slave se întâlnesc rar, la distanţe mari şi, înţelese într-o vreme când cultul divin se săvârşea în limba slavă, ele dau azi scrisului său un uşor caracter arhaic, mai ales că ele se împerechează uneori cu elemente latine azi dispărute din circulaţia limbii, precum: mai chiar = mai clar, desveti = dezbrăca, mişci = săraci, nusa = dânsa, înmă = mamă.

Cele şapte taine a fost a doua carte românească ieşită din tipografia lui Vasile Lupu în 1645, la tălmăcirea căreia a lucrat şi Eustratie Logofătul. Era o carte privitoare la tainele instituite de biserică „spre îndreptarea sufletelor noastre celor păcătoase”. Ea cuprinde lămurirea tainelor, normele după care se săvârşesc şi canoanele stabilite de soboarele ecumenice în cazurile de abatere de la rânduielile stabilite. E o carte care, prin natura cuprinsului ei, se adresa mai mult clerului. Alături de normele de ritual şi de canoane, se găsesc şi câteva note, adevărate documente de folclor, care proiectează lumina lor interesantă peste unele superstiţii, răspândite până azi în maşele populare din sudul şi răsăritului Europei.

Răspunsul la catehism este ultima carte cu caracter religios publicată de mitropolitul Varlaam, în 1645 şi are o importanţă deosebită nu numai pentru că este o operă originală, dar şi pentru că ea reprezintă chemarea înaltă la care se credea datoare să răspundă biserica celor două ţări surori, Muntenia şi Moldova, de a menţine unitatea spirituală a neamului şi străduinţelor ei de a apăra ortodoxia românilor ardeleni, ameninţată de calvinismul maghiar.

Mitropolitul Varlaam alege din Catehism părţile în care superintendentul, în explicarea rugăciunilor fundamentale (Tatăl Nostru, Cele zece porunci, Simbolul credinţei), furişase ideile dogmatice ale calvinismului, pentru ca, întemeindu-se apoi pe pasaje din Evanghelie sau din Faptele şi Epistolele apostolilor, să le combată punct cu punct.

Dărâmând punctul de vedere calvin, el expune punctul de vedere ortodox în chestiunile fundamentale ale credinţei, privitoare la păcatul original şi la curăţirea lui prin botez, la dreptul omului de a se mântui prin fapte bune, la cultul sfinţilor şi al icoanelor, care nu pot fi socotite ca idolatrice, întrucât sunt simboluri, la semnul crucii, la cultul Mariei şi la doctrina predestinării. Tonul discuţiei este obiectiv, dar cald, convingător şi întemeiat, pentru fiecare afirmare, pe textele evanghelice.

Răspunsul mitropolitului Varlaam, aşa de demn şi documentat, a primit din partea calvină tocmai peste doisprezece ani, în 1656, un răspuns vehement şi grobian, apărut în tipografia de la Bălgrad (Alba Iulia).

Pravila este ultima carte importantă ieşită din tipografia de la Trei Ierarhi, fiind o scriere cu caracter juridic, apărută în 1646, sub titlul Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe cu dzisa şi cu toată cheltuiala lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei den multe scripturi tălmăcită den limba ilenească pre limba românească.

Încă din 1632, Eustratie Logofătul tradusese o Pravilă aleasă, scoasă şi tocmită, şi dentru multe sînte scripturi cercată şi găsită. Apariţia Pravilei de la Govora în 1640, în ediţii muntene şi ardelene, a făcut probabil inutilă tipărirea traducerii lui Eustratie Logofătul. S-a găsit atunci necesar să se publice o codificare mai completă de legiuiri. Astfel s-a ajuns la Pravila lui Vasile Lupu. Această pravilă prezintă pentru noi o importanţă deosebită, căci ea leagă viaţa noastră juridică deopotrivă de vechiul drept bizantin şi de jurispridenţa romanică occidentală.

Pravila lui Vsile Lupu este alcătuită din două părţi bine distincte prin titlul diferit pe care-l poartă, prin structura lor, prin cuprinsul diferit şi prin provenienţă.

Prima parte este împărţită în 16 „pricine” (capitole), cuprinzând în total 252 „începuturi” (paragrafe), numerotate curent. Cuprinde o serie de legi privitoare la raporturile juridice ale vieţii agrare şi păstoreşti, încălcări de teritorii, diferite furturi care se pot ivi în viaţa câmpenească, infracţiunile păstorilor, pagube aduse pomilor şi semănăturilor, condiţiunile care trebuiesc observate când se construieşte pe locul altuia, când se diguiesc apele pentru morărit etc.

Partea a doua a Pravilei, mai scurtă, se leagă de literatura juridică a Italiei de la sfârşitul evului mediu. Ea cuprinde 78 de capitole privitoare la diferitele delicte de drept penal, precum: omorul, falsificarea banilor, sudalma, amestecarea de sânge, având un caracter foarte interesant, fiindcă dezvăluie colţuri de viaţă dispărută, din psihologia vremii.

Retipărită în parte după şase ani în Îndreptarea legii din Muntenia, această pravilă a realizat cu două veacuri înainte de unirea politică, unitatea

legislativă a celor două principate. Ea a alcătuit şi baza jurisdicţiunii din Moldova şi Muntenia.

Primul nostru poet:Mitropolitul Dosoftei

(1624-1693)

Din cercetarea mai atentă asupra operei lui Dosoftei putem afla că acesta era cunoscător a mai multor limbi, în afară de limba slavă veche în care se oficia serviciul divin el mai cunoştea bine limba greacă după cum dovedesc ultizarea de izvoare greceşti în operele sale. Pe de altă parte reproducerea în “Parimii” a unor versuri latine transcrise în caractere chirilice aduc o probă că el cunoştea limba latină. Pe lângă aceste limbi trebuie adăugată şi limba polonă. E probabil ca în exilul său de la Strij să fi învăţat şi limba ucraineană. Această minte poliglotă avea şi o adâncită cultură teologică şi profană după cum se vede în numeroasele note şi comentarii de ordin teologic, istoric, geografic şi etnografic împăştiate în traducerile sale.

Unde s-a format sufleteşte acest mare îndrumător al bisericii moldoveneşti nu se poate spune cu precizie. S-a crezut de unii istorici că era de origine grec, alţii au presupus că era ucrainean însă azi avem motive temeinice a crede că era român macedonean. Părinţii şi familia lui poartă denumiri întra-adevăr neobişnuite în celelalte ţinuturi româneşti: tatăl de numea Leontar, bunicul Barila, mama Misira.

Se născuse în 1624, şi în 1649, la vărsta de 25 de ani îl găsim printe umilii monahi care îşi închinau vremea studiului în liniştea mănăstirii Probata. În 1658, la vârsta de 34 de ani este ales episcop la Huşi, un an mai târziu este strămutat ca episcop de Roman şi în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Tipografia care fusese instalată în mănăstirea Treisfetitele de Vasile Lupu se ruinase, şi Dosoftei, care tradusese “Psaltirea în versuri”, s-a văzut nevoit să trimită manuscrisul în Polonia ca să-l vadă tipărit.

În lupta deschisă între poloni şi turci , în jurul cetăţii Hotinului, Petriceicu-vodă, trece de partea polonilor. Turcii sunt bătuţi, iar Petriceicu e silit să fugă în Polonia. Cu Petriceicu plecă în exil şi Dosoftei, care se amestecase în politica ţării, tinând cu polonii. Întorcându-se însă la începutul anului 1675, este închis în mănăstirea Sf. Sava din Iaşi, de unde, liberându-

se curând, recapătă încrederea domnului şi este reinstalat în scaunul metropolitan.

De aici înainte mitropolitul Dosoftei renunţă la lupta politică şi-şi închină toate puterile intereselor culturale ale ţării. El încearcă să refacă tipografia lui Vasile Lupu, punând să se toarne din nou matriţe, aducând material nou tipografic la mănăstirea din Uniew împreună cu tipograful Vasile Stadinicki. În acestă tipografie a apărut la 1679 “Liturghierul” lui Dosoftei.

Cu materialul adus din Moscova, mitropolitul Dosoftei reface tipografia lui Vasile Lupu şi într-un răstimp de relativă linişte şi pace, el se aşează pe lucru, punând sub tipar cărţile traduse, care aşteptau de multă vreme să vadă lumina.

Urcându-se pe scaunul metropolitan al Moldovei, Dosoftei introduce cu curaj marea reformă a naţionalizării serviciului divin. La doi ani abia după ce fusese ales mitropolit, el dăruise limbii româneşti “Psaltirea tălmăcită” în versuri şi tipărită la mănăstirea Uniew din Polonia. În acelaşi an 1673, tipăreşte tot în româneşte şi tot la Uniew, “Acatistul Născătoarei de Dumnezeu”. În 1679 tipăreşte “Dumnezeiasca liturghie”, retipărită şi în 1683, cuprinzând liturghia sfântului Vasile cel Mare şi a sfântului Grigore Dialogul, la care s-au mai adăugat slujbele obişnuite.

În 1681 Dosoftei tipăreşte “Molitvenicul de-nţăles”, care cuprinde rugăciunile şi slujba obişnuită la logodnă, cununie, botez. În 1683 ne dă “Octoihul”, numit aşa fiindcă cuprinde opt slujbe obişnuite duminica, fiecare pe câte un ton aparte. Este o operă imnografică, alcătuită în mare parte de sfântul Ioan Damasceanul pe la anul 735, în mănăstirea Sf. Sava, la care s-au adaugat apoi compoziţiile călugărilor studiţi şi troparele împăraţilor bizantini Leon al VI-lea cel înţelept şi Constantin Porfirogenetul.

Motivele care l-au îndemnat pe Dosoftei să traducă şi să tipărească aceste cărţi se văd clar din prefeţele lui.

Mitropolitul Dosoftei era convins de necesitatea introducerii limbii naţionale în biserică. Este cel dintâi mitropolit din principate care, începând această mare reformă de încetăţenire a graiului strămoşesc în altar, caută să convingă clerul din vremea sa că oficierea cultului în limba înţeleasă de masele adânci ale poporului, departe de a fi o rătăcire în apele ereziior, e dimpotrivă în conformitate cu tradiţia Sfintelor Scripturi.

Din traducerile lui Dosoftei, două depăşesc problema introducerii limbii naţionale în biserică şi interesează în chip deosebit istoria literaturii noastre. Acestea sunt “Psaltirea în versuri” şi “Vieţile Sfinţilor”.

“Psaltirea” tipărită la Uniew în 1673 este, după cum o mărturiseşte însuşi stihuitorul ei, rodul unei munci grele: a lucrat-o “cu multă trudă şi vriame îndelungată”, în “cinci ani foarte cu osîrdie mare”.

Cum a ajuns Dosoftei la ideea de a traduce psalmii în versuri româneşti, căci până la el nu se cunoştea nici un model tipărit în literatura ortodoxă, nici în cea slavă, nici în cea greacă, înafară doar de încercarea păstrată în manualul scris a lui Gh. Palamed. Se ştie că ideea de a versifica psalmii şi de a-i aşeza pe melodii, pentru a fi cântaţi în biserici, în reuniuni, în case, a pornit de la calviniştii francezi.Calvin însuşi a versificat câţiva psalmi, dar cele mai frumoase versuri le-a dat poetul francez Clément Marot (1495-1544), care a versificat 50 de psalmi.

În traducerea psalmilor, Kochanowski, urmând exemplul lui Clément Marot, s-a stăduit să dea poeziei naţionale religioase, care exista înaintea lui dar care era mediocră, o valoare artistică superioară şi să o înalţe pe cele mai ridicate culmi ale artei. Pentru a pătrunde căt mai adânc în gândul intim al originalului ebraic, el a folosit mai toate traducerile anterioare. Pentru a înţelege coloritul specific ebraic al psalmilor, s-ar fi cerut o cultură cu mult superioară aceleia pe care o aveau contemporanii lui Kochanowski. Dar renunţând la elemental exotic, Kochanowski a izbutit să degajeze din cântecele de durere şi de umilinţă înaintea divinităţii, ale regelui izraelit, sentimentele adânc omeneşti şi să ni le transmite într-o formă ritmică, plină de noutate şi varietate, îmbogăţind metrica polonă cu multe inovaţii izbutite.

Dosoftei a luat însă de la Kochanowski numai modelul, formele de versificaţie în general, căci în amănunte măsura versurilor lui nu corespunde cu măsura versurilor lui Kochanowski. Fondul traducerii a rămas neatins de influenţa polonă. Iată un exemplu desprins chiar în psalmul 1. Kochanowski spune, traducând add litteram textul Psaltirii:

“Sunt ca pleava care se murdăreşte pe pămînt şi pe care cîntul o aruncă unde vrea”.

Dosoftei dezvoltă imaginea în felul următor:“Iară voi necuraţii ca pleavaDe sîrg veţi cunoaşte-vă ispravaCând s-a vîntura dintr-arie pravul,Vă veţi duce, cum sa duce spravul;Şi cu graiul nu-ţi cădea-n făţare.”Pentru textul “Psaltirii” Dosoftei s-a servit de textele autorizate ale

bisericii moldoveneşti: psaltirile slavone. Din acestea a păstrat şi unele cuvinte, care nu par să mai fi avut mare circulţie în limba vremii sale (rostul= gură, strevie= pucioasă, măzdă= mită). Dosoftei nu putea avea simţ

pentru exotismul oriental al poeziei biblice. Dar a simţit şi el adânc în sufletul său frumuseţea eternă a cântecelor de adorare şi umilinţă ale poetului rege înaintea divinităţii, frumuseţe care a alinat în lungul veacurilor omenirea în ceasurile ei de durere, şi, vroind să o împărtăşeacă contemporanilor săi moldoveni, a transpus-o în cadrul vieţii sociale a timpului şi locului său.

Pentru a aprecia drept opera lui Dosoftei trebuie să ţinem seamă de faptul că el a luptat cu toate greutăţiile începuturilor. Limba literară a timpului nu fusese încă mladiată la necesităţile ritmice ale versului, căci desigur nu putem considera ca modele serioase de versificaţie stihurile lui Varlaam şi ale lui Udrişte Năsturel la stema ţării din cărţile publicate. Posibilităţile poetice ale limbii, imaginile şi toate mijloacele de expresivitate nu fuseseră încă puse în valoare printr-o îndelungată tradiţie literară şi, dacă la acestea mai adăugăm şi faptul că ideile originalului biblic trebuia turnate în versuri pe care atunci pentru întâiaşi dată le crea în limbă mitropolitul poet, e uşor de înţeles pentru ce unele pasaje pline de poezia mistică a vieţii patriarhale sunt redate stihuri prolixe, naïve, lipsite de farmecul originalului.

În sufletele pline de griji ale contemporanilor săi pentru furtunile timpului, psalmii lui Dosoftei au coborât o rază de alinare întrucât în cultul ortodox tradiţia nu le permitea să fie introduşi şi cântaţi în biserică.

Câţiva dintre psalmii lui Dosoftei, ca de pildă 46 (“Limbile să salte”), 48 (Veniţi cu toţi dimpreună să ne facem voie bună), 94 (Auziţi acestea toate, neamuri, noroade şi gloate), 98 (Domnul stătu crai în ţară) au fost aşa de bine modulaţi, încât, prin mijlocirea, probabil, a dascălilor de biserici, au pătruns în ciclul colindelor populare şi se cântă până în vremurile noastre de copiii care poartă steaua, pe uliţele satelor şi oraşelor, solia naşterii Mîntuitorului. Din cântecele de stea, psalmii lui Dosoftei au fost introduşi mai departe în ţesătura dramei religioase populare a Viclemului, cu deosbire psalmii 94 şi 98.

A doua operă importantă din acticitatea literară a mitropolitului Dosoftei după “Psaltirea în versuri”, este colecţia completă a vieţilor de sfinţi, care s-a imprimat la Iaşi între 1682-1686, cu tiparul adus din Moscova, de la patriarhul Ioachim.

Din cercetările întrprinse de regretatul Iulian Ştefănescu într-o bună lucrare de doctorat, “ Legende despre Sf. Constantin în literature românescă”, reiese că mărturia lui Dosoftei însuşi, din prefaţa operei, că: “a tradus de pre greciaşte şi de pe sîrbiaşte pre limba românească” se confirmă.

Colecţia vieţilor de sfinţi a mitropolitului Dosoftei cuprinde mai multe grupe de legende. O primă grupă formată de legende referitoare la

Mântuitor, la familia sfântă şi la apostolic, mai toate extrase din evangheliile apocrife. A doua grupă este formată din legendele martirilor şi ale asceţilor.

Se cunosc prigonirile groaznice pe care le-au avut de îndurat creştinii primelor veacuri din partea romanilor, când aceştia au început să-şi dea seama de răspândirea noii religii surpă temeliile statului şi ale autorităţii lor. Marele istoric al bisericii creştine, Eusebiu din Cesareea, ne povesteşte puterea mistică cu care îndurau chinurile cei ce nu vroiau să părăsească credinţa în Mântuitorul: arşi pe ruguri, aruncaţi înaintea fiarelor în arenele circurilor, sfâşiaţi cu cochili li unghii de fier. În acele vremuri de urgie, când creştinismul era abia la începuturile sale, nu era cu putinţă ca el să înţelegă ce admirabile pilde de rezistenţă în prigoniri putea adduce forţ morală a acestor eroice jertfiri de viaţă pentru credinţa cea nouă. Fanatizate de avântul cu care aceşti iluminaţi primeau cununa de martiri, masele populare vedeau în ei pe adevăraţii aleşi ai Mântuitorului în lupta cu păgânismul. Sfântul acestor noi vremuri este acum aspectul, care, retras de lume în codri sau pustiuri, îşi mortifica trupul pentru a dezrobi sufletul de ispitele cu care duhul întunericului căuta să-i peimejduiască mântuirea. În năzuinţa de a expia păcatele lor li ale semenilor, asceţii îşi impuneau asperităţii de viaţă, chinuri trupeşti, refuzând orice adăpost, stand fără nici un acoperiş vara sub arşiţa soarelui, iarna în vifor, vânturi şi ploi, până ce trupul li se topa de chinuri şi acoperea de răni.

“Vieţile sfinţilor” ne introduc astfel într-o lume de miraculos creştin, în care torturile cele mai îngrozitoare nu pot distruge viaţa martirului. De exemplul Sf. Mamas şi Iulian sunt condamnţi de autorităţile romane să fie sfâşiţi de fiare sălbatice, dar la ziua sorocită, în arena circului, când se dă drumul fiarelor înflămânzite, acestea, în loc să se repeadă asupra lor, îşi domolesc furia şi, ajungând în faţa sfinţilor, le ling picioarele. Tot prin minuni, de altă natură însă, se caracterizează şi viaţa sfinţilor asceţi. Sf. Marian nu are nevoie, în toiul nopţii de lumină pentru a scrie deoarce degetele lui răspândeau lumina necesară.

Pentru a alcătui biografia sfântului, hagiograful a împrumutat de multe ori elemente din tradiţiile şi basmele populare. De pildă, tema cu lupta voinicului pe ţărmul unei ape pentru mântuirea unei fecioare, care apare în vechiul mit al lui Perseu şi Andromeda, în legenda celtică a lui Tristan şi Iseult şi în o mulţime de basme populare, de exemplu în “Balaurul cu şapte capete” din colecţia şi Ispirescu, a fost încorporată din secolul al XII-lea şi în viaţa Sf. Gheorghe, alcătuind partea cea mai frumoasă şi mai cunoscută a legendei. Tema aceasta hagiografica a luptei sfântului Gheorghe cu balaurul, transpusă în versuri, este foarte răspândită la popoarele balcanice şi are o paralelă interesantă în balada noastră populară ”Iovan Iorgovan”.

Alte motive din folclor au fost prinse şi ele în ţesătura legendelor hagiografice. Scrise de autori diferiţi, în răstimpuri diferite, legendele hagiografice sunt foarte inegale. Multe sunt clişee banale, dar sunt şi câteva legende care, prin graţia lor naivă şi prin pietatea lor duioasă, au mişcat adânc sufletul citiorilor de pe vremuri. De pildă legenda lui Avgar, din care socoteau adesea îndemnuri şi pilde pentru viaţă. Avgar, toparhul Edesei, fiind chinuit de o boală grea, de lepră neagră, auzind minunile şi tămăduirile săvârşite de Hristos, a trimis la el pe cancelarul său, Anania, un zugrav iscusit, ca să-I izvodească chipul şi să-I aducă o scrisoare cu rugămintea de a veni în edesa pentru a-l mântui. “Să te afli aici cu mine căci am azit că evreii murmură împotriva ta şi vor să-ţi facă rău. Eu am cetatea perea mică, dar îndeajund amândurora pentru a petrece cu cinste.” Anania, ajuns tocmai când Iisus propovăduia poporului, încercă să-I prindă chipul, dar nu izbuteşte să fixeze nici o trăsătură, din pricina aureolei divine care-I nimba faţa. După ce şi-a încheiat predica, Mântuitorul, care şi gândurile ascunse ale oamenilor le cunoştea, a cerut solului să-i dea scrisoarea. După ce a citit-o, şi-a spălat chipul cu apă, a cerut o năframă curată de in, şi-a pus-o pe faţă, şi-a imprimat chipul în ea şi a predate-o solului să o ducă lui Avgar împreună cu răspunsul:”Fericit eşti, Avgare, de vreme ce ai crezut în mine fără să mă fi văzut, căci scris este despre mine. Că cei ce mă vor vedea să nu creadă în mine iar cei ce nu mă vor vedea să creadă. Iar cât despre cele ce-mi scrii, ca să vin la tine, eu trebuie să împlinesc toate cele pentru care sunt trimes, iar după ce le voi împlini, să mă înalţ către Părintele cel care m-a trimes…”. Avgar citeşte scrisoarea şi, închinându-se la icoana Domnului cea nefăcută de mâini omeneşti, deodată se vede vindecat pe tot trupul de lepră, afră doar de o rămaşită pe faţă. Câţiva ani mai târziu, după ce Mântuitorul fusese răstignit, înviase şi se înalţase la cer, Avgar află că a sosit în cetatea lui un evreu, cu numele de Tadeu, care tămaduia pe cei bolnavi în numele lui Iisus. Toparhul trimite să-l aducă la el şi când tadeu intră pe uşa palatului, învăluit în nimbul strălucitor al sfinţeniei, Avgar se ridică de pe tron şi îl întrabă dacă într-adevăr el este ucenicul făgăduit în scrisoarea Mântuitorului. Apostolul îi răspunde:”De vreme ce mare nădejde ai pus în Dînsul, am venit la tine şi, dacă credinţa ta se va spori întru tine, toate cele dorite de tine după credinţa ta vor fi.” Avgar îi răspunde: “Atâta am crezut întru Dînsul încât am voit să adun puterea obştiilor mele şi să merg asupra iudeilor, celor care l-au răstignit pe El, ci stăpânirea romană, subt care suntem, m-au oprit pe mine.“ Avgar este adus la credinţa cea dreaptă, primeşte botezul şi cu aceasta rămaşiţa leprei de pe faţă dispare. A doua zi Tadeu, predicând norodului taina mântuirii, adduce la creştinism întreaga cetate a edesei, care primşte

botezul. Sâmburele aceste legende îşi are obârşia în în creştinarea Siriei prin regele Abgar.

În colecţia vieţilor sfinţilor a mitropolitului Dosoftei mai sunt încă multe alte legende, tot atât de atrăgătoare prin graţia lor naivă şi tot atât de interesante prin problemele pe care le ridică cu privire la substratul istoric sau la legăturile cu folclorul. Aşa sunt de pildă: legenda sf. Alexie, legenda sf. Eustraţiu Plachida, despre Sf. Tecla, a celor şapte cuconi din Efes.

Colecţia vieţilor de sfinţi a lui Dosoftei este alcătuită din trei tomuri; ultimul a apărut în anul 1686, şi cu el activitatea marelui mitropolit se încheie, deoarce în acest an Dosoftei a fost luat şi dus în captivitate.

Pentru a întregi conspectul activităţii literare a mitropolitului trebuie să amintim aici şi preocupările sale istorice, căci în mijlocul muncii neobosite pentru naţionalizarea serviciului divin, Dosoftei a găsit timp să-şi poarte gândul şi către studiile istorice. Era un pasionat cititor de cronografe. În “Vieţile Sfinţilor” îl vedem adesea înnodând textul hagiografic cu informaţii şi citate împrumutate din cronografe. Mai mult pare să-l fi interesat istoria naţională. În prefaţa a doua cărţi “Molitvenicul”(1681) şi “Parimiile”(1683), el adaugă un rezumat de istorie modovenească în versuri. Acest poem cronologic începe cu discrete aluzii la originea română. Înşiră apoi pe rând domnii Moldovei, pomenind îndeosebi ctitoriile lor mănăstiri şi biserici, până la Duca-vodă, adică până în vremea sa. Cu toată ariditatea inerentă acestui gen literar, totuşi imaginaţia mitropolitului poet ca bunăoară la a lui Ştefan cel Mare, a cărui siluetă de mare ctitor ne-o înfăţişează astfel:

“Prin ţinuturi, prin toate să vădu a lui siammeMănăstiri şi bisiarici č-au faptŭ fără liane,Că nu numai sate şi pre la oraşe,Ceşi prin munţi şi-n codri lui Hristos sălaşe,Č-au făcut zugrăvite, de dau strălucoare,Să-i răiască pomana-n bun nume suptu soare…”

Vremurile de atunci nu erau însă prieşnice pentru munca de carte. Un nou război se dezlănţuise între turci şi creştini. Moldoveni şi munteni trebuiseră să urmeze oştirile turceşti şi să ia parte la asediul Vienei. Dar pe când Duca-vodă cu oastea moldovenească lipsea din ţară, polonii cu pribegii moldiveni intraseră în Moldova, aducând ca domn pe Petriceicu-vodă. În zilele de Crăciun ale anului 1683, Duca-vodă este surprins la moşia sa Domneşti de un podgheaz polon şi făcut prizonier împreună cu cronicaru Miron Costin, prietenul lui Dosoftei. În locul lui Duca-vodă a fost instalat în scaun, cu ajutorul polon, Petriceicu-vodă.

În acestă viaţă de amărăciune petrecută în exil, mitropolitul Dosoftei îşi găseşte o mângâiere în munca de cultură prinsă, prin forţa imprejurărilor, în cursul curentelor kievene şi moscovite. Dezlipirea Ucrainei de la Polonia şi alipirea ei la imperiul moscovit adusese divergenţe în viaţa religioasă a Rusiei. Pe când Moscova păstrase credincos tradiţia ortodoxă, Ucraina care stătuse sub stăpânirea Poloniei catolice primise, prin influenţa literaturii religioase traduse din limba latină a catolicismului polon, obiceiuri, rânduieli şi dogme stăine ortodoxismului. Una din aceste chestiuni, care a frământat societatea rusă timp de 15 ani, a fost chestiunea transubstanţierii sfintelor daruri. În dogmatica creştină este o problemă importantă aceea de a se şti dacă la taina cuminecăturii este prezent sau nu spiritul Mântuitorului. Pe când biserica ortodoxă susţine că este prezent, bisericile reformate susţin că acesta este simbolică. Patriarhul Ioachim după sfaturile fraţilor Lihudi şi a altor cărturari din Moscova, somează pe mitropolitul Kievului să-şi expună lămurit punctul său de vedere în acestă privinţă. În astfel de clipe hotărâtoare pentru biserica rusă, când patriarhul Moscovei se pregătea să arunce anatema asupra bisericii din Kiev, intervine Dosoftei care din exilul său, lămureşte pe mitropolitul Kievului asupra punctului de vedere ortodox, şi înlătură ruptura.

Dar în mijlocul acestei activităţi cu sufletul îndurerat de nostalgia scaunului său din Suceava şi strâmtorat de multe lipsuri, mitropolitul Dosoftei închide ochii la 13 decembrie 1693.

Experienţa dureroasă pe care a încercat-o mitropolitul Dosoftei în hărţuita sa viaţă îi întărise personalitatea pentru o muncă înaltă închinată ţelului educativ pe care îl impunea menirea sa de păstor al ţării. Şi dacă împrejurările nu l-ar fi copleşit de atâtea ori, activitatea sa ar fi înzestrat trecutul cultural românesc cu o operă uriaşa, pe care Dosoftei simţea şi chemarea şi priceperea de a ne-o da.

Munca lui Dosoftei reprezintă în istoria culturii noastre vechi un mare pas înainte. El, cel dintâi dintre vlădicii principatelor, a deschis drumul limbii româneşti către altarul bisericii. Străduinţele lui vor fi continuate mai târziu, în Ţara Românească de mitropolitul Antim Ivireanu. Prin traducerea “Psaltirii în versuri”, Dosoftei a aşezat temeliile versificaţiei în literatura noastră cultă, iar prin “Vieţile sfinţilor” a dăruit sufletului românesc din veacul a XVII-lea o bogată literatură de imaginaţie impletită cu elemente miraculoase, pline de pietate şi uneori înviorată de graţie naivă.

Prin destinul său tragic, rămâne o figură care sintetizează vitregia împrejurărilor în care s-au zbătut toţi marii cărturari ai literaturii noastre vechi.

Mitropolitul realizează o operă de virtute şi valoare şi de aceea este considerat primul poet cult, deşi este traducător, este poet în sensul că a creat poezia română într-o operă de mare anvergură.

Literatura şi pictura religioasă

1370 – cea mai veche gravură în lemn, provenită din Germania.1429 – cel mai vechi manuscris minat din ţările române, un Tetraevangheliar copiat

şi pictat de călugărul Gavriil Uric la mănăstirea Neamţ, aflat ayi la Oxford, în Biblioteca Bodleiană. Tot la Neamţ va lucra şi alt mare miniaturist şi caligraf, Teodor Mărişescul. Cele mai importante mănăstiri unde se copiau şi se împodobeau manuscrise au fost la Putna, Neamţ, Rădăuţi, Moldoviţa, Suceviţa şi Dragomirna.

1435 – Gavril Uric copiază şi împodobeşte un alt Tetraevangheliar, tot la mănăstirea Neamţ.

Dupa 1450, în Germania întai, iar apoi în Italia, miniaturile, fala manuscriselor, încep să fie înlocuite de gravuri, în carţile tipărite, ceea ce va permite ilustrarea unui număr mare de exemplare ale aceaşi ediţii. Treptat, desenul linear (fără umbre) al primelor gravuri este înlocuit de metoda clarobsurului sau a umbritului, cum se mai numea în epocă, reprezentată strălucit de pictorul şi gravorul Albrecht Dürer.

1473 – călugărul Nicodim copiază la mănăstirea Humor un Tetraevangheliar, având pictat portretul lui Ştefan cel Mare.

1493 – la mănăstirea Neamt, diaconul Teodor Mărişescul copiază şi împodobeşte un Tetraevangheliar, aflat azi la Biblioteca Naţională din München.

1508-1510-1512 – gravura pătrunde şi în ţările române, odată cu primele cărţi tipărite la Târgovişte de călugarul Macarie.

1609-1616 – în ciuda aparenţei tiparului, arta miniaturii şi a ferecării cărtilor se menţine şi chiar se diversifică, atingând apogeul odată cu lucrul mitropolului Anastasie Crimca la mănăstirea Dragomirna, de la care au rămas nouă manuscrise, opt păstrate la muzeul mănăstirii, iar al nouălea, la Biblioteca Imperială din Viena. După această dată însă, vechea artă a manuscriselor miniate decade şi apoi dispare, datorită concurenţei tiparului şi a gravurii.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în vremea domniilor lui Matei Basarab, Vasile Lupu, dar mai ales Constantin Brâncoveanu, arta gravurii devine tot mai rafinată, şi datorită contractului cu Occidentul. Apar

ornamente complicate, scene eşalonate pe mai multe planuri şi uneori, datorită împrumutului de plăci xilografice, chiar imagini din cărţi apusene, precum cea a Întoarcerii fiului risipitor, din Evanghelia de la Govora (1642), preluată dintr-o Evanghelie apăruta la Lemberg în 1606. Gravorii încep să devină conştienţi de calitatea artei lor, semnându-şi de multe ori operele, precum Antim Ivireanul, Ursul Zugravul, Mitrofan Făaătorul-de-Tipare şi Gheorghie sin Popa Constandin Tipograful Râmnicului.

Anastasie Crimca(1560-1629)

Anastasie Crimca, mitropolul Moldovei, din botez Ilie, este nascut în 1560, în Suceava si decedat la 19 ianuarie 1629 fiind inmormantat la Dragomira, este atestat in 1587 ca “Ilie diac”.

 Inca din 1608, inainte de sfarsitul erei de relativa neatarnare a mandrilor Movilesti, Anastasie e intampina ca Mitropolit al Moldovei, la data de 15 iunie, pe cand la Roman vine Mitrofan, ucenic al lui Agafton si fost egumen de Moldovita. Teodosie Barbovschi ispravise rau pastoria sa: el incercase sa otraveasca in impartasanie pe tanarul Domn, o ticalosie de care nu s-ar fi facut vinovat desigur, nici unul din inaintasii sai; el fu descoperit si supus multa vreme la chinuri.

Anastasie e ultimul reprezentant a carturariei vechi slavone, al datinei de cladire a manastirilor frumoase, al mestesugului de impodobire migaloasa a manuscriptelor. Fiu al targovetului Ioan Crimca din Suceava si al Crastinei, care e ingropata la Patrauti, sub o piatra de

mormant cu data de 1595, el poate fi acel "Ilie diiacu, fiul Crimcoae din Suceava", pe care-l pomeneste o danie din 1587 a lui Petru Schiopul, care rasplati cu silistea Ungurasii, pe apa Sucevei, pe acest ajutator credincios in lupta grea a bietului Domn slabanog cu navalitorii Cazaci. Nu stim in ce manastire si-a facut invatatura in ale bisericii si ale carturariei. Era insa un caligraf cu gust si rabdare, de la care au ramas frumoase manuscripte, impodobite cu miniaturi: Evanghelia din 1609, cea de pe la 1614, Apostolul din 1610, Liturghia din 1610 si cea din 1612, manuscripte care se pastreaza astazi inca la Dragomirna, afara de unul, care se afla in biblioteca din Viena.  Pe atunci, dupa Petru Schiopul, care facuse numai Galata si Ieremia Movila, care, cu tot neamul sau mare, puternic si bogat, daduse tarii o singura manastire, Sucevita, ravna pentru cladirile sfinte incepuse din nou. Nistor Ureche, boier istet si harnic, amestecat in lucrurile tainice ale mai multor Domnii si de la un timp, omul Movilestilor si epitropul fiilor lui Ieremia-Voda, alese un loc in muntii Neamtului, intr-un ascunzis de codru, nu tocmai departe de manastirea straveche a Neamtului si numi dupa paraul sec ce curge langa dansa, manastirea Secului. Frumoasa, dar complicata, impleticita inscriptie cuprinde data de 1602 pentru zidirea inceputa in iunie si mantuita in octombre; danii de multe sate se fac de Nistor, de sotia lui, calugarita acum, Mitrofana, sora Movilestilor, se pare si de cei patru copii ai lor, Vasile si Grigore, Nastasia, care lua pe Balica si Maria, viitoarea sotie a lui Constantin Batiste Vevelli, in cursul anului 1604.

Noul lacas manastiresc fu potrivit, in linii si podoabe, dupa Galata lui Petru Schiopul, de care se deosebeste astazi numai prin uratele adausuri de mai tarziu, un pridvor, o vesmantarie si o proscomidie. Pentru Dragomirna sa, in apropierea Sucevei unde se nascuse, copilarise si lucrase poate ca diac la carti bisericesti cu foile impodobite, Anastasie Crimca, ajuns acum Mitropolit al tarii, avea o ambitie mai inalta. Din banii stransi de dansul cand el era mirean sau

numai calugar, pana a nu ocupa statornic un Scaun episcopal si din aceia pe care i-i dadura Stroicestii, rudele lui, el facu, inca de prin 1602, prin mesterul Dima, o bisericuta pentru bolnita, langa o manastire mai veche, de proportii mai restranse si injghebata din lemn. Ca episcop de Roman, el incepu si ispravi apoi biserica sa cea mare, una din cele mai frumoase in toata Romanimea: inalta cum nu se mai ridicase alta pana atunci, si pentru aceia parand ingusta; nici o inaintare in linii, care sunt cele indatinate in sistemul arhitectonic al lui Stefan cel Mare, dar podoabe care se ivesc numai acuma: contraforturi lucrate cu grija, brau sapat, cu infatisarea unei funii impletite, incingand toata zidirea, alte colace de piatra sculptate in acelasi chip, urcandu-se pana la varfurile boltilor gotice, cadre de forma noua in jurul ferestilor, trandafirasi, rosete de piatra pe toata intinderea turnurilor. O piatra de mormant fara inscriptie pe dansa arata in aceasta stralucita biserica sculptata locul unde se odihneste ctitorul.

 Pe urmele lui Anastasie se lua Domnul care veni in Moldova dupa scoaterea lui Constantin Movila, incercatul si asprul batran Stefan Tomsa, care, in ratacirile lui de ostas prin Apusul catolic, nu uitase totusi vechea lege rasariteana a lui Tomsa-Voda, pe care si-l invoca drept tata. Domniile lui moldovenesti, despartite prin navalirea si scurta petrecere in Scaun a lui Alexandru Movila, inca unul din copii Doamnei Elisveta a lui Ieremia, se pomenesc si prin cladirea manastirii bucovinene Solca. Ea are, ca si Dragomirna, pe care insa nu o atinge in frumusete, o usa in fata si o alta usa laterala, bolti gotice, ciubuce impletite si rosete, innoirile cele mai insemnate ale unui timp care, pastrand tipicul in stil, cauta sa-si puna pecetea macar in deosebita ingrijire rabdatoare a amanuntelor. Anastasie oricat ar fi cautat sa se impace si cu Domnia unui Tomsa, era prin legaturile sale de inrudire ca si prin recunostinta, un om al Movilestilor. Deci, cand Alexandru-Voda cel nou birui si se aseza in Scaun, Anastasie ii turna pe frunte mirul Domniei. Iar, cand cel din urma din sirul domnesc dat de familia Movila fu izgonit de Turci si Radu Mihnea, carmuitorul muntean, se stramuta in Moldova, zilele pastoriei lui Crimca erau numerate si fu inlaturat, desi numai pentru catva timp, in 1617.

 Tot pe atunci, dar nu in urma hotararii vreunui sinod de razbunare, ca acela din 1600, ci incet, fura inlocuiti si ceilalti ierarhi moldoveni: episcopul Pavel Nemteanul, de Roman, de la 1613, facuse loc inca din 1616 lui Atanasie; episcopul de Radauti, urmas inca din 1609 al lui Ioan, Efrem, de obarsie duhovniceasca din Moldova, isi paraseste Scaunul prin 1615. Mitropolitul mazil se va fi

adapostit la Dragomirna; Pavel se dusese la metania sa din Neamt si unde i se vede mormantul, cu o inscriptie slavona, distrusa in parte.