deficientele fizice si psihomotorii

Download deficientele fizice si psihomotorii

Post on 06-Aug-2015

92 views

Category:

Documents

4 download

Embed Size (px)

DESCRIPTION

psihomotricitatea

TRANSCRIPT

DEFICIENELE FIZICE sI PSIHOMOTORII

4.1. Definitia deficientelor fizice si psihomotorii Deficientele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, n forma si functiile fizice ale organismului, care tulbura cresterea normala si dezvoltarea armonioasa a corpului, modifica aspectul exterior, reduc aptitudinile si puterea de adaptare la efortul fizic si diminueaza capacitatea de munca productiva a individului. Deficientele fizice se caracterizeaza prin modificari morfologice mai mult sau mai putin accentuate, produse n forma si structura corpului si manifestate printr-o ncetinire n crestere sau printr-o crestere excesiva, printr-o tulburare a dezvoltarii sau o dezvoltare disproportionata, prin deviatii, deformatii sau alte defecte de structura, urmate sau precedate de tulburari functionale. Deficientele fizice se constituie, deci, ca invaliditati corporale care slabesc puterea si mobilitatea organismului prin modificari patologice exterioare sau interioare, localizate la nivelul ntregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. Categoria respectiva de handicap cuprinde att infirmii motorii sau locomotori (de motricitate), ct si pe cei care sufera de unele boli permanente - cronice (boli respiratorii, cardiopatiile, diabetul etc.) ce influenteaza negativ capacitatea fizica a individului, n aceasta categorie pot fi ncadrate si persoanele cu afectiuni senzoriale (surzii si orbii), tinnd cont de particularitatile lor specifice deosebite. Deficientele fizice sunt abateri de la normalitate prin dereglari morfo-functionale care duc la instalarea unor dezechilibre si evolutii nearmonioase. Trebuie subliniat ca, n lipsa altor anomalii, deficientii fizic sunt normali din punct de vedere al capacitatilor intelectuale, dar prin situatia lor de exceptie si ntr-un mediu nefavorabil, personalitatea lor poate deveni fragila, cu pronuntate note de frustrare si de anxietate, cu 118

conflicte si tensiuni interioare, cu dificultati de relationare cu cei din jur si de integrare n viata socialprofesionala. Aceste deficiente fizice sunt considerate - n majoritatea tarilor, printre care si Marea Britanie - o forma de deficienta n dezvoltare (din punct de vedere calitativ) alaturi de deficienta mintala si de deficientele de adaptare. "Psihomotricitatea este o functie complexa care integreaza si subsumeaza manifestarile motrice si psihice ce determina reglarea comportamentului individual, incluznd participarea diferitelor procese si functii psihice care asigura att receptia informatiilor, ct si executia adecvata a actului de raspuns" (E. Verza, Psihopedagogia speciala, 1994). Realizarea oricarui act motor adecvat presupune nu doar executie si receptie, ci si prelucrare de informatii, sub controlul si dominarea psihicului, implicnd, asadar, participarea functiei complexe numite psihomotricitate. Aceasta are o mare nsemnatate n reglarea voluntara a actiunilor si are drept elemente componente: schema corporala, lateral itatea, conduitele motrice de baza, organizarea, orientarea si structura spatio-temporala, perceptia si reprezentarea miscarii. 1. Schema corporala, element bazai indispensabil formarii personalitatii copilului, consta n reprezentarea mai mult sau mai putin globala, mai mult sau mai putin stiintifica si diferentiata pe care o are copilul despre propriul sau corp, considernd ca ea nu este un dat initial, nici o entitate biologica sau fizica, ci rezultatul unor raporturi adecvate ale individului cu mediul. Schema corporala e 939i815j ste un model simplificat, nu att al formei, ct mai ales al functiilor si raporturilor diferitelor parti ale corpului, constituind un reper stabil pentru evolutia posturii si a mobilitatii. Cunoasterea schemei corporale de catre copil presupune, n sens larg: a) cunoasterea de catre copil a schemei corporale proprii (sa cunoasca denumirea diferitelor parti ale corpului sau si sa stie sa le arate); b) cunoasterea schemei corporale a altei persoane; c) situarea corecta a unor obiecte n spatiu n raport cu propriul corp sau cu alte obiecte; d) orientarea n spatiu (n raport cu propriul corp). Imaginea corpului (reprezentarea corpului) nglobeaza schema corporala si vizeaza cunoasterea functiilor corpului, a componentelor

119

corpului si eficacitatea acestor functii corporale n satisfacerea unor dorinte. De asemenea, ea cuprinde si reprezentarea limitelor corpului si a functiilor specifice si vizeaza aspectul temporal al sinelui corporal. In cadrul procesului de dobndire a permanentei de sine n spatiu, copilul si construieste schema corporala, respectiv imaginea pe care o are despre corpul sau, imagine perceputa n stare statica sau dinamica sau n raporturile partilor corpului ntre ele si, mai ales, n raporturile acestuia cu spatiul si cu mediul nconjurator. 2. Lateralitatea se refera la cunoasterea celor doua parti ale corpului (stnga si dreapta) si exprima inegalitatea functionala a partii drepte sau stngi a corpului ca o consecinta a diferentei n dezvoltare si a repartitiei functiilor n emisferele cerebrale. Dominatia functionala a unei parti a corpului asupra celeilalte determina lateralitatea (dreptacii sau stngacii). Aceasta dominare laterala trebuie nsa perceputa ca fiind o dominare functionala relativa, neputndu-se vorbi nici de dreptaci 100%, nici de stngaci 100%. Lateralitatea se clasifica n functie de: a) natura sa:

. lateralitate normala - vorbim despre stngacii normali, la care principalele comenzi cerebrale "provin" de la emisfera dreapta; . lateralitate patologica - vorbim despre stngacii patologici, caz n care emisfera stnga este lezata si cea dreapta preia conducerea (aceeasi situatie se poate ntlni si n cazul dreptacilor). b) intensitate:

. lateralitate puternica, forte, pura - cnd la unul dintre organele omoloage (ex.: mna sau picior) se manifesta o intensa asimetrie functionala; . slab conturata - identificata cu ambidextria. c) omogenitate:

. lateralitate omogena - (pe aceeasi parte a corpului) copilul fiind stngaci sau dreptaci de ochi, mna si picior; . lateralitate ncrucisata (neomogena) - cnd la acelasi subiect predominanta este diferita pentru diverse membre (ex.: dreptaci la mna si ochi, dar stngaci de picior); . lateralitate contrariata - cnd se schimba lateralitatea prin educatie. 120

d) modul de participare a membrelor superioare si inferioare: . bilaterala, atunci cnd picioarele si minile se misca simultan si exista o coordonare; . omolaterala, atunci cnd doar piciorul si mna de aceeasi parte a corpului se misca simultan; . ncrucisata, atunci cnd mna si piciorul partii opuse se misca simultan (ex.: mna dreapta si piciorul stng); . multilaterala, atunci cnd minile si picioarele se misca simultan. Nu trebuie confundata lateralitatea - dominanta unei parti a corpului sub raportul fortei si al preciziei cu cunoasterea stnga-dreapta. Cunoasterea stnga-dreapta decurge din dominatia laterala si reprezinta generalizarea perceptiei axei corporale si se nvata cu att mai usor, cu ct lateralitatea este mai afirmata si mai omogena. Daca foloseste n toate situatiile o mna, copilul va retine ca aceea este stnga sau dreapta. Lateralitatea ncrucisata provoaca dificultati n recunoasterea stnga-dreapta. Cnd dominanta nu este fixata, copilul va ezita n folosirea membrelor si nu va putea stabili care este membrul sau drept sau stng. Contrarierea lateralitatii (cnd este omogena pentru stnga) are consecinte n plan neurologic si psihologic: enurezis, sincinezii, instabilitate psihomotorie, negativism, anxietate etc. 3. Conduitele motrice de baza (alta componenta a psihomotricitatii) sunt mai mult sau mai putin instinctive, deci mai mult sau mai putin controlate cortical. Ele curpind: a) coordonarea oculomotorie, care n realitate este mult mai complexa, mai corect fiind termenul de coordonare senzorio-motorie. Coordonarea oculomotorie se dezvolta si se perfectioneaza treptat, permitnd controlul si ameliorarea gesturilor individului. Se delimiteaza astfel un nou univers reprezentat de spatiul vizual. De asemenea, capacitatea de a localiza o sursa se suprapune peste impresia vizuala. n mod progresiv asadar se va realiza structurarea mediului nconjurator. Dezvoltarea motricitatii si a coordonarii oculomotorii are o importanta majora n nvatarea scrisului. Astfel, desenul evolueaza de la cerc la dreptunghi, patrat, la triunghi si romb, posibilitatea desenarii corecte a tuturor acestor elemente fiind un semn de ntarire a legaturii ntre cmpurile senzoriale si cele motorii; 121

b) echilibrul static si dinamic. In evolutia sa, copilul trebuie sa si dezvolte simtul echilibrului si capacitatea de a-si orienta miscarile n spatiu. Simtul echilibrului permite aprecierea pozitiei capului fata de corp si a corpului fata de mediul nconjurator. Atitudinea se constituie dintr-o obisnuinta posturala care apare progresiv n cursul dezvoltarii psihomotorii a copilului, nefiind nici constienta, nici voluntara. Sub raport psihomotric, echilibrul de atitudine exprima si comportamentul psihologic al persoanei, adica ncredere n sine, deschidere spre lume, disponibilitate n actiune, acestea necesitnd o buna cunoastere a schemei corporale; c) coordonarea dinamica generala. Coordonarea consta n achizitia capacitatii de asociere a miscarilor n vederea asigurarii unor acte motrice eficiente. Se ntelege prin coordonare o combinare a activitatii unor grupe de muschi n cadrul unei scheme de miscare, lina, executata n conditii normale. Coordonarea miscarilor apare doar prin repetari permanente si se dezvolta treptat, pe masura ce copilul creste. Controlul acestei activitati se realizeaza prin mecanismul de feed-back al centrilor subcorticali. Coordonarea dinamica generala se materializeaza prin deprinderile motrice (forta, viteza, ndemnare). Deprinderile motrice constituie activitati voluntare care joaca un rol deosebit n mentinerea echilibrului dintre organism si mediu si au anumite particularitati: - sunt formate n mod constient; - sunt specifice unei activitati, nu sunt aptitudini motrice generale si reprezinta modalitati de comportament motric nvatat, sunt segmente calitative ale nvatarii miscarilor; - sunt structuri de miscare coordonate, constnd n integrarea n sistem motric a unitatilor mai simple nsusite anterior; - au la baza educarea capacitatii de diferentiere fina si rapida a elementelor informationale senzorialperceptive n dirijarea actiunilor; - se caracterizeaza printr-o rapida si eficienta aferentatie, care permite corectarea pe moment a unor inexactitati ce pot aparea; - ca aspect exterior, deprinderile motrice se prezinta de cele mai multe ori sub forma de structuri individuale determinate de nsusirile sau aptitudinile variabile ale subiectilor care nvata aceeasi miscare;

122

- formarea deprinderilor motrice este conditionata de numerosi factori: aptitudini motrice, motivatie, nivelul pedagogic al instruirii, cantitatea si esalonarea exersarilor, aprecierea si autocontrolul rezultatelor. 4. Orientarea, organizarea si structurarea spatiala. Spatiul, mediul vid prin definitie, este perceput si construit pe plan mintal ca urmare a sesizarii pozitiilor, directiilor, distantelor, a deplasarilor. Spatiul se organizeaza plecnd de la nivelul senzoriomotor al perceptiilor de actiune pe baza cunoasterii schemei corporale proprii, recunoasterea stnga-dreapta (la 6 ani), a schemei corporale a partenerului (8-9 ani), a diverselor pozitii ntre ele, a elaborarii notiunilor topologice: vecin, nchis, deschis etc. Pentru a opera cu aceste relatii este necesar un nivel de dezvoltare mintala de cel putin 8-9 ani. Pna la 3 ani spatiul copilului e un "spatiu trait" afectiv, lipsit de forme si dimensiuni, spatiu denumit de Jean Piaget "topologic", caracterizat prin raporturi de vecinatate, separare, de ordine si de continuitate. ntre 3-7 ani copilul ajunge la "spatiul euclidian", un spatiu mai omogen, n care recunoaste formele geometrice. Factorul comun al acestor doua planuri este motricitatea, spatiul organi-zndu-se pornind de la nivelul senzoriomotor pe baza perceptiilor legate de actiune, iar insuficientele de "discriminare spatiala" (CI. Launay) sau "tulburarile de orientare"(S. Boul-Maisonny) conduc la perturbari de genul dislexiei, disgrafiei, discalculiei, disortografiei etc. Dupa De Meur si A. Lapierre, etapele structurarii spatiale sunt: . Cunoasterea notiunilor - etapa n care copilul trebuie sa nvete sa se deplaseze n "spatiul" obisnuit (de ex.: "mergi n camera ta", "pune pe masa profesorului aceasta carte" etc), sa situeze adecvat obiectele, sa perceapa formele, marimile, cantitatile, sa le poata identifica, sa le discrimineze si sa le ordoneze dupa criteriul marimii (ex. de notiuni spatiale: de situatii, de marime, de forma, de cantitate). . Orientarea spatiala este extrem de importanta si cu multe implicatii n nvatarea scolara. Copilul trebuie sa nvete sa orienteze obiectele, sa poata situa obiectele n succesiunea data n functie de pozitia ordinala si sa perceapa sensul grafic. . Organizarea spatiala presupune cunoasterea notiunilor spatiale si capacitatea de orientare spatiala si conduce la dezvoltarea capacitatii de a dispune fara ajutor de spatiul nconjurator, de a-si organiza spatiul

123

delimitat (tabla, foaia de hrtie, un cadru anumit etc.) n scopul realizarii unui anumit obiectiv. . ntelegerea relatiilor spatiale, ca ultima etapa, se bazeaza pe rationamente formate n momentul perceperii anumitor relatii spatiale. Acum se realizeaza structura spatiala, de exemplu, copilul putnd stabili ce marime de cerc lipseste dintr-o suita progresiva de cercuri, pentru a realiza o progresie armonioasa si completa. Acum copilul este capabil de a percepe tot ceea ce este "la fel" (n cazul exemplului cerc), de a ntelege criteriul dupa care este alcatuita succesiunea cercurilor (ex. marimea) si de a sesiza faptul ca lipseste un anumit cerc, de un anumit diametru. 5. Orientarea, organizarea si structurarea temporala reprezinta capacitatea de a se situa/pozitiona n functie de succesiunea evenimentelor (nainte, dupa, n timpul), de durata intervalelor (timp lung sau scurt), de ritmul regulat sau neregulat, de cadenta rapida sau lenta, de reluarea ciclica a unor perioade de timp (zi, saptamna, luna, anotimp), de ireversibilitatea timpului fizic (nu se mai poate reveni n timpul trecut). Conduita de orientare si structurare temporala se formeaza lent si cu mare dificultate. ntre structura spatiala si cea de timp exista diferente, pentru ca spatiul are trei dimensiuni, poate fi parcurs n toate directiile, iar relatiile spatiale pot fi percepute corect, n timp ce timpul are o directie liniara, cu parcurgere liniara (ntr-un singur sens), relatiile temporale fiind fie memorate (pentru trecut), fie imaginate (pentru viitor). Tulburarile structurii temporale se pot manifesta n patru simptome distincte: incapacitatea copilului de a gasi ordinea si succesiunea evenimentelor, lipsa de percepere a intervalelor, inexistenta unui ritm regulat, incapacitatea de organizare a timpului. Toate aceste simptome sunt cau...