CURS TEOLOGIE PASTORALĂ

ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE ȘI ÎN AFARA EI

SEMESTRUL AL II -LEA

CURSUL 1

Pastoraţia liturgică. Sfânta Liturghie centrul vieţii religioase.

Cultul creştin şi cu deosebire cel ortodox exprimă cea mai bogată manifestare

spirituală, atât ca formă dar mai ales ca fond, din universul uman. Aşa cum am subliniat

şi în alt capitol, denumirea de Ortodoxie(dreaptă mărire) precizează din început că

universul creştinismului răsăritean se naşte şi trăieşte pe închinare, pe adoraţie. În

relaţia închinare-doctrină dreptul de întâi născut revine închinării şi numai în măsura

intensităţii şi profunzimii acesteia se asigură autenticitatea şi stabilitatea doctrinară.

Desigur cele două aspecte rămân totdeauna nedespărţite şi interfecunde, orice

încercare de reducţiune sau de izolare însemnând o gravă mutilare, fie sub chipul

pietismului fie sub cel al raţionalismului, închinarea dă viaţă necontenit doctrinei iar

aceasta luminează permanent şi integral închinarea. ,, Noi ne închinăm la ceea ce

ştim", precizează Mântuitorul în dialog cu Samarineanca (Ioan. 4,22). Acesta este cultul

ortodox - închinarea cu cunoştinţă - şi în această fericită petrecere zăboveşte neclintit

sufletul creştin răsăritean de peste două mii de ani. Bogăţia şi amploarea

atotcuprinzătoare a acestei spiritualităţi este uşor de sesizat dacă vedem că biblioteca

liturgică ortodoxă umple complet spaţiul şi timpul unei vieţi întregi însoţindu-l pe creştin

de la leagăn până la mormânt şi dincolo, în veşnicie, existând o corespondenţă cultică

pentru orice detaliu sufletesc şi trupesc. Evhologhiul ortodox este cea mai amănunţită şi

completă cronică spiritual-liturgică a vieţii umane. Această imensă moştenire se

încredinţează de fiecare dată noului slujitor când este investit cu harul preoţiei. Dacă ar

percepe dimensiunile infinite ale acestui tezaur în mod cert sufletul oricărui tânăr preot

s-ar înspăimânta foarte şi poate că ar ezita. Din fericire, Dumnezeu Atotînţeleptul,

descoperă treptat, de-a lungul anilor, întreaga realitate şi în felul acesta, „unde voieşte

1

Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii", aşa cum bine spune rugăciunea de la hirotonie

că „El împlineşte lipsurile omului".

Dacă pentru a fi actor sau artist se cere vocaţie şi talent, câtă vocaţie şi câtă

măiestrie se cere unui preot care exprimă în cultul divin întreaga artă a lumii, muzicală,

dramatică, plastică, oratorică etc. Iar scena pe care se oficiază este acea ,, privelişte în

ochii îngerilor şi ai oamenilor" de care vorbeşte Sf. Pavel (I Corinteni 4,9). Iată aşadar

ce trebuie să facă un slujitor al „artei artelor": să convingă şi pe oameni şi pe îngeri de

autenticitatea şi realitatea celor exprimate în cult. Adesea printr-o simplă cădire făcută

cu smerenie şi cu pătrundere, cu artă dumnezeiască, un preot poate convinge şi mişca

sufletele mai mult decât ar face-o printr-o predică iscusită. Să nu se înţeleagă de aici că

sfătuim să se renunţe la predică, ci subliniem importanţa definitivă pe care o cuprinde în

sine fiecare aspect cultic. Dacă nu vom acorda întreaga atenţie oricărui detaliu riscăm

să realizăm o lucrare discordantă şi deci insuficientă sau, şi mai trist, ceva caricatural.

Este adevărat că nu toţi preoţii sunt înzestraţi cu calităţi artistice şi actoriceşti

excepţionale. Printr-o trăire sinceră însă, şi mai ales printr-un bun simţ creştin cultivat

consecvent şi cu răbdare se pot împlini cu prisos toate eventualele lipsuri ale firii. Căci

dacă omul este „cel ce seamănă, Cel ce face să răsară şi să crească este Dumnezeu"

(I. Corinteni 3,7-8). Preotul se defineşte a fi omul liturgic prin excelenţă şi oricât de

priceput ar fi în toate, fie cărturar remarcabil, fie gospodar neîntrecut, fie predicator

vestit, fie muzician şi artist desăvârşit dacă nu este un liturgist autentic toate celelalte

rămân simple performanţe omeneşti de care nu a fost lipsită lumea niciodată.

Răspunsul cel mare însă este căutat întotdeauna şi de toţi oamenii la Sfântul Altar unde

preotul trebuie să se afle mereu şi total. Într-un dicţionar de teologie se spune că „a

crede înseamnă a lua în serios pe Dumnezeu". Mutând definiţia în dreptul preotului am

putea să-l definim ca pe cel ce nu are nimic mai sfânt decât slujirea liturgică pe care o

trăieşte cu toată intensitatea de fiecare dată. Mai adânc decât „preotul face o liturghie"

se poate spune „preotul se face liturghie" şi numai în măsura în care el însuşi se

transfigurează, lucrarea lui transformă pe ceilalţi din jur. Sfânta Liturghie este un Tabor

nesfârşit în care se lucrează permanent transfigurarea lumii până la prefacerea finală

spre care Dumnezeu conduce întregul univers prin intermediul preoţilor. Desigur nu

putem să nu recunoaştem că în cele mai multe situaţii slujbele sfinte şi chiar Sf.

2

Liturghie nu depăşesc limitele unui ritual la care credincioşii asistă într-un absenteism

de statuie iar preotul efectuează cu rigurozitate o sumă de mişcări demult învăţate pe

dinafară încât totul merge de la sine şi doar clopoţelul final anunţă că încă o dată atât

preotul cât şi credincioşii s-au achitat de datoria lor faţă de Dumnezeu. Înţeleasă astfel

nesfârşita bogăţie a tezaurului liturgic creştin a devenit povară din ce în ce mai greu de

suportat aşa cum o greutate de câteva kg. la început după mai mulţi km. se dublează şi

se triplează până la insuportabil. Din această pricină asistăm de-a lungul veacurilor,

dacă citim cu atenţie istoria liturgicii creştine, la o ajustare pe măsura vremii şi a

oamenilor, ajungându-se la missa liturgică apuseană de aproximativ 30 de minute iar

ortodocşii, neavând curajul prescurtărilor prea evidente recurg la un alt subterfugiu, vin

adică cel mai devreme pe la jumătatea slujbei având mare grijă să treacă la miruit,

considerând mult mai important aceasta decât Liturghia în sine. La utrenie asistă doar

paracliserul şi cântăreţul iar dacă preotul este navetist asigură pe cântăreţ că a făcut

utrenia în gând în autobuz şi după o doxologie cântată mai pe larg în timpul căreia se

face tot ce trebuia făcut de-a lungul unei utrenii de aproape două ore se intră direct în

Liturghie, fără otpust la slujba precedentă care nici nu s-a efectuat. Este uşor de înţeles

ce efect mai poate avea Liturghia făcută în pripă, mecanic şi fără pregătirea aperceptivă

absolut necesară. Şi se întâmplă exact ceea ce s-a crezut că se poate evita prin

scurtarea slujbelor - golirea bisericilor. Fiindcă pe credincioşi nu-i aduce şi nu-i

păstrează în biserică nici scurtimea şi nici lungimea slujbei, ci trăirea preotului,

seriozitatea lui liturgică. Adevăraţii creştini şi preoţi se întristează atunci când se termină

Liturghia fiind nevoiţi să coboare din înălţimea cerului, unde au fost ridicaţi ca într-o

răpire, în viaţa obişnuită a zilelor mohorâte, mereu aceleaşi, monotone ca un poem

bacovian.

Este definitiv constituită concepţia şi convingerea că în cultul divin şi mai ales în

Sf. Liturghie se cuprinde, implicit şi explicit esenţialul religiei noastre. Ştiind acest lucru,

preotul trebuie „să stea bine, să stea cu frică" în această supremă stare de trăire, de

manifestare, ca prin trăire să exprime adâncimea adevărului creştin iar printr-o

exprimare clară şi îngrijită a cuvântului şi a gestului liturgic să explice necontenit bogăţia

doctrinară şi artistică a cultului ortodox. Dacă şi un faimos imoral ca Jean Genet (mare

dramaturg francez contemporan) spune „de două mii de ani „această sublimă piesă

3

(missa liturgică) nu încetează a ne emoţiona profund", ne putem uşor convinge de forţa

pe care o exercită dintotdeauna exprimarea liturgică asupra sufletului omenesc şi nu-i

de mirare, dacă ne amintim că destinul ultim al omului, conform unei definiţii dogmatice,

este acela de a-L slăvi pe Dumnezeu, destin de la care atât el cât şi îngerii răi s-au

abătut prin păcat şi la care omul este readus printr-o puternică reiterare cultică. Cu tot

regretul trebuie să recunoaştem însă că un procent copleşitor dintre preoţii noştri nu au

vocaţie liturgică. Vreau să spun că slujesc numai ocazional şi nu petrec necontenit în

stare liturgică. Dacă pentru orice categorie de lucrare omenească s-a stabilit norma de

8 ore zilnic - tocmai lucrarea cea mai importantă este săvârşită cel mai puţin şi de cel

mai mic număr de slujitori. Să nu merite oare şi sfânta slujbă măcar timpul cerut de o

biată funcţie de notar sau de contabil? De ce să se slujească numai de ocazie? În

această situaţie ocazia este mai mare decât slujba şi dacă nu s-ar ivi ocazia înseamnă

că nici slujba n-ar exista. Dimpotrivă, slujirea liturgică trebuie să constituie permanenţa,

iar ocaziile să se înscrie firesc pe acest fond luminos al necontenitei adoraţii. (Părintele

Prof. Dumitru Stăniloaie constata cu amărăciune că românilor le lipseşte funcţia mistică,

existând prea puţine nume în acest calendar special al unui popor. Dacă luăm bine

aminte, puţinătatea timpului dedicat adoraţiei nu numai la mireni, ci şi la clerici,

îndreptăţeşte oarecum tânguirea marelui teolog).

Când preotul va sluji în biserică cel puţin concomitent şi echivalent cu celelalte

categorii de ostenitori ai lumii, atunci multe se vor schimba în pământul acesta. Când

însă ţăranul trudeşte la câmp zi lumină din primăvară până-n iarnă; când muncitorul

grăbeşte pasul la ora cinci dimineaţa să prindă primul tramvai să-l ducă la lucru de unde

se va întoarce seara, când profesorul semnează condica de intrare la ora 8 dimineaţa şi

de ieşire la ora 2 după-amiază, etc. şi numai preotul se scoală când vrea şi numai dacă

apare cineva să-l solicite, în rest uşa bisericii rămâne încuiată ca o lespede grea la

intrarea mormântului, zic dar că toate acestea grăiesc lămurit despre o tristă stare de

lucruri pe care cei în drept sunt chemaţi grabnic să o îndrepte. E bine să nu se

confunde îndelungata răbdare a lui Dumnezeu cu uitarea şi să nu aşteptăm să fim

biciuiţi, ca să înteţim lucrul aşa cum bine se vede la anumite vremuri de primejdie. Ar fi

mult mai bine ca aceste vremuri să fie preîntâmpinate prin rugă fierbinte şi neîncetată

că altfel, prohodul nu mai foloseşte mare lucru.

4

Sunt situaţii în care ţăranul la câmp şi muncitorul în fabrică petrec deodată şi

lucrând şi rugându-se în taină; nu-i normal ca cel pus să mijlocească acest dialog între

pământ şi cer - preotul - să nu fie absent, tocmai el, de la această înfricoşătoare

confruntare? Îmi amintesc totdeauna cu pătrundere când am intrat într-o minusculă

bisericuţă, cu nume generic, din Bucureşti şi am auzit murmurul liturgic al unui mare

preot (Părintele Alexie B.) şi mi-a folosit murmurul tainic poate mai mult decât înaltele

cuvântări şi prelegeri universitare. Locul neclintit este acolo, între sfeşnicele împărăteşti

(Apocalipsă I, 13), ,, în curţile Casei Domnului, în mijlocul Ierusalimului" (Psalm 23).

Încheiem acest capitol cu o repetată subliniere a importanţei definitive pe care o

are atitudinea cultică a păstorului creştin pentru destinul liturgic al lumii şi dacă reuşeşte

să se identifice cu adevărurile exprimate, dacă adevărul cuprins în literă ia viaţă în

sufletul lui şi în slujirea lui, atunci anunţul Mântuitorului că ,,Împărăţia lui Dumnezeu a

ajuns până la voi" se confirmă deplin spre bucuria cerului şi a pământului.

5

CURSUL 2

Predica şi cateheza - mijloace de pastoraţie.

Obligaţia propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu în biserică este primordială şi

mereu necesară. Activitatea Mântuitorului debutează cu vestirea împărăţiei cerurilor: ,,

Atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: pocăiţi-vă căci s-a apropiat

împărăţia cerurilor" (Matei IV, 17; Marcu. I, 14; Luca. 10, 9) şi porunca propovăduirii

este cea dintâi dată apostolilor Săi: ,, Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în

numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei. XXVIII, 19) iar în altă parte îi

îndeamnă: ,,Mergeți în toată lumea, predicaţi Evanghelia la toată zidirea" (Mc. XVI, 15)

şi ei au ascultat întocmai:„venind Duhul Sfânt peste ei, au fost martori ai Lui la Ierusalim

şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului", (Fapte I, 8) împlinindu-

se cuvântul psalmistului: „în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii

cuvintele lor" (Psalm XVIII, 4). Pentru cel mai mare predicator din toate timpurile, Sf. Ap.

Pavel, predicarea cuvântului era problemă de viaţă şi de moarte: „vai mie de nu voi

propovădui" (I Cor. 9,16) pentru că, spune el, „cum vor crede în Acela de Care n-au

auzit? şi cum vor auzi fără propovăduitor?" (Romani X, 14). Apostolii la rândul lor au

poruncit cu tărie ucenicilor lor, şi prin ei şi nouă zicând: „Propovăduieşte cuvântul,

stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelungă răbdarea şi

dând necontenit învăţătură. Fă lucrul evanghelistului şi fii cu toată inima la slujba ta" (II

Timotei IV, 2, 5). După cum roadele câmpului trebuiesc semănate şi îngrijite mereu, şi

ţarina duhovnicească are necontenită nevoie de sămânţă bună şi de semănător iscusit

după cum lămurit ne arată parabola evanghelică (Luca VIII, 5-15). Istoria creştină

certifică lucrul predicatorului neîntrerupt de la Hristos şi până astăzi şi suntem nădăjduiţi

că Dumnezeu nu va lipsi omenirea niciodată de cei ce înflăcărează inimile doritoare de

bine cu focul sacru adus în lume de însuşi Cuvântul întrupat (Luca XII, 49) având

mărturia Lui că, fără îndoială, cuvântul va supravieţui cerurilor şi pământului (Matei

XXIV, 35).

Elocinţa sacră, această dumnezeiască artă, îşi are istoria ei distinctă şi strălucită,

pe cerul ei profilându-se adesea nume de inegalabilă măreţie şi neştearsă amintire iar

cel mai mare orator sacru din toate vremurile şi-a dobândit renumele de Hrisostom -

6

Gură de Aur - tocmai din slujirea plină de râvnă şi pricepere a acestui fundamental

aspect al slujirii creştine.

Preotul este mai întâi „slujitor al cuvântului" şi a nu predica înseamnă a-şi anula propria-

i slujire iar acolo unde nu predică el vor veni alţii care să abată de la adevăr şi de la

biserică pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la preot şi sunt uşor înşelaţi de cei

care au arătat râvnă în slujirea minciunii. Slujbele pline de evlavie şi cuvântul de

învăţătură neobosit au fost strajă nebiruită în calea oricăror atacuri străine iar acolo

unde a fost ,, Foamete de auzire a cuvântului lui Dumnezeu" (Amos VIII, 11) prea lesne

s-a strecurat diavolul „ca un leu răcnind" şi înghiţind prin înşelăciune pe cei neînvăţaţi

de păstorul lor.

Dacă predicarea cuvântului dumnezeiesc a constituit obligaţie de căpetenie în

activitatea slujitorilor în toate timpurile, astăzi, când singurul loc de învăţătură religioasă

a rămas amvonul, se impune ca această activitate a preotului să se concentreze cu

toată atenţia şi sârguinţa în acest punct devenit mai mult ca oricând, hotărâtor. Ca

preotul să poată „sfinţi întru adevăr" (Ioan XII, 17) pe enoriaşi trebuie mai întâi „să-i

înveţe pe ei cuvântul adevărului". Predicarea cu putere şi cu înţelepciune a învăţăturilor

creştine mântuitoare este semnul neîndoielnic că preotul este treaz şi biserica este vie,

că ţarina dată lui rodeşte grâul cel bun al împărăţiei şi nu o vor năpădi buruienile

otrăvitoare ale învăţăturilor pierzătoare de suflet.

Lumea întreagă se întemeiază pe cuvântul lui Dumnezeu iar viaţa enoriei stă pe

cuvântul preotului; în parohia unui mare predicator n-au pătruns niciodată „cei ce strică

cuvântul lui Dumnezeu". Acolo unde ,, Lumina luminează în întuneric, aceasta nu o

poate birui" (Ioan I, 5) şi printr-un bun învăţător creştin „lumina lui Hristos, luminează

tuturor" (Liturghia Darurilor mai înainte sfințite). Locul specific predicii este desigur în

cadrul Sfintei Liturghii, ca parte integrantă a ei, ceea ce ne dovedeşte că predica, pe

lângă aspectul ei didactic are şi forţă sacramentală, putere dobândită din trupul Litur-

ghiei în care a existat structural din început. Aşa cum Sfânta Liturghie are şi un aspect

didactic tot astfel şi predica dobândeşte duh sfinţitor, pătrunzând în inimile ascultătorilor,

transfigurându-i şi înălţându-i spre priceperea şi primirea celor dumnezeieşti. Sfânta

Liturghie nu este numai „taină a comuniunii şi a harului, ci este şi taină a cuvântului" aşa

cum ne încredinţează textele patristice din zorii creştinismului, dintre care cităm pe Sf.

7

Justin Martirul și Filosoful, Apologia I, LXVII, 3-5 ,, Iar în aşa zisa zi a soarelui

(Duminica) se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la oraşe sau la sate şi se citesc

Memoriile apostolilor sau scrierile profeţilor, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi după ce

cititorul încetează, întâistătătorul ţine un cuvânt, prin care sfătuieşte şi îndeamnă la

imitarea acestor frumoase învăţături; după care, încetând noi rugăciunea, se aduce

pâine şi vin şi apă...şi se dă fiecăruia să se împărtăşească din cele ce au fost sfinţite

prin euharistie.."

Toţi istoricii şi liturgiştii creştini afirmă că nucleul vieţii religioase primare era

constituit din o predică şi frângerea pâinii şi astăzi, ca şi atunci, lucrarea de sfinţire şi

cea de luminare trebuie să fie pururi laolaltă fiind cele două aripi ale sufletului doritor de

înălţare. Una fără cealaltă înseamnă mutilare şi cei ce nu îndeplinesc bine lucrul vor da

seama la judecata lui Dumnezeu Căruia nu i-au fost „slujitori credincioşi şi buni", ci „răi

şi leneşi", lăsând pradă turma „lupului celui înţelegător", diavolului.

În afară de predica propriu-zisă, liturgică, de care am amintit preotul este dator

să propovăduiască cu „timp şi fără timp" (I Timotei IV, 2) să folosească orice prilej

pentru a lămuri pe oameni asupra adevărurilor vieţii creştine. Parafrazând o maximă

patristică asupra rugăciunii, putem spune că „preotul care predică numai când predică

acela nu predică". în orice situaţie şi în orice moment cuvântul preotului să fie o

mărturisire de credinţă; este absolut imposibil ca acelaşi preot care a fost invitat într-un

loc sâmbătă seara unde s-a aflat cu mai mulţi enoriaşi şi unde a vorbit sau chiar a

cântat într-un duh necreştinesc, a doua zi să creadă că-i va convinge pe aceeaşi

enoriaşi printr-o predică, oricât de ireproşabilă ar părea la prima vedere. Dacă predica,

mărturisirea creştină, „cuvântul cel dres cu sare" (Coloseni IV, 6) al înţelepciunii

duhovniceşti nu devine stare permanentă în viaţa preotului, roadele sunt

întâmplătoare şi nu sunt durabile. Oratoria oricât ar fi de strălucită, dacă nu-şi are

acoperire în viaţa preotului, poate cel mult să învingă dar nu să convingă.

Nici un act liturgic nu trebuie săvârşit fără să fi fost descifrat sensul lui religios ca

ceea ce credinciosul a înţeles mai întâi cu mintea să primească în inimă. Altminteri

riscăm să degenerăm în magicieni sau săvârşitorii unor automatisme fără nici un efect,

asistenţa purtând pe chipul ei semnele perplexităţii sau cel mult o „binevoitoare

nepricepere". Lipsa unei învăţături unitare şi susţinute din partea preoţimii a dus la

8

apariţia unor forme de cult sau pretinse a fi cult dintre cele mai bizare şi variate,

dobândindu-şi de la o regiune la alta putere de „obicei local" şi pe care un preot nou

venit foarte greu sau deloc nu le mai poate îndrepta şi în această luptă inegală, dacă

preotul nu este destul de înţelept şi tenace, sfârşeşte fie prin a adopta respectivele

inovaţii, fie prin a risca să fie socotit ca „stricător de tradiţie". Şi mai tristă este situaţia

atunci când unii preoţi încurajează şi practică asemenea aberaţii dintre care cea mai

răspândită este aşa-zisa „deschidere a cărţii". Sfânta Evanghelie devine un obiect

magic cu răspunsuri potrivite pentru toate nevoile, pentru toate lucrurile, pentru toate

situaţiile încât duhul cel pitonicesc de la Delfi sau cel exorcizat de Sf. Pavel de la Filippi,

rămâne o biată stârpitură, născut înainte de vreme faţă de dimensiunile uriaşe

dobândite de cel actual. Explicaţia dată însă acestui dezonorant obicei şi atunci şi acum

este aceea amintită de Faptele Apostolilor (XVI, 16) ,, Aducerea de mult câştig

stăpânilor săi". în loc să deschidă cartea" preotul ar trebui să deschidă mintea

oamenilor şi să-i înveţe care este ,,adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui

Dumnezeu" (Romani XI, 33). Şi suntem încredinţaţi că cei mai mulţi aceasta fac, „ca să

nu se defaime Evanghelia lui Hristos". Biserica şi viaţa preotului, învăţătura lui „cu timp

şi fără timp" să devină cea mai înaltă şcoală, izvor nesecat de adevăruri dumnezeieşti

unde preotul să fie totdeauna gata să dea răspuns oricui l-ar întreba: „Părinte, ce

trebuie să fac ca să dobândesc mântuirea?". Pentru că preotul spune Sf. Ioan

Hrisostom „îngerul Domnului este", iar rostul îngerului, după cum îl defineşte numele,

este acela de a vesti tainele lui Dumnezeu. Strigătul înfricoşat al Ap. Pavel „vai mie de

nu voi propovădui!" să stăruie necontenit în mintea preotului şi lucrul lui să fie fără

preget „lucrul evanghelistului" (II Timotei 4,5).

9

CURSUL 3

III.1. Sfintele taine - mijloace şi prilejuri de pastoraţie

Statura eristică cea mai înaltă a preotului se conturează cu toată pregnanţa în

slujirea de sfinţire a oamenilor prin săvârşirea asupra lor a Sfintelor Taine, instituite de

Biserică pentru mântuirea celor ce cred în Hristos. Pe cât sunt de necesare sfintele

Taine pentru mântuire pe atât de important este rolul preotului în aceste momente

esenţiale din viaţa omului încât una fără cealaltă nu se poate iar amândouă împreună

constituie temeiul vieţii creştine pe pământ de două milenii. Este cu adevărat

înfricoşătoare taină (mysterium tremendum) că această dumnezeiască putere a harului

sfinţitor coboară, la invocarea preotului şi prin mâinile lui ridicate la cer, în vasul de lut al

omului pentru a-1 face „fiu al luminii şi moştenitor al veşnicelor bunătăţi", pentru a-1

face din „fiu al trupului" cetăţean al Raiului şi fiu al lui Dumnezeu după har. De aceea

preotul trebuie să se întrebe mai ales în momentul acesta care nu-i omenesc, cine este

el şi de ce 1-a ales Dumnezeu şi 1-a aşezat la răscrucea dintre cer şi .pământ să

mijlocească suprema întâlnire, tainica îngemănare dintre omenesc şi dumnezeiesc în

spaţiul sacru al Sfintelor Taine?

Orice altă lucrare, cea de învăţător ori cea de îndrumător, îl obligă pe preot să fie mereu

pregătit; dar ca săvârşitor al lucrării de sfinţire preotul nu poate să fie decât „nevinovat

cu mâinile şi cu suflet neprihănit". Cunoscând bine conţinutul Sfintelor Taine şi sensul

lor fundamental preotul va sluji de fiecare dată cu acelaşi sentiment copleşitor, ce

rezultă din măreţia lucrării şi din firea noastră atât de slabă şi nevrednică în sine dar

investită de Dumnezeu cu această „putere de sus". Chiar dacă ar săvârşi de mii de ori

aceeaşi Sfântă Taină el nu trebuie să uite niciodată că nu taina se repetă, ci ocazia

săvârşirii ei dar mai ales trebuie să fie mereu conştient că cel ce primeşte Sfânta Taină

este mereu altul şi deci, atât acela cât şi taina rămân unicat. Pericolul cel mai mare de

care n-au scăpat decât adevăraţii slujitori este rutina, mecanicitatea, la care se ajunge

după un oarecare timp şi care anulează strălucirea unică a momentului dumnezeiesc al

Sfintelor Taine.

Pe lângă slăbiciunile şi defectele pe care fiecare preot le poartă cu sine personal

şi specific şi pe care, cei mai mulţi, nici nu s-au străduit să le depăşească, în dreptul

10

Sfintelor Taine s-a mai produs cu vremea o altă cădere, un adevărat „păcat originar"

cum îl denumeşte un teolog contemporan (Schmemann) şi anume: sub influenţa

cazuisticii de inspiraţie occidentală s-a trecut la analiza Sfintelor Taine şi s-a accentuat

distincţia între formă şi esenţă (conţinut) până la o dihotomie absurdă şi riscantă în

interiorul tainei. Explicitarea exagerată ce se învârte la nesfârşit în jurul formulelor: Ex

opere operantis şi ex opere operato (terminologia nu lasă nici o îndoială asupra

provenienţei) a dus la sărăcirea momentului şi a actului în sine care trebuie să fie unic,

unitar şi total. Pur şi simplu s-a ajuns la situaţia absurdă în care şi preotul şi asistenţa

sunt doar nişte spectatori la un act ce se „operează de la sine" fără să-i implice personal

şi esenţial. Este adevărat că puterea tainei în momentul săvârşirii conduce neabătut la

validitatea formală a actului dar abordată astfel, forma, oricât de validă, nu va releva şi

conţinutul tainic şi sfânt al actului fundamental săvârşit în Taină. Cei mai mulţi slujitori

nu mai poartă cu ei din timpul studiilor decât o vagă amintire despre o anumită formulă

cu putere absolută care, indiferent de vrednicia sau nevrednicia celui care săvârşeşte

lucrarea sacramentală, va realiza actul respectiv de la sine. Dacă instrumentul prin care

se realizează actul respectiv nu prezintă nici o importanţă, mergând până la capătul

acestei absurdităţi s-ar putea ajunge la înlocuirea lui cu un alt instrument care să

execute în mod automat gesturile şi formulele de rigoare mai ales că perfecţionarea

tehnică actuală poate realiza orice minune. Este foarte adevărat că săvârşitorul Sfintei

Taine este Duhul Sfânt dar este posibil ca preotul să nu simtă că în clipa aceea Duhul

Sfânt săvârşeşte prin el minunata lucrare, că Acesta poartă atunci chipul lui şi lucrează

cu mâinile lui? Fierul cuprins de foc nu-i nici mai puţin luminos şi mai ales nu-i nici mai

puţin fierbinte decât focul însuşi. Aşa că şi inimă de fier dacă ar avea, un preot

adevărat, când săvârşeşte Sfintele Taine, nu poate să rămână nepăsător şi absent fără

riscul de „a fi lepădat dintre slujitorii Duhului". Ca să nu mai vorbim de efectul

permanent al validităţii sacramentale atât în subiectul direct al Tainei cât şi în societatea

creştină în care acesta va trăi ca membru alcătuitor. Vreau să spun că Taina nu se

sfârşeşte cu apolisul formal, ci rămâne ca o realitate vie şi lucrătoare pentru toată viaţa

şi atunci contează foarte mult câtă râvnă şi putere a aşezat preotul în cei care i-au fost

încredinţaţi de Dumnezeu spre sfinţire şi luminare. Cei mai mari criminali din ultimele

două secole, din nefericire, mai toţi creştini din punct de vedere formal, pot să prezinte

11

un certificat de botez foarte valid. Şi atunci stai să te întrebi cine a greşit şi cine nu a

respectat întru totul şi până la capăt rânduiala sacră? Nici într-un caz Duhul Sfânt! într-o

secundă de sinceritate şi responsabilitate supremă preoţimea creştină va trebui să-şi

asume o parte din vină.

Pe lângă conţinutul lor dumnezeiesc Sfintele Taine prezintă în viaţa Bisericii şi

momente de cea mai bogată şi frumoasă sărbătoare şi prin aceasta impune şi mai mult

atenţie totală.

Spre exemplu Taina Cununiei - reperul hotărâtor în viaţa a doi tineri, trebuie aşezată în

amintirea lor de aşa fel încât să le lumineze şi să le încurajeze întreaga existenţă care

nu-i întotdeauna limpede şi fericită. Să ne fie cu iertare dar nu cred în cununiile făcute

cu zecile în aceeaşi zi, în aceeaşi biserică şi de aceeaşi slujitori. Nu-i de mirare că tinerii

cununaţi cu grămada şi la repezeală mai vin la aceeaşi biserică de două, trei ori desigur

în alte formule matrimoniale, până când, în sfârşit, lucrurile se împlinesc oarecum. Dacă

pe preoţii respectivi îi lasă indiferenţi tristul eveniment atât de generalizat în lumea

creştină azi, pe Dumnezeu nu cred că nu-L întristează. Şi nu-i singurul motiv de

„întristare după Dumnezeu"! În ceea ce priveşte Sf. Maslu, ca să luăm un alt exemplu,

dacă Samarineanul milostiv n-ar fi pus suflet şi iubire, numai untdelemnul şi vinul nu ar

fi vindecat nicicum pe cel rănit de moarte în pustiul Ierihonului. Când însă pui toată fiinţa

ta în mişcare, şi numai „cu tină poţi să faci să se sălăşluiască lumina în ochii orbi a

lumii" (vezi rugăciunea Aghiazmei). Prin urmare preotul trebuie să înţeleagă exact

importanţa şi frumuseţea Sfintei Taine, să le perceapă ca pe momentele împărăteşti ale

slujirii lui şi să se manifeste întocmai. Prin Sfintele Taine, mai ales prin ele, putem să

mântuim lumea sau să o pierdem. Mai mult, generaţiile preoţeşti de azi şi de mâine au

foarte mult de recuperat din terenul pierdut de câteva secole cu adevărat obscure,

începând exact cu aşa-zisa „perioadă a luminilor", de sorginte franţuzească. Faptul că

la noi obligativitatea săvârşirii Sfintelor Taine a rămas întreagă, încât cu greu afli un

român nebotezat şi necununat, este cea mai mare şansă prin care să redobândim

pentru Dumnezeu un popor binecuvântat. Existând aceste forme pretutindeni în ţară

chiar dacă nu mai au nimic din intensitatea şi plinătatea creştină originară, constituie un

prilej unic pentru o lucrare sfinţitoare atotcuprinzătoare. Fericiţi vom fi dacă măcar acum

12

„vom cunoaşte clipa cercetării noastre" (Luca 19,42) şi să aducem acest neam ofrandă

sfinţită lui Dumnezeu!

III.2. Sfintele ierurgii - mijloace şi prilejuri de pastoraţie individuală

Mântuitorul în slujirea Sa de învăţător, arhiereu şi împărat, a luminat toată lumea

cu cuvântul Său şi a sfinţit-o cu puterea Lui ,,Străbătând toată Galileea, învăţând şi

propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în

popor" (Matei IV, 23). Şi nu numai în Galileea a slujit Iisus oamenilor, ci a trecut şi în

celelalte provincii ale Palestinei, chiar şi în Samaria unde converteşte pe cei din Sihar în

frunte cu femeia samariteancă întâlnită la fântâna lui Iacob şi uneori trece dincolo de

hotarele Palestinei, în părţile Tirului şi ale Sidonului {Luca XV, 21) alungând demonii

care chinuiau pe copii sau pe vârstnici (Luca XV, 28), vindecând pe toţi bolnavii întâlniţi

în calea Lui, exorcizând toată puterea demonică şi binecuvântând pe om şi toată firea,

aşa cum îl vedem procedând cu pâinea pe care o binecuvântează şi o înmulţeşte (Luca

XV, 36) binecuvântează apa şi-i schimbă firea (Ioan II, 9), înmulţeşte roadele

pământului sau ale mării până la belşug nemaivăzut (Luca V, 6), îmblânzeşte năvala

furtunii şi aduce pacea şi buna-aşezare văzduhurilor şi în scurt, toată firea

înconjurătoare începând cu omul şi terminând cu stihiile neînsufleţite la întâlnirea cu El

capătă un chip nou şi rosturi dumnezeieşti. Aceeaşi poruncă şi aceeaşi putere dăruieşte

şi ucenicilor Săi cărora le interzice să rămână nepăsători într-un loc, ci îi trimite în toată

lumea pentru a propovădui apropierea împărăţiei cerurilor şi „să tămăduiască pe cei

neputincioşi, să învieze morţii, să cureţe pe cei leproşi, să scoată afară pe demoni"

(Matei X, 8). Şi primind apostolii acest mare dar de a purta binecuvântarea lui

Dumnezeu în toată lumea au umplut pământul de învăţătură, de minuni, de semne, de

putere şi de sfinţenie (Faptele Ap. II, 43 ). Această lucrare s-a săvârşit neîntrerupt în

lumea creştină fiindcă ,,Harul şi puterea care au venit prin Hristos" (Ioan I, 17) au curs

neîncetat prin apostoli şi prin urmaşii lor, preoţii, ca nişte izvoare „ce adapă toată

făptura spre rodire de viaţă" (Antifonul glas IV). De fapt şi în apostoli şi în preoţi este tot

Iisus „Cel ce rămâne acelaşi, ieri, astăzi şi în veac" - şi nu noi viem, ci Hristos trăieşte şi

lucrează prin noi până la sfârşitul veacurilor, când El va fi totul în toate (I Corinteni

13

XV,28). Cu acelaşi freamăt cu care l-au primit pe Iisus mulţimile entuziaste, este primit

preotul în satele şi casele creştine, murmurând cu bucurie acelaşi sfânt salut:

„binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului" - şi se împlineşte întocmai

cuvântul Mântuitorului că „cel ce vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte". Cât de

frumos spun bătrânii noştri de la sate: „să vă binecuvânteze Domnul paşii care i-aţi

făcut spre casa mea, părinte, căci mi-a intrat azi Dumnezeu în casă!" - repetându-se

bucuria şi ospitalitatea avramică de fiecare dată când preotul aduce binecuvântarea lui

Dumnezeu în casa creştinului.

Desigur, locul special şi principal de slujire a preotului este biserica, dar din acest

nucleu de sfinţenie, lucrarea de binecuvântare şi sfinţire trebuie să iradieze în toate

colţurile enoriei sale şi preotul să poarte cu bucurie harul şi să-1 împărtăşească în tot

ţinutul încredinţat spre luminare şi binecuvântare. Slujba cerută de credincioşi la casele

lor, vizitarea enoriaşilor şi cunoaşterea vieţii lor, stabilirea unei apropieri duhovniceşti cu

ei este o continuare directă şi necesară a slujirii din biserică. Făcând aceasta cum se

cuvine preotul împlineşte cuvântul evanghelic care anunţă că ,,Împărăţia lui Dumnezeu

a venit până la voi" (Matei XV,28). Şi dacă săvârşeşte lucrarea de luminare şi sfinţire în

afara bisericii aşa cum se cuvine, efectul imediat va fi acela de aducere a luminii la

altar, fiindcă enoriaşul care a simţit puterea de rugăciune a preotului în casa lui şi a

primit bună învăţătură asupra mântuirii, va veni mereu la izvor să-şi astâmpere setea şi

dorul pentru viaţa cea nouă ce s-au ivit la întâlnirea cu preotul. Atâţia bolnavi şi păcătoşi

vindecaţi trupeşte şi sufleteşte de Hristos, spune Scriptura, ,, Îl rugau să-i lase să

rămână pururi cu El" (Luca VIII, 38). În cazul slujbelor de sfinţire a caselor, a ţarinilor, a

fântânilor sau a oricărui lucru de folos omului, preotul adapă întreaga făptură cu

izvoarele harului divin scoţând firea întreagă din starea ei de suspin la care se află

supusă fără voia ei (Romani VIII, 22) şi readucând-o la starea cea dintâi când, privită de

Dumnezeu ,, iată era bună foarte" (Facere 1,31). Se dă o luptă aprigă între puterea lui

Dumnezeu şi „forţele întunericului" care invadează nu numai sufletul omului, ci şi

animalele sau locurile unde vieţuiesc oamenii, aducând urgie şi blestem, pagube şi iad.

Din această confruntare cu puterile „cele din văzduh şi nearătate" s-a născut tezaurul

de molifte folositoare la toată trebuinţa pentru sfinţirea apei şi a untdelemnului „pentru

alungarea duhurilor viclene din tot locul, pentru iertarea păcatelor cele mici de peste

14

toate zilele, adică nălucirile diavoleşti şi gândurile cele rele; pentru curăţirea minţii de

cugetele spurcate, pentru alungarea bolilor sufleteşti şi trupeşti" (vezi îndrumare către

preot la sfinţirea apei - Molitfelnic). Şi pentru că războiul cel nevăzut nu este cu nimic

mai prejos decât bătăliile cele sângeroase şi crunte se cuvine ca pregătirea preotului în

vederea luptei să fie făcută după rânduială, altfel nu numai că nu biruieşte nimic dar se

face de ruşine, fiind lesne batjocorit de diavol. Cum oare ar putea un preot stăpânit de

patimi să meargă să „tămăduiască toată patima şi neputinţa din popor?". Cu adevărat

se potriveşte lui avertismentul pe care-l adresează Scriptura: „doctore vindecă-te pe tine

însuţi", sau, şi mai grăitoare, parabola orbilor, călăuzindu-se reciproc spre prăpastie.

Cum ar putea un chirurg cu mâinile infectate să opereze o rană străină pentru a înlătura

infecţia? Absurdul unei astfel de situaţii este şi mai mare în situaţii duhovniceşti. De

aceea trebuie ales cu multă grijă timpul înfruntării cu puterea vrăjmaşului şi armele de

luptă trebuiesc alese cu pricepere. Credincioşii în general aşteaptă cu multă evlavie

ziua pentru slujba solicitată, fac curăţenie şi totul este rânduit cu cea mai mare atenţie şi

înfrigurare, zilele cele mai potrivite sunt cele de post şi de rugăciune ca sufletul să fie

mai uşor şi mai receptiv la învăţătură şi la binecuvântare. Pregătirii credincioşilor trebuie

să răspundă preotul cu propria lui pregătire, să vină ,, plin de har și de adevăr" (Ioan

1,14) să emane din el „o putere care să vindece pe toţi" (Luca 8, 46; 6, 19) să fie umbrit

de „Duhul Domnului" să poată cu adevărat să mângâie pe cei întristaţi, să vindece pe

cei suferinzi, să bine vestească bucurie şi nădejde celor împuţinaţi şi tuturor să aducă

darul aşteptat, încât credinciosul să se simtă în prezenţa lui precum ucenicii de la

Emaus cu inimile incendiate de iubirea lui Hristos pe care-L şi roagă ,,să rămână cu ei"

(Luca XXIV, 29). La chemarea oricărui enoriaş el să răspundă cu promptitudine şi cu

bucurie şi atunci când situaţia cere urgenţă să meargă în orice vreme din zi şi din

noapte, fără murmur şi fără zăbavă, aşa cum fac medicii trupeşti şi încă mai mult, căci

salvarea sufletului este incomparabil mai necesară decât a trupului. În situaţii limită

preotul, dacă este chemat, poate să întrerupă chiar şi Sf. Liturghie dacă nu a trecut de

„Heruvic". Preotul care ar refuza pentru diferite motive, afară de cazul unei grave

îmbolnăviri, săvârşirea slujbelor cerute de credincioşi, pe lângă pedeapsa cea veşnică,

se face vinovat şi de pedepse canonice după rânduielile bisericeşti. Desigur, asemenea

cazuri mult prea triste, „ruşine este a le şi pomeni" şi sperăm că nu se întâmplă. De

15

asemeni preotul să fie cu multă luare aminte la modul în care se săvârşesc aceste

slujbe pe care adesea, din grabă sau din lipsă de evlavie le scurtează după bunul plac,

mai ales când vrea să facă zece-douăzeci de slujbe în aceeaşi zi; rostirea rugăciunilor

în loc să fie clară se transformă într-o bolborosire ininteligibilă, ca un fel de oracol

păgân, gesturile în loc să exprime sfinţenia şi toată încărcătura lucrului dumnezeiesc se

transformă într-o pantomimă şi întreaga ţinută este antireligioasă. Efectul se poate uşor

imagina. Nimic mai distrugător decât o purtare necucernică şi nepotrivită cu demnitatea

slujirii sfinţitoare; şi atunci cuvintele profetului: ,,Blestemat tot cel ce face lucrul

Domnului cu nebăgare de seamă" (Ieremia 48,10) îşi au cumplita rezonanţă în spaţiul

unei astfel de slujiri nevrednice; „să nu fie!".

Asistenţa religioasă acordată de preot enoriaşilor săi „în tot locul şi în tot ceasul" face

prezenţa lui Dumnezeu în viaţa credincioşilor să fie reală şi permanentă şi totdeauna

creştinul să ştie că prin preot, ,,Hristos stă la uşă şi bate" (Apocalipsa III, 20) cerând

găzduire şi aducând pacea Lui divină în casa primitoare şi dornică de mântuire.

CURSUL 4

16

IV.1. Spovedania - principalul mijloc de pastoraţie; personalitatea

duhovnicului; epitimiile şi păstrarea secretului spovedaniei

„Cel ce şi-a cunoscut păcatul său este mai

mare decât cel ce înviază morţii" (Pateric)

Între lucrurile minunate pe care le aflăm în Creştinism, cel care reţine atenţia cel

mai mult este faptul spovedaniei. La prima vedere, fenomenul mărturisirii pare foarte

simplu şi aproape că trezeşte oarecare nedumerire; cum adică, printr-un gest atât de

simplu în aparenţă, să se realizeze un lucru atât de uriaş, iertarea păcatelor şi, deci,

mântuirea?! Nu cumva se trece prea uşor peste o problemă atât de gravă? Repetăm,

însă, că doar în aparenţă problema spovedaniei este simplă fiindcă, de fapt, este lucrul

cel mai delicat şi, prin urmare, cel mai anevoios. În dreptul lui se cere întreaga iscusinţă

a preotului aşa cum pentru un medic trupesc, cel mai greu lucru este aflarea diagnos-

ticului, tratamentul urmând a se aplica în raport cu descoperirea naturii suferinţei. Cât

de dificil este momentul spovedaniei se probează de fiecare atunci când trebuie să

înfrunte această clipă care nu-i altceva decât un minim fragment din marea judecată

finală, care, la rândul ei, nu-i decât o spovedanie universală şi definitivă. Că este foarte

greu să te spovedeşti se vede uşor din faptul că din mulţimea creştinilor abia un minim

procent fac acest lucru în mod constant chiar dacă numărul celor care păstrează cât de

cât legătura cu Biserica este mare. Iar şi dintre cei ce se spovedesc, doar unul dintr-o

mie ştie să facă aceasta în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului. Sunt atât de rari cei

ce ştiu să se spovedească în profunzime şi amănunţit că un mare duhovnic îi poate

reţine pe de rost pe cei care au ajuns în dreptul lui de-a lungul unei vieţi. Am insistat

asupra acestui aspect tocmai pentru a sublinia „lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi

adâncimea" acestei înfricoşătoare taine, fiindcă în Ortodoxie ea rămâne momentul

esenţial, ocupând cu adevărat locul central între Sf. Botez care-i fundamental şi între Sf.

Euharistie care este încununare sau răsplată. În ceea ce-l priveşte pe duhovnic, faptul

că această supremă artă creştină, arta moşirii sufletului, a ajuns o instituţie

generalizată, acordându-se aproape fără excepţie odată cu hirotonia, aceasta complică

şi împietează şi mai mult asupra valorii şi importanţei supreme pe care o are

duhovnicia. Şi chiar dacă astăzi toţi preoţii sunt duhovnici de drept, pe adevăraţii duhov-

17

nici, cei de fapt, îi descoperim atât de rar şi atât de greu că drumul spre un asemenea

punct de întâlnire capătă cu adevărat caracterul unui pelerinaj absolut.

Asupra Spovedaniei s-au scris multe şi interesante pagini, ceea ce subliniază

încă şi mai pregnant importanţa maximă a acestei dumnezeieşti lucrări şi orice preot

conştiincios va cerceta cât mai mult şi cât mai des scrierile de mare valoare de care nu

este lipsită literatura religioasă. în afară de Pidalion şi de Sf. Scriptură, care nu este

altceva decât o neîntreruptă spovedanie a omului în faţa lui Dumnezeu, se pot cerceta

necontenit în acest sens cărţi vestite ca: „Mântuirea păcătoşilor" de Agapie Criteanul,

Patericul, atât cel vechi cât şi cel românesc, scris de Ieromonahul Ioanichie Bălan şi

„Filocalia" în douăsprezece volume, tradusă şi comentată de Pr. Prof. D. Stăniloae.

Facem aceste trimiteri la izvoarele mari fiindcă în aceste câteva pagini de curs nu vom

reuşi decât să surprindem câteva sugestii.

Precizăm că la scaunul spovedaniei se ia pulsul religiozităţii adevărate,

luminoase şi profunde dintr-o comunitate creştină. Sunt atât de rari marii duhovnici încât

în faţa uşii lor vei afla zi şi noapte mulţimi nesfârşite care vin de pretutindeni la această

minunată „scăldătoare a Siloamului". În general creştinii de azi, poate dintotdeauna, nu

prea ştiu să se spovedească şi mulţi din ei caută un duhovnic iscusit care să ştie cum

să conducă acest proces, această judecată pentru a se ajunge la „tot adevărul". Printre

neajunsurile şi dificultăţile cele mai frecvente în acest domeniu, la loc de frunte se află

aceea că în majoritatea cazurilor, credincioşii amână spovedania până la sfârşitul

zilelor, când este aproape imposibil să mai dezlegi sufletul din ţesătura unei vieţi întregi

şi să mai poţi realiza un teren bun pentru roadele pocăinţei, adesea nemaifiind nici

timpul fizic pentru aceste roade, întrucât nu puţine sunt cazurile când prima spovedanie

rămâne şi ultima, cea de pe patul morţii. În această situaţie spovedania nu poate fi

decât formală şi numai Dumnezeu ştie dacă mai foloseşte la ceva. Tot la formalism

duce şi situaţia, iarăşi extrem de frecventă, în care toţi credincioşii, aproape fără

excepţie, se îngrămădesc în ultima săptămână a postului şi, dacă s-ar putea, în aceeaşi

zi, în cazul în care acest „ultim asalt" se produce în dreptul a câtorva sute de

credincioşi, stai să te întrebi dacă aşa ceva se mai poate numi spovedanie?! Trebuie

multă osârdie din partea preotului să reuşească a face o bună educaţie enoriaşilor săi

în ceea ce priveşte timpul şi modul spovedaniei. De multe ori şi în special creştinii de la

18

sate înţeleg să spovedească preotului faptele bune, un cadru general şi foarte redus ca:

„am postit, n-am omorât pe nimeni, zic rugăciunea în fiecare zi, nu m-am certat cu

nimeni..." Auzindu-i îţi vine în minte rugăciunea fariseului din pilda respectivă, deşi aici

nu-i vorba de fariseism, ci de nepricepere şi lipsă de educaţie religioasă. Este vorba de

acea nesfârşită sărăcie duhovnicească, de un creştinism osificat ca acele urme de

protozoare pe care geologii le descoperă prin văile unor nuri secate de milenii. Greu să

găseşti preot care să nu rămână descumpănit în faţa unui astfel de munte al împietririi

şi trebuie mult curaj să încerci să urneşti din loc acest munte. Este adevărat că, mai

ales aici, răspunsul Mântuitorului: „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă

la Dumnezeu" (Luca 18, 27), este singurul în stare să te mai încurajeze şi să-ţi mai lase

o şansă. Trebuie multă plugărie să mai desţeleneşti asemenea ogor nelucrat de multă

vreme cum se cuvine. În general momentul acesta, care trebuia să fie cutremurător, s-a

golit puţin câte puţin şi a ajuns o simplă normă printre altele, pe care trebuie să le

îndeplinească orice creştin cumsecade pentru a-şi linişti conştiinţa, să poată dormi

liniştit. Spovedania nu este o obligaţie, formală şi juridică, ci este o necesitate fiinţială;

prin ea se iese din singurătatea şi izolarea păcatului, a vinovăţiei consumate în tăcere şi

jenă, la libertatea comunicării cu semenii faţă de care nu mai ai nici o vină; nu numai că

eşti izbăvit de remuşcarea greşelilor săvârşite dar ai redobândit acea nevinovăţie după

care sufletul suspină neîncetat, ca după un paradis pierdut. Redobândim starea de

puritate şi inocenţă specifică pruncilor, starea necesară pentru dobândirea împărăţiei

(Matei 18, 3). Trebuie să înţelegem însă că nu este uşor să câştigi încrederea totală a

păcătosului care, tocmai din pricina vinovăţiei, este şi suspicios şi îndărătnic. De aici

necesitatea ca preotul să fie cu adevărat marele prieten, omul de toată nădejdea şi

încrederea pentru oricare din enoriaşii săi. Prietenia adevărată premerge oricărei

destăinuiri fiindcă nimeni nu va încredinţa taina sufletului său unui preot pe care nu-1

simte ca pe un prieten intim. Între spovedania publică ce se practica în primele veacuri

creştine în anumite locuri şi care a devenit riscantă şi între spovedania practicată de

romano-catolici, impersonală şi mecanică, dialogul tainic şi personal săvârşit în

Ortodoxie răspunde cel mai bine acestui moment religios esenţial. Cineva susţinea cu

tărie că nu are nevoie să spună preotului ceea ce consideră că a greşit, ci merge direct

în faţa icoanei şi îngenunchind în faţa Mântuitorului îşi destăinuie în mod nemijlocit

19

sufletul său. Se poate depista uşor doza de mândrie ce se ascunde în spatele acestei

afirmaţii şi, într-adevăr, un om mândru nu se poate spovedi şi chiar dacă merge la

această judecată nu realizează nimic fiindcă spovedania celor mândri este fariseică şi

„nu se vor pogorî îndreptaţi la casa lor" (cf. Luca 18,14). Şi, apoi, păcatul săvârşit

tulbură mai întâi universul uman şi doar indirect pe cel divin; de aceea reabilitarea

trebuie realizată mai întâi în dreptul omului şi după aceea, numai „după ce te-ai împăcat

cu fratele tău", poţi să ajungi la altarul divin. Dumnezeu însuşi a dat această putere

Fiului, Acesta a dat-o apostolilor şi prin ei preoţilor, ca urmaşi ai lor; calea spre

Dumnezeu trece neapărat prin oameni şi nu ocolindu-i. Cine susţine că se poate

împăca direct cu Dumnezeu fără să se împace cu omul este un mincinos după cum nu

oboseşte să ne avertizeze Sf. Ioan Evanghelistul în epistolele sale.

Spovedania este momentul unei mari tămăduiri fiindcă păcatul este boala

sufletului şi din adâncuri va ieşi, mai devreme sau mai târziu, la suprafaţă, îmbolnăvind

şi trupul. De aceea Mântuitorul aborda pe bolnavi mai întâi sub chipul spovedaniei,

iertându-le păcatele şi apoi, ca urmare firească, se vindeca şi boala trupului (Matei 9,2).

„Gândirea ascunsă demolează inima. Cel care ascunde păcatul se îmbolnăveşte",

spune Sf. Ioan Casian (P.G. 49,162). E bine însă a reţine că spre deosebire de

psihiatrie unde se uzează de metoda aceasta a decriptării unei intimităţi înlănţuite în

complexul vinovăţiei, spovedania nu este o simplă defulare, oricât de radicală ar fi ea, ci

merge mult mai departe, la o regenerare spirituală, redarea integrităţii cu scop creator.

Nu doar ştergerea vinovăţiei, ci reaşezarea în trupul Bisericii a unui mădular însănătoşit

pentru a lucra binele şi a sluji celorlalte mădulare. Este vorba de o putere care vine de

la Dumnezeu şi se strecoară prin mâna preotului în fiinţa celui ce şi-a mărturisit cu

sinceritate şi căinţă slăbiciunile şi greşelile. De la picioarele duhovnicului, cel slobod de

păcat se ridică alt om, sănătos şi întreg (Luca 8,35), hotărât să lucreze binele. Dacă se

rămâne numai la aspectul negativ al desfiinţării răului şi nu se trece la cel pozitiv al

lucrării binelui, treaba s-a făcut pe jumătate şi nu foloseşte mare lucru. Adevăraţii

psihanalişti sfătuiesc pe pacienţii lor să treacă neapărat şi pe la preot, pentru ca

îndreptarea să fie deplină. Cu adevărat liber este acela care nu numai că a fost iertat de

păcate, ci, mai ales, cel ce lucrează binele. Înainte de a aborda şi tema epitimiilor este

bine să avertizăm asupra unui fenomen pe cât de frecvent pe atât de îngrijorător. Oricât

20

de straniu s-ar părea, un procent considerabil dintre preoţi nu se spovedesc cu anii sau,

poate, niciodată. Absurdul acestei situaţii, din nefericire foarte reală, ar putea fi exprimat

oarecum prin formula „orb pe orb va călăuzi şi vor cădea amândoi în groapă" (Matei

15,14; Luca 6,39). Deşi, pentru cel ce se spovedeşte la un astfel de preot, există şansa

mântuirii în virtutea lucrării obiective a Sfinte. Taine, în schimb preotului nu-i rămâne nici

o şansă, având în vedere că o astfel de atitudine arată clar dispreţul faţă de cele sfinte.

Cum vei şti să lucrezi bine grădina altora când a ta este năpădită de buruieni şi

părăginită? Desigur, spre deosebire de credincioşi, preotul se împărtăşeşte mult mai

des decât se spovedeşte dar a nu se spovedi deloc înseamnă fie nepăsare şi dispreţ,

fie o atitudine neruşinată să se socotească a nu avea păcate. Cum însă Sf. Ioan

Evanghelistul ne asigură „că cel ce se socoteşte că nu are păcat este mincinos" ( I Ioan

I, 8), şi, cel ce, mincinos fiind, stă pe scaunul slavei preoţeşti, acela este un mare

uzurpator şi lui se adresează Sf. Pavel cu cuvintele: „Te va bate Dumnezeu, perete

văruit!" (Fapte 23,3). Profesorii de teologie trebuie să insiste cu toată ardoarea asupra

acestui aspect arătând repercusiunile dezastruoase pe care le-ar putea avea slujirea

unui preot nepăsător şi fals, atât asupra lui şi a familiei lui cât şi asupra enoriaşilor.

Un alt aspect sensibil în fenomenul esenţial al spovedaniei este cel al epitimiilor

care a evoluat în cele mai imprevizibile sensuri, de la desfiinţarea lui în cele mai multe

situaţii şi până la aplicarea cea mai aberantă cu putinţă pe care o practică unii preoţi. În

această privinţă Evul mediu creştin a semnat unul din cele mai bizare şi defăimătoare

capitole, cel al indulgenţelor, care, din nefericire, pe cât era de incredibil pe atât era de

răspândit. Desigur acest lucru nu s-a produs în Ortodoxie dar poate constitui oricând un

avertisment.

Din punctul de vedere al penitentului epitimia înseamnă o angajare personală,

subiectivă, în lucrarea pocăinţei care, din punct de vedere obiectiv, este deplin realizată

în urma rostirii formulei tainei: „Domnul şi Dumnezeul nostru, cu darul...". Atunci când

operaţia este mai adâncă iar locul operat este încă dureros, oricât de radicală este

extirparea răului sensibilitatea post-operatorie rămâne mereu vulnerabilă. Este deci

nevoie absolută ca rana să fie pansată, chiar dacă microbul a fost îndepărtat; nu însă şi

durerea şi mai ales pericolul reinfectării. Ca să nu lucreze răul, omul trebuie să lucreze

binele; stare intermediară nu există. Ori, epitimia, înţelept aplicată, înseamnă aşezarea

21

celui de curând operat la adăpost, şi nu există loc mai sigur decât acela de a-i da să

lucreze binele. Epitimia ar însemna o prelungire a efectului benefic, înseamnă

permanentizarea binelui în sensul personal şi creator. Talantul primit trebuie îndată

investit şi înmulţit. În epitimie nu este angajat numai cel spovedit, ci şi preotul care, din-

colo de lucrarea obiectivă săvârşită de Dumnezeu de dincolo de el chiar dacă prin

intermediul lui, aproape pasiv, rolul lui personal este ocazionat acum.

Termenul penitent cuprinde în el rezonanţe juridice şi provenienţa apuseană este

uşor depistabilă. Poziţia lui in duhul ortodox mi se pare cel puţin incomodă şi nu ar fi rău

să fie, cumva, modificat. Doctorul cel Mare a vindecat rana în principiu; în dreptul

epitimiei preotul apare ca un asistent priceput care, în colaborare cu convalescentul,

trebuie să definitiveze şi să permanentizeze lucrarea de tămăduire săvârşită de

Dumnezeu. Acum trebuie să se vădească priceperea lui, râvna şi stăruinţa. Asupra

canonului pocăinţei există din primele zile ale creştinătăţii norme precise după care s-au

condus de-a lungul veacurilor duhovnicii creştini. Ele trebuiesc neapărat studiate şi

cunoscute de oricine vrea să stea cum se cuvine în scaunul duhovniciei; aplicarea lor,

însă, la fiecare caz în parte, depinde de iscusinţa preotului şi normă de aplicare nu

există, de unde şi aberaţiile respective ce nu au lipsit niciodată în acest punct. Tot ce s-

ar putea spune aici, pe lângă obligaţia de a cunoaşte îndrumările respective fixate în

scris de Biserică, moştenite de la marii duhovnici ai lumii, ar fi îndemnul de a alerga cât

mai des la vestiţii duhovnici contemporani pentru a cere sfatul şi, cel mai sigur, să se

ceară cu rugăciune fierbinte, luminarea lui Dumnezeu pentru fiecare situaţie în parte.

Prin urmare, nu numai cel ce vine la spovedanie trebuie să-şi facă un canon de rugă-

ciune pentru ca aceasta să fie adevărată, ci şi preotul să ceară în rugăciune stăruitoare

„să-i lumineze Dumnezeu sfeşnicul întregii înţelepciuni"; de care este atâta nevoie la cel

mai înalt şi înfricoşător scaun, al duhovniciei.

În încheiere amintim şi consemnul absolut asupra secretului spovedaniei. Între

duhovnic şi cel spovedit s-a creat cea mai intimă şi tainică legătură, o legătură sacra-

mentală, o prietenie definitivă de care aminteşte Mântuitorul ucenicilor Săi la Cina de

Taină (Ioan XV, 14-15). A trăda această prietenie absolută zidită pe o încredere totală,

este tot atât de cumplit ca şi trădarea lui Iuda, poate chiar mai mult, aici fiind vorba de o

ucidere sufletească, ce se produce prin trădarea duhovniciei. Secretul spovedaniei

22

nu se trădează, nici sub ameninţarea cu moartea; dimpotrivă, a muri apărând sfinţenia

Legii este adevărată slavă şi dobândirea împărăţiei. Cazuri luminoase în acest sens nu

au lipsit în istorie şi acestea rămân vrednice de pomenire veşnică.

Încheiem acest capitol cu cuvintele psalmistului din slujba utreniei: „Bine este a

ne mărturisi Domnului".

IV.2. Atitudinea preotului faţă de superstiţii şi obscurantism

Veacul acesta mai mult decât oricare altul poate fi categorisit ca fiind veacul celor

mai mari şi mai dese confuzii. Parcă exact pe cei din secolul nostru îi avea Isaia în faţă

atunci când striga cu amar: „vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc

lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!"

(Isaia.V, 20).

Pe acest teren atât de accidentat linia dreaptă, linia clară care să ducă în „pământul

celor vii" este aproape imposibil de realizat. Când omul nu este aşezat bine într-o lume

sănătoasă şi solidă este uşor de ademenit de orice făgăduinţă, oricât de bizară, fiindcă

mereu aşteaptă ceva şi de această nelinişte poate să profite orice aventurier în lumea

spirituală. Chiar şi din necredinţă şi-au făcut oamenii un crez şi încă unul extrem de

generalizat şi de hotărât. Este adevărat că negaţia oboseşte repede pe om şi deja sunt

semne că acesta a înţeles că nu are decât două alternative: cu negaţia până la

autoanihilare sau cu afirmaţia „din slavă în slavă" până la măsura desăvârşirii. Dar dacă

problema ateismului pare să-şi găsească o dezlegare într-o revenire, declarată deja, iar

problema sectară este demult conturată şi deci se ştie cu cine şi cum trebuie luptat,

superstiţia rămâne domeniul cel mai dificil fiindcă aceasta este confuză şi difuză. Cel

mai adesea poartă chipul „obiceiului local" şi aici se iveşte o grea problemă în lupta

preotului fiindcă poate fi acuzat că încearcă să strice tradiţia şi că, spre deosebire de

alţii mai bătrâni care le ştiau bine pe toate, acesta vine cu idei noi şi intenţii rele. Numai

dacă preotul este cu adevărat o personalitate (şi orice preot trebuie să fie aşa) după o

vreme va reuşi să convingă pe enoriaşi că el, şi numai el, ştie măsura dumnezeiască a

lucrurilor şi-1 vor asculta cu supunere şi încredere, recunoscând ceea ce este adevărat

şi sănătos, din felul în care învaţă şi trăieşte păstorul lor. Superstiţiile sunt adesea

moşteniri ale religiilor precreştine care au supravieţuit alături de elementele creştine

23

pure, având o vitalitate uimitoare, nu numai rezistând aproape două mii de ani dar chiar

luând amploare şi forţă. Se manifestă mai ales acolo unde doctrina creştină nu este

sistematic prezentată şi mai ales unde nu se transpune în viaţa preotului şi a celor cu o

autoritate creştină recunoscută. Superstiţia se oferă ca o soluţie ieftină şi la îndemâna

oricui, o rezolvare uşoară şi spectaculoasă pentru nevoi concrete. Cele mai multe se

referă la căsătorie, cu deosebire la fete (sunt destule situaţii în care şi băieţii sunt atraşi

în lumea superstiţiei), şi în cazuri de boală, de care omul vrea să scape cu orice chip.

Lumea superstiţiei este atât de complexă şi amplă încât s-au scris şi se vor scrie încă

tratate voluminoase în materie, ea prezentând interes în special pentru etnologie şi artă.

De aceste producţii bizare ale spiritului omenesc «se plângea încă din antichitate cei

care judecau lucrurile cu luciditate iar Sf. Pavel avertizează pe ucenicii lui asupra

marelui pericol pe care-1 reprezintă acestea în calea învăţăturii celei sănătoase a

Evangheliei lui Hristos (cf. Tit. 1,14 şi altele).

Aşa cum pe un teren necultivat năpădesc buruienile cele mai rele şi haotice tot

astfel, acolo unde învăţătura sănătoasă nu se cultivă sistematic, imaginaţia cea mai

bizară naşte şi impune un cod de legi sui generis pe care cu anevoie le mai poate stârpi

cineva. Cel mai adesea apar superstiţii zis nevinovate ca descântecul pentru mici dureri

sau pentru deochi, ghicitul în cărţi sau în cafea, aşa, sub forma jocului de societate, nu

pentru bani sau pentru alte foloase. Şi preotul stă în cumpănă dacă să condamne sau

nu aceste mici licenţe religioase, extrem de generalizate în societatea globalizată de

astăzi. Un lucru este clar: acolo unde mintea nu este preocupată permanent şi total de

mântuirea sufletului apar „timpii morţi" care sunt umpluţi cu aceste derivate spirituale,

înlocuitori ai adevărului. Mai grav decât practicile superstiţioase în sine (când este vorba

de aceste mai puţin serioase jocuri de societate) este descoperirea lipsei de preocupare

adâncă şi permanentă pentru marile probleme spiritual-umane. Superficialitatea

religioasă este cea mai întinsă plagă a ultimelor două veacuri şi chiar dacă nu pare

decât ceva de suprafaţă, ca o boală de piele, nu este cu nimic mai puţin gravă, şi pe

fondul acesta se pot înfiripa uşor boli mai grele şi mai profunde ca erezia şi ateismul. Un

minim istoric al acestei grave şi generalizate boli omeneşti ne poate ajuta să înţelegem

că ne aflăm în faţa unui pericol care a ameninţat întotdeauna sufletul şi existenţa

spirituală a omului. Primii oameni au fost uşor influenţaţi de duhurile răutăţii şi în mod

24

cert au schimbat închinarea cea adevărată cu idolatria şi cu superstiţia într-o degrin-

goladă crescândă, încât se notează în Scriptură că de la fascinaţia divină primordială (,,

Și a privit Dumnezeu toate câte făcuse si iată erau bune foarte" Facere 1, 31) se ajunge

la dezamăgirea Creatorului în faţa unui întuneric moral-religios de proporţii necuprinse:

,,I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ" (Facere 6,6). Potopul

nu a fost decât o soluţie circumstanţială fiindcă fondul uman era deja pervertit şi abia

ieşit din apele lui, omul a alunecat iarăşi în zone întunecoase ale spiritualităţii deviate.

Închinarea demonică sub toate aspectele ei, superstiţie, magie, vrăjitorie, mistere

păgâne etc. se practică pe scară largă şi la nivel evoluat la toate popoarele antice:

asirieni, babilonieni, egipteni, indieni, greci, romani şi evrei. Denumiri de locuri şi de

nume de vestiţi vrăjitori punctează cerul obscur al antichităţii idolatre ca: Delfi, Isthmia,

Dodone, Calhas, Tiresias, Alexandru Macedon şi mama lui Olimpiada şi dacă avansăm

în Evul mediu unde magia se lega strâns de filosofie, medicină şi astrologie găsim

numele vestiţilor vrăjitori şi magi ca Apolonius Tianeul, Iulian Apostatul, Cornelius

Agripa, Albert Magul, Alexandru din Paflagonia, Wilfrid, Paracelsus şi alţii. Numai

teocraţia bizantină şi cea papală de tip inchizitorial au încercat să pună stavilă

pedepsind cu asprime orice manifestare religioasă demonică. Asprimea pedepselor ne

aminteşte de rigorismul legii mozaice care decreta fără ezitare: „Bărbatul sau femeia, de

vor chema morţii sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele

lor este asupra lor" (Levitic 20,27). Nici chiar primul rege, Saul, nu scapă de pedeapsă

tocmai pentru că, abătându-se de la drumul său drept a apelat la vrăjitorie, chemând

duhul lui Samuel cu ajutorul vrăjitoarei din Endor (I Regi 28). Vrăjitoria şi vrăjitorii n-au

lipsit niciodată şi de niciunde şi-i vedem într-o paralelă demonică însoţind neîntrerupt şi

uneori intersectând drumul luminos al „închinării în duh şi-n adevăr". Adesea îi vedem

mergând până la moarte, atât de copleşiţi erau de duhul satanic şi nu puţine au fost

pieţele publice luminate de ruguri pe care ardeau aceste victime ale demonilor sau

cărţile lor (vezi Fapte 19,19). Dacă până în vremurile noastre Biserica a reuşit, dacă nu

să desfiinţeze, cel puţin să limiteze aceste pericole spirituale, de mai bine de un veac,

asistăm la o înflorire de proporţii coşmariante a acestor porniri ale adâncului satanic

refulat. În ţările cu regim totalitar s-a pus o oarecare stavilă acestor practici, fiind

pedepsite prin lege, deşi unele au funcţionat în substrat ca un zumzet înăbuşit dar nu

25

mai puţin generalizat. Acum au început să se reverse copleşitoare, fie din lumea aşa-

zis liberă apuseană, fie din tainiţele insalubre ale substratului popular atât de inventiv şi

de credul. Toate aceste practici se cuprind într-un cod extrem de bogat numit „religia

satanei" şi cuprinde o varietate de forme şi materiale cu anevoie de cuprins într-un

volum enciclopedic de specialitate.

Deja în moliftele Sf. Vasile cel Mare, ale Sf. Ioan Hristostom sau ale Sf. Trifon

aflăm un rezumat al celor mai cunoscute forme din acea vreme, dar astăzi ele s-au

înmulţit direct proporţional cu oamenii şi cu formele lor de viaţă. Universul magic este o

îngrămădire haotică de bizarerii şi monstruozităţi încât imaginaţia cea mai vie rămâne

palidă faţă de realitatea imundă în care se găsesc de-a valma idoli, frânghii, cuie, aripi

de liliac, oase de broască, pânză sau bentiţă de legat mortul, inimă de broască

ţestoasă, cămaşă de şarpe, văl de mireasă, murdării de care te cutremuri doar auzindu-

le, dinţi de pieptene, cuie de la coşciug, săpun, ierburi, părul mortului, potcoave, chei,

cenuşă, unghii, coarne, limbă de şarpe, cozi de animale etc. Vrăjitorii nu ezită a folosi

chiar şi lucruri sfinţite ca luminări din Vinerea Mare, flori de pe Epitaf, căldura din Sf.

Altar, untdelemn din candelă, anafura, acoperăminte etc. Tehnica vrăjitorească şi alte

detalii din această lume subumană este atât de vastă încât aici nu ne putem îngădui nici

măcar descrierea ei rezumativă. Fiecare preot se întâlneşte cu această lume pe care nu

o bănuia că există, fie la spovedanie, fie în alte împrejurări când mulţime de enoriaşi vor

veni să-i ceară ajutorul purtând pe chipul lor groaza în faţa atacurilor cumplite

dezlănţuite de tartarul revărsat peste faţa pământului. Cele mai cunoscute practici

magice şi superstiţioase, aşa cum apar încă din vremea marilor exorcişti ai Evhologiului

creştin şi pe care anumiţi scriitori bisericeşti le amintesc în cărţile lor sunt următoarele:

vrăjitoria sau magia neagră cu o multitudine de practici enumerate de Sf. Vasile cel

Mare; vraja cu mort sau chemarea duhurilor morţilor, vrăji asupra firii pentru ploaie sau

secetă, vrăjitorie prin transpunere adică dacă arzi părul duşmanului, sau îi îngropi

unghiile etc. acelaşi rău se va întâmpla şi lui în realitate; făcăturile de dragoste sau de

urât, vrăjirea animalelor domestice pentru a provoca pagubă, aşa-zisul argint viu sau

intoxicarea duşmanului etc. Ghicitoria - care nu este nici ea cu nimic mai săracă în

inventivitatea metodelor şi a mijloacelor de practicare: oniromanţia (interpretarea

viselor) cea mai veche şi cea mai extinsă (desigur, nu trebuie confundată cu

26

interpretarea visului profetic ca aspect al Revelaţiei) necromanţia sau hipnoza,

eonomaţia sau interpretarea zborului şi glasului păsărilor, astromantia sau ghicitul în

stele, nuiaua magică, un fel de strămoş al detectorului metalic de azi, ghicitul în oglindă,

chiromanţia (ghicitul în palmă) etc. La cele două mari categorii magice se adaugă în

general partea de vorbire orală sau scrisă care îndeobşte se cheamă descântec şi are o

producţie vastă.

Socotim că este suficientă prezentarea fenomenului şi ceea ce trebuie rezolvat în

această materie este elucidarea şi precizarea poziţiei autentice atât a preotului cât şi a

credincioşilor în această situaţie. În general preoţii mai tineri ignoră fenomenul sau

refuză din principiu să se preocupe de aşa ceva, din care pricină poporul caută preoţi

mai vârstnici pentru necazurile lor. Este foarte adevărat că nu trebuie încurajat

fenomenul magic prin aceea că orice se întâmplă rău sau tot ceea ce nu se împlineşte

din cele dorite înseamnă că are drept cauză magia. Dar a refuza din principiu să accepţi

o asemenea realitate înseamnă să faci exact jocul celui viclean, care, după cum ne

asigură Dostoievski, şi nu numai el, cel mai recent vicleşug pe care l-a găsit este tocmai

acela, de a face pe oameni să-l ignore. Dacă sfinţii de primă mărime ca Sf. Vasile cel

Mare şi Sf. Ioan Hrisostom iau atitudine faţă de fenomenul respectiv nu putem să

eludăm pur şi simplu o realitate, care, chiar dacă este foarte incomodă şi penibilă ea se

manifestă din ce în ce mai apăsător şi mai cuprinzător. Atitudinea struţului dă câştig de

cauză exact celui care-l vânează. Şi atunci între exagerare şi ignorare - care trebuie să

fie atitudinea corectă a preotului ortodox?

Din început trebuie precizat că magia sub toate aspectele ei există şi are o istorie

reală şi extrem de variată. Împreună cu erezia şi ateismul constituie treimea infernală cu

care urâtorul de oameni vrea din început să ucidă în fiinţa umană chipul lui Dumnezeu,

să-l întunece şi să-l desprindă pe om de originea lui divină, să-l facă prizonierul unei

lumi opuse lui Dumnezeu. Deci nu prin ignorarea fenomenului se duce „lupta cea bună",

ci prin elucidarea lui şi odată lămurit trebuie arătate mijloacele pe care Dumnezeu,

Prietenul omului, le-a lăsat în a noastră stăpânire (,, Iată vă dau vouă putere asupra

duhurilor necurate..." (Luca. X, 19).

Ce trebuie să cunoască mai întâi preotul? În primul rând „cercetând Scripturile" vom

vedea că dintotdeauna lupta a fost aprigă şi condamnarea acestor practici foarte grea.

27

În Vechiul Testament se condamna la moarte, la fel şi în Evul Mediu. Biserica, prin

Sfinţii Părinţi, a luptat şi ea, cu mijloacele specifice şi vedem cum sunt opriţi de la

împărtăşanie cei ce practicau asemenea lucruri până la 20 de ani, ba chiar până la

moarte (vezi canonul 65 al Sf. Vasile cel Mare şi al 3-lea al Sf. Grigore de Nyssa).

Preotul care a apelat la magie era caterisit iar creştinii care mergeau la asemenea

practici erau opriţi de la Sfânta împărtăşanie 6 ani (canonul 61 al Sinodului VI

ecumenic).

Două sunt cauzele principale pentru care acest rău a luat astăzi dimensiuni

aproape incontrolabile: lipsa unei instrucţii religioase sistematice şi lipsa de trăire a vieţii

creştine conform statutului câştigat la Sfântul Botez. În clipa intrării în Biserică orice

creştin „s-a lepădat de Satana, de toate lucrurile lui, de toţi slujitorii lui şi de toată

slujirea lui". De atunci (adică din pruncie) nu mai poate fi nici un amestec între lumină şi

întuneric, între Dumnezeu şi Veliar. Creştinul care ştie bine şi permanent că botezându-

se în Hristos, s-a îmbrăcat în Hristos nu are a se teme de săgeţile înveninate ale

diavolului fiind ocrotit de puterea şi lumina lui Hristos. Cu cât sunt mai cumplite atacurile

demonice, cu atât mai mult trebuie înteţite rugăciunea şi postul, cele două arme

neînvinse recomandate de Mântuitorul (Matei XII, 21). Preoţii au fost puşi de Hristos de

strajă pentru a nu da năvală în lume oastea întunericului şi dacă străjerii înşişi dorm şi

nu ţin aprins focul rugăciunii necontenite, omenirea este nimicită şi robită de cel rău. Nu

ştiu ce răspuns vom da când Dumnezeu va cere din mâinile noastre lumea pe care ne-a

încredinţat-o.

Preotul trebuie să convingă pe oricine că de la cel rău nici un bine nu poate veni

şi că reuşita de moment obţinută prin intermediul practicilor demonice în perspectiva

eternităţii se va transforma într-o mare durere şi ruşine. Dimpotrivă, necazurile,

suferinţele şi neajunsurile, în perspectiva lui Dumnezeu se vor întoarce întru bucurie

(Ioan 16, 20) şi lacrimile de acum vor fi mărgăritare de mult preţ spre răscumpărarea

împărăţiei. Oamenii trebuie învăţaţi să suporte cu demnitate suferinţa şi necazurile şi nu

să încerce să scape de acestea pe orice cale şi cu preţul sufletului. Cu adevărat lumea

de astăzi, cuprinsă de febra evdemonismului, nu vrea să suporte nici durere, nici

sărăcie, nici necazuri, ci doar plăcere şi abundenţă. Dacă Ispititorul nu a reuşit cu Iisus

în Muntele Carantaniei, asta nu înseamnă că s-a lăsat învins ci a lucrat mai departe şi

28

cu cele trei ispite a bogăţiei, a reuşitei ieftine şi a idolatriei, încearcă să cucerească

întreaga omenire. Fără post şi rugăciune lumea este o simplă jucărie în ghearele fiarei

perfide. Măcar în ultima clipă să înţeleagă preoţimea că lupta este înfricoşătoare şi să

acţioneze în consecinţă. Cuvintele Sf. Ioan Evanghelistul „Copii, este ceasul de pe

urmă", sunt mai actuale în tragismul lor acum decât atunci. Lumea creştină, inclusiv

preoţii, au uitat avertismentul dat de Mântuitorul care n-a făgăduit creştinilor nici fericire,

nici bogăţie, nici putere şi slavă, ci dimpotrivă necazuri. Pe toate celelalte le-a făgăduit

exact celălalt, dar cu ce condiţie?! „Toate acestea ţi le voi da, de vei cădea înaintea

mea şi te vei închina mie" (Matei 4,9). Şi lumea cade, cade uşor pradă făgăduinţelor

înşelătoare fiindcă nu cunoaşte ultimul adevăr. Pe acesta trebuie să-i înveţe păstorul ca

să nu i se risipească turma.

29

CURSUL 5

V.l. Preotul-îndrumător al vieţii morale a credincioşilor

Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templul lui

Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu

locuieşte în voi? ( I Corinteni 3, 16)

După cum medicul trupesc are grijă şi răspunde de sănătatea şi igiena localităţii

în care activează, preotul răspunde în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de sănătatea

morală a enoriaşilor săi, căci din mâna lui vor fi cerute sufletele fiilor săi duhovniceşti.

De aceea el trebuie să cerceteze cu luare aminte şi să cunoască bine bolile care

bântuie în parohie, străduindu-se din răsputeri să vindece cât mai mulţi sau chiar pe toţi

de-i va fi cu putinţă. (Există o localitate în Maramureş unde a păstorit aproape jumătate

de veac un vrednic preot, un adevărat apostol al neamului şi care a reuşit să dea

acestei localităţi o faimă unică şi anume că în acest sat nu există divorţuri). Deodată cu

sănătatea morală oamenii au asigurată şi pe cea fizică, fiindcă adagiul „ mens sana in

corpore sano" implică o interdependenţă totală între minte şi trup. După concepţia

biblică, lumea întreagă este absolut solidară întrucât este creaţia lui Dumnezeu. Noul

Testament merge mai departe (Luca III, 38), ridicând solidaritatea firească a lumii la

treapta filiaţiei divine arătând că suntem fiii aceluiaşi Tată şi deci fraţi între noi.

Mântuitorul Hristos prin venirea la noi se face asemenea nouă, se înfrăţeşte cu noi şi

deci înalţă starea frăţietăţii la nivel dumnezeiesc, făcând din lume o familie în care

trebuie să domnească iubirea. Drumul spre unificare merge mai departe realizându-se

în mod tainic un singur trup - Biserica - al cărui cap este Hristos. Credincioşii care

alcătuiesc acest trup tainic sunt mădulare ale trupului unic şi sunt unii faţă de ceilalţi

într-o legătură totală, trăind unul pentru celălalt şi comunicându-şi viaţa între ei. De

aceea nu putem rămâne indiferenţi dacă în trupul unic şi tainic al Bisericii există

mădulare bolnave, pentru că aşa cum în trupul cărnii dacă suferă un mădular suferă tot

trupul, şi în unitatea vieţii duhovniceşti compătimirea trebuie să fie la fel de puternică şi

reală. Primul care cercetează şi îngrijeşte de starea sănătăţii trupului duhovnicesc al

bisericii este (părintele) preotul care trebuie să vadă în comunitatea încredinţată lui o

familie. Şi nu trebuie să sufere mai puţin pentru un enoriaş bolnav sufleteşte decât dacă

ar avea un fiu propriu în casa lui suferind de aceeaşi boală. În fiinţa lui să-şi aibă

30

rezonanţă toate ecourile vieţii spirituale din enoria lui şi să nu poată avea odihnă atâta

timp cît ştie că undeva în trupul bisericii există unul sau mai multe mădulare bolnave.

Este adevărat că păstrarea sănătăţii moral - religioase a enoriaşilor este un lucru foarte

anevoios şi reţete general-valabile nu există. Mai ales că nu toţi bolnavii cu sufletul se

manifestă la fel şi dacă în medicină se poate afirma că nu există boli, ci bolnavi, la fel şi

în viaţa moral-religioasă, nu există vicii, există doar vicioşi, deci pentru fiecare în parte

trebuie aflat leacul şi metoda de îndreptare potrivită. în cele de urmează vom sugera un

îndreptar general după care orientându-se preotul, va încerca să îndrume şi să

păzească moralitatea credincioşilor săi.

a) Cel dintâi mijloc de realizare a unei atmosfere sănătoase în parohie este

exemplul personal (Zis-a avva Pimen: fă-te pildă şi nu puitor de lege); viaţa preotului şi

a familiei sale trebuie să fie exemplare. Oricât de mult şi de bine ar vorbi preotul dacă

nu exemplifică în viaţa lui reală cele spuse nu va reuşi să convingă pe nimeni aşa cum

ne asigură înţelepciunea antică: „verba movent, exempla trahunt". Nu poţi scoate paiul

din ochiul altuia de nu vei avea tu ochiul curat. Sf. Ap. Pavel sfătuieşte pe TU ca el mai

întâi să se facă „pildă în fapte bune, în învăţătură, neschimbată cinste, sinceritate,

cuvânt sănătos fără prihană" (Tit II, 7-8). Preotul să fie în ceea ce priveşte viaţa morală

,,Măsura tuturor lucrurilor" (conf. Protagoras).

b) Preotul este dator să cerceteze cu luare aminte şi să cunoască bine starea

morală a enoriaşilor săi ca să ştie exact felul şi gravitatea bolilor morale de care suferă

aceştia şi câţi sunt atinşi de un flagel sau altul. Ca să poată influenţa realmente viaţa

poporului preotul trebuie să pătrundă adânc în tainiţele existenţei lor şi acolo să

infiltreze leacul binefăcător al cuvântului dumnezeiesc purtător de lumină şi putere

regeneratoare. Fiecare secol a avut marile lui epidemii morale şi nici al nostru nu este

lipsit de asemenea flageluri între care predomină alcoolismul, instabilitatea şi

dezordinea familială, tabagismul, lipsa de ideal etc. Preotul trebuie deci să acţioneze în

consecinţă.

c) Odată depistată starea generală preotul trebuie să cerceteze fiecare caz în

parte şi să descopere cauza îndepărtată care a generat dezordinea morală în fiecare

situaţie şi apoi să se instruiască asupra caracterului celor bolnavi ca pentru fiecare să

folosească metoda şi limbajul adecvat, ca nu cumva, în loc să vindece să adâncească

31

şi mai mult prăpastia răului. Să nu descurajeze în faţa răului oricât de întins şi de îndârjit

ar părea, fiindcă, după cum spune Scriptura ,, prin răbdare se dobândesc sufletele"

(Luca XXI, 19).

d) în ciuda opiniei dispreţuitoare a oamenilor, preotul să nu evite a căuta şi a

rămâne uneori în legătură cu bolnavii morali fiindcă, spune Hristos, tocmai aceştia au

nevoie de doctor, şi adesea simplul fapt că preotul i-a învrednicit cu atenţia şi cu

prietenia lui poate să-i determine la un reviriment şi la o încredere în valoarea lor.

e) Cea mai mare atenţie trebuie să o acorde preotul copiilor din parohia sa

fiindcă chipul preotului din copilărie rămâne definitiv întipărit în sufletul omului şi-i poate

lumina multe momente de cumpănă grea, mai târziu, în viaţa adultă. Mântuitorul ne

avertizează cu străşnicie să fim cu multă atenţie faţă de copii şi să nu-i smintim (Matei

XVIII, 6) fiindcă ei, în simplitatea şi nevinovăţia inimii lor uşor pot să fie ademeniţi fie

spre bine fie spre rău.

f) La toate evenimentele mari din viaţa omului preotul trebuie să facă elogiul vieţii

morale şi al celor ce au trăit după legea moralei creştineşti, arătând că faptele cele mai

valoroase sunt cele săvârşite în duhul învăţăturii sănătoase şi care aduc neştearsă şi

frumoasă amintire şi multă cinstire din partea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Preotul să

fie foarte atent şi să laude orice faptă bună şi orice calitate la enoriaşii săi, ca în felul

acesta să-i determine la lucruri şi mai mari. Pe cât de grav este să laşi răul nejudecat pe

atât de descurajant este să nu sesizezi binele şi să-1 încurajezi. Dumnezeu laudă foarte

pe lucrătorii binelui şi le făgăduieşte răsplată mare şi adaugă vrednicie la vrednicie şi

har peste har (vezi pilda talanţilor).

g) În orice ocazie preotul să arate cu argumente din toate domeniile (ştiinţific,

psihologic, pedagogic etc.) spectrul distrugător al oricărui viciu, încât să-i facă atât pe

cei ce-l practică dar şi pe cei care ar putea să cadă în aceeaşi greşeală, să se

înspăimânte şi să urască răul de care sunt stăpâniţi. Să arate foloasele nesfârşite ale

unei vieţi cumpătate aducând exemple grăitoare din literatură şi din realitatea

înconjurătoare. Pe cât îi va fi cu putinţă preotul să ajute ca un număr cât mai mare de

enoriaşi să citească şi să cunoască acele cărţi ziditoare de suflet, începând cu Sfânta

Scriptură şi cărţile de rugăciuni şi adăugând tot ce s-a scris ziditor în literatura lumii de

inspiraţie creştină. Este un semn de certă izbândire numărul cât mai mare al celor

32

abonaţi la biblioteca religioasă a parohiei, de care un preot bun are mare grijă, fiind unul

din mijloacele de îndrumare cele mai eficace.

Desigur căi de îndrumare şi de întărire a vieţii morale sunt foarte multe; ajunge

ca preotul să aibă mare râvnă şi grijă de starea sufletească a enoriaşilor şi duhul

dragostei creştine îi va lumina calea de urmat către sufletul fiecărui credincios care are

nevoie de sprijinul său.

V.2. Rolul preotului în sprijinirea acţiunilor de rezolvare a problemelor

lumii contemporane: pace, securitate, dreptate, egalitate şi colaborare

„Pax omnibus cara" Fer. Augustin

Preotul creştin, după sfatul divinului Mântuitor trebuie „să caute mai întâi

împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui" şi el nu lucrează şi nu doreşte nimic mai mult

decât „să vină, în lume, împărăţia lui Dumnezeu (Tatăl nostru), iar această împărăţie,

spune Sf. Ap. Pavel, este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Romani 14, 17).

Sănătatea omului este lipsa de suferinţă; sănătatea lumii este pacea în care nimeni nu

provoacă durere nimănui, ci ,, precum este în ceruri pace adâncă între îngeri şi nu sunt

între ei nici loviţi nici lovitori, nici bătuţi nici bătăuşi, la fel şi între noi oamenii de pe

pământ să se facă voia lui Dumnezeu, ca toate neamurile cu o gură şi cu o inimă să

preamărească pe făcătorul şi Mântuitorul tuturor" (Sf. Ioan Hrisostom - „Comentariu la

Tatăl nostru").

Nimic nu a fost mai dorit şi mai preţuit în lume decât pacea şi, în mod paradoxal

şi trist, nimic nu a fost mai ameninţată şi mai nerespectată decât aceasta. Ea a rămas

totdeauna cel mai frumos vis al omenirii dar de fiecare dată când ochii s-au deschis în

realitate, visul acesta a pierit, lăsând în loc coşmarul războaielor de zeci, de sute şi de

mii de ani. Cu toate acestea lumea n-a obosit să caute pacea şi să se roage pentru ea,

având în fruntea acestui marş neobosit spre pace pe preoţii lui Dumnezeu, care mereu

„au căutat pacea şi au urmat-o" (I Petru 3,10-11). Sf. Scriptură fiind cartea omului prin

excelenţă, era firesc să se preocupe de această fundamentală problemă socială şi

cuvântul pace este unul din cele mai frecvente în paginile ei. În ceea ce priveşte tema

33

acestei lecţii vom alege doar câteva locuri scripturistice definitorii pentru atitudinea pe

care trebuie să o aibă creştinul, şi mai ales preotul creştin în această problemă.

Sub aspect social-politic definiţia suficientă a păcii este dată de profetul Isaia

care sesizează că ,,pacea este roadă dreptăţii" (Is. 32, 17). Dar tocmai aici apare cea

mai mare dificultate fiindcă într-o lume a păcatului, deci a erorii, dreptatea este lucrul cel

mai greu de înfăptuit şi are atâtea nuanţe încât pare cea mai complicată problematică.

Această mare dificultate este exprimată lapidar de dreptul roman prin formula „summum

jus, summa injuria" (dreptatea la modul absolut rezultă nedreptate absolută). La

dezideratul social-politic al păcii şi dreptăţii ce-şi caută mereu împlinirea, Mântuitorul

adaugă definiţia religioasă a păcii şi anume: pacea ca dar divin, pacea care-şi are

izvorul în Dumnezeu „Părintele luminilor de la care vine toată darea cea bună şi tot

darul desăvârşit". Această pace plenară este lăsată ca dar ucenicilor Săi în cadrul

liturgic al Cinei euharistice ,, Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă" (Ioan 14, 27) şi

îşi are temeiul în iubire, care este mai mare decât dreptatea. Sf. Isaac Sirul arătând

preeminenţa iubirii faţă de dreptate zice: „Nu spune niciodată că Dumnezeu este drept;

dacă era drept tu ai fi fost în iad. Contează mai degrabă pe nedreptatea Lui, adică pe

mila Lui, pe iubirea Lui, pe iertare" (cit. după Antoine Bloom - Voyage spirituel; p. 63).

Aici se face trecerea izbăvitoare de la egalitarism, de la legalism la relaţii umane inter-

personale, iar persoana e mai mult decât individul aşa cum iubirea e mai mult decât

dreptate.

Dreptatea sau nedreptatea din punct de vedere juridic operează cu verbul a da

sau a lua ceva cuiva. La modul plenar uman dreptatea are dimensiuni mult mai vaste şi

se operează cu verbul a fi şi anume: a face dreptate cuiva, a-i îngădui să fie el însuşi,

să existe într-un mod personal şi diferit de mine, să-i recunosc dreptul absolut de a fi

cum este el şi să nu-1 reduc la o replică a mea, socotindu-mă dreptar şi măsură. Sf. Ap.

Pavel sfătuieşte, în duhul împăcării depline ,,să ne primim unii pe alţii precum Hristos

ne-a primit pe noi". Şi nu a aşteptat ca noi să ajungem măsura Lui, ci s-a coborât El la

nivelul nostru și ne-a iubit «încă păcătoşi fiind» stricând zidul vrajbei dintre Dumnezeu şi

oameni"(Efeseni II, 14-18) şi făcând pace şi cu cei de aproape şi cu cei de departe".

Această viziune biblică şi creştină asupra individului se poate extinde şi aplica perfect şi

asupra colectivităţilor umane, respectiv a statelor cărora trebuie să li se acorde

34

libertatea de a exista în identitatea lor irepetabilă şi numai în atmosfera acestei libertăţi

fiinţiale se poate vorbi de pace ca un rod concret şi real al dreptăţii iar această dreptate

la rândul ei trebuie să fie rodul iubirii. Dreptatea fără iubire sau este iluzorie sau este

infernală. Iată cum trebuie înţeleasă structura relaţiilor interumane şi preotul să nu

obosească în a lămuri cu cuvântul şi cu fapta această viziune creştină asupra păcii,

egalităţii, libertăţii şi dreptăţii sociale. Mai bine decât oricine, preotul cunoaşte şi crede

în solidaritatea ontogenetică şi filogenetică a rasei umane fiindcă toţi oamenii, fără

deosebire de culoare sau tip (deosebiri care nu sunt structurale, ci dobândite) sunt

urmaşii unicei perechi protopărinteşti adamice şi, mai adânc, sunt fiii Aceluiaşi Părinte

Creator - Tatăl nostru, Care este în Ceruri.

Dacă păcatul a pătruns în structura monolitică a neamului omenesc şi l-a

dezbinat, acelaşi neam omenesc este reunificat în Hristos Iisus, Fiul Părintelui ceresc şi

fratele omului de pretutindeni, născut şi El ca om, din neamul unic al lui Adam. Cartea

Facerii şi Epistola paulină către Romani lămuresc definitiv problema social-umană şi

întreaga viziune creştină asupra omenirii comportă abordarea acestei problematici în

duh familial, singurul în stare să rezolve complexitatea relaţiilor inter-umane. Ceea ce

predomină într-o familie în care sălăşluieşte pacea nu este nici dreptatea, nici egalitatea

şi nici chiar libertatea, fiindcă dacă le luăm pe acestea la modul juridic niciodată nu vor

putea fiii să răsplătească pe părinţi la nivelul valorilor primite începând cu viaţa şi

terminând cu educaţia, deci nu vor putea să facă dreptate; niciodată nu-şi va aroga un

fiu adevărat dreptul la egalitate cu părinţii săi decât dacă-i lipsit de omenie, deci este

exclus egalitarismul şi iarăşi niciodată un fiu bun nu va fi acela care pretinde

independenţă totală faţă de părinţii săi decât dacă-şi vrea singur răul, aşa cum greşit a

înţeles şi Adam cel dintâi problema libertăţii, ca auto-excludere din comuniunea iubirii

părinteşti. Aşadar într-o familie autentică, domneşte mai întâi iubirea iar toate celelalte

sunt doar nuanţe ale acestei fundamentale relaţii fără de care, spune Sf. Apostol Pavel,

totul este fără sens şi conţinut (I Corinteni XIII).

Preotul lui Hristos - Domnul păcii - trebuie să fie „un făcător de pace" (Matei V, 9)

şi în tot ceea ce lucrează să vizeze acea pace „care copleşeşte toată mintea" având

pururi mijlocul încins cu adevărul şi picioarele cu râvna Evangheliei păcii (Efeseni 6, 9-

35

11) amintindu-şi de cuvintele profetului care strigă cu uimire: „cât de frumoase sunt

picioarele celor ce vestesc pacea!" (Is. 52, 7).

Cunoscând şi înţelegând bine substratul doctrinar biblic asupra dreptăţii, egalităţii

şi iubirii adică: solidaritatea universală înrădăcinată pe unicitatea apartenenţei adamice;

egalitatea adevărată la nivelul numitorului comun care este fiinţa umană ridicată la

vârsta desăvârşită a plinătăţii lui Hristos întru Care nu mai există inegalitate de rasă, nici

de religie, nici de gen, nici socială (Galateni III, 28); dreptatea ca rod al iubirii şi cei ce

poartă semnul iubirii sunt adevăraţi fii ai lui Dumnezeu după har, căci ,, Dumnezeu

iubire este" şi cei ce spun că iubesc pe Dumnezeu nu pot să urască pe fraţii lor oamenii

(I Ioan 4, 8,11); cunoscând dar toate acestea va putea preotul să înveţe pe toţi oamenii

ce înseamnă cuvintele: ,, Milă voiesc iar nu jertfă" - adică totdeauna pacea va fi

înconjurată şi asigurată de milă, dreptate, egalitate, adevăr şi iubire în Duhul Sfînt -

duhul înfierii noastre.

36

CURSUL 6

Comportarea preotului ca cetăţean şi patriot

,,Amor patriae suprema lex"

(Cicero)

Preotul, ca orice fiinţă omenească, există în mod concret, este făptură „de carne

şi oase" (Unamuno) circumscris vremii lui şi spaţiului în care s-a născut. Preotul, deşi

ţinteşte necontenit spre patria cerească, spre ,, răsplata chemării de sus" (Filip III, 14) el

nu este un dezrădăcinat ci are adânc împlântate rădăcinile fiinţei lui în solul patriei.

Mântuitorul însuşi, deşi coborât din „sânul Tatălui ceresc", şi-a iubit cu toată

puterea patria pământească pe care şi-a ales-o, admirându-i munţii şi dealurile pe care

se ruga, câmpiile cu crini, cerul şi păsările lui, râurile şi mai ales marea Galileii în

apropierea căreia îşi petrecuse copilăria revenind aici cât mai des cu putinţă şi unde

fixează şi prima întâlnire după înviere cu ucenicii săi (Matei XXVIII, 10). S-a bucurat

nespus de frumuseţile patriei Lui şi a suspinat adânc pentru viitorul sumbru pe care El îl

prevedea (Luca XIX, 41-44).

Sfinții Părinţi comentând pasajele evanghelice amintite mai sus consemnează

unanim că nimeni nu a cunoscut mai bine ca Iisus obligaţiile de cetăţean şi nimeni nu s-

a supus şi împlinit mai adevărat datoriile faţă de patrie şi neam. În iubirea Sa de neam

merge până aproape de exclusivism, îndemnând pe ucenici să ,, meargă mai ales către

oile cele pierdute ale casei lui Israel" (Matei X, 6) dorind prin aceste cuvinte să

întărească în ucenici sentimentul patriotic şi să le mărească râvna pentru neamul cel

ales, şi, cum spun comentatorii „să nu aibă motive de îndreptăţire iudeii că însuşi

Domnul i-a lepădat pe ei, trimiţând ucenicii la neamuri" (Damalas).

Desigur, noţiunea de patrie este complexă cuprinzând în ea pe moşi şi strămoşi,

pe părinţi şi prieteni, pe învăţători şi pe binefăcători, comori spirituale şi materiale iar din

toate acestea suntem fiecare alcătuiţi, deci legătura noastră cu patria este multiplă şi

constitutivă. A renega lumea în care te-ai născut înseamnă a te auto-desfiinţa şi printre

cele mai grele suferinţe umane se numără la loc de frunte şi exilul.

Un preot bun este acela care exprimă în chip strălucit şi slujeşte cu total

devotament valorile naţionale şi patriotice. El slujeşte în graiul concetăţenilor săi, dacă

respectă şi împlineşte datinile părinteşti, dacă se jertfeşte pentru idealurile neamului

37

său. Numai aşa poate fi cu adevărat „suflet în sufletul neamului său", numai aşa poate

fi „recunoscut glasul lui de către oile sale" şi le poate duce la păşunea mântuirii. Cine

nu-i cu totul „întru ale sale" este năimit şi nimeni nu-l urmează.

Cele mai frumoase pagini de patriotism adevărat şi de cultură naţională au fost

semnate de preoţii altarului străbun, care au stat prezenţi în inima istoriei de la

întemeiere şi cât au fost şi vor fi veacurile. Este foarte adevărat că prototipul patriei

pământeşti se află în patria cerească dar preotul este cel care ştie mai bine calea

înălţării patriei pământeşti până la măsura celei cereşti în care să domnească pacea şi

bucuria în Duhul Sfânt (Romani 14, 17).

A fi bun cetăţean şi patriot înseamnă să fi un bun prieten; ori preotul nu are nici

un vrăjmaş, ci numai prieteni fiindcă el trebuie să iubească pe toţi. Cel mai mare bine pe

care-l poate face cineva pentru ţara lui este rugăciunea; ori preotul nu încetează a se

ruga cu fierbinte dragoste pentru satele, oraşele şi ţinuturile patriei lui. Cel mai dorit

lucru este pacea, iar preotul are în centrul rugăciunilor lui pacea şi liniştea dinlăuntru şi

dinafară a poporului său. Cele mai preţioase comori ale unui neam sunt virtuţile

strămoşeşti lăsate cu sfinţenie din neam în neam iar preotul le cultivă în viaţa lui şi a

poporului cu râvnă şi cu iscusinţă.

Dacă prin veacuri neamul acesta şi-a dobândit faima celui mai paşnic şi ospitalier

popor, sursa acestei nepreţuite virtuţi trebuie căutată la altarul străbun unde preoţii au

slujit „Dumnezeului celui sfânt de la care izvorăşte pacea care covârşeşte toată

mintea"(Filipeni 4,7). La altarul păcii şi unităţii desăvârşite a neamului nostru slujesc şi

vor sluji mereu preoţii ortodocşi români. Credinţa creştină cea adevărată, de-o vârstă şi

structurală etnicităţii şi graiului nostru este semnul adevăratului patriotism şi ortodocşii

privesc cu neîncredere nu numai religioasă, ci şi naţională pe cei ce aduc străine

învăţături de care, după cuvântul Apostolului, „trebuie să ne ferim ca de ceva nesănătos

și vătămător" (I Timotei 1,10; II Timotei 4,3; Tit. 1,9). Şi preoţii sunt primii care veghează

la graniţele spirituale şi religioase ale acestui neam, ca nişte buni păstori „ce-şi pun

sufletul pentru oi". Patria este o unitate desăvârşită asemenea unui trup întreg, iar

cetăţenii sunt părţi ce alcătuiesc trupul ţării; nimeni mai desăvârşit decât preotul nu

înţelege importanţa acestei unităţi recomandată cu insistenţă de Mântuitorul (Ioan. XVII)

şi slujeşte cu toată puterea acestei unităţi voită şi plăcută lui Dumnezeu. „Un

38

Dumnezeu, o credinţă și un botez" iată idealul suprem pentru care a luptat orice preot şi

s-a jertfit fără ezitare în numele sfintei „unităţi de cuget şi simţire". Acolo unde este

unitate spirituală este şi propăşire naţională iar preotul adună pe toţi într-un „singur

gând al mărturisirii" adevărului vieţii (Sf. Liturghie).

Biserica Ortodoxă deşi este sobornicească în duhul ei, este totuşi organizată în

chip concret în biserici naţionale autocefale, integrându-se în realitatea istorică a

fiecărui popor. Preotul ortodox român iubeşte neapărat pe toţi oamenii dar această

iubire începe de la poporul din care face parte aşa cum în porunca evanghelică măsura

iubirii pentru celălalt eşti tu însuţi („ să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" – Luca

10, 27) acest lucru ferind pe om de abstract şi teoretic. Apocalipsa Sf. Ioan prelungeşte

realitatea şi valoarea naţională dincolo de graniţele timpului şi spaţiului - în cetatea

veşniciei şi în Cartea Vieţii veşnice...„ și vor aduce în cetate slava și cinstea neamurilor"

(Apocalipsa 21,26).

Concluzia Sf. Ioan Evanghelistul este în duhul întregii Scripturi care ne arată

lumea aşezată pe neamuri -„aceştia sunt fiii oamenilor după familii, după limbă, după

ţări şi după naţii" (Fac. 10, 32) iar un poet român creştin spune adesea că „ne mântuim

ca albinele, pe familii, pe roiuri, pe neamuri " (vezi Ioan Alexandru „Imne"). Şi preotul

dintotdeauna a înţeles bine această dumnezeiască aşezare şi nu a avut în vedere decât

„slava lui Dumnezeu şi fericirea patriei". Pentru a ilustra iubirea de patrie a slujitorilor

sfintelor altare trimitem la unul din poemele voiculesciene din care redăm doar un

fragment:

Popa din Dealul Sării (Edit. Minerva, 1983)

…………………………………………………………………………..

În spate, satul gol de oameni, pe brâna coastei se pierdea;

Doar popa singur rămăsese...şi tot urca de ne vedea.

Era un om voinic şi tânăr, cu nişte ochi adânci, frumoşi,

Vorbea cu noi de biata țară, ne povestea despre strămoşi

Şi-nsufleţindu-ne într-una cu focul dragostei de neam

Ne trimitea chiar el la luptă, iar noi voioşi ne supuneam...

Dar cum nu mai putea să suie din sat în vârf de-atâtea ploi,

S-a hotărât ca să rămâie şi s-a mutat în deal la noi...

39

Şi-a luat cu el numai o carte şi-mpărtăşanie-n potir

Şi nu se mai clintea acuma din sângerosul cimitir...

Toţi câți cădeau loviţi de gloanţe pe pieptul lui se sprijineau,

El îi grijea cu sfântă taină şi-i mângâia până mureau...

……………………………………………………………….

Stam ziua pân la brâu în apă pitiţi în şanţ, cu el la rând

………………………………………………………………

Cinci zile ne-am bătut ca leii cu popa-n frunte, când, blestem

O schijă l-a plesnit în coaste, şi-a mai trântit vreo patru ghem!

El, pipăindu-şi paşnic rana, văzu că totul s-a sfârşit,

Şi liniştit cerând potirul, el singur s-a împărtăşit.

…………………………………………………………..

Cuvântul său din urmă fuse „cu nici un chip nu vă predaţi,

Copii luptaţi până la urmă, cu noi e însuşi Dumnezeu".

40

CURSUL 7

Ecumenismul practic local şi raporturile cu celelalte culte. Atitudinea

politică a preotului

Imaginea etnică şi religioasă a lumii de azi este foarte diferită faţă de timpurile în

care mişcarea grupurilor de oameni se făcea mai greu şi viaţa se desfăşura în limitele

precis conturate ale unor aşezăminte fixate de veacuri. Cosmopolitismul de proporţii

nemaiîntâlnite constituie astăzi o realitate ce nu ne mai impresionează. Dar această

nouă structură social-umană pune probleme noi sub toate aspectele şi nu mai puţin sub

aspect inter-religios.

Nu-i mai puţin adevărat că în acest pământ românesc au convieţuit dintotdeauna

mulţime de naţii şi credinţe şi imaginea românească în acest sens apare prin veacuri

extrem de pozitivă, dacă nu cumva exemplară. Cel puţin până acum în ţinutul acesta

european nu s-au semnalat războaie cu substrat religios dacă facem abstracţie de

problema uniatismului începută în veacul XVIII şi care încă nu şi-a încheiat trista-i

poveste. Se pune întrebarea concretă: cum să-l considere preotul ortodox pe omul care,

întâmplător sau inevitabil se adresează lui în probleme specifice? E bine să precizăm

de la început că sub aspectul canonic această problemă este rezolvată şi reglementată

de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi hotărârile luate după împrejurările

vremii şi în atmosfera dialogului inter-creştin trebuie cunoscute din presa şi

documentele de specialitate. Orientarea aceasta ecumenistă trebuie să constituie o

preocupare continuă şi foarte susţinută a chiriarhului şi a specialiştilor în materie din

cadrul episcopiei respective. Este bine ca în fiecare protoierie să se facă această

prelucrare a normelor oficiale cât mai des şi de către oameni competenţi, cu autoritate

şi cu experienţă iar preoţii să vină cu probleme concrete şi cu întrebări reale. Ceea ce

vom aminti în aceste pagini sunt doar repere extrem de generale care să definească

mai degrabă o atmosferă religioasă şi nu un statut cu autoritate canonică precisă.

Ca deviză generală în această chestiune a atitudinii preotului ortodox faţă de

credincioşii altor confesiuni, cele mai potrivite sunt cuvintele Mântuitorului ca un răspuns

la o situaţie similară cu cea tratată aici: ,Iar Ioan, răspunzând, a zis: Învăţătorule, am

văzut pe unul care, în numele Tău scoate demoni și l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează

41

împreună cu noi. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră

este pentru voi" (Luca 9,49-50).

Problema centrală care se pune în acest domeniu este cea a prozelitismului. Mai

întâi trebuie făcută distincţia între prozelitism şi misionarism. Preotul nu trebuie să facă

prozelitism dar el trebuie să fie mereu un misionar. Tot Mântuitorul a definit cel mai

exact prozelitismul: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi

uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât

voi! (Matei 25,15). Prin urmare scopul prozelitismului este întotdeauna greşit fiindcă se

urmăreşte ruperea unor suflete de la Adevăr şi înrolarea lor în grupuri para-religioase cu

scopuri şi mijloace foarte dubioase. Misionarismul are cu totul alt sens: aducerea la

Adevăr a celor necredincioşi sau rătăciţi; deci scopul nu este unul interesat cum se

întâmplă întotdeauna cu prozelitismul, ci dragostea pentru adevăr şi sfinţenie va lumina

necontenit faptele şi cuvintele misionarului creştin. Orice misionarism care va căuta

altceva decât Adevărul şi iubirea - se transformă în prozelitism al cărui sfârşit, spune

Mântuitorul, este gheena. Poziţia preotului ortodox este totdeauna cea de apologet. El

se află în Adevăr şi nu-i rămâne decât să păstreze acest privilegiu dumnezeiesc

neclătinat. Adesea preotul este provocat şi chiar atacat de către mesagerii gheenei şi

atunci ce trebuie să facă? În principiu duelurile verbale nu dau rezultate şi nu se

realizează decât o vorbărie violentă şi otrăvitoare. Adevărul nu poate fi nici demonstrat

nici apărat. El este ca şi Dumnezeu: el trebuie doar descoperit fiindcă existenţa lui, deşi

reală, rămâne tainică. Şi atunci pentru descoperirea lui nu-i nevoie de cuvinte multe şi

iscusite fiindcă şi adversarul va găsi mereu alte cuvinte şi mai iscusite iar jocul poate

continua infinit şi inutil. Mai puternic decât cuvântul este viaţa, exemplul personal,

lumina din tine care luminează, în tăcere, tuturor.

Ultimul argument va fi însă iubirea. Preotul ortodox va trebui să dovedească

necontenit că el iubeşte pe toţi şi mai ales pe cei care sunt rătăciţi. Dacă va reuşi să

dovedească acest lucru nu numai că va învinge pe adversar, dar chiar îl va şi convinge

şi-l va face ucenic al Adevărului şi al Iubirii. „Orice cuvânt este contrazis de un alt

cuvânt", spune un Sf. Părinte, „dar arată-mi mie cuvântul care poate să contrazică

fapta!".

42

Despre cei ce strâmbă adevărul Mântuitorul afirmă cu putere: ,, din faptele lor îi

veţi cunoaşte" (Matei 12,33). Iar preotul adevărat, de asemeni, din faptele lui va fi

recunoscut căci: ,, înţelepciunea s-a îndreptăţit din faptele ei" (Matei 11, 19). Adevărul -

Hristos este unul; reprezentarea Lui de-a lungul veacurilor şi pe diferitele meridiane

geo-etnice a fost mai mult sau mai puţin diferenţiată. În cazul în care un eterodox vine

în dreptul tău, de voie şi, mai ales de nevoie, nu-ţi rămâne decât să-L reprezinţi pe

Hristos, pe care-L cere de la tine, sub chipul ortodox şi dacă el îl acceptă atunci nu i-L

poţi refuza, ci dimpotrivă, îl vei oferi cu bucurie. În privinţa adevărului nu vei face nici un

compromis; în privinţa dragostei nu vei avea nici o rezervă. În ultimă instanţă, în acest

spaţiu suprasensibil ce se întinde între adevăr şi iubire, ultimul cuvânt îl va avea

totdeauna Sfântul Duh care te va lumina în fiecare situaţie concretă; „El te va conduce

la tot adevărul". Întotdeauna mintea să-şi pună această întrebare esenţială: ce ar face

Hristos în locul meu în această situaţie? Şi dacă această întrebare va fi un suspin

adânc al sufletului nu se poate ca El să nu-ţi răspundă. Iisus însuşi ne asigură de

asistenţa Lui sigură şi atotluminătoare în orice situaţie (Luca 21, 15). Într-o aserţiune

finală sfătuim pe preotul ortodox ca în orice situaţie să fie îndrăzneţ, dar înţelept căci

Hristos ne-a învăţat şi să îndrăznim (Ioan 16,33) şi să fim înţelepţi (Matei 10,16).

În ceea ce priveşte atitudinea preotului în contextul politic precizăm de la început

că Ortodoxia s-a abţinut totdeauna de la implicaţii directe în acest sens, urmând

întocmai sfatul dat de Hristos lui Petru şi prin el tuturor slujitorilor Lui, în vecii vecilor: ,,

pune sabia ta în teacă fiindcă toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26,52). Iar

în altă parte hotărăşte neîndoielnic: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta", fapt

pentru care El nu a angajat nici o dispută şi nici o luptă politică. Întotdeauna

confruntarea politică a dat naştere la adversităţi şi violenţe. În cazul în care preotul s-ar

angaja într-o grupare politică s-ar trezi faţă în faţă cu celelalte grupări, într-un raport

conflictual şi chiar inamic, ori el ca păstor nu poate să privească pe enoriaşi decât ca pe

copiii lui şi numai dacă se aşează de la început deasupra diferendelor politice, toţi

enoriaşii, indiferent de culoarea partinică, în raport cu el vor fi egali.

Am fi ipocriţi dacă nu am recunoaşte că în subiectivitatea noastră simpatizăm

mai mult sau mai puţin evident cu o grupare politică sau alta. Politica a fost şi va

rămâne totdeauna o mare pasiune omenească, iar noi ca oameni, nu putem să nu fim

43

ispitiţi de această patimă. Dacă însă vom privi cu luare aminte istoria lumii, vom înţelege

degrabă că pe cât este de intensă patima politică pe atât de înşelătoare şi deşartă.

Trebuie să ne ferim de ea aşa cum fugim de toate celelalte mari patimi omeneşti pentru

ca să rămânem liberi şi să angajăm „lupta cea mai bună", lupta cu patimile, inclusiv cea

politică şi nu, încătuşaţi de o convingere politică îngustă, să ne luptăm cu oamenii de

altă convingere. Preotul nu se va lupta niciodată cu oamenii, ci pentru om. Biserica nu

face politică ci creează civilizaţie, adevărată civilizaţie în care ,, pacea va fi judecător şi

stăpânitor va fi dreptatea" (Isus Sirah 60,17). În toate situaţiile în care vor să-L implice

contemporanii Iisus refuză sau evită să se angajeze fiindcă oricare ar fi el, adevărul

politic este omenesc, deci mărginit şi cel mai adesea greşit. Răspunsul dat într-o

situaţie specifică constituie un avertisment absolut: „cine M-a pus pe Mine judecător

peste voi?" (Luca 12,14) iar cel dat fracţiunilor politico- religioase ale vremii care îi

întindeau curse insidioase lămureşte definitiv atitudinea preotului ortodox în ţesătura

social-politică din orice vreme: ,,Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui

Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu " (Matei 22,21). Cezarului vom da obolul

material care poartă amprenta lui dar „pe noi înşine şi unii pe alţii" ne vom oferi în

întregime lui Dumnezeu, al Cărui chip stă scris în noi. Aici nu încape nici o confuzie şi

nici un compromis, dacă vrem să nu cădem în osândă. Fiindcă prea puţini politicieni au

rămas neosândiţi în istorie. De ce se va întâmpla dincolo de istorie nici să nu mai

vorbim.

Prin urmare preotul ortodox nu e nici politician, nici apolitic; el este metapolitic

întrucât caută, pentru el şi pentru credincioşi, cetatea viitoare. El trebuie să fie liber de

toată zădărnicia contemporaneităţii. Ochiul lui trebuie să fie ager ca al vulturului spre a

vedea cea mai mică realitate de pe pământ de la înălţimea cerului. Rostul lui nu este

acela de a schimba orânduirea socială ci de a ajuta pe om să se schimbe în cadrul celei

existente după chipul „împărăţiei ce va să fie". AMIN.

44