1. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE SECURITATE

1.1 Abordări conceptuale ale noţiunii de securitateÎn acest capitol vom analiza stabilirea şi dezvoltarea conceptul de securitate din

perspectiva celor mai reprezentative Şcoli ale relaţiilor internaţionale: a Şcolii Realismului Politic, Şcolii Liberalismului şi Şcolii de la Copenhaga, apreciind, în acelaşi timp, rolul acestor abordări asupra dezvoltării ulterioare a noţiunii de securitate „atotcuprinzătoare”.

1.1.1 Abordarea liberală privind conceptul de securitateC. Preda în prefaţa cărţii „Liberalismul: Antologie, comentarii şi note”

apreciază, cu bună seamă, că liberalismul este cunoscut mai degrabă în forma sa simplificată pe care au acreditat-o adversarii săi decât în sensul lui originar1. Astfel, din punctul de vedere al realiştilor, liberalismul, numit tranşant idealism sau utopism, are imaginea unui discurs utopic despre ceea ce ar trebui să fie, dar nu poate exista în realitate, despre o stare ideală a lucrurilor în societatea naţională şi internaţională. Acelaşi autor subliniază că liberalismul este considerat de mulţi „o ortodoxie doctrinară foarte rigidă”, adică o doctrină incapabilă să se adapteze schimbărilor din timp şi spaţiu.

Realitatea însă pare a fi cu totul alta. În primul rînd, liberalismul este o filosofie politică ce mereu evoluează şi se adaptează noii conjuncturi social-economice în schimbare. Pe de altă parte, este dificil a aprecia unde îşi are rădăcinile doctrina liberală, căci spre deosebire de realism, ea nu cunoaşte un fondator. O asemenea stare de lucruri, după cum consideră N. Roussellier, se datorează atât contextului în care aceasta a apărut şi se dezvoltă, cât şi unei labilităţi prezente în domeniul ideilor, un domeniu prin excelenţă al interpretărilor şi al confruntărilor. Este greu a stabili ce anume a contat mai mult în apariţia liberalismului: gândirea antică, în principal cea romană care punea accentul pe legalitate, reforma prin ideile sale cu privire la profesionalism, conflictele religioase din secolul al XVI-lea, apariţia capitalismului sau ideile unor filosofi din secolul al XVIII-lea. Cert este însă că fiecare dintre aceşti factori a contribuit la conturarea liberalismului2.

Liberalismul este o reflecţie dezvoltată în valuri succesive, care şi-a axat atenţia pe diverse domenii social-politice şi economice. Ceea ce ne interesează aici este domeniul relaţiilor internaţionale şi, în special, cel al securităţii internaţionale. Ne preocupă modul în care liberalii au văzut asigurarea unei atare securităţi şi care au fost soluţiile lor pentru asigurarea unei ordini internaţionale.

Aşa cum am menţionat supra, şcoala liberală are o viziune optimistă în ceea ce priveşte viitorul relaţiilor internaţionale considerând că aceste relaţii, dezvoltate corect, pot constitui o importantă sursă de prosperitate economică. Pe plan intern, puterea statului liberal este limitată de controlul civil asupra implementării politicilor. Există totuşi diverse opinii, de multe ori contradictorii, în ceea ce priveşte prioritatea care trebuie acordată democraţiei, interdependenţei economice, reglementării diferendelor internaţionale etc. Pentru a defini conceptul de securitate din perspectiva liberală, vom insista asupra principalilor idei conturate de paradigma liberală, idei care au contribuit cel mai mult la cercetarea relaţiilor dintre state şi a ameninţărilor pe care acestea le 1 Preda C., Liberalismul. Antologie, comentarii şi note, Nemira, 2000, p. 7.2 Roussellier N., Europa liberalilor, Iaşi: Institutul European, 2001, p. 7.

1

comportă, la studierea vulnerabilităţilor interne ale statelor şi căilor de soluţionare a diferendelor etc.

Toţi liberalii sunt de acord cu faptul că există o armonie obiectivă de interese în societate. Aceeaşi prezumţie se aplică şi în cazul relaţiilor internaţionale: „Eu cred că binele unei ţări nu poate fi obţinut prin alte mijloace decât cele care au în vedere binele tuturor ţărilor, şi nici nu trebuie căutate altele chiar dacă dau rezultate”3, declara John Stuart Mill. Această teză este prezentă cu prisosinţă în conceptele tuturor liberalilor, reprezentînd laitmotivul securităţii liberale, astfel încât, securitatea statelor este asigurată de cooperarea ţărilor în diverse domenii, începând cu cel cultural, energetic, social şi până la cel economic şi politic. Calea prin care se pot satisface în acelaşi timp interesele tuturor oamenilor este cooperarea sau concurenţa constructivă. J. Shotwell scria: „Doctrina politică a păcii internaţionale este o paralelă la doctrina economică a lui Adam Smith, căci se bazează, de asemenea, pe o recunoaştere a intereselor materiale comune şi reciproce, care depăşesc frontierele naţionale”4.

O altă idee centrală, pe care se axează paradigma liberală, constă în încrederea că este imperativ, pe de o parte, şi posibil, pe de altă parte, de a limita şi de a evita conflictele armate dintre ţările care fac parte din aceeaşi societate internaţională. Aceasta prin respectarea moralei, a normelor dreptului internaţional şi prin democratizarea relaţiilor internaţionale. Una dintre temele prioritare ale liberalilor este crearea unui sistem de apărare colectiv, care s-ar baza pe dezarmare reciprocă şi pe refuzul de a folosi războiul ca instrument de rezolvare a conflictelor. Valorile societăţii internaţionale, din punctul de vedere al liberalilor, ar trebui să se bazeze pe pace, prosperitate economică, libertate individuală etc.5 Din acest punct de vedere, o ameninţare la adresa securităţii internaţionale o constituie acele entităţi statale ce refuză să coopereze, ce nu respectă normele dreptului şi ale moralei internaţionale general acceptate.

Cei mai notorii reprezentanţi ai internaţionalismului liberal – N. Angell, J. Hobson, Ch. Beitz, M. Doyle, D. Held şi W. Wilson – toţi încercă să găsească o perspectivă viabilă de îmbunătăţire a relaţiilor dintre state prin prisma cooperării comerciale, politice şi culturale.

Spre exemplu, Norman Angell afirmă că interdependenţa economică a statelor puternic industrializate era atât de mare, încât controlul teritorial, ca premisă a dezvoltării economice, devenea perimat şi de aceea războiul era iraţional din punct de vedere economic. Pe de altă parte, Angell nu susţine că războiul nu trebuie folosit deloc, el argumentează că forţa trebuie folosită cooperativ împotriva celor ce încalcă dreptul internaţional şi nu respectă principiile Ligii Naţiunilor. N. Angell face apel la raţiune şi educaţie în relaţiile internaţionale, dar acest apel pare destul de utopist în conjunctura ordinii internaţionale de dinaintea primului război mondial.

Ideea menţionată este sprijinită şi de James Hobson, care susţine că legăturile economice profitabile fac războiul iraţional, iar angajamentele de securitate colectivă constituie o sursă de ordine în afacerile internaţionale. Liberalul Hobson susţinea pe lîngă securitatea colectivă şi nevoia de sancţiuni militare, care să sprijine arbitrajul internaţional şi necesitatea unei forţe poliţieneşti internaţionale. El a propus o puternică

3 Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p.103.4 Ibidem, p.104. 5 Tsygankov PA, Teoria relaţiilor internaţionale, Moscova: PP Gardariki, 2002,. p.322.

2

Ligă a Naţiunilor, în fapt, un guvern internaţional, care să aibă o curte de justiţie, un executiv, şi un legislativ în faţa căruia statele ar trebui să-şi ducă disputele. A mai propus un sistem de securitate colectiv în care utilizarea legitimă a forţei era concentrată în mâinile reprezentantului societăţii statelor – a Guvernului Internaţional. Această Ligă urma să fie atât de puternică şi cuprinzătoare pe cât era de posibil, pentru a se evita eventualitatea restabilirii sistemului de echilibru al puterii în interiorul Ligii sau între Ligă şi puterile exterioare6. Astfel, observăm clar tendinţa liberalismului de a desconsidera echilibrul de forţă ca instrument de asigurare a securităţii internaţionale şi de a-l înlocui cu cel al diplomaţiei şi al securităţii colective.

Pe de altă parte David Held pune accentul pe relaţiile transnaţionale în dezvoltare. El afirmă că statele care se găsesc într-o mulţime de aranjamente de colaborare pentru gestionarea problemelor transnaţionale nu vor intra în coliziune războinică. Ele din ce în ce mai mult interconectate în „regimuri” internaţionale ca urmare a acordurilor încheiate pentru reglementarea problemelor vizate. Acestea au dat naştere unui număr de organizaţii şi structuri importante de decizie, cu putere foarte mare, dar asupra cărora există un control democratic redus7. Un alt element ce ar îmbunătăţi calitatea relaţiilor interstatale, în opinia lui Held, este promovarea democraţiei ca bun public, care, dacă este corect înţeles, trece dincolo de graniţele naţionale: „Ideea de democraţie este importantă, deoarece nu reprezintă o valoare între multe altele, cum sunt libertatea, egalitatea, ci este valoarea care poate face legătura şi poate intermedia raporturile concurente prescriptive [...], democraţia nu presupune acordul asupra unor valori diferite. Mai degrabă ea sugerează un mod de a pune în legătură valorile între ele şi de a lăsa deschisă rezolvarea conflictelor de valori a participanţilor la dialogul politic”8.

Premisa de la care pleacă un alt important teoretician şi practician al relaţiilor internaţionale – Louis L. Lublow – este aceea că dacă ar fi ascultaţi cei care au de suferit cel mai mult de pe urma războiului, s-ar reduce drastic incidenţa lui. Asupra acestui considerent s-a oprit şi Jeremy Bentham, care era convins, ca şi Woodrow Wilson şi Lord Cecil, că opinia publică mondială constituie cel mai eficient instrument şi că reprezintă un suport suficient pentru pace. Astfel, Bentham propune înfiinţarea unei „curţi comune de justiţie care să judece diferendele dintre naţiuni, chiar dacă o astfel de curte nu trebuie înarmată cu puteri coercitive”9. Opinia publică ar da sensul acestei decizii. Ţările refractare ar avea parte de consimţământul Europei, o sancţiune de suficientă, consideră autorul, pentru a determina ţara agresoare să se consemneze directivelor curţii. Această schemă novatoare a securităţii – interesele ţărilor şi opinia publică – ar asigura în consens o politică de pace.

Şi Michael Doyle caută care ar putea fi sursa păcii pe arena internaţională şi o găseşte, ca şi Held, în corelaţia dintre predominanţa democraţiei liberale în interiorul statelor şi absenţa războiul dintre acestea. Ceea ce vrea să spună Doyle este că e aproape imposibilă izbucnirea războiului dintre două state cu adevărat democratice, căci cu cât lumea va deveni mai democrată, cu atât posibilitatea izbucnirii conflictelor armate se va micşora. La această concluzie au ajuns mai mulţi teoreticieni ai relaţiilor internaţionale,

6 Long D. J. A. Hobson and Idealism in International Relations. // Review of International Studies, nr. 17, 1991, p. 285. 7 Griffiths M., Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori, Bucureşti: Ziua, 2003, p. 137.8 Ibidem, p. 136.9 Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p.107.

3

printre care şi Francis Fukuyama, care susţine că o dată cu încheierea războiului rece, cu prăbuşirea comunismului şi o dată cu expansiunea democraţiilor liberale pe întreg globul, gradual războaiele dintre state vor dispărea.

Charles Beitz merge şi mai departe, el optează pentru elaborarea unui ideal al vieţii colective, pe de o parte, şi pentru elaborarea unui argument convingător asupra motivului pentru care acesta ar trebui promovat, pe de altă parte. Principiile egalităţii, ale justiţiei şi ale contractului social explorate pentru a aduce un suport esenţial tezei sale. Orice persoană raţională va alege aceste principii, căci ele în folosul tuturor şi al fiecăruia în parte, susţine savantul. Beitz consideră că acordul iniţial dintre oameni şi stat, prin care ei renunţă la o parte din drepturile lor individuale în favoarea puterii centrale, cu scopul de a primi de la aceasta garanţia exercitării tuturor drepturilor individuale, poate fi extins şi la nivel interstatal, unde statele ar executa transfuzia de împuterniciri unor instituţii suprastatale.

„Utopismul liberalilor”, susţine Kenneth Waltz, avea o natură destul de complexă. Ei nu susţineau că războiul ar fi putut fi eradicat oricând prin măsuri specifice sau prin simpla dorinţă de a o face, ci mai degrabă că progresul a adus lumea aproape de punctul în care războiul poate fi eliminat din relaţiile dintre state. Istoria se apropie de stadiul în care ne-am putea aştepta ca raţiunea să prevaleze în lume, atât pe plan intern, cât şi internaţional10.

În practica politică liberalismul şi-a găsit întruchiparea în decretarea după primul război mondial a celor Paisprezece Puncte ale lui Wilson, în încercarea de recunoaştere a doctrinei Monroe ca fiind una universală, în semnarea tratatului de la Versailles şi în crearea Ligii Naţiunilor, în crearea după al doilea război mondial al instituţiilor de securitate de tip ONU, CSCE, FMI, BM, OMC, InterPol etc.

După încheierea războiului întâi mondial, a fost realizat faptul că nu autodeterminarea declanşa războaie, ci tocmai absenţa ei, nu lipsa echilibrului de forţe producea instabilitate, ci tentativele de a se ajunge la un asemenea echilibru. De aceea Wilson a propus întemeierea unei noi ordini mondiale pe principiul siguranţei colective. În opinia lui şi a altor adepţi liberali, securitatea lumii nu reclama apărarea interesului naţional, ci apărarea păcii în calitate de concept consfinţit prin lege11. Iar pentru a monitoriza acţiunile entităţilor naţionale în domeniul relaţiilor internaţionale, s-a optat pentru crearea unei instituţii internaţionale – Liga Naţiunilor. Această organizaţie era o asociere universală a naţiunilor pentru menţinerea neştirbită a securităţii a mărilor şi oceanelor lumii, „spre a folosi în comun şi fără probleme de toate popoarele lumii, şi pentru împiedicare oricăror războaie declanşate fie în contradicţie cu clauzele tratatelor încheiate, fie fără vreun avertisment prealabil şi fără o prezentare completă a cauzelor în faţa opiniei publice mondiale – o garantare virtuală a integrităţii teritoriale şi a independenţei politice”12.

Pentru a facilita pacea universală şi a semăna încredere în interiorul unui nou concept de securitate Wilson propune universalizarea doctrinei Monroe: „Propun, cu alte cuvinte, ca naţiunile să adopte în deplin acord doctrina preşedintelui Monroe ca pe o doctrină mondială, ca nici o naţiune să nu-şi extindă forma de guvernămînt asupra oricărei alte naţiuni sau oricărui altui popor,[...] ca toate naţiunile să evite din acest

10 Ibidem, p.108.11 Kissinger H., Diplomaţia, ALL, 2002, p. 192.12 Ibidem, p. 192.

4

moment să se lase atrase în alianţe care le-ar obliga să-şi măsoare forţele cu alte naţiuni.”13 Mai mult, pentru a întări şi a da o explicaţie exhaustivă noii ordini mondiale bazate pe conceptul securităţii colective, Wilson propune în data de 8 ianuarie 1918, în faţa congresului, cele Paisprezece Puncte – condiţii ce ar fi trebuit respectate de toate ţările în relaţiile dintre ele. Wilson a descris opt dintre acestea ca fiind obligatorii, asta însemnînd că „trebuiau neapărat” îndeplinite, acestea privind aspectul conceptual al noii ordini mondiale. Printre ele figurau diplomaţia deschisă, liberul acces la mare, dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparţială a disputelor coloniale, restabilirea Belgiei, evacuarea teritoriilor ruseşti şi, ca o încununare a efortului, înfiinţarea unei Ligi a Naţiunilor. Celelalte puncte, mai mult tehnice, au fost prezentate ca fiind dezirabile de îndeplinit şi „nu neapărat” de realizat.

Wilson propunea o ordine mondială în care rezistenţa în faţa agresiunii să fie bazată pe principii morale, excluzînd calculele geopolitice anterioare sofisticate. O acţiune trebuia analizată din perspectiva dacă este justă sau injustă şi nu dacă este o ameninţare. Cât priveşte Liga Naţiunilor, aceasta era considerată de Wilson ca fiind un instrument de asigurare a ordinii morale ale statelor „o forţă morală a opiniei publice a întregii lumi”14. Iar ceea ce nu poate să rezolve opinia publică, era decis să se soluţioneze prin presiuni economice. Pe de altă parte mulţi se întrebau cum ar fi posibil aplicarea în practică a acestor instrumente, fără o forţă de constrângere credibilă. Reprezentantul francez în comisia de resort insista, de exemplu, în favoarea unei armate internaţionale sau a oricărui alt tip de mecanism ce ar furniza Ligii Naţiunilor un dispozitiv de garantare şi coerciţie pentru acele entităţi statale ce ar încălca principiile ei fundamentale.

Un alt proiect de factură liberală este Pactul General de Renunţare la Război „Briand-Kellogg”, cunoscut şi sub denumirea de Pactul de la Paris din 27 august 1928. Acesta declară solemn renunţarea la război ca instrument al politicilor naţionale, condamnă dur recursul la război pentru reglarea diferendelor internaţionale. Cere de la statele semnatare rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice natură sau de orice origine ar fi ele, iar cele care se vor putea ivi nu ar trebui niciodată urmărite decât prin mijloace pacifiste15.

Aceste proiecte grandioase au eşuat nu pentru că ar fi fost prea liberale, ci din cauza că s-au comis prea multe gafe de ordin strategic şi psihologic împotriva Germaniei învinse, în speţă în cadrul Tratatului de la Versailles. Tratatul conţinea elemente de răzbunare şi de umilire, fapt inadmisibil în relaţiile dintre ţări. „Punctul culminant” al Tratatului este articolul 231, aşa-numita clauză a vinovăţiei de război16. Aceasta a suscitat spiritul revanşard al unei naţiuni îngenuncheate, a determinat Germania să-şi mobilizeze resursele ideologice şi militare şi să înceapă un nou război. Această situaţie tragică a redus la utopie ceea ce se credea atât de viabil de către liberali – sistemul securităţii colective, ce promitea pace şi prosperitate economică pentru toţi membrii societăţii internaţionale.

După al doilea război mondial, liberalismul reînvie cu noi forţe – ONU şi CSCE fiind exemple concludente ale pertinenţei şi viabilităţii ideilor liberale privind conceptul de securitate cooperativă.

13 Ibidem, p. 193.14 Ibidem, p. 203.15 Petrenco A. Istoria universală contemporană 1914 -1998. - Chişinău: Prometeu, 1998, p.139.16 Kissinger H., Diplomaţia, ALL, 2002, p. 208.

5

Mişcarea Europeană, înfiinţată de Contele Richard de Coudenhove-Kalergi, se baza şi ea, în mare parte, pe ideile liberalismului. Jean Monet, Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi s-au alăturat rând pe rând ideilor progresiste ale Mişcării Pan-europene, punând bazele Comunităţii Europene „celor şase” în 1957. Ulterior „cei şase” au devenit „cei nouă”, „cei nouă” au evoluat în „cei doisprezece”, „cei doisprezece” transformîndu-se gradual în „cei şaisprezece”. Principiile pe care se bazează această organizaţie europeană, în principal, libertatea, democraţia, concurenţa constructivă, drepturile omului, crearea statului social, cooperarea economică, socială, culturală, politică, poliţienească şi militară, cooperare instituţionalizată prin organele de decizie comunitare interguvernamentale sau în unele domenii supranaţionale. Aşa încât raţiunea centrală a existenţei Uniunii Europene este asigurarea cetăţenilor europeni cu un sistem de securitate bine determinat în toate domeniile de activitate.

Ceea ce este esenţial de evidenţiat în finalul acestui paragraf este faptul că ideile liberale nu au rămas nici prea utopice, nici prea idealiste şi au putut mereu să se adapteze noilor situaţii istorice, propunând soluţii viabile pentru depăşirea crizelor în care ideologiile au împins de atâtea ori popoarele la pornirea a războaielor destrugătoare. Ca să se instaureze pacea, sugerează liberalii, scopul trebuie înlocuit cu democraţia – aşa încât ţelul să devină prosperitatea popoarelor şi nu a grupurilor minoritare.

1.1.2 Abordarea realismului politic privind conceptul de securitate„Ideea utopică conform căreia există un interes al întregii lumi pentru pace [...]

au împins politicienii şi autorii de scrieri politice de peste tot să uite de neplăcutul fapt că există divergenţe fundamentale de interese între naţiunile care doresc să conserve starea existentă pe arena internaţională şi naţiunile care vor să o schimbe”17. Aceasta este teza centrală a paradigmei realiste cu privire la natura ordinii internaţionale şi este o concepţie diametral opusă celei a liberalismului, care susţine că prin intermediul raţiunii umane este posibilă evitarea conflictelor şi asigurarea securităţii internaţionale. S. Guzzini consideră că începutul relaţiilor internaţionale nu erau legate de realism, ci de idealism (liberalism), teorie politică care era iniţial o reacţie împotriva practicilor diplomatice din secolul al XIX-lea. Dezbaterea dintre liberalism, numit de mulţi „idealism”, şi realism este considerată prima dezbatere din relaţiile internaţionale. Aşa încât realismul este apreciat drept o critică la adresa liberalismului de natură utopistă. R. N. Berki şi M. Griffiths merg şi mai departe susţinând că realismul constă pur şi simplu din susţineri negative18.

Dacă liberalismul face apel la raţionalitatea acţiunii umane şi a statelor pe arena internaţională, atunci realismul susţine că acţiunile în mare măsură imprevizibile şi iraţionale. În timp ce liberalii optează pentru armonia intereselor şi dezarmare reciprocă, realiştii pledează pentru urmărirea interesului naţional şi pentru înarmarea progresivă în atingerea securităţii maxime. Dacă liberalismul se opune intervenţionalismului în treburile interne ale unui stat terţ, realiştii cred că intervenţia este binevenită în cazul în care aceasta satisface pe deplin creşterea puterii şi a prestigiului propriu. Dacă, în fine, liberalii susţin că războiul este literalmente neprofitabil din punct de vedere economic, realiştii se întreabă, nedumeriţi, cum atunci să obţii noi pieţe de desfacere pentru propriile produse, braţe ieftine de muncă şi materie primă, altfel decât „colonizând”? Liberalii

17 Guzzini S., Realism şi relaţii internaţionale, Iaşi: Institutul European, 2000, p. 29.18 Idem, p. 46.

6

spun că lumea este o societate internaţională armonioasă, unde toate ţările egale în drepturi, iar realiştii argumentează că există, de fapt, două lumi – a celor care conduc şi a celor ce conduşi: nucleul şi periferia sistemului internaţional. În timp ce liberalii afirmă că relaţiile internaţionale o sursă de progres, realiştii susţin că natura relaţiilor internaţionale este una haotică, anarhică şi că relaţiile internaţionale nu au nici un viitor.

„Ce se poate face împotriva forţei, fără forţă?” se întreba Cicero. Când există atâtea state suverane, când nu există nici un sistem judiciar care să se poată aplica în relaţiile dintre state, când fiecare stat îşi adjudecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ce-i dictează propria raţiune sau dorinţă – conflictele trebuie să apară, iar uneori se ajunge chiar la război, opinează neorealistul K. Waltz. Din acest punct de vedere, securitatea statală este practic imposibil de asigurat, aşa încât statele de pe arena internaţională trăiesc într-o perpetuă şi ameninţătoare insecuritate, insecuritate ce derivă din natura anarhică a sistemului internaţional. Acolo unde există anarhie, armonia nu vine de la sine, deduce exhaustiv Waltz. El mai afirmă că orice stat va recurge la forţă pentru a-şi atinge scopurile, dacă, după ce-şi va evalua şansele de izbândă, va pune mai mult preţ pe acele scopuri decât pe avantajele păcii19.

Hobbes afirma că statele lumii ca indivizii în stare de natură. După cum indivizii, fiind necontrolaţi de forţele de ordine ale societăţii se comportă de cele mai multe ori violent, pentru a avea acces la resurse limitate, aşa şi statele, în absenţa unei autorităţi supranaţionale recurg la violenţe în urmărirea propriilor interese vitale. Asfel războiul devine inevitabil, iar securitatea este complet irealizabilă. Toţi realiştii clasici, printre care E. Kant, Spinoza, au căzut de acord asupra acestei prezumţii. Realiştii care i-au succedat–J. J. Rousseau şi Montesquieu–au extins problema într-un cadru mult mai larg, afirmînd că nu este vorba doar de natura umană şi de cea a statului, care este inerent violentă, ci este vorba de însuşi sistemul internaţional care este anarhic, anarhie provenită din independenţa statelor. Rousseau scria despre arena internaţională că este cât se poate de adevărat că ar fi mult mai bine ca toţi oamenii să trăiască mereu în pace. Dar cât timp nu există nici o garanţie pentru aceasta şi de vreme ce nu există siguranţa că va putea fi evitat războiul, fiecare vrea să-l înceapă în momentul în care îi convine cel mai mult, luînd-o, astfel, înaintea unui vecin, care, la rândul lui, nu va ezita să lanseze un atac în momentul în care îi este cel mai favorabil. Multe războaie, chiar şi cele ofensive, constituie, mai curînd, nişte măsuri de precauţie, prin care atacatorul îşi apără avuţia, decât un mod de a pune mîna pe avuţiile altora20. La finalul acestei afirmaţii Montesquieu apreciază că chiar dacă este salutar din punct de vedere, teoretic să respecţi „spiritul public”, din punct de vedere politic, aceasta poate să devină fatal. Opinia teoreticianului francez este relevantă pentru discuţia noastră, căci dilema apărării, pe care realmente a enunţat-o Montesquieu, este o altă teză importantă cu care are se confruntă paradigma realistă – dacă nu ataci primul vei fi atacat atunci când te vei aştepta cel mai puţin şi vei fi de cele mai multe ori învins, căci adversarul va fi tentat să pornească o ofensivă armată numai dacă va şti sigur că puterea lui este superioară puterii tale.

Un alt concept vital pentru analiza realistă a afacerilor internaţionale, ce reiese din supoziţia anterioară, este puterea şi lupta perpetuă pentru putere, ca mijloc de asigurare a securităţii naţionale. Realiştii consideră că cu cât un stat este mai puternic din punct de vedere militar, cu atât ameninţarea la adresa securităţii sale este mai mică. Lupta

19 Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p.164.20 Ibidem, p.184.

7

pentru putere şi balanţa de forţă, în acest context, alte noţiuni – cheie cu care operează literatura de specialitate. În cele ce urmează, vom insista asupra viziunilor unor notorii teoreticieni ai realismului politic, în ceea ce priveşte conceptele cele mai importante, care determină, în accepţiunea realiştilor, securitatea naţională şi internaţională.

Edward Hallett Carr este primul care a încercat să dea o definire mai aproape de realitate, deci de practica internaţională, a ceea ce este securitatea internaţională. Din perspectiva sa, el critică dur liberalismul, susţinînd că aceasta este o abordare „utopistă”, care a dominat gândirea intelectuală şi practica diplomatică în perioada interbelică. Anume din cauza încercării de a implementa aceste practici neadecvate realităţii internaţionale ar fi fost posibilă declanşarea celei de a doua conflagraţii mondiale. Astfel, studiul relaţiilor internaţionale, afirmă Carr, a fost dedicat efortului de a produce pacea la nivel internaţional pe baza unor norme şi principii care de fapt erau limitate la experienţa istorică a politicii şi economiei interne a Marii Britanii şi era incorect de a le pune în aplicare la nivelul internaţional. Arena internaţională este divizată în state diferite, atât sub aspectul puterii, cât şi sub cel al poziţiei faţă de status-quo-ul internaţional. Cele mai importante norme erau credinţele în armonia naturală a intereselor şi în securitatea colectivă21. Credinţa că securitatea colectivă poate opri o agresiune s-a dovedit a fi una falsă, sugerează Carr, şi nu datorită faptul că ea este absolut irealizabilă, ci pentru că ea este realizabilă numai dacă ţările din sistemul internaţional, angajate intr-un astfel de aranjament, mulţumite de status-quo-ul pe care îl au. În perioada interbelică securitatea colectivă s-a dovedit a fi neviabilă din motiv că s-a pretins eronat că toate entităţile erau mulţumite de poziţia pe care o deţineau. Prin urmare, conclude autorul, conflictul dintre state nu era doar o consecinţă a eşecului de a se înţelege între ele, ci şi rezultatul inevitabil al unor aspiraţii incompatibile, care ar fi putut fi rezolvate doar prin negocieri, prin prisma echilibrului de putere şi nu făcând apel la principiile universale de conduită universală22. Observăm din aceste afirmaţii două concepte importante cu care operează in mod uzual realismul politic în încercarea de a explica modul în care funcţionează securitatea – în primul rînd, este vorba de faptul că normele şi principiile fundamentale sunt de cele mai multe ori de prisos atunci când ne referim la asigurarea securităţii şi că echilibrul de putere este de fapt cel care poate asigura securitatea. În al doilea rînd, negocierea acestui echilibru dintre state este apreciat a fi un element de îmbunătăţire a securităţii.

Un alt important adept al realismului politic este Hans Morgentau, care a abordat teme ca natura umană, esenţa politicii, echilibrul de putere şi rolul eticii în politica externă. În cunoscuta sa lucrare „Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi pace” Morgentau a enunţat şase principii pe care se bazează realismul politic, esenţa acestora reflectă într-o mare măsură concepţia realiştilor asupra securităţii naţionale şi internaţionale. Astfel, susţine autorul, esenţa politicii, ca şi a întregii societăţi, este determinată de legi obiective, care îşi au rădăcinile în natura umană. Existenţa şi acţiunea acestor legi nu depinde de noi, iar orice încercare de a le schimba se va termina cu eşec23. Din această afirmaţie rezultă clar că dacă relaţiile internaţionale sunt în esenţa lor anarhice, oamenilor politici şi statelor le revine îndatorirea să acţioneze concordându-se legilor anarhice ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Această concluzie a

21 Griffiths M., Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori, Bucureşti: Ziua, 2003, p. 26.22 Ibidem, p.27.23 Ibidem, p.28.

8

noastră este argumentată încă o dată de Morgentau prin afirmaţia că toţi politicienii ar trebui să acţioneze reieşind din punctul de vedere al interesului naţional, conturat în termenii puterii. Puterea este categoria principală a politicii şi, respectiv, acumularea puterii este scopul acţiunii statelor pe arena internaţională. Mai mult, autorul afirmă că această concepţie de interes, determinată în termenii puterii, este o categorie obiectivă, deşi interesul se poate schimba. Din această afirmaţie deducem că orice încercare de a forma un sistem de securitate colectiv, ce s-ar baza pe principiile morale şi concordanţa de interese, este imposibil de realizat. Din două motive principale: în primul rînd, nu există o morală universală, ci fiecare stat îşi are propria sa morală, în al doilea rînd, nu există interese comune, fiecare stat urmărindu-şi propriul interes. „Realismul politic neagă identitatea între morala unei anumite naţiuni şi legile moralei universale. Concepţia interesului, conturat în termenii de putere nu ne permite să cădem în extremităţile moralei [...] morală internaţională există dar aceasta este condiţionată de timpul şi locul unde se desfăşoară acţiunile”24. Morgentau afirmă că există un instrument organizator al relaţiilor dintre state şi acesta este balanţa de putere, care asigură o ordine relativă pe arena internaţională, aşa încât securitatea, într-o lume anarhică, este asigurată, din perspectiva realistă, de balanţa de putere, numită şi balanţa de forţă sau echilibru de forţe.

Dar care este esenţa acestui concept de balanţă/echilibru şi ce rol are el în înţelegere securităţii naţionale şi internaţionale din perspectiva realismului politic? Martin Wight, de exemplu, sugerează că echilibrul de forţe este principiul a ceea ce ar putea fi numit mecanica politică a puterii25. H. Bull, citându-l pe Vattel, înţelege prin balanţă a puterii „o stare de lucruri în care nici o putere nu este într-o poziţie preponderentă şi poate face legea pentru alţii”26. Politica este fondată, cum crede Wight, citându-l pe Hume, „pe bunul simţ şi un raţionament evident”27, este o aplicaţie a legii instinctului de apărare mai opinează Wight. Mecanismul echilibrului acţionează astfel: „ există trei puteri, dintre care prima o atacă pe a doua. Cea de a treia putere nu-şi poate permite s-o vadă pe cea de a doua atât de decisiv zdrobită, pentru că devine ameninţată ea însăşi, de aceea, dacă este prevăzătoare, ea îşi aruncă greutatea sa în partea mai uşoară a balanţei, susţinînd cea de a doua putere”28. Aceasta este forma simplă a balanţei, există însă şi forme mai complexe organizate de trei sau mai multe state. Esenţa balanţei constă în faptul că atunci când o putere creşte devenind periculos de puternică, celelalte se unesc împotriva ei. Balanţa de forţă poate fi urmărită în acţiune deplină, afirmă Wight, atunci când o putere încearcă să cîştige stăpînirea societăţii internaţionale şi, momentan, „răstoarnă balanţa”. Deşi puterea dominantă are de regulă o mică tentă de state vasale, prea slabe sau prea speriate pentru a-şi apăra independenţa, şi de state „şacal”, care au propriile interese locale, cu toate acestea, împotriva lor se ridică o mare alianţă de forţă superioară, a cărei victorie „restabileşte echilibrul”.

Observăm din cele analizate anterior că, din perspectiva paradigmei realiste, conceptul de securitate internaţională şi naţională este determinat de următoarele elemente-cheie. În primul rînd, statul este exponentul principal al securităţii sale; interesele vitale prevalează asupra moralei şi asupra dreptului internaţional; politica

24 Safronova O., Teoria relaţiilor internaţionale, 2001, c. 55.25 Wight M., Politica de putere, ARC, 1998, p. 176.26 Bull H., Societatea anarhică, Ştiinţa, 1998, p. 93.27 Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p. 176. 28 Ibidem, p. 177.

9

externă a statelor este o politică de putere; există pe arena internaţionale state slabe şi state puternice. Mai observăm că intervenţionalismul în treburile interne ale unui stat este bine venit dacă aceasta corespunde interesului naţional; lupta pentru influenţă şi resurse este perpetuă. Balanţa de putere este mecanismul de asigurare a ordinii mondiale şi respectiv a securităţii internaţionale, iar puterea militară a statului este garanţia securităţii sale naţionale. Aşa dar realismul politic are o abordare a practicii politice dure şi necruţătoare, o abordare militaristă. Această accepţiune este determinată, după realişti, de natura obiectivă a arenei internaţionale – de anarhie, o anarhie în sensul lipsei unui guvern mondial.

George Kennan, un alt mare adept al realismului, vede asigurarea securităţii naţionale prin politica de „containment”, ce ar însemna îngrădirea adversarului în limitele zonei sale de influenţă, aşa încât să nu-şi poată extindă acest areal în zonele învecinate. Mai exact, el susţine că Statele Unite ale Americii ar trebui să-şi folosească uriaşa putere economică pentru a repune pe picioare Europa şi Japonia şi a le transforma în mari puteri, astfel povara ţinerii sub control a ameninţării sovietice să fie distribuită între mai mulţi actori. Kennan consideră că obiectivele controlului ar fi trebuit limitate la apărare şi la refacerea complexului militaro-industrial. Această strategie a fost implementată parţial în practică de SUA, prin punerea în aplicaţie a planului Marshall de acordare a asistenţă economică Europei şi a doctrinei Truman, de înăbuşire a oricăror „subversiuni interne” ale statelor din lumea a treia, sprijinite de Moscova. Această abordare a securităţii, din punctul nostru de vedere, este una mult prea îngustă, aplicabilă doar ţărilor mari ca SUA, şi într-o perioada de organizare bipolară a lumii. De aceea ea nu a oferit o perspectivă pe termen lung de asigurare a securităţii nici naţionale, nici internaţionale. Căci, în termeni reali, scopul strategiilor de securitate ar trebui să fie, credem noi, asigurarea securităţii pe termen mediu şi lung într-o lume în continua schimbare.

Un alt determinant al securităţii în perioada războiului rece a constituit-o tactica loviturilor primare şi secundare. Aceasta a fost teoretic dezvoltată şi argumentată în anii ’60 de către Almond Wohlstetter. Conform teoriei lui Wohlstetter, concentrarea armelor nucleare într-un număr limitat de locaţii geografice ar putea însemna că este posibil ca un adversar să distrugă aceste forţe printr-un atac surpriză, sau cel puţin să distrugă o cantitate suficient de mare pentru a menţine un eventual atac în limitele tolerabile. Aceasta se credea că ar fi îndepărtat pericolul de insecuritate totală: nimiceşti inamicul şi eşti în securitate.

Şi Henry Kissinger a avut o mare contribuţie în înţelegerea conceptului de securitate, în deosebi în perioada războiului rece. Scrie în tradiţia realistă a lui H. Morgentau şi G. Kennan, încercând sa extindă şi să aprofundeze studiul asupra organizării lumii. Abordarea sa se bazează pe tradiţia diplomatică europeană, afirmă M. Griffiths, adesea numită „realpolitik”, aşa cum s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea29. Această tradiţie se consideră a avea două idei. În primul rând, este vorba de conceptul „raison d’Ètat”, adică raţiune de stat, în care interesul statului justifică folosirea mijloacelor externe nu întotdeauna „diplomatice” şi morale. În al doilea rând, Kissinger pune accentul pe echilibrul puterii ca instrument ordonator al relaţiilor internaţionale, adăugînd că este de datoria omului de stat, mai ales, dacă aparţine unei mari puteri precum SUA, să manipuleze echilibrul de putere, pentru a menţine o ordine internaţională în care nici un stat să nu le domine pe celelalte. Semnificativă este şi

29 Griffiths M., Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori, Bucureşti: Ziua, 2003, p. 56.

10

distincţia pe care o face Kissinger în analiza deciziilor politice a unei ţări: „high politics” şi „low politics”. „High politics” sau politica „înaltă” se referea la aspectele militare şi geopolitice ale politicii externe, iar „low politics” sau politică „joasă” avea în vedere aspectele privind comerţul şi economia. Această distincţie periculoasă a creat şi un specific al abordării securităţii din perspectiva realistă. Aşa încât, atunci când se vorbea despre securitatea naţională se avea în vedere mai mult aspectul militar al problemei decât cel economic, social sau comercial. Agenda securităţii dădea astfel prioritate de cercetare politicii „înalte”, aspectelor politico-militare, politica nivelului „jos” ajungea rareori să fie discutată, cu exceptind cazurile când avea un impact direct asupra domeniilor diplomatice şi militare.

Ceea ce mai trebuie de evidenţiat este că criticii realismului politic au enunţat două mari lacune ale acestei abordări în studiul securităţii. În primul rînd, este vorba de accepţiunea exagerat militaristă a conceptului şi, în al doilea rînd, s-a atras atenţia asupra faptului că înarmarea progresivă a ţărilor, cu scopul de a mări sentimentul de siguranţă produce un efect invers – sentimentul de securitate scade din cauza că adversarul face acelaşi lucru, iar în consecinţăse ajunge la o „cursă a înarmărilor” şi, respectiv, la o „dilemă a apărării”, care produce în fapt o insecuritate generală.

1.1.3 Paradigma Şcolii de la Copenhaga – securitate axată pe ameninţări„Modul în care s-a încheiat Războiul Rece şi, mai ales, acuzaţia că acest

fenomen a reprezentat „eşecul” abordărilor tradiţionaliste ale securităţii au intensificat dezbaterile în cadrul comunităţii studiilor de securitate cu privire la domeniul şi aria de cuprindere a disciplinei”, susţin Tim Bird şi Stuart Croft în articolul „The Copenhagen School and European Security”30. Aceiaşi autori afirmă că idei asupra modului cum trebuie înţeleasă securitatea existau, de fapt, şi înainte de sfârşitul Războiului Rece. În anii 1960-1970 se discuta mult asupra importanţei zonelor de influenţă, în anii 1970-1980 a crescut preocuparea analiştilor faţă de însemnătatea factorilor economici şi de mediu în abordarea conceptului de securitate. Aceste preocupări însă nu erau luate în serios de către cercurile ce formulau politicile de securitatea, datorită abordării graduale a politicii: „politică înaltă” şi „politică joasă” (discutate de noi în paragraful precedent).

Colapsul URSS-ului a creat o problemă teoretică acută şi a compromis viziunea militaristă a securităţii argumentată atât de profund de către Paradigma Realistă. Esenţa problemei este că implozia URSS-ului nu a fost generată de către o ameninţare sau insecuritate politică ori militară, cum s-ar fi aşteptat realiştii, ci, în primul rînd, de deficienţe grave ale sistemului social şi economic. Aceste deficienţe au slăbit întreg sistemul sovietic şi în ultimă instanţă l-au făcut să cadă. Mulţi cercetători au realizat acest lucru şi au început să conteste abordarea militaristă a securităţii. Aşa încât „Şcoala de la Copenhaga” a devenit numele comun pentru întreaga analiză a conceptului de securitate prin care s-a încercat reconceptualizarea termenului. Cei mai importanţi reprezentanţi ai aceste şcoli fără îndoială Barry Buzan şi Ole Waever. Prima analiză cu adevărat profundă a conceptului a fost făcută de B. Buzan în cartea „Popoarele, statele şi teama”. Chiar la începutul cărţii sale autorul sugera că concepţii tradiţionale despre securitate au avut (şi în mintea multora încă mai au) o fundamentare îngustă31. Buzan evidenţiază că

30 Bird T., Croft S., The Copenhagen School and European Security. //The Romanian Journal of European Studies, 2003, No. 2, Timişoara, p. 9.31 Buzan B., Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000, p. 25.

11

prin cartea sa el intenţionează „să se ocupe mai mult de ideea de securitate în sine decât de condiţiile empirice în care trebuie formulată politica de securitate”32 şi doreşte în principal să răspundă la întrebări de factură empirică şi filosofică. De exemplu ce ar înseamna securitate în sens general? Cum este acest sens general transferat entităţilor specifice? Care este cu exactitate obiectul de referinţă al securităţii dacă ne referim la securitate naţională? Pe de altă parte, ce înseamnă securitatea internaţională? Se aplică ea vreunei entităţi superioare statului sau există vreun sens în care securitatea dintre state este un fenomen indivizibil? etc.

B. Buzan afirma că acest concept al securităţii cuprinde multe contradicţii importante, care, dacă nu înţelese, pot crea confuzie şi erori. Printre contradicţiile majore, afirmă profesorul de studii internaţionale, cele dintre securitatea individuală şi securitatea naţională; dintre mijloacele violente şi scopurile paşnice etc.

Citând definiţiile mai multor autori date securităţii, printre care J. Balzs, L. Martin, G. Luciani, O. Waever, Buzan concluzionează că securitatea naţională, în sens general este lipsa ameninţării, pe când securitatea internaţională se referă la capacitatea statelor şi a societăţilor de a-şi menţine identitatea independentă şi integritatea funcţională. Securitatea, atenţionează Buzan, se referă în principal la supravieţuire, dar cuprinde în mod raţional şi o gamă consistentă de preocupări legate de condiţiile de viaţă. Securitatea, crede autorul, se referă în primul rând la soarta colectivităţii umane şi abia în al doilea rând la securitatea personală, a fiinţelor umane individuale.

Unul dintre cele mai merite ale cărţii este acela că a definit şi argumentat exhaustiv sectoarele principale ale securităţii. Astfel, susţine autorul: „Securitatea colectivităţilor umane este afectată de cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social şi de mediu”33. Aşa încât securitatea militară, după Buzan, priveşte interacţiunea dublă a capacităţilor de ofensivă şi defensivă armată şi percepţia statelor despre intenţia celuilalt. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le legitimează. Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesare pentru a susţine un nivel acceptabil al bunăstării şi de putere a statului. Securitatea socială se preocupă de capacitatea de susţinere, în limitele unor condiţii de evoluţie acceptabile, a elementelor tradiţionale de limbă, cultură, identitate şi obiceiuri culturale şi religioase. Securitatea mediului se referă la menţinerea biosferei locale şi planetare, ca suport esenţial pentru toate acţiunile umane. Important este şi faptul că, din perspectiva Şcolii de la Copenhaga, aceste sectoare nu operează izolat unul de celălalt, ci fiecare defineşte un punct central în cadrul problematicii securităţii, ca şi un mod de a ordona priorităţile.

Un alt meritoriu aport în definirea conceptului constă în iniţierea şi explicarea dinamicii, corelaţiei şi importanţei obiectelor de referinţă în studiul securităţii: sistemul internaţional, statele şi indivizii. Dezbaterile ulterioare s-au centrat asupra dilemei enunţate de către K. Booth atunci când a întrebat : ”Care este obiectul de referinţă principal – statele sau oamenii? Securitatea cui anume este pe prim plan?”34. Buzan este în favoarea satului, căci, argumentează autorul, doar statul este capabil să formeze politici care să asigure securitatea, statul este exponentul securităţii, statul este ţinta securităţii. Acest argument pare a fi important dacă se iau în consideraţie implicaţiile

32 Ibidem, p. 26.33 Ibidem, p. 31.34 Bird T., Croft S. Şcoala de la Copenhaga..., p.16.

12

ordinii anarhice ale sistemului internaţional. Căci Buzan afirmă: „Contextul anarhic determină condiţiile politice elementare în care înţelesurile securităţii naţionale şi internaţionale urmează să fie construite”. Aşa contextul anarhiei, din perspectiva lui Buzan, impune conceptului de securitate trei condiţii majore:

1. statele obiectul principal de referinţă al securităţii, fiindcă ele constituie atât cadrul ordinii, cât şi sursa cea mai înaltă de autoritate guvernamentală.

2. deşi statele principalele obiecte de securitate, dinamica securităţii naţionale este puternic relaţionată şi de interdependenţa dintre state.

3. avînd în vedere durabilitatea anarhiei, înţelesul practic al securităţii poate fi conceput în mod raţional dacă poate fi făcut operaţional într-un mediu competitiv. Aceasta însă mai înseamnă că în anarhie securitatea nu poate fi decât relativă, niciodată absolută35.

Aceste aspecte au fost cel mai mult criticate, căci sugerau o viziune neorealistă asupra securităţii. Iar pentru cei ce susţin că individul trebuie să aibă o poziţie privilegiată ca referent primar al securităţii (în special pentru liberali), statul devine, mai degrabă, o ameninţare la adresa securităţii decât o sursă de securitate. Buzan este conştient de „confruntarea istorică” stat – individ şi, pentru a elucida lucrurile, introduce conceptele „state slabe” şi „state puternice”. Este interesant să remarcăm că slab – puternic nu se referă aici la capacităţi sau putere propriu-zisă, ci, mai degrabă, la nivelul de coeziune socio-politică. Însă nici un indicator unic nu defineşte în mod clar diferenţa dintre statele slabe şi cele puternice, dar Buzan exemplifică nişte condiţii pe care ne putem aştepta sa le găsim la statele slabe:

1. un nivel ridicat de violenţe politice;2. un rol pregnant al poliţiei politice în viaţa cotidiană a cetăţenilor;3. conflicte politice majore referitoare la ideologia ce trebuie folosită în

organizarea statului;4. lipsa unei coerenţe a identităţii naţionale sau prezenţa unor identităţi naţionale

contradictorii în interiorul statului;5. lipsa unei ierarhii clare şi nerespectarea autorităţilor politice;6. un gard înalt de control al statului asupra mass-media36.Acolo unde statul este puternic, securitatea naţională poate fi percepută în

primul rînd, prin prisma protejării componentelor statului de ameninţările venite din exterior, spune Buzan. Iar statele slabe, pe de altă parte, sunt supuse în primul rînd vulnerabilităţilor politice interne. Însă atunci când un stat este şi o putere mică şi în acelaşi timp un stat slab, vulnerabilitatea sa este nelimitată, ea venind atât din interior, cât şi din exterior.

Una dintre cele mai revelatoare inovaţii aduse de Buzan în abordarea securităţii este analiza conceptului prin prisma ameninţărilor, în speţă, a ameninţărilor în funcţie de sector. În consecinţă, având cinci sectoare ale securităţii, descoperim cinci tipuri majore ale ameninţărilor: militare, politice, sociale, economice şi ecologice.

Buzan începe cu cercetarea ameninţărilor militare pentru că, susţine savantul, acţiunea armată nu doar loveşte în însăşi esenţa funcţiilor de protecţie a statului, ci ameninţă să distrugă în adâncime straturile de interese sociale şi individuale care stau la baza statului. Ameninţarea militară supune baza fizică a statului la presiuni, prejudiciere

35 Buzan B., Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000, p. 34.36 Buzan B., Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000, p. 105.

13

şi dezmembrare şi poate distruge profund ecosistemul. Mai mult, evidenţiază pregnant autorul, aceasta poate duce la denaturarea sau dezmembrarea instituţiilor, reprimînd, subminînd sau desfiinţînd ideea de stat.

Întrucât statul este o entitate esenţialmente politică, ameninţările politice de temut în egală măsură ca şi cele militare, căci, spune Buzan, ele agresează direct ideea de stat, ideologia organizaţională, instituţiile statale. Pe de alta parte, atrage atenţia Buzan, ameninţările politice provin din marea diversitate de idei, din natura anarhică a sistemului internaţional, aşa încât ele sunt de cele mai multe ori structurale: „rezultă mai degrabă din natura situaţiei decât din intenţii particulare ale unui atacant faţă de altul”37.

Cât priveşte ameninţările sociale, acestea, după Buzan, pot fi cu greu de deosebit de cele politice. Căci în relaţiile dintre state, ameninţările externe semnificative asupra nivelului social ajung până la atacuri la adresa identităţii naţionale, căzând cu uşurinţă în domeniul politic. Astfel, ameninţările sociale constituie adesea o parte a pachetului mai larg de ameninţări armate şi politice, spune Buzan. Iar dacă securitatea socială depinde de capacitatea statului de susţinere a structurilor tradiţionale de limbaj, cultură, identitate şi obiceiuri etnice, atunci ameninţarea acestor valori provin mai des din interiorul statului decât din afara lui, concluzionează autorul38.

Ameninţările economice sunt şi mai greu de definit şi localizat. Problema centrală, susţine pe bună seamă Buzan, este că într-o economie de piaţă funcţională poziţia actorilor este totdeauna una de risc, luptă, concurenţă, nesiguranţă şi deci actorii se află într-o permanentă ameninţare. Pentru a funcţiona în mod eficient, pentru a produce progres, pentru a obţine profit, niveluri acceptabile de producţie, distribuţie, inovaţie şi creştere piaţa trebuie să impună continuu ameninţări cu falimentarea actorilor ineficienţi. De aceea, într-un sistem de piaţă, există un număr şi o varietate uriaşe de ameninţări economice, care nu pot fi considerate în mod rezonabil drept ameninţări la adresa securităţii naţionale. Dar atunci când consecinţele ameninţării economice ajung dincolo de sectorul strict economic, argumentează Buzan, intrând în sfera militară sau politică, pot apărea trei chestiuni care privesc securitatea naţională: legăturile dintre capacităţile economice, pe de o parte, şi capacitatea militară, puterea şi stabilitatea socio-politică, pe de altă parte39.

În capitolului dedicat ameninţărilor, Buzan încearcă să definească ameninţările ecologice40. În mod tradiţional, spune Buzan, aceste au fost percepute ca întîmplătoare, făcând parte din condiţiile naturale de viaţă, şi de aceea ca fiind mai curînd o problemă de destin decât o chestiune de pe agenda securităţii naţionale. Ameninţările ecologice însă par a fi foarte importante: cutremure, furtuni, epidemii, inundaţii, valuri uriaşe, secete. Toate acestea au fost văzute ca o parte a luptei oamenilor împotriva naturii, în timp ce chestiuni de securitate naţională ţin mai mult de lupta oamenilor între ei. Însă o dată cu expansiunea cunoaşterii se realizează că toate aceste calamităţi nu întîmplătoare. Deversările de acizi, gazele de seră sau fluorurile de carbon care provoacă subţierea stratului de ozon sunt atacanţi identificabili. Marea problemă care rămîne este lipsa dorinţei de cooperare în acest domeniul a tuturor actorilor implicaţi, este ceea ce Hardin numeşte ca fiind „tragedia bunurilor publice”41 şi eschivarea de la acţiune colectivă. Aşa

37 Ibidem, p. 128.38 Buzan B., Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000, p. 31.39 Ibidem, p. 236.40 Ibidem, p. 131.41 Miroiu A., Introducere în analiza politicilor publice, Punct, 2001, p.22

14

încât ameninţările ecologice, deşi au fost recunoscute ca fiind prejudicieri serioase la adresa naţională şi internaţională, se fac puţini paşi serioşi în înlăturarea acestor pericole iminente şi nu numai din cauza fenomenului „blatistului” („mă comport ca un blatist: beneficiez de un bun fără să plătesc pentru el, în timp ce toţi ceilalţi plătesc”) 42, ci şi din cauză că acţiuni în acest sens ar aduce prejudicii serioase industriilor ţărilor dezvoltate.

În concluzia acestui subcapitol, este esenţial a evidenţia faptul că atât abordarea realistă cât şi liberală au adus un aport semnificativ la dezvoltarea multidimensională a conceptului de securitate. Însă Şcoala de la Copenhaga, şi în special, studiile lui Barry Buzan, au rederecţionat conceptul în limite mult mai largi, dezvoltând înţelegerea „atotcuprinzătoare” a securităţii pe care o cunoaştem astăzi. Acest lucru este ilustrat şi de comentariul lui K. Booth, care spunea că volumul „Popoarele, statele şi teama” rămîne cea mai cuprinzătoare analiză teoretică a conceptului de securitate în literatura relaţiilor internaţionale până la această oră, iar de când a fost publicată, noi, ceilalţi, am scris note de subsol la ea43.

1.2 Definirea securităţii.Provenind din latinescul - securitas-securitatis, termenul desemnează - faptul de

a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol.

În plan subiectiv, sentimentului de încredere şi linişte trebuie să i se asocieze în cele mai multe cazuri şi termenul de certitudine. Securitatea devine reală, efectivă atunci când dobândeşte dimensiunile certitudinii, iar în cazul securităţii colective nimic nu poate fi mai important decât certitudinea frontierelor, unităţii şi integrităţii teritoriale a statelor, păstrarii limbii, culturii şi spiritualităţii. Este greu de imaginat ca în viaţa internatională se pot întâlni situaţii în care actorii internaţionali să nu fie supuşi unor pericole. Prin urmare, încrederea, liniştea şi certitudinea îşi vor avea originea nu numai în absenţa pericolelor, ci, poate, chiar în ţinerea lor sub control. În context, ar fi de reţinut faptul că, pentru marile puteri, situaţiile în care este împiedicată promovarea şi protejarea intereselor proprii în diferite zone ale lumii sunt percepute ca stări de insecuritate, chiar ameninţări, şi pe cale de consecinţă, pentru a înlătura astfel de situaţii, ele se consideră îndreptăţite să întrebuinteze mijloacele la îndemână, inclusiv pe cele de natura militară.

Multiplele accepţii şi definiţii existente cu privire la termenul de securitate conduc la concluzia că aceăsta noţiune nu este absolută, ci relativă, proiectarea ei în plan naţional sau internaţional relevă o anumită gradualitate a abordării lor.

Din termenul securitate au derivat în teoria şi practica relaţiilor internaţionale o serie de noţiuni şi concepte:

- securitate internaţională/mondială;- securitate continentală/regională;- securitate multiregională;- securitate colectivă;- securitate prin cooperare.Securitatea internaţionala reprezinta un mod de organizare a relaţiilor

internaţionale, caracterizat prin aceea că toate statele lumii sunt la adăpost de orice agresiune, act de forţă, de ameninţare cu folosirea forţei, de orice atentat la adresa

42 Ibidem, p. 22.43 Bird T., Croft S. The Copenhagen., p. 18.

15

independenţei şi suveranităţii naţionale sau a integrităţii lor teritoriale. Conceptul are însă o accepţie mult mai extinsă, care exprimă interdependenţa tot mai accentuată a factorilor militari, politici, economici, sociali, tehnologici, geografici.

Securitatea este un parametru de proces şi nu de stare, deoarece încercările unui actor al sistemului internaţional de obţinere a securităţii absolute pot produce efectul contrar, inducerea unei stări de insecuritate/ameninţare altor actori, care vor întreprinde sau cel puţin sunt tentaţi să întreprindă măsuri de contracarare ce vor conduce, în final la diminuarea nivelului de securitate al iniţiatorului, dar nu numai. Securitatea, înteleasă ca stare, nu trebuie confundată cu politica de securitate a statului sau organizaţiei şi nici cu potenţialul acţiunilor desfăsurate pentru asigurarea sa. Ea apare, din aceasta perspectivă, ca rezultantă a acţiunii politice desfăşurate în scopul eliberării dinamice a forţelor generatoare de stabilitate şi progres.

Privită din prisma politicii care o potenţează, securitatea poate fi tratată drept un proces continuu şi dinamic, în care se combină într-un act integrator strategii, resurse şi eforturi ale unor vaste arii din sfera socialului, prin care nu numai că se prezervă, dar se şi promovează interese de anvergură ale fiinţării unor macrogrupuri sociale.

Securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a functionalităţii organizaţiei sociale în raport cu acţiunea unor factori perturbatori, interni sau externi, generatori de insecuritate.

Pacea şi securitatea internationala sunt rezultatul sumei păcii şi securitatii fiecăruia dintre statele membre ale comunităţii internaţionale şi nu pot fi obţinute fără cooperarea lor totală. Concomitent cu pacea şi securitatea există şi războiul şi insecuritatea. Securitatea se bazează înainte de toate pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, ca un sistem viabil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate aceste două componente. Pentru a fi realizată securitatea, se consideră că pot fi abordate două cursuri de acţiune: confruntare şi cooperare.

În cadrul cursului de acţiune bazat pe confruntare primul mijloc (cel tradiţional) este autoapărarea, individuală sau colectivă, împotriva unui agresor care provine din afara sferei proprii de interese. Securitatea colectiva constituie un alt mijloc de apărare care nu mai este îndreptat împotriva unui adversar identificat, ci împotriva oricărui agresor potenţial din sistem.

Studiile de securitate din anii ‘70, deşi nu au luat amploare în acea perioadă, sunt deosebit de importante pentru a înţelege evoluţia ulterioară a acestui domeniu: este prima dată când, fără a face referire la sfârşitul Războiului Rece, specialiştii în ştiinţe umane au avansat ideea că sistemul internaţional va fi supus, în viitorul apropiat, unui proces amplu de transformare radicală.

Specialişti – printre care Immanuel Wallerstein, John Meyer şi Albert Bergesen44

– au evidenţiat importanţa combinării analizei puterii şi bunăstării cu cea a elementelor culturale şi de suveranitate ale statului. De exemplu, Wallerstein afirma că, datorită dinamismului său inerent, economia capitalistă va căuta să se integreze şi în blocul socialist. Această idee a deschis o nouă cale pentru cercetare, distincţia anarhie internaţională – guvernare mondială devenind desuetă.

Chiar dacă nu toţi politologii sunt de acord, sfârşitul Războiului Rece a confirmat teoria de la sfârşitul anilor ’70, înlocuind temerea declanşării unui conflict

44 Katzenstein, Peter J. (ed.), The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics, Columbia University Press, New York, 1996.

16

nuclear între cele două mari puteri cu riscuri, pericole şi ameninţări concrete la adresa securităţii naţionale şi internaţionale:

confruntări etnice; iniţierea unui proces dificil şi îndelungat de tranziţie

economică în statele fost-comuniste; creşterea numărului imigranţilor şi al refugiaţilor; degradarea accentuată a mediului; sporirea importanţei apartenenţei culturale şi religioase în

relaţiile internaţionale; integrarea în structurile europene şi euroatlantice a ţărilor

central şi est-europene etc.Toate aceste tendinţe au generat nevoia de a lărgi şi adânci înţelesul conceptului

de securitate. De la conceptele de pace pozitivă, enunţat de Johan Galtung45, şi pace stabilă, al lui Kenneth Boulding46, şi de la definiţia lui Walter Lippmann, publicată în 1962 în studiul „Discord and Collaboration. Essays on International Politics”47, care afirma că „o naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi, poate, atunci când este provocată, să şi le menţină, obţinând victoria într-un război”, definiţia securităţii a suferit multe modificări, astfel:

Securitatea este … ... în oricare dintre sensurile obiective, măsoară absenţa ameninţărilor la

adresa unor valori existente, într-un sens subiectiv, absenţa temerii că astfel de valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1962);

o naţiune are securitatea asigurată în măsura în care nu se află în pericol de a fi nevoită să sacrifice valori importante, dacă doreşte să evite războiul, şi este capabilă, dacă este provocată, să le păstreze prin obţinerea victoriei într-un astfel de război (Walter Lippmann, 1962);

... lipsa relativă a războiului (Ian Bellany48, 1981); ... capacitatea unei naţiuni de a promova cu succes interesele sale naţionale

(Penelope Hartland-Thunberg, 1982); ... asigurarea bunăstării viitoare (Laurence Martin49, 1983); ... capacitatea de a face faţă agresiunii externe (Giacomo Luciani, 1989); ... prezervarea unui stil de viaţă acceptabil de către .... cetăţeni, dar care este

compatibil cu necesităţile şi aspiraţiile legitime ale altora (Colegiul National de Aparare, Canada, 1989);

… prezervarea, în condiţii acceptabile de evoluţie, a pattern-urilor tradiţionale de limbă, cultură, asociere şi de identitate naţională, religioasă şi de obiceiuri" (securitatea societală, Ole Waever50, 1993).

45 Galtung, Johan, Violence, Peace, and Peace Research, în „Peace: Research, Education, Action. Essays in Peace Research. Volume 1”, Copenhagen: Christian Ejlers Forlag, 1975, pp. 109-134.46 Boulding, Kenneth, Stable Peace, Austin: University of Texas Press, 1978.47 Buzan Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după Războiul Rece, 2000.48 Bellany, Ian, Către o teorie a securităţii naţionale, 1981, Buzan, Barry, op. cit., 2000.49 Martin, Laurence, Poate exista securitate naţională într-o epocă nesigură?, 1983, Buzan, Barry, op. cit., 2000.50 Waever, Ole, Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt, 1989, Buzan, Barry, op. cit., 2000.

17

Se observă că fiecare definiţie poate fi plasată într-un anumit context istoric. Problemele de securitate nu sunt fixe, ci, din contra, s-au schimbat de-a lungul timpului. De exemplu, la începutul secolului XX, politicile pronataliste erau considerate a fi cele mai bune modalităţi de întărire a puterii şi securităţii naţionale. În perioada interbelică, teoria eugeniei sociale a marcat o tranziţie parţială de la numărul populaţiei la calitatea acesteia, tot ca măsură a puterii şi securităţii naţionale. După anul 1945, s-a produs o schimbare dramatică în percepţia politicilor de control a populaţiei: specialiştii nu le-au mai considerat a fi sursa securităţii, ci a bunăstării. În anii Războiului Rece, securitatea a fost definită în termeni militari, oglindind astfel principalele preocupări ale celor două blocuri opozante. În perioada imediat următoare, a fost lărgită sfera de cuprindere a conceptului, fiind incluse şi dimensiuni nonmilitare: politică, economică, socială, ecologică.

Definiţiile prezentate nu fac altceva decât să evidenţieze câteva dintre caracteristicile securităţii, însă nici una dintre ele nu pare a fi completă. De vreme ce diferitele curente şi şcoli de gândire sugerează definiţii diverse ale securităţii naţionale şi internaţionale, dezacordurile şi dezbaterile aprinse sunt inerente, fiecare parte considerând că teoria proprie este cea optimă. În continuare, vom face o scurtă trecere în revistă a principalelor curente de gândire care s-au aplecat, de-a lungul timpului, asupra studiului securităţii.

Pozitivismul promovează studiile strategice şi studiile de securitate, descrise de către criticii curentului drept abordări obiective, care nu pun probleme, ale ontologiei şi epistemologiei securităţii. Specialiştii fac totuşi distincţia între abordarea tradiţionalistă în studiile de securitate, cu o viziune centrată pe stat şi pe dimensiunea militară, şi abordarea vastă a securităţii, ce doreşte să lărgească agenda de securitate prin analiza problemelor militare şi nonmilitare.

Constructivismul se bazează pe credinţa că lumea este produsul interacţiunii sociale, ce poate fi măsurată şi analizată cu mijloace ştiinţifice specifice. Această formă de constructivism social foloseşte, în studiul securităţii, ontologia subiectivă şi epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social şi poate fi măsurată şi analizată.

Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinţei că lumea este produsul interacţiunii noastre sociale şi nu poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă din cauza naturii contestate a cunoaşterii (ontology şi epistemologie subiective). Rezultatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul pozitivismului în studiul securităţii, din mai multe puncte de vedere: metodologic, istoriografic, epistemologic, ontologic şi normativ. Adepţii postmodernismului împărtăşesc preocupările constructiviştilor referitoare la ambiguitatea ontologiei pozitiviste în studiile de securitate. Analiştii postmodernişti nu pregetă să reconsidere critic atât poststructuralismul (Simon Dalby, Jef Huyysmans), cât şi postmodernismul reprezentat de Michael Dillon şi David Campbell.

18

Între toate aceste curente de gândire se remarcă Şcoala de la Copenhaga, ai cărei reprezentanţi - Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde - sunt adepţii lărgirii sferei de definire a securităţii. Răspunzând acuzaţiilor aduse de tradiţionalişti, care afirmau că acest nou model este incoerent, reprezentanţii Şcolii oferă o metodă operaţională constructivistă, ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiţionaliste, iar, pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi propunerea unor noi modalităţi de studiu a interrelaţionării domeniilor vieţii sociale.

Securitatea este definită în funcţie de perceperea ameninţării la adresa existenţei unui obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulţime vastă, ce poate include: actori nonstatali, principii abstracte şi chiar natura, în sine. De asemenea, sursa ameninţării poate fi identificată în statele agresive, tendinţele sociale negative sau în diversitatea culturală. În consecinţă, în concepţia Şcolii de la Copenhaga, ameninţările se pot manifesta într-o varietate de context politice sau domenii ale vieţii: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. În opinia specialiştilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea şi evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” iniţiate de actorii principali ai vieţii sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât şi în cele nonmilitare ale securităţii, iar rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind identificată în funcţie de patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de referinţă (state, naţiuni, principii, mediul înconjurător).

În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securităţii se remarcă cea a lui James N. Rosenau, care realizează o interesantă corelaţie între teoria complexităţii, a haosului şi conceptul de securitate51. Teoria complexităţii reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor nonlineare, ce nu este complementară metodelor lineare destinate măsurării unei lumi neregulate (de exemplu, statistica). Sistemele nonlineare au următoarele caracteristici:

51 Rosenau, James N., Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996.

19

- intrările (inputs) şi ieşirile (outputs) nu sunt proporţionale;- întregul nu este egal, din punct de vedere cantitativ, cu suma părţilor sale şi,

din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin caracteristicile elementelor componente;

- înlănţuirea cauză – efect nu este evidentă;- fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar, în interiorul graniţelor

proprii, se auto-organizează.Alvin M. Saperstein scria, în studiul „Complexitate, haos şi politica de

securitate naţională: metafore sau instrumente?”52, că interacţiunile dintre statele-naţiune, inclusive războiul, sunt similare interacţiunilor dintre particule, ce sunt studiate de fizică. Din această perspectivă, el analizează succinct cele două războaie mondiale. În Europa premergătoare primului război mondial, asasinarea a doi oameni, în Balcani, a fost de ajuns pentru a declanşa un carnagiu, care a implicat un întreg continent, a dus la pierderi uriaşe de vieţi omeneşti, a modificat naţiuni şi guverne. În Europa de după cel de-al doilea război mondial, uciderea a sute, chiar mii, de oameni, tot în Balcani, nu a influenţat restul lumii la acelaşi nivel, consideră autorul. În primul caz, o schimbare redusă a parametrilor sistemului a condus la transformarea majoră a acestuia (dacă sistemul ar fi fost unul matematic sau fizic, ar fi putut fi aplicată definiţia haosului). În cel de-al doilea caz, perturbaţiile s-au diminuat, pe măsură ce s-au disipat în sistem (indicator al existenţei unui sistem matematic sau fizic stabil).

În acelaşi timp, James Rosenau studiază evoluţia mediului internaţional de securitate, înainte şi după Războiul Rece, prin prisma aceleiaşi teorii a complexităţii 53. Principala concluzie este că, după Războiul Rece, se naşte o nouă epocă, o epocă a multiplelor contradicţii: sistemul internaţional este mai puţin dominant, dar mai puternic; statele se transformă, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodată, dar puternic valorizată; graniţele nu permit trecerea intruşilor, dar sunt caracterizate de un grad crescut de porozitate etc. Din analiza acestor contradicţii rezultă o serie de interogaţii complexe: cum poate fi evaluată o lume caracterizată de ambiguitate? Cum poate fi studiat un spaţiu politic aflat într-o continuă transformare, în care, simultan, unele dimensiuni se erodează, iar altele se întăresc? Cum pot fi reconceptualizate politicile de securitate naţională, astfel încât să includă noţiuni diferite, precum identitate, afiliaţie şi teritorialitate? Rosenau afirmă că limpezimea unor asemenea întrebări, dar şi incertitudinea pe care o generează, întăresc convingerea că suntem adânc implicaţi într-un proces de transformare epocală, process susţinut de o nouă viziune asupra lumii şi, implicit, asupra mediului de securitate. În miezul acestei viziuni se află convingerea că ordinea care caracterizează familiile, comunităţile, ţările şi sistemul global, se bazează pe contradicţii, ambiguităţi şi incertitudini.

Cu toate că această abordare a studiului securităţii este deosebit de interesantă, până în prezent, nu a fost făcută public o metodologie clară de analiză. Într-adevăr, lumea este caracterizată de contradicţii şi incertitudini, însă scopul paradigmelor lineare existente nu este unul radical reducţionist, ci doar de a simplifica complexitatea pentru a o înţelege.

1.3 Definirea securităţii de către organizaţiile internaţionale

52 Saperstein, Alvin M., Complexity, Chaos, and National Security Policy: Metaphors or Tools?, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996.53 Rosenau, James N., op. cit., 1996.

20

Dincolo de toate aceste curente de gândire, securitatea rămâne, totuşi, o problemă esenţială a existenţei societăţii umane, iar definirea sa este subiectul cel mai important şi în documentele oficiale ale unor organizaţii internaţionale.

Organizaţia Naţiunilor UniteONU, în Carta Naţiunilor Unite54, afirmă: „Capitolul I, art. 2: Toţi

membrii trebuie să îşi resolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice, într-o manieră în care pacea, securitatea şi justiţia internaţionale nu sunt puse în pericol. Toţi membrii trebuie să se abţină, în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau folosirea

forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat sau în orice altă manieră care contravene scopurilor ONU. Nimic din prezenta Cartă nu trebuie să autorizeze ONU să intervină în probleme ce ţin în esenţă de jurisdicţia internă a oricărui stat, nici nu trebuie să iniţieze asemenea pretenţii de acord întemeiate pe prezenta Cartă; acest principiu nu trebuie să prejudicieze aplicarea măsurilor de impunere din Capitolul VII.”.

„Capitolul VII, art. 51: Nimic din conţinutul acestei Carte nu trebuie să prejudicieze dreptul inalienabil la autoapărarea individuală sau colectivă în condiţiile în care un atac armat are loc împotriva unuia dintre membrii ONU, până când Consiliul de Securitate ia măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. […]”.

Ultimii ani sunt marcaţi de dorinţa ONU de a reanaliza şi reformula conceptul de securitate. În acest sens, Secretarul General a organizat, în 2003, un panel format din 16 specialişti din diverse ţări, a cărui principală sarcină a fost de a formula şi recomanda măsuri clare şi eficiente pentru acţiunile colective, pe baza unei analize riguroase a viitoarelor ameninţări la adresa păcii şi securităţii55. Este evident că evoluţia mediului de securitate la începutul secolului XXI a adus în prim-plan un anumit grad de diviziune între membrii ONU în ceea ce priveşte principiile fundamentale ale păcii şi securităţii internaţionale: prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, combaterea terorismului internaţional, criteriile pentru folosirea forţei şi rolul Consiliului de Securitate, conceptul de „război preventiv”, rolul şi statutul ONU într-o lume cu o singură superputere etc. Mai mult, dezbaterile au vizat şi definiţia securităţii: unii specialişti avertizează asupra pericolului de lărgire excesivă a ariei de definire a conceptului, în timp ce alţii subliniază că securitatea, în ultimă instanţă, are ca obiecte de referinţă indivizii umani şi problemele ce le afectează viaţa cotidiană. În acest context, experţii ONU optează pentru o definiţie a securităţii ce include două categorii de riscuri, pericole şi ameninţări la adresa sa:

- de tip „hard”, precum terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele intra şi interstatale etc.;

- de tip „soft”: sărăcia extremă, incultura, şomajul, bolile contagioase, degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului etc.

Nici această definiţie nu întruneşte consensul specialiştilor, principalul dezacord vizând importanţa ce trebuie dată fiecărui tip de risc, pericol, ameninţare. Totuşi, ONU a

54 Carta Naţiunilor Unite, http://www.un.org/aboutun/charter/index.html.55 Secretarul General al ONU, Letter to the President of the UN General Assembly, 4 nov. 2003, http://www.un.org.

21

decis ca acestor două categorii să li se acorde prioritate egală. Dorinţa ONU de a reforma atât principiile de bază, cât şi propria structură organizaţională, derivă din schimbarea radicală a sistemului relaţiilor internaţionale, ceea ce a „zguduit” însăşi fundaţia securităţii colective şi a subminat încrederea în răspunsurile colective la problemele şi provocările comune. Acelaşi proces de transformare a mediului de securitate a influenţat şi evoluţia celorlalte organizaţii internaţionale de securitate.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de NordNATO, încă de la înfiinţare, prin Tratatul Nord-Atlantic56, defineşte

conceptul de securitate astfel: „Art. 2: Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri

a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economic bilaterală sau multilaterală.”

„Art. 3: Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat. Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”

„Art. 8: Fiecare Parte declară că nici una din obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un moment dat între ea şi oricare din celelalte Părţi sau un al treilea stat, nu este în contradicţie cu prevederile prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume nici o obligaţie internaţională aflată în conflict cu acest Tratat.”

Începutul de secol XXI a determinat NATO să reevalueze definiţia securităţii. Apărarea colectivă rămâne principala misiune a Alianţei57, însă riscurile, pericolele şi ameninţările cu care se confruntă NATO s-au schimbat substanţial, vorbindu-se, în prezent, despre: cooperare cu alte organizaţii de securitate, extindere, întărire a legăturilor transatlantice, gestionare a crizelor, misiuni non-Articol 5, lupta împotriva terorismului, întărirea securităţii şi stabilităţii în diverse regiuni ale lumii, specializare de rol etc. În acest context, NATO subliniază indivizibilitatea securităţii internaţionale: evoluţia unei regiuni afectează evoluţia altora, iar vechiul concept de securitate (capacitatea de apărare a teritoriului) este insuficient pentru a ilustra complexitatea lumii.

56 Manualul NATO, Biroul de Informaţii şi Presă al NATO, Bruxelles, 2001.57 Heads of State and Governement, The Istanbul Declaration. Our Security in a New Era, North Atlantic Council, Istanbul, 28 iunie 2004, http://www.nato.int.

22

Sfera de definire a conceptului de securitate al NATO a fost actualizată în cadrul lucrărilor summit-ului de la Istanbul (iunie 2004), fiind subliniate următoarele obiective ale organizaţiei:

- apărarea colectivă;- aplicarea principiului indivizibilităţii securităţii aliate;- crearea unui „pod multilateral” peste Atlantic;- contracararea ameninţărilor la adresa teritoriului aliaţilor, oricare ar fi sursa

acestora58.În concluzie, considerând că provocările la adresa securităţii sunt globale,

NATO optează pentru cooperare globală, ca unic răspuns eficient. (Vezi Anexa nr.2)

Uniunea EuropeanăUnul dintre cei mai importanţi parteneri ai NATO este, în prezent,

Uniunea Europeană. În ultimul deceniu, UE s-a confruntat cu necesitatea de a completa, printr-o strategie de securitate proprie, obiectivele Tratatului de la Maastricht59. Astfel, la sfârşitul anului 2003, a fost

lansată Strategia de Securitate Europeană, document ce are ca punct de pornire premisa ce afirmă că răspunsul la riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii europene trebuie adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifaţetată şi o abordare comprehensivă. Strategia Solana, aşa cum mai este denumit acest document, identifică unele ameninţări, dar şi vulnerabilităţi, pe care, însă, le enumeră, fără a le explica.

Acestea derivă din dezvoltările politice, economice, demografice, ecologice, ştiinţifice şi tehnologice şi nu sunt neapărat exploatate împotriva unei ţări sau a unui actor internaţional anume.

Astfel, Strategia identifică drept vulnerabilităţi: încălzirea globală şi dependenţa energetică a Europei, dar şi elemente ce pot fi categorisite mai degrabă riscuri şi pericole (sărăcia, foametea, eşecul creşterii economice etc.).

În ceea ce priveşte ameninţările, acestea sunt prezentate mult mai clar: terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eşuate, crima organizată, atitudinea ostilă faţă de expatriaţii europeni, atacurile împotriva principalelor linii de comunicaţii, atacurile împotriva forţelor europene de menţinere şi/sau reconstrucţie a păcii etc.

Dezbaterea asupra ordinii importanţei acestor elemente este valabilă şi în cazul Uniunii Europene. Unele vulnerabilităţi şi ameninţări pot afecta întregul sistem internaţional, însă altele vizează doar nivelurile zonal şi regional. O altă problemă nerezolvată este aceea a riscurilor şi provocărilor ce pot devein ameninţări. Cu toate că nediferenţierea poate duce la o abordare strategică complet diferită, documentul nu face delimitări conceptuale evidente.

Strategia îşi defineşte clar principalele obiective: lupta împotriva terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, crimei organizate, conflictelor violente şi instabilităţii din vecinătatea Uniunii; combaterea sărăciei extreme, foametei şi bolilor

58 Heads of State and Governement, The Istanbul Declaration. Our Security in a New Era, The Meeting of The North Atlantic Council in Istanbul on 28 June 2004.59 Obiectivele Tratatului de la Maastricht sunt: stabilirea unei pieţe comune, a unei uniuni monetare şi a unei politici comune; promovarea dezvoltării armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii.

23

endemice; crearea unui „cerc de bună guvernare” în perimetrul Mediteranei şi al frontierelor estice (din Orientul Mijlociu până în Caucaz, prin Balcanii Vestici)60.

Concepţia europeană asupra securităţii este subliniată şi de Declaraţia Comună pentru Integrarea Apărării Europene (2004)61, ce subliniază rolul cooperării şi consensului în realizarea şi conservarea securităţii (realizarea consensului asupra rolurilor şi responsabilităţilor din cadrul structurilor NATO şi UE şi a unor planuri comune de dezvoltare a capabilităţilor necesare implementării Forţei de Răspuns a NATO şi a grupărilor de luptă interarme ale UE).

Astăzi, mai mult ca niciodată, într-o lume în evoluţie constantă, Europa trebuie să facă faţă unor noi provocări: globalizarea economiei, evoluţia demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie şi noile ameninţări la adresa securităţii. Iată provocările secolului al XXI-lea.

Iar acestea nu ţin cont de frontiere. Statele membre nu mai sunt în măsură să facă faţă singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluţii şi a răspunde preocupărilor cetăţenilor, este necesar un efort colectiv la nivel european. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente şi coerente, adaptate nu numai la funcţionarea unei Uniuni recent extinse de la 15 la 27 de state membre, ci şi la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care stau la baza cooperării dintre ţări trebuie revizuite.

Acesta este obiectivul tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ţinând cont de schimbările politice, economice şi sociale şi dorind, în acelaşi timp, să răspundă aspiraţiilor şi speranţelor europenilor. Tratatul de la Lisabona stabileşte care sunt competenţele UE şi mijloacele pe care aceasta le poate utiliza şi modifică structura instituţiilor şi modul de funcţionare a acestora. În consecinţă, caracterul democratic şi valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate.

Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferinţe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând proceduri variate, în funcţie de constituţia naţională.

La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, în conformitate cu Articolul 6, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Cei patru piloni ai documentului sunt (Vezi Anexa nr.3):

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.

60 European Security Strategy. A Secure Europe in a Better World, Bruxelles, 2004.61 Initiative for a Renewed Transatlantic Partnership, Joint Declaration on European Defense Integration, August 19, 2004.

24

2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră.

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.

4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în EuropaOSCE, la nivel regional, îşi propune să joace un rol din ce în ce mai

important în noua arhitectură europeană, prin realizarea următoarelor obiective: prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor; controlul armamentelor şi dezarmarea; sporirea încrederii şi a securităţii; cooperarea în plan economic, cultural, umanitar şi ecologic; conceptualizarea unui nou model de securitate în zona sa de responsabilitate62.

Concepţia de securitate a OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană63: „8. Fiecare stat participant are drept egal la securitate. Reafirmăm dreptul inalienabil al fiecărui stat participant şi al tuturor statelor participante la libertatea de alegere a propriilor aranjamente de securitate, incluzând tratatele de alianţă, aşa cum sunt emise. De asemenea, fiecare stat are dreptul la neutralitate. Fiecare stat participant va respecta drepturile tuturor celorlalte în aceste privinţe. Ele nu îşi vor întări securitatea în detrimentul securităţii altor state. […] 9. Ne vom construi relaţiile în conformitate cu conceptul de securitate comună şi comprehensivă, ghidat de parteneriat egal, solidaritate şi transparenţă. Securitatea fiecărui stat participant este inseparabil legată de securitatea celorlalte state. Ne vom adresa dimensiunilor umană, economică, politică şi militară ale securităţii ca la un întreg.”.

Toate aceste exemple oglindesc un construct alternative de securitate. Întrucât intervenţia militară a statelor-naţiune puternice nu mai este suficientă sau necesară pentru menţinerea păcii şi stabilităţii, s-a considerat că este nevoie de o reţea de aranjamente regionale de securitate colectivă. Atât ONU, cât şi NATO, UE şi OSCE sunt instituţii partizane unui astfel de tip de securitate. Securitatea colectivă are la bază premisa conform căreia ameninţările pot apărea din interior, nu neapărat din exterior, iar evitarea

62 Vezi Actul Final de la Helsinki şi Declaraţia de la Lisabona.63 Carta pentru Securitate Europeană, http://www.osce.org/docs/english/1990-1997summits/istachart99e.htm.

25

pericolului este cel puţin la fel de critic precum răspunsul la ameninţări cu capacităţile proprii64.

Aranjamentele de securitate colectivă includ, nu exclud, sursele potenţiale de pace, stabilitate şi bunăstare ale participanţilor. Statele cu forţele lor armate şi alianţele pentru apărare comună pot coexista cu variantele de securitate colectivă. Opiniile majorităţii sunt centrate pe ideea că investirea în mecanisme colective nonstatale de restabilire şi menţinere a securităţii va crea parteneri puternici pentru state şi alianţe, în această perioadă de căutări pentru securitatea post-hegemonică.

2. SECURITATEA ŞI PUTEREA NAŢIONALĂ. SURSELE PUTERII NAŢIONALE

Adepţii curentului realist arată că motivul primordial al existenţei statelor este exercitarea puterii. Ei afirmă că puterea dă statelor posibilitatea de a promova şi proteja interesele naţionale, de a obţine succesul în situaţii de negociere şi de a modela ori influenţa regulile ce guvernează sistemul internaţional. Ei au tendinţa de a vedea puterea ca un fenomen politic ce se evidenţiază o dată cu punerea în valoare a capacităţii unui actor de pe scena politică de a convinge pe altul să facă ceea ce, fără această intervenţie, nu ar fi făcut. Politica este văzută deci, ca exercitarea de influenţă în scopul controlului şi dominării altora. Înţelegând puterea ca un instrument de control este rezonabil să ne punem întrebarea cine este cel mai puternic şi cine este cel mai slab şi să aflăm ce parte îşi va realiza interesele şi cine va fi forţat să facă concesii. Aceste consideraţii trebuie să fie urmate, în mod logic, de întrebarea ce anume fac statele capabile să-şi îndeplinească obiectivele?

Sursele puterii statelorPentru a determina şi compara puterea statelor, analiştii utilizează ierarhizarea lor

după capacitatea ori resursele considerate necesare pentru a exercita influenţa asupra celorlalte.

Prin raportarea la factorii multipli (capacităţile economice şi militare) este posibilă măsurarea potenţialului de putere al statelor. Dacă comparăm capacitatea militară a fiecărui stat cu a celorlalte, atunci putem să clasificăm statele în funcţie de potenţialul şi abilitatea lor de a-şi folosi resursele în scopul exercitării de influenţă. O asemenea comparaţie va putea releva ierarhia de putere a sistemului internaţional, diferenţiindu-i pe cei puternici de cei slabi, pe cei ce joacă rol activ în cadrul sistemului de cei ce sunt doar „figuranţi” pasivi.

Dintre toate componentele puterii unui stat, capacitatea militară este întotdeauna apreciată de adepţii teoriei realiste, ca fiind cea mai importantă, ca elementul central în potenţialul de putere al unui stat. În conformitate cu această teorie, de-a lungul istoriei, factorul decisiv în destinul naţiunilor a fost întotdeauna mărimea, eficacitatea şi poziţionarea forţelor armate. Influenţa internaţională a unei naţiuni, argumentează adepţii

64 Nelson, Daniel L., Great Powers and World Peace, în Klare, Michael T. şi Thomas, Daniel C. (ed.), „World Security. Challenges for a New Century”, St. Martin’s Press, New York, f.a.

26

curentului realist65, se află în relaţie directă de condiţionare faţă de puterea naţională totală; fără această putere, cea mai abilă politică va avea un câmp de acţiune şi o recunoaştere foarte limitate. Deoarece „realiştii” pleacă de la prezumţia că posibilitatea de constrângere este mai importantă decât aceea de a răsplăti ori a cumpăra sau vinde, ei consideră capacitatea militară drept o sursă de putere mai importantă decât capacitatea economică a unei ţări.

Potenţialul de putere se apreciază că derivă din mai multe surse ce trebuie analizate drept constituind un sistem unitar şi echilibrat. Aceste surse sunt: geografia, populaţia, economia, voinţa naţională, conducerea.

Dependenţa puterii unui stat de nivelul dezvoltării economico-sociale şi spirituale a societăţii a făcut obiectul unor consideraţii interesante în gândirea social-politică şi militară românească. Dimitrie Gusti, de pildă, arătând că „războiul este mult mai mult decât o simplă chestiune de strategie, aprovizionări şi armament, căci ele rezumă o întreagă epocă istorică: toată ştiinţa, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp se oglindeşte într-însul”66, subliniază ideea că succesul sau insuccesul în război este produsul simultan al unor nenumărate forţe materiale, morale, intelectuale şi economice.

În literatura militară din perioada interbelică sunt, de asemenea, argumentate pertinent idei bine întemeiate asupra rolului şi ponderii diverşilor factori în determinarea puterii militare a statelor. Generalul Sichitiu şi colonelul Ioaniţiu arătau în 1936: „Capacitatea de război a unei naţiuni depinde astăzi în primul rând de potenţialul tehnico-industrial al ţării"67.

Nu există un consens în rândul autorilor cum ar trebui să fie echilibrate sursele de putere ale statului şi nici ce condiţii afectează contribuţia pe care fiecare dintre sursele de putere o are în ecuaţia ce transformă capacitatea în influenţă. Deşi, toţi analiştii sunt de acord că statele nu sunt egale în capacitatea de a influenţa alte state şi alţi actori, puţini împărtăşesc acelaşi punct de vedere privitor la cum ar trebui ierarhizat potenţialul de putere. Desigur, puterea este relativă. Unele ţări ce ocupă locuri avansate în unele componente ale potenţialului de putere nu sunt lideri şi în altele.

Geografia. Localizarea, mărimea şi forma teritoriului, climatul, natura şi configuraţia reliefului, fertilitatea solului, vegetaţia, reţeaua hidrografică sunt elemente ce constituie surse de putere ori, dimpotrivă, generează o situaţie de lipsă a acesteia. Analiza modului în care caracteristicile geografice constituie surse de putere şi contribuie la distribuţia internaţională a puterii constituie obiectul de studiu al geopoliticii.

Accentul neîngrădit la oceanul planetar a favorizat apariţia şi afirmarea unor puteri maritime ce secole de-a rândul au exercitat o influenţă globală, cum au fost Spania şi Portugalia, apoi Olanda şi Anglia. Din secolul al XlX- lea acelaşi rol 1-a jucat S.U.A. care, cu acces atât la Oceanul Atlantic cât şi la Pacific, au putut să-şi proiecteze interesele naţionale atât spre Asia, cât şi spre Europa (cu oarecare reţineri până la cel de-al doilea război mondial). Bazele geopolitice ale justificării acestei poziţii au fost puse încă de amiralul Mahan în prima jumătate a secolului trecut (în lucrarea sa „Sea Power"). Forma teritoriului şi lungimea graniţelor raportate la suprafaţa teritoriului au de asemenea o importanţă strategică, deoarece acest raport determină presiunea geostrategică la care este

65 Cf. Clifford F. German, A Tentative Evaluation of World Power, Journal of Conflict Revolution, nr. 4/1960, pag. 138-144.66 Dimitrie Gusti, Sociologia războiului, Bucureşti, 1915, pag. 80-81.67 General de divizie Ioan Sichitiu, colonel Alexandru Ioaniţiu, Elemente de strategie, Cartea Românească, 1936, pag. 169.

27

supus statul respectiv din partea vecinilor. Cu cât forma teritoriului se apropie mai mult de un cerc, cu atât presiunea este mai mică. Statele cu frontiere foarte lungi sunt cele mai dezavantajate. Exemplul clasic este statul Chile, cu o configuraţie filiformă, ce beneficiază însă de protecţia munţilor Anzi dinspre est. De asemenea Israelul, cu o lăţime de doar câteva zeci de kilometri în punctul cel mai îngust, pe axa est-vest, este supus unei foarte mari presiuni din partea vecinilor săi.

Relieful, de asemenea, are o mare importanţă. Relieful muntos favorizează pregătirea şi ducerea războiului de apărare. Nu întâmplător Elveţia a putut să-şi menţină neutralitatea încă din 1815. Şi la nivel operativ şi tactic relieful este important. Direcţiile de manevră, aliniamentele şi raioanele cele mai favorabile pentru apărare depind de relief, ca să nu mai amintim că relieful influenţează însăşi dezvoltarea şi raporturile în care se găsesc diferitele genuri de armă şi categorii de forţe ale armatei. în Elveţia, de exemplu, vor fi foarte dezvoltate trupele alpine şi de vânători de munte, în timp ce în Olanda acestea nu vor fi de nici o utilitate. Existenţa unor obstacole naturale (fluvii, lanţuri muntoase), unele constituind frontiere naturale între state, potenţează diferitele concepţii strategice privind ducerea acţiunilor militare.

Caracteristicile climatice sunt de asemenea importante pentru elaborarea unor concepte operaţionale. Iernile lungi cu zăpadă abundentă şi temperaturi foarte scăzute nu favorizează ducerea acţiunilor militare,"ca de altfel nici climatul arid specific zonelor de deşert ori cel cald şi umed, specific pădurilor tropicale. în astfel de condiţii solicitările, la care este supus organismul uman, ca şi tehnica militară, sunt maxime.

Comandanţii ce ştiu să exploateze mai bine caracteristicile avantajoase ale terenului şi să-i elimine sau atenueze influenţele nefavorabile au multe şi reale şanse de a obţine succesul în luptă, chiar împotriva unui inamic superior în forţe.68

Geografia favorizează de altfel şi dezvoltarea economiei prin existenţa sau nu a resurselor naturale exploatabile, gradul de fertilitate al solului, existenţa pădurilor etc, într-un cuvânt, nivelul de satisfacere a nevoilor economiei din resurse interne.

Populaţia sau factorul demografic constituie una din sursele de putere naturală. Această sursă de putere trebuie analizată sub dublul său aspect: cantitativ şi calitativ.

Aspectul cantitativ se referă la numărul populaţiei, de aceasta fiind în mare măsură legat modul de viaţă, particularităţile culturii şi civilizaţiei unei naţiuni, forţa sa comparativ cu competitorii şi eventual adversarii săi. Din acest punct de vedere, ierarhia mondială a primelor zece state era în 1994 următoarea (populaţia în milioane de locuitori): 1. China (1190,4), 2. India (919,4), 3. S.U.A. (261,1), 4. Indonezia (200,4), 5. Brazilia (158,7), 6. Rusia (149,6), 7. Pakistan (128,9), 8. Japonia (125,1), 9. Bangladesh (125,1), 10. Nigeria (98,1).

După cum este lesne de observat, în acest clasament sunt pe lângă câteva din marile puteri ale lumii de astăzi şi state care nici pe departe nu pot aspira la această poziţie, ca de exemplu Bangladesh şi Nigeria, de unde concluzia, asupra căreia vom reveni, că numai numărul populaţiei nu constituie un factor de putere prin el însuşi, ci numai o premisă, un factor de potenţial.

Densitatea populaţiei influenţează structura politică, organizarea administrativă, dezvoltarea economică şi culturală.

68 Cf. Factorii pe care se întemeiază capacitatea de apărare a patriei, Editura Militară, Bucureşti, 1981, pag. 81.

28

Aspectul calitativ al populaţiei se referă în primul rând la caracterul şi identitatea naţională, care sunt strâns legate, de altfel, de o altă sursă a puterii naţionale, voinţa naţională. Pe scurt, identitatea naţională se poate defini prin: limbă, tradiţii şi valori, religie şi percepţia comună a istoriei drept un factor de unitate naţională.

În al doilea rând, aspectul calitativ al populaţiei are în vedere structura pe vârste şi sexe a populaţiei. în societăţile dezvoltate, cu un standard de viaţă ridicat, ponderea populaţiei vârstnice tinde să devină din ce în ce mai mare, datorită creşterii speranţei de viaţă, în timp ce în ţările lumii a treia populaţia sub 20 de ani se menţine în continuare ca segmentul cel mai numeros al populaţiei. Această tendinţă se poate constata şi în toate ţările islamice (în principal din motive religioase). Aceste diferenţe sunt importante, ele influenţând numărul cetăţenilor unui stat ce pot participa în mod activ la efortul militar, ca membri ai forţelor armate.

Un alt element important îl constituie nivelul instruirii şi educaţiei generale a populaţiei, care determină în ce măsură cetăţenii respectivi pot fi pregătiţi în cadrul forţelor lor armate pentru utilizarea unor sisteme complexe de armament, în cât timp se poate realiza această pregătire şi cu ce eforturi şi resurse. Se ştie că analiza funcţionalităţii şi finalităţii factorului demografic în războaiele clasice urmărea, de regulă, formularea unor concluzii necesare forurilor de decizie strategică cu privire la efectivele mobilizabile în forţele armate, valoarea completărilor în personal realizabile în caz de război, cuantumul forţei de muncă necesar economiei etc; datele rezultate din acea analiză erau folosite la întocmirea unor balanţe cantitative de forţe între armatele beligeranţilor, precum şi la estimarea dinamicii probabile a acestor balanţe. Acest lucru rămâne numai parţial valabil în lumea de azi şi probabil că în viitor va deveni şi mai puţin important, deoarece tendinţa spre demasificarea forţelor armate are în vedere posibilitatea ducerii şi câştigării unui război numai cu forţele existente la pace şi eventual cu cele de rezervă, dar ambele componente făcând parte dintr-o armată profesionistă şi profesionalizată. Rolul serviciului militar obligatoriu şi al prezenţei în cadrul forţelor armate a militarilor chemaţi prin conscripţie fiind luat de voluntariat şi de militarii profesionişti angajaţi pe bază de contract. Fără îndoială, aplicarea acestei soluţii este condiţionată în primul rând de posibilitatea statului respectiv de a aloca resursele necesare unei asemenea transformări, ceea ce depinde în primul rând de puterea sa economică. Pentru România, cele două forme, conscripţia şi voluntariatul, se vor utiliza împreună, cel puţin în perioada de timp imediat previzibilă.

Experienţa celor două războaie mondiale, în care după cum se ştie potenţialul uman al beligeranţilor a fost intens solicitat, a pus în evidenţă limitele încorporării populaţiei în armată. Aşa de pildă, în primul război mondial proporţia mobilizaţilor în armată faţă de totalul populaţiei a fost de 10,5% în Rusia şi 19,7% în Germania, iar în spatele frontului au lucrat în medie 3 oameni pentru un luptător. în cel de-al doilea război mondial proporţia mobilizaţilor a variat între 6% în U.R.S.S. şi 12,5% în Anglia pentru Naţiunile Unite, dar a fost de 24,5% pentru Germania. Pentru fiecare luptător de pe front în spatele frontului au lucrat 3?5 oameni în Germania, 4,3 oameni în S.U.A. şi 4,7 oameni în U.R.S.S. Schimbarea raportului dintre cei chemaţi sub arme şi cei care au lucrat în spatele frontului în sprijinul luptătorilor se explică prin sporirea nevoilor de angajare umană în economie ca urmare a creşterii gradului de tehnicitate a înzestrării armatelor. Un caz aparte 1-a reprezentat Germania, care prin epuizarea resurselor sale umane în armatele de operaţii a fost obligată să utilizeze în economie chiar şi copiii şi prizonierii

29

de război. Perfecţionările tehnologice aduse mijloacelor de ducere a războiului necesită un număr tot mai mare de oameni care să lucreze în economie pentru nevoile militare. în S.U.A. s-a ajuns deja la situaţia în care 10 oameni lucrează în economie pentru un militar.

Un alt element important al populaţiei ca sursă de putere naţională este coeziunea socială. În societăţile democratice occidentale, care sunt şi state avansate din punct de vedere economic, există un mare grad de integrare socială ce generează coeziune socială. Acest fenomen se bazează pe standardul de viaţă ridicat al majorităţii populaţiei. în ţările în curs de dezvoltare, ca şi în cele aflate în tranziţie, instabilitatea economică generează un fenomen de polarizare socială foarte asemănător celui ce se manifesta în ţările dezvoltate în prima parte a secolului trecut. Acest proces de polarizare socială nu poate fi contracarat decât prin accelerarea trecerii la economia concurenţială de piaţă şi prin privatizarea rapidă a sectorului economic. În societăţile democratice dezvoltate din punct de vedere economic segmentul social preponderent este clasa de mijloc, care în ţara noastră se află doar în stadiu incipient, de formare.

Economia. Ca sursă a puterii naţionale, economia se referă la resursele naturale, la ramurile economiei naţionale (agricultură, industrie, infrastructura necesară executării transporturilor, telecomunicaţii, sistemul financiar bancar), la gradul de organizare şi funcţionalitate a pieţei, la dinamismul şi performanţele economiei, atât pe plan intern, cât şi ale schimburilor economice internaţionale. Economia permite guvernului şi întreprinzătorilor particulari de a procesa materiile prime în produse finite sau de a furniza servicii consumatorilor. Funcţionarea economiei generează un anumit nivel de bunăstare. întrunirea concomitentă a trei condiţii (avuţie naţională, resurse materiale şi forţă de muncă calificată) dă posibilitatea naţiunilor de a participa la activitatea sistemului internaţional. Capacitatea de acţiune afectează astfel rolul naţiunii şi respectiv al statului în cadrul sistemului internaţional.

Datorită complexităţii factorului economic nu a putut fi elaborat un indicator sintetic care să exprime valoarea economiei ca sursă a puterii naţionale, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Ca urmare se utilizează: indicatorii de potenţial sau ai forţei economice; indicatorii de nivel; indicatorii de structură; indicatorii de dinamică; indicatorii de adaptabilitate la eforturile de apărare.

Indicatorii de potenţial sau ai forţei economice se exprimă în posibilităţile maxime ale economiei unui stat în asigurarea producţiei materiale necesare atât desfăşurării optime a întregii activităţi economico-sociale, cât şi ducerii luptei armate în caz de nevoie şi îşi găsesc expresia în nivelurile cantitativ exprimate în mărime absolută. Asemenea indicatori sunt, de pildă, produsul intern brut (şi produsul naţional brut), producţia totală a diferitelor ramuri economice, producţia industrială, agricolă etc. şi, în cadrul acestora, producţiile diferitelor subramuri.

Indicatorii de potenţial exprimă bine capacitatea statului de a dispune de ceea ce îi este necesar din punct de vedere material, dar nu sunt suficienţi pentru a înţelege forţa şi performanţele economiei unui stat. Astfel, un stat poate avea produsul intern brut sau producţia la diferite categorii de produse mai mari decât un alt stat, dar acest lucru se poate datora pur şi simplu faptului că este un stat mai mare ca teritoriu şi populaţie decât primul şi cu o eficienţă sporită a activităţii economice.

Indicatorii de nivel iau în considerare şi numărul populaţiei, calculându-se prin raportarea producţiei totale (sau a valorii totale) la numărul de locuitori. în acest fel,

30

indicatorii de nivel se exprimă în producţia globală pe locuitor, produsul intern brut pe locuitor, producţia diferitelor ramuri şi subramuri pe locuitor, productivitatea muncii, cantitatea de energie pe locuitor etc. Cu cât producţia şi productivitatea muncii pe locuitor sunt mai mari - expresie a valorii superioare a resurselor materiale şi umane de care dispune - cu atât statul respectiv are un nivel de dezvoltare mai ridicat. Aceşti indicatori sunt de o însemnătate excepţională pentru statele mici şi mijlocii, care trebuie să facă faţă competiţiei cu state din aceeaşi categorie ori dintr-o categorie de putere superioară. în aceste condiţii factorul calitativ trebuie să aibă rolul compensator al unor dezavantaje din punct de vedere cantitativ.

Indicatorii de dinamică surprind forţa economiei unui stat la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp. Aceşti indicatori se referă la ritmul creşterii economice. Este ştiut că ritmul ridicat de dezvoltare poate asigura ca într-o perioadă scurtă de timp să crească puternic produsul intern brut şi producţia diferitelor ramuri ale economiei (de exemplu, în China), ceea ce înseamnă sporirea forţei economice a acelui stat. în caz de nevoie, ritmul înalt de dezvoltare influenţează realizarea cantităţilor necesare de produse pentru nevoile ducerii războiului, cât şi ale populaţiei şi trecerea economiei de la starea de pace la cea de război în timp scurt.

Indicatorii de structură exprimă ponderea diferitelor ramuri în cadrul produsului intern brut, precum şi ponderea diferitelor subramuri în producţia totală şi în cea a unei ramuri. O structură economică modernă şi eficientă din punctul de vedere al puterii naţionale presupune existenţa unei proporţii armonioase între producţia materială, servicii, construcţii, transporturi şi comunicaţii, activitatea financiar-bancară etc, care să asigure o funcţionare armonioasă a economiei şi o stabilitate adecvată faţă de factorii aleatori interni şi internaţionali, chiar în situaţii de criză sau conflict armat. Structura economică modernă presupune, de asemenea, introducerea cu precădere în ramurile şi subramurile economiei a soluţiilor tehnice şi economic-financiare care sunt cel mai mult legate de progresul tehnic contemporan, de tendinţele revoluţiei în afacerile militare, înglobând realizările cele mai noi ale ştiinţei şi tehnicii.

Indicatorii de adaptabilitate la eforturile de apărare reflectă capacitatea economiei naţionale de a suporta solicitările războiului. Ei se exprimă în: mobilitatea economiei, adică în posibilitatea trecerii în timp scurt de la producţia de pace la producţia de război, de a subordona activitatea ştiinţifică şi economico-socială, la nevoie, apărării ţării; repartiţia teritorială a forţelor de producţie, astfel încât în fiecare zonă să existe capacităţi care să producă cele necesare efortului apărării naţionale; posibilitatea apărării rapide a căilor de comunicaţie şi a utiliza mijloacele de transport conform nevoilor apărării; sistemul de telecomunicaţii, apt să funcţioneze în orice condiţii; existenţa unei rezerve de materii prime şi materiale, utilaje şi aparatură care să permită repunerea în funcţiune a obiectivelor economice, a infrastructurii teritoriale scoase din funcţiune ca urmare a loviturilor şi acţiunii inamicului.

În analiza corelată a acestor indicatori este necesar să se pună un accent deosebit pe latura calitativă a fenomenelor, să se ţină seama de influenţa deosebită a managementului resurselor apărării.

Rolul economiei ca sursă a puterii naţionale a crescut în permanenţă în strânsă legătură cu dezvoltarea tehnică şi tehnologică. Acest lucru era remarcat de teoreticienii militari români încă în timpul celui de-al doilea război mondial. în Enciclopedia României se arăta că „ridicarea forţelor colectivităţii naţionale cere aportul întregii economii, care

31

poate fi considerată ca făcând parte din potenţialul de război al ţării şi deci are aceeaşi importanţă ca şi armata însăşi"69.

Voinţa naţională. Voinţa naţională, deşi nu este materială şi este deci o entitate non-fizică, rămâne una dintre resursele puternice ale puterii naţionale. în timpul Revoluţiei Franceze de la 1789 voinţa naţională a produs formidabilele armate ale naţiunii, dezvoltate apoi sub Napoleon I. Voinţa naţională a fost cea care a asigurat succesele revoluţiei anticeauşiste şi anticomuniste din decembrie 1989 din ţara noastră. Fără manifestarea acestei voinţe în nenumărate localităţi ale ţării nu este sigur şi nici clar care ar fi fost deznodământul revoluţiei începute la Timişoara pe 17 decembrie. Voinţa naţională nu trebuie însă înţeleasă numai în sensul facilitării unei schimbări revoluţionare. Voinţa naţională este rezultanta predispoziţiei cetăţenilor de a sprijini politica şi programele naţionale şi de a îndura sacrificii atunci când este necesar.'

Voinţa naţională a românilor în cea de-a doua parte a primului război mondial, după declanşarea revoluţiei bolşevice în Rusia, a fost de a-şi păstra forma de guvernare existentă şi de a nu importa revoluţia comunistă nici din Rusia şi nici ulterior din Ungaria Republicii Sfaturilor (condusă de Bela Kuhn), rămânând o insulă de stabilitate politică.

Voinţa naţională este o funcţie a culturii şi civilizaţiei specifice unei naţiuni, a sistemului de guvernare şi a organizării societăţii, dar şi o rezultantă a apartenenţei la o istorie comună şi a conştientizării acestui fapt.

Cultura şi istoria comună modelează şi susţin raţiunea de a fi a însăşi naţiunii respective şi valorile sale perene. Sistemul de guvernare în sine, dar şi activitatea celor trei puteri ale statului (legislativă, executivă şi judecătorească) pot, pe de o parte, să întărească, să accentueze sentimentele populaţiei şi să acţioneze în consonanţă cu acestea ori, pe de altă parte, să înăbuşe şi să manipuleze valorile, ideile şi sentimentele populaţiei. Structura societăţii, cuprinzând clasele sociale, grupurile etnice şi religioase, alte minorităţi, comunităţile locale, cu problemele lor specifice, afectează atât modul în care fiecare individ în parte percepe propriul rol, loc şi valoare în societate şi modul în care părerile, opiniile şi credinţele sale se regăsesc în cele ale conducătorilor şi organelor politice de conducere, cât şi modul în care fiecare individ poate influenţa deciziile politice.

Voinţa naţională nu este un dat, nu este imuabilă, ea poate varia de la o problemă dezbătută la alta, iar uneori este chiar impredictibilă (de exemplu, voinţa majorităţii americanilor în urma scandalului Monica Lewinsky a fost ca preşedintele Bill Clinton să nu-şi părăsească funcţia, ceea ce nu a corespuns cu imaginea pe care adversarii săi - iniţiatori ai acestei campanii - şi-o făcuseră în legătură cu impactul acestei probleme asupra publicului larg).

Fără îndoială, voinţa naţională poate fi manipulată prin procedee specifice agresiunii psihologice. Cel mai important vector al manipulării zilelor noastre este mass-media, iar în cadrul acesteia, televiziunea. Pe de o parte, goana după senzaţional a canalelor de televiziune, dorinţa de a crea convingerea publicului că televiziunea este întotdeauna la faţa locului pentru a furniza ultimele noutăţi de senzaţie, dar şi tendinţa de favorizare, promovare ori prezervare a anumitor interese fac ca în zilele noastre mass-media cu „vârful ei de lance"—televiziunea - să creeze numai impresia de imparţialitate, prezentând aşa-zisa „realitate obiectivă" într-un mod distorsionat.

În exemplul care urmează vom demonstra cum deciziile politice se pot lua pe baza unor evenimente prezentate în mod distorsionat de către mass-media, fie ca urmare a

69 Enciclopedia României, voi. IV, Imprimeriile statului, 1943, pag. 973.

32

lipsei de experienţă şi profesionalism, fie datorită dorinţei de a prezenta ştiri cât mai senzaţionale ori chiar din rea-voinţă. în august 1995 o piaţă aglomerată din Sarajevo, capitala Bosniei - Hertzegovina, a fost bombardată. La mai puţin de o oră de acest eveniment, un lider al guvernului bosniac (musulman) a fost intervievat de canalul de televiziune C.N.N. unde a afirmat că O.N.U. posedă dovezi clare că partea sârbă bosniacă era responsabilă de producerea atacului. Această declaraţie, neconformă cu realitatea, a influenţat foarte puternic opinia publică şi liderii politici din statele occidentale, în special din Statele Unite, determinând luarea deciziei ca N.A.T.O. să execute misiuni de atac aerian împotriva forţelor sârbe bosniace. Ulterior, investigaţiile desfăşurate nu numai că nu au demonstrat vinovăţia sârbilor, dar chiar au ridicat suspiciunea că de fapt musulmanii înşişi au bombardat piaţa respectivă tocmai pentru a provoca represaliile împotriva sârbilor.70 Exemplul de mai sus demonstrează că influenţa mass-media asupra formării sau modificării unor opinii politice, atât pentru publicul larg cât şi la nivelul organelor puterii de stat, trebuie privită cu seriozitate, deoarece nu întotdeauna această influenţă este exercitată în sensul prezervării intereselor naţionale. Deciziile politice trebuie luate după verificarea datelor şi informaţiilor difuzate prin mass-media, organele specializate de informaţii ale statului având un rol şi misiuni specifice foarte clare.

Rolul voinţei naţionale ca factor de putere este potenţat de factorul moral. Acesta nu poate fi înţeles pe deplin dacă nu se ia în considerare nivelul general de cunoaştere şi educaţie, calificarea profesională şi nu, în ultimul rând, identitatea naţională şi perceperea de către populaţie a armatei ca una din instituţiile fundamentale ale naţiunii respective.

O preocupare constantă pentru întărirea potenţialului moral manifestă ţările mici şi mijlocii care au adoptat doctrina apărării naţionale generalizate ori a apărării totale (a se vedea Elveţia, Suedia şi Austria), bazate pe principiul participării la efortul militar, în cazul unei agresiuni, a tuturor cetăţenilor apţi. în situaţia acestor ţări, factorul moral constituie, indiscutabil, un element calitativ al puterii lor militare, cu rol decisiv în apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii lor teritoriale. „în acest caz - aşa cum arăta generalul francez Andre Beaufre - se aplică din plin formula variabilelor complementare: inferioritatea forţelor militare trebuie compensată printr-o superioritate crescândă a forţelor morale, pe măsură ce acţiunea durează mai mult".71

Forţa morală este aceea care mobilizează sprijinul larg al populaţiei în cazul angajării ţării într-un conflict armat, aceasta fiind o condiţie hotărâtoare a victoriei în războiul modern, întrucât, aşa cum recunoştea autorul mai sus - amintit, „în zilele noastre nimic important nu se poate face - şi mai ales războiul - fără un concurs popular”.72

Conducerea naţională. Strâns legată de voinţa naţională este conducerea naţională. Dacă populaţia reprezintă centrul de gravitate al voinţei naţionale, atunci centrul de gravitate al conducerii naţionale este guvernul ţării respective. Liderii unei naţiuni trebuie să construiască viziunea de ansamblu a modului în care se va îndeplini idealul naţional şi se vor prezerva interesele naţionale. Cu alte cuvinte, liderii ce deţin puterea politică trebuie să asigure unitatea de efort a naţiunii. Conducerea naţională unifică voinţa naţională, organizaţiile şi structurile statului şi oamenii - funcţionari publici sau ai statului - cu atribuţii în îndeplinirea politicilor şi programelor stabilite, vizând îndeplinirea obiectivelor naţionale.

70 Cf. lt. col. Timothy L. Thomas, The Age of the New Persuaders, în Militaiy Review, May-June 1997, pag. 72-80.71 General Andre Beaufre, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Editura Militară, Bucureşti, 1974, pag. 72.72 General Andre Beaufre, Strategie pour demain, Pion, Paris, 1972, pag. 22.

33

Toate aceste eforturi nu se fac disparat, ci în baza unei viziuni şi concepţii unice şi integratoare, care este strategia securităţii naţionale a statului respectiv. Conducerea naţională asigură mijloacele şi susţinerea pentru transpunerea în viaţă a politicilor, deciziilor, angajamentelor şi programelor stabilite.

Conducerea naţională trebuie să se raporteze permanent şi să ţină seama de specificul culturii şi identităţii naţionale, deoarece în caz contrar eforturile pot fi chiar contraproductive, necorespunzând voinţei naţionale, iar statul respectiv nu-şi va putea găsi drumul în oceanul constituit de cadrul sistemului internaţional, exact ca o corabie navigând fără cârmă. Ca şi voinţa naţională, conducerea naţională este o sursă importantă generatoare de putere. Pentru ca eficacitatea ei să fie maximă, se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, în primul rând, clasa politică să reprezinte grupuri sau clase sociale reprezentative şi cu pondere în populaţia ţării, să corespundă, chiar să se identifice cu problemele, idealurile şi dorinţele acesteia. în al doilea rând, reprezentanţii puterii legislative şi executive trebuie să pună interesele naţionale înaintea intereselor partidului pe care-1 reprezintă, pe care să le subordoneze intereselor naţionale. în al treilea rând, persoanele alese sau numite în funcţii publice trebuie să răspundă de activitatea pe care o desfăşoară (vezi Legea răspunderii ministeriale). în al patrulea rând, referitor la specificul societăţilor în tranziţie, precum ţara noastră, este necesar ca persoanele cu rol de administrare ori gestionare a unor sectoare ce necesită cunoştinţe de specialitate şi luarea de decizii (precum consiliile de administraţie ale băncilor de stat. ale companiilor naţionale, regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital aparţinând încă statului) să nu fie numite pe criterii politice, ci de competenţă profesională.

Conducerea naţională este catalizatorul tuturor surselor de putere ale unei naţiuni. Fără o conducere naţională responsabilă, activă şi fermă nicicând puterea naţională nu se va operaţionaliza, trecând din starea latentă (de potenţial) în cea activă, de acţiune, prin intermediul celor patru instrumente de putere.

3. INSTRUMENTELE DE PUTERE ALE STATELOR

Instrumentele de putere reprezintă surse palpabile ce pot fi modelate, modificate, în funcţie de situaţia strategică a mediului intern şi internaţional, de interesele şi obiectivele naţionale ale statului la un anumit moment şi de linia politică generală pe care conducerea naţională o impune statului.

Majoritatea autorilor concluzionează asupra existenţei a patru instrumente ale puterii statelor: diplomatic, informaţional, militar şi economic.

Instrumentul diplomatic. în cadrul sistemului internaţional naţiunile comunică unele cu altele prin intermediul statelor. Relaţiile dintre state se derulează prin intermediul unor structuri şi organisme specializate, la nivelul ministerelor de externe (sau echivalentul acestora). în acest context, diplomaţia este arta comunicării şi stabilirii de relaţii într-un mediu global, în vederea prezervării şi promovării intereselor naţionale în raporturile cu alte state. în cadrul relaţiilor ce se stabilesc între state valorile, precum prestigiul de care se bucură o anumită naţiune, ca şi capacitatea guvernelor statelor de a-şi exprima cu hotărâre punctele de vedere ori capacitatea de a se angaja în îndeplinirea unor anumite politici şi programe, sporesc eficacitatea şi eficienţa instrumentului diplomatic de exercitare a puterii statelor.

34

În zilele noastre se utilizează frecvent conceptul de diplomaţie coercitivă.73

Conform accepţiunii acestui concept, folosind instrumentul diplomatic de putere statele, coaliţiile de state, alianţele ori organizaţiile internaţionale pot impune unor state să ia ori să accepte anumite măsuri vizând limitarea prerogativelor de suveranitate naţională. în mod concret, aceste decizii constrâng statele ce fac obiectul lor să ia măsuri politice, diplomatice, militare ori chiar economice, pe care în mod normal nu le-ar accepta. De exemplu, măsurile de control al armamentelor, în special cele vizând N.B.C., impuse Iraqului de către O.N.U. ca urmare a războiului din Golful Persic ori regula „consensului minus unu" adoptată ca normă de către O.S.C.E. etc.

Mijloacele utilizate pentru operaţionalizarea instrumentului diplomatic de putere includ negocierile, recunoaşterea, tratatele, alianţele. Multe dintre măsurile de diplomaţie coercitivă au caracter imperativ, neacceptarea lor având drept consecinţe operaţionalizarea instrumentelor economic şi chiar militar. Astfel, acordul de la Dayton din 1995 pentru pace în Bosnia - Hertzegovina a fost acceptat de partea sârbă bosniacă numai ca urmare a utilizării forţei armate de către N.A.T.O., iar Israelul a acceptat deblocarea convorbirilor de pace cu autoritatea palestiniană numai după ce S.U.A. au ameninţat cu blocarea asistenţei militare în caz contrar.

Instrumentul informaţional. în toate ţările instrumentul informaţional al puterii statelor este exercitat prin intermediul mai multor instituţii ori structuri specializate. Acestea au menirea de a furniza conducerii politice a statului, dar şi structurilor aparţinând celorlalte instrumente de putere, respectiv diplomatic, militar şi economic, datele şi informaţiile necesare luării celor mai adecvate şi oportune decizii, cât şi pentru a atinge supremaţia ori cel puţin avantajul informaţional necesar, pentru a se situa într-o poziţie favorabilă faţă de adversari şi competitori, care să poată fi exploatată ulterior, o dată cu utilizarea formelor şi procedeelor de acţiune specifice.

În acelaşi timp, instrumentul informaţional al puterii are şi rolul de a genera sprijinul populaţiei şi al mass-media faţă de politica guvernamentală, faţă de anumite programe şi decizii, cât şi de a contracara acţiunile specifice războiului informaţional desfăşurat de adversari ori competitori (toate formele de război psihologic, inclusiv manipularea).

Instrumentul informaţional al puterii trebuie să fie activ în egală măsură atât în timp de pace, cât şi în situaţiile de criză ori de război. La nivel operaţional, el trebuie să se manifeste indiferent de tipul acţiunilor militare desfăşurate - acţiuni de luptă armată ori numai de tipul celor altele decât războiul.

Ca şi instrumentul diplomatic şi cel economic, instrumentul informaţional al puterii este activ în permanenţă. Nu trebuie uitat că stăpânirea avantajului informaţional asigură generarea şi exploatarea unui avantaj global. Sistemele informaţionale naţionale ce utilizează sistemele spaţiale pot înarma elementul politic, dar şi cel militar cu date şi informaţii în timp real despre activitatea adversarilor şi competitorilor. Unele state ce nu posedă astfel de oportunităţi pot fi beneficiarele unui asemenea ajutor. De exemplu, în conflictul din Insulele Falkland (Malvine) din 1982, Marea Britanie a beneficiat de sprijin informaţional din partea S.U.A., având acces la unele componente ale sistemului său spaţial.

Instrumentul militar. Instrumentul militar al puterii de stat are de îndeplinit un dublu rol: în primul rând un rol de descurajare a agresiunii din partea adversarilor şi competitorilor şi de asemenea rolul de a desfăşura acţiuni militare de luptă armată, în situaţii

73 Cf. Charles W. Kegley Jr, Eugene R.Wittkopf, World Poliîics, Trend and Transformation, Sixth Edition, St. Martin's Press, New York, 1997, pag. 378.

35

extreme, de implicare într-un conflict ori război, în vederea prezervării sau promovării intereselor naţionale vitale ale statului respectiv. în momentul de faţă nu există un indicator global care să poată permite evaluarea puterii militare a statelor. De regulă, se folosesc date referitoare la cheltuielile militare în valoare absolută şi ca procentaj din produsul intern brut, numărul total al militarilor din cadrul forţelor armate, populaţia totală, produsul intern brut şi produsul intern brut pe locuitor. De asemenea se au în vedere şi elementele de ordin calitativ, constând în calitatea instruirii personalului, accesul la tehnologii şi sisteme de armament moderne, activitatea de cercetare ştiinţifică în general şi cea din domeniul militar în mod special şi, nu în ultimul rând, voinţa naţională şi competenţa şi decizia conducerii naţionale, într-un cuvânt, într-o măsură mai mică ori mai mare, toate sursele puterii naţionale.

Instrumentul militar al puterii este, într-adevăr, cel mai scump dintre instrumentele de putere, mai ales că el nu este operaţionalizat decât pentru perioade limitate de timp şi rareori la valoarea potenţialului maxim. El rămâne însă şi cel mai eficace instrument în situaţii specifice de criză, când celelalte instrumente se dovedesc insuficiente sau ineficiente.

Eficacitatea instrumentului militar de putere depinde în primul rând de gradul de adaptare a doctrinei de întrebuinţare a forţelor armate la noile inovaţii în tehnica şi tehnologiile militare. Această concordanţă face de altfel obiectul a ceea ce este numit revoluţia în afacerile militare.

Instrumentul economic. Puterea şi vitalitatea unei economii arată măsura în care acea economie poate influenţa atât mediul internaţional la nivel strategic în general, cât şi comportamentul specific, atât al naţiunilor prietene, dar mai ales al competitorilor ori chiar adversarilor.

În zilele noastre sunt două categorii de naţiuni ce pot utiliza instrumentul economic de putere în mod eficace. O primă categorie o reprezintă statele deţinătoare de resurse naturale de importanţă strategică, în primul rând de resurse energetice. Aici pot fi luate în considerare statele din zona Golfului Persic, dar şi altele, membre ale O.P.E.C, ca de exemplu Venezuela şi Mexic. în Europa, Norvegia şi Marea Britanie au intrat în rândul producătorilor importanţi de petrol. Economia mondială, în general, iar cea occidentală în special, este dependentă de petrol pentru asigurarea resurselor energetice, rezultând că libertatea accesului la resursele energetice planetare este un interes vital pentru multe state, în primul rând pentru acelea ce nu posedă asemenea bogăţii naturale, ca de exemplu Japonia şi majoritatea celor din U.E.

A doua categorie este reprezentată de statele posesoare şi generatoare de progres tehnologic. Acestea sunt în primul rând membrii grupului celor 7 state puternic industrializate, dar şi alte state dezvoltate economic, ce aspiră să pătrundă în acest grup de elită al economiei mondiale. Aceste state controlează majoritatea resurselor tehnice şi tehnologice mondiale, ele fiind motorul progresului economiei mondiale în măsură mult mai mare decât statele deţinătoare de resurse energetice. Statele Unite ale Americii, deşi potenţial aparţin ambelor grupuri, preferă să nu exploateze propriile resurse energetice la nivelul la care ar putea să o facă din două motive. în primul rând, din considerente de previziune strategică, preferând să-şi păstreze resursele pentru posibile perioade de criză, iar în al doilea rând, din motive de eficienţă economică, fiind mai ieftin să importe petrol produs, de altfel, în majoritate, tot de companii americane, dar în ţări în care forţa de muncă are un preţ mai redus. Utilizarea instrumentului economic de putere este importantă, dar nu întotdeauna se obţin rezultatele dorite. De exemple embargoul economic impus Cubei de

36

către S.U.A. în urmă cu mai bine de 35 de ani nu a determinat căderea regimului comunist în această ţară, aşa cum se intenţiona. Aceste sancţiuni economice au contribuit la sărăcirea accentuată a acestei ţări şi a populaţiei ei. Embargoul petrolier impus însă de ţările arabe din Orientul Mijlociu Occidentului în timpul şi imediat după războiul arabo-israelian din octombrie 1973 (războiul de Yom Kippur) a contribuit la ieşirea din espectativă a S.U.A. şi U.R.S.S. şi la implicarea lor efectivă în rezolvarea pe cale politică a diferendelor dintre Israel şi Egipt, culminând cu sponsorizarea de către S.U.A. a semnării acordului de la Câmp David în 1979.

În zilele noastre, instrumentul economic de putere nu este utilizat numai de către state, ci şi de organizaţiile internaţionale. O.N.U. a utilizat acest instrument pentru a forţa Federaţia Iugoslavă să se abţină de a sprijini forţele sârbilor bosniaci în războiul din Bosnia-Hertzgovina, înainte de încheierea acordului de la Dayton, în 1995. Iraqul este, în continuare, supus sancţiunilor economice de către O.N.U. pentru a fi silit să accepte măsuri de control al armamentelor convenţionale, dar şi al mijloacelor de nimicire în masă.

Există însă şi alte forme de exercitare a puterii economice mult mai insidioase. începând cu subordonarea economiilor naţionale ale unor state mai puţin dezvoltate unor companii, corporaţii multinaţionale ori transnaţionale (având ca efect diminuarea suveranităţii naţionale a statelor respective), continuând cu practicarea unor preţuri de dumping de către unele state ce vor să-şi promoveze în mod agresiv anumite sectoare economice (aşa cum procedează Ungaria în momentul de faţă cu producţia sa agricolă şi alimentară) sau cu acţiuni speculative având drept rezultat scăderea şi chiar prăbuşirea anumitor monede naţionale (aşa cum s-a întâmplat cu rubla rusească în toamna anului 1998), în economia mondială se manifestă forţe al căror interes în momentul acesta nu este nemijlocit atât într-o relaţie directă cu interesul unui anumit stat, cât mai ales cu interesele transnaţionale ale unor grupuri de interese şi presiune. Această tendinţă se manifestă concomitent cu diminuarea rolului statului de gestionare a economiei naţionale, ca o consecinţă a globalizării, în unele regiuni ale globului chiar în paralel cu fenomenul de federalizare (specific statelor membre ale U.E.). în mod paradoxal, deşi statul este pe de o parte victima creşterii economice, el este pe de altă parte beneficiarul aceluiaşi proces, consideraţia, respectul şi influenţa unui stat atât în afacerile internaţionale, cât şi în relaţiile bilaterale fiind direct proporţionale cu puterea sa economică.

Instrumentele de putere ale statelor nu sunt utilizate în mod independent, ci în general într-o concepţie sistemică. Folosirea lor de către state are în vedere prezervarea ori afirmarea intereselor naţionale ale acestora. Toate instrumentele de putere sunt utilizate concomitent, în proporţii diferite, în funcţie de elementele situaţiei strategice concrete. Preponderenţa utilizării unui instrument în raport cu celelalte poate imprima un curs specific tendinţelor ce se manifestă în mediul internaţional, caracterizând totodată o anumită situaţie: de pace, criză ori conflict armat.

Unii autori apreciază că de fapt astăzi natura puterii în mediul internaţional este în curs de schimbare. Ei arată că sursele de putere se îndepărtează tot mai mult de la preponderenţa acordată mijloacelor militare. în evaluarea puterii în lumea de azi, factorii precum tehnologia, educaţia şi creşterea economică devin din ce în ce mai importanţi, în timp ce geografia, populaţia şi materiile prime sunt mai puţin importante. Aceasta se datoreşte faptului că uneori forţa militară s-a dovedit ineficientă mai ales împotriva statelor revizioniste, belicoase, ca şi împotriva mişcărilor şi grupurilor etnice ultranaţionaliste. Mai mult chiar, conştientizarea importanţei competiţiei pe piaţa

37

internaţională pentru statutul şi poziţia unui stat a determinat creşterea importanţei dimensiunilor nemilitare ale securităţii naţionale a statelor.

Specialiştii în domeniul relaţiilor internaţionale se orientează în zilele noastre spre o abordare mult mai largă a problematicii securităţii naţionale şi internaţionale şi a modului cum pot fi ele atinse. Conceptul de „securitate” trebuie să includă protecţia împotriva tuturor ameninţărilor majore la adresa supravieţuirii speciei umane şi a bunăstării acesteia, nu numai împotriva ameninţărilor militare.

Până de curând „securitatea" - de obicei înţeleasă ca „securitate naţională'4.- a însemnat menţinerea unor cheltuieli militare ridicate, ca măsură preventivă împotriva unor atacuri ale adversarilor potenţiali. Această abordare putea fi considerată justificată în trecut, când asemenea agresiuni erau considerate unicele ameninţări reale la adresa supravieţuirii naţionale. Astăzi însă, când în atmosferă se eliberează substanţe otrăvitoare ca urmare a unor accidente nucleare şi chimice, ce răspândesc moartea şi boala pe suprafeţe extinse ale globului (de exemplu dezastrele de la Cernobîl în U.R.S.S. şi Bhopal în India), şi când pericolele unor epidemii (de exemplu SIDA) şi catastrofe ce afectează mediul înconjurător natural (ca de exemplu „efectul de seră") pot pune în pericol întregul areal natural specific vieţii umane pe Terra, perspectiva unei viziuni înguste şi restrictive a conceptului de securitate pare complet anacronică şi nerealistă.

Pe măsură ce economiile naţionale devin tot mai interdependente ca urmare a fenomenului general de globalizare, fiecare societate în parte, fiecare naţiune este tot mai vulnerabilă la o criză economică globală. în acelaşi timp, drept consecinţă a „exploziei44

informaţionale actuale, opinia publică mondială, clasa politică şi instituţiile politice ale statelor, organizaţiile internaţionale devin tot mai conştiente de marea cantitate de suferinţă umană şi durere inutile şi nenecesare pe care le suportă toţi aceia ce trăiesc sub opresiune, ca urmare a tiraniei şi injustiţiei.

Dat fiind faptul că securitatea noastră individuală şi bunăstarea vor depinde în şi mai mare măsură de succesul societăţii globale de a face faţă şi de a rezolva problemele complexe politice, economice, de mediu şi epidemiologice, trebuie să redefinim „securitatea" pentru a cuprinde toate acele eforturi întreprinse pentru a îmbunătăţi pe termen lung sănătatea şi bunăstarea marii familii omeneşti.

Apărarea împotriva agresiunii militare va rămâne în mod evident o componentă vitală a securităţii, dar ea va trebui să fie privită în interconectare cu apărarea împotriva degradării severe a mediului înconjurător, a crizelor economice mondiale şi a suferinţei umane. Numai o abordare a dilemei securităţii dintr-o perspectivă multiplă poate genera strategii şi instrumente de implementare a lor care să asigure stabilitatea globală.

Date fiind multitudinea presiunilor pe care le exercită pericolele ce ameninţă lumea de azi, conceptul de „securitate naţională" trebuie integrat în acela de „securitate mondială". Până acum majoritatea liderilor politici, opinia publică şi specialiştii în domeniu au avut tendinţa să se bazeze pe statul naţional pentru asigurarea protecţiei împotriva ameninţărilor externe şi au văzut propria lor securitate naţională ca fiind afectată de acumularea de putere şi bogăţie de către alte naţiuni. De aceea, în interesul „securităţii naţionale" statele s-au angajat într-o adevărată cursă pentru a-şi întări puterea economică şi militară la nivelul celor ale competitorilor şi adversarilor lor. Această competiţie „noi împotriva lor" pentru securitate este un mod natural destinată să promoveze soluţii unilaterale la probleme critice cu care ne confruntăm, ce se bazează în mod frecvent pe utilizarea coerciţiei economice şi/sau militare. în lumea de astăzi însă, caracterizată de interdependenţă, căutarea securităţii

38

devine foarte rapid un proces pozitiv, în cadrul căruia bunăstarea naţională va fi atinsă numai în mod global, de către toate naţiunile, ori nu va fi atinsă deloc. Fără îndoială, dimensiunile militare ale securităţii sunt deja parte ale viziunii globale ale lumii de astăzi şi în special de mâine. Problema este însă că identificarea acestora nu semnifică în mod necesar şi găsirea unor soluţii viabile, a căror vreme se pare că nu a sosit încă.

4. CONCEPTUALIZAREA SECURITĂŢII.STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ.

STUDIU DE CAZ - ROMÂNIA

Politica de securitate naţională este cadrul în care este descris modul cum o ţară asigură securitatea statului şi a cetăţenilor. Aceasta se elaborează sub forma unui document unic şi structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină.

Politica de securitate naţională se referă atât la prezent cât şi la viitor, pentru că defineşte interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face faţă ameninţărilor prezente şi viitoare şi a gestiona evoluţiile favorabile. Ea cuprinde o gamă largă de subiecte pe care le abordează, în încercarea de a defini atât ameninţările interne cât şi externe. În ultimă instanţă, politica de securitate naţională caută să reunească şi să coordoneze contribuţiile tuturor celor responsabili în materie de securitate naţională, în funcţie de interesele şi ameninţările considerate ca cele mai importante.

Există situaţii în care politica de securitate naţională, ca document unic şi structurat, se poate baza pe politicile de apărare sau carta albă care se concentrează doar pe apărarea naţională, precum şi situaţii în care aceste documente nu se dau publicităţii sau care nu se elaborează.

Definirea securităţii naţionale a intrat în preocupările factorilor decizionali ai statelor din spaţiul euroatlantic în perioada „războiului rece”. Prin noua abordare, securitatea naţională a devenit un concept menit să definească, să apere şi să promoveze valorile, interesele şi necesităţile de securitate ale naţiunilor, comunităţilor sociale, statelor naţionale şi cetăţenilor acestora. În ultimul deceniu, datorită schimbărilor profunde produse în plan regional, zonal şi internaţional şi a actorilor care grevează în aceste spaţii, majoritatea statelor naţionale, democratice şi-au reconsiderat doctrinele, politicile, strategiile şi legislaţiile în materia securităţii.

Securitatea naţională este un proces socio-politic complex întreţinut prin demersuri de natură politică, economică, socială, informaţională, juridică, ecologică, socială, militară, care are drept finalitate starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept. Aceasta defineşte lipsa primejdiilor pentru naţiune, comunităţi sociale, statul naţional şi cetăţenii acestuia, fiind exprimată prin următorii indicatori: dezvoltare economică durabilă şi prosperitate pentru cetăţeni; prevenirea şi contracararea agresiunilor socio-politice; exercitarea neîngrădită a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică; libertate de decizie şi de acţiune a statului naţional.

În domeniul politicii de securitate este necesară explicarea unor sensuri şi semnificaţii privind unii termeni uzitaţi în domeniu, astfel:

a) Securitatea constituie o formă specială de politică sau, altfel spus, o specie a genului mai general al politicii. Politica de securitate poate fi a statului naţional, a unei

39

organizaţii internaţionale de securitate, alianţe politico-militare sau asocieri de state democratice şi suverane.

b) Fundamentarea politicii de securitate a unui actor al mediului de securitate impune, ca premisă, investigarea principalelor repere geopolitice şi geostrategice ale acestuia. Pe acest temei, sunt analizate riscurile şi ameninţările la adresa propriei securităţii, modalităţile şi posibilităţile de acţiune pentru asigurarea acesteia şi rolul organizaţiilor/instituţiilor de securitate în luarea deciziilor.

c) Politica de securitate constituie parte componentă a actului de guvernare a unei entităţi socio-politice (centre de putere, state-puteri, alianţe politico-militare, asociaţii de state suverane-democratice, organizaţii de securitate etc.). Aceasta are implicaţii profunde asupra organizărilor sociale, respectiv a naţiunilor, scopul său fiind identificarea şi orientarea căilor şi mijloacelor de asigurare a trebuinţelor vitale pentru existenţă, afirmare, protecţie/apărare şi reproducere în condiţii de securitate.

Politica de securitate defineşte, în fapt, modalităţile de aplicare a principiilor doctrinei de securitate asumate de o entitate socio-politică. Aceasta cuprinde ansamblul de concepţii, principii şi orientări doctrinare asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, într-un anumit context geopolitic, modalităţile de guvernare, orientările şi direcţiile de acţiune în plan intern şi internaţional, precum şi utilizarea resurselor pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor de securitate.

Politica de securitate exprimă, pe fond, opţiunile de securitate ale administraţiei publice. Aceasta se fundamentează, de regulă, prin dezbaterea publică a unor chestiuni de securitate internă şi internaţională, cele mai cunoscute fiind terorismul internaţional, gestionarea situaţiilor conflictuale, problematica de interes privind zone şi medii de securitate.

Politica de securitate a unei entităţi socio-politice este dependentă de ideologiile şi doctrinele pe suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul politic. Practica demonstrează că, la fiecare schimbare de administraţie, agenda publică include ample dezbateri cu privire la opţiunile de securitate ale noii administraţii. Noua administraţie este interesată de alegerea opţiunilor de securitate, precum şi de obţinerea garanţiilor de securitate din partea organizaţiilor internaţionale de securitate, a alianţelor politico-militare sau a asociaţiilor de state suverane din zona de interes strategic.

Politica de securitate se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic, militar, juridic, informaţional, ştiinţific, cultural, demografic, sanitar, ecologic etc.). Acestea sunt iniţiate şi desfăşurate de către puterile statale - legislativă, executivă şi judecătorească - atât în timp de pace, cât şi în timp de război sau în alte situaţii deosebite.

Politica de securitate este viabilă dacă încorporează cerinţele politicilor instituţionale, publice şi sociale. În orice mediu de securitate, soluţiile la problemele de interes comun sunt abordate, de regulă, în cadru naţional şi regional. Acesta impune statelor, forţelor politice, organizaţiilor guvernamentale, non-guvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi reprezentanţilor diferitelor mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea comună. Aceasta face ca politică de securitate să fie, în acelaşi timp, instituţională, publică şi socială.

Politicile instituţionale, se aplică instituţiilor politice, administrative şi judecătoreşti şi, în funcţie de obiectivul lor principal se disting: politici constitutive: care urmăresc crearea de instituţii noi, cu competenţe materiale în domeniul securităţii; politici

40

reformatoare: care au în vedere reforme administrative în domeniul securităţii; politici reglatoare: care stabilesc reguli sau statute în domeniul securităţii.

Politicile publice oferă ansamblul de măsuri materializate sub forma unui program de acţiune guvernamentală. Acestea urmăresc să producă schimbări favorabile pentru întreaga societate sau pentru o anumită parte a populaţiei în anumite contexte de securitate. Ele generează cadrul general de acţiune, cu reguli orientative pentru domeniul securităţii, cu precădere sub forma politicii externe, politicii economice, politicii forţei de muncă, politicii protecţiei mediului etc.

Politicile sociale se exprimă printr-un ansamblu de mijloace întrebuinţate de stat şi de comunităţile organice şi spirituale pentru corijarea inegalităţilor sociale, considerate ca inacceptabile din punct de vedere al justiţiei sociale.

4.1. Necesitatea elaborării politicii de securitate naţionalăNecesitatea ca un stat să-şi elaboreze o politică de securitate naţională coerentă

şi detaliată rezultă, în principal, din următoarele motive:- să dea guvernului statului respectiv posibilitatea de a aborda toate ameninţările

într-o manieră coerentă; - să crească eficienţa sectorului de securitate prin optimizarea contribuţiilor

tuturor structurilor responsabile din acest domeniu;- să vegheze la aplicarea politicii;- să construiască consensul pe plan intern;- să întărească încrederea şi cooperarea la nivel regional şi internaţional.În primul rând, pentru a constitui un cadru cuprinzător, politica de securitate

naţională necesită o analiză aprofundată a tuturor ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. Ameninţările interne şi externe au fost vreme îndelungată tratate separat, dar actualmente politica de securitate tinde din ce în ce mai mult spre o evaluare complexă a condiţiilor interne şi internaţionale, în egală măsură. Aceste politici ar trebui elaborate cu participarea tuturor structurilor guvernamentale cu răspunderi în domeniul securităţii; este de dorit ca structurile internaţionale şi neguvernamentale relevante să fie de asemenea implicate.

În al doilea rând, politica de securitate naţională poate juca un rol pozitiv în armonizarea contribuţiilor aduse de numărul crescând de actori din domeniul securităţii, printre care cei de nivel naţional, autorităţile locale, comunitatea de afaceri (de exemplu, pentru protejarea infrastructurii vitale), diverse organizaţii ale societăţii civile, precum şi instituţiile regionale şi internaţionale. Centralizarea procesului de elaborare a politicii, astfel încât aceasta să includă contribuţii venite din surse diferite, poate duce la o înţelegere comună a conceptului de securitate.

În al treilea rând, politica de securitate naţională dă o orientare politică diverşilor actori implicaţi în securitatea naţională. Politica de securitate naţională oferă repere pentru alinierea deciziilor operaţionale la obiectivele pe termen lung şi scurt ale politicii naţionale. Centralizarea permite folosirea optimă a resurselor şi evitarea discrepanţelor, redundanţelor şi deficienţelor în procesul de elaborare şi punere în practică.

În al patrulea rând, politica de securitate naţională asigură o largă participare la elaborarea politicii de securitate deoarece extinde dialogul şi cooperarea dincolo de limitările profesionale, instituţionale sau partinice. În acest fel, dialogul poate duce la un

41

consens cu privire la valorile şi interesele naţionale fundamentale şi la gama de ameninţări la adresa acestor valori şi interese.

În al cincilea rând, politica de securitate naţională este un instrument de întărire a încrederii la nivel regional şi internaţional. Printr-o politică coerentă şi transparentă, statul împărtăşeşte preocupările sale legate de securitate comunităţii internaţionale, facilitând astfel înţelegerea şi cooperarea internaţională.

Procesul de elaborare a politicii de securitate naţională trebuie să aibă drept premise primatul valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale faţă de cele de grup socio-politic. Aceasta obligă puterea politică:

a) să fundamenteze şi să realizeze cadrul legislativ şi instituţional dezirabil apărării, protejării şi promovării valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate;

b) să construiască şi să întreţină mediul socio-politic necesar funcţionării democraţiei şi asigurării prosperităţii generale, comunitare şi individuale;

c) să asigure integrarea statului naţional în structuri de securitate viabile şi să promoveze o politică de bună-vecinătate şi de relaţii echitabile cu toate statele lumii;

d) să dimensioneze componenta militară a securităţii în concordanţă cu valorile, interesele şi necesităţile de securitate, cu riscurile şi ameninţările prognozabile, precum şi cu resursele disponibile.

Politica de securitate naţională trebuie definită şi întreţinută din perspectiva necesităţilor sociale. Aceasta rezidă din faptul că procesul de construire a securităţii are drept finalitate următoarele deziderate:

a) starea de fapt a organizării sociale (naţiunii) – exprimată prin capacitatea de a fi la adăpost de orice pericol extern şi intern, de a se proteja şi apăra împotriva riscurilor, ameninţărilor pericolelor şi agresiunilor de orice natură;

b) starea de fapt a instituţiilor cu funcţii gestionare – exprimată prin independenţa, integritatea teritorială şi suveranitatea statului naţional;

c) starea sistemului socio-politic construit de organizarea socială – exprimată prin modalităţi adecvate de administrare a treburilor publice şi prin măsuri socio-politice conforme cu valorile, interesele şi necesităţile de securitate.

Politica de securitate naţională are caracter naţional numai în condiţiile în care puterea politică ce administrează naţiunea îşi menţine caracterul naţional. În construirea şi menţinerea acesteia sunt abilitate numai organizaţiile/structurile de securitate care definesc statul naţional, întrucât numai acestea dispun de capacitatea de gestionare publică pe fundamentul necesităţilor sociale şi sunt sprijinite de popor pentru a funcţiona ca autorităţi legitime.

Între politică şi securitate există o relaţie, a cărei înţelegere impune identificarea formelor de manifestare a acesteia în diferite contexte geopolitice, precum şi analiza procesual-organică a nivelului general de dezvoltare a comunităţilor sociale, regimului politic, fenomenologiei politico-militare şi situaţiei geopolitice şi geostrategice dintr-un spaţiu de securitate definit.

Politica semnifică arta puterii politice de a conduce şi guverna afacerile publice prin forme şi modalităţi care asigură menţinerea şi apărarea ordinii interne instituite şi securitatea comunităţilor sociale administrate.

42

În orice societate, factorul politic, care constituie şi puterea în stat, are un rol determinant în conducerea vieţii sociale. Acesta constituie instrumentul menit să armonizeze problemele specifice domeniilor fundamentale ale vieţii sociale, să menţină echilibrul, stabilitatea şi funcţionalitatea acesteia, să creeze cadrul favorabil garantării securităţii ei. Efectele gândirii şi acţiunii clasei politice se răsfrâng asupra întregii vieţi sociale, deoarece nici un domeniu al acesteia şi, cu atât mai mult, acela vital, al securităţii, nu poate rămâne în afara influenţei sale.

Puterea unui stat se bazează pe organizaţiile construite şi întreţinute de naţiune în scopul gestionării necesităţilor de securitate. Acestea au capacitatea de a interpreta corect menirea lor socială şi de a întreţine interesul cetăţenilor pentru participarea lor la elaborarea deciziilor în materie de securitate. Un rol deosebit în funcţionarea acestora revine educaţiei şi culturii de securitate, ca suport al bunei socializări cetăţeneşti.

Nevoile de apărare împotriva agresiunilor „centrelor de putere” sunt exprimate de către un stat prin politica apărării naţionale. Aceasta vizează ansamblul acţiunilor, căilor şi mijloacelor şi metodelor folosite în scopul apărării naţiunii, comunităţilor sociale şi cetăţenilor, ţinând seama de tendinţele ce se manifestă în evoluţia situaţiei internaţionale.

Politica apărării naţionale dirijează şi coordonează forţele şi mijloacele de care depinde apărarea ţării: economice, politice, diplomatice, militare cercetării ştiinţifice şi tehnologice, psihologice, juridice, culturale, educaţionale.

4.2. Fundamentele politicii de securitate naţionalăÎn bună măsură, din cauza lumii în care trăim şi soluţiilor proiectate pentru

problemele sale, securitatea naţională continuă să-şi demonstreze complexitatea. Mediul de securitate se află într-o continuă remodelare şi schimbare. Pentru provocări noi, se cer soluţii noi, care să răspundă realităţilor. De aceea, asigurarea securităţii naţionale reprezintă un proces continuu şi complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relaţii şi interdependenţe, destinat promovării intereselor şi obiectivelor de securitate ale statului, societăţii şi cetăţeanului.

În accepţia generală, mediul de securitate este definit ca un sistem.Orice sistem de securitate are nevoie de echilibru funcţional şi integrativ,

răspunzând acestui postulat prin subsistemele pe care le întreţine: economic, politic, juridic-normativ şi cultural.

Conceptul securitate naţională este grevat de implicarea ideologiilor pe care este fundamentată puterea politică ce administrează o naţiune. În fundamentarea acestuia se implică indivizi şi grupurile socio-politice (partidele politice) care impun puterea politică.

Pentru fundamentarea politicii de securitate, relevante sunt spaţiul politic, ideologia puterii politice, valorile politice asumate, cultura politică, decizia politică şi acţiunea politică. În funcţie de acestea se stabilesc obiectivele, se definesc direcţiile de acţiune, se alocă resursele şi se stabilesc competenţele şi răspunderile organizaţiilor şi, mai ales instituţiilor cu funcţii în materia securităţii.

Spaţiul politic este constituit din zonele de manifestare şi proliferare a politicii în spaţiu. Abordarea din această perspectivă se numeşte geopolitică. Acesta are două sensuri: un sens restrâns - ştiinţa care studiază impactul factorilor spaţiali de esenţă natural-geografică şi socio-geografică (geografia economică, cea militară, politică, lingvistică etc.) asupra politicii interne şi externe a statelor şi a politicii internaţionale, în

43

general); un sens larg - orice acţiune de politică internă, externă sau internaţională în caz că implică problema teritorială.

Ideologia puterii politice constituie liantul orientării comportamentului cetăţenilor în domeniul elaborării şi asigurării securităţii. Ideologia defineşte, pe fond, modul de guvernare, natura sistemului economic, obiectivele dezvoltării sociale, servind drept punct de plecare pentru elaborarea programelor de acţiune ale partidelor.

Ideologia puterii politice constituie liantul comunicaţional dintre aşa-numita „clasă politică” aflată la putere, organizaţiile neguvernamentale, societatea civilă şi cetăţeni, care, declarativ, sunt beneficiarii măsurilor şi acţiunilor politice întreprinse.

Valorile politice asumate de puterea politică sunt create şi realizate în practica politică în funcţie de modalităţile în care acestea răspund aspiraţiei de organizare mai bună a relaţiilor dintre membrii comunităţii guvernate. Orice putere politică democratică acceptă şi proclamă ca valori politice generale libertatea, egalitatea, suveranitatea, dreptatea socială, ordinea, democraţia, independenţa, patriotismul etc.

Valorile promovate de puterea politică constituie criterii de fundamentare a opţiunii politice în domeniul asigurării securităţii. Acestea: definesc atât valori-mijloc, cât şi valori-scop pentru deciziile politice în materie de securitate; îndeplinesc rolul unor jaloane în viaţa politică, orientând acţiunile politice în vederea mobilizării maselor în jurul obiectivelor politicii de securitate; servesc pentru a legitima acţiunile pentru menţinerea puterii politice.

Opţiunile din sfera valorilor politice sunt decisive pentru organizarea şi funcţionarea oricărui sistem de securitate. Valorile politice incompatibile sunt, de regulă, o sursă de tensiuni şi conflicte între puterea politică şi societatea administrată. Din acestea se nasc regimurile democratice sau regimurile autoritare, dictatoriale.

Cultura politică constituie un proces complex, rezultat al unui sistem de atitudini şi un sistem de conduite ale actorilor puterii politice în raport cu viaţa politică. Acestea încorporează atât reprezentările, valorile, credinţele şi convingerile împărtăşite, cât şi opiniile şi comportamentele oamenilor, instituţiilor şi organizaţiilor.

Decizia politică este actul de opţiune şi de voinţă politică pentru un anumit mod de acţiune, din mai multe alternative disponibile, în abordarea securităţii, ca problemă de interes public. În această categorie se înscriu regulile constituţionale, legile elaborate în parlament, politicile publice, deciziile privind măsurile de asigurare a securităţii, strategiile elaborate de grupurile care deţin puterea politică. Decizia politică reflectă, în ultimă instanţă, raporturile de putere şi rezultatul conflictelor şi negocierilor dintre forţele sociale pentru construirea şi întreţinerea sistemului securităţii naţionale.

Decizia pentru fundamentarea şi elaborarea politicii de securitate este expresia gândirii exprimate în spaţiul politic de către puterea politică, pe fundamentul ideologiei la care se raportează, a valorilor politice asumate şi a culturi politice de care dispune.

Aceasta trebuie să aibă drept premise reperele şi normele care conferă politicii de securitate valoare socială. În acest context, valoarea decidentului este dependentă de capacitatea de a se adapta la transformările din mediul de securitate, cunoştinţele şi experienţa acumulată, factorii interni şi externi care influenţează/condiţionează decizia, precum responsabilitatea faţă de consecinţele acesteia.

Decizia de fundamentare şi elaborare a politicii de securitate implică o responsabilitate deosebită din partea puterii politice. Acesta presupune eliminarea

44

abordărilor doctrinare, cantonarea în anumite scenarii şi solicită analize de grup şi prelucrarea continuă şi sistematică a informaţiilor referitoare la mediul de securitate.

Pentru a putea acţiona potrivit intereselor de securitate, puterea politică trebuie să decidă în cunoştinţă de cauză asupra modalităţilor de utilizare a resurselor care asigură viabilitatea politicii de securitate. Decizia este, în esenţă, un proces raţional de alegere, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, pe baza informaţiilor deţinute, a unei linii de acţiune, în scopul atingerii obiectivelor stabilite. În acelaşi timp, reprezintă materializarea cunoaşterii oportunităţilor şi posibilităţilor de acţiune.

Acţiunea politică impune modalităţi de realizare a obiectivelor politicii de securitate în funcţie de gradul de politizare a societăţii, adică în funcţie de semnificaţia politică a măsurilor întreprinse. Acţiunea politică se transformă într-o forţă menită să gestioneze evoluţia proceselor socio-politice generatoare de stabilitate, să prevină disfuncţionalităţile şi, în ,,situaţii-limită”, să administreze stările conflictuale în folos propriu. Practica politico-statală confirmă că „politicile de securitate”, chiar dacă se auto-definesc „naţionale”, nu seamănă între ele datorită modalităţilor neechivalente de procesare a informaţiilor.

Acţiunea politică, exprimată prin modalităţi concrete de aplicare a deciziei de operaţionalizare a politicii de securitate, este dependentă de agenda politică. Aceasta susţine sau temporizează, în anumite contexte, demersurile vizând utilizarea programată a resurselor economice, energetice, militare, sociale, necesare atingerii obiectivelor propuse, cărora oamenii politici, în special politicienii, le acordă atenţie deosebită.

Acţiunea politică este viabilă dacă nu este lăsată exclusiv la mâna politicienilor.Practica politico-statală confirmă că, în anumite conjuncturi, pentru realizarea

propriilor interese de securitate, unii oameni politici se autoproclamă „patrioţi”, fac din politică o speculă, un mijloc de trai, şi reuşesc, în unele situaţii, să transforme instituţiile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, în mijloace pentru realizarea intereselor personale. O condiţie fundamentală a viabilităţii acţiunii politice este menţinerea structurilor militare în cadrul legal pentru care au fost generate şi împiedicarea transformării acestora în instituţie a statului ideologic.

Pentru elaborarea unei politici de securitate sunt relevante: situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică); sistemul politic; dreptul internaţional.

Situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică) evidenţiază rolul fiecărui „actor” al mediului de securitate, precum şi noile spaţii geografice, purtătoare de tensiuni latente sau deschise. De aceea, se acordă importanţă acelor zone în care securitatea este o sursă de stabilitate, cât şi acelor zone în care pericolele, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii rămân prezente. În funcţie de acestea, orice „actor” al mediului de securitate îşi elaborează propria politică de securitate.

Situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică) este modificată, de regulă, de către marile puteri/superputeri, care construiesc o nouă ordine de securitate, bazată pe alte principii şi interese. Ele lansează şi dezvoltă numeroase iniţiative şi programe de care trebuie să ţină seama statele naţionale sau cele care afectează noua ordine instituită în mediul/spaţiul/zona de interes.

Fiecare schimbare a situaţiei geopolitice a zonei de interes (hărţii geopolitice) impune căutarea de noi formule de cooperare pentru statele naţionale, întrucât fiecare nou „actor” poate genera stabilitate sau instabilitate în plan regional. În noul context, statele naţionale devin conştiente că propria securitate nu poate fi disociată de cea a vecinilor.

45

Ele încearcă să devină parte procesului regional de luare a deciziilor în domeniul securităţii, precum şi parte a unui sistem de apărare colectivă bazat pe valori democratice.

Statele naţionale îşi afirmă disponibilitatea de a participa activ la realizarea dezideratului securităţii în cadrul noii situaţii geopolitice a zonei de interes (hărţii geopolitice). De aceea, cooperarea regională şi internaţională devine parte integrantă a politicii lor de securitate. În acest context, angajamentele unui stat naţional vizează integrarea în structuri de securitate viabile şi recunoscute, concomitent cu asigurarea propriilor capacităţi credibile de apărare a intereselor, independenţei şi suveranităţii naţionale.

În noua situaţie geopolitică a zonei de interes (hartă geopolitică), statele naţionale acţionează pentru eliminarea preventivă sau atenuarea oricăror stări conflictuale. Ele sunt interesate să se integreze cât mai rapid în structurile politico-economice şi militare de securitate viabile şi să coopereze într-un cadru propice, atât din punct de vedere economic, politic şi militar, cât şi al satisfacerii nevoilor de securitate.

Sistemul politic este expresia raporturilor de putere din interiorul unui stat. Acesta cuprinde relaţiile politice, instituţiile politice şi concepţiile politice, pe fundamentul cărora se asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitatea ei. Orice sistem politic se află în relaţie organică cu sistemele politice specifice ariei geopolitice în care funcţionează. Acesta întreţine relaţiile dintre puterea politică şi securitate, în funcţie de care sunt definite riscurile, ameninţările, stările de pericol şi agresiunile potenţiale. Componentele sale funcţionale sunt puterea politică - prin care se asigură guvernarea, regimul politic - modalitatea de organizare a puterii politice, precum şi partidele politice - organizaţii care acced la putere şi realizează guvernarea.

Regimul politic exprimă, cel mai fidel, fizionomia politicii de securitate.Acesta este definit prin modalităţile de structurare a raporturilor politice, prin

raportarea statului la scopurile puterii şi la menirea exercitării ei, precum şi prin organizarea, de jure, a guvernării. Importantă în acest demers este natura regimului. Dacă autorităţile politico-statale se constituie prin consimţământul cetăţenilor, ca expresie a voinţei şi intereselor lor, regimurile sunt democratice. Dacă se constituie fără consimţământul acestora şi fără a li se exprima voinţa şi interesele, regimurile politice sunt dictatoriale.

Dreptul internaţional constituie baza legitimităţii acţiunilor militare ale unui stat. Însă, statele care se asociază din diferite interese geopolitice au dificultăţi în aplicarea principiilor de drept. Acestea constituie forţe multinaţionale, cu participarea diferitelor state membre, pentru îndeplinirea obiectivelor comune definite şi asumate.

Statele naţionale apelează şi se sprijină pe principiile dreptului internaţional, susţinând, de regulă, aplicarea rezoluţiilor, deciziilor şi recomandărilor organizaţiilor internaţionale de securitate. Pentru ele, cea mai mare preocupare este evitarea situării între două focare majore de instabilitate şi conflict. De aceea sunt favorabile cooperării şi asistenţei de securitate pe care organizaţiile internaţionale de securitate, alianţele militare sau uniunile de state le pot asigura din perspectiva propriei securităţii.

Deşi există încercări de a impune norme de drept internaţional, statele naţionale nu renunţă la prevederile dreptului intern în materie de securitate. Această decizie este rezultatul deselor încălcări ale principiilor dreptului internaţional de către „centrele de putere”. Normele internaţionale pot genera solidarităţi în interesul de a gestiona

46

ameninţări comune, fiind, de cele mai multe ori, ineficace în faţa tendinţei marilor puteri sau „centrelor de putere” de a le eluda sau încălca.

Politica de securitate naţională face obiectul unei legislaţii specifice, care diferă de la stat la stat. De exemplu:

a) în Statele Unite, preşedintele trebuie să prezinte anual Congresului o strategie naţională de securitate, deşi în practică acest lucru nu se întâmplă chiar în fiecare an;

b) în Letonia, Parlamentul trebuie să aprobe o politică de securitate naţională scrisă de Cabinet şi aprobată de Consiliul Naţional al Securităţii în fiecare an;

c) în alte cazuri, iniţiativa elaborării unei strategii de securitate aparţine executivului, cum ar fi de exemplu în Federaţia Rusă, unde Consiliul Naţional al Securităţii elaborează strategii de securitate care sunt aprobate de executiv, iar în Austria, Parlamentul a creat în 2001 un Consiliu Naţional al Securităţii care are sarcina de a stabili orientarea politicii naţionale de securitate, dar nu şi neapărat de a prezenta un document complet privind politica de securitate naţională.

Statele şi-au dezvoltat, în acest sens, o serie de instrumente ce pot fi clasificate astfel:

- instrumente nonmilitare: diplomaţia, culegerea şi analiza informaţiilor, alianţele, politicile economice şi sociale etc.;

- instrumente politico-militare: controlul armamentelor, operaţiile pe timp de pace şi cele umanitare, relaţiile de securitate dintre entităţi ale aceluiaşi stat sau din state diferite etc.;

- instrumente militare, folosite în special de către SUA, precum: răspunsul neconvenţional, intervenţia militară redusă, puterea militară clasică, sistemele informaţionale etc.

Instrumentele menţionate sunt folosite în special la nivel naţional şi sunt adaptate în funcţie de circumstanţe şi de domeniul în care se manifestă riscurile, pericolele şi/sau ameninţările la adresa securităţii.

4.3. Structura şi conţinutul politicii de securitate naţionalăDeşi politica de securitate naţională diferă de la un stat la altul, tendinţa generală

este ca aceasta să constituie un document unic care abordează cel puţin trei teme/aspecte/capitole fundamentale:

a) rolul statului în sistemul internaţional;b) situaţiile percepute ca favorabile sau defavorabile la nivel naţional şi

internaţional;c) răspunderile care revin celor ce aplică politica de securitate naţională în

situaţiile menţionate.La prima temă se defineşte concepţia statului despre sistemul internaţional şi

despre rolul pe care statul îl joacă în acest sistem. Aceasta implică luarea în considerare a intereselor şi valorilor acelui stat, a structurilor de guvernământ şi a proceselor de luare a deciziilor. Rezultatul este o concepţie pe termen lung cu privire la rolul şi locul statului şi societăţii în viitor.

La a doua temă, se evaluează ameninţările şi circumstanţele favorabile prezente şi viitoare. Teoretic, aici ar trebui incluse atât ameninţările interne cât şi cele externe dar,

47

în practică, multe politici de securitate naţională se axează pe ameninţările venite din afară şi evoluţiile favorabile pe plan extern. Tot aici sunt abordate atitudinile politice şi preferinţele referitoare la partenerii internaţionali în materie de securitate, ceea ce ar putea avea ca rezultat crearea de oportunităţi de cooperare.

La a treia temă, se stabileşte zona de responsabilitate a fiecărui actor care aplică politica de securitate naţională. Sunt incluse aici tipul de activitate legată de securitate (apărarea teritoriului, serviciile de informaţii etc.) şi domeniile în care fiecare este împuternicit să acţioneze. Deoarece în unele ţări termenul de „securitate naţională” este istoric asociat cu amestecul excesiv al forţelor de securitate în afacerile interne, el poate da naştere la controverse. Contribuţiile fiecărui actor sunt adesea descrise în amănunţime, dar informaţiile foarte specializate, cum ar fi structura de forţe, sunt de obicei omise şi incluse în documente anexe.

Politica de securitate naţională este formulată conform unei structuri standard, care include iniţierea, elaborarea, reconcilierea şi aprobarea.

Revizuirea este aproape întotdeauna iniţiată de executiv. În unele cazuri, legislativul sau diferite structuri permanente cu răspunderi în domeniul securităţii pot recomanda o revizuire a politicii de securitate naţională. Revizuirea se poate face în mod regulat, uneori chiar anual, dar poate fi şi ocazională – exemplu în cazul Elveţiei.

Organul care se ocupă de elaborare este de obicei desemnat de executiv şi poate fi o comisie permanentă, un organ deja existent sau unul constituit ad-hoc. În multe ţări există un consiliu de securitate special pe lângă preşedinte (în Statele Unite, Austria, Federaţia Rusă), dar în altele este chiar cabinetul (în Letonia sau Canada) sau o comisie ad-hoc.

Această comisie se consultă cu toţi actorii guvernamentali din domeniul securităţii – ministerul apărării, agenţii de informaţii, reprezentanţi ai forţelor armate, comisii legislative – şi, în ultima vreme, şi cu ministere care înainte nu erau asociate cu sectorul de securitate, precum agricultura, transporturile, sănătatea, imigraţia şi organismele de conducere din domeniul financiar. Comisia poate avea consultări şi cu actori neguvernamentali, precum partidele politice, mijloacele de informare în masă, societatea civilă şi mediile academice. Uneori, aceste grupuri oferă doar comentarii, dar, în multe cazuri, comisia încearcă să sintetizeze diferitele puncte de vedere prezentate într-o concepţie unitară privind securitatea statului. Cu cât participanţii la formularea politicii de securitate naţională sunt mai numeroşi, cu atât asumarea acestei politici este mai amplă şi, ca atare, punerea în aplicare este mai eficientă. În Elveţia s-a recurs la o abordare în doua etape pentru elaborarea ultimei politici de securitate naţională: mai întâi s-a organizat o amplă consultare a tuturor factorilor socio-politici, în urma căreia a fost redactat şi înaintat guvernului un raport cu caracter neangajant, cuprinzând sugestii pentru politica de securitate naţională; apoi, un organism guvernamental a redactat un raport propriu, luând în considerare conţinutul primului raport.

Reconcilierea se realizează prin reunirea contribuţiilor diferiţilor actori implicaţi în sectorul de securitate în faza de redactare şi prin difuzarea proiectelor iniţiale ale legislaţiei încă din această fază, fie intern sau public, fie în ambele moduri simultan.

Aprobarea de către legislativ sau executiv poate fi necesară. Dacă procesul de revizuire a fost iniţiat de către executiv, este puţin probabil că va avea nevoie de aprobarea legislativului, dar executivul poate opta pentru prezentarea politicii de securitate naţională legislativului ţării respective, pentru a fi sigur că documentul va fi

48

susţinut. Unele parlamente pot doar lua notă de politica de securitate naţională, aşa cum se întâmpla în Elveţia, altele pot avea dreptul de a opera modificări substanţiale ale textului.

4.4. Aspectele generale privind elaborarea politicii de securitate naţionalăPolitica de securitate naţională trebuie să realizeze un echilibru între deschidere

şi secretizare. Unele ţări încearcă să evite această problemă folosind termeni vagi (aşa-zisa „ambiguitate strategică”), dar consecinţa poate fi diminuarea eficacităţii documentului. În alte ţări există atât versiuni publice cât şi versiuni secretizate ale Strategiei naţionale de securitate.

Totuşi, dacă politica de securitate naţională face obiectul unei dezbateri publice, conţinutul său va reflecta probabil obiectivele generale de securitate naţională, iar punerea în practică a acestora va fi abordată în doctrinele subsumate sau alte mecanisme de planificare.

Uneori există un conflict între necesitatea de a menţine libertatea de acţiune şi limitările impuse acţiunii conducătorilor. Din acest motiv, în politica de securitate naţională multe ţări preferă să se refere la probleme anume, mai degrabă decât la ţări anume, deşi, în cazul în care politica de securitate naţională are menirea de a trimite un semnal clar unei alte puteri, aceasta poate fi numită.

Necesitatea de a proceda la revizuirea politicii de securitate naţională trebuie evaluată în funcţie de costuri, atât umane cât şi materiale. Într-adevăr, revizuirile sunt necesare atunci când se produc schimbări semnificative ale mediului de securitate sau când se apreciază că politica de securitate nu mai este adecvată. Totuşi, dacă sunt făcute prea frecvent, pot solicita excesiv resursele, mai ales pentru că o bună politică de securitate naţională necesită participarea acelor autorităţi care sunt angajate în aplicarea politicii.

Politica de securitate naţională trebuie să realizeze un echilibru între dezbaterea publică şi contribuţia experţilor. Dezbaterea publică poate asigura aderenţa la politica de securitate naţională iar dacă aceasta este percepută ca expresia a unor interese politice, eficienţa ei va avea de suferit.

Pentru ca o politică de securitate naţională să fie eficientă/viabilă este necesar să se răspundă la o serie de întrebări, printre care:

- Când ar trebui iniţiată revizuirea?- Ce actori ar trebui să participe la procesul de revizuire?- Există o organizaţie coordonatoare independentă care încurajează şi compilează

contribuţiile diferitelor grupuri de lucru privind politica de securitate naţională?- Cum este definită securitatea naţională?- Care sunt problemele cu care se confruntă în prezent securitatea naţională şi cele

cu care se va confrunta probabil pe viitor?- De ce instrumente dispune securitatea naţională şi ce instrumente noi vor mai fi

necesare?- Cum este tratată în cadrul politicii de securitate naţională problema echilibrului

între transparenţa şi nevoia de a păstra confidenţialitatea în domenii vitale pentru securitatea naţională?

- A fost constituit un organism de monitorizare pentru revizuirea politicii de securitate naţională? Este acesta un organism reprezentativ şi cuprinzător?

49

- Ce măsuri ar trebui luate pentru a face cunoscută politica de securitate naţională şi a informa publicul despre conţinutul său?

De asemenea, politica de securitate este viabilă numai dacă constituie expresia conjugată a intereselor colective şi individuale. Sunt relevante sunt următoarele categorii de interes:

- interesul general - ca ansamblu de interese comune oamenilor, ca fiinţă socială şi ca cetăţeni;

- interesul legitim - cu referire la persoanele fizice sau juridice, recunoscut şi ocrotit de lege;

- interesul public - construit din ansamblul intereselor care afectează societatea în întregime, spre deosebire de interesele private;

- interesul politic - exprimat în beneficiul sau avantajul de natură să motiveze acţiuni la nivel naţional, de partid sau de grup social, sub formă de cereri ale sistemului politic sau în raport cu acesta;

- interesul profesional - ce ţine de profesiunea cetăţenilor, de locul lor în diviziunea muncii.

Pe cale de consecinţă politica de securitate nu trebuie să fie o politică secretă, elaborată în comisii restrânse, care iau decizii în spatele uşilor închise, nu trebuie scoasă de sub controlul publicului şi nici ferită de publicitate.

4.5. Punerea în aplicare a politicii de securitate naţionalăPolitica de securitate naţională devine element de susţinere a politicii de

securitate zonală, regională în contextul în care statul naţional aderă la alianţe politico-militare sau se asociază cu alte state democratice şi suverane. În acest context, politica de securitate naţională este subsumată nevoii de menţinere a integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei sale, asigurării unei dezvoltări economice, politice şi sociale a naţiunii pe care o gestionează şi participării la asigurarea securităţii şi stabilităţii în zona de interes strategic.

Politica de securitate naţională nu oferă decât rareori soluţii pentru probleme de securitate bine precizate, deoarece acest document nu este rigid sau îndeajuns de detaliat ca să se refere la orice circumstanţă. Prin urmare, după obţinerea aprobării, fiecare actor din domeniul securităţii este răspunzător pentru punerea în aplicare a politicii de securitate naţională, ceea ce va implica probabil evaluări amănunţite ale capacităţilor şi revizuiri ale politicii în fiecare instituţie.

Acestea pot recomanda următoarele schimbări structurale:- Adaptarea instrumentelor de politică existente. Această măsură poate avea

consecinţe asupra încadrării personalului, distribuţiei geografice a resurselor, politicilor de achiziţii şi a multor altor instrumente. Orice politici subordonate, cum ar fi apărarea naţională sau strategiile militare, ar trebui modificate pentru a corespunde politicii de securitate naţională.

- Crearea de noi instrumente de politică. În această categorie pot intra comisiile de control, grupurile de lucru interdepartamentale şi alte mecanisme.

La nivel naţional, aplicarea politicii de securitate naţională poate fi susţinută prin crearea unor grupuri permanente care să supravegheze modul în care este pusă în practică politica naţională de securitate, deşi unii pot considera că acesta diminuează eficienţa deciziei în domeniul securităţii. Aceste grupuri evaluează politica de securitate naţională

50

ţinând seama de capacităţile actuale şi de riscurile estimate. În unele ţări această sarcină revine unui organism instituţionalizat (de exemplu, Consiliul Securităţii Naţionale); în altele sunt stipulate reuniuni regulate ale unui grup interdepartamental ad-hoc de revizuire. Compoziţia organelor de monitorizare şi activitatea acestora ar trebui să urmărească aceleaşi principii de reprezentativitate, transparenţă, dialog şi consens care sunt valabile pentru comisiile de revizuire a politicii de securitate naţională.

Unele organisme de monitorizare pot propune executivului revizuirea politicii de securitate naţională atunci când apreciază că aceasta este necesară.

Gestionarea (guvernarea) unei naţiunii în condiţii de securitate se exercită prin instrumentele guvernării numite instituţii naţionale sau instituţii sociale, capabile să întreţină şi să apere libertatea individuală şi comunitară.

Pentru asigurarea securităţii naţionale statul este obligat să gestioneze sursele de insecuritate, respectiv ameninţările (pericole) convenţionale, violenţa socio-politică şi agresiunile politico-militare ale centrelor de putere. În acest sens, acesta îşi adaptează capacităţile de cunoaştere şi de acţiune, identifică răspunsuri de prevenire şi contracarare şi acţionează eficient pentru asigurarea stării de securitate a naţiunii în consonanţă cu valorile, interesele şi necesităţile de securitate protejate, apărate şi promovate.

Cunoaşterea şi prevenirea ameninţărilor (pericolelor) sunt realizate de către organizaţii specializate (numite generic servicii de informaţii şi securitate), printr-o acţiune specializată şi permanentă. De aceea, fiecare stat îşi construieşte capacităţi (organizaţii) informaţionale, capabile să utilizeze informaţia pentru securitate, pentru a face faţă presiunilor expansioniste (de acaparare) ale centrelor de putere sau ale celor distructiviste (de fărâmiţare) ale construcţiilor mecanice de tipul feudelor.

Organizaţiile/structurile cu funcţii de cunoaştere şi prevenire a ameninţărilor (pericolelor) desfăşoară acţiuni specifice căutării, culegerii, procesării şi punerii la dispoziţia autorităţilor publice naţionale, în cadrul aşa-numitului „front secret” sau „război secret”, cu caracter ofensiv-defensiv, a informaţiilor necesare luării deciziilor pentru întreţinerea stării de securitate.

Totodată apărarea naţiunii în faţa agresiunilor politico-militare ale centrelor de putere revine instituţiilor naţionale cu funcţii explicite, numite generic forţe armate. Naţiunile nu dezvoltă tendinţe agresive, expansioniste, însă au fost mereu obligate să se apere împotriva agresiunilor politico-militare ale unor centre de putere, declanşate cu scopul declarat sau ascuns de a controla şi a-şi însuşi resursele naţiunilor.

Organizaţiile cu funcţii de apărare au rolul de a identifica, preveni şi respinge agresiunile (pericolele) politico-militare iniţiate şi declanşate de entităţi cu tendinţe revizioniste, separatiste sau intervenţioniste, prin care acestea atentează la suveranitatea, integritatea şi unitatea naţiunii. Aceasta explică de ce fiecare naţiune este preocupată şi interesată să asigure funcţionalitatea propriilor organizaţii cu funcţii de apărare, conform unor reguli etice elaborate, promovate şi respectate judicios, care să le menţină şi să le dezvolte spiritul naţional şi ataşamentul faţă de valorile şi interesele sale.

Organizaţiile cu funcţii de apărare asigură starea de securitate a unei naţiunii chiar în condiţiile în care s-au produs agresiuni politico-militare, dacă sunt capabile să refacă sentimentul de încredere în alungarea agresorului şi eliberarea teritoriului naţional cotropit de acesta. În astfel de situaţii critice, în jurul lor se mobilizează resursele informaţionale, energetice şi umane necesare renaşterii spiritualităţii şi refacerii statale.

51

De aceea, organizaţiile cu funcţii de apărare sunt indispensabile pentru orice naţiune, fiind explicabilă tendinţa construcţiilor mecanice de a le distruge.

Trebuie remarcat că principalul beneficiar al politicii de securitate naţională este cetăţeanul. În această calitate, de cetăţean, orice persoană care este membru nativ sau naturalizat al statului, se bucură de drepturi civile şi politice, de privilegiile şi protecţia acordate de legile statului.

În raporturile dintre stat şi cetăţean sunt definitorii drepturile fundamentale, definite ca drepturi subiective aparţinând cetăţenilor. Acestea sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. Prin guvernare, statul naţional asigură bunul mers al treburilor publice şi întreţine raporturile politico-juridice formalizate şi relaţiile de comunicare între stat şi cetăţean. Pe acest fundament se construieşte capacitatea de administrare a treburilor publice, întrucât defineşte dispoziţia de ceea ce trebuie înfăptuit pentru stat, pentru oameni, în ultimă instanţă. Pe acest fundament sunt construite libertăţile cetăţeneşti, adică posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă. Acestea garantează inviolabilitatea persoanei (libertate individuală), dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie proprie în orice domeniu de activitate (libertate de conştiinţă), dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii (libertatea de gândire sau libertatea cuvântului), libertatea presei, libertatea politică, libertatea de acţiune.

4.6. Principiile şi funcţiile unei politici de securitate naţională eficiente şi democratice

Comisia sau organismul însărcinat cu elaborarea politicii de securitate naţională trebuie să respecte următoarele principii:

a) reprezentativitate şi receptivitate – constă în formularea politicii cu o cât mai largă participare; aceasta asigură cea mai bună cale de a aborda din toate punctele de vedere preocupările de securitate ale partenerilor statali şi de a pune de acord aceste preocupări cu mijloacele şi capacităţile disponibile; politica de securitate naţională trebuie să includă şi contribuţii de la partenerii neguvernamentali şi să răspundă preocupărilor acestora;

b) dialog şi consens – dialogul şi căutarea consensului sunt esenţiale pentru elaborarea unei politici de securitate naţională care să se bucure de o largă susţinere şi să fie eficient aplicată;

c) analizarea tuturor ameninţărilor – constă în luarea în considerare a unei game largi de ameninţări, provocări şi schimbări – ameninţările economice şi sociale, pandemiile şi dezastrele naturale şi accidentale, ameninţările de natură ecologică, conflictele interstatale, conflictele interne, terorismul, traficul de droguri, armele de distrugere în masă şi crima transnaţională;

d) evaluarea corectă a mijloacelor – politica de securitate naţională trebuie să evalueze atribuţiile diverselor organisme guvernamentale în raport cu ameninţările identificate, precum şi politicile curente privind probleme ca alianţele, folosirea forţei militare, proliferarea armelor de distrugere în masă, expansiunea crimei organizate şi rolul democraţiei şi dezvoltării economice în concepţia despre securitate a ţării;

52

e) transparenţa – dacă se asigură transparenţa în procesul de elaborare a politicii de securitate naţională, interesele particulare, cum ar fi cele ale unor ministere sau organisme individuale, nu pot fi predominante în forma finală a documentului;

f) monitorizarea sistematică şi evaluarea ameninţărilor – compatibilitatea între politica de securitate naţională existentă şi contextul naţional şi internaţional în evoluţie trebuie să fie constant monitorizată de un grup cu caracter permanent. Organele de monitorizare ar trebui să respecte aceleaşi principii ca şi comisiile de revizuire;

g) considerente internaţionale – nici un stat nu poate formula o politică de securitate pur naţională, de vreme ce acesta nu trăieşte izolat; faptul că un stat este membru al unor organizaţii sau grupări multinaţionale care se ocupă de probleme economice sau de securitate va influenţa modul în care este formulată politica de securitate naţională;

h) respectarea dreptului internaţional – politica de securitate naţională trebuie să ia în considerare prevederile acelor instrumente legale internaţionale la care aderă statul, ca şi dreptul cutumiar cu valoare obligatorie generală.

În toate sistemele de reprezentare, sarcina elaborării politicii de securitate revine puterii executive (guvernului). Pentru a fi eficientă, politica de securitate a unui „actor” trebuie să îndeplinească, pe fond, următoarele funcţii: de investigare (analiză) a mediului de securitate; de previziune asupra riscurilor şi ameninţărilor; de evaluare a oportunităţilor şi posibilităţilor de acţiune; de promovare a imaginii organizaţiilor/instituţiilor de securitate; de control asupra proceselor perverse ale mediului de securitate. Toate acestea sunt subsumate luării deciziei politice în materia construirii, asigurării şi prezervării propriei securităţii, fiind constituite în aşa-zisa strategie a activităţii manageriale.

Investigarea (analiza) mediului de securitate constituie cerinţa fundamentală pentru interpretarea corectă proceselor care definesc situaţia de securitatea fiecărui actor, precum şi raporturile dintre actorii mediului de securitate. Această funcţie obligă orice actor politic să investigheze şi să analizeze mediul de securitate în care fiinţează şi se afirmă, cu cele două niveluri ale sale: simbolic şi fizic.

Previziunea asupra riscurilor şi ameninţărilor reprezintă un proces complex şi dinamic, o atitudine şi un mod specific de a gândi şi de a acţiona al actorului politic, materializate în acţiuni metodic efectuate în scopul determinării tendinţelor de evoluţie ale mediului de securitate în sensul dorit, anticipării evoluţiei propriului sistem de securitate şi pregătirii soluţiilor dezirabile. Previziunea se bazează pe valoarea integrală, sigură şi precisă a informaţiilor de care dispune actorul politic, pe cunoaşterea principiilor generale, aplicabile tuturor sistemelor sociale şi pe calităţile personale ale resurselor de securitate pe care le utilizează.

În procesul de analiză, o atenţie deosebită se acordă previziunii producerii următoarelor riscuri şi ameninţări: terorismul internaţional (care ameninţă deschiderea şi toleranţa specifice societăţilor democratice); proliferarea armelor de distrugere în masă (care pot provoca pierderi ce pot fi echivalate cu pierderile provocate de cele două războaie mondiale); existenţa unor structuri statale slabe în unele părţi ale globului (care generează, de regulă, conflicte civile, acces la arme a unor entităţi nonstatale, precum şi întărirea poziţiilor crimei organizate); conflictele regionale (care subminează fundamentele securităţii creează condiţii pentru terorism, crimă organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă); amplificarea crimei organizate transfrontalieră (care

53

ameninţă statele democratice prin traficul de droguri sau de fiinţe umane, imigraţia ilegală, traficul ilegal de arme mici etc. şi întreţine legăturile cu terorismul internaţional).

Evaluarea oportunităţilor şi posibilităţilor de acţiune într-un mediu de securitate definit se realizează, de regulă, prin prisma interesului naţional, echivalat cu interesul de stat. Obiectivele proclamate sunt, de regulă, securitatea şi prosperitatea, însă în spatele gândirii şi acţiunii gestionare se ascund interese politice.

Promovarea imaginii organizaţiilor/instituţiilor de securitate se realizează prin alocarea de resurse (informaţionale, energetice şi umane), ca o cerinţă fundamentală pentru operaţionalizarea unei politici de securitate. Fiecare actor politic ce-şi fundamentează propria politică de securitate, trebuie să se gândească la resursele acesteia.

Controlul asupra proceselor perverse ale mediului de securitate exprimă viabilitatea unei politici de securitate. Acesta cuprinde activităţile de monitorizare şi evaluare, permanente şi complete, ale modalităţilor de îndeplinire a obiectivelor, strategiilor şi planurilor de acţiune stabilite în domeniul gestionării resurselor pentru securitate. Funcţia de control încheie ciclul managerial susţinut de funcţiile unei politici de securitate, contribuind la întregirea şi confirmarea autorităţii organizaţiilor/ instituţiilor abilitate şi la luarea deciziei (hotărârii) politice în materie de securitate.

4.7. Politica de securitate naţională a RomânieiLumea în care trăim, o lume interdependentă, este din ce în ce mai complexă şi

adesea periculoasă, iar cetăţenii români devin tot mai conştienţi. Creşterea terorismului şi ameninţarea cu propagarea rapidă a diverse maladii infecţioase la scară planetară sunt o provocare pentru societatea noastră şi afectează sentimentul de securitate care joacă un rol primordial în calitatea vieţii. Românii înţeleg această nouă realitate. Ei ştiu că ameninţările securităţii individuale şi ale securităţii publice nu sunt singurele probleme cărora ţara trebuie să le facă faţă. De asemenea, România, în materie de securitate, trebuie să facă faţă aceloraşi provocări ca şi celelalte state ale lumii. Este vorba de terorismul internaţional, de proliferarea armelor de distrugere în masă, de criminalitatea organizată, de traficul de armament, de droguri, de fiinţe umane etc.

Pentru a răspunde acestor provocări, România duce o politică de securitate naţională adecvată, în sensul că aceasta din urmă este concepută ca un cadru strategic şi un plan de acţiune pentru ca guvernul să facă faţă ameninţărilor prezente şi viitoare.

„Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este autoritatea administrativă autonomă învestită, potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională”, printre a cărui atribuţii se stipulează că acesta „analizează şi/sau propune, potrivit legii, promovarea (...) strategiei de securitate naţională a României” şi (...) „avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind (...) securitatea naţională”74.

Documentul de bază ce fundamentează planificarea apărării la nivel naţional75, este Strategia de securitate naţională a României76 (Strategia Naţională de Apărare a

74 Legea nr.415 din 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (M.Of. nr. 494/10 iul. 2002), art.1 şi art.4.

75 Legea nr. 473/04.11.2004 privind planificarea apărării

76 Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007.

54

României – conf. Legii 473/2004). În preambulul acesteia se specifică următoarea apreciere „Astăzi – într-un moment crucial al istoriei sale – România are nevoie de acest proiect naţional realist şi pragmatic, capabil să îmbine armonios iniţiativa individuală cu spiritul civic modern şi cu angajarea responsabilă. Noua strategie de securitate reprezintă un demers major în această direcţie şi este focalizată, din perspectiva finalităţii sale democratice, pe garantarea securităţii individului, a vieţii sale şi a familiei”77.

Pentru România, „securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul construcţiei europene, cooperării euroatlantice şi al evoluţiilor globale”.

În Strategia de Securitate Naţională a României se arată că „riscurile şi ameninţările, precum şi vulnerabilităţile la adresa securităţii naţionale a României sunt percepute, în primul rând, din perspectiva posturii de ţară membră a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene” iar „neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilităţi majore la adresa securităţii naţionale şi a capacităţii de acţiune pentru îndeplinirea obligaţiilor internaţionale asumate”. Totodată, se au în vedere „riscurile şi ameninţările ce privesc securitatea şi apărarea frontierelor, în condiţiile în care segmente importante ale graniţelor României constituie o parte importantă a frontierei terestre estice a celor două organizaţii” şi mai departe se arată că „... o serie de ameninţări noi, asimetrice, de natură militară şi non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor psihologice, informaţionale sau informatice tind să sporească sub raportul gradului de pericol şi al probabilităţii de producere şi pot afecta grav starea de securitate a cetăţenilor români, a statului român sau a organizaţiilor din care România face parte. Ele sunt generate preponderent de mediul internaţional, dar şi – într-o anumită măsură – de cel intern. (…). Principalele riscuri şi ameninţări, de natură politică, economică, socială şi militară, capabile să pună în pericol siguranţa cetăţeanului şi securitatea naţională a României, valorile şi interesele sale ca stat membru al comunităţii europene şi euroatlantice sunt: terorismul internaţional structurat în reţele transfrontaliere; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale; criminalitatea transnaţională organizată; guvernarea ineficientă”78.

Strategia de Securitate Naţională a României oferă o abordare mai largă a problematicii securităţii, ce ia în considerare toate dimensiunile stării de securitate. Mai mult, nu numai factorii de risc, vulnerabilităţile şi provocările sunt prezentate din această perspectivă, ci şi soluţiile, politicile de securitate fiind construite, în mare măsură, pe baza distincţiei dintre dimensiunile securităţii. În acest sens, Strategia de Securitate Naţională a României se referă la dimensiunile:

- politico-administrativă;- economică;- socială;- educaţie, cercetare şi cultură;

77 Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007, p.3.

78 Ibidem, p.12-13.

55

- siguranţă naţională şi ordine publică;- apărare naţională;- politică externă.Astfel, putem afirma că politica de securitate a României are două direcţii

principale de acţiune: domeniul politicilor interne, ce cuprinde dimensiunile: politică, militară, economică, socială şi de mediu şi domeniul politicilor externe. Strategia de Securitate Naţională a României defineşte factorii de risc drept acele elemente, situaţii sau condiţii, interne sau externe, care pot afecta prin natura lor securitatea ţării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale. În viziunea aceluiaşi document, vulnerabilităţile constau în stări de lucruri, procese sau fenomene din viaţa internă, ce diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.

Provocările, conform Strategiei, se concretizează în riscurile asimetrice nonclasice, însă trebuie subliniat faptul că între provocări sau ameninţări şi riscuri există diferenţe notabile, ce ţin de gradul de concretizare a sursei, scopului şi efectelor acţiunilor respective. Aşadar, este evident că, în ceea ce priveşte factorii de risc, vulnerabilităţile şi provocările pe care Strategia le vizează, literatura de specialitate utilizează diferite definiţii.

Se observă că, pentru a putea răspunde cerinţelor noului mediu de securitate, atât analiza acestuia, cât şi politicile şi strategiile din acelaşi domeniu trebuie să analizeze toate dimensiunile conceptului, întrucât securitatea multidimensională necesită soluţii şi instrumente similare.

Politica de securitate naţională a României este stipulată cu claritate în Carta Albă a securităţii şi apărării naţionale79, unde se arată că „Asigurarea securităţii naţionale a României reprezintă un proces continuu şi complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relaţii şi interdependenţe, destinat promovării intereselor şi obiectivelor de securitate ale statului, societăţii şi cetăţeanului”.

Pornind de aici se poate afirma că politica de securitate naţională este axată pe trei interese fundamentale în materie de securitate.

În primul rând, este vorba de protejarea României şi a românilor (în ţară şi în străinătate). În timp ce ameninţările cărora este expusă ţara noastră evoluează, interesele noastre în materie de securitate persistă. Interesul primordial al ţării noastre în materie de securitate naţională este să se protejeze pe sine şi pe cetăţenii săi, acasă şi în străinătate. În acest scop, guvernul trebuie să protejeze nu doar securitatea fizică a românilor, ci şi valorile lor fundamentale şi principalele instituţii ale statului.

În plus, guvernul are responsabilitatea de a apăra ţara împotriva ameninţărilor la adresa suveranităţii sale, ce merg de la intrarea ilegală până la incursiunile în apele noastre teritoriale.

De altfel, guvernul are obligaţia să ofere ajutor românilor ce muncesc în afara ţării sau călătoresc în străinătate. În plus, prezenţa internaţională a României poate face ca teritoriul său să fie o ţintă, de exemplu, pentru organizaţiile teroriste. Prin urmare, este imperativ ca instituţiile abilitate ale statului să ia măsuri de securitate eficace pentru a proteja cetăţenii români aflaţi în străinătate atât în misiuni oficiale (diplomaţi, militari etc.), cât şi la muncă sau în excursii.

79 Guvernul României, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004.

56

Al doilea interes al României în materie de securitate este de a se asigura că ţara nu reprezintă o sursă de ameninţări ce vizează pe aliaţii săi. De altfel, România este percepută, acum, de aliaţii săi, dar şi de celelalte state, nu ca un consumator, ci ca un generator de securitate în regiune şi în lume.

Datorită relaţiilor de interdependenţă ce caracterizează lumea contemporană, este imposibil ca ţara noastră să se pună la adăpost de riscurile şi ameninţările de securitate. Evenimentele petrecute în lume în ultimii ani, la adresa securităţii naţionale, regionale şi internaţionale au demonstrat că orice stat al lumii poate deveni ţinta unor ameninţări de securitate; de aici, necesitatea colaborării statelor pentru a lupta concertat împotriva acestor ameninţări.

Cel de-al treilea interes de securitate al României priveşte contribuţia ţării noastre la securitatea internaţională. România contribuie la securitatea internaţională, chiar atunci când interesele noastre în materie de securitate nu sunt direct afectate. Ca urmare a evoluţiei mediului internaţional de securitate, numărul ameninţărilor externe ce ar putea avea o incidenţă asupra securităţii naţionale a României a crescut totuşi. Datorită dublului său statut – membru NATO şi UE -, România este implicată în activităţi de combatere a terorismului internaţional, a crimei organizate, a traficului de droguri etc. De aceea, ea poate deveni oricând ţinta unor atacuri teroriste sau a altor tipuri de ameninţări de securitate. Prin urmare, este absolut necesar ca ea să-şi asigure atât instrumentele proprii de răspuns la aceste ameninţări, cât şi cele obţinute prin apelul la structuri regionale (de exemplu, ale UE) şi internaţionale (de exemplu ale NATO).

La baza acestor interese stau valorile pe care România şi cetăţenii săi le promovează atât pe plan intern, cât şi extern, întrucât nu există un conflict între aceste valori şi angajamentele privind securitatea naţională. România, ca stat membru al Uniunii Europene, manifestă un ataşament profund faţă de democraţie, de primordialitatea dreptului, a respectului drepturilor persoanei şi al pluralismului. Modul nostru de viaţă este bazat pe deschiderea la nou, la inovaţii şi la acceptarea opiniilor celorlalţi, precum şi pe respingerea absolută a intoleranţei, a extremismului religios şi a violenţei. Desigur, pe plan intern, România nu se confruntă cu manifestări ale extremismului religios sau cu violenţa unor grupuri etnice faţă de altele. Totuşi, unele încercări de separare a unor zone pe criterii etnice sunt, dacă se iau în calcul manifestările etnicilor maghiari de a obţine autonomia teritoriilor în care ei formează populaţia majoritară.

Securitatea naţională are ca scop să preîntâmpine ameninţările ce riscă să mineze securitatea statului sau a societăţii. Aceste ameninţări, în general, pot fi îndepărtate, printr-o acţiune concertată a instituţiilor competente ale statului, pentru că indivizii şi colectivităţile nu au capacitatea de a le face faţă prin propriile mijloace. Totodată, securitatea naţională este strâns legată de securitatea personală şi de securitatea internaţională. Dacă cele mai multe infracţiuni criminale, de exemplu, sunt susceptibile să ameninţe securitatea personală, ele nu au, în general, aceeaşi capacitate pe care o are terorismul sau formele criminalităţii organizate de a mina securitatea statului sau a societăţii.

Mediul de securitate este afectat de un larg evantai de ameninţări interdependente. Un număr crescând de ameninţări la adresa securităţii internaţionale au o incidenţă directă asupra securităţii naţionale a României. Răspunsul dat diferă de tipul de ameninţare. Ameninţările complexe la care suntem expuşi evoluează fără încetare. Sistemul pe care-l punem la punct trebuie să fie în măsură să reacţioneze de o manieră

57

proporţională cu ameninţările actuale, fiind, totodată, capabil să se adapteze rapid la noile tipuri de ameninţări. Întărirea securităţii noastre este, în definitiv, legată de gestionarea şi de reducerea riscurilor de securitate. Aceasta se face atât prin eforturi proprii, cât şi prin colaborare externă cu alte state şi organizaţii regionale şi internaţionale.

Politica de securitate naţională a României, ca stat membru al Uniunii Europene/UE şi, în acelaşi timp de membru al NATO, este parte integrantă a politicii de securitate a Europei, mai exact Politica Externă de Securitate Comună.

În legătură cu aceste aspecte Carta albă a securităţii şi apărării naţionale prevede: „Securitatea României ca stat european nu poate fi definită şi promovată decât în interiorul NATO şi UE şi în funcţie de politicile specifice ale celor două organizaţii, iar această premisă a fost şi este aplicată înainte de obţinerea calităţii de membru cu drepturi depline al celor doua organizaţii. De asemenea, rolul României în plan global este circumscris noului statut de membru NATO, precum şi unor angajamente şi politici stabilite prin parteneriatele dezvoltate cu alte state, definind modalităţi comune de acţiune şi promovare a unor interese de securitate mutual împărtăşite. Nu în ultimul rând, activarea şi dezvoltarea unor formate subregionale de cooperare în domeniul politic, diplomatic, militar sau economic, dezvoltarea unor proiecte transfrontaliere permit susţinerea politicilor naţionale într-un cadru conjugat de acţiune. Astfel, securitatea naţională a României se defineşte la intersecţia dintre supranaţionalitate, multinaţionalitate şi regionalitate, în aceeaşi măsură în care reprezintă o sumă a aspectelor şi proceselor interne statului şi societăţii româneşti.

Toate aceste elemente nu fac parte dintr-un proces conjunctural, substanţa acestuia fiind dată de necesitatea adaptării periodice la un complex de cerinţe, valori şi necesităţi naţionale şi internaţionale. De aceea, procesul nu va a fost încheiat o dată cu aderearea României la NATO şi UE, ci va continua la alţi parametri în interiorul acestor organizaţii”.

Între Politica de securitate naţională a României, ca stat membru al Uniunii Europene/UE şi al NATO, şi Politica Externă de Securitate Comună există raporturi ce trebuie analizate pe două niveluri: general şi particular.

Nivelul general, se impune a fi descris şi analizat din perspectiva obiectivelor şi scopurilor urmărite de cele două.

Politica Externă de Securitate Comună serveşte punerii în practică a rolului politic mult mai activ al UE pe scena mondială în domeniul prevenirii şi soluţionării crizelor şi conflictelor ce se pot produce în afara frontierelor sale. Politica Externă de Securitate Comună este constituită pentru a pune de acord statutul economic deosebit de înalt al UE cu statutul său de actor politic internaţional.

Practic, Uniunea Europeană îşi face auzit glasul în materie de securitate şi apărare îndeosebi prin intermediul instrumentelor aşa-zis „clasice” - economice şi diplomatice. Dar lumea secolului XXI este din ce în ce mai complexă, interdependentă şi dinamică sub impactul a două mari procese: globalizarea şi integrarea regională. Prin urmare, soluţionarea crizelor şi conflictelor nu se mai poate face doar prin mijloace economice şi diplomatice, este tot mai mult nevoie de un instrument militar apt să intervină prompt acolo unde este necesar pentru a preveni crizele şi conflictele, a asigura pacea şi stabilitatea, pe propriul continent, dar şi în lume. În plus, ameninţările de securitate asimetrice solicită un răspuns adecvat din partea statelor, a organizaţiilor regionale şi

58

internaţionale care îşi asumă responsabilităţi în acest domeniu. În acest context la nivelul UE a fost necesară elaborarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare este chemată să contribuie la definirea clară şi concretă a statutului şi rolului de actor politic mondial al UE. Totuşi, se cuvin făcute câteva menţiuni: Politica Europeană de Securitate şi Apărare exclude orice formă de apărare teritorială. Prin urmare, chiar dacă există acorduri bilaterale între statele membre ale Uniunii, ele nu au nimic comun cu Politica Europeană de Securitate şi Apărare. Ele se referă la asistenţa şi sprijinul militar mutual pe care respectivele ţări şi le acordă în cazul unui atac militar extern asupra teritoriului lor naţional. Altfel spus, fiecare stat naţional trebuie să se ocupe direct de apărarea sa, fie în mod individual, fie într-o manieră colectivă, adică prin intermediul calităţii de membru al unei organizaţii politico-militare; Politica Europeană de Securitate şi Apărare are ca obiectiv esenţial promovarea intereselor de securitate şi apărare ale Uniunii Europene ca entitate, şi nu ale unui stat membru sau ale altuia. De altfel, Constituţia Europeană are articole ce stipulează expres rolul Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună şi defineşte foarte clar competenţa Uniunii în materie de Politică Externă şi Securitate Comună, indicând că sunt acoperite toate domeniile politicii externe, ca şi ansamblul chestiunilor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv pregătirea progresivă a unei politici de apărare comună ce poate duce la apărarea comună/colectivă. Totodată, este prevăzut expres că „Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a Uniunii într-un spirit de loialitate şi solidaritate mutuală şi respectă acţiunea Uniunii în acest domeniu. Ele se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibile de a-i afecta eficacitatea”. Prin urmare, aceste prevederi ca şi altele din conţinutul Constituţiei Europene sunt foarte explicite în ceea ce priveşte statutul şi rolul Uniunii în materie de securitate a sa şi a statelor membre.

În acelaşi timp, Politica Europeană de Securitate şi Apărare poate însemna o specializare pe funcţii militare. Aceasta se traduce printr-o contribuţie diferită a statelor membre la constituirea Politicii Europene de Securitate şi Apărare, desigur în raport cu potenţialul lor economic, mărimea populaţiei şi evident forţa militară de care dispun. De altfel, fiecare stat membru îşi anunţă disponibilitatea în ceea ce priveşte contribuţia cu resurse umane, materiale şi financiare la constituirea Politicii Europene de Securitate şi Apărare; Politica Europeană de Securitate şi Apărare nu este sinonimă cu crearea unei forţe armate distincte a Uniunii Europene. Desigur, există organe de conducere şi planificare militare la nivelul Uniunii, dar nu şi o armată proprie. Structurile militare ce vor executa misiuni potrivit Tratatului Petersberg şi a Constituţiei pentru Europa provin din statele membre ale Uniunii. Comitetul politic şi de securitate (COPS), Comitetul militar al UE (CMUE) şi statul major militar al UE (StMUE). De fapt, punerea în practică a PESA se face cu ajutorul unor actori şi instrumente ale Politicii Europene de Securitate Comună; la aceste misiuni de gestionare a crizelor civile şi militare se adaugă componenta prevenirii conflictelor a Politicii Europene de Securitate şi Apărare. În acest scop, există capacităţi militare şi civile pe care Uniunea Europeană le foloseşte la nevoie în exercitarea rolului său de actor mondial, ce şi-a asumat responsabilităţi noi în materie de securitate, menţinerea şi/sau restabilirea păcii pe continent sau oriunde în lume.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare are menirea de a promova şi apăra interesele generale în materie de securitate ale Uniunii Europene ca entitate economică, socială şi politică. Prin aceasta, desigur, are loc şi o promovare a intereselor de securitate

59

ale statelor membre, cu atât mai mult cu cât o serie de măsuri privind securitatea europeană se iau prin consens de către acestea.

Prin urmare, se poate afirma că Politica Europeană de Securitate şi Apărare, la nivel general, reprezintă un cadru de manifestare a intereselor de securitate ale statelor membre ale Uniunii. Dar, există şi interese naţionale în materie de securitate, care pot avea şi alt cadru de manifestare decât cel oferit de Uniune prin intermediul Politicii Europene de Securitate şi Apărare. Astfel, statele membre ale Uniunii au relaţii diverse şi cu alte state şi organizaţii regionale şi internaţionale, în mod individual, ceea ce se poate exprima prin interese comune într-un anumit domeniu şi spaţiu. De exemplu, Uniunea Europeană, ca entitate, are relaţii economice cu China sau altă ţară, dar şi un stat membru poate avea raporturi economice şi de altă natură cu acelaşi stat, ca şi Uniunea. De aici, necesitatea promovării intereselor naţionale de securitate şi într-un cadru bilateral.

La nivel particular, adică al fiecărui stat membru, interesele naţionale de securitate se apără şi promovează de către fiecare ţară în parte. De aceea, fiecare stat dezvoltă capacităţi militare şi civile adecvate obiectivelor şi scopurilor în materie de securitate pe care şi le propune. Aceasta întrucât fiecare stat membru are şi o politică proprie de securitate şi apărare naţională pe care o promovează şi prin alte mijloace şi în alt cadru decât cel oferit de Uniunea Europeană.

Interesele naţionale în materie de securitate au elemente comune tuturor statelor membre, dar şi componente diferenţiate, specifice fiecărei ţări din UE.

4.8. ConcluziiSistemul de asigurare a securităţii naţionale are ca scop crea mecanismului de

elaborare a politicii şi strategiei statului şi societăţii în domeniul asigurării securităţii naţionale şi realizarea acestora prin intermediul funcţiilor concrete ale unor anumite structuri şi persoane. La scară globală, implicaţiile procesului de globalizare asupra securităţii statului se manifestă în contextul economiei modiale.

Prin globalizare noi am devenit şi suntem “un singur fluviu” (Thomas L. Friedman). Pe acest cadru de bază şi generalizant se adaugă apoi toate celelalte componente care alcătuiesc societatea postmodernă în care trăim: economico-financiar, politic, cultural şi chiar religios.

Statutul României de membru UE şi NATO solicită o optimizare, în unele locuri chiar o reconfigurare, a procesului de asigurare a securităţii naţionale. Totodată, dinamica mediului de securitate presupune proiectarea şi implementarea unui mecanism decizional, precum şi executiv, suplu, flexibil şi cu o viteză de reacţie foarte ridicată. Acestea presupun o centralizare a concepţiei şi o descentralizare a execuţiei, cu o optimizare a fluxurilor informaţionale, precum şi cu o scădere a nivelului de avizare/aprobare.

5. SECURITATEA ŞI INTERESELE NAŢIONALE ALE STATELOR

60

Naţiunea-stat este formaţiunea politică caracteristică civilizaţiei europene începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ea se bazează pe unitate etnică, lingvistică, teritorială, de viaţă economică, idealuri religioase şi, nu în ultimul rând, pe unitate şi independenţă politică, suveranitate naţională, precum şi pe un ideal şi valori comune, ce constituie raţiunea de a fi împreună şi de a exista ca naţiune.

Pentru naţiunea română, acest ideal suprem naţional se regăseşte în Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu din 1821, în declaraţia de la Islaz a Revoluţiei de la 1848, în Proclamaţia de Independenţă din 1877, în actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, precum şi, parţial, în titlurile I şi II ale Constituţiei României, adoptată în 1991.

Statele Unite ale Americii dezvoltă acest concept de ideal suprem naţional în Declaraţia de Independenţă din 1876 ca şi în Preambulul la Constituţia S.U.A. Marea Britanie exprimă acelaşi concept în Magna Carta, în timp,ce multe naţiuni islamice îşi găsesc idealuri şi valenţe supreme în Coran.

În timp ce elementele de specificitate variază de la o naţiune la alta, idealul suprem al tuturor naţiunilor are şi elemente comune, referitoare la ordinea şi stabilitatea internă a statului, la bunăstarea şi securitatea naţională.

Securitatea naţională, ca parte a idealului naţional, reprezintă „condiţia ce rezultă din stabilirea şi menţinerea unor măsuri de protecţie care asigură o stare de inviolabilitate faţă de acte sau influenţe ostile"80.

Pentru a-şi asigura şi prezerva condiţia şi starea de securitate, statele elaborează strategii de securitate naţională, stabilind sau consfinţind prin acestea idealul naţional, interesele naţionale, obiectivele, politicile şi programele de urmat, instrumentele puterii naţionale, raporturile dintre strategia de securitate naţională şi strategia militară naţională.

Idealul naţional constă în normele, valorile şi credinţele perene ce sunt fundamentale pentru existenţa unei naţiuni-stat.

Interesul naţional este un concept central al oricărei discuţii privind relaţiile internaţionale şi strategia de securitate naţională a oricărui stat. Interesele naţionale reprezintă dorinţele, nevoile şi preocupările statelor la un moment dat.81 Ele sunt „de ce-ul" oricărei strategii de securitate naţională. Interesele statelor sunt determinate de factori ca geografia, istoria, cultura, natura sistemului politic, economia şi elementele de specificitate ale securităţii naţionale. Interesele statelor pot fi materiale (de exemplu, accesul la anumite materii prime ori surse de energie) sau de natură spirituală (de exemplu, promovarea unor valori ori ideologii). Unele interese se schimbă mai repede, în timp ce altele, în special cele determinate de factorul geografic, ca şi cele specifice unor anumite ideologii, au un caracter peren. Interesele naţionale constituie motivaţia pentru definirea strategiei de securitate naţională şi a strategiei militare naţionale.

Cei mai mulţi politologi apreciază că interesele naţionale cele mai generale sunt: supravieţuirea ca naţiune şi securitate; independenţa politică şi integritatea teritorială

80Joim Pubiicaîion 1-02, DOD Dictionary, Joint Chiefs of Staff, U.S.A., actualizat aprilie 1997, pag. 476, valabil şi on line http://www.dtic.mil.doctrme/jel/81 Lt.-col. Ted Davis, A Brief Introduction to Strategic Concepts, in Fun-damentals of Operaţional Warfîghting 1, U.S. Amiy Command and General StaffCollege,FortLeavenworth,Kansas, 1997, pag. l-A-3.

61

naţională; stabilitatea economică şi bunăstarea şi în cele din urmă stabilitatea şi ordinea internaţională (în plan regional şi mondial).

În mod generic, supravieţuirea se referă la însăşi existenţa unei naţiuni-stat, în timp ce securitatea constă în protecţia sa împotriva unei ameninţări cu violenţa ori împotriva unei influenţe externe nedorite. Unii autori consideră totuşi supravieţuirea ca scopul şi raţiunea primară a securităţii. Indiferent însă dacă supravieţuirea constituie o parte sau nu a securităţii, aceşti doi temeni reprezintă interesul naţional fundamental ori vital al oricărui stat.

În strânsă legătură cu supravieţuirea unei naţiuni sunt integritatea teritoriului şi independenţa sistemului său politic. Deosebirea constă în aceea că o naţiune-stat poate continua să existe ca popor şi cultură (deci supravieţuind), dar poate avea dispute teritoriale cu vecinii, ori un vecin mai puternic poate exercita o nedorită influenţă în afacerile interne ale naţiunii (de exemplu, relaţiile Rusiei cu noile state independente formate după destrămarea U.R.S.S.), ceea ce îi afectează independenţa în sens negativ.

Toate naţiunile consideră independenţa politică drept un tezaur preţios al existenţei lor. în sistemul politic mondial bazat pe existenţa unor puteri regionale dominante şi potenţial dominante, independenţa politică şi integritatea teritorială constituie un interes vital al statelor mici şi mijlocii. în timpul războiului rece multe ţări ale lumii a treia au considerat evitarea căderii în sfera de influenţă a uneia sau alteia dintre cele două superputeri mondiale drept un element al securităţii lor naţionale. Acesta a fost motivul creării mişcării de nealiniere în anii '50. în ultimul timp, unele state din lumea a treia au concluzionat că o putere regională agresivă pune în pericol independenţa lor politică mai mult decât o face o superputere (de exemplu, situaţia din Orientul Mijlociu).

Menţinerea şi prezervarea integrităţii teritoriale constituie un alt interes vital al naţiunilor. De-a lungul istoriei, frontierele dintre state s-au schimbat ca urmare a războaielor şi a luptelor pentru putere. De exemplu, deţinerea regiunii Saar, a Alsaciei şi Lorenei a fost un interes major, dar nu unul de care depindea supravieţuirea ca naţiune, atât pentru Franţa cât şi pentru Germania, de-a lungul întregului secol al XlX - lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Integritatea teritorială a unui stat este în mod general acceptată ca o noimă de bază în politica internaţională, dar neînţelegeri privind trasarea frontierelor continuă să producă tensiuni sau chiar conflicte.

Naţiunile care deţin suficientă putere (o combinaţie a puterii economice, diplomatice şi militare) pentru a nu fi supuse unei ameninţări iminente privind supravieţuirea, integritatea teritorială şi independenţa politică îşi definesc interesele de securitate naţională ca fiind prezervarea valorilor lor tradiţionale şi a propriului lor mod şi standard de viaţă. Aceasta este cea mai uzitată definiţie a securităţii în lumea modernă. De exemplu, în concepţia de securitate a Statelor Unite ale Americii se pune un mare accent pe crearea unei lumi unde valori de bază ca democraţia şi economia de piaţă bazată pe libera iniţiativă să poată înflori şi să se dezvolte82.

Stabilitatea economică şi bunăstarea reprezintă un alt interes naţional. Nici o naţiune nu poate să existe ca atare o perioadă de timp prea îndelungat dacă nu asigură un mediu favorabil pentru satisfacerea nevoilor materiale de bază ale tuturor cetăţenilor săi (hrană, haine, locuinţă), precum şi nevoi specifice societăţii moderne (îngrijire medicală, un grad adecvat de confort, posibilităţi de recreere, transport). Ordinea economică internă

82 A National Security for New Cenîuiy, the White Hoiise, May 1997, pag. i.

62

este vitală pentru ca cetăţenii să poată vinde ori cumpăra bunuri şi servicii. Un sistem bancar viabil, o reţea de transport eficientă, centre productive industriale şi agricole, un sistem extins de asigurare a unei game largi de servicii sprijină dezvoltarea economiei naţionale. Politicile guvernamentale, ca de exemplu: impozitele, controlul salariilor, asigurările sociale, controlul preţurilor şi protecţia consumatorilor, afectează forţa şi performanţele economiei naţionale. Cum însă nici o economie nu este autarhică, ci parte a sistemului economic mondial-global, toate naţiunile trebuie să participe la schimbul internaţional de materii prime, produse finite şi servicii.

Piaţa internă şi comerţul internaţional ale unei naţiuni se întrepătrund şi interconectează. Ratele de schimb ale monedelor naţionale, inflaţia, rata dobânzii şi tarifele vamale afectează stabilitatea schimburilor economice internaţionale, în timp ce balanţa comercială a unei naţiuni influenţează piaţa forţei de muncă şi nivelul de trai al populaţiei.

Cererea şi oferta de materii prime însoţite de împuţinarea resurselor pot cauza, de asemenea, fluctuaţii ale pieţei mondiale, care au un efect de cascadă pe piaţa internă. Haosul economic global generează haos în economia internă a unei naţiuni, care, la rândul său, poate crea instabilitatea politică, ceea ce ameninţă supravieţuirea naţiunii, independenţa politică şi integritatea teritorială a naţiunii respective. De aceea, fiecare naţiune are un interes vital în a promova şi proteja o economie stabilă şi funcţională.

În strânsă legătură cu stabilitatea economică este interesul pentru ordinea şi stabilitatea internaţională. Statele interacţionează şi cooperează pentru a-şi proteja şi promova interesele. Existenţa ori, dimpotrivă, inexistenţa căilor de comunicare şi de dialog pot conduce la constituirea sau, respectiv, la distrugerea relaţiilor internaţionale productive, de întrajutorare.

De-a lungul timpului, cele mai multe state au acceptat „regulile jocului", de a asigura interacţiunea mijloacelor lor diplomatice, economice sau militare. De exemplu, când Iraqul a invadat Kuwaitul şi a anunţat asimilarea sa ca a 19-a provincie, majoritatea statelor au perceput aceasta ca o agresiune şi ca o violare a suveranităţii unui stat independent. Comunitatea internaţională, prin intermediul O.N.U., a condamnat invazia, deoarece ea viola dreptul internaţional, ameninţa piaţa mondială a petrolului (şi prin urmare stabilitatea economică) şi periclita supravieţuirea chiar şi a altor state din regiunea Golfului Persic. Deoarece comunitatea internaţională în general şi statele puternic industrializate în special au un interes vital în a menţine stabil preţul petrolului la nivel mondial şi a asigura securitatea şi stabilitatea regională în Orientul Mijlociu, ele au considerat agresiunea iraqiană drept o ameninţare la adresa stabilităţii globale.

Tragedia din Bosnia - Hertzegovina şi mai recent cea din Kosovo sunt alte exemple de cum statele din regiune şi din lumea întreagă au diferite grade de interes în a promova stabilitatea în Balcani în general şi în noile state independente create ca urmare a destrămării fostei Iugoslavii în special.

În Strategia de Securitate Naţională a României, identificăm trei categorii de interese naţionale ale ţării noastre. Primul grup de interese constă în adâncirea şi lărgirea democraţiei, dar şi asigurarea bunăstării cetăţenilor. Al doilea grup de interese face referire la supravieţuirea şi securitatea statului român şi din nou la continuitatea procesului democratic. Ultimul grup de interese constă în menţinerea identităţii naţionale a românilor din afara graniţelor ţării şi a legăturilor lor cu ţara noastră.

63

În mod normal, fiecărui interes naţional trebuie să-i corespundă unul sau mai multe obiective naţionale. Obiectivele naţionale sunt activităţi ce răspund nevoii unei naţiuni de a urmări promovarea, protejarea sau atingerea intereselor sale. Ele derivă din idealul şi interesele naţionale, pentru a căror îndeplinire se elaborează o politică sau o strategie naţională pe baza căreia se depun eforturi şi se alocă resurse, se arată în Dicţionarul de Terminologie Aprobată al Departamentului Apărării al Statelor Unite ale Americii.83 Obiectivele menţionate se apreciază a fi rezultatele dorite ale unei strategii de securitate naţională sau acea stare a sistemului social ce se doreşte a fi atinsă.

Pentru îndeplinirea obiectivelor naţionale se definesc politici, se asumă angajamente şi se elaborează programe.

Politicile reprezintă termenul cel mai utilizat în discursul privind securitatea naţională şi relaţiile internaţionale, deoarece definiţia lor are gradul de generalitate cel mai accentuat din toată terminologia ştiinţelor politice. La modul general, prin politici se înţeleg direcţii de acţiune desemnate pentru atingerea unui obiectiv specific84.

Formularea unei asemenea politici poate să fie sub forma unei concepţii generale, a unui curs de acţiune sau numai sub forma unei intenţii. De exemplu, dacă interesul României este de a asigura menţinerea identităţii naţionale a românilor din afara ţării şi a legăturilor lor cu ţara de origine (conform Strategiei de Securitate Naţională a României), atunci o politică corespunzătoare pentru atingerea acestui interes (care în realitate este un obiectiv naţional strategic şi un interes) va fi aceea de a sprijini organizaţiile românilor ce trăiesc în ţările învecinate României, precum şi în alte ţări.

Angajamentele sunt expresia intenţiei unui stat de a utiliza instrumentele de putere pe care le deţine. în timp ce noţiunea de politică exprimă o intenţie generală, un curs de acţiune ori, dimpotrivă, limitările pe care şi le autoimpune un stat în acţiunile sale, angajamentul unui stat de a pune în practică o anumită politică constituie elementul de decizie şi însuşi motorul ce determină operaţionalizarea unei anumite politici pe baza unui program. Ele aduc statul respectiv mai aproape de execuţia fizică a politicii de securitate naţională şi clarifică această politică prin acţiune practică.

Statele îşi exprimă angajamentul şi îşi materializează deciziile în forma tratatelor, înţelegerilor, legilor şi hotărârilor parlamentelor şi guvernelor respective.

Programul este o dovadă concretă, tangibilă a angajării statului. Prin programe se alocă resurse în sprijinul obiectivelor, politicilor şi angajamentelor pe care şi le asumă acesta. Programele şi angajamentele reprezintă mijloacele (resursele) strategiei de securitate naţională. Operaţionalizarea programelor destinate prezervării şi promovării securităţii se face prin intermediul instrumentelor de putere ale statului.

În ceea ce priveşte instrumentele de putere ale statului, majoritatea autorilor apreciază că acestea se referă la patru domenii: diplomatic, informaţional, economic şi militar.

Instrumentele de putere ale statului sunt resurse utilizabile, care pot fi modificate şi direcţionate în mod semnificativ de către puterea politică, în funcţie de interesele şi obiectivele naţionale. Raportul dintre utilizarea instrumentelor de putere pentru afirmarea idealului şi intereselor naţionale este de asemenea modificabil, în funcţie de riscurile şi ameninţările ce se manifestă la un moment dat în mediul internaţional strategic.

83 Joint Pub. 1-02, DOD Dictionary, Updated thru April 1997, JCS, USA, pag. 36084 Charles W. Kegley jr., Eugene R. Wittkopf, World Politics, Trend and Transformation, Sixth Edition, St. Martin's Press, New York, 1997, pag. 537

64

Strategia de Securitate Naţională a României este documentul primordial pe care trebuie să se clădească programele de guvernare, indiferent de culoarea politică a unui guvern sau altul. Pe baza intereselor şi obiectivelor naţionale se formulează programele economice, sociale, de siguranţă naţională etc. ale guvernului, strategia de securitate având un rol director pentru strategiile sectoriale şi departamentale şi în final pentru programul politic de guvernare. în această viziune, Strategia de Securitate Naţională a României este baza elaborării Strategiei Militare a României, care este în acelaşi timp un produs, dar şi un proces de distribuire şi aplicare a puterii militare pentru a îndeplini obiectivele naţionale în timp de pace, criză, conflict şi război. Ca şi Strategia de Securitate Naţională şi Strategia Militară a României este un document ce va fi revizuit şi eventual reformulat periodic. Deoarece mediul strategic internaţional se află în continuă schimbare, implicând modificări uneori mai rapide decât capacitatea organismelor naţionale abilitate de a analiza, dezbate şi stabili un răspuns adecvat, este necesar ca formularea Strategiei de Securitate Naţională a României, ca şi a Strategiei Militare să ţină cont de forţele şi tendinţele ce se manifestă în mediul internaţional.

Varietatea numărului de forţe şi tendinţe afectând comunitatea internaţională este probabil mai mare ca niciodată. Astăzi nici un stat nu-şi poate utiliza instrumentele de putere fără a ţine cont de forţele şi tendinţele globale ce se manifestă în mediul internaţional.

O forţă ce acţionează în mediul internaţional este un factor ce influenţează capacitatea statelor de a-şi atinge obiectivele. Statele răspund forţelor ce se manifestă în mediul strategic internaţional, reducând ori, după caz, amplificând eficacitatea unora din elementele lor de putere sau modificându-şi intenţia de a folosi alte instrumente de putere.

Tendinţele ce se manifestă în mediul internaţional strategic reprezintă direcţiile pe care acţiunea forţelor o dau securităţii internaţionale. De exemplu, ultranaţionalismul poate fi considerat o forţă acţionând în zona Balcanilor. Dezintegrarea statelor multinaţionale este una din tendinţele pe care această forţă a imprimat-o cursului evenimentelor din zonă, spaţiul ex-iugoslav reprezentând un exemplu tragic, mai mult decât elocvent.

Forţele şi tendinţele ce acţionează în economia globală mondială au o importanţă crescândă asupra securităţii şi bunăstării naţiunilor. Interdependenţa crescândă a tuturor economiilor naţionale, conducând la o dependenţă sporită a statelor unele faţă de altele datorită nevoilor de materii prime, energie şi pieţe de desfacere, poate fi considerată una din cele mai importante tendinţe ce se manifestă în prezent.

Interesele şi obiectivele de securitate naţională ale României coincid cu ale multor state, dar în acelaşi timp se află în competiţie cu ale altora. Strategia de Securitate Naţională a României are menirea de a asigura concordanţa dintre interese şi obiective şi stabilitatea şi securitatea continentală şi regională.

6. RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE. VULNERABILITĂŢILE

SECURITĂŢII NAŢIONALE

65

Riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile se analizează îndeobşte în raport cu tendinţele economice, politice, militare, ştiinţifice şi culturale etc. în scheme ce includ raporturi/balanţe de putere, interese, scopuri etc. De cele mai multe ori, premisele ameninţărilor şi riscurilor de securitate sunt incluse în vulnerabilităţi (slăbiciuni interne ale sistemelor).

6.1. Precizări teoreticeAnalizele clasice utilizează statul ca unitate de comportament. B. Buzan, de

exemplu, susţine că „statele sunt, de departe, cel mai puternic tip de unitate din sistemul internaţional al legitimităţii politice”. Statul domină în privinţa autorităţii, supunerii şi instrumentelor de forţă. Punctul de vedere că statul este o entitate social-politică definită teritorial, prevalează în lumea contemporană. Conceptul sistemic de stat pare cel mai indicat pentru analizele de securitate (statul însemnând instituţii şi societăţi integrate în sisteme de relaţii regionale, continentale şi globale).

Statul depinde de: baza fizică, ideea de stat şi exprimarea instituţională a acestuia. „Un stat fără o idee unificatoare – consideră B. Buzan – poate fi atât de dezavantajat, încât să devină incapabil să-şi menţină existenţa într-un sistem internaţional competitiv”85. Statul trebuie să aibă o bază fizică de populaţie şi teritoriu, instituţii, ideea de stat, mărime şi suveranitate (autoguvernare). Ameninţările şi pericolele vizează atât ideea de stat cât şi instituţiile şi baza fizică (teritoriul şi populaţia).

Din acest punct de vedere, analiştii împart statele în mai multe categorii, cel mai adesea în state slabe şi state puternice (după gradul de coeziune socio-politică, dimensiune, capacitate militară şi economică, plasare geopolitică, voinţă politică). Insecuritatea reflectă o combinaţie de „vulnerabilităţi şi ameninţări”. Politica de securitate naţională şi internaţională se concentrează pe contracararea ameninţărilor şi diminuarea vulnerabilităţilor. Ameninţările pot fi: politice, militare, sociale, economice, ecologice etc. Ele se clasifică după: identitatea lor, apropierea în timp şi spaţiu, probabilitatea realizărilor, gravitatea consecinţelor, circumstanţele istorice etc.

În mediile de specialitate, problematica securităţii se studiază la nivelurile: individ, stat, societate internaţională. Între stat şi sistemul internaţional de securitate s-ar plasa aşa-numitele „complexe de securitate” (grupuri regionale sau zonale de state, caracterizate prin relaţii de amiciţie/inamiciţie şi distribuţia puterii – raporturi de forţe). Acelaşi B. Buzan identifică şi câteva complexe de securitate: America de Sud, Marele Orient Mijlociu (ca Maghrebul), Africa de Sud, Asia de Sud, Asia de Sud-Est, cu spaţii tampon între ele. Cei mai mulţi experţi sunt de acord că sistemul internaţional actual este anarhic (lipsit de o conducere centrală).

În lucrările de profil se operează şi cu aşa-numitele ansambluri regionale, mai mult sau mai puţin integrate în economia mondială: NAFTA (SUA, Canada, Mexic 21 634 000 milioane km2, peste 420 milioane locuitori), America Centrală şi de Sud (18 623 000 km2, 430 milioane locuitori), UE (4 milioane km2, 455 milioane locuitori), Europa de Est şi fosta URSS (23 milioane km2), Maghreb şi Orientul Mijlociu (12 570 milioane km2, 422 milioane locuitori), Africa Subsahariană (24 559 000 km2, 726 milioane locuitori), Asia de Sud (4 481 000 km2, peste 1,4 miliarde locuitori), Pacificul Oriental (24 827 000 km2, 2 miliarde locuitori).

85 Pe larg în B. Buzan, Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000

66

Dintre organizaţiile de cooperare şi integrare economico–politică regionale, se detaşează: NAFTA, UE, NATO, Consiliul de Cooperare al Golfului, CSI, Uniunea Africană, Organizaţia Grupului de la Shanghai, ASEAN, Asia – Pacific, Liga Arabă, Organizaţia Conferinţei Islamice, G 7–8 etc.

6.2. Contextul internaţional actualExistenţa modernă a naţiunilor şi statelor – a ansamblului planetei noastre –

presupune un permanent avans al cunoaşterii, capacitatea de a analiza şi prognoza, spiritul de adaptare şi acţiunea anticipativă. În acest context, realizarea securităţii în multiplele ei ipostaze reprezintă o condiţie obligatorie a supravieţuirii şi dezvoltării sistemelor social–politice. În mediile academice sau în centrele superioare de decizie, securitatea tinde să fie abordată în termeni asociaţi situaţiei drepturilor omului, interesului naţional şi cooperării/concurenţei internaţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării, vulnerabilităţilor, pericolelor, ameninţărilor, riscurilor la nivelurile individual, naţional, zonal, regional sau global. Analiza de securitate include de obicei alegerea politică, capabilităţile şi intenţiile unui actor internaţional, şi tot mai presant, ameninţările. Securitatea s-a transformat mai mult decât oricând într-o problemă globală.

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale existenţei sociale. Războiul Rece s-a sfârşit în anii 1990–1991, URSS şi Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO şi UE s-au extins spre Est, în direcţia bazinului Mării Negre, Caucazului şi Orientului Apropiat (de fapt între Marea Baltică şi Marea Neagră), UE accede spre statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA. În acelaşi timp, F. Rusă şi-a redus influenţa politico–militară la un moment dat, dar aspiră la o poziţie internaţională deosebită. R.P. Chineză şi India nutresc la rândul lor ambiţii de „superputeri politico-economice”; SUA rămân încă singura „hiperputere” (economică, tehnologică, politică şi militară). Globalizarea înregistrează progrese notabile (cooperare/concurenţă internaţională). Se amplifică revoluţiile în informatică, biologie, ştiinţele exacte, tehnologie, în „explorarea spaţiului cosmic”, armele devin tot mai puternice şi mai „inteligente” etc. Cunoaşterea avansează în ritmuri ameninţătoare, cunoştinţele se difuzează rapid şi pe spaţii extinse, evenimentele se înlănţuie „ameţitor” şi „derutant”, ritmul istoriei s-a accelerat considerabil.

Vechii actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională; alţi actori - de tip statal, sisteme integrate economico–politic şi militar, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale - îşi dispută şi împart „prima scenă a lumii”. Acum, la începutul mileniului III, este foarte clar că se naşte o nouă lume, chiar dacă într-un fel, continuă să coexiste cel puţin „trei lumi” (în curs de industrializare-modernizare, industrială şi postindustrială în conformitate cu o terminologie deja consacrată).

6.3. VulnerabilităţiEle se asociază cu procesele economico–sociale în derulare, resursele materiale

existente, condiţiile de mediu, cu multiplele ipostaze ale comportamentului actorilor statali şi nonstatali.

Globalizarea a devenit, poate, problema cea mai arzătoare a vremurilor pe care le trăim. Toţi încearcă să o înţeleagă şi să atragă de partea lor oportunităţile create de acest fenomen. Aşa cum se constată şi în studiul specialiştilor Institutului de Studii Strategice

67

al Universităţii Naţionale de Apărare al SUA, „secolul XXI va fi primul secol cu adevărat global”. Prin urmare, tendinţa dominantă, unanim recunoscută, constă în integrarea la scară globală a principalelor forţe ale economiilor, tot mai puţin naţionale şi tot mai mult dependente de centrele globalizatoare.

Interdependenţa între ţări a crescut şi prin urmare, conjunctura internaţională determină tot mai mult conjunctura naţională, prin simplul fapt că exporturile reprezintă o parte tot mai importantă a producţiei. Astfel o recesiune în ţara unui partener comercial va avea repercusiuni inevitabile. În acest sens, toate ţările suportă constrângeri din exterior. Amploarea acestora depinde de gradul de deschidere al ţării respective.

Din sfera tehnologiei şi a economiei, globalizarea se revarsă tot mai puternic în cele mai variate domenii ale vieţii sociale: raporturi politice, sociale, demografice, de mediu, militare, cultură, religie, civilizaţie, mentalităţi etc. Fiind un proces prin care lumea tinde să devină un spaţiu unic, globalizarea este fie contestată (de conservatori), promovată în mod curajos (de liberali), ca „instrument” al prosperităţii universale, păcii şi libertăţii, fie tratată ca pe un pericol din unghiul suprateritorialităţii şi dimensiunii planetare a relaţiilor sociale (de critici)86. Ea creează deopotrivă oportunităţi şi vulnerabilităţi pentru oricare entitate socială. Astfel, cea mai mare parte a prosperităţii mondiale şi îmbogăţirea standardului de viaţă din ultimii ani derivă din expansiunea comerţului global, investiţiilor, informaţiilor şi tehnologiei. De asemenea globalizarea a ajutat la progresul democraţiei prin extinderea „pieţei de idei” şi a idealurilor de libertate.

Aceste noi fluxuri comerciale de investiţii, informaţii şi tehnologie transformă securitatea naţională. Globalizarea ne-a expus la noi provocări, a schimbat modul în care cele vechi aduceau atingere intereselor şi valorilor noastre, dar în aceeaşi măsură a îmbunătăţit vizibil capacitatea noastră de a răspunde. Exemplele sunt nenumărate: provocările la adresa sănătăţii publice precum pandemiile (HIV/SIDA, gripa aviară), care nu cunosc graniţe; comerţ ilicit de droguri, fiinţe umane sau arme, ce exploatează uşurinţa de transport şi schimb a erei moderne; distrugerea mediului, cauzată de om sau de mari dezastre, precum inundaţii, uragane, cutremure sau tsunami. Pe de altă parte, statele fiind tot mai interdependente, se pot asocia mai uşor pentru combaterea ameninţărilor amintite.

Resursele energetice şi de materii prime sunt în general limitate şi repartizate integral pe suprafaţa planetei. Expansiunea industrială şi globalizarea economică acţionează ca „devoratoare” de materii prime şi produse energetice. Energetica se bazează pe combustibili fosili şi nucleari, nu pe resurse regenerabile. Cei mai mari consumatori sunt SUA, R.P. Chineză şi UE. Consumurile mondiale de ţiţei brut tind spre 80-90 barili/zi (extracţie de 20 milioane de barili/zi în regiunea Golfului), încă de la începutul secolului XXI; cel de gaze naturale a atins aproximativ 2 500 miliarde m 3 în 2000, la rezerve estimate de 160 000 m3. Consumul de cărbune solid a evoluat spre 2 200 milioane tone în anul 2000. China şi Asia de Est şi Sud–Est (fără Japonia) vor consuma 30% din petrolul mondial spre 2010. Stocurile de petrol OECD sunt de 40 milioane barili/zi.

86

? J. A. Schulte, Beyond the Buzzard: Toward a Critical Theory of Globalization, în Koffman Eleonore şi Gillian Youngs (eds.), “Globalization. Theory and Practice”, Pinter, London, 1966.

68

În regiunea Golfului se află în jur de 60% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 25% din rezervele mondiale, Irakul de 10%, Caspica şi Asia Centrală de 7%, iar F. Rusă aproximativ de 5%.

În domeniul gazelor naturale, clasamentul resurselor este condus de F. Rusă cu peste 47 000 miliarde m3, urmată de Iran 24 000 miliarde m3, Qatar 7000 miliarde m3, Arabia Saudită 6 000 miliarde m3, EAU 6 000 miliarde m3, SUA şi Algeria 5000 miliarde m3, Venezuela, Nigeria, Irak, Indonezia, Australia, Malaysia între 4 200–2 200 miliarde m3. Până în anul 2030, ar trebui investiţi 20 000 miliarde dolari pentru satisfacerea cererii mondiale de energie.

Suprafeţele împădurite acoperă 3 856,1 miliarde ha, dar tăierile masive şi abuzive s-au intensificat în America Latină, Africa şi Asia de Sud şi Est. Energiile noi (atomică, eoliană, solară, pe bază de hidrogen etc.) se dezvoltă într-un ritm inferior nevoilor de producţie. Nevoile sporite determină o competiţie în amplificare pentru energie (hidrocarburi) cu polarizarea atenţiei pe statele Golfului, bazinul caspic, Siberia de Est şi de Vest, Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud, Canada etc. Interesant este că şi competiţiile şi conflictele politico-militare se concentrează în spaţiile respective.

Asigurarea hranei este o problemă care preocupă cu precădere ţările suprapopulate sau sărace în resurse naturale din Africa şi Asia de Sud. Alături de lipsa de educaţie şcolară şi de asistenţă medicală calificată, foametea condamnă şi periclitează viaţa a peste 1 miliard de oameni (din cele peste 6 miliarde de locuitori ai planetei).

Resurse insuficiente de apă. Este o vulnerabilitate care afectează în special statele şi societăţile din Africa Sahariană, Orientul Apropiat şi Mijlociu sau Asia Centrală. Cele mai importante resurse de apă se plasează în Canada (2 850 km3), Papua Noua Guinee (810 km3), Norvegia, Noua Zeelandă, R.D. Congo etc. Resurse minime şi slabe au: Kuwaitul (0,02 m3), EAU, Mauritania, Libia, Iordania, Egipt, Yemen, Turkmenistan etc. Competiţia pentru resurse de apă opune ţările, uneori în forme violente, Orientul Apropiat şi Mijlociu – Turcia, Siria, Israelul, Iordania şi Irakul.

Degradarea mediului continuă să afecteze grav echilibrele naturale ale Terrei. Cele mai simple exemple ale transformării decisive în intensitate şi extensiune a problemelor contemporane de mediu sunt cele referitoare la încălzirea globală şi la subţierea stratului de ozon87. Încălzirea globală este provocată de acumularea în atmosferă a unor cantităţi periculoase de gaze (dioxid de carbon, metan, oxid de azot şi sulf, clorofluorocarbonaţi), ajungându-se treptat la producerea „efectului de seră” (inclusiv la topirea catastrofală a calotelor polare, ridicarea nivelului mărilor, pierderea fertilităţii solurilor). Subţierea stratului de ozon permite razelor ultraviolete să determine efecte asemănătoare încălzirii globale. Conferinţa internaţională de la Paris din februarie 2006 sau forumul de la Davos au evidenţiat necesitatea unor măsuri ferme de mediu. UE şi SUA au adoptat strategii mai hotărâte în acest sens. Totuşi lumea se află departe de o armonizarea globală în domeniul mediului.

Problemele populaţiei. Tendinţa de creştere ritmică se manifestă cu pregnanţă în China, India, Asia de Sud–Est, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Până spre 2050, actuala populaţie, de 6 miliarde locuitori, probabil că se va dubla. Expansiunea demografică (cu urmări economice, şocuri politice şi militare) se intersectează cu îmbătrânirea şi reducerea populaţiei în F. Rusă şi chiar în SUA ori UE. Suprapopularea unor ţări şi

87 Pe larg în Transformări globale, Bucureşti, Polirom, 2004.

69

regiuni coroborată cu accentuarea sărăciei în spaţiile respective alimentează valurile de imigranţi ce ameninţă să „inunde” UE şi SUA. Pe de altă parte, există legături directe între expansiunea demografică şi exploatarea sălbatică şi degradarea solurilor, defrişarea pădurilor, conflictele economice şi etno-culturale etc.

Bolile, sărăcia extremă, degradarea educaţiei etc. sunt tot atâtea vulnerabilităţi ale contemporaneităţii. Zeci de milioane de oameni sunt atinşi de SIDA, cu precădere în Africa Subsahariană. Sporirea populaţiei în statele Golfului, Teritoriile Palestiniene, India, Bangladesh, Angola, R.D. Congo etc., combinată cu susţinerea actualelor sisteme de redistribuire a resurselor materiale va continua să stimuleze instabilităţile locale şi regionale.

În mod similar depopularea unor teritorii întinse şi foarte bogate în resurse (în Siberia de pildă), plasate în vecinătatea unor state în expansiune demografică (China) generează tot instabilitate politico-militară. Europa de Vest are o tendinţă de reducere şi îmbătrânire a populaţiei ce stimulează afluxul de imigranţi din „lumea a treia”, cu o multitudine de riscuri. SUA însă îşi menţin natalitatea convenabilă şi se preocupă de controlul imigraţiei (populaţia SUA a sporit cu 130 milioane locuitori în 50 de ani).

Dezechilibrele dintre statele bogate şi majoritatea statelor sărace afectează atât economia mondială, cât şi stabilitatea socială în vaste spaţii din America Latină, Africa, Asia etc. În raport cu indicatorul VNB, Grupul NAFTA (SUA, Canada, Mexic) îşi menţine cota de 35% din VNB-ul mondial, Europa Occidentală 27% şi Pacificul de Vest 24-25%; America Centrală şi de Sud acoperă aproximativ 4,2%. Maghrebul şi Orientul Mijlociu 3%; Africa Subsahariană 1%, Asia de Sud 1,9%. Sprijinirea economiilor subdezvoltate şi a ţărilor sărace au figurat pe agendele mai multor reuniuni internaţionale, de la runda de la Doha până la conferinţele speciale rezervate Africii (2005-2006). Dezbaterile continuă pe tema alocării unui ajutor de dezvoltare ce ar putea atinge până la 1% din PIB-ul statelor OECD.

Investiţiile străine directe (ISD) s-au diminuat într-o oarecare măsură, iar parţial, destinaţia lor s-a modificat. La sfârşitul anului 2000 s-a consemnat o sumă de 1 500 miliarde dolari, reducându-se la 534 miliarde dolari în 2002. Spre ţările dezvoltate s-au îndreptat în 2000, 1 227 miliarde dolari, spre America Latină, 95,4 miliarde dolari, spre Europa de Est, 26,6 miliarde dolari, spre Africa 8,7 miliarde dolari, spre Asia şi Pacificul de Vest 133 miliarde dolari. Peste 50 miliarde dolari au fost rezervate Chinei în 2003.

În 2002, dintr-un total de 534 miliarde dolari ISD, 349 miliarde dolari au luat drumul ţărilor dezvoltate şi numai 6 miliarde dolari pe cel al Africii. Repartiţia pe state situează R. P. Chineză pe primul loc, Franţa pe locul doi, în timp de SUA ocupă locul patru. În 2001, SUA se plasau pe primul loc, cu 17% din totalul ISD, urmate de Marea Britanie, Franţa, Benelux, China. Douăsprezece ţări totalizau 530,3 miliarde dolari (72% din total).

SUA continuă să atragă investiţii şi economia sa îşi menţine creşterea constantă (4-5%); investiţiile asiatice în această ţară le-au depăşit pe cele vest-europene. Deşi un dolar slăbit stimulează exporturile, fluxurile ISD cer un dolar puternic. În 2005, Japonia a primit 35,5 miliarde dolari, reprezentând 15% din investiţiile directe din China şi 12% din SUA. În acelaşi timp, Ajutorul Public pentru Dezvoltare (APD) s-a redus la 53,2 miliarde dolari în 2002, sporind însă în 2003 la 57 miliarde dolari. SUA alocă aproape 13 miliarde dolari în 2003, Japonia 9,2 miliarde dolari, Germania 5,36 miliarde dolari, Franţa 5,16 miliarde dolari, Marea Britanie 4,75 miliarde dolari etc.

70

ONU, BM, OIM, UN Habitat, Interamerican Development Bank, G8 au elaborat mai multe programe de combatere a sărăciei. Pe lângă contribuţiile directe se contează pe diverse forme de stimulare a dezvoltării locale. Programe antisărăcie au UA, Venezuela, Ecuador, Bolivia, Brazilia, India, China, F. Rusă etc. Germania, la preşedinţia G8, susţine anularea datoriilor statelor foarte sărace (58 miliarde dolari în 2005), sporirea ajutorului internaţional şi un „parteneriat pentru Africa”.

Runda Doha. Agricultura rămâne unul dintre obstacolele în calea definitivării negocierilor de liberalizare a comerţului desfăşurate sub egida OMC. SUA şi UE îşi sponsorizează masiv producătorii, prestaţia lor fiind criticată atât de ţările în curs de dezvoltarea, cât şi de exportatorii din grupul format în jurul Australiei.

Un raport al administraţiei de la Washington susţine că UE contribuie cu cca. 90% din totalul subvenţiilor pentru export de pe plan mondial. Nu trebuie uitat că statul american recurge des la practica ajutorului legat, condiţionând asistenţa externă de achiziţionarea de bunuri americane, mai ales alimentare. Practica este echivalentă financiar cu o subvenţie pentru export.

UE şi Statele Unite se situează pe primele locuri în ceea cea priveşte totalul finanţării agricole, conform documentului citat. Americanii consideră că europenii deţin peste jumătate din asistenţa ce „deformează” comerţul. În schimb 70% din fondurile SUA destinate agriculturii nu intră în acest cadru, deşi şi acestea afectează schimburile. PAC este cifrată la circa 40% din bugetul comunitar. P. Mandelson, comisarul UE pentru Comerţ, afirma totuşi că Uniunea ar putea lua în calcul anul 2013 ca dată limită inferioară pentru anularea subvenţiilor exporturilor agricole (25 decembrie 2005, reuniunea OMC, Hong-Kong). Brazilia insistă asupra anului 2010. UE nu acceptă nici accesul liber pe pieţe pentru produsele din statele cele mai puţin dezvoltate (PMA). Ar trebui ca şi statele în curs de dezvoltare să-şi deschidă pieţele de servicii şi de produse manufacturate. Ca şi Brazilia, SUA acuză UE de „blocare” a negocierilor pentru liberalizarea comerţului mondial. UE, în schimb, apreciază că „ajutoarele umanitare şi alimentare” acordate de SUA susţin propria producţie agricolă. Asemenea dispute amână numeroase iniţiative de comerţ liber şi de ajutor pentru dezvoltare.

Divergenţe între Statele Unite şi Uniunea Europeană în ceea ce priveşte abordarea problemei ajutorului către statele în curs de dezvoltare şi reforma Naţiunilor Unite s-au menţinut şi în 2005-2008. După ce Washingtonul a „evitat” să acorde Germaniei un loc de membru permanent în Consiliul de securitate al ONU, s-a propus pe ultima sută de metri revizuirea drastică a strategiei de ajutorare a ţărilor sărace. Mai precis, americanii au dorit, printre altele, eliminarea referinţei la pragul ţintă de 0,7% din PIB pentru asistenţa de dezvoltare şi reducerea drastică a paragrafului despre sărăcie.

Europenii au criticat poziţia americană, care riscă să încordeze inutil relaţiile Nord-Sud. Liderii G8 au confirmat decizia miniştrilor de Finanţe de a anula datoria multilaterală a statelor celor mai îndatorate din Africa Subsahariană, evaluată la circa 40-50 miliarde dolari. Creanţele către Banca Mondială, FMI şi Banca Africană pentru Dezvoltare implică un serviciu apreciat undeva între 1-2 miliarde dolari anual, pentru care datornicii ar fi fost obligaţi să-şi asume noi credite. În schimb statele africane au promis că vor aplica măsuri pentru „buna guvernare”, democratizare, liberalizare economică ş.a.m.d.

Rămân datoriile private şi cele bilaterale, cu un serviciu apreciat la cca. 6 miliarde anual. Totalul creanţelor se ridică la aproximativ 300 miliarde de dolari. Liderii G8 au

71

căzut de acord asupra suplimentării ajutorului cu 50 de miliarde dolari, dintre care 25 miliarde dolari sunt destinaţi Africii până în 2010. Decizia a fost criticată din cauza termenului considerat prea îndepărtat şi a concesiilor minime făcute de Statele Unite. S-a apreciat că sumele ar trebui puse imediat la dispoziţie pentru a se evita eşecul îndeplinirii obiectivelor Declaraţiei Mileniului.

Premierul Tony Blair solicitase statelor industrializate să contribuie cu 0,7% din PIB pentru dezvoltarea Africii reluând concluziile summitului ONU din 1992, ale Conferinţei din 2000 şi ale reuniunii de la Monterrey din 2002. Membrii G8 furnizează cca. 0,3% din PIB ca ajutor, dintre care jumătate este oferit de Uniunea Europeană. Cu circa 0,15% din Produsul Intern Brut destinate dezvoltării, SUA au lansat un program individual, subfinanţat, condiţionând asistenţa de o serie de criterii stricte, gen combaterea corupţiei, „buna guvernare” etc. Sprijinirea economiilor subdezvoltate şi a ţărilor sărace figurează în continuare pe agenda mai multor reuniuni internaţionale, de la runda Doha, până la conferinţele speciale rezervate Africii (2005-2006). Dezbaterile continuă pe tema alocării unui ajutor de dezvoltare estimat până la 1% din PIB-ul statelor OECD.

Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU) la nivelul 2004 – care include VNB pe locuitor, cât şi educaţia, sănătatea, condiţiile de viaţă şi muncă, speranţa de viaţă etc. – stabileşte o ierarhie aparte: pe locul 1 se află Norvegia, 2 Islanda, 3 Suedia, 4 Australia, 7 SUA, 8 Canada, 9 Japonia, 13 Marea Britanie, 17 Franţa, 18 Germania, 63 F. Rusă. În cadrul Europei Est-Centrale ierarhia este următoarea: 28 Slovenia, 32 Cehia, 35 Polonia, 38 Ungaria, 41 Estonia, 57 Bulgaria, 72 România (din 175 de state). 36 de state din Africa Subsahariană se află pe ultimele poziţii, iar 10 state din Europa de Nord, pe primele 15 poziţii.

Statele Unite, Japonia şi Germania acumulează peste 50% din VNB-ul mondial, iar primele 20 de state dezvoltate, 85% din VNB-ul mondial (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, China, Italia, Canada, Spania, Mexic, Brazilia, India, Coreea de Sud, Olanda, Australia, Taiwan, Elveţia, Argentina, F. Rusă şi Belgia). Puterea economică şi bunăstarea se concentrează aşadar în Nord.

Buna guvernare şi respectarea drepturilor omului. În ultimii ani, dimensiunea non-militară a securităţii a câştigat teren în faţa celei militare. Motivul este simplu, fiind evocat deseori în studiile de securitate: conştientizarea faptului că, odată cu sfârşitul Războiului Rece, ameninţarea militară de mare amploare s-a diminuat, ea fiind înlocuită de noi riscuri, pericole şi ameninţări de natură politică, economică, socială, ecologică etc. Totuşi, există o constantă ce traversează aceste două perioade de timp: nevoia de democratizare şi dezvoltare nu numai a fostelor ţări comuniste, ci şi a altor ţări slab dezvoltate din întreaga lume. Intensitatea acestei nevoi a variat în funcţie de paradigmele existente într-un moment sau altul al istoriei recente, atingând punctul culminant cu operaţii militare în Orientul Apropiat şi Mijlociu, după momentul 11 septembrie 2001.

Schimbarea a fost reflectată şi în strategiile de securitate ale anilor ’90. Pe lângă lupta împotriva terorismului şi integrarea europeană şi euroatlantică, statele europene şi nu numai (de exemplu SUA, ca unică superputere a lumii) au introdus noi concepte: proasta guvernare, ca potenţial de risc şi buna guvernare, ca deziderat şi modalitate de realizare a stării de securitate. Buna guvernare se asociază cu respectarea drepturilor omului şi cu starea de democratizare a societăţii.

72

Organizaţii internaţionale, precum ONU, Comisia Europeană sau Banca Mondială au început să se preocupe din ce în ce mai mult de identificarea şi rezolvarea problemelor de guvernare şi de democratizare. Buna guvernare a devenit o condiţie esenţială pentru asistenţa de dezvoltare furnizată de agenţiile internaţionale donatoare. De asemenea, buna guvernare reprezintă una dintre principalele ţinte ale Scopurilor de Dezvoltare a Mileniului, agenda ONU pentru reducerea sărăciei şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. În raport cu guvernarea democratică se înfruntă sisteme de valori diferite, de la cele occidentale, la „democraţia controlată sau socială”.

O vulnerabilitate majoră a lumii contemporane rezidă în raportul dintre tendinţele dezvoltării accelerate ştiinţifice şi economice (tendinţe de mondializare) şi sistemele sociale, politice şi instituţionale în lentă prefacere. La fel se conturează o tensiune majoră la nivelurile culturilor şi mentalităţilor, ideologiilor şi credinţelor religioase confruntate cu mondializarea.

Capacitatea de a gestiona (stăpâni) schimbarea la nivelurile local, naţional, regional şi mondial în economie, societate, politică şi în plan spiritual se conturează drept principalul factor de succes/insucces al acţiunii umane. Promovarea relaţiilor contractuale, a modelelor manageriale în planificarea şi realizarea celor mai importante acţiuni sociale se dovedeşte treptat superioară folosirii excesive a puterii şi comenzii strict ierarhizate.

Occidentul va trebui – consideră Sophie Bessis – să înveţe să construiască împreună cu ceilalţi. Faza terminală a unei evoluţii cu rădăcini vechi zdruncină o organizare a raporturilor mondiale care păruse imuabilă, aceea în care stăpânitorii se comportau ca şi cum erau singuri pe pământ. Unificarea planetei care se înfăptuieşte astăzi sub egida Occidentului şi pe care o numim mondializare, necesită, în mod paradoxal, ca acesta să inventeze noi limbaje şi noi raporturi cu ceilalţi. Mai mult, să înceteze a le inventa de unul singur şi să-i lase pe aceştia din urmă să participe şi ei la crearea lor.

6.4. Ameninţări.

Specialiştii în problemele globale consideră că există o serie de ameninţări care vizează atât statele puternice, cât şi pe cele slabe:

Consecinţele negative ale globalizării economiei, soldate cu sărăcirea a milioane de oameni;

Epidemiile care se răspândesc foarte repede, pe spaţii largi; Proliferarea armelor de distrugere în masă, cu precădere a celor nucleare. Actorii non-statali ce par capabili să-şi procure mijloace de luptă din această

categorie; Terorismul internaţional care exploatează avantajele mondializării, cunoştinţelor,

comunicaţiilor şi transporturilor. Statele slabe ajung cu uşurinţă victimele acestuia. Teroriştii au acces la reţelele financiare internaţionale şi la cele ale criminalităţii organizate;

Conflictele locale şi interne, inter-religioase şi interetnice care se intersectează cu terorismul internaţional şi provoacă insecuritate regională. Aceasta nu poate fi combătută doar prin misiuni militare de stabilizare şi pace;

Sărăcia, epidemiile, degradarea mediului ce stimulează războaiele locale şi terorismul internaţional;

73

Reţelele crimei organizate (corupţie, comerţ ilicit, droguri, „carne vie” etc.) care ameninţă stabilitatea internaţională (ca şi supra-îndatorarea ţărilor sărace).

Experţii apreciază că o autentică contracarare a acestor ameninţări se poate realiza doar prin cooperare internaţională (alternativă la unilateralism). Nici un stat, oricât de puternic ar fi el, nu are capacitatea să înfrunte singur asemenea ameninţări; atacurile teroriste din SUA din 2001, Spania 2004, Turcia 2000-2006, Marea Britanie 2004-2006, Egipt 2004-2006 sau din F. Rusă 2000-2006, Maghreb 2007 sunt tot atâtea exemple edificatoare. Securitatea regională şi mondială apare tot mai evident sub forma unor „interdependenţe de securitate”. Sistemele regionale şi mondiale de securitate ar trebui să pună accent pe prevenire, pe crearea de instrumente de control şi acţiune antiteroristă, pe măsuri complexe şi combinate, de natură militară, politică şi economică, de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de egalitate a şanselor. Securitatea cooperativă ar trebui să ţină seama de suveranitatea şi responsabilitatea statelor (şi a organizaţiilor internaţionale). Fiecare stat ar avea obligaţia de a-şi proteja (conduce bine) propriul popor şi de a dezvolta relaţii de cooperare cu vecinii săi (în acord cu Carta ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului). Fiecare stat ar avea obligaţia să asigure justiţia, demnitatea, bunăstarea şi siguranţa cetăţenilor săi. Statele şi instituţiile internaţionale trebuie să-şi asume, în acest sens, responsabilităţi interdependente. Este absolut obligatoriu ca sistemul internaţional de securitate să se bazeze pe credibilitate, eficienţă şi echitate. Sistemul va asigura astfel: prevenirea, medierea şi oprirea conflictelor şi anihilarea ameninţărilor de proliferare a armelor de distrugere în masă şi restrângerea terorismului internaţional. Organismele internaţionale ar avea îndatorirea de a sprijini statele pentru a-şi îndeplini funcţiile unei bune guvernări (guvernanţe). Până acum instituţiile internaţionale s-au văzut depăşite (uneori cu excepţia NATO) de provocările terorismului internaţional, războaielor civile, genocidului etc.

În principiu, temele esenţiale de securitate internaţională se cuvin a fi soluţionate în cadrul ONU, în primul rând în Consiliul de Securitate. Acţiunile (sancţiunile, operaţiile de pace şi stabilizare) pendinte de securitatea internaţională sunt legitimate exclusiv de ONU; şi în cazurile acţiunilor militar-politice din Afganistan (2002) sau Irak (2003-2004), iniţiate de SUA şi de coaliţii internaţionale, s-a impus necesitatea legitimării lor, într-un fel sau altul, din partea Naţiunilor Unite. În procesele de stabilizare şi reconstrucţie din Balcani şi Afganistan s-a implicat şi NATO, mai puţin în Irak. OSCE a fost folosită în prevenirea conflictelor şi reconstrucţia democratică în Balcani, Caucaz, Asia Centrală.

Raportul secretarului general ONU, K. Annan din vara anului 2006, evidenţia atât reuşitele, cât şi nereuşitele comunităţii internaţionale. În domeniul aplicării principiilor Declaraţiei Mileniului din 2001, se observă: reducerea nivelului sărăciei extreme de la 28% din populaţie în 1990, la 19% în 2002; rata mortalităţii infantile în ţările în dezvoltare a coborât de la 95 decese la 1 000 naşteri la 79 în 2004; nivelul global mediu de şcolarizare a crescut de la 79% în 1991 la 86% în 2004. Totuşi peste 800 milioane de oameni suferă de subalimentaţie cronică. Parteneriatul mondial pentru dezvoltare de la Monterrey (Mexic), din 2002 prevedea că progresul multiplu este în primul rând obligaţia fiecărui stat în parte şi că acesta depinde de o bună guvernare. Statele dezvoltate s-au angajat să redimensioneze Ajutorul Public pentru Dezvoltare (APD), fluxurile de capital şi dispozitivul internaţional împotriva crizelor financiare. În ianuarie 2005, experţii ONU au elaborat un document conţinând obiective concrete de susţinere a dezvoltării. Cu toate

74

acestea analizele din 2005 şi 2006 au scos în relief adâncirea decalajelor de dezvoltare dintre state şi din interiorul statelor.

Summitul mondial din toamna 2005 a adoptat un cadru de acţiune pentru 10 ani şi a stimulat încorporarea obiectivelor dezvoltării în strategiile şi politicile naţionale. S-au anulat diverse datorii ale statelor sărace faţă de Banca Africană de Dezvoltare şi Banca Mondială (Iniţiativa hotărâtă în favoarea ţărilor sărace). Marea majoritate a OECD (16 state) au rezervat 0,7% din PIB pentru APD până în 2015.

Prevenirea conflictelor şi reglementările de pace au stat de asemenea în atenţia comunităţii internaţionale. Cu sprijinul direct al ONU s-a stabilizat în două decenii situaţia din America Centrală. S-au oprit conflictele armate din Sierra Leone, Coasta de Fildeş, Liberia, Angola, Congo, Camerun, Nigeria, Mozambic. Se susţin eforturile de stabilizare din Kosovo, Irak, Afganistan. Summitul mondial din 2005 şi-a concentrat atenţia asupra prevenirii conflictelor şi medierii. Prevenirea conflictelor necesită noi acte normative, activităţi politice şi măsuri instituţionale. Operaţiile de menţinere a păcii (în număr de 18) beneficiază de aportul a 65 000 militari, 7 500 poliţişti, 15 000 oameni personal civil; bugetul acestora se cifra în 2006, la 5 miliarde dolari (0,5% din cheltuielile militare mondiale). Misiunile de pace şi stabilizare se combină cu activităţi de reconstrucţie şi implică parteneriate speciale, de felul celor dintre ONU-UE sau ONU-UE-NATO. Comunitatea internaţională nu poate asigura însă o pace solidă la nivel local decât dacă toate părţile în conflict resimt această necesitate; concomitent, ajutorul internaţional de stabilizare, refacere post-conflict şi dezvoltare nu trebuie să lipsească din zonele atinse de flagelul războaielor civile.

Raportul Annan atrăgea atenţia şi asupra ameninţării terorismului internaţional. ONU a adoptat cel puţin 13 instrumente juridice universale pe această problemă, diverse protocoale şi amendamente (inclusiv o Convenţie internaţională privind terorismul nuclear). Statele au datoria de a coopera în lupta antiteroristă, de a bloca fondurile şi furniturile de arme destinate organizaţiilor teroriste. Se impune adoptarea unei strategii globale, coerente şi articulate. Lupta antiteroristă se corelează cu afirmarea deplină a drepturilor omului.

Pe agenda de securitate şi pace globală se înscriu şi capitole esenţiale dedicate dezarmării şi neproliferării armelor de distrugere în masă. Tratatul de Neproliferare a fost sfidat de Coreea de Nord şi de Iran. Nu există mijloace de reglementare a dezvoltării armelor-rachetă, a interzicerii militarizării spaţiului cosmic sau a folosirii fisiunii nucleare în scopuri militare.

Securitatea, pacea şi dezvoltarea lumii se asociază direct cu respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane. Primatul dreptului în relaţiile dintre state reprezintă condiţia esenţială a păcii şi stabilităţii. Dreptul la dezvoltare face parte dintre drepturile fundamentale ale omului. Un Consiliu al Drepturilor Omului a fost creat de ONU (2006). El colaborează cu Consiliul de Securitate şi Consiliul Economic şi Social. Summitul mondial din 2005 a încredinţat CS al ONU dreptul de a sancţiona statele pentru crime de război, genocid, epurare etnică, crime contra umanităţii.

Democratizarea şi buna guvernare se corelează la rândul lor atât cu respectarea drepturilor omului, cât şi cu securitatea şi pacea internaţională. Din 2005 s-a activat un Fond ONU pentru Democraţie destinat cu precădere dezvoltării societăţii civile şi participării. În acelaşi timp se continuă acţiunea pentru: întărirea instituţiilor democratice statale; reforma Justiţiei şi Administraţiei; descentralizare şi guvernare locală;

75

combaterea corupţiei şi a criminalităţii etc. O conferinţă internaţională a noilor democraţii şi democraţiilor înnoite a reunit 120 de state. Temele „bunei guvernări şi ale responsabilităţii” sunt de maxim interes. „Statele membre trebuie să fie bine guvernate şi responsabile în faţa cetăţenilor lor pentru a se asigura dezvoltarea economică şi socială instaura o securitate durabilă şi pentru a garanta drepturile omului şi primatul dreptului”88.

a) Proliferarea armamentelorÎn momentul de faţă, atât armele de distrugere în masă, cât şi sistemele de

armament convenţional ultramodern pot constitui o ameninţare majoră dacă ajung în posesia reţelelor teroriste sau a statelor inamice, ceea ce face necesară elaborarea unei strategii adecvate de prevenire. În SUA, tocmai în acest scop, a fost elaborată în decembrie 2002 „Strategia Naţională de Combatere a Armelor de Distrugere în Masă”, care a definit trei direcţii principale de acţiune: contra-proliferarea, spre a combate utilizarea armelor de distrugere în masă; întărirea neproliferării, spre a combate proliferarea armelor de distrugere în masă; adoptarea unui sistem de management al consecinţelor, care să răspundă eficient eventualei utilizări a armelor de distrugere în masă89.

Tehnologiile biochimice, ca şi alte tehnologii, fie ele binefăcătoare sau periculoase, se răspândesc din ce în ce mai mult, pe măsură ce economia se globalizează şi se integrează la nivelurile regionale şi planetar. Drept consecinţă, statele, în primul rând cele puternic dezvoltate, care deţin infrastructuri şi suprastructuri sofisticate, devin tot mai vulnerabile, atât la atacurile cu arme biologice şi chimice, purtate de rachete cu rază lungă de acţiune, cât şi la folosirea unor mijloace clandestine, mai periculoase ca oricând. Armele biologice au gradul de periculozitate cel mai ridicat, comparabil cu al celor nucleare. De exemplu 10 kg de antrax provoacă un efect letal cel puţin la fel de mare ca o încărcătură nucleară de 10 kilotone. În plus armele biologice sunt mult mai ieftine, uşor de operaţionalizat şi de transportat.

Dacă armele chimice par a fi destinate în principal lovirii unor obiective militare sau cel puţin utilizării în acţiuni militare, cele biologice îi pun în pericol nu numai pe combatanţi, ci, în primul rând, populaţia civilă, în rândurile căreia pierderile pot fi foarte mari, iar efectele pot deveni de necontrolat.

Armele de distrugere în masă pot fi alese de unele state angajate în conflicte locale, ca soluţie optimă pentru victoria lor decisivă, atunci când acţiunile militare convenţionale nu le-ar oferi efectul pozitiv scontat, ceea ce poate deveni o ameninţare majoră pentru stabilitatea regională şi echilibrul de putere actual.

Înţelegerile internaţionale dintre marile puteri (ori cu statele deţinătoare de arme nucleare) de a nu folosi primele astfel de mijloace, pot face ca anumite alte state să fie şi mai dispuse să utilizeze arme chimice şi biologice, fără a se teme de posibilitatea unor represalii nucleare. De aceea astăzi, una dintre problemele statelor posesoare de mijloace nucleare este aceea de a stabili dacă pot să răspundă cu o lovitură nucleară la un atac cu arme biologice sau chimice.

88 Nations Unies, Rapport du Secrétaire Général sur l’activité de l’Organisation, 2006, Supplément no 1, (Sesiunea a 61-a, A. G.). 89 National Strategy to Combat Weapons of Mass Destruction, December 2002, p. 2.www.whitehouse.gov/news/release/2002/12/WMDsTRATEGY.PDF,

76

Armele nucleare şi radiologicePiatra de temelie a regimului internaţional de neproliferare nucleară este Tratatul de

neproliferare nucleară din 1967, prin care cele cinci puteri nucleare ale timpului (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa şi China) s-au angajat să nu exporte arme nucleare, componente ale acestora şi tehnologiile aferente, statelor ne-nucleare. Toţi semnatarii tratatului au căzut de acord supra măsurilor de siguranţă necesare şi a controalelor pe care Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică urma să le execute în centralele nucleare electrice şi în alte instalaţii nucleare destinate unor utilizări paşnice. Testarea în anul 1998 a armelor nucleare, de către India şi Pakistan, a mai adăugat doi membri „Clubului Nuclear”, deşi ambele ţări se află încă sub o presiune internaţională puternică, pentru a nu-şi desfăşura aceste arme. După abolirea regimului de apartheid, Africa de Sud a decis să se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda. În acelaşi mod au procedat şi Brazilia şi Argentina, care au renunţat la programele nucleare militare. Israelul şi-a dezvoltat ulterior o capabilitate nucleară proprie spre a se proteja în faţa ambiţiilor nucleare ale statelor musulmane, în special Irak şi mai ales Iran. Alte state continuă să depună eforturi pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre puterile nucleare existente, neavând o capacitate proprie adecvată în acest sens. În plus, securitatea actuală a materialelor nucleare este discutabilă.

Reducerea armamentelor nucleare ale URSS şi SUA în baza tratatului START a dus la dezafectarea a mii de arme nucleare ca urmare a hotărârii comune de a opera diminuarea acestor arsenale cu 75% faţă de nivelul existent anterior anului 1991. Procesul s-a încheiat în 2003 şi a generat problema depozitării în siguranţă a materialelor nucleare rezultate din dezactivarea armelor respective, în special în F. Rusă, care nu deţinea tehnologia necesară acestui proces. Se apreciază că până în anul 2008, Rusia va trebui să depoziteze aproximativ şase tone de plutoniu şi treizeci de tone de uraniu îmbogăţit90. O sursă de îngrijorare majoră o constituie posibilitatea ca unele din aceste materiale să ajungă în posesia unor organizaţii teroriste sau a unor state, din dorinţa de a deveni puteri de nişă în acest domeniu sensibil.

La rândul său, Iranul islamist a moştenit de la şah proiectul Centralei de la Busher, destinat iniţial construirii armei nucleare. După 1979, noile autorităţi au susţinut şi susţin că aceste cercetări au drept obiectiv utilizarea paşnică a energiei atomice. În colaborare cu F. Rusă, din 1995 a început reconstrucţia şi dezvoltarea reactorului 1 al centralei. Au fost descoperite facilităţi de îmbogăţire a uraniului la Natanz (centrifugi) şi la Yazd, iar la Arak există o fabrică de apă grea. După ani de negocieri, Iranul a decis să ignore semnalele transmise de partenerii de dialog din UE şi să relanseze procesul de prelucrare. Dosarul a fost înaintat Consiliului de Securitate spre discutare de către Consiliul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică.

La sfârşitul anului 2004, Teheranul s-a angajat să nu reia activităţile de îmbogăţire a uraniului. Alegerea lui Ahmadinejad ca preşedinte (premier) a dus la o redeschidere a crizei. Iranul a ignorat acordul din 2004 şi a reluat îmbogăţirea uraniului. Inspectorii internaţionali au declarat că Teheranul a ascuns experimente asociate producţiei de plutoniu.

Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică a decis că Iranul a încălcat Tratatul de Neproliferare, însă F. Rusă, China şi statele nealiniate au criticat orice sancţiuni.

90 Cf. Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, International Relations and World Politics, second edition, Prentice Hall, Upper Saddle River, New York, 2001, p. 236.

77

Consiliul AIEA a hotărât să înainteze dosarul iranian Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. În februarie 2006, în urma repetatelor negocieri dintre UE (Franţa, Germania, Marea Britanie şi Iran), Agenţia a decis să se adreseze forumului suprem al ONU.

Totuşi SUA au anunţat în mai 2006 că sunt dispuse să negocieze direct cu Iranul. SUA, F. Rusă, China, Marea Britanie, Franţa şi Germania au elaborat o nouă ofertă pentru Iran în schimbul renunţării la activităţile legate de îmbogăţire. La 6 iunie 2006, autorităţile de la Teheran au primit oferta respectivă care conţinea posibilitatea reluării activităţii în scopuri paşnice, cu respectarea unor condiţii internaţionale. Ele au refuzat şi aceste propuneri, bazându-se şi pe opoziţia Moscovei şi Beijingului faţă de sancţiunile internaţionale. La sfârşitul lui decembrie 2006, CS. al ONU a condamnat oficial Iranul, cu posibilitatea aplicării de sancţiuni internaţionale. În februarie-martie 2007, presa a speculat pe marginea unui atac american asupra instalaţiilor nucleare iraniene. Americanii sunt dispuşi să discute bilateral cu iranienii, dacă aceştia din urmă abandonează îmbogăţirea uraniului.

Coreea de Nord a anunţat în 2002-2003 că se retrage din Tratatul de Neproliferare, denunţând şi un acord încheiat cu Statele Unite pentru îngheţarea programului nuclear din 1994. Evenimentele s-au desfăşurat în paralel cu intervenţia coaliţiei conduse de Statele Unite în Irak. Capacităţile nucleare ale regimului de la Phenian sunt greu de evaluat. În februarie 2007, negocierile în format lărgit (de 6) au ajuns la realizarea unui acord: Coreea de Nord abandonează programul nuclear militar în schimbul unor „compensaţii”. SUA au acceptat în cele din urmă să poarte tratative directe cu R.P.D. Coreeană.

Strâns legat de proliferare, subiectul apărării anti-rachetă a revenit în atenţie, mai ales după victoria republicanilor în 2001. Apărătorii proiectului speră că acesta va reuşi să protejeze SUA de atacuri din partea „statelor-bandite”, dar nu este exclusă ipoteza unei apărări mai comprehensive pe termen lung, perspectivă de trezeşte nemulţumiri la Moscova şi nu numai. Încă de la lansarea sa în 2000, Programul de Apărare împotriva Rachetelor (NMD) a trezit rezerve din partea europenilor, dar şi a canadienilor. UE s-a opus „relansării” unei curse a înarmărilor.

Statele Unite şi F. Rusă s-au angajat într-o controversă diplomatică în legătură cu proiectul care a fost însă depăşită, în mod aparent surprinzător, prin semnarea „Tratatului de la Moscova” din mai 2002, prin care ambele părţi acceptă să-şi reducă la cca. 1700-2000 focoasele strategice operaţionale. Nu există un sistem de inspecţie, reducerile pot fi puse în aplicare până în momentul în care expiră tratatul în 2012, iar focoasele pot fi stocate. După consultări cu partenerii, „umbrela” a fost extinsă şi asupra aliaţilor Washingtonului.

Programul nu a fost însă adoptat de NATO ca organizaţie. Pentru apărarea antirachetă, Alianţa nu va avea la dispoziţie decât forţa integrată de aviaţie de recunoaştere şi avertizare timpurie. Franţa a decis să-şi dezvolte propriul sistem SAMP/T (Aster). Germania şi Italia au colaborat cu SUA în cadrul Medium Extended Air Defence Systhems (MEADS), dar programul are dimensiuni şi obiective modeste. În 2004-2005, Pentagonul a planificat instalarea a 16 instalaţii de interceptare a rachetelor balistice în Alaska şi alte 4 în California.

Desfăşurările americane au accentuat actualitatea chestiunii la nivelul NATO. Înfiinţat în 1999, un grup de studiu a fost însărcinat cu realizarea unui raport despre fezabilitatea unui sistem anti-balistic al Alianţei. A fost contractat un nou studiu pentru a

78

se evalua un potenţial Active Layered Theatre Ballistic Missile Defence (ALTBMD) al NATO. La summitul de la Istanbul din iunie 2004 s-a decis examinarea opţiunilor pentru a face faţă ameninţărilor balistice. A fost antamat un program privind ALTBMD. Concomitent, SUA au început o serie de discuţii în statele est-europene pentru amplasarea de baterii şi sisteme radar, fiind vizate în principal Polonia, Cehia şi Ungaria (iunie 2003). Cca. 10 baterii de interceptare ar putea fi amplasate în exteriorul SUA. Negocierile avansate cu Cehia şi Polonia au atras replici dure din partea F. Ruse care are la dispoziţie un arsenal comparabil celui american, lipsindu-i însă resursele necesare.

Încrederea comunităţii internaţionale în puterea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică a fost pusă la încercare încă din 1990, când înainte de declanşarea Războiului din Golf, s-a mediatizat programul de înarmare nucleară a Irakului; tot aşa, după anul 2000, s-au aflat amănunte semnificative despre programele similare ale Iranului şi Coreii de Nord sau despre producerea artizanală de arme nucleare91.

Armele chimice şi biologiceArmele chimice sunt mult mai uşor de produs decât armele nucleare şi se găsesc în

arsenalele multor state. În ianuarie 1993, 130 de ţări au semnat Convenţia asupra armelor chimice, care a revizuit şi extins liniile directoare stabilite în 1925, prin Protocolul de la Geneva. Prin semnarea Convenţiei s-a decis să nu se dezvolte, să nu se producă, achiziţioneze, depoziteze sau transfere altora asemenea arme, să nu se utilizeze şi nici să nu se acorde asistenţă sau să se încurajeze alte state să se angajeze în asemenea activităţi.

Statele semnatare au căzut de acord să distrugă stocurile de arme chimice şi instalaţiile de producere a acestora. A fost constituită o structură specializată, Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice, cu rol similar celui al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, adică verificarea în primul rând a respectării angajamentelor luate de statele semnatare.

Deşi armele chimice au mare capacitate letală şi sunt foarte eficiente, ele nu au mai fost utilizate în mod constant în războiul modern (după 1917-1918).

Armamentul convenţionalTermenul de armament convenţional sugerează că acesta ar fi de mai mică

importanţă decât armamentul nuclear, chimic sau biologic. În realitate, armamentul convenţional are efecte letale tot mai mari, aşa cum s-a dovedit în conflictul din Golf din 1991, în campania aeriană împotriva sârbilor bosniaci din 1995, în cea din 1999 împotriva Iugoslaviei sau în conflictul din 2003 împotriva Irakului pentru înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein. Sistemul computerizat de ghidare a rachetelor şi utilizarea sistemelor prin satelit de identificare, stabilire şi determinare a ţintelor au făcut ca precizia sistemelor de armament de artilerie, aviaţiei de atac la sol şi altor sisteme de lovire să a producă rezultate de neimaginat cu puţin timp în urmă.

Unele dintre cele mai performante sisteme individuale de luptă moderne pot fi utilizate cu multă uşurinţă după o pregătire de durată medie.

91 Pentru amănunte privind producerea artizanală de materiale nucleare a se vedea Phil Williams and Paul N. Woerner, Nuclear Material Traffiking: An Interim Assessment, Transnational Organized Crime, vol. 1, no. 2, Summer 1995, pp. 206-288.

79

O lungă perioadă, în timpul Războiului Rece, ambele superputeri, precum şi alianţele militare pe care le-au condus au fost preocupate în special de problemele privind armamentul nuclear, probleme ce încă interesează controlul armamentului.

Armamentul convenţional sau nenuclear a făcut de asemenea obiectul unor negocieri extinse, în special în Europa, în perioada de destindere la sfârşitul anilor şaizeci şi din anii şaptezeci ai secolului trecut. Odată cu sfârşitul Războiului Rece, s-a ajuns la un progres substanţial în ceea ce priveşte securitatea regională, realizându-se un regim de control al tipurilor, numărului, dislocării şi stării de pregătire de luptă a principalelor armamente convenţionale din Europa.

Cei aproape douăzeci de ani de negocieri, purtate la Viena, între NATO şi Tratatul de la Varşovia privind reducerea reciprocă şi echilibrată a forţelor convenţionale (MBFR) au produs rezultate nesemnificative.

Conferinţa pentru Dezarmare în Europa (CDE), care a avut loc la mijlocul anilor optzeci la Stockholm şi mai ales Conferinţa asupra Forţelor Armate în Europa (CFE), care a început la sfârşitul anilor optzeci şi s-a finalizat în 1990 la Viena - ambele sub auspiciile Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) predecesoarea OSCE - au constituit paşi importanţi în procesul practic de control al armamentului, în special al celui convenţional.

CDE a impus măsurile de încredere şi creştere a securităţii militare prevăzute în Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1975 de la Helsinki. CFE a produs un acord care specifică detalii precise privind tipul, numărul şi dispunerea diferitelor tipuri de armament convenţional aparţinând statelor membre ale NATO şi ale Tratatului de la Varşovia din Europa anului 1990.

Drept rezultat al acestor două acorduri, statele europene au beneficiat de un mediu de securitate optimizat, mult mai transparent şi deschis, permiţând un timp de avertizare mai lung şi reducând în mod substanţial ameninţarea cu declanşarea unui război pe continentul nostru.

Atenţia acordată procesului de control al armamentului a fost asociată cu transparenţă în domeniul politicii militare, materializată în schimbul reciproc de informaţii militare, inspecţii la faţa locului şi alte măsuri funcţionale şi concrete privind creşterea încrederii şi securităţii.

Deşi măsurile de control asupra armamentului nu au fost extinse în mod organizat şi serios în afara Europei, există suficienţi susţinători ai acestei idei, care afirmă că un asemenea regim de control ar fi benefic pentru unele regiuni greu încercate de conflicte mai vechi şi mai noi, precum Orientul Mijlociu, regiunea Golfului, Asia de Sud şi cea de Nord-Est.

Chiar dacă conflictele actuale nu vor putea fi rezolvate doar prin activităţi de control al armamentului, securitatea regională poate fi îmbunătăţită pe termen scurt, în măsura în care diversele state aflate în stare de adversitate unele faţă de altele vor putea cădea de acord asupra unui regim de încredere care să implementeze statutul forţelor lor militare.

Reducerea riscurilor declanşării războaielor prin asemenea mecanisme, în paralel cu măsurile de natură economică, culturală şi din alte domenii, unele specifice globalizării, îmbunătăţeşte caracteristicile climatului general, ajută la dezvoltarea relaţiilor reciproce şi multilaterale şi facilitează abordarea diferitelor conflicte latente sau îngheţate prin

80

mijloace politice; se vizează atât implicarea directă a actorilor respectivi, cât şi angajarea organizaţiilor internaţionale abilitate.

Pe de altă parte, accentuarea competiţiei şi nevoia de fonduri tot mai mari pentru cercetarea ştiinţifică şi introducerea în fabricaţie a noi sisteme de armament au necesitat resurse financiare tot mai mari, pe care doar companiile foarte mari le pot mobiliza. Pentru un stat, a rămâne neconectat la acest proces global de interdependenţă înseamnă a-şi asuma riscul izolării şi excluderii din zona unor cercetări de vârf.

Având în vedere îngrijorarea crescândă a statelor în legătură cu lipsa de control asupra comerţului internaţional cu armament şi produse duale (de utilitate militară şi civilă), în anul 1994 au început negocierile de la Wassenaar (Olanda), la care au participat 33 de ţări producătoare şi exportatoare de armament, printre care şi ţara noastră. Rezultatul acestora s-a concretizat la începutul anului 1996, în primul pas al procesului numit atunci Procesul Wassenaar, în cadrul căruia statele participante s-au angajat la o serie de acţiuni:

stabilirea Aranjamentului Wassenaar cu privire la controlul exporturilor de armament convenţional şi al bunurilor şi tehnologiilor duale;

stabilirea cartierului general şi a secretariatului Aranjamentului Wassenaar la Viena;

stabilirea unei reuniuni periodice la Viena a statelor semnatare şi luarea deciziilor în cadrul acestora prin consens;

reuniuni periodice care să urmărească creşterea responsabilităţilor părţilor în realizarea transporturilor de armament convenţional, de bunuri şi tehnologii duale urmărind consolidarea păcii şi securităţii internaţionale şi regionale;

promovarea transparenţei şi deschiderii, asigurând schimbul periodic de vederi şi informaţii cu privire la vânzările de armament;

creşterea responsabilităţilor şi realizarea transferurilor armamentului convenţional, a bunurilor şi tehnologiilor duale, prevenind acumularea acestora în cantităţi în exces, care ar putea avea efect destabilizator în planul securităţii;

perfecţionarea cooperării spre a preveni achiziţionarea de armament şi materiale duale speciale în scopuri militare dacă situaţia dintr-o anumită regiune sau comportamentul unui anumit stat este sau devine motiv de îngrijorare;

asigurarea că transferurile de armament, bunuri şi tehnologii duale nu contribuie la dezvoltarea ori perfecţionarea capabilităţii militare care să submineze securitatea şi stabilitatea pe plan internaţional sau regional;

menţionarea sub control real a exportului de articole de pe listele asupra cărora s-a căzut în prealabil de acord şi care sunt revizuite periodic, luându-se în considerare atât dezvoltarea tehnologiei, cât şi experienţa dobândită;

schimburi semestriale de notificări referitoare la transferurile de armament, cu privire la aceleaşi categorii de armament cum sunt cele din registrul ONU al armamentului convenţional (tancuri de luptă, vehicule blindate de luptă, piese de artilerie de calibru, elicoptere de atac, nave de luptă, rachete sau sisteme de calibru);

raportarea transferurilor de armament către alte ţări şi a refuzului unor asemenea transferuri pentru articole aflate sub control, de preferat în termen de 30 de zile, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data acestui refuz;

notificarea participanţilor (de regulă în 30 de zile, dar nu mai târziu de 60 de zile) cu privire la orice aprobare de licenţă emisă de către un stat participant, căruia nu i

81

s-a permis să facă acest lucru în timpul a trei ani premergători, pentru vânzarea de armament unor state participante.

b) Criminalitatea organizatăTransformările din economia globală şi politica internaţională de după Războiul

Rece au dat un impuls puternic activităţii criminale şi au consolidat organizaţiile acesteia.Bazându-se pe creşterea traficului internaţional ilegal de bunuri, bani şi persoane,

organizaţiile criminale şi-au extins influenţa şi puterea, au devenit şi mai bogate comparativ cu guvernele statelor cu care se confruntă. Acest tip de acţiune a devenit o ameninţare reală la adresa securităţii naţionale a multor state, precum şi la adresa securităţii internaţionale în general.

În majoritatea ţărilor foste comuniste violenţa, corupţia şi jefuirea fără scrupule a bogăţiilor şi averilor naţionale (a se vedea ţara noastră, în care foarte mulţi directori de întreprinderi de stat au reuşit dubla „performanţă” de a aduce în stare de faliment întreprinderile pe care le conduceau, şi în acelaşi timp de a se îmbogăţi datorită firmelor „căpuşă” create în acelaşi domeniu de activitate) asociate cu organizaţiile de tip mafiot în formare şi în ascensiune pun în pericol reformele democratice şi trezesc nostalgia pentru regimurile autoritare în cercurile cele mai defavorizate ale populaţiei.

Mai mult chiar, în unele state precum F. Rusă şi Ucraina, organizaţiile criminale, care utilizează în mod frecvent extorcarea de fonduri, traficul de arme, droguri şi chiar de material nuclear potenţial fisionabil sunt prin însăşi existenţa lor o ameninţare la siguranţa şi sănătatea publică.

În statele care furnizează materie primă pentru droguri, ca de exemplu cele din America de Sud şi Asia, organizaţiile criminale care controlează producţia, transportul şi desfacerea drogurilor constituie o ameninţare majoră la adresa democraţiei, a procesului electoral, a exercitării suveranităţii şi a aplicării legilor statelor respective.

În multe cazuri, organizaţiile criminale sunt conduse după reguli de management utilizate de orice firmă sau companie. Noul model de organizare a activităţii criminale tinde să se diferenţieze de modelul clasic. Noile entităţi criminale nu sunt restricţionate de frontierele dintre state, ba chiar dimpotrivă, nu au o ierarhie clar stabilită (se pare că nu folosesc o structură ierarhică de tip piramidal, ci structuri de conducere colectivă) şi posedă o structură permanentă foarte puţin dezvoltată, dar foarte elastică. În consecinţă, grupuri criminale mici, cu puţine resurse organizaţionale şi legături reduse cu economia legală şi infrastructura oficială a statului, pot produce daune serioase societăţii respective.

În acelaşi timp, trebuie aduse la lumină activitatea şi priorităţile transnaţionale ale grupurilor criminale puternice şi bine organizate, care menţin reprezentanţe în afara ţării lor de origine, cultivă cu asiduitate relaţii cu oficialităţi şi lideri politici pe care îi corup prin orice mijloace. Astfel de organizaţii realizează alianţe strategice cu reţele criminale din alte state şi penetrează economia legală a diferitelor ţări, în cadrul procesului de spălare a banilor proveniţi din activităţi ilegale.

În multe ţări precum SUA, Japonia, Italia şi mai nou, F. Rusă şi Ucraina se manifestă îngrijorare în legătură cu amploarea crescândă a operaţiilor ilegale ale grupurilor aparţinând crimei organizate, cu lărgirea ariei geografice a influenţei acestora şi cu puterea crescândă pe care o deţin. Drept rezultat al activităţii transfrontaliere, organizaţiile criminale sunt capabile să acumuleze bogăţii şi putere într-o asemenea

82

măsură încât pun în pericol eficacitatea şi chiar legitimitatea funcţionării aparatului de stat din unele ţări.

Cele mai puternice grupări criminale se concentrează în: China continentală, Hong-Kong şi Taiwan – cele şase Triade; Italia – Mafia siciliană (sau Cosa Nostra), ’Ndragheta în Calabria, Camorra

napolitană şi Sacra Corona Unita în Apulia; Mexic – cartelurile Juarez, Tijuana şi al Golfului ; F. Rusă – cel puţin 12 organizaţii de talie, de tip mafiot, ruseşti şi caucaziene; Ucraina – aproximativ acelaşi număr de grupări ca în F. Rusă operează şi în R.

Moldova, Polonia, România şi Bulgaria; Turcia – mai multe organizaţii turceşti şi kurde structurate pe criterii de clan; SUA – mafia americană (Cosa Nostra) controlează şi activitatea criminală din

Canada; Columbia – cartelurile din Medelin şi Cali. Balcani – reţele criminale cu baze în Albania sau Serbia. Dintre acestea cele mai bine organizate sunt grupările columbiene, siciliene şi

chineze. Ele sunt cele mai redutabile şi cu cea mai mare putere de adaptare la lupta dusă de autorităţile statale împotriva lor.

În ultimul timp, structurile crimei organizate ruseşti au început să rivalizeze ca putere şi bogăţie cu grupările mai vechi, tradiţionale. După afirmaţiile fostului director al CIA, John Deutsch, cele mai importante 200 grupări mafiote operează pe teritoriul F. Ruse, dar şi în multe zone ale globului. Alte organizaţii mai mici îşi au originea în Coreea de Sud, Filipine, Thailanda, Birmania, Pakistan, Israel, Nigeria şi Jamaica etc.92.

Marile organizaţii criminale sunt angajate în sustragerea, vânzarea şi traficul ilegal de droguri şi al altor substanţe restricţionate aflate sub controlul statului. Ele realizează profituri enorme şi din alte activităţi precum traficul ilegal de persoane, camăta, falsificarea documentelor de identitate şi a banilor, spălarea banilor proveniţi din activităţi ilegale, traficul de arme, fraude împotriva instituţiilor financiare, pirateria împotriva mărfurilor aflate sub regimul drepturilor de copyright sau a mărcilor înregistrate de firmă, crima plătită la comandă, prostituţia forţată, terorismul, perceperea taxei de protecţie şi extorcarea, furtul şi traficul de vehicule furate, corupţia în rândul sindicatelor, a politicienilor, poliţiei şi justiţiei. Toate acestea sunt activităţi ilegale foarte profitabile pentru infractori şi care afectează în egală măsură stabilitatea regională şi securitatea naţională a statelor în care se manifestă.

În rândul specialiştilor în domeniul combaterii criminalităţii organizate există un larg consens asupra faptului că prin crima organizată se erodează şi se degradează mediul strategic internaţional şi se ameninţă viziunea asupra a ceea ce este o societate stabilă şi dezirabilă. Caracterul precis şi dimensiunile reale ale fenomenului rămân estompate. Grupările aparţinând crimei organizate diferă semnificativ între ele în ceea ce priveşte mărimea, bogăţia acumulată, structura internă şi coeziunea, activităţile ilegale de bază, legăturile şi conexiunile internaţionale şi transnaţionale.

Creşterea volumului activităţii economice la nivel continental şi global permite organizaţiilor criminale să acţioneze în condiţii favorabile. Crearea Spaţiului Schengen în Europa Occidentală (ca urmare a Tratatului de la Maastricht, permiţând libera circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii Europene) ca şi stabilirea Zonei de Liber Schimb în

92 National Defense University, 1997, Strategic Assessment, p. 199.

83

America de Nord (NAFTA) au creat în mod neintenţionat, condiţii favorabile răspândirii criminalităţii, sub masca unor activităţi onorabile. De exemplu în SUA sunt verificate în fiecare an de către organele vamale numai 3% din totalul containerelor cu mărfuri care intră în această ţară93.

În unele state foste comuniste din Europa, aflate în diferite faze ale tranziţiei spre un capitalism real, dar aproape toate cu economiile încă într-un echilibru relativ, crima organizată s-a concentrat asupra câtorva activităţi specifice: traficul de droguri, contrafacerea diferitelor mărfuri, mergând de la băuturi alcoolice şi ţigări până la produsele de lux, contrabanda cu ţigări, dar şi cu alte bunuri, traficul de autovehicule şi obiecte de artă, furtul şi traficul de arme, traficul ilegal de persoane spre Europa de Vest, traficul de organe umane necesare operaţiilor chirurgicale de transplant. Dintre toate acestea cel mai bine organizat şi într-o expansiune continuă pare a fi traficul de droguri. Noi producători de droguri au apărut nu numai în America de Sud, ci şi în Vietnam, în fostele republici sovietice din Asia Centrală şi mai ales în Afganistan. Producţia acestora este orientată în special spre Europa de Vest, România constituind în principal o ţară de tranzit şi în secundar o piaţă de desfacere. Cu toate acestea consumul de droguri în ţara noastră este în creştere continuă şi constantă, consumatorii de predilecţie fiind tinerii, iar drogurile utilizate fiind marijuana, opiumul şi în mod surprinzător, cele de sinteză, cocaina şi heroina, care sunt şi cele mai nocive.

Polonia, China, F. Rusă, Azerbaidjan şi statele baltice pătrund pe piaţa drogurilor ca producători puternici şi exportatori ai unor droguri violente, de tipul amfetaminelor, care se pot găsi şi la noi în ţară. Consumul de cocaină şi heroină este de asemenea în creştere nu numai în Europa de Vest, ci şi în cea Centrală şi Estică.

Organizaţiile criminale, asemănător corporaţiilor moderne, au dezvoltat strategii noi şi aranjamente structurale pentru a fi mai competitive şi eficiente pe piaţa mondială, devenind în acest fel transnaţionale. Acest fenomen nou este încă dificil de definit cu precizie. Structurile crimei organizate spre deosebire de companiile ce se ocupă de relaţiile economice legale par să aibă mai multe elemente caracteristici comune precum:

- stabilirea ori afilierea unor celule funcţionale în străinătate; ca şi corporaţiile multinaţionale, grupările crimei organizate pot avea reprezentanţi permanenţi în alte ţări, pentru a derula cu operativitate principalele afaceri ale organizaţiei respective;

- stabilirea de relaţii bazate pe corupţie cu liderii străini; probabil cele mai clare şi semnificative exemple de acest fel pot fi întâlnite în America de Sud, unde crima şi degradarea morală, asociate cu industria cocainei s-au răspândit ca un cancer spre alte ţări şi chiar regiuni întregi. În ultimii zece ani, cartelurile cocainei din Columbia şi-au extins relaţiile politice, atrăgând prin corupţie liderii politici de nivelul cel mai înalt dintr-un număr de state din America Centrală şi din zona Caraibelor, ca de exemplu Panama, Bahamas, Insulele Turks şi Caicos.

Scopul acestor relaţii este de a permeabiliza legislaţia antidrog din ţările respective, de a obţine facilităţi de operare şi de a asigura spălarea banilor murdari obţinuţi din traficul de droguri.

În mod concret, este vorba de utilizarea aerodromurilor, posibilităţile de alimentare cu combustibil, stocarea drogurilor în tranzit, permisiunea de a înfiinţa laboratoare de producere a cocainei şi obţinerea de diferite facilităţi fiscale necesare spălării banilor.

93 Charles W. Kegley Jr., Eugene R. Wittkopf, World Politics, Trend and Transformation, 6th edition, St. Martin’s Press, New York, p. 188.

84

Conform unor acuzaţii care nu au fost încă probate, cartelurile drogurilor din Columbia ar fi contribuit cu fonduri la campania pentru alegerile prezidenţiale din 1994 din Panama, pentru candidatul Ernesto Perez Baldares şi în Mexic, pentru candidatul Ernesto Zedillo în acelaşi an;

- alianţe strategice transfrontaliere. Ca şi multe campanii multinaţionale, organizaţiile criminale caută parteneri în alte ţări, pentru a maximiza oportunităţile pe care le oferă anumite pieţe şi anumite conjuncturi, a perfecţiona logistica şi a reduce riscurile de operare. Adeseori toate acestea constau în utilizarea reţelelor deja existente aparţinând unor parteneri specializaţi în contrabandă sau în spălarea banilor şi care deţin avantajul unei cunoaşteri mai bune a condiţiilor locale, inclusiv relaţii bazate pe corupţie deja stabilite cu autorităţile locale. Exemplul cel mai caracteristic al unei asemenea cooperări este reprezentat de înţelegerile dintre sindicatele crimei organizate din Italia şi cartelurile drogurilor din Columbia pentru a vinde cocaină în SUA, Mexic, Italia şi în ţările Europei Centrale şi de Est;

- investiţii legale în alte ţări. Grupările crimei organizate deplasează din ce în ce mai multe mijloace financiare în afara ţării în care-şi au organizat activitatea ilegală de bază, în scopul ascunderii naturii ilegale a activităţii lor, al facilitării desfăşurării operaţiilor de afaceri şi al îmbunătăţirii legitimităţii şi imaginii lor pe piaţa externă. De exemplu, există dovezi că familia mafiotă siciliană Cuntrera-Caruana a deţinut un restaurant, un magazin de antichităţi şi o agenţie de voiaj în Anglia, ca acoperire pentru importul de cânepă indiană (canabis) din Kashmir şi de heroină din Thailanda.

În mod similar, un lider al Camorrei napolitane deţinea cinci companii de transport containerizat în Marsilia pentru a facilita contrabanda cu ţigări şi heroină. Cartelul drogurilor din Cali a deschis o firmă de import-export produse agricole la Praga şi a înfiinţat un club al prieteniei polono-columbiene la Cracovia, ambele ca acoperire pentru traficul de cocaină94. În conformitate cu aprecierile ONU, dezvoltarea fără precedent a traficului ilegal de droguri, controlat de organizaţii multinaţionale puternice, beneficiind de sprijinul a nenumărate organizaţii criminale locale din diverse state, a generat la nivelul anului 1996 venituri de cca. 180 de miliarde de dolari.

O altă activitate îngrijorătoare privind crima organizată este contrabanda cu materiale nucleare. Traficul ilegal cu asemenea materiale îşi are originea în complexele nucleare ale fostelor state sovietice. Deşi multe dintre materialele furate şi oferite spre vânzare în anii ’90 pe piaţa internaţională au o semnificaţie militară foarte redusă, au fost descoperite cel puţin opt cazuri de trafic cu materiale care pot fi utilizate în scop militar. În patru dintre aceste cazuri, materialele nucleare în cauză au putu fi expediate din F. Rusă înainte de a fi interceptate de poliţie. În celelalte cazuri activitatea ilegală a putut fi anihilată la timp.

Conform datelor furnizate de Ministerul Securităţii de Stat al F. Ruse, în 1996, traficul cu materiale radioactive nu a reprezentat una dintre activităţile principale ilegale ale crimei organizate din această ţară, în primul rând deoarece riscurile legate de derularea acestui tip de acţiuni ilegale sunt mult mai ridicate comparativ cu traficul de droguri, extorcarea de fonduri, contrabanda cu materii prime şi altele asemenea. S-a amplificat însă traficul ilegal cu materiale nenucleare (în special metalele rare) care pot fi utilizate atât în fabricarea de arme nucleare, cât şi pentru scopuri industriale civile.

94 National Defense University, 1997. Strategic Assessmenti, p. 202.

85

În Afganistan, principala ramură a economiei a devenit producţia de droguri, toate facţiunile rivale, inclusiv cele musulman-fundamentaliste, realizând profituri din aceasta.

În mod paradoxal sistemul crimei organizate, în pofida aparentului efect destabilizator asupra sistemului politic, funcţionează adesea cu sprijinul guvernelor respective. Unul dintre motivele principale este reprezentat de ponderea veniturilor realizate din activităţile ilegale în unele economii naţionale.

De exemplu, pentru ţările andine din America de Sud, cocaina constituie produsul principal de export şi în general, raportat la întreaga Americă Latină, cocaina reprezintă al doilea produs de export, după petrol. În Peru şi Bolivia, conform surselor americane, 75% din PIB este realizat din producerea şi prelucrarea plantelor de coca.

O ofensivă decisivă împotriva producerii drogurilor ar provoca măsuri violente de răspuns din partea cartelurilor drogurilor, o criză financiară regională, o criză economică majoră a tuturor industriilor conectate într-un fel sau altul cu aceea a drogurilor, intensificarea violenţei grupărilor rebele de gherilă, provocarea unei migraţii masive şi probabil violente a populaţiei, care şi-ar pierde principala sursă de venit, spre capitalele Lima (Peru), La Paz (Bolivia) şi Bogota (Columbia). Un factor ce complică şi mai mult situaţia în această zonă este acela că, în regiune, cartelurile drogurilor şi-au asumat o serie de funcţii sociale pe care în mod normal ar fi revenit statului, în special în domeniul bunăstării sociale, funcţionării justiţiei şi a ordinii publice.

Comerţul cu droguri asigură şi veniturile unor redutabile organizaţii teroriste şi extremiste. Astfel, fundamentaliştii din Asia Centrală de Sud şi de Sud-Est controlează principalele zone de culturi de droguri din Afganistan, Kashmir, Indochina etc. Organizaţia kurdă PKK foloseşte, la rândul său, însemnate resurse financiare provenite din comercializarea drogurilor (ar „administra” 40% din intrările în UE).

În concluzie, crima organizată este una dintre ameninţările specifice societăţii globale, ea acţionând în ţara noastră în modalităţi specifice, în special datorită statutului conferit de economia românească, în tranziţie prelungită de la proprietatea de stat la proprietatea privată şi economia de piaţă liberă. Pe măsură ce economia naţională va depăşi perioada actuală de fragilitate, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, statul va beneficia de mai multe resurse pentru a contracara efectul unor ameninţări asimetrice de acest fel.

c) Violenţa etnică şi religioasă. Conflicte teritorialeValorile care sprijină existenţa grupurilor etnice şi religioase se referă la cultură,

tradiţii şi cutume, limbă, mod de viaţă şi o anume psihologie comună. Toate acestea constituie fundamentul de la care se porneşte pentru a defini identitatea oricărui grup etnic. Asemenea valori nu pot fi nici eliminate şi nici distruse. Ele reprezintă o realitate obiectivă, definind fiecare grup etnic şi elementele sale caracteristice. A analiza sistemele de valori pe care se bazează grupurile etnice este deosebit de important, deoarece astfel pot fi cunoscute izvoarele sale şi însăşi evoluţia grupului. Având în vedere multitudinea conflictelor etnice din întreaga lume, în special la zonele de interferenţă a diferitelor culturi şi civilizaţii, analiza etno-culturală devine obligatorie.

Există zone de conflict activ în Africa, Orientul Apropiat şi Mijlociu, America Latină, Spania, Irlanda de Nord, Caucaz, Balcani, Indonezia precum şi în alte zone şi regiuni.

86

În prezent, multe din zonele de conflict se interconectează şi intercondiţionează. Confruntările etnice şi religioase pot constitui un adevărat „cal troian”, pe care unele grupări interesate îl pot utiliza cu scopul de a grăbi sfârşitul erei supremaţiei naţiunilor-state, fără însă a lua în considerare „efectul de bumerang” pe care l-ar putea avea aceste acţiuni destabilizatoare.

Recrudescenţa fenomenelor etnice şi religioase nu este exclusiv un efect al globalizării: ele au multiple conotaţii istorice, culturale şi în special economice. Se poate constata cu uşurinţă că acolo unde nu există probleme sociale şi economice nu există nici conflicte etnice, fără însă ca aceasta să însemne că nu există şi alte căi de alimentare a conflictelor etnice.

Prevenirea conflictelor presupune o abordare mai largă, depăşind zona culturală şi cea a economicului, căci conflictele etnice au cauze complexe, de natură istorică, culturală, teritorială şi politică, care se materializează într-o măsură mult mai mare în confruntarea de interese decât în cea de valori.

Interesele de natură etnică şi religioasă se bazează pe sistemele de valori, dar nu sunt un rezultat direct al acestora. Ele sunt un produs al necesităţii de a trăi într-o zonă geografică în care grupurile etnice acceptă ori, după caz, neagă sau sfidează statele în care trebuie să vieţuiască.

Modalităţile de exprimare a intereselor de natură etnică şi religioasă nu sunt întotdeauna foarte clare pentru cei din afara grupurilor etnice respective. De multe ori, ele sunt disimulate de unele revendicări aparent legitime, de respectare a drepturilor omului, a drepturilor minorităţilor, a autonomiei etc.95.

Mişcările religioase extremiste tind să aibă caracter universal. Spre deosebire de mişcările etnice, ele au tendinţa de a considera că opiniile pe care le exprimă trebuie să fie însuşite de toţi credincioşii propriei religii. Acestea au tendinţa de a crea o motivaţie transfrontalieră, transferând astfel propria opinie despre legitimitate din sfera ideatică spre motivaţia unor acţiuni politice. În multe cazuri de acest fel, frontierele internaţionale ale statelor sunt ignorate, nefiind recunoscute ca bariere în calea propagării credinţei, mai ales în situaţiile în care se face apel la violenţă.

Aceste mişcări extremiste au caracter exclusivist resping orice opţiuni contrare celor pe care promovează ele, atât pe cele teologice, cât şi pe cele politice sau în legătură cu ordinea socială. În plan practic, aceasta înseamnă că în societăţile în care asemenea opinii sunt predominante, orice individ care nu este un adept sau un credincios este considerat un cetăţean „de categoria a doua”. În plus, ele au un caracter militant activ, utilizând cu uşurinţă mijloace coercitive.

Mişcările religioase extremiste au o viziune despre societate cu totul diferită de cea a organizaţiilor naţionaliste. Ele nu gândesc în termeni de idealuri, valori sau interese naţionale, ci au un alt sistem de raportare la social. Organizaţiile islamiste, de exemplu, nu sunt interesate de naţionalism, care este specific Occidentului. Ele doresc întoarcerea la „Ummah”, adică la comunitatea tuturor musulmanilor, care trebuie să fie uniţi în jurul unui calif; aceasta a fost forma de organizare socială care a adus măreţie islamului în trecut.

Deşi mişcările religioase extremiste militante nu constituie singurul actor non-stat ale cărui activităţi contribuie la propagarea şi exacerbarea violenţei, mulţi experţi

95 Cf. Lars Erik Cederman, Emergent Actors in World Politics: How States and Nations Develop and Dissolve, Princeton University Press, Princeton, N. J., 1997, p. 43.

87

consideră că ele au tendinţa să stimuleze anumite tipuri de activităţi internaţionale destabilizatoare.

Între altele, se evidenţiază iredentismul, adică tendinţa unor grupuri etnice sau a unor grupări religioase de a revendica teritorii într-o zonă adiacentă, care în unele cazuri a fost pierdută în favoarea unui alt stat care o deţine în prezent. Pentru a îndeplini un asemenea obiectiv de cele mai multe ori este utilizată forţa armată.

Secesionismul este tendinţa unei minorităţi etnice sau religioase de a se separa de un stat recunoscut pe plan internaţional. Aceasta se realizează de asemenea prin violenţă, pe calea luptei armate. De obicei există o a treia parte implicată, care sprijină din punct de vedere logistic elementele secesioniste. În unele cazuri, sprijinul poate fi chiar mai substanţial, materializându-se în sprijin militar efectiv.

Revoltele secesioniste sunt o sursă importantă a războaielor civile. Violenţa internă constituie o reacţie faţă de frustrarea generată de percepţia unei părţi a populaţiei că este în mod nedrept privată de statutul şi starea materială de care se bucură grupurile avantajate. Când aşteptările populaţiei în privinţa a ceea ce ea poate avea în mod real sunt exagerate şi exploatate de cercuri interesate, sporeşte probabilitatea izbucnirii unui conflict social, a unuia etno-naţional ori chiar religios. În perioada Războiului Rece, războaiele civile au fost în general asociate cu mişcările de eliberare naţională din Africa şi Asia. După sfârşitul Războiului Rece însă s-a dovedit că nemulţumirile ţinute sub control în cadrul „blocurilor rivale” s-au dezlănţuit cu ferocitate, iar revoltele secesioniste s-au declanşat în multe state96.

Un al treilea tip de activitate internaţională pe care mişcările religioase militante au tendinţa să-l genereze este migraţia, adică părăsirea ţărilor de origine de către minorităţile religioase, în scopul de a scăpa de persecuţii.

Fie că această migraţie are loc de bunăvoie, fie că este realizată prin constrângere, rezultatul este acelaşi şi anume formarea de diaspore. Acestea sunt comunităţi etnice sau religioase care se coagulează în alte ţări, însă menţin legături economice, culturale, afective şi chiar politice cu ţările din care provin.

Terorismul internaţional a devenit pentru adepţii din străinătate ai unor religii o formă importantă de acţiune.

d) Terorismul internaţional.După 11 septembrie 2000 şi chiar după recentul război din Irak, majoritatea statelor

moderne continuă să-şi definească strategia de securitate naţională în condiţiile în care ameninţările cărora trebuie să le facă faţă îşi au rădăcini în locuri dintre cele mai surprinzătoare, iar terorismul este din ce în ce mai prezent, mai specific şi mai ancorat în capabilităţi materiale.

Ameninţările la adresa securităţii, cărora naţiunile trebuie să le facă faţă, sunt strâns legate atât de presiunea modernităţii şi globalizării, cât şi de delicatul caracter al identităţii, de responsabilitatea alegerii şi de vulnerabilitatea înstrăinaţilor, a celor ce nu-şi găsesc apartenenţa la grup. Scopurile pe termen lung legate de politicile antiteroriste trebuie să includă măsuri de prevenire şi de descurajare a tinerilor de a se alătura grupărilor teroriste. La prima vedere, aceasta ar putea fi interpretată drept un scop imposibil de pus în practică, fiind greu să identifici persoane cu potenţial terorist ridicat şi mai ales să le determini să nu se alăture unor grupări care ar putea comite acte teroriste.

96 Steven R. David, Internal War: Causes and Cures, în „World Politics”, nr. 49, iulie 1997, p. 552.

88

Preocupările academice cu privire la terorism sugerează că pentru înţelegerea motivaţiei teroriştilor se impune o abordare interdisciplinară. Teroriştii nu sunt motivaţi numai de factori psihologici, ci şi de cei sociali, politici, religioşi sau economici. Prin urmare, motivaţiile, scopurile, ideologiile etnice separatiste, anarhiste, revoluţionare sau fundamentalist-religioase diferă semnificativ, iar influenţa ideologică, în contextul socio-economicului, culturalului, demograficului şi a altor realităţi devine extrem de relevantă şi periculoasă. Deşi este greu de acceptat de către lumea civilizată, terorismul a devenit o realitate cu implicaţii globale greu de prevenit şi gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluţie a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o acţiune deosebit de violentă, îndreptată împotriva ordinii de drept, desfăşurată în afara şi împotriva normelor internaţionale.

„Terorismul este teatru”97 este definiţia pe care o dă expertul Brian Jenkins acestui fenomen complex. Perceput ca o piesă de teatru, terorismul poate fi văzut ca o prezentare deliberată către o audienţă largă pentru a evidenţia un mesaj sau a atrage atenţia asupra sa. Scopul şi intenţia unor asemenea acţiuni pot avea un impact sinistru asupra populaţiei, asupra naţiunii sau la nivel regional şi global.

Pe de altă parte, terorismul a fost reprezentat ca o tactică, strategie, crimă, datorie sfântă, reacţie justificată şi greşeală abominabilă. Totul depinde din ce punct de vedere este privit. „Pentru unii, un individ poate fi un terorist, în timp ce pentru alţii, el este un luptător pentru libertate”98.

Încercând să definim terorismul, constatăm că există o multitudine de astfel de definiţii, diferenţa dintre ele fiind dată de rolul şi responsabilităţile organizaţiei (agenţiei) emitente.

Departamentul Apărării al SUA99 defineşte terorismul drept „folosirea calculată a violenţei nelegale sau ameninţarea cu folosirea acesteia, în scopul inducerii sentimentului de teamă, cu intenţia de a forţa sau intimida guvernele în vederea realizării scopurilor propuse, care pot fi în general politice, religioase sau ideologice”.

La rândul său, ONU100 prezintă terorismul ca pe „o stare de anxietate inspirând acţiuni violente repetate, angajate de actori statali, grupări sau indivizi ce acţionează clandestin pentru motive foarte diverse, criminale sau politice în care, în deplin contrast cu asasinatele, ţinta directă a violenţei nu reprezintă şi ţinta principală”.

Guvernul Marii Britanii101 defineşte foarte concis terorismul ca fiind „folosirea violenţei pentru realizarea unor stări finale politice şi care pot include utilizarea oricărei forme de violenţă, în scopul inducerii unui sentiment de frică în rândul opiniei publice sau a unei părţi a acesteia”.

Deşi există foarte multe definiţii atribuite terorismului, toate au în comun o gamă largă de elemente. Caracteristicile comune ale acestor definiţii se referă la următoarele aspecte:

politic – un act terorist este un act politic sau care este comis cu scopul de a produce un efect politic;

97 Bruce Hoffman, În interiorul terorismului, 1998.98 Enciclopedia internaţională a terorismului, 1998.99 FM 100-20, Operaţii militare în conflicte de mică intensitate, 5 decembrie 1990, amendată în 9 ianuarie 2003.100 Enciclopedia internaţională a terorismului, 1998.101 Ibidem.

89

psihologic – orice act terorist cauzează un efect psihologic sau teroare. Victimele acestor acte sunt altele decât cele care au fost vizate iniţial;

violent – violenţa, coerciţia sau fenomenele distructive sunt folosite conjugat pentru îndeplinirea scopurilor propuse. Chiar dacă pierderile sau efectele distructive produse nu sunt rezultatul unui act terorist, totuşi ceea ce s-a produs este urmarea ameninţării sau violenţei potenţiale;

dinamic – grupările politice solicită schimbări, revoluţii sau mişcări politice. Nimeni nu recurge la atacuri violente împotriva persoanelor străine sau inocente doar pentru „a menţine starea de fapt existentă”;

deliberat – acţiunile teroriste sunt planificate din timp şi minuţios (ele nu sunt întâmplătoare) şi au ca finalitate atingerea unor scopuri specifice bine precizate.

Cu ajutorul mijloacelor militare şi bazându-se pe elemente de război psihologic, terorismul urmăreşte obţinerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalându-se de aşa-zise precepte religioase, în fond sloganuri, scoase din tenebrele istoriei.

În scopul apărării cetăţenilor, statelor şi a intereselor acestora în ţară şi în străinătate este de aşteptat ca fiecare membru al comunităţii internaţionale să întreprindă măsuri în următoarele domenii:

elaborarea şi implementarea strategiilor naţionale de securitate; informarea populaţiei cu privire la pericolul reprezentat de grupările teroriste; integrarea măsurilor de protecţie a propriilor cetăţeni din străinătate; adoptare unor capabilităţi integrate de management al consecinţelor.Violenţa politică, ca parte a condiţiei umane organizate social, poate deveni

endemică în anumite condiţii favorizante. De aceea, comunitatea internaţională nu trebuie să tolereze grupările teroriste, care caută să combine puterea tehnologiei moderne cu cea a armelor de distrugere în masă, în scopul ameninţării permanente a societăţii civilizate şi a întregii omeniri. Cei mai importanţi actori internaţionali au, îndeosebi, responsabilitatea de a se abţine de la „manipularea” unor grupări teroriste în competiţia economică şi politică actuală.

Războiul împotriva terorismului nu poate fi comparat cu o „ciocnire a civilizaţiilor”, ci mai degrabă cu o „ciocnire între civilizaţie şi cei care doresc să o distrugă”102. Ca atare, lumea civilizată trebuie să persevereze în lupta împotriva terorismului astfel încât să fie eliminată o ameninţare la modul ei de viaţă. Atâta timp cât teroriştii exploatează beneficiile oferite de noul mediu global şi acţionează în întreaga lume, răspunsul comunităţii internaţionale trebuie să fie, de asemenea, la nivel global. Dacă teroriştii încearcă să fugă – consideră experţii americani - lumea civilizată trebuie să-i urmărească. Dacă aceştia se ascund, trebuie găsiţi. Câteva lupte vor putea fi cunoscute, altele nu. Campania de luptă împotriva terorismului va fi una de durată şi nemiloasă.

Majoritatea specialiştilor apreciază că simpla combatere fizică a terorismului nu este suficientă. Ea trebuie însoţită de combaterea fundamentului său ideologic, de demontarea şi demonetizarea justificării sale morale şi etice. Este necesară construirea unei ordini internaţionale în care ţările şi popoarele să fie integrate într-o lume în care primează interesele şi valorile comune: demnitatea umană, respectarea legii, respectarea libertăţilor individuale, economia de piaţă şi libera iniţiativă, toleranţa religioasă. Trebuie să se înţeleagă că o lume în care aceste valori sunt asimilate ca standarde şi nu ca excepţii

102 Strategia Naţională a SUA privind combaterea terorismului, februarie 2003.

90

reprezintă cel mai bun antidot împotriva proliferării terorismului. Victoria împotriva terorismului nu reprezintă un moment singular şi punctual, ci un efort de durată, susţinut al comunităţii internaţionale. Victoria va fi asigurată şi va fi de durată atâta timp cât comunitatea internaţională îşi menţine trează vigilenţa, va lupta şi va coopera neîntrerupt, în scopul prevenirii actelor şi grupărilor teroriste.

6.5. Modele de analiză şi scenarii pentru viitorExistă în prezent mai multe modalităţi de abordare a vulnerabilităţilor,ameninţărilor

şi riscurilor, şi de soluţionare a problemelor planetei noastre, izvorâte din practica relaţiilor internaţionale de-a lungul timpului.

Timp de aproape cinci decenii paradigma Războiului Rece a funcţionat fără greş şi a dat răspunsuri adecvate la aproape orice problematică apărută în politica mondială. Această paradigmă, care azi reprezintă doar istorie, dar care devenise aproape unanim acceptată timp de două generaţii, a lăsat locul mai multor noi paradigme, odată cu de-structurarea sistemului comunist. Au apărut astfel următoarele paradigme:

O lume unită. Cel ce a lansat această paradigmă optimistă în legătură cu viitorul omenirii este Francis Fukuyama. În lucrarea Sfârşitul istoriei103, el arată că lumea se îndreaptă spre un punct de oprire al evoluţiei pe baze ideologice a umanităţii şi spre răspândirea universală a democraţiei liberale de tip occidental, ca ultimă formă a sistemelor de guvernare.

Atenţia omenirii, după opinia lui Fukuyama, se va focaliza asupra rezolvării problemelor economice şi tehnice şi mai puţin asupra celor politice, căci, odată cu dezideologizarea relaţiilor internaţionale, războiul s-a încheiat, iar democraţia liberală este victorioasă. Modelul s-a dovedit construit pe o premisă falsă, căci confruntarea ideologică şi militară dintre capitalism şi comunism a fost înlocuită în scurt timp de alte tipuri de confruntare, mult mai diversificate.

Modelul liberal. Este tot un model optimist, care se bazează pe soluţii politice pentru a obţine şi prezerva pacea. Soluţia liberală se bazează pe utilizarea a patru instrumente: dreptul internaţional; organizaţiile internaţionale; integrarea politică şi democratizare.

Dreptul internaţional este un mecanism instituţionalizat, care comunică factorilor de decizie politică din diferite state o viziune unitară asupra naturii sistemului internaţional. Cu alte cuvinte, el furnizează o înţelegere comună şi unitară asupra „regulilor jocului” în relaţiile internaţionale. Regulile sporesc gradul de predictibilitate şi reduc nesiguranţa în relaţiile dintre state.

Aceste beneficii explică de ce statele sprijină aplicarea normelor dreptului internaţional şi în mod voit îşi adaptează politica şi acţiunile în conformitate cu prevederile sale.

Pe lângă avantaje evidente pe care dreptul internaţional public le conferă tranzacţiilor în domeniul economic, comerţului internaţional, schimburilor valutare, circulaţiei trimiterilor poştale, regimului datoriilor, protecţiei mediului înconjurător etc., el pune ordine în sistemul negocierilor în vederea constituirii, menţinerii funcţionalităţii şi perfecţionării unui sistem de securitate. Substituind rezolvarea diferendelor prin conflict armat cu rezolvarea pe cale instrumentelor juridice, dreptul internaţional reduce

103 Francis Fukuyama, The End of History, în „The National Interest”, 16/1989, p. 16.

91

sursele de agresiune, încercând să înlocuiască anarhia cu ordinea în relaţiile internaţionale.

Mulţi jurişti, dar şi politicieni, critică totuşi sistemul de drept internaţional, ca fiind deficitar, datorită dependenţei de atitudinea şi comportamentul guvernelor. Deoarece instituţiile sistemului juridic internaţional sunt slabe în comparaţie cu cele aparţinând fiecărui stat în parte, în prezent există mai multe servituţi în funcţionarea dreptului internaţional.

În primul rând, nu există un corp legislativ la nivel internaţional, capabil să adopte legi obligatorii pentru toate statele. Şi în cadrul UE se pot stabili reguli şi norme doar atunci când statele europene doresc să le includă la tratatele la care subscriu în mod benevol şi explicit. Nu există încă o metodă sistematică de amendare sau de anulare a acestor norme şi reguli, fapt afirmat în articolul 38 al Statului Curţii Internaţional de Justiţie.

În al doilea rând, nu există un organism juridic care să aibă puterea de a identifica regulile acceptate de state, de a ţine evidenţa şi de a lua măsuri în cazul violării lor. De fapt statele sunt responsabile de a îndeplini toate aceste atribuţii, iar Curtea Internaţională de Justiţie nu are puterea de a-şi exercita atribuţiile fără acordul statelor. În fine, nu există organisme abilitate cu aplicarea legii, aceasta de obicei făcându-se de către statele victime, cu sprijinul aliaţilor lor sau al altor părţi interesate. Nu există un sistem centralizat de proceduri de aplicare a legii, iar aplicarea însăşi este voluntară. Întregul sistem rămâne astfel la latitudinea statelor de a se supune sau nu regulilor la care au consimţit şi depinde de capacitatea fiecărui stat de a avea forţa necesară pentru a impune respectarea legii104.

Cu toate imperfecţiunile, dreptul internaţional are o contribuţie importantă la menţinerea păcii. Procedurile legale stabilite de dreptul internaţional au menirea de a rezolva orice diferend şi disputele înainte ca ele să degenereze în conflict sau război. Dreptul internaţional nu este destinat să prevină orice tip de război în mod nediscriminatoriu. Dreptul internaţional nu interzice războiul ca atare, ci îl menţine ca pe o sancţiune împotriva celor care încalcă norma. Războiul este ultima soluţie pentru a pedepsi agresiunea, asigurând viabilitatea şi credibilitatea structurii sistemului legal internaţional. Războiul declanşat de coaliţia internaţională împotriva Irakului în 1991, ca urmare a ocupării Kuwaitului de către Irak în 1990, s-a încadrat în această categorie, după cum şi războiul iniţiat de SUA şi aliaţii săi la 7 octombrie 2001 împotriva organizaţiei teroriste Al-Qaeda, condusă de Osama ben Laden, responsabilă de cele peste 3000 de victime, ca urmare a atentatelor de la New York şi Washington din 11 septembrie 2001, se încadrează în acelaşi tip ripostă, exercitarea dreptului la autoapărare.

Organizaţiile internaţionale, al doilea instrument agreat de susţinătorii paradigmei liberale, au un rol important în stabilirea ordinii internaţionale în secolul XXI. Comunitatea internaţională poate să întărească capacitatea dreptului internaţional de a preveni sau stopa agresiunea, inclusiv prin intermediul organizaţiilor internaţionale. Teoreticienii liberali recomandă crearea de organizaţii internaţionale, ca instrument de menţinere a păcii.

Ca şi predecesoarea sa, Liga Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite are ca misiune de bază menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Stipulaţia din Carta ONU, că poate

104 Cf. Toni Pfanner, Crearea unei Curţi Penale Internaţionale Permanente, în „Revista Română de Drept Umanitar”, nr. 2 (20), 1998, p. 7.

92

fi membru al Organizaţiei orice ţară iubitoare de pace, reafirmă acest obiectiv, aceeaşi cartă ONU cerând statelor membre să-şi rezolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice. Principiul primordial al activităţii organizaţiilor internaţionale cu vocaţie de securitate este acela al securităţii colective, care prin contrast cu echilibrul de putere, cere fiecărui stat să-şi asume responsabilitate pentru asigurarea securităţii tuturor celorlalte ţări. Conceptul „presupune ca fiecare naţiune să perceapă orice provocare la adresa securităţii internaţionale în acelaşi fel cu celelalte state şi să-şi asume un risc similar pentru a o prezerva”105.

Se pare că organizaţiile regionale ai căror membri împărtăşesc interese şi tradiţii comune, oferă astăzi şanse mult mai mari de reuşită în gestionarea eficientă a situaţiilor de criză.

Al treilea instrument, integrarea politică, este un proces, dar în acelaşi timp şi produs al eforturilor de a constitui noi comunităţi politice şi instituţii supranaţionale. Rolul său primordial este de a creşte stabilitatea regională, de a reduce „apetitul” statelor de a-şi rezolva problemele utilizând forţa militară şi de a pune în aplicare reforma care să transforme instituţiile internaţionale din instituţii ale statelor în instituţii deasupra statelor.

Uniunea Europeană este cel mai elocvent exemplu al dezvoltării unei comunităţi integrate din punct de vedere economic şi, în viitor, politic.

Pentru a putea ajunge la integrare politică la nivel regional este necesar, socotesc unii specialişti, să fie îndeplinite anumite condiţii; apropierea geografică; creşterea economică constantă; existenţa unui sistem politic similar; o opinie publică şi lideri politici favorabili ideii de integrare; omogenitatea culturală; stabilitate internă; experienţă istorică şi dezvoltare socială apropiată; formă de guvernare şi sisteme economice compatibile; nivelul de pregătire militară şi logistica sistemului militar similare ori compatibile; o percepţie comună, unitară asupra ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii; compatibilitate în procedurile administrative şi, în fine, o colaborare fructuoasă anterioară în anumite domenii106.

Democratizarea este cea de-a patra dimensiune a viziunii liberale asupra securităţii internaţionale. Premisa de la care se pleacă este aceea că tipurile de sisteme politice existente în diferite state sunt relevante pentru posibilitatea şi probabilitatea unui conflict armat. Contează într-o mare măsură dacă statele sunt guvernate în mod democratic, deoarece, dacă este aşa, lumea va deveni mai paşnică, afirmă adepţii liberalismului. Această teză este opusă celei agreate de adepţii realismului (şi în special ai neorealismului), care afirmă că natura formei de guvernare şi a sistemului politic nu influenţează într-o măsură semnificativă politica externă a statelor şi relaţiilor internaţionale. Adepţii realismului cred că guvernele, fie ele democratice sau autoritate, răspund în mod similar la ameninţările la adresa securităţii lor.

Efortul depus în momentul de faţă de către democraţiile occidentale pentru a lărgi şi a extinde propria comunitate (de exemplu prin extinderea NATO şi a Uniunii Europene) poate conduce la o transformare majoră în politica mondială, cu condiţia de a se continua politica de rezolvare a conflictelor potenţiale şi existente, şi anume prin compromis, negociere, mediere, arbitraj - într-un cuvânt, prin mijloace neviolente.105 Henry A. Kissinger, Balance of Power Sustained, în „Rethinking America’s Security Beyond the Cold War to New World Order”, Norton, New York, 1992, p. 238.106 Cf. Roger Cobb şi Charles Elder, International Community, Harcourt, Brace&World, New York, 1970, p. 32.

93

Adepţii liberalismului şi neoliberalismului văd conflictele armate ca pe un rezultat al deficienţelor instituţiilor internaţional, cu adânci rădăcini în istorie. Ei apreciază că actualul sistem internaţional, relativ anarhic, constituie o problemă şi nu o soluţie, aşa cum consideră adepţii realismului, deoarece instituţiile internaţionale slabe, lipsite de putere efectivă, măresc costul real al securităţii naţionale şi fac ca bunăstarea globală să fie dependentă, condiţionată şi subordonată bunăstării fiecărei naţiuni în parte.

În acest context, contribuţia instituţiilor internaţionale nu a fost la nivelul scontat; în ciuda unor acţiuni promiţătoare, conflictele armate încă sunt frecvente, ceea ce nu este surprinzător pentru un sistem în care statele alocă mai puţin de doi dolari pe an pentru educaţie fiecărui locuitor al planetei, se arată într-un document al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în timp ce cheltuielile militare globale se ridicau la peste 960 de miliarde dolari în urmă cu zece ani, adică aproximativ 160 dolari pe cap de locuitor,107 iar în 2005 s-au cifrat la 1 100 de miliarde de dolari.

Modelul realist. Adepţii teoriei realiste asupra relaţiilor internaţionale văd statele drept principalii şi unicii actori importanţi în afacerile mondiale. Conform acestei teorii, relaţia dintre state este dominată de anarhie şi prin urmare, pentru a-şi asigura supravieţuirea şi securitatea, statele încearcă să-şi maximizeze puterea108. Pentru a atinge acest obiectiv, statele utilizează trei instrumente: alianţele, echilibrul puterii şi controlul armamentului.

Alianţele sunt înţelegeri formale între state, în scopul coordonării atitudinii adoptate în situaţia unor urgenţe militare. Alianţele sunt deci coaliţii cu caracter durabil în timp, care au drept principal scop creşterea puterii militare. Statele pot ajunge la acest rezultat pe două căi: prin achiziţii de noi de sisteme de armament sau prin constituirea de alianţe. Deşi alianţele răspund mai bine principiului economiei de forţe, deoarece costul efortului militar este împărţit între membrii lor, istoria demonstrează că majoritatea statelor au urmat ambele căi.

Făcând faţă unor pericole comune, statele au motive îndreptăţite pentru a se alia. „Beneficiul principal al alianţelor este în primul rând şi mod evident o securitate sporită. Avantajele securităţii, în cazul unei apărări comune în cadrul unei alianţe, include o mai redusă posibilitate de a fi atacat (efectul de descurajare), o mai mare capacitate de ripostă în cazul unei agresiuni (apărare) şi prevenirea posibilităţii unora dintre aliaţi de a încheia alianţe cu adversarul (efectul de excludere)”109.

Avantajele de a face parte dintr-o alianţă se diminuează odată ce pericolul extern care determină constituirea alianţei dispare. Politicile şi strategiile de securitate şi militare adoptate sau formulate la nivelul alianţelor se bazează pe un simţ al conştiinţei riscurilor şi împărtăşirii unui destin comun de către toţi membrii alianţei.

Deşi adepţii căii realiste percep alianţele ca pe un instrument pe care statele pot să-l utilizeze spre propriul beneficiu, ei atenţionează totuşi că: formarea alianţelor tinde să diminueze capacitatea şi flexibilitatea în exprimarea opţiunilor; reduce capacitatea statelor de a se adapta schimbărilor survenite în mediul internaţional; slăbeşte capacitatea

107 Cf. Jeffrey Laurenti, National Taxpayers, International Organizations, United Association of the United States, New York, 1995, p. 11.108 Vezi Keneth N. Waltz, The Emerging Structure of International Politics, în „International Security”, nr. 18, 1993, pp. 44-79. 109 Glenn H. Snyder, Alliance Threat: A Neorealist First Cut, în The Evolution of Theory, International Relations, University of South Carolina Press, Columbia, 1991, p. 83. Vezi şi Ş. F. Cioculescu, Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Bucureşti, Editura Militară, 2007, p 189 şi urm.

94

acestora de a influenţa deciziile unui partener prin reducerea numărului de parteneri potenţiali; elimină avantajele ce derivă din creşterea în mod deliberat a ambiguităţii în legătură cu intenţiile unui anumit stat; provoacă teamă adversarilor sau competitorilor; implică statele în dispute cu inamicii aliaţilor; menţine rivalităţile existente; stimulează resentimentele unor state prietene care se află în afara alianţei şi nu se bucură de avantajele acesteia; încurajează inamicii şi competitorii de a forma, la rândul lor, contra-alianţe, ducând la reducerea securităţii pentru ambele coaliţii.

Adepţii curentului realist ajung totuşi la concluzia că alianţele sunt benefice dacă reprezentanţii conducerii politice rămân flexibili şi dacă normele dreptului internaţional sprijină o interpretare elastică a angajamentelor asumate în cadrul alianţei, precum şi drepturile statelor neutre. Acurateţea acestor afirmaţii este evaluată cel mai bine prin exploatarea posibilei contribuţii a alianţelor la formarea şi menţinerea echilibrului de putere.

La baza conceptului echilibrului de putere se află ideea că pacea va rezulta ca urmare a distribuţiei puterii militare astfel încât nici una dintre părţile adverse să nu fie suficient de puternică pentru a-şi domina inamicul sau statul cu care se află în competiţie. Dacă un stat ori coaliţie acumulează suficientă putere pentru a ameninţa alte state, vor exista destule motive pentru cei supuşi ameninţării spre a-i determina să nu ţină seama de aparenţa şi momentana diferenţă de putere şi să se unească într-o alianţă defensivă. Noul pol de putere astfel creat, în conformitate cu teoria echilibrului de putere, va descuraja potenţialul atacator de a-şi urmări obiectivele expansioniste. Astfel prin libera competiţie, se va instala un echilibru care va asigura menţinerea status quo-ului. Teoria echilibrului de putere este fondată pe premisa că slăbiciunea unui stat favorizează agresiunea împotriva sa şi că o putere care să o contracareze trebuie folosită pentru a descuraja potenţialii agresori. Aceste supoziţii sunt totuşi criticabile, deoarece ele justifică cursa înarmărilor, care poate conduce spre un război global.

Teoria echilibrului de putere se ocupă în special cu analiza rivalităţilor şi ciocnirilor dintre marile puteri, ca de exemplu în cele două războaie mondiale. Declanşarea acestora este privită ca exemplul cel mai concludent al eşecului sistemului internaţional bazat pe echilibrul de putere, în timp ce rezultatele lor, drept reechilibrarea balanţei puterii 110. Un exemplu edificator este Războiul Rece, pe durata căruia, după W. Kegley şi E. Wittkopf, se disting mai multe perioade: o primă perioadă este cea a unipolarităţii, între 1945 şi 1949, pe parcursul căreia SUA, singura posesoare a armei nucleare, a devenit superputerea dominantă; a doua perioadă, din 1949 până la începutul deceniului al şaptelea, s-a caracterizat prin bipolaritate, ca urmare a reechilibrării puterii, iniţial între Uniunea Sovietică şi SUA, apoi între cele două alianţe militare antagoniste, NATO şi Tratatul de la Varşovia; ultima perioadă a Războiului Rece, de la începutul anilor şaptezeci până la sfârşitul deceniului al nouălea, este caracterizată de bipolicentrism, adică în continuitatea superiorităţii marcante a celor două superputeri, în paralel cu erodarea coeziunii interne a celor două alianţe şi câştigarea capacităţii de manevră pentru unii din aliaţi. De exemplu România, în deceniul al şaptelea, a clădit foarte bune relaţii cu Europa de Vest şi cu Statele Unite (pe care din păcate nu le-a fructificat oportun), în timp ce Franţa a dezvoltat relaţiile cu Uniunea Sovietică, iar Germania Federală cu Polonia111.

110 Vezi Inis L. Claude jr., The Balance of Power Revisited, în „Review of International Studies”, no. 15, January 1989, pp. 77-85.111 Cf. Charles W. Kegley jr. şi Eugene R. Wittkopf, op.cit., pp. 543-455.

95

Unii analişti consideră că viitorul echilibrului de putere este cel al multipolarităţii, depăşindu-se situaţia actuală, în care SUA sunt singura putere globală. Se apreciază că sistemul internaţional multipolar va fi constituit în viitor din puteri relativ egale, care ar fi Statele Unite, China, Japonia, F. Rusă şi Uniunea Europeană.

Mulţi adepţi ai teoriei realiste văd controlul armamentelor ca o cale de a influenţa distribuţia internaţională a puterii militare într-un mod care să promoveze pacea şi securitatea naţională a tuturor statelor. De fapt, politicienii care au negociat tratatele privind controlul armamentelor au fost de cele mai multe ori adepţi ai teoriei realiste, care au perceput aceste demersuri ca pe nişte măsuri prudente, capabile să promoveze securitatea propriilor ţări. De multe ori însă se face confuzie între controlul armamentului şi dezarmare.

Controlul armamentului se referă la înţelegerile şi tratatele desemnate să stabilească nivelul acceptabil şi admisibil al armamentului, fie prin limitarea proliferării, fie prin stabilirea de restricţii referitoare la utilizarea lui. În schimb, dezarmarea caută să reducă sau să elimine armamentul în general ori doar anumite categorii specifice. La modul general, controlul armamentului constă în orice formă de constrângere privind utilizarea armamentului, în orice formă de cooperare între adversari sau competitori în acest sens. Controlul armamentului poate fi implicit sau explicit, formal sau informal, unilateral, bilateral ori multilateral. Este un fel de management comun al procesului de achiziţionare a armamentului de către statele participante, cu speranţa reducerii riscului declanşării unui război. Controlul armamentului admite existenţa războiului şi posibilitatea unui conflict armat. Dezarmarea este un concept complet diferit. Ea vizează reducerea drastică a tuturor sistemelor de armament, mergând până la eliminarea lor, în scopul eradicării războiului. Dezarmarea este bazată pe raţionamentul că dacă nu există armament, nu va mai exista război. În timp ce controlul armamentului încearcă să menţină un anumit status quo, procesul de dezarmare urmăreşte să-l modifice. Din acest punct de vedere, controlul armamentului este un concept şi un proces conservator, în timp ce dezarmarea este unul radical112.

Controlul armamentului nu rezolvă problema de bază a rivalităţii dintre state, deoarece atâta timp cât statele deţin arsenale militare pe care pot să le utilizeze, toate înţelegerile şi tratatele privind controlul armamentului sunt doar ceva mai mult decât aranjamente de cooperare între adversari. Ele definesc şi delimitează competiţia, putând reduce distructivitatea războiului, dar nu acţionează asupra sursei conflictului. Managementul conflictelor politice, evitând ajungerea la un conflict şi la violenţă armată, poate fi cheia soluţiei controlului armamentului.

Modelul două lumi antagoniste. De mult timp oamenii percep lumea ca fiind constituită din două grupuri diferite: „noi şi ei”. Aşa au gândit grecii şi romanii în antichitate, incluzându-se pe ei în lumea civilizată, ceilalţi fiind barbarii. În zilele noastre, specialiştii împart Lumea în Orient şi Occident, în Nordul dezvoltat şi Sudul înapoiat, în centru şi periferie etc. După încheierea Războiului Rece, politologii americani au divizat lumea în zone de pace şi zone de turbulenţă, zona de pace incluzând Occidentul şi Japonia, cu 15% din populaţia lumii, iar în zona de turbulenţă restul de 85%113.

112 Cf. Joseph Kruzel, American Security Policy in a New World Order, în „American Defense Annual”, 8th

edition, New York, Lexington Books, 1991, pp. 1-23.113 Cf. Singer, Max şi Wildawski, Aaron, The Real World Order: Zones of Peace, Zones of Turmoil, Chatham House, Chatham, New York, 1993, p. 52.

96

În funcţie de cum sunt definite părţile, o imagine a lumii împărţite în două trebuie într-o oarecare măsură să corespundă realităţii.

Cea mai obişnuită şi actuală diviziune, care apare sub nume diferite, este cea între ţările bogate (moderne, dezvoltate, Nordul) şi ţările sărace (tradiţionale, nedezvoltate sau în curs de dezvoltare, adică Sudul).

Diviziunea culturală între Vest şi Est a fost corelată din punct de vedere istoric cu diviziunea economică, iar accentul se pune mai puţin pe diferenţele de bunăstare economică şi mai mult pe filosofia pe care o susţine, pe valorile şi modul de viaţă. Fiecare dintre aceste imagini reflectă unele elemente ale realităţii, care în ziua de astăzi admit, de asemenea, limitări.

Ţările moderne bogate au caracteristici care le diferenţiază de ţările tradiţionale sărace, care au şi ele caracteristici comune. Diferenţele de bogăţie pot să ducă la conflicte între societăţi, însă realitatea sugerează că aceasta se întâmplă în primul rând atunci când societăţile bogate şi mai puternice încearcă să cucerească şi să colonizeze societăţi sărace şi mai tradiţionale. Occidentul a făcut acest lucru timp de 400 de ani, iar apoi unele colonii s-au revoltat şi au declanşat războaie de eliberare împotriva puterilor coloniale, care între timp îşi pierduseră voinţa de a fi imperii. În lumea de azi decolonizarea este un fapt împlinit, iar războaiele coloniale de eliberare au fost înlocuite de conflicte între popoarele eliberate, majoritatea având caracter interetnic, intertribal sau religios.

La nivel mult mai general, conflictele de amploare între „bogaţi” şi „săraci” sunt improbabile, deoarece cu mici excepţii, ţările sărace duc lipsă de unitate politică, putere economică şi capacitate militară pentru a putea provoca ţările bogate. Dezvoltarea economică din Asia şi din America Latină a estompat simpla dihotomie între cei care au şi cei care nu au. Statele bogate pot să lupte în războaie comerciale cu orice alt stat, cele sărace pot să lupte în războaie violente unele cu altele, însă un război internaţional de amploare între Sudul sărac şi Nordul bogat este aproape la fel de îndepărtat de realitate ca şi o lume armonioasă şi fericită.

Separarea lumii în entităţi distincte şi antagonice nu oferă prea multe posibilităţi de înţelegere a viitorului ei. La unele niveluri, Occidentul este o entitate. Cu toate acestea, ce anume au în comun societăţile non-occidentale, în afara faptului că se situează în afara Occidentului?

Civilizaţiile japoneză, chineză, hindusă, islamică şi africană au puţine valori în comun în termeni de religie, de structură socială, de instituţii şi valori dominante. Uniunea societăţilor non-occidentale şi dihotomia est-vest reprezintă defectele orientalismului pe care Eduard Sad le-a criticat în modul său propriu pentru promovarea diferenţei între familiar (Europa, Occidentul – „noi”) şi străin (Orientul, Estul – „ei”) şi pentru admiterea inerentei superiorităţi a primului asupra celui din urmă. În timpul Războiului Rece, lumea a fost polarizată într-o măsură considerabilă de-a lungul unui spectru cultural. Polarizarea culturală a Estului şi Vestului este în parte, o altă consecinţă a practicii – universale, însă neinspirate – de a numi civilizaţia europeană drept civilizaţie occidentală. Terra rămâne deosebit de diversificată pentru a putea fi în mod simplist analizată, pe divizări rigide din punct de vedere economic între Nord şi Sud, sau din punct de vedere cultural între Est şi Vest114.

114 Cf. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998, p. 45.

97

Modelul civilizaţional. Samuel P. Huntington este un reputat profesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard şi autor al unor cărţi importante precum: Ordinea politică şi societăţile în mişcare, Politica americană: promisiunea unei dezarmări şi Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Ultima, apărută în 1997, reprezintă dezvoltarea unui articol de succes, publicat în anul 1993 în revista „Foreign Affairs”, având drept titlu interogaţia Ciocnirea civilizaţiilor?. S. P. Huntington abordează şi susţine în cartea sa modelul civilizaţional al ordinii mondiale.

A vedea lumea în funcţie de câteva modele civilizaţionale are avantajul de a evita contradicţiile existente între celelalte paradigme, arată S. P. Huntington115.

După opinia lui S. P. Huntington, a vedea lumea în funcţie de şapte sau opt civilizaţii înseamnă a evita multe din aceste dificultăţi. Nu trebuie sacrificată realitatea în numele zgârceniei, aşa cum se întâmplă în cazul paradigmelor uni- sau bi-polare; nu trebuie nici sacrificată zgârcenia în numele realităţii, aşa cum o fac paradigmele statistice sau ale haosului. Modul său de a analiza prevede un cadru uşor accesibil şi inteligibil pentru a înţelege lumea, a distinge ceea ce este important de ceea ce nu este important în conflictele multiplicate, a prezice dezvoltările viitoare şi a prevedea puncte de reper pentru oamenii politici. O abordare civilizaţională, după S. P. Huntington, stabileşte în principiu următoarele: forţele de integrare în lume sunt reale şi sunt exact cele care generează contraforţele revendicărilor culturale şi cunoştinţelor civilizaţionale; lumea este bipolară într-un sens, însă principala distincţie este aceea între Occident, civilizaţia dominantă până în prezent şi toţi ceilalţi, care au totuşi în comun mai mult decât nimic; pe scurt, lumea este divizată între cea occidentală şi mai multe lumi non-occidentale; statele-naţiuni sunt şi vor rămâne cei mai importanţi actori în afacerile internaţionale, însă interesele lor, asocierile şi conflictele între ele sunt din ce în ce mai mult limitate de factori culturali şi civilizaţionali; lumea este într-adevăr anarhică, presărată de conflicte tribale şi de naţionalitate, însă conflictele care pun cele mai mari pericole pentru stabilitate sunt cele între state sau grupuri provenind din diferite civilizaţii.

O astfel de paradigmă civilizaţională prezintă o hartă relativă, dar nu foarte simplă pentru a înţelege ce se întâmplă într-o lume precum cea a sfârşitului secolului XX şi începutul secolului XXI. Oricum, nici o paradigmă nu este bună la infinit.

Modelul politicii mondiale dat de Războiul Rece a fost foarte folositor şi relevant timp de 50 de ani, dar a devenit desuet la sfârşitul anilor ’80 şi la un moment dat, paradigma civilizaţională va avea probabil un destin similar. Pentru perioada contemporană, această paradigmă se dovedeşte a fi un ghid util, arată S. P. Huntington, pentru a distinge ceea ce este mai important de ceea ce este mai puţin important. De exemplu, mai puţin de jumătate din cele 48 de conflicte etnice în desfăşurare în lume la începutul anului 1993, au fost între grupuri aparţinând de civilizaţii diferite. Perspectiva civilizaţională i-ar fi îndrumat pe secretarul general al ONU şi pe secretarul de Stat al SUA să-şi concentreze eforturile de pacificare asupra acelor conflicte care au un mai mare potenţial decât altele de a escalada în războaie extinse. Paradigmele generează de asemenea predicţii, iar un test crucial al validităţii şi al capacităţii paradigmelor de a fi utile constă în a evalua care dintre predicţiile care derivă din ele se deschid pentru a fi mai precise decât cele care provin din paradigme alternative. De exemplu, o paradigmă statică l-a condus pe John Mearsheimer să prezică faptul că „situaţia între Ucraina şi Rusia este de natură de a face posibilă izbucnirea competiţiei de securitate între ele.

115 Ibidem, p. 49.

98

Marile puteri care au o frontieră comună lungă şi neprotejată, precum cea dintre F. Rusă şi Ucraina, se lasă deseori în voia unei competiţii condusă de temeri de securitate. F. Rusă şi Ucraina puteau să depăşească această dinamică şi să înveţe să trăiască împreună în armonie, însă ar fi fost neobişnuit dacă ar fi făcut-o”116.

Pe de altă parte, o perspectivă civilizaţională accentuează apropiatele legături culturale, personale şi istorice dintre F. Rusă şi Ucraina, amestecul ruşilor şi ucrainenilor din ambele ţări şi se concentrează în schimb pe linia de falie civilizaţională care divide ortodocşii din estul Ucrainei de greco-catolicii (sau catolicii de rit oriental) din vestul ţării, un fapt istoric de primă importanţă şi de mare vechime, pe care Mearsheimer, acceptând conceptul „realist” al statelor privite ca entităţi unificate şi autoidentificate, îl ignoră total, după părerea lui S. P. Huntington. Dacă o perspectivă etatistă pune în evidenţă posibilitatea unui război ruso-ucrainean, o perspectivă civilizaţională minimalizează această posibilitate şi evidenţiază în schimb o alta, cea a Ucrainei scindată în două părţi, o separaţie care – factorii culturali ar fi condus la o atare presupunere – putea fi mai violentă decât cea din Cehoslovacia, însă mult mai puţin sângeroasă decât cea din Iugoslavia, apreciază S. P. Huntington.

Aceste predicţii diferite dau naştere la diverse priorităţi politice. Predicţia etatistă a lui Mearsheimer asupra posibilului război şi a cuceririi Ucrainei de către ruşi l-a dus la susţinerea ideii ca Ucraina să aibă arme nucleare. O perspectivă civilizaţională ar fi încurajat cooperarea dintre F. Rusă şi Ucraina, ar fi îndemnat Ucraina să renunţe la armele sale nucleare, ar fi promovat o substanţială asistenţă economică şi alte măsuri menite să ajute menţinerea unităţii şi independenţei ucrainene şi ar fi garantat evenimentele neprevăzute planificate pentru posibila scindare a Ucrainei, apreciază Huntington. Pentru a-şi susţine teoria, el arată că multe evenimente importante înregistrate după sfârşitul Războiului Rece erau compatibile cu paradigma civilizaţională şi puteau fi prezise pornind de la aceasta. Printre ele se numără: scindarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei; războaiele care au loc în fostele lor teritorii; accentuarea fundamentalismului religios pretutindeni în lume; conflictele din interiorul F. Ruse, Turciei şi Mexicului, care sunt în general de natură identitară; intensificarea conflictelor comerciale între Statele Unite şi Japonia; rezistenţa statelor islamice la presiunea exercitată de Occident asupra Irakului şi Libiei; eforturile statelor islamice şi confucianiste întreprinse pentru a-şi procura arme nucleare şi căile pentru a le utiliza; rolul continuu al Chinei de mare putere „outsider”; consolidarea noilor regimuri democratice numai în anumite ţări şi nu în altele; competiţia armelor din Asia de Est, în curs de desfăşurare.

Ca toate paradigmele referitoare la ordinea mondială şi paradigma civilizaţională este un model simplificat. În timp ce modelul realist şi cel liberal consacră anumite instrumente pentru obţinerea şi menţinerea stabilităţii regionale şi globale, paradigma civilizaţională dezvoltată de Samuel P. Huntington nu o face. El este un fatalist. Liniile de falie care fac legătura şi totodată separă civilizaţiile sunt conform lui imuabile şi generatoare de conflict intercivilizaţional. În opinia sa, următorul tip de război este cel al liniilor de falie. Aparent evenimentele recente pot duce la concluzia că acest model ar fi corect. Dar măsurile luate de SUA cu sprijinul larg al NATO şi în general al întregii comunităţi internaţionale pentru combaterea terorismului, nu au nimic de a face cu un război de falie, intercivilizaţional.

116 John J. Mearsheimer, The Case for a Nuclear Deterrent, în „Foreign Affairs”, 72 (vara 1993), p. 54.

99

Războiul împotriva terorismului nu este un război împotriva Islamului deoarece nu toţi musulmani sunt asociaţi sau sprijinitori ai terorismului. Extremismul religios se întâlneşte şi în lumea creştină, exemplul cel mai concludent fiind situaţia din Irlanda de Nord, unde comunitatea protestantă (loialistă) şi cea catolică se înfruntă de zeci de ani, ambele având drept „vârf de lance” în confruntarea reciprocă, organizaţii extremiste, Armata Republicană Irlandeză – IRA – fiind cea mai cunoscută. Aripă ultraradicală, IRA este de fapt o organizaţie teroristă dintre cele mai active şi mai de temut din Europa, cu extinse ramificaţii în SUA.

Paradigma promovată de S. P. Huntington poate fi criticată şi ca urmare a simplificării exagerate la care recurge aceasta pentru delimitarea tipurilor de civilizaţii la care se referă. După S. P. Huntington, doar religia defineşte tipurile contemporane de civilizaţii. Marile religii ale lumii de azi definesc tipuri distincte de civilizaţii: catolică şi protestantă (împreună); ortodoxă; islamică; hindusă; japoneză; confucianistă (sinică). Civilizaţiile africană şi latino-americană sunt neconvingător definite, lipsind din argumentaţia autorului apelul la diferenţa specifică.

S. P. Huntington emite multe „axiome” pe care nu le poate susţine sau demonstra. Este bine cunoscută situaţia referitoare la România, mai ales datorită gafei de a trasa linia de falie - graniţa dintre civilizaţia occidentală (catolică şi protestantă) şi cea ortodoxă – exact la limita estică şi sudică a Transilvaniei. De aici ar rezulta că România cuprinde regiuni care depind de două civilizaţii diferite. Aceasta, fără a ţine seama de faptul că în Transilvania ponderea adepţilor bisericii protestante şi celei catolice, inclusiv greco-catolicii, nu depăşeşte 25% din totalul populaţiei. Dacă şi alte elemente de analiză sunt fundamentate în acelaşi fel, cu argumente tot atât de „ştiinţific” susţinute, ne putem întreba dacă nu cumva întreaga construcţie intelectuală dezvoltată de Huntington este doar un simplu exerciţiu scolastic.

Dintre toate modelele trecute succint în revistă, doar două promovează şi instrumente prin intermediul cărora comunitatea internaţională poate interveni în sensul asigurării stabilităţii şi securităţii regionale şi globale. Acestea sunt modelul realist şi cel liberal. Practica relaţiilor internaţionale a dovedit că de fapt se poate vorbi de utilizarea concomitentă a tuturor instrumentelor specifice celor două modele menţionate. În anumite perioade primează soluţia realistă, în altele soluţia liberală.

De exemplu în anii ’70, ca urmare a unui dezgheţ relativ în relaţiile Est-Vest, rolul organizaţiilor internaţionale şi al dreptului internaţional a sporit considerabil. În anii ’80 însă, cursa înarmărilor nucleare a ajuns la apogeu, echilibrul puterii între cele două superputeri fiind menţinut printr-o continuă escaladare succesivă.

Imediat după sfârşitul Războiului Rece, timp de câţiva ani, instrumentele promovate de adepţii căii liberale păreau că vor rezolva definitiv problemele securităţii la nivel planetar. Democratizarea vieţii publice intrastatale, care a devenit un fenomen cu caracter de masă în covârşitoarea majoritate a statelor lumii, părea că va imprima un nou curs de acţiune relaţiilor interstatale.

Organizaţiile internaţionale păreau că vor fi în măsură să gestioneze cu eficienţă securitatea regională şi globală. Conflictele armate, care au izbucnit curând în Balcani, Transnistria, Caucaz, Orientul Mijlociu şi Africa au demonstrat că aşteptările optimiste ale omenirii au fost nerealiste.

Mecanismul luării deciziilor, specific organizaţiilor internaţionale de securitate, este greoi şi nu este urmat de posibilitatea aplicării rapide a soluţiilor stabilite, iar mecanismul

100

de răspuns la crize rămâne birocratic şi foarte costisitor. De aceea, punerea în aplicare a hotărârilor ONU este de cele mai multe ori încredinţată unor organizaţii regionale cum este NATO.

Modelul „lumii unite”, cel al „lumilor antagoniste”, precum şi cel „civilizaţional” sunt fie excesiv de optimiste (lumea unită), fie excesiv de fataliste (celelalte două). Nici unul din ele nu promovează însă instrumente prin intermediul cărora să se facă necesarele corective în administrarea securităţii internaţionale. Ele radiografiază o anumită situaţie specifică şi se limitează la a descrie un viitor fie excesiv de optimist, fie excesiv de pesimist.

Cu siguranţă că nici unul dintre aceste modele nu poate să identifice singur soluţia optimă, dar o proporţie adecvată a instrumentelor preconizate, adaptate situaţiei concrete, o îmbinare a diverselor metode poate fi luată în considerare, spre a asigura optimizarea eforturilor comunităţii internaţionale în încercarea de a consolida pacea şi securitatea globală.

În prezent, ambiţiile pe care le au unii actori statali sunt mai mari decât capacitatea lor de a-şi susţine dorinţele prin capabilităţi politico-diplomatice, economice, financiare sau militare. Resursele pe care unele state le alocă menţinerii statutului de lider regional sunt insuficiente pentru a operaţionaliza acea capacitate de exercitare reală a puterii fără de care opţiunile politice nu rămân decât simple vorbe goale.

Chiar unele organizaţii internaţionale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite sau Uniunea Europeană, se află acum în faţa pericolului de a-şi pierde credibilitatea şi de a-şi deteriora semnificativ imaginea dacă nu vor fi capabile să gestioneze diverse conflicte şi crize.

De exemplu, în cazul Libanului, ONU a reclamat în august 2006 o îmbunătăţire reală a situaţiei interne. Rezoluţia 1701 presupunea în plus faţă de separarea forţelor combatante, impunerea suveranităţii guvernului libanez, fără însă a arăta cum se poate realiza aceasta, în condiţiile în care puterea politică şi militară a organizaţiei Hezbollah este superioară celei a guvernului Libanului. Acesta din urmă nu va putea dezarma Hezbollahul, chiar dacă ar dori să o facă, atâta timp cât Siria şi Iranul nu o vor permite. În plus, orice eşec al aplicării rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU va trebui privit ca un eşec al politicii europene faţă de crizele din Orientul Mijlociu.

Orice iniţiativă de soluţionare a multiplelor şi complexelor probleme cu care se confruntă această regiune nu poate fi decât una globală, cu participarea tuturor elementelor de putere actuale, inclusiv a SUA. Europa singură nu poate dispune astăzi de puterea şi voinţa politică care să-i permită să se manifeste unitar şi suficient de coerent şi nici de capabilităţile militare pentru a gestiona o criză majoră, fără ajutorul SUA sau al NATO şi chiar al F. Ruse.

O interesantă prognoză asupra lumii viitoare oferă Proiectul Consiliului Naţional al Informaţiilor Tendinţe 2020, coordonat de R. L. Hutchings. Acest document insistă pe schimbarea logaritmică care se produce gradat, fără a se întâmpla ceva vizibil. Ca exemple se citează: prăbuşirea imperiului sovietic, presiunile crescânde asupra Chinei care pot produce şi ele o schimbare dramatică, imposibil de înţeles printr-o analiză lineară117.

117 www.ooci.gov/nic/ss.ch

101

Direcţiile evoluţiei vor fi determinate de: Demografie: Europa, F. Rusă şi Japonia ar avea populaţii îmbătrânite, sisteme de

pensii fără fonduri, sisteme de bunăstare social tensionate şi forţă de muncă tot mai redusă. Toate acestea vor însemna o creştere lentă sau inexistentă a economiei acestor zone, iar în ceea ce priveşte Europa, aici se va înregistra un aflux de populaţie musulmană care va umple golurile din rândul forţei de muncă.

- China, statul cel mai populat de pe glob, se confruntă cu două provocări demografice: o creştere uriaşă a populaţiei lucrătoare vârstnice în următorii 15 ani, ceea ce va presupune crearea masivă de locuri de muncă; după care va urma un declin accentuat al forţei de muncă şi o creştere rapidă a populaţiei pensionare.

Inovaţiile în domeniul tehnicii sunt imprevizibile prin definiţie; totuşi, cele din informaţii şi biotehnologie, inovaţiile ştiinţifice vor cunoaşte în continuare un ritm accelerat. Revoluţia informaţiilor pe baza computerului şi a telecomunicaţiilor se va amplifica în continuare, dacă nu exponenţial, măcar conform Legii lui Moore (puterea de procesare cu ajutorul PC pentru nişte costuri date se dublează la fiecare 18 luni).

Aceste tehnologii îi încurajează pe actorii neguvernamentali, alterează distribuţia puterii politice şi tensionează guvernele şi societăţile lipsite de capacitate de adaptare.

În biotehnologie se vor înregistra de asemenea progrese extraordinare, pe baza inovaţiilor DNA recombinatoare, cu profunde implicaţii juridice şi etice. Sunt posibile şi creşteri spectaculoase ale producţiei alimentare, după cum se pot consemna şi succese nebănuite în prevenirea şi eradicarea bolilor. Tot aşa de posibil este ca un virus modificat genetic şi cu putere de distrugere în masă să ajungă în mâinile unor grupuri mici sau indivizi.

Globalizarea, pe care o noi o definim în sensul economic al mobilităţii forţei de muncă, a capitalului şi tehnologiei, va continua. În timp ce în ansamblu, naţiunile se vor îmbogăţi, procesul acesta va înregistra câştigători şi perdanţi relativi în cadrul statelor. Conform modelului Samuelson-Stopler, atunci când două ţări se deschid economic una către cealaltă, factorul deficitar al fiecăreia va fi perdantul; pe când conform modelului Ricardo-Viner, natura fracturii este sectorială.

Forţele antiglobalizare au generat căutarea identităţii – conform teoriei Imagined Communities. După Războiul Rece, care s-a dovedit a nu fi fost „sfârşitul istoriei”, am ajuns să fim martorii escaladării conflictelor motivate etnic, religioase şi teoriilor despre o inevitabilă „ciocnire a civilizaţiilor”.

Ascensiunea Islamului politic este una dintre aceste forţe, considerate factori ai perioadei 2020, datorită expansiunii tineretului din unele ţări arabe, şomajului şi efectelor ortodoxismului educaţiei religioase.

Guvernabilitatea va spori capacitatea de adaptare a guvernelor pentru a beneficia de pe urma schimbării economice şi tehnologice rapide şi pentru a face faţă potenţialului impact destabilizator al schimbării respective. Elitele tradiţionale din Orientul Mijlociu, America Latină, Africa etc. nu s-au dovedit pregătite pentru noile presiuni politice.

Sistemele politice care au putut răspunde provocărilor anilor ’90 nu vor face faţă lumii din 2020 dacă nu se vor adapta mult mai radical decât par să o facă.

Puterea americană se înţelege în sensul utilizării ei (în mod justa sau injust). Interesează mai ales faptul de a deţine o astfel de putere fără egal. Ne-am afla într-o perioadă neobişnuită, poate unică în sfera politicii internaţionale, în care dominaţia unei ţări este atotcuprinzătoare. Experţii consideră că reacţiile tip echilibru de putere

102

tradiţional – aşa cum ne-ar îndemna să credem şcoala realistă – nu sunt posibile pentru că alte state sau chiar combinaţie de state, nu au puterea de a-şi asuma astfel de strategii şi pentru că atitudinea Americii nu este suficient de coercitivă faţă de majoritatea lor. În orice caz este clar că unele state (denumite de americani rogue states - statele bandite sau paria) şi organizaţii teroriste vor încerca să-şi ascundă relativa slăbiciune prin finanţarea războaielor asimetrice”, via insurgenţe, jihaduri şi procurarea de arme de distrugere în mase.

Tendinţe regionale În Europa, demografia şi migraţia vor avea un caracter crucial mai pronunţat

decât dezbaterile la ordinea zilei despre constituţia europeană, securitatea europeană şi politica de apărare sau integrarea a zece noi membri în UE.

F. Rusă se confruntă cu multe probleme care îi pun la încercare capacitatea de guvernare. Observatorii emit prognoze de la pesimiste până la apocaliptice; un studiu recent de la Goldman Sachs asupra „BRIC” – Brazilia, Rusia, India şi China – este foarte concludent.

Asia de Est va fi dominată de problema chineză. Va fi ea o putere regională benignă, cu ambiţii globale limitate sau ne aflăm într-o nouă eră a competiţiei SUA-China?

În America Latină, presiunile antiglobalizare pot copleşi guverne slabe şi pot resuscita mişcările radicale de clasă.

Demografia şi boala, alături de o guvernare slabă, vor decide în continuare viitorul Africii. În această zonă, biotehnologia ar putea fi o carte sigură, cu potenţial de echilibrare de pe urma lipsei de hrană şi a bolilor.

În Orientul Mijlociu există unele ţări în care nu va mai fi valabil contractul social, ceea ce va duce la radicalism.

Scenarii globalePax Americana sau „SUA ca Ordnungsmacht”. În acest scenariu, SUA s-au folosit

de întâietatea dobândită după Războiul Rece, pentru a prefigura cu dificultate o nouă ordine globală. Puterea SUA este vectorul cheie, totuşi nu este vorba despre un sistem dominat de americani. Mai degrabă, sistemul reflectă o serie de angajamente necesare pentru a atrage către acest sistem unele ţări şi pentru a le menţine în cadrul său. În limbajul economiei politice, SUA asigură „bunurile publice” ale unei Pax Americana, pe care unii o consideră destul de profitabilă pentru ca să se opună liderilor americani. Deşi unipolar ca formă, sistemul este de fapt o întreprindere multilaterală în care puterea americană este relativ constrânsă.

Comerţul global şi cel financiar conform Pax Americana este mai eterogen, permiţând multe concesii pentru acomodarea şi integrarea Chinei, Indiei, Indoneziei, Braziliei şi altor puteri economice în curs de afirmare. Ele sunt în sistem, dar economia internaţională este mai puţin eficientă şi profitabilă pentru SUA. Pe scurt, geopolitica mizează pe economie în aceste scenariu. Sistemul internaţional este unul liber, cu puteri regionale şi organizaţii care joacă roluri importante, în timp ce SUA are rolul unui factor de echilibru din afară. Alte state sunt libere să-şi urmărească propriile interese şi să-şi vadă singure de propria securitate; aceasta în timp ce SUA îşi sacrifică în mod voluntar unele dintre interese de dragul „sistemului” şi conducerii sale.

Lumea tip Davos. Este lumea imaginată de elitele participante la Forumul Economic Mondial de la Davos. Globalizarea economică nelimitată condusă de corporaţii

103

multinaţionale şi guverne cu orientare economică, se află la baza acestui scenariu. Puterile economice în curs de afirmare, conduse de China şi India, consideră că pot evolua şi prospera în cadrul regulilor existente ale sistemului comercial global. Spre deosebire de scenariul anterior, aceşti protagonişti joacă după regulile în funcţiune. Ei nu câştigă o putere comensurabilă în cadrul acestui sistem, nu urmăresc să stabilească regulile sistemului economic global; ei doresc însă să-şi ofere disponibilitatea atunci când turnura economică o cere. Economiile industriale avansate şi economiile în curs de afirmare sunt în gală măsură la înălţime în acest sistem, deşi acestea din urmă se dezvoltă aproape în ritm triplu faţă de ţările OECD. S-ar estima că economia chineză o va depăşi cea a SUA până în 2020.

Se aud deja vocile perdanţilor relativi din cadrul acestei economii; câştigurile sunt distribuite cu generozitate, dar costurile se concentrează sectorial, de multe ori regional. Mediul global suferă, deşi economiile industriale avansate pot să limiteze consecinţele negative ale gazelor cu efect de seră şi încălzirea globală, în timp ce ţările sărace devin tot mai sărace. SUA prosperă conform acestui scenariu deşi rolul lor conducător este mult mai atenuat în contextul creşterii economice a puterilor rivale şi al diminuării utilităţii practice a vastului lor arsenal militar. Alte ţări sunt mai puţin înclinate să le urmeze recunoscându-le rolul conducător, dar au şi mai puţine motive să le critice sau să le obstrucţioneze. Lumea tip Davos este un sistem dinamic, deşi potenţial volatil, din cauză că multe forţe noi au apărut brusc. Până în 2020, ţările care s-au dezvoltat foarte rapid trebuie fie să realizeze o „stabilitate dinamică”, fie să intre în colaps intern.

Noua dezordine mondială. Cel mai complicat scenariu. Spre deosebire de primele două, care au la bază politica şi economia, acesta este rezultatul confluenţei unor evenimente necorelate, dar plauzibile, care conspiră pentru a perturba ordinea globală: în Europa şi Japonia, două veri foarte călduroase succesive, cum a fost vara anului 2003, au contribuit la „înverzirea” scenei politice (percepţiile publice sunt cele care înclină balanţa, şi nu dovezile ştiinţifice).

Totodată progresele înregistrate de biotehnologie conduc la ascuţirea conflictelor globale pe tema organismelor modificate genetic; Europa se retrage într-un protecţionism verde şi are tendinţe de stabilire a ordinii, în timp ce SUA, China şi majoritatea lumii dezvoltate încurajează biotehnologia şi rezistă Europei în cadrul OMC.

Între timp SUA rămân preocupate de terorismul internaţional şi de conflictele încă nesoluţionate din Orientul Mijlociu. Cele două dinamici devin tot mai incandescente una în raport cu cealaltă.

Economia SUA are de suferit fiind afectată, dar şi contribuind la o recesiune economică globală, ceea ce duce la apariţia unui nou protecţionism, statele trebuind să ridice bariere tarifare pentru a-şi proteja propriile locuri de muncă.

Din cauza rivalităţilor dintre SUA şi Europa, cooperarea internaţională se erodează rapid. NATO cunoaşte o oarecare dezordine. Sistemul ONU este paralizat din cauza veto-urilor şi contra-veto-urilor devenite deja rutină. OMC nu mai funcţionează ca mecanism de soluţionare a litigiilor. UE pare „să meargă ca pe sârmă”. SUA se descurcă destul de bine în comparaţie cu alţii în acest scenariu al dezordinii, dar evoluţia lor ulterioară este influenţată la maximum de sistemul global profund divizat.

Se pot imagina şi alte scenarii: al competiţiei SUA-China, al creşterii regionalismului sau cel al evenimentelor apocaliptice, care fac noua dezordine mondială.

104

Tendinţa de accentuare a globalizării va continua pentru orizontul de timp previzibil, încercările de regionalizare, ca o contrapondere a globalizării, pot avea succes, în pofida crizei globale, în domeniul economic şi mai puţin în cel al securităţii, în care competiţia, respectiv lupta pentru putere este mult mai directă. Mediul internaţional şi ordinea mondială în ansamblul său sunt un rezultat al competiţiei şi cooperării, în care orice sfidare manifestată în plan regional poate primi un răspuns de amploare globală, aşa cum reiese şi din evenimentele din Irak, Afganistan sau din criza iraniană.

7. STRATEGII DE SECURITATE ALE PUTERILOR ŞI ORGANIZAŢIILOR GLOBALE: SUA, CHINA, ONU

7.1. Riscuri, pericole, ameninţări în viziunea SUAÎn anii 2007-2008, la Washington s-a reiterat faptul că o ameninţare remarcabilă

rezidă în dezvoltarea armamentului nuclear de către Iran sau Coreea de Nord. „Capacităţile nucleare mărite ale Iranului sunt deja, în parte, responsabile pentru creşterea interesului în energia nucleară în Orientul Mijlociu, alimentând îngrijorările asupra unei potenţiale curse de înarmare nucleară. Turcia, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Arabia Saudită, Egipt şi Libia şi-au exprimat interesul în construirea de noi centrale nuclearo-electrice. Demonstraţii viitoare ale Iranului privind capacităţile sale nucleare care să întărească percepţia intenţiei şi abilităţii sale de a dezvolta astfel de arme ar determina şi alte state din regiune să-şi dezvolte propriile lor programe de arme nucleare”118.

Noile conflicte pentru resurse reprezintă, în optica americană, o altă ameninţare pentru securitatea şi pacea globală. „Considerente de securitate energetică determină deja state precum China şi India să achiziţioneze acţiuni în domeniile energetice, iar concurenţa în creştere este tot mai mult susţinută de capacităţi militare, ceea ce măreşte potenţialul adâncirii tensiunilor şi chiar apariţiei conflictelor. Statele cu deficit energetic ar putea utiliza transferul de arme şi tehnologii sensibile, ca şi promisiuni de alianţe politice şi militare, pentru a stabili relaţii strategice cu statele producătoare de energie”119.

Dependenţa statelor asiatice de sursele de aprovizionare din Orientul Apropiat şi Mijlociu sporeşte importanţa rutelor navale din regiune. Cu toate că alte forţe navale din Orientul Mijlociu şi Asia nu vor fi capabile să înlocuiască rolul navelor SUA de protejare a liniilor de comunicaţie navale strategice în 2025, construirea de capacităţi navale regionale ar putea avea drept rezultat creşterea tensiunilor, rivalităţilor şi a căutării posibilităţilor de contrabalansare. O cursă a înarmărilor navale a şi apărut în Asia, ca răspuns la dezvoltarea de către China a puterii sale navale. „Această cursă ar putea fi stimulată şi prin capacităţi „anti-acces”, precum submarine de atac şi rachete navale cu rază lungă de acţiune, care ar putea fi considerate ca eforturi ale Beijing-ului de extindere a influenţei sale politice în regiune şi pentru a descuraja încercările de reducere a aprovizionării energetice a Chinei prin ameninţarea comerţului maritim”120.

În plan mai larg, „arcul de criză” Africa Sub-Sahariană, Africa de Nord, Balcanii, Orientul Mijlociu, Caucazul, sudul şi centrul Asiei, Asia de Sud-Est rămâne în atenţia factorilor militari şi politici din SUA. Marea problemă în cadrul acestor spaţii rezidă în

118 Pe larg în Tendinţe globale 2025, în Lumea 2009, Editura ITEA, Bucureşti, 2009,p. 1050 şi urm.119 Ibidem120 Ibidem

105

modernizarea politico-economică şi în direcţia schimbărilor democratice. Stabilizarea Afganistanului şi Pakistanului va fi în viitorul imediat o preocupare centrală a SUA şi a Occidentului.

Problemele populaţiei şi cele de mediu nu pot fi omise de pe agenda de securitate a epocii noastre. Sărăcia, proasta guvernare, îmbătrânirea populaţiei, competiţia pentru apă etc., sunt factori de destabilizare regională şi locală.

Terorismul va figura în continuare pe agenda americană şi internaţională de securitate. „Adâncirea radicalismului poate fi alimentată de comunicaţiile globale şi de mass-media. Interconectarea va oferi indivizilor posibilitatea de a se uni în jurul unor cauze comune, dincolo de graniţele statale, creând noi cohorte de oameni furioşi, înjosiţi şi privaţi de drepturi. (…) Difuzarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice va plasa unele din cele mai periculoase capacităţi ale lumii în mâinile acelor grupări teroriste care vor fi active în 2025. Globalizarea industriilor biotehnologice a răspândit cunoştinţele şi capacităţile în materie, mărind accesibilitatea la factorii patogeni, adecvaţi atacurilor teroriste. Armele radiologice şi chimice pot fi, de asemenea, utilizate de terorişti sau insurgenţi care se opun securităţii sau forţelor militare, pentru distrugeri în masă. Proliferarea armelor tactice avansate va creşte potenţialul folosirii lor de către terorişti. Rachetele antitanc ghidate îmbunătăţite şi alte sisteme de arme portabile, explozivele termobarice şi răspândirea senzorilor şi roboţilor ce pot fi utilizaţi la crearea de noi dispozitive explozive îmbunătăţite sunt exemple ce pot alimenta acest pericol”121.

Conflictele armate vor fi influenţate de dezvoltările ştiinţifice şi tehnologice, de înnoirile din sfera capacităţilor armate şi schimbările din mediul de securitate. Ca direcţii principale, se remarcă: inovaţiile din tehnologia informaticii permit combinarea armelor de precizie, îmbunătăţirea capacităţilor de supraveghere, precizie şi ţintire, comandă şi control mărit, extinderea utilizării inteligenţei artificiale şi a roboţilor. Armele de precizie cu rază lungă de acţiune vor permite unui număr mai mare de state să ameninţe cu distrugerea rapidă a infrastructurilor economice, energetice, politice, militare şi informaţionale ale adversarilor. Anumite state vor desfăşura arme destinate distrugerii sau scoaterii din luptă a informaţiei, senzorilor, reţelelor şi sistemelor de comunicaţii, inclusiv arme anti-satelit, laser, sau de radiofrecvenţă.Alte state vor exercita presiuni susţinute pentru a-şi constitui sisteme de arme neconvenţionale. Răspândirea armelor uşoare, inclusiv a sistemelor portabile de precizie tactică, precum şi a tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale va creşte în următorii 15-20 ani semnificativ ameninţarea reprezentată de formele neconvenţionale de armament. „Tehnologiile moderne de comunicare, precum cele prin satelit şi telefoane celulare, internet şi inscripţionare comercială, combinate cu aparatele de navigaţie manuale şi sistemele informatice de mare capacitate ce pot conţine o cantitate mare de texte, hărţi şi imagini digitale sau video, vor permite viitoarelor forţe neconvenţionale să se organizeze, să se coordoneze şi să execute operaţii dispersate”122.

Totodată, se dezvoltă mijloace non-militare de luptă – cibernetice, economice, de resurse, psihologice şi informatice – care au tendinţa de a deveni dominante. Conflictele se extind, în contextul amplificării utilizării armelor cibernetice şi spaţiale; se va face tot mai greu deosebirea între câmpurile de luptă clasice şi cele militar nedefinite.

121 Ibidem122 Ibidem

106

Specialiştii americani apreciază că SUA vor deţine şi în viitorul apropiat capacitatea de a-şi proiecta puterea militară. Capacitatea SUA de a proteja „bunurile globale comune” şi de a asigura fluxul liber de energie poate căpăta o mai mare importanţă odată cu creşterea preocupărilor privind securitatea energetică. Emergenţa unor noi state înarmate nuclear ar putea restrânge libertatea de acţiune a SUA. Cu toate acestea, superioritatea americanilor în privinţa armelor convenţionale şi a celor nucleare sau a rachetelor defensive, va fi un element determinant în reprimarea comportamentului deschis agresiv al oricărui stat nuclear. Concomitent, SUA vor juca un rol semnificativ prin utilizarea puterii sale militare în contracararea terorismului global. Se consideră însă că adversarii potenţiali ai SUA vor urma strategii asimetrice pentru exploatarea vulnerabilităţilor militare şi politice americane. Unele state avansate s-ar putea angaja în lovituri spaţiale, atacuri în reţea şi armament informaţional pentru a întrerupe operaţiile militare ale SUA. „Atacuri cibernetice şi sabotaje asupra infrastructurilor americane critice economice, energetice şi de transport pot fi utilizate de adversari pentru a sustrage puterile SUA de pe câmpul de luptă şi a ataca direct interesele SUA pe propriul lor teritoriu. Continua proliferare a sistemelor de rachete cu rază lungă de acţiune, a capacităţilor anti-acces, a armelor nucleare şi altor forme de armament de distrugere în masă poate fi percepută de potenţialii adversari ai SUA ca restrângând libertatea de acţiune a acestora în timpul crizelor, în ciuda superiorităţii militare convenţionale”123.

„Conducerea internaţională şi cooperarea vor fi necesare pentru soluţionarea problemelor globale şi pentru a înţelege complexităţile ce le înconjoară. Acest studiu are scopul de a ajuta acest proces: prin evidenţierea unora dintre alternativele posibile, sperăm ca politicienii să se îndrepte către soluţiile pozitive”124.

În viitor, „sistemul internaţional” va trebui să se transforme pentru a se acomoda noii realităţi, dar transformarea va fi incompletă şi inegală. Deşi statele nu vor dispare de pe scena internaţională, puterea relativă a unor actori non-statali – inclusiv din mediul de afaceri, triburi, organizaţii religioase şi chiar reţele de crimă organizată – va creşte pe măsură ce aceste grupuri influenţează deciziile pe un plan larg de teme sociale, economice şi politice.

Multitudinea actorilor ar putea întări sistemul internaţional, umplând golurile lăsate de instituţiile din epoca de după al Doilea Război Mondial, dar există şi posibilitatea fragmentării sistemului existent, cu afectarea cooperării internaţionale. Diversitatea tipurilor de actori măreşte probabilitatea fragmentării în următoarele două decade, dată fiind aparenta abilitate tot mai scăzută a instituţiilor internaţionale de a soluţiona noile provocări transnaţionale”125.

În această perspectivă, majoritatea problemelor transnaţionale presante – inclusiv schimbarea climatică, regularizarea pieţelor financiare globalizate, migrarea, statele slabe, reţelele de crimă organizată etc. – probabil nu vor fi rezolvate prin acţiuni individuale ale statelor-naţiuni. Nevoia de guvernare globală efectivă va creşte mai repede decât pot răspunde mecanismele actual existente. Liderii vor desfăşura demersuri alternative pentru rezolvarea problemelor transnaţionale – cu instituţii noi, sau, mai probabil, cu multe grupări informale.

123 Ibidem124 Ibidem125 Ibidem

107

Tendinţele recente sugerează că instituţiile multilaterale existente – care sunt mari şi greoaie – vor avea dificultăţi de adaptare suficient de rapidă pentru a întreprinde noi misiuni, a se acomoda schimbărilor de membri şi a obţine resursele necesare. ONG-urile şi fundaţiile filantropice – concentrate pe teme specifice – vor face tot mai mult parte din peisaj, dar vor fi limitate în abilitatea lor efectivă de schimbare, în absenţa eforturilor concertate ale instituţiilor multilaterale sau ale guvernelor.

Problemele includerii de noi membri în CS. ONU – pentru a reflecta emergenţa noilor puteri – ar putea ridica dificultăţi pentru organizaţiile internaţionale în abordarea provocărilor transnaţionale. Respectarea viziunilor diferite ale naţiunilor membre va continua să ascută discuţiile de pe agendele organizaţiilor şi să limiteze tipurile de soluţii posibile. Provocările ar putea să li se pară deosebit de dificile organizaţiilor largi şi în creştere – de la Adunarea Generală a ONU la NATO şi UE. Eforturi de pornire „de la bază zero” pentru reorganizare, sau renunţarea la anumite organizaţii sunt puţin probabile.

Eficienţa acţiunilor poate fi obstrucţionată de existenţa a prea multe instituţii – dintre care unele au scopuri desuete – cu legitimitate şi eficienţă redusă. Se poate anticipa că expansiunile teritoriale, cursele înarmărilor şi rivalităţile militare care au caracterizat multipolaritatea ultimei părţi a sec. XIX vor fi mai puţin semnificative, dar nu se pot exclude cu certitudine astfel de posibilităţi. Pentru majoritatea ţărilor, rivalităţile strategice vor evolua în jurul comerţului, investiţiilor, inovării tehnologice şi achiziţiilor. Totuşi, îngrijorările crescânde în privinţa resurselor – precum energia sau chiar apa – pot readuce în actualitate disputele teritoriale sau problemele de graniţe încă nerezolvate126.

În 2008-2010, experţii americani apreciau că pe termen mediu se vor acumula noi tensiuni şi conflicte, provocate de intensificarea competiţiei pentru resurse şi pieţe. Ascensiunea economico-politică, tehnologică şi militară a Chinei şi Indiei şi întărirea unor tendinţe de creare a unor blocuri economice ar trebui atent monitorizate. În viitor, lumea ar putea evolua în direcţia unui sistem multipolar, asemănător celui din secolul XIX. China ar putea deveni chiar o ameninţare pentru interesele SUA în Asia de Est, Sud-Est şi de Sud127. În schimb, India va adânci cooperarea strategică cu SUA, inclusiv din cauza rivalităţii India-China.

F. Rusă nu va renunţa la „vecinătatea apropiată”, cu toate că UE, SUA şi China sunt tot mai active în spaţiul respectiv. UE va evolua ca mare putere economică, asociată în diverse structuri cu SUA şi NATO; în acelaşi timp, UE va continua să depindă energetic, într-o oarecare măsură, de F. Rusă. În Asia de Est, Japonia va coopera şi mai intens cu SUA, F. Rusă şi India, cu scopul de a echilibra influenţa în creştere a Chinei. Brazilia se va transforma în putere regională.

Strategii americani sunt de părere că SUA vor avea un impact major pe scena internaţională. SUA – ca „hegemon militar” – se consideră provocate de aspiraţiile F. Ruse şi Chinei de „hegemonie politico-militară regională”128. Marea strategie americană

126 Ibidem. Strategii chinezi acuză Washingtonul de aplicarea unui „plan strategic” de încercuire a Beijingului (vezi G. Xuetang, în „China and Eurasian Forum Quarterly”, nr. 414, 2006, p. 123.127 Mapping the Global Future: Report of the National Intelligence Council’s 2020 Project, National Intelligence Council, December 2004; www.dni.gov/nic/NIC_2020-project.html 128 E. Iseri, The US Grand Strategy and the Eurasian Heartland in the Twenty-First Century , “Geopolitics”, www.informaworld.com

108

include „strategii militare şi strategii de pace”. S. Brzezinski este convins că SUA trebuie să-şi afirme şi să-şi menţină poziţia de întâietate în balanţa de putere din Eurasia129.

„Tendinţele actuale sugerează că Rusia, mai mult decât alte puteri emergente, are un interes imediat în contestarea a ceea ce ea consideră a fi un sistem internaţional dominat de SUA. O economie mai diversificată, dezvoltarea unei clase mijlocii independente şi sprijinul expertizei tehnologice şi al investiţiilor străine pentru dezvoltarea resurselor sale energetice ar putea schimba, totuşi, această traiectorie. O renunţare mai rapidă decât se prevede la combustibilii fosili ar putea, de asemenea, submina resurgenţa recentă a Rusiei. Pentru menţinerea păcii cu China, Japonia îşi va creşte rolul politic şi de securitate în regiune. Este foarte probabil că şi alte ţări, ca Brazilia, îşi vor asuma roluri regionale tot mai importante şi îşi vor mări implicarea în anumite probleme globale cheie, precum comerţul şi schimbările climatice.

În Orientul Mijlociu, unde se pare că SUA vor rămâne actorul extern dominant, tendinţele actuale sugerează asumarea un rol mai mare pentru statele asiatice care îşi susţin legăturile lor economice în creştere prin legături politice mai puternice. Puterile asiatice – alături de cele europene – ar putea căuta sau ar putea avea roluri în eforturile viitoarei securităţi internaţionale în Orientul Mijlociu”130.

Pe plan economico-strategic, dolarul ar putea să-şi piardă poziţia de „valută globală de rezervă”. În prezent, statutul de rezervă globală al dolarului conferă privilegii SUA, inclusiv protecţie faţă de riscurile şocurilor valutare, ceea ce permite rate de dobândă scăzute, în timp ce o cerere externă stabilă de dolari oferă SUA posibilitatea unică de a avea deficite de conturi fiscale mari, fără imputări din partea economiei globale. Dar dependenţa financiară a SUA faţă de puterile externe în privinţa stabilităţii fiscale poate reduce libertatea de acţiune a SUA în moduri încă ne-anticipate.

Reorientări politico-strategice ale SUA în 2010 Politica externă americană a evoluat în 2009-2010 în cadrul constrângerilor impuse

de criza financiară şi de alegerea iniţială a administraţiei Obama de a trata toate dosarele ţinând cont de presupusa lor interdependenţă. După auditul acesta, a venit timpul ierarhizării şi, dacă nu al unei „mari” strategii, cel puţin al unei sinteze, al unui „paragraf”, cum spunea George Kennan în 1994. Invocarea azimuturilor unei „smart power” permite administraţiei Obama optimizarea unei re-centrări pe „soft”, fără neglijarea părţii „hard”, restaurând imaginea Statelor Unite fără a-şi deschide flancul criticilor părţii Republicane.

Noua administraţie aspiră nu numai la o re-echilibrare sau o mai bună combinare a instrumentelor puterii, ci la reînnoirea lor, începând cu Departamentul de Stat şi Pentagonul. Proces de lungă durată, după cum mărturiseşte „Qadrienal Defense Review 2010”. Aceasta ierarhizează 6 misiuni militare prioritare: apărarea Statelor Unite; operaţiuni de contra-insurecţie, contra-terorism şi de stabilitate; construirea capacităţilor de securitate ale partenerilor; descurajarea şi apărarea împotriva unei agresiuni împrejurimile anti-acces; prevenirea proliferări şi lupta împotriva armelor de distrugere în masă; operarea în cyberspaţiu. Sunt sintetizate două direcţii dominante: una de înclinaţie „realistă” (gestionarea extremismelor islamiste, creşterea Chinei şi proliferarea nucleară);

129 S. Brzezinski, The Grand Chessboard. American Primacy and it’s Geostrategic Importance, Basik Boogs, 1997, p. 223.130 Tendiţe globale 2025, în Lumea 2009, Editura ITEA, Bucureşti, 2009.

109

o alta „internaţionalist-liberale”, controlarea spaţiilor comune, prevenirea şi victoria în războaiele „hibride”, asistarea mai bună a statelor „falimentare”.

În ciuda acestei voinţe afişate de re-echilibrare şi a unor limite inerente, QDR iese cu greu din schema veche de structurare a celor două războaie majore şi se opreşte la două incertitudini: prima ţine de formele pe care le va lua un astfel de conflict „major”. Robert Gates declară că provocările actuale le pregătesc pe cele de mâine, dar nu pot îndepărta ameninţarea potenţială a tripticului asimetric – distrugător – catastrofal al QDR din 2006. Expresia prea „rumsfeldiană” a acesteia („influenţarea alegerilor ţărilor cu poziţii strategice”) a dispărut din versiunea din 2010, dar nu cedează poziţia decât unor concepte operaţionale embrionare – asupra interzicerii accesului (A2/AD), contra-proliferarea, cyberspaţiu – al căror orizont ar putea fi un concept de „bătălie aeromaritimă” care rămâne să fie elaborat. A doua incertitudine ce transpare din QDR se referă la evoluţia partenerilor internaţionali. La mijlocul anilor '90, puţinii americani care îndrăzneau să creadă în apărarea europeană nutreau speranţa re-fondării contractului lor operaţional pe baza a „1,5 război major”, forţele europene de atunci asumându-şi un sfert din cheltuieli. Extinsă progresiv în Asia de Nord-Est şi apoi în plan global, problema împărţirii cheltuielilor şi, pornind de aici, problema refacerii sistemului multilateral constituie a doua axă de reflecţie americană asupra instrumentelor şi, în fond, asupra puterii înseşi.

Se conturează o sinteză între realism şi internaţionalismul liberal. Dinamicele coaliţiilor, regionalizării şi ale parteneriatelor cu actori privaţi nu oferă garanţii durabile decât dacă au loc în cadrul instituţiilor globale precum G20. SUA trebuie să-şi alieze puterile emergente în jurul unei guvernări consensuale minimale, acceptând unele aranjamente instituţionale pe termen scurt pentru a-şi vedea protejate interesele pe termen mai lung, „când vor fi mai puţin puternice”.

În varianta sa „wilsoniană”, această sinteză mizează pe o anumită agilitate strategică a SUA (network power), atât în plan demografic, economic, militar, cât şi diplomatic (mini- sau multi-multilateralism). Într-o lume în care „problema nu mai este cea a puterii relative, ci a poziţiei centrale într-o reţea globală tot mai densă”, unde „mic (sau inteligent) este frumos”, noi moduri de cooperare (wikis, colaborare inteligentă, producţie egală) vor oferi Americii şi Occidentului o alternativă la cercul vicios de „outsourcing” economic şi militar (societăţi militare private).

Ideea unei ordini hegemonice liberale pare să prevaleze şi aduce SUA la combinaţiile probate în timpul Războiului Rece, aliind o strategie „poziţională” sau de „containment”, controlând accesul la spaţiile comune şi conservând astfel un Aventin strategic prin capacitatea de a acţiona unilateral (cu corolarul său indisociabil, o strategie „de ameliorare”) sau de „sustainment”, promovând „bunurile globale”, adică accesul la economia globală, la stabilitate regională şi la spaţiile comune.

America ar putea astfel să se erijeze în mediator, în mijlocul unei arhitecturi de „centru şi spiţe”, constituită din multiple G1+n, depăşind dilemele de „containment”şi asigurându-şi o anumită profunzime strategică în caz de apariţie a unei noi bipolarităţi, nu numai un iluzoriu G2 sino-american, ci chiar două G1+n. „Paragraful” echipei Obama nu se fundamentează nuci inclusiv, nici exclusiv pe un G2 trans-pacific sau trans-atlantic.

Pentru moment, există două opinii complementare în SUA. Prima incită la reinvestirea instituţiilor multilaterale conciliind căutarea unei alianţe informale a democraţiilor cu concertul marilor puteri, riscul fiind extinderea lor. A doua constă în

110

ocolirea acestei dileme prin vocile naţionale, mizând pe dinamismul unei Americi care trebuie să rămână matricea unui centru în construcţie şi etalonul de măsură după care fiecare stat sau organizaţii de state (UE, ASEAN + 3 etc.) să-şi evalueze propria putere. Dar această opinie trimite SUA la o altă dilemă fundamentală: în ce măsură vor putea ele să-şi „repatrieze” puterea, apoi să o re-desfăşoare „inteligent” şi „în reţea”, fără să se expună, în cursul acestei manevre, la contestarea rolului lor conducător? (Guillaume Rogué, 2010).

Elemente de politică militarăAmerica s-a afirmat după 1990-1991 ca singura putere a Terrei care putea emite

pretenţii de hegemonie. Puterea militară a SUA se bazează pe industria sa militară redutabilă şi pe primatul în sfera tehnologiei de vârf. De asemenea, SUA dispun de ramificate şi performante structuri de conducere, luptă armată, logistice remarcabile. În acelaşi timp, SUA patronează NATO, singura alianţă politico-militară cu dezvoltare aproape globală.

Evenimentele politico-militare din Balcani, Orientul Mijlociu, Caucaz sau Asia Centrală din anii 1990-1999 au impus reorientări majore în doctrina, strategia şi în politică militară a Washingtonului. Confruntarea majoră cu forţele Pactului de la Varşovia (nucleară sau clasică) şi-a pierdut actualitatea. Washingtonul a fost obligat să promoveze o doctrină de stabilizare de nivel regional, în Balcani şi Irak (1990-1999), centrată pe impunerea unor procese de reconstrucţie statală (în foste Iugoslavie) şi de „pedepsire” a unei agresiuni (în Irak şi Afganistan). Acţiunile militare de alianţă au predominat în spaţiile amintite. Simultan, s-a recunoscut implicit „dreptul” F. Ruse de a „pune ordine” în „vecinătatea sa apropiată”, cel puţin până în 2001-2002. Este, de altfel, şi perioada în care Washingtonul se transformă într-un fel de ”dispecerat” al securităţii şi stabilităţii globale. Campaniile împotriva regimului taliban din Afganistan (2001) şi intervenţia în Irak (din 2003) se încadrează în această strategie de promovare a unei întâietăţi globale politico-militare a SUA.

Începând cu anul 2002, au fost adoptate o serie de document ce analizează şi reglementează securitatea SUA: Strategia de Securitate Naţională (2002), Strategia de Apărare Naţională (2005), Strategia Militară Naţională (2004) şi Strategia de Naţională de Securitate Internă (2002). Strategia Militară Naţională131 este ghidată de obiectivele, misiunile şi cerinţele militare ale Strategiei de Securitate Naţională şi serveşte pentru implementarea Strategiei de Apărare Naţională.

Puterea militară are ca misiuni esenţiale: securizarea SUA împotriva atacurilor externe şi agresiunilor; prevenirea conflictelor şi atacurilor prin surprindere asupra SUA şi aliaţilor lor; predominanţa asupra adversarilor, toate susţinute de forţe complet integrate, expediţionare, interactive, descentralizate, adaptabile, superioare, decizional, letale. În mod oficial, SUA s-au considerat în război „împotriva terorismului internaţional”, din 2001.

În anul 2002, SUA au introdus o nouă structură de comandă, mult mai flexibilă şi focalizată pe contracararea noilor provocări, compusă din 9 comandamente funcţionale strategice, subordonate nemijlocit preşedintelui SUA: Comandamentul de Nord (USNORTHCOM); Comandamentul pentru Pacific (USPACOM); Comandamentul de

131 Joint Chiefs of Staff, National Military Strategy of the United States of America, www.defenselink.mil/news/Mar2005/d20050318nms.pdf

111

Sud (USSOUTHCOM); Comandamentul Central (USCENTCOM); Comandamentul European (USEUCOM); Comandamentul Forţelor Întrunite (USJFCOM); Comandamentul Strategic (USSTRATCOM); Comandamentul pentru Operaţii Speciale (USSOCOM); Comandamentul pentru Transport (USTRANSCOM). USJFCOM a preluat misiunea de „motor” al transformării armatei americane. Se vizează edificarea unor forţe militare superioare tehnologic, agile, expediţionare, capabile să desfăşoare operaţii interforţe în întregul spectru al conflictelor militare, în reţea şi care să beneficieze de suficient sprijin logistic integrat. Comandamentul Forţelor Întrunite colaborează cu Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT0 al NATO. La 25 noiembrie 2002, se înfiinţa Departamentul pentru Securitate Internă. Acest departament reunea 22 de diferite agenţii federale şi se axa pe contracararea atacurilor teroriste pe teritoriul SUA.În acei ani, s-a pus accent pe combinarea sarcinilor specifice informaţiilor, supravegherii şi cercetării şi pe întrebuinţarea armelor de precizie şi a elementelor de aviaţie. Instalarea de forţe militare în principalele zone ale planetei se combina cu constituirea unui arsenal high-tech extrem de sofisticat, în perioada 2005-2008. Războiul Bazat pe Reţea unea de fapt forţele disparate pe tot globul, crescând astfel puterea de luptă şi letalitatea acestora. Conceptul a fost introdus de americani şi în cadrul NATO, atât pentru o mai bună coordonare a acţiunilor şi o interoperabilitate crescută a categoriilor de forţe, cât şi pentru a controla mai eficient noul câmp de luptă.

Capacitatea de proiecţie a forţei americane nu poate fi egalată de nici o putere majoră sau organizaţie internaţională. Doctrina militară a proiecţiei forţei (puterii) americane în lume a impus un nou tip de baze operaţionale înaintate, susţinute de facilităţi de logistică şi transport. Forţele aeriene, terestre, maritime (convenţionale sau de nimicire în masă) beneficiază de o perfecţionată şi diversificată structură de cercetare-avertizare prin sateliţi, precum şi de mijloace de susţinere logistică şi de transport, de dimensiuni globale. Doctrinarii americani apreciază că în conflictele militare actuale şi viitoare, factorii decisivi vor fi: valorificarea avansului în tehnologia militară, organizare, pregătire de luptă; combinarea măsurilor politice, instituţionale, sociale cu cele propriu-zis militare. În acest cadru s-au probat eficienţa şi „echipele de reconstrucţie” (PRTs) care acţionează provinciile din Irak şi Afganistan. „Conflictul asimetric”, aprecia R. Gates, secretarul Apărării, va domina încă mult timp scena conflictelor politico-militare ale lumii contemporane. În consecinţă, Washingtonul insistă să-şi menţină „avantajele asimetrice”, dezvoltând sistemelor de supraveghere şi de lovire precisă de la distanţă (Future Combat System).

Distribuţia armamentului nuclearArmamentul nuclear continuă să funcţioneze ca o redutabilă forţă de descurajare şi

după încetarea Războiului Rece. Aplicaţie a principiului intimidării, descurajarea este „un set de măsuri destinat să limiteze libertatea de alegere a unui oponent, prin creşterea costului unor alternative până la niveluri considerate drept inacceptabile”132. Această strategie era o modalitate de a evita o confruntare „caldă” între superputeri. Contează foarte mult un potenţial nuclear suficient şi credibilitatea ameninţării. Robert Art deosebea patru funcţii ale forţei: apărarea, descurajarea, supunerea şi demonstraţia133. Descurajarea este stabilă, sub forma „distrugerii reciproc asigurate” atunci când părţile

132 Edward Luttwak, Stuart L. Koehl, The Dictionary of Modern War, New York, Harper Collins, 1991.133 Robert Art, „To What Ends Military Power”, International Security, primăvara 1980

112

dispun de capacitatea de represalii, iar focoasele sunt instalate la bordul aviaţiei strategice, pe rachetelor balistice intercontinentale sau transportate de submarinele nucleare, considerate aproape invulnerabile. Problema este că o asemenea situaţie devine dificil de tolerat pe termen lung, populaţia fiind „ostatică”134.

Actualmente, armamentul nuclear s-a perfecţionat dincolo de cerinţele teoretice ale „balanţei terorii”, prin MIRV-uri, rachete de croazieră sau anti-balistice, alături de cele tactice şi intermediare, bombardiere invizibile etc. Descurajarea în sine reprezintă echivalentul nuclear al apărării clasice, în timp ce vehiculele multiple ghidate independent şi armele anti-rachetă au întrebuinţări ofensive, deoarece fac mai probabilă o primă lovitură nucleară, în cadrul unei strategii de contra-forţă (primele sunt mai precise şi pot lovi mai multe obiective simultan, iar apărarea poate fi folosită pentru a neutraliza rămăşiţele forţei de ripostă)135.

Tabelul prezintă distribuţia arsenalelor nucleare în rândul marilor puteri. Statele Unite şi Federaţia Rusă sunt singurele state care se află în posesia întregii „triade”, submarine, rachete intercontinentale şi bombardiere strategice. Franţa şi Marea Britanie menţin forţe de ripostă amplasate pe submarine nucleare considerate indestructibile. China dispune de resurse de „descurajare minimală”, un arsenal redus, capabil însă de a produce pierderi serioase. India are la dispoziţie armament nuclear cu o anvergură mai curând regională136.

Arsenal nuclearActor

Focoase active

Focoase depozitate

Submarine strategice

ICBM-uri Bombardiere

Sisteme anti-rachetă

SUA 4 683 9 962 14 500/550 (rezervă)

115 16 lansatoare de rachete cinetice

F. Rusă 5 670 15 000 15 500 80 100 rachete cu focoase nucleare tip Gazelle şi Gorgon

China 145 200 1 41 - -M. Brit. 160 200 4 - - -Franţa 348 348 4 - 84

avioane de asalt

-

India - 50 - - - -Surse: The Military Balance 2007, The nuclear information project, Status of World

Nuclear Forces137

134 Idem.135 Robert Jervis, Cooperation Under the Security Dilemma, „World Politics”, nr. 30, 1978.136 M.V. Zodian, Lumea 2007, p. 25 şi urm.137 The Military Balance 2007, The nuclear information project, Status of World Nuclear Forces, http://www.nukestrat.com/nukestatus.htm.

113

Dezvoltarea sistemelor de protecţie anti-rachetă şi proliferarea nucleară domină dezvoltările strategice actuale. Dezvoltarea tehnologiilor anti-rachetă a început în anii ’50-’60, dar actualul „scut” american reprezintă continuarea „Războiului Stelelor”, programul lansat de preşedintele Ronald Reagan, în anii ’80 pentru a oferi o apărare completă. În mod normal, un stat este vulnerabil în faţa ICBM-uri, submarinelor nucleare, avioanelor „invizibile”, rachetelor de croazieră, sau a celor balistice cu focoase multiple şi independente. Programul iniţial nu a satisfăcut aşteptările adepţilor săi. Administraţia G.W. Bush a pus accentul pe un sistem bazat la sol, singurul care poate lovi, momentan, rachete strategice intercontinentale. În teorie, după identificarea atacului, un interceptor este lansat, apoi se separă un vehicul cinetic care trebuie să doboare ICBM-ul inamic în timpul fazei intermediare138. Testele s-au dovedit a furniza rezultate confuze, dar „scutul” a fost declarat operaţional. Sisteme anti-rachetă sunt instalate în jurul Moscovei, în SUA şi în Israel. Sistemul rusesc A-135 continuă proiectele anilor ’60. Sunt două tipuri de rachete, pentru a lovi în fazele intermediară şi finală. Sistemul israelian de teatru cu rachete Arrow s-a dovedit superior celor Patriot a căror performanţă în războiul din Golf purtat în 1990-1991 a fost mediocră. Pe termen lung, nu poate fi exclusă dezvoltarea unui sistem complet, dar nu este clar dacă noile tehnologii nu vor avantaja cel puţin la fel de mult şi armamentele ofensive.

*

* *

Statele Unite şi-au menţinut poziţia dominantă în sistemul internaţional, decalajul faţă de puterile mijlocii tinzând să se mărească. Momentan, Washingtonul se bucură de avantaje semnificative la nivel militar şi economic, demografic situându-se pe al patrulea loc, dacă am considera Uniunea Europeană ca un actor politic unitar. Baza forţei sale armate rămâne tehnologia avansată, arsenalul nuclear şi forţele aero-navale.

Puterile mijlocii au investit, la rândul lor, în dezvoltarea resurselor interne de putere, fără a realiza, însă, salturi majore. Federaţia Rusă a investit masiv în forţele sale armate, care însă înregistrează deficienţe majore, mai ales la nivel convenţional. China şi-a continuat dezvoltarea economică, permiţându-şi urmărirea unui program de modernizare militară, la fel şi India. Uniunea Europeană nu a reuşit, încă, să atingă unitatea politică necesară pentru a juca un rol major în relaţiile internaţionale, un obiectiv deseori proclamat, dar astăzi lipsit de consecinţe practice semnificative139.

Autorităţile nord-americane încearcă să armonizeze necesităţile militare (determinate de conflictele armate în desfăşurare, angajamentele regionale de securitate, transformările impuse de regimul de neproliferare nucleară, cerinţele „războiului global împotriva terorismului”) actuale şi de perspectivă. Războiul de „lungă durată” împotriva terorismului a devenit o responsabilitate majoră a Departamentului Apărării. Specialiştii consideră că dezbaterile asupra conflictelor armate din Irak şi Afganistan vor influenţa direct priorităţile apărării şi scenariile de dezvoltare a forţelor armate.

138 Vezi *** Ground-based Midcourse Defense, http://www.missilethreat.com/systems/gmd_usa.html, *** Ground Based Interceptor, http://www.fas.org/spp/starwars/program/gbi.htm şi *** National Missile Defense, http://www.fas.org/spp/starwars/program/nmd/.139 M.V. Zodian, op. cit., p. 28.

114

Planul pentru transformarea Forţelor Terestre prevede trecerea de la modelul bazat pe divizie la cel centrat pe structura modulară Brigade Combat Teams (48 BCTs Active şi 28 în cadrul Army National Guard). În acelaşi timp s-au adoptat măsuri pentru obţinerea „mixului” eficient de unităţi active şi de rezervă şi ridicarea nivelului pregătirii de luptă. US Army Special Forces – destinate acţiunilor neconvenţionale – se vor întări cu încă un batalion pentru fiecare grup de SFs (până în 2012). La nivel de brigadă se dezvoltă componentele de „afaceri civile” şi „operaţii psihologice”. Special Operations Command – având în subordine 75 Ranger Regiment se va întări cu noi subunităţi de infanterie, sprijin de foc şi logistice.

Experienţa campaniilor din Irak şi Afganistan a impus: întărirea protecţiei individuale împotriva mijloacelor explozive improvizate (IEDs), dezvoltarea „vehiculelor aeriene fără pilot” destinate supravegherii terenului; creşterea numărului de vehicule terestre Mine Resistant Ambush Protected (MRAP) şi a aşa-numitelor Small Unmanned Ground Vehicles; perfecţionarea mijloacelor electronice de supraveghere şi avertizare din dotarea fiecărui luptător etc. La nivel doctrinar, Forţele Terestre şi Puşcaşii Marini au primit un nou manual de contra-insurgenţă (COIN). Acest document (elaborat în 2006) pune accent pe măsurile militare şi non-militare în combaterea terorismului.

Crearea Africa CommandÎn octombrie 2007 s-a înfiinţat Africa Command (comandament operaţional

regional), cu misiuni de instrucţie, ajutor umanitar, combaterea efectelor dezastrelor naturale etc. De asemenea acest comandament va putea coordona acţiuni de securitate regională, asistenţa pentru construcţie instituţională şi reforma operaţiilor de „suport” pentru misiuni de pace etc. Comandamentele strategic-operative sunt: de Nord, European, din Zona Pacificului, US Joint Forces Command (Norfolk), de Sud, Central, Africa Command, US Strategic Command (forţele nucleare, rachetele strategice, apărarea antirachetă, operaţiile spaţiale, operaţiile electronice)140.

Forţele Aeriene şi Forţele NavaleÎn octombrie 2007 s-a lansat documentul cu titlul „A Cooperative Strategy for

21stCentury Seapower”. Pentru Forţele Navale se stabileau misiuni de felul: limitarea conflictelor regionale prin utilizarea puterii maritime; prevenirea conflictelor de mare amploare; obţinerea victorie în război; participarea la apărarea teritoriului propriu; susţinerea cooperării cu puterile partenere; prevenirea şi contracararea conflictelor locale care pot afecta sistemul global. Oficialităţile de la Washington evidenţiau caracterul preponderent expediţionar al Forţelor Navale. S-a completat programul US Global Fleet Station. S-au amplificat eforturile pentru aplicarea conceptului „1000 – Ship Navy”, implementat în cooperare cu statele partenere (antrenamente comune).

Programul „Littoral Combat Ship” (LCS) a suferit modificări din cauza întârzierilor intervenite în livrarea navelor comandate companiilor „Lockheed Martin” şi „General Dynamics”. Forţele Navale şi-au perfecţionat în schimb cooperarea anti-rachetă prin introducerea interceptoarelor „Standard Missile-3”. Forţele aeriene au achiziţionat noi mijloace UAV (MQ-9, superior modelului MQ-1). MQ-9 „Reaper” este superioară „dronei” „Predator” fiind prevăzută cu 14 rachete aer-sol „Hellfire” şi 2 bombe ghidate laser „Paveway”.

140 Military Balance, 2008; vezi şi 2009, Annual Defence Review, www.jdw.janes.com

115

Aviaţia din dotarea FN va pune accentul pe aparate din categoria „F22-Raptor” şi „F-35”; „F-22 Raptor” este considerat cel mai performant avion de vânătoare al acestor ani. Secretarul de Stat al Forţelor Aeriene şi-a stabilit ca priorităţi: achiziţionarea de noi „tancuri” aeriene (model „Boeing KC-XX”); dotarea cu un sistem perfecţionat satelit de avertizare timpurie, comunicaţii şi navigaţie şi cu aparate de luptă din categoria „F-35- Joint Strike Fighter” etc.

Cheltuieli militareSUA alocă în continuare cele mai mari sume pentru dezvoltarea puterii sale

militare. Cheltuielile militare totale ale SUA au depăşit 650 miliarde dolari în 2007 (aproape 200 miliarde dolari s-au alocat „războiului împotriva terorismului internaţional”). Cu toate acestea au persistat tensiunile între Congres şi Administraţie în raport cu volumul şi repartizarea pe categorii a bugetului militar. Totodată înalţi ofiţeri şi funcţionari din cadrul forţelor armate şi-au înaintat demisiile deoarece au fost nemulţumiţi de resursele financiare ce le-au fost aprobate (în 2006-2008).

Forţele Navale au cerut alocaţii bugetare speciale pentru Programele LCS şi LPD-17, o forţă de 48 nave anti-submarin (având ca termen final anual 2020), înlocuirea unor port-avioane etc. Forţele Aeriene au beneficiat de suport financiar pentru aparatele de luptă F35-Joint Strike Fighter şi F-22 „Raptor”.

Programele destinate „controlului spaţial” şi „apărării spaţiale” au fost dezvoltate mai ales după testul reuşit de R. P. Chineză cu o armă antisatelit (ianuarie 2007). Se promovează programele: Rapid Attack Identification Detection and Reporting System, Mani Space Surveillance System, Space-Based Infrared Radar High. Programul Combat Search and Research (CSAR-X) destinat elicopterelor rămâne în continuare fără fonduri suficiente, Congresul alocând fonduri doar pentru modificarea sistemelor HH-60 de pe elicoptere. Multe speranţe ale doctrinarilor militari se leagă de utilizarea „armei laser” LADS fabricată de grupul industrial „Raytheon”.Capabilităţi. Active 1 498 157 oameni (Terestre: 593 327, navale 341 588, aeriene: 336 081, corpuri marine SUA – 186 661, paza de coastă SUA – 186 661. Civili – 10 126 (comandamente de operaţii speciale – 3376 Paza de coastă SUA – 6750). Rezerve – 1 082 718 (terestre: 675 450, navale -128 293, aeriene – 178 875, rezerva corpurilor marine – 92 000, paza de coastă SUA – 8100).

Forţe strategice (nucleare)Comandamentul strategic NATO141

Servicii combinate – un comandament localizat la Baza Forţelor Aeriene Offutt (NE). Cinci misiuni – apărare antinucleară SUA, apărare anti-rachetă; lovituri globale; operaţii informaţionale, Informaţii-Supraveghere-Recunoaştere (ISR).

Forţele navale SUASubmarine strategice 14. Lansatoare de rachete submarine nucleare - SSBN Ohio

(mod), 730 rachete balistice fiecare cu până la 24 UGM-133 A, rachete balistice, Trident D-5, lansate de pe submarine (SLBM).

Forţele aeriene SUA - Comandamentul Aerian de Luptă Bombardiere – 5 escadrile (inclusiv 1 nepoluant), la două baze aeriene, cu 85 de

B-52H Stratofortress, fiecare cu până la 20 rachete aer-sol 86B, rachete nucleare de croazieră lansate aerian (ALCM) şi/sau rachete nucleare aer-sol (AGM) 129A cu manevră de luptă aeriană; 2 escadrile la o bază aeriană cu 20 B-2A Spirit, fiecare cu până

141 Preşedintele B. Obama s-a declarat partizanul unor noi demersuri de reducere a armamentelor nucleare.

116

la 16 bombe de cădere liberă (sau până la 80 când sunt echipate cu bombe de diametre mici); 4 bombardiere grele - B-52 de testare; 1 bombardier greu de testare tip B-2.

Comandamentul Spaţial al Forţelor AerieneRachete – 10 escadrile la 3 baze aeriene cu 500 rachete ghidate prin laser (LGM) G

Minuteman III (capacitate 1-3, vehicule de reintrare multiple ghidate independent (MIRV) Mk12/Mk12A pe rachetă).

Colectare de informaţii strategice (satelit)Sisteme spaţiale 58+. Sateliţi 34+. Imagine 3+: Cristal Îmbunătăţit (imagine vizibilă

şi infraroşii, rezoluţie de 6 inch); unele Lacrosse (iniţial Indigo, radar cu imagine din satelit, rezoluţie 1-2 m). Inteligenţă electronică (ELINT)/Semnale electromagnetice (SIGINT) 7: Orion - 2 (fostul Magnum), Trumpet - 2 (succesorul lui Jumpseat); 3 necunoscute (lansate în aug. 1994, mai 1995, apr. 1996).

Satelitul electronic de ocean EORSAT (detectare a navigaţiei prin folosirea infraroşiilor şi radarului).

Satelitul de navigaţie cronometrare şi scanare: 24 blocuri NAVSTAR 2R (componente ale Sistemului de Poziţionare Globală (GPS) cu acurateţe de un metru). Senzori – 24 detectoare de detonatoare nucleare (detectează şi evaluează detonatoarele nucleare. Senzorii sunt incluşi în sateliţii NAVSTAR).

APĂRARE STRATEGICĂ – AVERTIZARE TIMPURIE142

Comandamentul Nord-American de Apărare a Spaţiului Aerian (NORAD) organizaţie combinată SUA-Canada. Sisteme spaţiale – 4 sateliţi din Programul Sprijin de Apărare (DSP) (supraveghere infraroşu şi sistem de avertizare. Detectează lansatoarele de rachete, detonatoarele nucleare, evenimente infraroşii legate de nave spaţiale şi terestre. Constelaţii aprobate: 3 sateliţii operaţionali, o rezervă operaţională pe orbită). Sistemul nordic de avertizare: 15 Sisteme Nordice de Avertizare de Arie Lungă (cu aria de 200 km); 40 Sisteme Nordice de Avertizare cu Arie Scurtă (cu arie de 110-150 km). Radarul de scrutare peste orizont (OTH-B) - 2: 1 AN/FPS-118 OTH-B (500-3.000 km) localizată în baza aeriană Mountain Home - Indonezia; unul neoperaţional localizat la Maine (ME). Sisteme de rachete balistice de avertizare timpurie – 2 BMEWS localizate la Thule, Groenlanda, şi Fylingdales Moor, Regatul Unit al Marii Britanii; 1 (misiune primară să urmărească rachetele balistice intercontinentale şi rachetele balistice lansate de pe submarine) localizată la Clear (Alaska).

Sisteme de urmărire spaţială - 11: Radarul de urmărire în spaţiu localizat la Incirlik (Turcia), Eglin (Finlanda), Cavalier - Comandamentul Aliat European (Dakota de Nord), Clear (Alaska), Thule (Groenlanda), Fylingdales Moor (Regatul Unit al Marii Britanii), Baza aeriană Beale (Canada), Cape Cod (Madagascar); 3 Urmăritoare Spaţiale Optice localizate la Socorro (New Mexico), Maui (Hawai), Diego Garcia. Sistemul de supraveghere al Americii de Nord: 3 staţii strategice de transmitere NAV SPASUR; 6 situri strategice de primire în Sud-Estul SUA. Sistem de caracterizare a atacului pe perimetru prin radar 1: PARCS 1 – la normele forţelor Comandamentului Aliat în Europa.

Radarul cu comandă spaţială al forţelor aeriene 3: (PAVE PAWS) la Baza Aeriană Beale (Canada), Comandamentul Aliat în Europa Cape Code (Madagascar), Comandamentul Aliat în Europa – Clear (Alaska); 1 radar cu arie de 5.500 km localizat la Baza Aeriană Ottis (Madagascar). Radare de detecţie şi urmărire - Atolul Kwajalein,

142 Military Balance, 2008.

117

Insula Ascension, Antigua, Punctul Kaena (Hawaii), Laboratorul Lincoln Madagascar. Sistem terestru de supraveghere electro-optică în adâncime a spaţiului – GEODSS: Socorro (New Mexico), Maui (Hawaii), Diego Garcia.

APĂRARE STRATEGICĂ – APĂRARE ANTI-RACHETĂPe mare: crucişătoare de angajare Aegis şi distrugătoare în Flota Pacificului.Pe uscat: 21 interceptoare terestre la Fort Greeley, 3 interceptoare terestre la

Vandenburg, Canada.Forţele Aeriene. Aviaţia cuprinde 4 forţe aeriene şi 1 de rezervă a forţelor aeriene.

Aproape în întreaga forţă aeriană SUA (plus forţele active ale Gărzii Naţionale Aeriene şi Rezerva Forţelor Aeriene) este împărţită în 10 Forţe Expediţionare Aeriene (AEF). Fiecare Forţă Expediţionară este disponibilă pentru 120 de zile la fiecare 20 de luni şi cel puţin 2 din cele 10 sunt la dispoziţie permanent. Fiecare Forţă Expediţionară cu 10 000-15 000 personal cuprinde 90 de avioane de luptă multirol şi bombardiere, 31 nave de realimentare în teatru şi 13 nave pentru informaţii, supraveghere, recunoaştere şi misiuni de război electronic. În 2007-2009 SUA deţineau 5 flote (în Atlantic, Marea Mediterană, în Pacificul Central, în Pacificul de Sud, în Golful Persic); 12 portavioane, 12 grupuri amfibii, 900 baze în toată lumea, 14 submarine cu rachete nucleare, 27 crucişătoare moderne, 52 distrugătoare etc.Comandamentul de Operaţii Speciale – 43 000 oameni. Comandă toate Forţele de Operaţii Speciale active, de rezervă şi din Garda Naţională ale tuturor serviciilor cu bazele pe continentul american.

7.2. R.P. ChinezăConstituţia Republicii Populare Chineze (RPC) şi Legea Naţională de Apărare

specifică sarcinile forţelor armate ca fiind: consolidarea apărării naţionale; rezistenţa la agresiune; apărarea teritoriului naţional; protejarea mediului de lucru al populaţiei; participarea la construcţia naţională etc. Congresul Naţional al Poporului (NPC) a RPC este cel mai înalt organ al puterii de stat. Decide în situaţii de război şi pace şi exercită funcţii şi puteri legate de apărare stipulate în Constituţie. Preşedintele statului, potrivit deciziei NPC şi a Comitetului său, proclamă starea de război, realizează ordinele de mobilizare şi exercită şi alte funcţii şi puteri legate de apărare şi stipulate în Constituţie.

Consiliul de Stat conduce şi administrează structurile de apărare naţională şi Comitetul Militar Central (CMC) conduce şi asigură comanda unitară a forţelor armate ale naţiunii. CMC cuprinde un preşedinte civil, 3 vice-preşedinţi militari, şefii a patru departamente PLA (Armata de Eliberare Populară) şi pe comandanţii celor trei categorii de forţe. Vice-preşedinţii militari al CMC reprezintă cel mai înalt rang de ofiţeri şi ei sunt direct subordonaţi Şefului Statului Major General143.

Armata de Eliberare Populară (PLA) este organizată potrivit unui sistem care uneşte Departamentul Statului Major General, Departamentul de Politică Generală, Departamentul General de Logistică şi Departamentul General de Armamente care sunt plasate sub conducerea CMC. Departamentul Statului Major General organizează şi conduce construirea unei forţe armate naţionale şi organizează şi direcţionează operaţiile lor militare. Departamentul de Politică Generală administrează Armata şi o organizează şi conduce din punct de vedere politic. Departamentul General de Logistică organizează şi conduce structurile logistice ale armatei. Departamentul General de Armamente

143 China’s National Defense in 2008, ianuarie 2009, Beijing.

118

organizează şi conduce structurile militare ce se ocupă de echipamentele militare. Forţele armate ale PRC sunt compuse din PLA (conţinând atât componente active, cât şi rezervişti) şi Forţa de Poliţie a Poporului Chinez (PAP) şi miliţia.

Componentele active ale PLA cuprind: armata permanentă a statului care are în principal rol defensiv şi ajută la menţinerea ordinii sociale, potrivit legii, dacă este necesar; rezerviştii realizează antrenamente pe timp de pace, potrivit regulamentelor existente, şi ajută la menţinerea ordinii sociale, potrivit legii, în timp de război când vor fi încorporaţi în forţele active potrivit ordinului de mobilizare. PAP asumă sarcinile de menţinerea securităţii şi ordinii sociale încredinţate de stat. Miliţia aflată în subordinea organismelor militare, realizează operaţiuni defensive şi de sprijin de luptă şi ajută la menţinerea ordinii sociale. PLA cuprinde Forţele Terestre, Aeriene, Navale şi Forţa Strategică de Rachete („A doua Forţă de Artilerie”) şi este organizată în 7 comandamente militare regionale (Beijing, Shenyang, Lanzhou, Chengdu, Jinan, Nanjing, Guangzhou), care sunt împărţite în districte.

China urmăreşte o strategie nucleară auto-defensivă şi rămâne adepta principiului de neiniţiere a uzului de forţă nucleară. Carta Albă include şi faptul că menţinerea securităţii naţionale a devenit o sarcină cu multe provocări şi identifică o posibilă declaraţie formală de independenţă în Taiwan, susţinută de SUA, ca cea mai mare ameninţare la adresa securităţii naţionale a Chinei şi integrităţii teritoriale a acesteia.

Spre deosebire de documentele anterioare, Carta Albă din 2006 nu mai face referire la conflictele asimetrice şi mai degrabă la „realinierea strategică a SUA la Asia” ca cel mai important factor ce contribuie la creşterea complexităţii ecuaţiei de securitate din regiune.

În final, Carta Albă subliniază scopurile legate de modernizarea Forţelor Armate, acela de obţinerea „unei baze solide” pentru 2010, de avansare „la progres decisiv” până în 2020 şi de realizare a capabilităţii de a câştiga „bătălii” în conflictele de reţea pentru ca reunificarea paşnică să fie extinsă.

Înţelegeri referitoare la securitatea de frontieră şi construcţie a încrederii au fost semnate cu Federaţia Rusă, Kazahstan, Kârgâzstan şi Tadjikistan. Aceste înţelegeri limitează forţele terestre şi aeriene staţionate într-un areal de 100 km de la frontieră stabilite reciproc. Numărul total de trupe desfăşurat în zonă nu va depăşi 260.800 oameni cu forţele chineze numărând jumătate din acest total, iar celelalte 4 foste republici sovietice însumând cealaltă jumătate. În mod oficial, Beijingul promovează o strategie a diplomaţiei multilaterale cooperative, într-o „lume armonioasă”.

Imperativele geopolitice ale ChineiÎn optica liderilor chinezi, principalele puteri s-au angajat într-o competiţie politico-

militară, folosind cele mai noi descoperiri ştiinţifice şi tehnologia de vârf. S-a recurs tot mai insistent la progresele datorate RMA. S-au mărit cheltuielile militare în vederea transformării forţelor şi mijloacelor militare. Toate puterile acordă atenţie forţelor nucleare, militarizării spaţiului cosmic, sistemelor de cercetare şi supraveghere. Marile puteri coroborează strategiile economice, politice şi militare144.

Principala ameninţare pentru statul chinez este o posibilă ruptură, în cadrul poporului chinez-han. În această situaţie se pot desprinde mai multe regiuni aflate la

144 Ibidem, p. 4.

119

frontiere, ajungându-se la o maximă vulnerabilitate faţă de acţiunile externe145. Problema geopolitică a Chinei este faptul că pentru a se dezvolta are nevoie să intre în circuitul comercial internaţional, dar pentru aceasta trebuie să permită oraşelor de la ţărmul oceanului să se transforme în centre de legătură, statut care conduce la îmbogăţirea accelerată şi creşterea autonomiei acestor regiuni. De asemenea, regiunile acestea bogate ar deveni foarte sensibile la interesele străine, adică ale partenerilor comerciali de care depind afacerile, ajungându-se la conflicte cu interesele puterii centrale. Problema evitării acestui scenariu rămâne permanent deschisă pentru China, ca şi necesitatea schimburilor economice.

Controlul asupra zonelor tampon se află în centru preocupărilor Beijingului. Mongolia exterioară a fost decenii de-a rândul controlată de URSS. Mongolia interioară, Tibetul şi Xianjiang sunt scenele unor activităţi secesioniste. Prin controlarea Tibetului se împiedica o eventuală iniţiativă a Indiei de a-şi crea o bază militară de operaţiuni pe acest platou. China are şi alte probleme de frontieră cu Vietnam, Pakistan, Afganistan, Coreea etc.

În mod tradiţional, liderii de la Beijing sunt foarte preocupaţi de securitatea zonelor de litoral, de est şi sud. Deng Xiaoping s-a hotărât să păstreze o autoritate centrală puternică, bazându-se pe armată şi pe aparatul de partid. Ceilalţi succesori s-au străduit să menţină această loialitate faţă de stat a cetăţeanului, nu doar cea a armatei, luptându-se cu mijloacele de seducţie economică ale investitorilor străini. Este riscul asumat de conducătorii Chinei de după Mao.

Beijingul trece în categoria ameninţărilor interne şi externe evoluţiile din Tibet şi încurajările pentru desprinderea acestei întinse provincii. Alte ameninţări vin din direcţia autonomiştilor uighuri. Ameninţări militare reale pot veni doar din partea SUA, F. Ruse şi Indiei. SUA pot „bloca” economic şi teritorial China. Pentru a contracara eventualele presiuni americane, China îşi construieşte un sistem de apărare aeriană şi navală la distanţă medie.

China acordă o atenţie prioritară şi relaţiilor complexe cu Uniunea Europeană. Evoluţia acestor raporturi este, însă, influenţată de: concurenţa pe pieţele internaţionale; poziţiile divergente în problematica democraţiei şi a drepturilor omului; concurenţa pe piaţa hidrocarburilor din Eurasia etc. China rămâne, totuşi, cel de-al doilea partener comercial strategic al UE. Cu toate acestea, Bruxellesul, ca şi Washingtonul, menţine embargoul asupra exportului produselor militare de înaltă tehnologie.

Crearea unei flote chineze care să se poată opune cu succes marinei militare a SUA este un obiectiv ce n-ar putea fi atins, decât pe durata mai multor generaţii, iar numai antrenarea piloţilor de avion necesari ar dura zeci de ani, astfel încât să se obţină o elită care să asigure perpetuarea profesiei, iar aceasta fără a mai lua în calcul şi obstacolele de ordin tehnic. În aceste condiţii, cea mai avantajoasă acţiune a Chinei este aceea de a face atât de costisitoare pentru SUA o astfel de blocadă, încât americanii să evite luarea acestei măsuri extreme.

Este necesar un sistem de protecţie cu rachete antinavale ce pot fi lansate atât de pe uscat, cât şi din submarine. Un asemenea sistem cu rol strategic trebuie să acopere atât de multe puncte, încât să nu poată fi scos din luptă de către un atac al SUA şi să posede o 145 G. Friedman, China’s Geopolitical Imperatives, Strategic Forecasting, Inc. Stratfor, 2008-2009.

120

capacitate de proiecţie care să poată atinge flota americană de la mare distanţă. Pe de altă parte, acest sistem trebuie să fie capabil să identifice şi să poată urmări posibila ţintă. Pentru îndeplinirea acestei strategii, China trebuie să-şi dezvolte şi un sistem de observare a spaţiului maritim, folosind monitorizarea prin satelit. De asemenea, China se concentrează, în prezent, asupra acestor obiective tehnologice, precum şi a unui sistem anti-satelit creat pentru contracararea sistemelor americane, urmărind astfel să elimine şi ultima ameninţare militară majoră, cea care vine din partea SUA.

O putere de rachete i-ar putea servi Chinei, pentru a instaura o blocadă asupra Taiwanului, închizându-i porturile. Forţele armate chineze nu-şi pot crea o superioritate aeriană în Strâmtoarea Taiwan. Taiwanul şi Ryukyu pot bloca trecerea din Marea Chinei de Est în Marea Chinei de Sud. Taiwanul devine o ameninţare pentru China doar în condiţiile unei acţiuni militare prin alianţă cu SUA.

În ultimul deceniu, Taiwanul, prin reafirmarea unităţii sale teritoriale, a creat noi tensiuni în relaţia cu China. Performanţa economică impresionantă a Taiwanului şi integrarea sa în sistemul de comerţ internaţional au devenit sursa mândriei naţionale şi au influenţat pozitiv perceperea statutului în lume al acestei ţări. Beijingul a perceput această afirmare ca fiind orientată împotriva constrângerilor impuse de China şi de comunitatea internaţională. Ameninţările militare ale Chinei (1995) au întărit identitatea taiwaneză şi au slăbit sprijinul pentru revenirea teritoriilor la China. În prezent, ideea că Taiwanul este deja o ţară independentă şi suverană nu mai constituie un curent radical, ci viziunea unei mari părţi a populaţiei. Liderii chinezi sunt profund preocupaţi de tendinţele din evoluţia politicilor interne taiwaneze şi de relaţiile militare dintre Taiwan şi Japonia. China trebuie să fie pregătită pentru confruntarea cu o situaţie în care Taiwanul îşi va declara independenţă de jure, pe baza recunoaşterii internaţionale a faptului că această independenţă nu constituie o ameninţare la adresa securităţii regiunii.

Specialiştii sunt de părere că Republica Populară Chineză continuă să spere că integrarea economică a Taiwanului cu continentul va conduce insula spre o opţiune unică – realizarea unei uniuni politice – şi, din acest motiv, a propus un acord de liber schimb, similar celui semnat în 2003 cu Hong Kong-ul.

Beijingul este implicat şi în alte dispute complexe asupra Insulelor Spratly cu Malaiezia, Filipine, Vietnam şi posibil Brunei, pentru rezolvarea cărora, în noiembrie 2002, a semnat „Declaraţia referitoare la comportamentul părţilor în sudul Mării Chinei”146. Se pot adăuga: dispute cu Japonia asupra insulelor Senkaku (cu zăcăminte de hidrocarburi); dispute asupra graniţei cu Tadjikistanul; dispute aflate în curs de rezolvare asupra graniţei cu Kazahstanul; imigraţia ilegală din Coreea de Nord; demarcarea graniţelor maritime şi a zonelor comune de pescuit cu Vietnamul; ocuparea de către China a Insulelor Paracel, revendicate de Vietnam şi Taiwan etc.

Analiştii consideră că Beijingul manifestă tendinţe de extindere a influenţei sale în Turkmenistan, Kazahstan, Pakistan, Arabia Saudită şi Myanmar. Prin implicarea directă în Kazahstan, China acţionează în sfera de influenţă tradiţională a Rusiei; fostă membră a URSS, Kazahstanul are o lungă istorie de regiune tampon a Rusiei, în faţa expansiunii chineze şi este o zonă unde ruşii se pot împăca cu o implicare economică a Chinei, dar nu şi cu una politică. Aşadar, acesta este un punct sensibil al relaţiei dintre cele două puteri,

146 Ibidem.

121

pentru că F. Rusă poate ajunge să răspundă militar unei concentraţii prea mari a intereselor economice chineze.

Relaţiile dintre China şi F. Rusă sunt, în continuare, complicate. În contextul actualei influenţe economice a Chinei, în Kazahstan, argumentul militar poate fi folosit de ruşi ca soluţie extremă. Un alt loc sensibil al conflictului dintre cele două ţări va fi regiunea Pacificului, unde Peninsula Coreeană joacă un rol aparte.

Beijingul a căutat să diminueze potenţialul conflictual, s-a implicat serios în discuţiile Grupului Celor Şase despre armele Coreii de Nord şi în organizarea unei colaborări mai strânse cu ţările din Asociaţia pentru Sud-Estul Asiei (ASEAN). De asemenea, China şi-a amplificat relaţiile cu ţările din Asia de Sud, printre care şi India. Un parteneriat solid s-a stabilit între F. Rusă şi China în cadrul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, organism regional, din care mai fac parte atât Rusia, cât şi ţări din Asia Centrală (Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Uzbekistan)147.

Relaţiile dintre China, India şi F. Rusă se încadrează în formulele complexe de parteneriat-concurenţă; cele trei puteri resping un „viitor unipolar al lumii”, dar au alte multe divergenţe regionale şi locale. Moscova a căutat mai mult decât Beijingul şi New Delhi să cristalizeze un „bloc politic antihegemonist”. Formulele de solidarizare în plan global între F. Rusă, China, India şi Brazilia abia se cristalizează. China participă şi la sistemul de cooperare Asia-Pacific; atenţia sa se concentrează în special în Asia de Est şi ASEAN (unde încearcă să reducă influenţa americană).

China reprezintă o preocupare majoră pentru SUA. Actualul ritm de creştere economico-militară ar putea transforma China în competitor strategic al SUA şi Occidentului pe scena globală. Americanii sunt de acord că este necesară cooperarea cu Beijingul, dar sunt îngrijoraţi de apariţia unor „tendinţe imperiale” ale Beijingului în Coreea, Indochina, Asia de Sud-Est, Est şi Centrală. În dialogul cu SUA, China intră într-o nouă perioadă a relaţiilor nucleare strategice, complet diferite de cele din trecut. Modernizându-şi arsenalul nuclear, China va realiza o capacitate de descurajare mult mai solidă şi mai credibilă. SUA îşi vor întări apărarea strategică, descurajarea convenţională strategică şi preempţia, monitorizând în permanenţă evoluţia Chinei. Pentru a evita consecinţele negative şi a introduce o mai mare stabilitate în dinamica relaţiilor nucleare dintre aceste puteri, este nevoie de eliminarea tensiunilor, stabilirea clară a scopurilor şi aplicarea unor măsuri ferme de siguranţă. Recent s-a iniţiat un proiect ce urmăreşte îmbunătăţirea relaţiilor din domeniul nuclear dintre SUA şi China. Proiectul include: vizite reciproce la nivel înalt, briefing-uri şi consultaţii cu specialiştii din ambele ţări, activităţi comune de cercetare şi publicaţii. Principalul scop este ca, în viitor, SUA şi China să reia discuţiile strategice şi să înceapă un dialog mult mai serios şi realist pentru a putea menţine o relaţie stabilă în eventualitatea construirii sistemelor de apărare anti-rachetă. Contează foarte mult şi atitudinea părţii chineze în negocierile pentru denuclearizarea R.P.D. Coreene.

În domeniul colaborării economice148, societăţile americane au creat circa 20 000 de consorţii cu parteneri chinezi, existând şi companii cu participare integral americană, sau firme ce desfăşoară lucrări, folosind colaborarea chineză. Peste 100 multinaţionale originare din SUA realizează proiecte în China. Investiţiile americane totale în China se

147 www.state.gov/r/pa. Vezi şi Jean François Subsielle, Les royaumes combattants, First Editions, 2008, p. 364 şi urm.148 Ibidem.

122

ridicau la 57 miliarde dolari la sfârşitul lui 2007, sumă care aşeza SUA pe locul 6 mondial. Volumul total al schimburilor comerciale între SUA şi China a urmat o evoluţie ascendentă de la 33 miliarde dolari, în 1992, până la 386 miliarde, în 2007, America transformându-se în cel de-al doilea partener comercial al Chinei. China ocupă poziţia a treia între partenerii SUA (după Canada şi Mexic). Exporturile americane în China au cunoscut o ascensiune mai rapidă decât toate celelalte, trecând de la 21% în 2005, la 32% în 2006, urmând însă o scădere la 18% în 2007. De asemenea, importurile SUA din China au atins 12%, în 2007, ceea ce a cauzat americanilor un deficit comercial, faţă de China, în valoare de 256 miliarde dolari.

Dialogul Economic Strategic între SUA şi China este o manifestare ce are loc de două ori pe an şi se axează pe trei subiecte principale: păstrarea unei dezvoltări sustenabile fără a crea mari dezechilibre; permisivitatea tot mai mare a pieţelor faţă de concurenţă, comerţ şi investiţii; colaborarea, în ce priveşte siguranţa energetică, întrebuinţarea eficientă a energiei şi limitarea impactului consumului acesteia asupra mediului şi sănătăţii umane. Acest dialog în domeniul economic este constituit, prin acceptarea de către SUA şi China a faptului că beneficiul comun va rezulta dintr-o economie globală sănătoasă, fără dezechilibre şi care urmăreşte siguranţa, în planul energetic şi al protecţiei mediului.

Contribuţia Chinei la importurile efectuate de SUA este în creştere, dar şi alte state asiatice urmează această evoluţie, punând presiune pe deficitul americanilor, în raport cu zona Asia-Pacific149. Americanii au înăsprit condiţiile de protecţie a drepturilor proprietăţii intelectuale, în special a produselor software. Totuşi, recent s-a ajuns la un acord pentru formarea unui Grup pentru Înalta Tehnologie şi Comerţul Strategic, ce are drept atribuţie verificarea colaborării, în domeniul acestor exporturi şi sprijinirea comerţului cu tehnologiile înalte.

Cu toate acestea, profesorul Wu Xinbao de la Centrul de Studii Americane al Universităţii Fudan susţine că SUA încearcă, totuşi, să „mobilizeze” Japonia, Coreea de Sud, Taiwanul, Australia, Noua Zeelandă şi India într-o „alianţă de contrabalansare” a puterii politico-militare chineze150. Wu Xinbao recunoaşte însă că adâncirea cooperării şi integrării regionale va face China mai dependentă de aceste procese regionale. De exemplu, China şi Japonia au atins un nivel record al a schimburilor economice. Ambele conduceri de stat au încercat depăşirea obstacolului istoric, pentru a putea privi faptele în contextul actual. Negocierile în curs se referă şi la situaţia din Marea Chinei de Est, obţinându-se un progres prin Noua recunoaştere a ambelor părţi, pentru problema Mării Chinei de Est151. Cu toate acestea, anul 2010 a fost martorul unor noi tensiuni sino-japoneze, centrate pe neînţelegerile din Marea Chinei de Est.

Relaţiile Chinei cu cele două Corei sunt cu totul speciale. Coreea de Nord nu ar putea supravieţui fără sprijin chinez. Coreea de Sud a devenit un ‚partener comercial strategic” al Chinei. Creşteri remarcabile au cunoscut relaţiile comerciale şi politice cu statele din Africa şi America Latină.

Problema geopolitică majoră a Chinei este de ordin economic şi se bazează pe următoarele date: faptul că economia chineză este dependentă de export, iar rezervele de valută şi tehnologia avansată ori forţa de muncă ieftină nu pot schimba această stare 149 Ibidem. 150 Apud Musafumi Iida, China’s Shift. Global Strategy of the Rising Power, NIDS Joint Research Series, nr. 3, 2009.151 Sloinichi Ogawa, editor in chief, East Asia Strategic Review, 2008.

123

dependentă de cererea externă şi de transportul maritim. Produsele chinezeşti sunt cumpărate datorită preţului scăzut, care se regăseşte în forţa de muncă foarte ieftină. Totuşi, dacă preţul energiei creşte, vor spori şi costurile de producţie ale industriei Chinei.

De asemenea, statele importatoare pot hotărî că preţul redus al produselor chinezeşti nu compensează falimentarea propriilor industrii şi să se opună politic acestui import. Aceste date externe nu pot fi controlate de China, care poate cel mult să subvenţioneze preţul mic de producţie, înapoind astfel importatorilor o parte din banii primiţi şi poate încerca să acţioneze asupra salariilor cu riscul unor probleme sociale.

Odată cu declinul economiei globale şi scăderea puternică a exporturilor Chinei, Beijingul se va afla într-un mare impas, căci zona industrializată va suferi puternic, iar regiunile sărace vor fi resimţite de aceasta ca o povară mult mai grea. Raportul aproximativ la nivelul Chinei este de 900 milioane de locuitori ce trăiesc în regiunile sărace, faţă de 400 de milioane, care au de partea lor sistemul comercial internaţional; iar politica se bazează totdeauna pe două tipuri de argumente: militare şi economice. China şi-a rezolvat problemele militare, mai puţin situaţia pe termen lung a Manciuriei de Nord-Est şi echilibrul de forţe din zona Pacificului152. Cu adevărat stringentă este problema economică. Asigurarea unităţii şi menţinerea controlului asupra regiunilor de coastă sunt obiective ameninţate de aspecte economice, în contextul unei distribuiri geografice extrem de părtinitoare a dezvoltării industriale.

Securitatea energetică a ChineiEnergia este adevăratul motor al economiei şi al dezvoltării sociale. Deoarece în

China consumul energetic a intrat într-o perioadă de creştere rapidă, trebuie adoptate strategii de dezvoltare durabilă în domeniul energiei şi întreprinse acţiuni de prospectare, exploatare, producţie şi utilizare eficientă a resurselor energetice pentru a garanta dezvoltarea stabilă şi pe termen lung a economiei naţionale. Securitatea energetică a Chinei este deci un imperativ strategic.

În general, noţiunea de securitate energetică implică trei aspecte: garantarea aprovizionării energetice, securitatea mediului şi eficienţa energetică, În lumea de astăzi, securitatea energetică este considerată o condiţie prealabilă a securităţii economice a unei ţări. Fiind cea mai mare ţară în curs de dezvoltare, China acordă o atenţie specială securităţii sale energetice şi alegerii strategiilor energetice în contextul mondializării. Pe măsura creşterii continue a economiei chineze, cererea energetică a crescut foarte mult în toate regiunile ţării, aşa încât a apărut un grav dezechilibru între cerere şi ofertă în domeniul energetic, ceea ce constituie unul dintre riscurile principale care apasă asupra securităţii şi dezvoltării economice a Chinei. Or, în contextul actual al mondializării, securitatea energetică a unei ţări nu mai este o problemă economică, ci una care atinge domeniile politic şi militar. Securitatea energetică este legată nu numai de dezechilibrul dintre cerere şi ofertă din interiorul unei ţări şi de interdependenţa acesteia faţă de restul lumii, ci şi de influenţa diplomatică şi militară a unei ţări în problemele regiunilor bogate în resurse. Prin urmare, asigurarea eficientă a securităţii energetice pentru garantarea securităţii economice a unei ţări a devenit o preocupare majoră a Chinei de astăzi.

152 L. Odgaard, The Balance of Power în Asia-Pacific Security. US-China Policies on Regional Order, “The Korean Journal of Defense Analysis”, vol. XIX, nr. 1, p. 29-46.

124

Securitatea aprovizionării energetice. Deşi volumul total al resurselor energetice ale Chinei atinge 4.000 miliarde tone echivalent cărbune, situând-o pe locul trei pe plan mondial, consumul menajer rămâne încă foarte slab în comparaţie cu nivelul mediu mondial. Rezervele de cărbune ale Chinei ocupă locul trei global, după Rusia şi SUA, dar consumul de cărbune pe cap de locuitor nu reprezintă decât 42,5% din cel la nivel mondial. Resursele petroliere adecvate exploatării regulate sunt de 11,49 miliarde t, ceea ce permite Chinei plasarea pe locul 9 mondial, dar consumul de petrol pe cap de locuitor ocupă doar locul 41 la nivel global. Până la sfârşitul anului 2002, rezervele dovedite de gaz natural ale Chinei au fost de 2.560 miliarde m³. rezervele rămase sunt de 2.020 miliarde m³, situând-o pe locul 17 global, dar consumul pe cap de locuitor nu reprezintă decât 5% din media consumului mondial. Trebuie notat că China este o ţară care nu numai că suferă de o lipsă de resurse, dar şi că eficienţa utilizării acestora este slabă, iar problema risipirii resurselor este acută. Conform estimărilor, consumul energetic pe unitatea de PIB în China este de 4 ori mai mare decât cel din SUA, de 7 ori mai mare decât cel al Franţei şi de 14 ori mai mare ca cel al Japoniei, pe când consumul de petrol pe unitatea de PIB al Chinei reprezintă aproximativ 130% din cel al SUA şi 200% din cel al Japoniei.

Stabilitatea preţului energiei. Energie nu este produsă ca alte bunuri: un conflict politic, indiferente de anvergură, sau chiar un uragan pot avea efecte importante asupra preţului energiei. Ca şi mare consumator de energie, China nu a intrat încă în sistemul mondial de fixare a preţurilor energetice, fiind supusă unui tratament diferit. De altfel, piaţa produselor energetice, care formează şi influenţează mecanismul de fixare a preţurilor energetice abia acum apare în China; ea nu este încă capabilă să conteze cu adevărat în fixarea preţurilor energiei. Astfel, China se află într-o poziţie pasivă în importul de resurse energetice (produse la termen şi produse disponibile) şi este obligată să accepte preţurile determinate de pieţele externe de energie. Această situaţie este defavorabilă Chinei. Pe piaţa internaţională de cărbune, cele patru preţuri normative ale cărbunelui sunt determinate de ţări dezvoltate precum SUA, Japonia şi ţările Europei de Nord-Est. Pe piaţa internaţională a petrolului, China este obligată să cheltuiască suma suplimentară de 1 miliard dolari pe an. Din cauza suplimentării volumului importului şi a creşterii preţului petrolului, China se va confrunta cu o creştere sensibilă a cheltuielilor sale. În consecinţă, creşterea puternică a cursului petrolului pe piaţa internaţională va avea efecte importante asupra securităţii economice a ţării. Rezervele energetice ale Chinei destinate amortizării efectelor fluctuaţiilor preţurilor energetice internaţionale au început a fi de curând utilizate. Principalele rezerve de petrol se situează în câmpurile petrolifere şi nu corespund decât nevoilor pe 5-7 zile/an. Cele patru rezerve strategice de petrol la nivel naţional nu-şi pot încă juca pe deplin rolul. Se estimează că rezervele de petrol ale SUA, Japoniei, Germaniei şi Coreei de Sud pot răspunde, respectiv, nevoilor timp de 158 zile, 161 zile, 127 zile şi 74 zile. Rezervele de cărbune ale Chinei nu acoperă decât 8-10 zile. Este deci evident că sărăcia resurselor energetice constituie un grav motiv de îngrijorare pentru chinezi, mai ales dacă alte ţări profită de avantajele lor energetice pentru a concura economia chineză.

Securitatea mediului faţă de consumul energetic. Consumul energetic al Chinei se bazează excesiv pe cărbune, ceea ce constituie o problemă de mult cunoscută. În 2000, procentele de producţie şi de consum de cărbune brut în producţia globală energetică au fost de respectiv 67,2% şi de 67%. Or, cărbunele constituie o sursă de poluare

125

considerabilă. În 2000, consumul de cărbune în sectorul energiei electrice a constituit aproape jumătate din producţia de cărbune. În acelaşi an, volumul total de emisii de CO2

a fost de 16.153.200 t şi volumul de emisii de CO2 ale sectoarelor de producţie şi aprovizionare cu electricitate, gaz şi apă a fost de 7.072.292 t, adică 43,8% din total. Până în 2000, ploile acide au acoperit nu mai puţin de 30% din teritoriul chinez, astfel încât 2/3 din oraşele chineze nu au atins normele de calitate atmosferică şi 70% din cursurile de apă ale oraşelor atinse de ploi acide au fost poluate. Exploatarea, transportul şi prelucrarea petrolului şi gazului aduc atingere mediului. În consecinţă, utilizarea energiei curate şi protecţia eficientă a ecosistemelor trebuie înscrise pe ordinea de zi în vederea realizării dezvoltării durabile a economiei chineze.

Securitatea transportului energiei. Transportul petrolului, de exemplu, depinde în principal de transporturile maritime şi feroviare. Strâmtoarea Ormuz, Capul Bunei Speranţe şi Strâmtoarea Malacca constituie principalele rute maritime pentru transportul petrolului. 85% din petrolul importat de China trece prin Strâmtoarea Malacca. Deoarece un atac surpriză împotriva instalaţiilor de producţie şi transport al petrolului este un mod de acţiune al teroriştilor, iar Strâmtoarea Malacca constituie unul din cele 16 noduri strategice ale marilor rute maritime controlate de forţele americane, calea de transport petrolier ar putea fi întreruptă din motive politice sau de un atac terorist, ceea ce ameninţă securitatea energetică a Chinei.

Problema securităţii legate cercetare – dezvoltare (R&D) în domeniile prospectării, exploatării şi utilizării resurselor energetice. Pentru a susţine dezvoltarea durabilă a economiei naţionale, securitatea energetică trebuie să cuprindă şi capacitatea R&D şi de inovare în materie de ştiinţe şi tehnologii energetice. Dacă ar fi utilizat eficient cărbunele, producând mai puţini poluanţi periculoşi, dacă energia nucleară ar fi utilizată la automobile şi avioane şi dacă s-ar descoperi noi resurse minerale, toate acestea ar creşte coeficientul de securitate energetică. În comparaţie cu giganţii transnaţionali precum BP Shell, investiţiile Chinei în cercetarea – dezvoltarea energetice sunt încă insuficiente. Se poate spune că relativa întârziere a tehnologiilor energetice chineze constituie un obstacol major pentru creşterea capacităţii de aprovizionare energetică.

Pentru asigurarea securităţii sale energetice, China va trebui ca pe termen lung să se bazeze pe forţele proprii în domeniul aprovizionării energetice, să întărească prospectarea şi exploatarea resurselor energetice interne, mai ales cele ale apelor teritoriale (energie regenerabilă extrasă din mediul marin). Strategiile vizează continuarea prospectării regiunilor din est, accelerarea exploatării resurselor energetice din vest, dezvoltarea activă a energiei marine şi menţinerea creşterii stabile a producţiei energetice. Vor trebui dezvoltate noi resurse energetice, de exemplu accelerarea dezvoltării energiei nucleare şi, în acelaşi timp, a energiei solare şi a biomasei. Se va acorda prioritate economiei de energie ridicând ratele de utilizare a energiei. Trebuie transformată exploatarea extensivă în exploatare intensivă, acordând un loc important economiei de energie în strategiile de dezvoltare economică şi socială. Trebuie dezvoltare activ măsurile tehnice pentru economisirea energiei în întărirea transformării tehnologice a întreprinderilor cu consum energetic ridicat, crescând ratele de utilizare a energiei. Se va recurge la mijloace economice şi administrative (investiţii, fiscalitate, preţuri, legi) pentru încurajarea economiei de energie şi încetarea utilizării ineficiente a resurselor energetice.

Un alt obiectiv este participarea la concurenţa pentru ocuparea unui loc favorabil la fixarea preţurilor în vederea punerii la punct a sistemului naţional de rezerve strategice.

126

Se urmăreşte, prin comerţul energetic, achiziţionarea direct de la sursele din străinătate a materialelor energetice; investiţii active pentru participarea la exploatarea resurselor energetice din străinătate; construirea de baze de producţie în străinătate pentru obţinerea unei aprovizionări energetice stabile. Participarea Chinei la concurenţa de pe pieţele energetice internaţionale vizează nu numai desfiinţarea monopolului energetic al marilor operatori occidentali, ci şi jucarea unui rol mai important pe piaţa internaţională în privinţa preţurilor şi volumului achiziţiilor. Deschizând o piaţă la termen de produse energetice, China ar putea obţine dreptul de elaborare a regulilor pieţei, ceea ce i-ar permite exercitarea unei influenţe importante asupra preţului la nivel internaţional. În acest fel China va reuşi să-şi prezerve drepturile şi interesele sale în importul de resurse energetice. Dacă preţul chinez la termen al produselor energetice ar face parte din preţurile energetice internaţionale şi ar deveni o referinţă importantă pentru acestea, preţul comerţului energetic al Chinei s-ar putea elibera de capitalurile internaţionale. Trebuie accelerată înfiinţarea unui sistem naţional de rezerve energetice strategice. Am menţionat deja situaţia actuală a rezervelor energetice ale Chinei. Va fi deci necesară elaborarea unui sistem raţional de rezerve energetice. În acelaşi timp, se vor repartiza aceste rezerve în diferite regiuni ale ţării: pe de-o parte, acest lucru va permite regiunilor respective să utilizeze mai uşor resursele de care au nevoie, pe de altă parte, ar putea fi evitat cu eficienţă un atac armat. Va fi necesară o planificare minuţioasă pentru sigilarea anumitor puţuri de petrol şi bazine carbonifere bine alese pentru asigurarea împotriva unui eventual război. Trebuie mărită proporţia consumului de energie nucleară şi promovarea strategiei de substituire energetică. Energia nucleară este o sursă de energie durabilă şi de înaltă eficienţă, care nu emite gaze cu efect de seră. Experienţa arată că dezvoltarea nucleară este o alegere foarte importantă pentru a reduce dependenţa energetică a ţării şi pentru garantarea securităţii sale energetice. Accelerarea dezvoltării energiei nucleare îmbracă deci o importanţă majoră atât pentru avansul în substituirea energetică, după principiul „energie curată, sigură şi eficientă”, pentru creşterea ratei de suficienţă energetică şi protejare a mediului, cât şi pentru asigurarea unei aprovizionări sigure şi durabile cu energie a ţării.

Un alt obiectiv este armonizarea relaţiilor cu anumite ţări şi evitarea conflictelor politice şi militare, întărirea cooperării şi protecţia căilor energetice de transport. Dacă China doreşte să fie în acord cu ţările Europei Centrale şi Orientale (PECO), Rusia şi ţările africane pentru exploatarea şi producţia petrolieră de mare anvergură, ea trebuie în mod imperativ să-şi coordoneze relaţiile cu aceste ţări şi să nu se afle într-o situaţie defavorabilă. China va trebui să participe în etape şi în mod activ la sistemele de cooperare internaţionale şi regionale în domeniile economic şi energetic şi să-şi lărgească schimburile şi cooperarea în domeniul petrolului. În privinţa transportului energetic în cadrul parteneriatului cu Rusia, pe lângă transportul de coastă din est, China va trebui să ţină seama de transporturile pe calea ferată şi prin oleoducte. Pentru transportul maritim în Strâmtoarea Malacca, China va trebui să strângă relaţiile de cooperare cu Malaysia, Indonezia şi ţările ASEAN pentru a contracara tentativele de intervenţie ale marilor puteri în această strâmtoare.

Începând din 7 decembrie 2009, summitul de la Copenhaga a atras atenţia lumii. Cele 191 ţări invitate şi Danemarca s-au reunit pentru încheierea unui acord global asupra reducerii gazelor cu efect de seră, care să înlocuiască protocolul de la Kyoto. Limitele de emisii de carbon au întărit nevoile dezvoltării de noi tehnologii energetice. Astfel,

127

economia cu consum redus de carbon au devenit tendinţa generală de dezvoltare mondială. Ca şi cele mai mari ţări în curs de dezvoltare, China s-a angajat să protejeze mediul cu un obiectiv cifrat la 40-45% reducere a emisiilor sale de gaze cu efect de seră pe unitate de PIB până în 2020, în raport cu anul 2005. conform celui de-al XI-lea plan cincinal al Chinei, consumul de energie pe unitate de PIB se va reduce în 2010 cu 20% în raport cu 2005. până în aprilie 2009 s-au închis 83 grupuri de generatoare termice de mici dimensiuni, a căror putere nu depăşeşte 200.000 kW şi s-a recurs la energie eoliană, solară hidraulică şi nucleară pentru satisfacerea cererii crescând de energie electrică (dr. MA Jiangpeng). China – în ciuda ritmurilor constante de creştere economică – evidenţiază vulnerabilităţi periculoase: corupţia la cel mai înalt nivel rămâne crescută; decalajele sociale accentuate (peste 700 milioane de săraci şi foarte săraci); presiunea demografică colosală; sporirea criminalităţii organizate; criza partidului-stat şi birocratizarea sa etc. Se adaugă probleme aproape insurmontabile de mediu. Specialiştii apreciază că dependenţa PIB-ului chinez în proporţie de 75% de comerţul extern riscă să devină o vulnerabilitate majoră.

Noua Doctrină de securitate naţionalăÎn ultimii ani, China a promovat un Nou Concept de Securitate (NCS) ce afirmă

angajamentul ei de a promova mai eficient pacea şi prosperitatea în noua ordine mondială153. NCS constituie un instrument pentru contracararea de către China a aşa-perceputului control american şi pentru afirmarea rolului de conducător regional responsabil şi pacifist al Chinei.

NCS are în vedere: securitatea prin cooperare; o înţelegere mai largă a conceptului de securitate, ce include şi ameninţările din afara conflictului militar tradiţional stat versus stat; cooperarea pentru securitate al cărei scop constă în promovarea încrederii între state, nu categorisirea acestora în potenţiali adversari sau prieteni; dialogul multilateral; măsurile de construire a încrederii; controlul armamentului şi neproliferarea; interacţiunea economică extinsă ca politică ce reduce tensiunile sociale interne; denunţarea folosirii forţei şi a ameninţării cu folosirea forţei pentru a stopa disputele politice; relaţiile bazate pe egalitate şi respect, dintre ţările puternice şi cele slabe.

Beijingul nu agreează extinderea spre est a NATO şi prezenţa americană în Asia de Est (inclusiv parteneriatele de securitate cu Japonia, Australia şi Coreea). China respinge „pretenţiile hegemonice” ale SUA. Nici refacerea parţială a puterii militare a Japoniei nu poate lăsa China indiferentă. NCS reflectă încrederea Chinei în sine şi înţelegerea normelor internaţionale.

Este vorba mai degrabă de o ajustare tactică, decât ca o schimbare majoră în gândirea strategică chineză. Mai mult, Beijingul – ca şi Moscova - sugerează că americanii s-au lansat într-o politică de „încercuire” a ţării lor, prin: întărirea alianţei cu Japonia şi ASEAN; dezvoltarea cooperării politico-militare cu India; garantarea securităţii Taiwanului; stabilirea de baze militare şi de relaţii speciale în Pakistan şi Asia Centrală. În acest context, în aprilie 2005 s-au perfectat tratate de prietenie şi parteneriate strategice cu Pakistanul sau India. Concomitent, s-au intensificat relaţiile cu Asia de Sud-Est.

Carta Albă a Apărării a fost publicată în decembrie 2006. Este construită după modelul documentelor similare din 1998, 2000 şi 2004. Noul document susţine că, China

153 Ibidem.

128

duce o politică naţională de apărare de natură pur defensivă. China urmăreşte o strategie nucleară auto-defensivă şi rămâne adepta principiului de neiniţiere a utilizării armamentului de distrugere în masă.

Reforma militarăReforma militară se va realiza în etape. Într-o primă etapă s-a clarificat noul

concept politico-militar. Ulterior, s-au elaborat planuri fezabile, pe termen lung, cu respectarea strictă a concepţiilor ştiinţifice şi s-au adoptat noi structuri organizatorice conform standardelor internaţionale. În cea de-a treia etapă s-a trecut la restructurarea organismului militar, în primul rând prin reducerea cu jumătate de milion a efectivelor armatei şi apoi extinderea acestei reforme în toate unităţile armatei. Trupele de Uscat, Aviaţia şi Marina vor forma o forţă combativă flexibilă, capabilă să lupte întrunit.

S-au realizat acorduri de cooperare militară cu: SUA, pentru fabricarea rachetelor, producţia şi asamblarea elicopterelor Bell, pentru care o parte din piese şi echipamente vor fi asigurate de partea chineză; cu Ucraina, pentru fabricarea avionului de antrenament K-8; cu Rusia şi India – parteneriate strategice şi pentru fabricarea avionului F-11 (varianta chineză a avionului SU-27 pe care chinezii îl vor produce sub licenţă).

Noua doctrină include învăţămintele rezultate din Revoluţia în Domeniul Militar, războiul celui de-al treilea val şi ultimele conflicte (Furtună în Deşert şi Forţa Aliată), care au schimbat radical fizionomia ducerii acţiunilor militare în viitor. Forţele armate vor deveni mai flexibile, pregătite să acţioneze şi pe plan internaţional.

Pe termen lung, obiectivul strategic al Chinei este ca ea să devină una dintre marile puteri ale lumii. Strategii chinezi previzionează că această ţară va deveni cea mai mare putere economică şi politică din estul Asiei. China va trebui să aibă capacitatea să învingă orice inamic potenţial din regiune cu arme convenţionale moderne şi să descurajeze orice ameninţare strategică globală la adresa securităţii naţionale a Chinei.

Modernizarea forţelor armate chineze se va concentra pe trei componente. Forţele combatante se dezvoltă în direcţiile: forţe mici, dotate cu tehnică de înaltă calitate pentru folosirea flexibilă în situaţii de necesitate în regiune; forţe numeroase dotate cu tehnică de joasă şi medie tehnicitate pentru securitatea internă şi întărirea apărării ţării; forţe nucleare strategice, pentru menţinerea unei descurajări reale împotriva puterilor nucleare. În zonele maritime de est şi de sud, se vor dezvolta forţele aeriene, forţe de apărare antiaeriană şi cele navale, pentru apărarea maritimă apropiată. China este antrenată în numeroase proiecte de producere şi cumpărare de noi avioane de luptă, submarine, mijloace de apărare antiaeriană, navale şi rachete balistice cu rază scurtă de acţiune. Se cooperează cu F. Rusă pentru a produce o bombă cu impuls electromagnetic, comparabilă cu cea cu explozie nucleară. Este o armă (aflată în studiu şi în SUA) care va putea neutraliza atât sistemele defensive, cât şi activităţile civile şi economice.

Un accent evident se va pune pe crearea unităţilor de reacţie rapidă şi a forţelor de paraşutişti. De asemenea, autorităţile chineze insistă să realizeze: sateliţi militari de recunoaştere şi comunicaţii; sisteme de avertizare timpurie aeriene; rachete balistice cu rază scurtă, medie şi lungă de acţiune (M.9, M.11, DF21, DF31, DF41); modernizarea reţelei de comandă şi control C4I; dezvoltarea forţelor de paraşutişti moderne, folosite şi ca forţe de reacţie rapidă; dezvoltarea forţelor amfibii (forţelor de infanterie marină, vehiculelor pe perne de aer,a navelor de debarcare); dezvoltarea submarinelor nucleare

129

de atac din clasa HAN şi a navelor dotate cu rachete balistice; dezvoltarea sistemelor automate de comandă; dezvoltarea vehiculelor aeriene fără pilot; dezvoltarea sistemului de supraveghere prin satelit; folosirea sistemului de poziţionare globală şi a sistemului de navigaţie globală prin satelit; cumpărarea pe termen lung a unuia sau mai multor portavioane.

Principalele forţe militareTotal forţe active154: 2.255.000 oameni (cifra oficială în martie 2006). O reducere

de până la 1,85 milioane a fost pusă în discuţie dar nu a fost aprobată formal. Forţe paramilitare: 660.000 din Forţa de Poliţie Armată Populară, aproximativ 3.000.000 miliţie şi rezerve. PAPF se află sub directa jurisdicţie a unei instituţii speciale numită de Comisia Militară Centrală şi bazată pe ultima Cartă Albă şi care în prezent este privită ca având acelaşi statut precum categoriile de forţe armate. Conscripţie: în prezent, 2 – 3 ani în forţe terestre (potrivit gradului şi categoriei de forţe armate), 4 ani în forţe aeriene şi forţe navale. Există proiecte legislative pentru a reduce perioada standard la 2 ani. Bugetul apărării: 348,5 miliarde yuan (44,94 miliarde dolari SUA) (2007). Cheltuielile de apărare ale Chinei din 1990 au crescut cu o medie anuală de 15%. Unii analişti din vest consideră că bugetul de apărare oficial nu include alocările din programele de procurare şi nici cheltuielile de cercetare-dezvoltare. Acest lucru este, în mod specific, negat de documentele oficiale chineze care susţin că toate cheltuielile militare (inclusiv pensiile, asistenţa socială etc.) sunt incluse în buget.

Forţe strategice (Forţa Strategică de Rachete, „Forţa a Doua de Artilerie”)Există 6 organizaţii de divizii, brigăzi, regimente şi batalioane care variază în

funcţie de tipul de rachete.Rachete: Rachete balistice intercontinentale (ICBM): 20 cu arie de 13 000 km

DF5 (CSS4) Dong Feng („East Wind”) fiecare cu un singur cap de luptă de 3-5 megatone (MRV/MIRV – vehicule multiple care au fost testate, dar aparent, nu au fost desfăşurate). Sistemul mobil terestru DF-31 cu arie de 8.000 km a fost oficial raportat că a devenit operaţional în 1999 dar nu au fost anunţate numere. DF-31 poate avea un singur cap de luptă (de obicei, cu greutate între 250 kilotone şi 2,5 megatone) sau capete de război MIRV de 3-4 kilotone. Este estimată desfăşurarea a 20-30 sisteme. În plus, adiţional lansatoarelor (TEL) de bază există o versiune mobilă pe şină a DF-31 care a fost introdusă. Rapoartele serviciilor de informaţii SUA indică că DF-31A de arie mai lungă (12 000 km) este gata să intre în funcţiune. Sistemul mobil terestru DF-41 de 12 000 km se aşteaptă să devină operaţional spre sfârşitul decadei. DF-41 se presupune că deţine aceleaşi opţiuni de capete de luptă ca şi DF-31 şi vor înlocui DF-5.

Rachete balistice de arie intermediară (IRBM): 10- DF-4 cu arie de 4 750 km (CSS-3) (vor fi retrase progresiv în paralel cu desfăşurarea DF-31 şi DF-25). Noile lansatoare montate pe DF-25 se aşteaptă să intre în serviciu în 2008-2009 considerându-se că acestea vor avea o arie de 3 500-4 000 km şi că vor avea capete unitare (de până la o megatonă) sau 3-4 capete de 100-200 kilotone.

Rachete balistice de arie medie (MRBM): aproximativ 50 DF21A (CSS5) cu arie de 2000 km şi capete de 200-300 kilotone, cam 100-150 DF-15 (M-9) cu arie de 600 km, aproximativ 200 DF-11 (M-11) de 300 km (câteva din acestea pot fi rezervate pentru uz

154 Military Balance, 2008

130

non-nuclear). Toate aceste sunt sisteme mobile pe lansatoare. Au fost realizate testări ale serie de rachete DF-21 cu capete de luptă MRV sau MIRV.

Submarine: 1 Xia SSBN (submarin strategic balistic nuclear) (tip 092) şi 1 de clasă Jin, fiecare cu rachete balistice lansate de pe submarin (SLBM) JL-2 cu arie de 12 800 km (versiune de lansator de submarin a DF-31). JL-2 poartă aceleaşi tipuri de capete de luptă ca DF-31. au mai fost recondiţionate încă 2 Jin.Rachete de croazieră: cel puţin două noi rachete de croazieră cu lansare aeriană, terestră şi de pe submarin sunt în dezvoltare bazându-se pe tehnologiile şi posibil modelele ruseşti.

7.3. ONUOrganizaţia Naţiunilor Unite este principala organizaţie internaţională ce are

misiuni precum: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau a altor violări ale păcii; soluţionarea conflictelor prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional; aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o violare a păcii.

Totodată, ONU urmăreşte să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele şi de a lua orice alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale; să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Ea trebuie să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune155.

Mai multe reuniuni mondiale au discutat problemele dezarmării, îndeosebi în Primul Comitet al Adunării Generale şi Comisia ONU pentru Dezarmare. S-au dezbătut: interzicerea experienţelor nucleare, exercitarea controlului armamentului în spaţiul cosmic, eforturi vizând interzicerea armelor chimice, dezarmarea nucleară şi dezarmarea în domeniul armamentului convenţional, înfiinţarea de zone libere de arme nucleare, reducerea bugetelor militare şi măsurile menite a întări securitatea internaţională. S-au creat structuri specializate pe probleme specifice (agenţii), orientate prioritar pe teme de dezvoltare sau media.

În anii din urmă s-a solicitat o „reformă” a Naţiunilor Unite, fără a fi însă clar ce anume ar trebui reformat. S-au conturat totuşi două tendinţe, o primă tendinţă reprezentată de cei care ar dori ca ONU să joace un rol mai mare în afacerile mondiale şi o a doua tendinţă susţinută de cei care au în vedere reducerea rolului ONU la activităţi umanitare.

La summitul mondial din septembrie 2005 s-au stabilit: constituirea unei comisii de construcţie a păcii, care să asigure un mecanism general de sprijinire a statelor care ies din diferite conflicte; statuarea dreptului comunităţii internaţionale de a interveni în cazurile în care guvernele diferitelor state nu sunt capabile să-şi îndeplinească responsabilităţile de a proteja proprii cetăţeni de atrocităţi şi de alte crime violente;

155 Cf. Carta ONU, art. 1, în A. Bolintineanu şi M. Maliţa, Carta ONU, Ed. Politică, Bucureşti, 1970, p. 318 (traducere neoficială în limba română).

131

constituirea Consiliului pentru Drepturile Omului oficial din 9 mai 2006 şi a intrat în drepturi la 19 iunie 2005; s-a decis şi alocarea de resurse suplimentare Agenţiei de Monitorizare Internă a ONU; alocarea de resurse consistente în scopul îndeplinirii obiectivelor de dezvoltare stabilite la Summitul Mileniului.În continuare, în ONU puterea reală aparţine membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate (SUA, F. Rusă, China, Marea Britanie şi Franţa).

8. STRATEGII DE SECURITATE ALE PUTERILOR ŞI ORGANIZAŢIILOR REGIONALE: RUSIA, UE, NATO,

OSCE, ASEAN

8.1. Federaţia RusăÎn primii ani de după prăbuşirea regimurilor comuniste în Est şi a URSS şi după

dezmembrarea Tratatului de la Varşovia în 1990-1991, F. Rusă şi-a pierdut statutul internaţional de superputere. Spaţii întregi de întâietate sovietică au ieşit de sub „umbrela Moscovei”, în Europa de Est, Balcani, Caucaz sau Asia Centrală.

Epoca Putin, începută în 1999-2000, a inaugurat un amplu proces de refacere a puterii economice, politice şi militare a statului şi de repoziţionare a F. Ruse în lume. Cu toate că în 2003-2005, autoritatea Moscovei în CSI a fost diminuată sub impactul „revoluţiilor colorate” din Georgia, Ucraina, Kârgâzstan, Moscova a revenit în ofensivă în 2008-2009. În acest cadru, conducerea de la Kremlin a amplificat mai mult măsuri de tip „autoritar”: pentru a se contracara „revoluţiile colorate”, s-au redus libertăţile ONG-urilor de influenţă occidentală şi s-a promovat un naţionalism moderat (mişcarea prezidenţială de tineret).

„Cele mai importante organe mass-media au intrat sub controlul marilor companii de stat şi a apropiaţilor preşedintelui. Concomitent, numeroşi teoreticieni au avansat conceptul democraţiei controlate, oficialităţile respingând categoric „exportul de democraţie” şi ordinea mondială unipolară. În prezent, scena politică internă este dominată de partidul prezidenţial Rusia Unită, urmat la distanţă de Rusia Dreaptă, de comunişti şi de o firavă prezenţă a partidelor de centru-dreapta şi liberale. Mai multe sectoare cheie sunt sub control de stat, iar participările externe se menţin la niveluri inferioare, sau lipsesc. A. Illarionov denumeşte modelul V. Putin „stat corporaţional” amintind de „modelul economic saudit”. Pe acest fundal, sporurile reale de producţie şi baremurile de productivitate sunt mediocre. Investiţiile în tehnologie, modificări structurale, stimularea companiilor mici şi mijlocii nu impresionează (prin contrast cu RP Chineză). Corupţia atinge niveluri ridicate, fiind considerată o problemă de stat. Pieţele energetică şi financiar-bancară sunt aproape interzise companiilor şi capitalurilor străine. Economia rusă aproape că nu contează în competiţia/cooperarea internaţională din sfera înaltei tehnologii civile şi industriei de vârf”156.

Statul intervine în jocurile economice interne şi protejează interesele firmelor ruse în exterior. V. Putin a promovat întărirea considerabilă a Gazprom în ţară şi a recurs la „diplomaţia energetică” în exterior. Energetica nucleară, industria de armament (exporturi de 6 miliarde dolari în 2006) contribuie parţial la relansarea puterii ruse; cu

156 Vezi Lumea 2007, p. 328 şi urm; M. Stuermer, Putin and the Rise of Russia, London, Weidenfeld &Nicolson, 2008.

132

toate acestea, ţara are nevoie de investiţii, fondurile rezultate din activităţile energetice trebuie să rămână între frontierele sale. Legea trebuie impusă şi respectată în afaceri, în economie şi societate. Reformele fiscale şi limitarea autonomiilor celor 89 de provincii, restructurarea pensiilor şi ajutoarelor de stat, în 2004, au provocat tensiuni politice şi sociale. Au avut loc numeroase greve şi demonstraţii ale categoriilor defavorizate. Concomitent, persistă tensiunile în republicile cu populaţie majoritar musulmană, de felul Inguşeţiei, Ceceniei, Daghestanului, Tatarstanului etc.

Mai mulţi experţi – ruşi şi străini – arată că principalele probleme ale federaţiei rămân: modernizarea administraţiei, a legislaţiei, justiţiei, armatei; stabilitatea mediului de afaceri; combaterea dură a corupţiei; atragerea capitalurilor internaţionale; relansarea producţiei autohtone; dependenţa majoră de exporturile de hidrocarburi etc. Nesoluţionarea problemelor majore ar duce la o deviere pe direcţia unei ţări exportatoare de petrol, piaţă pentru Occident şi în curând pentru China. Misiunea lui V. Putin şi a preşedintelui D. Medvedev ar fi tocmai să impună „de sus în jos” – cu suport popular – modernizarea F. Ruse. Pentru Moscova, „ameninţările majore” vin din direcţiile: UE – ca ameninţare economică; R.P. Chineză – ca ameninţare economică, politică şi, în viitor, militară în Asia Centrală şi Extremul Orient; SUA – considerată ameninţare preponderent militară; fundamentalismul islamic şi terorismul internaţional.

Puterea militarăCu ocazia a numeroase luări publice de poziţie, conducerea statului s-a pronunţat în

favoarea adâncirii reformei militare. Politica militară este elaborată şi coordonată de preşedinte şi premier, prin intermediul ministrului Apărării şi a Consiliului Securităţii (cu atribuţii externe întărite). Problematica de securitate internă şi externă se corelează direct cu apărarea militară. Din 2006 funcţionează o Comisie militar-industrială, sub autoritatea ministrului Apărării. O importantă Concepţie Naţională a Securităţii Federaţiei Ruse s-a adoptat în ianuarie 2000.

F. Rusă şi-a reconfigurat, după 2002-2003, Doctrina şi Strategia de securitate, planurile de reformă militară, doctrinele de securitate şi militară etc. În redactarea sa din 2003, strategia politico-militară rusă îşi propunea să realizeze o armată capabilă să combată o gamă variată de ameninţări, cu cât mai puţine pierderi şi cu un înalt grad de complexitate. Accentul este pus pe supremaţia forţelor terestre, precum şi pe rolul puterii aeriene şi dezvoltarea rachetelor cu rază mare de acţiune. Concomitent, se urmăreşte consolidarea şi extinderea prezenţei flotei ruse în oceanul planetar.

La nivel strategic, se vizează: realizarea capabilităţii Rusiei de a combate terorismul; refacerea abilităţii Rusiei de a-şi proiecta puterea la nivel global; consolidarea influenţei Rusiei în teritoriile fostei Uniuni Sovietice. În sprijinul strategiei preemptive, F. Rusă îşi rezerva dreptul de a iniţia atacuri preemptive şi de a acţiona militar împotriva grupărilor teroriste în orice parte a globului. Forţele armate trebuie pregătite pentru conflicte de intensitate scăzută, asimetrice, cu un interes deosebit pentru armamentul de precizie, ghidat şi mijloacele lor de producere.

F. Rusă dispunea în 2005 de: 6 armate de rachete strategice (300 000 de oameni), 47 divizii motorizate, 21 divizii de tancuri, 6 de desant aerian, 7 de artilerie, 8 de geniu (1300000 oameni), cu 44 000 tancuri şi blindate, 50 000 guri de foc de artilerie, 4 flote maritime, 7 000 avioane etc. Vechile regiuni militare s-au transformat în comandamente operativ-strategice inter-arme. După 2005, s-au restructurat forţele convenţionale, cu accent pe militarii de profesie şi unităţi mobile. Până în 2015, se vor introduce în dotare:

133

50 noi rachete balistice, 34 rachete Topol-M, 50 bombardiere strategice, 31 nave, bugetul pe 2007 atingând nivelul de 146 miliarde dolari. Se va trece la cea de-a cincea generaţie de arme strategice (apărare aa, arme ofensive, rachete sol-aer, arme spaţiale, sisteme de rachete S-400, crearea unui sistem cosmic de recunoaştere, comunicaţii şi retransmisie, finalizarea de noi complexe de lansare a rachetelor etc.).

Comandamentele autonome de aeropurtate, spaţial şi nuclear se bucură de atenţie deosebită în noua Doctrină de Securitate din 2008-2009157. Forţele aeropurtate (35.000 oameni, 80% militari profesionişti) vor fi transformate în „forţe expediţionare”. Forţele spaţiale au ca misiuni: reacţia la alertele strategice cosmice, apărarea antirachetă şi realizarea programelor militare spaţiale (doar SUA şi F. Rusă pot desfăşura operaţii spaţiale reale). Forţele nucleare asigură egalitatea militară dintre F. Rusă şi SUA.

La jumătatea lunii martie 2009, preşedintele D. Medvedev a lansat un amplu program de reînarmare, începând din 2011. Situaţia internaţională – în principal politica NATO de dezvoltare a infrastructurii militare justifică acest program. Prin urmare, armata se va reforma şi moderniza, începând cu forţele strategice nucleare. Armamentul de ultimă generaţie va reprezenta 30% din total, până în 2015. Sistemele rachete ofensive vor figura între priorităţi, fiind destinate „combaterii scuturilor antirachetă (rachetele strategice Bulava, Topol şi RS-24).

Marina militară va primi noi submarine nucleare. Se vor dezvolta şi mijloacele de război electronic, care au avut un comportament mediocru în conflictul din 2008 din Georgia. Reforma ministrului Apărării A. Serdiukov va încerca să reducă drastic efectivele şi numărul de mari unităţi. Brigada va deveni marea unitate de bază, fiind prevăzută cu mijloace moderne de deplasare, comunicaţii şi lovire.

Pe lângă întrebuinţarea frecventă a „armei energetice” – prioritar în relaţiile cu UE sau Ucraina – Moscova ia în calcul şi presiunile politico-militare. În acest context, s-au elaborat variante succesive ale unei noi strategii militare, de nivel global, ce acceptă din nou „războiul nuclear” şi operaţii ofensive preventive în „vecinătatea apropiată”. Nu s-a renunţat nici la tentativele insistente de creare a unor noi blocuri politice, economice şi militare în Eurasia (CSI, Spaţiul Economic Unic), asemănătoare cu UE şi NATO.

Complicatul „joc de balans” între UE şi SUA sau între China şi Occident se intersectează la V. Putin cu răbufniri la adresa „agenţilor” sau „organizaţiilor” din Vest, care „se amestecă” în CSI. V. Putin şi D. Medvedev nu renunţă la „interesele speciale ruse” în R. Moldova, Ucraina, Caucazul de Sud, Asia Centrală şi nu acceptă vertiginoasa extindere UE şi NATO spre Est. La un moment dat, chiar preşedintele rus a invitat statele CSI să participe „în bloc” la procesele de mondializare; doctrina respectivă este menită să contracareze atracţia pe care o exercită, îndeosebi în plan economic, transnaţionalele americane, UE, Japonia şi chiar China asupra fostelor state sovietice.

Treptat, conducerea de stat a încurajat refacerea sistemului de baze militare din „vecinătatea apropiată” şi chiar din Orientul Apropiat şi Mijlociu sau din Venezuela şi Cuba. În „vecinătatea apropiată”, în 2003, a fost reactivat Tratatul de Securitate Colectivă din 1992 (în cadrul Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă). În 2005-2005 s-a creat şi o Forţă de Reacţie rapidă a acestei organizaţii; acorduri de cooperare de securitate s-au perfectat şi în cadrul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai.

Ameninţări şi pericole

157 R. Izoird, La politique de defense de la Russie, în “Défence nationale et sécurité collective”, 2009.

134

Se consideră că principalele ameninţări împotriva securităţii naţionale a F. Ruse sunt: eforturile anumitor state şi organizaţii interstatale pentru a slăbi şi chiar a submina rolul mecanismelor de securitate internaţionale, în primul rând al ONU şi OSCE158; pericolul slăbirii influenţei politice, economice şi militare a Rusiei în lume; reîntărirea blocurilor şi uniunilor politico-militare, în primul rând extinderea NATO spre Est; instalarea de baze militare străine şi desfăşurarea de trupe importante în apropiere de frontierele ruse; proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor de transport a acestora; slăbirea proceselor de integrare în CSI; apariţia şi escaladarea unor conflicte în proximitatea frontierelor ruse şi a frontierelor exterioare ale statelor membre CSI; pretenţiile teritoriale faţă de F. Rusă.

Moscova trece în categoria ameninţărilor şi tentativele de împiedicare a F. Ruse să-şi întărească rolul de centru de influenţă într-o lume multipolară. De asemenea, se manifestă repetate atacuri împotriva „intereselor ruseşti; slăbirea poziţiilor F. Ruse în Europa, Orientul Apropiat, Transcaucazia, Asia Centrală şi în regiunea Asia-Pacific este considerată tot o ameninţare majoră.

Foarte grave ar fi ameninţările militare. Cea mai substanţială ameninţare ar putea rezulta din voinţa NATO de a interveni în afara zonei de responsabilitate fără permisiunea Consiliului de Securitate al ONU. Avansul tehnologic în creştere al unor mari puteri şi sporirea capacităţii lor de a produce armamente de o nouă generaţie au creat condiţii de relansare a cursei înarmărilor care va avea ca urmare schimbarea fundamentală a naturii operaţiilor militare şi a mijloacelor de desfăşurare a acestora. Se adaugă: intensificarea activităţii serviciilor secrete pe teritoriul F. Ruse; încetinirea reformei militare şi a reformei complexului militaro-industrial; insuficienţa finanţare a apărării naţionale; imperfecţiuni ale bazei juridice. Totuşi, faptele dovedesc că principalele ameninţări militare ale F. Ruse vin din propriile sale provincii musulmane (tot mai islamizate). Se adaugă conflictele cu tentă islamică din Asia Centrală şi chiar escaladarea tensiunilor dintre Armenia şi Azerbaidjan.

Moscova apreciază că forţele militare ruse au încă un nivel periculos de scăzut în ceea ce priveşte pregătirea operaţională a forţelor armate, formaţiunilor şi organelor militare, reducerea inadmisibilă a echipamentelor şi tehnologiilor de vârf, adoptarea de măsuri RMA, acuitatea extremă a problemelor sociale şi, în consecinţă, slăbirea securităţii naţionale a F. Ruse.

Societatea rusă contemporană se află în faţa unor „opţiuni strategice fundamentale”. Curentele de gândire ce exprimă aceste opţiuni s-ar clasifica astfel: „1. prioritate «parteneriatului strategic avansat» cu America, ceea ce, pentru unii dintre adepţi, era de fapt un nume de cod pentru un condominium mondial; 2. accent pe «străinătatea apropiată» ca preocupare principală a Rusiei, unii susţinând o formă de integrare economică dominată de Moscova, iar alţii aşteptându-se la o eventuală refacere, într-o oarecare măsură, a controlului imperial, prin care s-ar crea o putere mai capabilă să contrabalanseze America şi Europa; 3. o contra-alianţă însemnând un fel de coaliţie eurasiană anti-SUA, menită să reducă predominarea americană în Europa”. Eurasianismul pare a câştiga teren, oferind Rusiei o „identitate” care nu este nici total europeană, nici foarte asiatică. În realitate, locul şi rolul F. Ruse în lumea de mâine se „joacă” în condiţiile industrializării, a dispariţiei „imperiilor ideologice”, a raportării puterii – în primul rând al celei politico-militare – la tehnologia şi economia de vârf.

158 Vezi The Foreign Policy Concept of the Russian Federation, 28 iunie 2008, p. 1 şi urm.

135

Foarte periculoasă ar fi o traiectorie de politică externă similară fostei URSS, fără a avea resursele economico-politice şi puterea politico-militară ale regimului comunist stalinist.

În realitate, în 2009-2010, F. Rusă şi-a extins relaţiile de parteneriat cu Germania, Franţa, Italia. De asemenea, influenţa rusă a crescut în Ucraina şi în Vecinătatea apropiată. O etapă de cooperare a început între F. Rusă şi Polonia. Raporturile F. Ruse cu România şi Georgia rămân relativ tensionate. Militând pentru „multilateralism” în lume, conducerea rusă favorizează anumite „parteneriate” în cadrul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, cu statele musulmane, parţial cu UE sau cu exportatorii de hidrocarburi. Cadrul internaţional fiind dominat de ascensiunea UE, Japoniei, SUA, Chinei şi chiar a Indiei, în anumite circumstanţe, s-ar putea contura şi pericolul armonizării intereselor acestora pe seama bogăţiilor ruse.

Principalele forţe militare ale F. Ruse (2008-2009)Moscova promovează o politică de securitate militară de prestigiu, care se axează

pe descurajare nucleară şi pe obţinerea „parităţii” cu SUA şi realizarea unui „parteneriat global” cu nord-americanii159. În acelaşi timp, conducătorii ruşi vor dezvolta relaţiile cu R. P. Chineză, India, Iranul, Siria, Venezuela, statele din CSI şi propun elaborarea unei strategii comune de securitate cu UE. Resurse financiare din ce în ce mai importante sunt alocate întăririi puterii militare.

Forţele Strategice beneficiază de o atenţie specială. S-au reluat patrulările bombardierelor strategice din categoriile Tu – 160, Tu – 95, Tu – 22 (alimentate în aer de avioanele cisternă IL - 78). Forţele de Rachete Strategice au primit în dotare baterii mobile de rachete balistice intercontinentale model Topol – M. Totodată se vor moderniza bazele fixe de rachete din zonele strategice Ivanovo şi Saratov şi sistemele de rachete MIRV (cu capete independente multiple), cu baze terestre fixe şi mobile. În iunie 2007 s-a efectuat un test cu rachete balistice „Bulava” amplasate pe submarine. Se remarcă însă întârzieri în finalizarea proiectului submarinelor din clasa 955 – Borey.

Progrese considerabile s-au realizat în domeniul apărării strategice. S-au îmbunătăţit performanţele sistemului antiaerian S – 400 Triumf (rachete pentru ţinte aeriene). Un nou sistem radar (Voronej – M) permite detectarea rapidă a ţintelor pătrunse în spaţiul aerian al F. Ruse.

Forţele Aeriene au primit un sprijin constant din partea Kremlinului. Se dezvoltă cea de-a cincia generaţie de avioane de vânătoare (aparate Su – 34 şi Su – 50), aparatele fără pilot (Tu – 300), aparatele „grele” de transport (Tu – 334 – cu o rază de acţiune de peste 3000 km) etc.

Forţele Navale vor primi noua bază strategică de la Novorossiisk (care va deveni sediul Flotei din Marea Neagră în locul bazei Sevastopol din Crimeea). La Novorossiisk se vor putea concentra 100 nave cu unităţi de aviaţie, logistică şi de desant naval.

Probleme de personal. Reforma militară îşi propune creşterea efectivelor de militari angajaţi pe bază de contract (în forţele strategice, speciale, de frontieră) în condiţiile scăderii numărului de militari recrutaţi prin conscripţie. Brigăzile 33 şi 34 Independente - Munte, din Caucazul de Nord, de exemplu, vor fi încadrate cu voluntari angajaţi pe bază de contract.

Proiecţia cheltuielilor militare în anii 2008 – 2010 evidenţiază: atenţia acordată cercetării dezvoltării; tendinţa de modernizare a armelor şi sistemelor de arme

159 A. Shoumit, Change and Continuity in Russian Arms Control, “Comparative Strategy”, nr. 28, 2009, p. 150.

136

(Programul de stat pentru armament alocă 5000 miliarde ruble pentru intervalul 2007 - 2015), cu accent pe achiziţionarea a 50 sisteme de rachetă Topol – M, 34 bombardiere strategice, 2 submarine nucleare şi 4 diesel, 12 nave de luptă. În mod oficial, cheltuielile militare de aproximativ 70 miliarde dolari nu depăşesc 4% din PIB-ul Federaţiei Ruse.

Exporturile de armament (7-8 miliarde dolari din 2007-2008) s-au concentrat în: India, Indonezia, Algeria, Malaiezia, China, Libia, Siria etc. Federaţia Rusă acoperă 20% din piaţa mondială de armament, ocupând locul doi după SUA.

La 5 februarie 2010, preşedintele rus a aprobat oficial textul pregătit de Consiliul de Securitate asupra „Doctrinei militare a Federaţiei Ruse”. Acest text, aşteptat deja de mult timp şi a cărui elaborare a fost anunţată ca fiind iminentă încă de la mijlocul toamnei 2009, este al treilea de acest gen. El înlocuieşte documentul „de tranziţie” precedent din 2000, care substituia. La rândul său, textul ce putea fi calificat ca prematur, publicat în noiembrie 1993. documentul actual este relativ scurt, circa 15 pagini şi conţine 53 articole repartizate în patru părţi: generalităţi; riscuri şi ameninţări militare; politica militară a Federaţiei Ruse; mijloace militaro-economice de apărare. Fiecare din aceste părţi se compune dintr-o succesiune de elemente schematice, mai degrabă decât dintr-o analiză, fie ea şi superficială,a subiectelor abordate, diferenţiindu-se de textele din 2000 şi 1993.

Documentul din 2010, cel puţin în partea sa publicată, se evidenţiază printr-o mare sărăcie de fond, de formă, prin absenţa, chiar mai accentuată decât a textelor precedente, a inovării: un text cu atât mai decepţionant, cu cât era mai aşteptat. Într-un cuvânt, nimic nou, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii „observatori” să exprime comentarii alarmiste. În acelaşi timp, experţii şi mass-media anunţă pregătirea în paralel a unui alt document, de data aceasta clasificat - o practică binecunoscută, dar care nu a fost utilizată atât de explicit. F. Rusă îşi rezervă dreptul de a utiliza arma nucleară ca răspuns la utilizarea, împotriva ei sau a aliaţilor, a armei nucleare sau a celor de distrugere în masă, ca şi în cazul unui atac cu mijloace clasice împotriva F. Ruse, dar care ameninţă existenţa statului. Decizia de utilizare a armei nucleare este luată de preşedintele F. Ruse – un anunţ cvasi-identic celui din doctrina anului 2000.

Inovaţia s-ar putea afla în acest al doilea text nedifuzat, a cărui adoptare a fost anunţată printr-un comunicat al Consiliului de Securitate din 5 februarie asupra „Principiilor politicii naţionale în domeniul descurajării nucleare cu orizont 2020”? Dacă este vorba despre partea nepublicată a doctrinei, înseamnă că aceasta este consacrată exclusiv domeniului nuclear. Ipoteza nu este de neconceput, dar atunci, spre deosebire de doctrina din 2000, dezbaterile se vor rezuma la unele informaţii dezvăluite de M. Patruşev în interviul din „Rossiiskaia Gazeta” din 20 noiembrie 2010.

În acest articol, M. Patruşev spune clar că, dacă obiectivul prim al armei nucleare este descurajarea oricărei agresiuni, Rusia nu exclude utilizarea ei: „Într-o situaţie critică pentru securitatea naţională, Rusia nu exclude utilizarea armei nucleare împotriva adversarului său, inclusiv cu scop preventiv”. Or, nici textul din 2010, nici cel din 2000 nu au reţinut această noţiune de utilizare preventivă, care au fost în centru dezbaterilor din 1999 şi a declaraţilor prealabile din 2009. Într-un registru similar, dar nu identic, se poate aminti prezentarea documentului din 1993, cu care ocazie ministrul Apărării, Pavel Gracev, a spus clar că Rusia are în vedere „să utilizeze prima” arma nucleară, ceea ce nu însemna neapărat o lovitură preventivă. Protest general al anumitor media occidentale, care critică reîntoarcerea la agresivitatea sovietică, pe când Rusia semnalează, pur şi

137

simplu, că a admis şi înţeles principiul descurajării! Amintim protestele vehemente – total justificate – atunci când Leonid Brejnev a propus, în 1977, semnarea unui acord de neutilizare primară a armei nucleare!

Cât despre utilizarea armelor clasice, ne aflăm în faţa unui conformism juridic în care Rusia s-a complăcut întotdeauna. Pentru „a apăra interesele sale şi pe cele ale cetăţenilor săi, pentru menţinerea păcii şi securităţii, Rusia poate face uz de forţele sale armate în scopuri operative, în afara frontierelor Federaţiei Ruse, conform normelor dreptului internaţional” (III. Art. 16). Nici aici nu există nimic revoluţionar, dar „războiul de cinci zile” nu este departe!

În privinţa mijloacelor, a treia parte a documentului aminteşte (Art. 30 – 37)necesitatea dotării cu armele cele mai moderne – ceea ce nu constituie o mare originalitate – dar enunţă motivul acestei necesităţi. Noile conflicte sunt determinate de capacitatea de reacţie rapidă, mobilitatea forţelor, calitatea planificării, stăpânirea înaltei tehnologii, în special a celei de informate şi comunicare…

Ultima parte este consacrată în special complexului militaro-industrial care trebuie restructurat şi modernizat pentru a răspunde necesităţilor armatei. El trebui să întărească apărarea ţării, capacităţile ei de mobilizare şi aprovizionarea forţelor armate. Toate acestea trebuie, de asemenea, să se înscrie în logica cooperării internaţionale în domeniul armamentului (Art. 49), ca şi în domeniul politico-militar ai cărui piloni sunt, în ordine: Belarus, Tratatul de Securitate Colectivă, celelalte ţări ale CSI, Organizaţia de Cooperare de la Shanghai şi ONU. Locul privilegiat al Belarusului a uimit comunitatea internaţională, ţinând cont de degradarea relaţiilor dintre cele două ţări în ultimele trei luni. Şi totuşi, particularismul belarus se înscrie într-o continuitate deja existentă, căci era subliniată şi în doctrina din 2000 (II, Art. 7) „menţinerea unei politici comune de apărare cu Belarus”.

Pentru a reveni la consideraţii mai paşnice, textul din 2010 nu putea evita propunerea preşedintelui D. Medvedev făcută la Berlin la 5 iunie 2008, de a negocia un nou tratat paneuropean de securitate, insistând pe ceea ce în diferenţiază de textele precedente şi în special de OSCE. Doctrina reia ideea principală conform căreia noul tratat ar trebui să fie obligatoriu juridic, deoarece „sistemul actual nu garantează … o securitate egală tuturor statelor” (II Art. 7), iar un „proiect de tratat de securitate europeană” a fost făcut public la 29 noiembrie 2009.

Organizaţia Tratatului de Securitate ColectivăAstăzi, OTSC grupează şapte membri: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan,

Kârgâstan, Uzbekistan, Rusia şi Tadjikistan. Organismele sale sunt Consiliul permanent de securitate colectivă (sau Consiliul, care reuneşte şefii de stat), Consiliul miniştrilor de Externe, Consiliul miniştrilor Apărării şi Comitetul secretarilor consiliilor de securitate. Sediul organizaţiei, „secretariatul” este stabilit la Moscova (limba de lucru este rusa) şi condus de un secretar general desemnat de Consiliu pe o perioadă de trei ani. OTSC nu dispune de o structură militară integrată, chiar dacă organismul menţionează un „stat major unit al OTSC” şi este dotat cu un Consiliu pentru situaţii de urgenţă şi un Comitet al şefilor de stat major.

În cursul unui summit la Duşanbe, pe 4 octombrie 2008, şefii de stat şi de guvern ai OTSC au decis întărirea organizaţiei din punct de vedere militar şi politic. După ce a primit refuzuri din partea omologilor săi între 2003 şi 2005, premierul rus V. Putin a obţinut satisfacţia realizării acestui proiect care permite readucerea împreună a unora

138

dintre statele apărute din dizolvarea fostei URSS. Acordul de la Duşanbe a permis statelor membre ale OTSC înfiinţarea unei brigăzi de menţinere a păcii. Pentru a face OTSC mai atractiv, Moscova a propus membrilor achiziţionarea de armament rusesc la tarife privilegiate. Pe plan mai general, preşedintele rus D. Medvedev a reafirmat importanţa deosebită pe care o acordă cooperării regionale.

La 3 februarie 2009, la summitul de la Moscova, OTSC a decis dotarea cu o forţă de reacţie rapidă pentru a ajuta statele membre în reprimarea unei agresiuni sau în caz de urgenţă. Rusia aduce o contribuţie majoră la această forţă, cu o divizie aeropurtată şi o brigadă de infanterie mecanizată. Kazahstanul, care a pus la dispoziţia acestei forţe o brigadă, este al doilea contributor, iar celelalte state membre participă fiecare cu un batalion. Această forţă, al cărei efectiv total ar putea fi de 15.000 militari, este formată în principal pentru a reacţiona la ameninţările legate de mişcările teroriste sau radicale, agresiuni militare, crimă transnaţională organizată şi catastrofe naturale. Pe lângă componenta militară, forţa are în compunere detaşamente de servicii speciale şi forţe de menţinere a ordinii. Nu are vocaţia de a se implica în conflictele interne din statele membre.

Această forţă a avut un prim exerciţiu în perioada 2-16 octombrie 2009, în Kazahstan, deplasând 7.000 militari şi 300 blindate, prima raţiune a constituirii sale fiind de a răspunde ameninţărilor teroriste din mediile islamice radicale şi, la voinţa statelor membre, de a refuza orice ingerinţă a terţelor ţări în această regiune. Zona acoperită de statele partenere Rusiei în cadrul OTSC nu a atins încă un grad de stabilitate care să o pună la adăpost de orice risc. Permeabilitatea frontierelor este propice tuturor felurilor de trafic, în special celui de droguri din Afganistan; anumite state sunt încă foarte slabe (Kârgâstan, Uzbekistan) şi cea mai mare parte a economiilor locale au suferit din plin din cauza actualei crize economico-financiare internaţionale.

În acelaşi mod în care NATO tratează astăzi probleme care îi depăşesc cu mult problematica iniţială, OTSC şi-a atribuit funcţii care o depăşesc. Spre diferenţă de NATO, nu are nici talia, nici pregătirea – militară sau politică – pentru această dimensiune. OTSC este un instrument creat de Rusia pentru a-şi asigura o anumită formă de predominanţă asupra fostelor teritorii, dar eficacitatea sa este încă îndoielnică; orice comparaţie cu defunctul Pact de la Varşovia este facil şi puţin judicios. Organizaţia nu a atins mărimea critică pentru a avea un real efect multiplicator de putere. Pentru a progresa, trebuie ca aceasta să propună o alternativă credibilă la influenţa americană (sau a NATO) în regiune, iar Moscova trebuie să-şi multiplice relaţiile cu capitalele implicate. Dacă perspectiva de evoluţie reală pare puţin probabilă pe termen scurt, ea nu trebuie, totuşi, complet înlăturată, căci, pe de-o parte Moscova a reuşit să readucă la viaţă această organizaţie, iar pe de altă parte, nu lipsesc statele care ar dori să vadă Washingtonul îndepărtat din zonă. Prin dimensiunea puterii sale militare, OTSC, dirijată de Rusia, încearcă să limiteze şi să controleze avansarea Chinei în această regiune unde poate exercita o reală funcţie de securitate. Moscova înţelege să-şi exercite rolul său de putere majoră în spaţiul est-european şi asiatic şi să-şi extindă cât mai mult sfera de influenţă, recurgând la toate posibilităţile. În această privinţă, trebuie amintit că ultima versiune a strategiei ruse de securitate desemnează Statele Unite ca principal pericol şi extinderea NATO ca tentativă de „încercuire” a Federaţiei Ruse.

8.2. Uniunea Europeană

139

Politica europeană de Securitate şi ApărareConferinţa franco-britanică de la Saint-Malo, din decembrie 1998 a pus bazele

acestei politici. Ameninţări şi riscuri internaţionale au impus remodelări organizatorice şi de strategie în NATO şi UE. În septembrie 2001 s-a hotărât combaterea terorismului prin mijloace politice, instituţionale, militare. La Bruxelles se urmărea: prevenirea conflictelor şi stabilizarea zonelor de risc (misiuni de tip Petersberg). În aprilie 2003, Germania, Franţa, Belgia şi Luxemburg au hotărât să aprofundeze dezvoltarea PESD (comandament separat de NATO, dar nu opus acestuia, un nucleu de capacităţi comune de planificare şi conducere a operaţiilor, crearea unei structuri strategice de transport aerian, elaborarea unor proiecte pentru industria de apărare etc.). În schimb, Cehia, Spania, Italia, Ungaria, Portugalia, Polonia, Danemarca au subliniat voinţa lor comună de a sprijini lupta antiteroristă internaţională declanşată de americani în anii 2001-2003; aceste state şi Marea Britanie nu au acceptat constituirea unui cartier general european.

Cele două poziţii opuse s-au reconciliat din septembrie 2003 (Berlin). S-au redefinit caracteristicile parteneriatului strategic SUA, UE – NATO şi direcţiile strategiei europene de securitate. Europenii s-au angajat să creeze o Forţă Europeană de Reacţie Rapidă (compusă din grupuri de luptă) şi s-a înfiinţat Agenţia Europeană pentru Apărare (pentru coordonarea industriilor de apărare). La sfârşitul anului 2004 s-a înfiinţat o „celulă civil-militară” europeană de planificare şi conducere a operaţiilor militare. Ulterior, s-au creat: Comitetul politic, Comitetul militar, Statul major strategic, cele 13 grupuri de luptă (tactice); ultimele au devenit operaţionale la începutul anului 2007. NATO îşi păstrează, însă, misiunea decisivă de a asigura apărarea Europei. PESD are valoare îndeosebi în exteriorul Uniunii.

Factorii de decizie au elaborat un Plan de Acţiune pentru Capacităţi (ECAP, februarie 2002), deoarece slăbiciunile nu proveneau doar din cantitatea efectivelor şi a armamentului. Problemele se refereau la tehnica avansată, capacitatea de planificare, structurile de comandament informatizate şi abilitatea de a acţiona în „timp real”. Cu sprijinul NATO, experţii au identificat peste 40 de domenii unde europenii înregistrează deficienţe, iar 19 grupuri de lucru au fost înfiinţate pentru a soluţiona 24 dintre ele. Participarea era, însă, opţională. Interesant este că circa 70% dintre propunerile pentru PCC au fost considerate importante în planul UE. Coordonarea cu NATO s-a realizat pe baza principiilor acordurilor tip Berlin.

Rămân de examinat, în viitor, teme precum: necesitatea unei „Armate Europene” în cooperare cu NATO („pilonul european” al NATO); realizarea unei apărări europene comune (inclusiv prin capacităţile nucleare franceze şi britanice); repartizarea sarcinilor între PESD civil şi militar etc. Conflictul ruso-georgian din august 2008 a confirmat, totuşi, faptul că NATO rămâne singura garanţie de securitate militară a UE.

Reuniunile ministeriale europene din 3-4 noiembrie 2008 au stabilit modalităţile de funcţionare ale Uniunii pentru Mediterana. Un Parteneriat Estic160 ar întări orientările Politicii Europene de Vecinătate în cadrul multilateral şi bilateral. Parteneriatul Estic a fost lansat oficial în primăvara 2009.

În principiu, fiecare grup european de luptă are ca nucleu un batalion cu misiuni de suport de luptă şi de suport logistic; grupul de luptă ar trebui să fie capabil să desfăşoare acţiuni pe o durată maximă de 120 zile. În 2007 s-au constituit grupurile de luptă italo –

160 Acest Parteneriat include Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, R. Moldova şi Ucraina. F. Rusă şi statele din Asia Centrală nu sunt, încă, luate în calcul.

140

ungaro - sloven şi greco – ciprioto – bulgaro - român. În 2008 ar trebui înfiinţate grupurile de luptă finlandezo – suedeză – estoniano-irlandezo – norvegian, franco – germano – portughezo – spaniol, franco – germano – spaniol şi grupul de luptă britanic. S-au intensificat pregătirile pentru constituirea grupurilor aeriene şi navale de reacţie rapidă (în conformitate cu EU Military Rapid Response Concept). EU Maritime Task Group a fost întrunit în martie 2007. Eu Operations Center a devenit operaţional la 1 ianuarie 2007. La Bruxelles s-au pregătit şi misiunile de securitate din Kosovo (EUPT) şi Ciad (EUFOR TCHAD / RCA) şi R. Centrafricană.

Revizuirea Strategiei Europene de SecuritateStrategia Europeană de Securitate a fost adoptată în 2003. Preşedinţia franceză a

UE a înscris pe ambiţioasa sa agendă revizuirea SES, în sensul: precizării pericolelor şi ameninţărilor; identificării modalităţilor concrete de folosire a forţei. Berlinul a atras atenţia că statele din Est ar putea insista să introducă pe lista de ameninţări „dimensiunea rusă”161. Franţa a insistat însă că afirmarea UE în plan global reclamă: revizuirea SES; întărirea capacităţilor europene de apărare; dezvoltarea capacităţilor de planificare şi conducere a operaţiilor militare şi civile PESD. Crearea unei Forţe Europene de Reacţie Rapidă de 60.000 oameni întârzie. S-a propus, totodată, repartiţia cheltuielilor în cadrul PESD. Germania a căuta să tempereze înclinaţia Parisului de a acorda mai multă atenţie operaţiilor de pace şi stabilizare din Africa; în schimb, autorităţile germane sunt interesate de securitatea Balcanilor şi a Europei Orientale. A. Merkel nu susţine nici proiectul unui Cartier General european de apărare independent de SUA. Prioritatea europeană ar trebui să fie Tratatul de la Lisabona. La 10 noiembrie 2008, UE a anunţat măsuri concrete pentru creşterea capacităţii sale militare. Astfel, se avansează proiectul constituirii unei flote europene aeriene de transport până în 2014, prin contribuţiile Germaniei, Belgiei, Spaniei, Greciei, Franţei, Olandei, Portugaliei, Cehiei, României, Slovaciei şi Luxemburgului. Se avansează proiectul unei reţele de sateliţi moderni de supraveghere.

Declaraţia Consiliului European cu privire la întărirea PESA (11-12 decembrie 2008) reafirma ambiţia UE de a se manifesta ca actor politic la scară globală, în serviciul „multilateralismului eficient şi al păcii”. UE îşi va ameliora progresiv capacităţile civile şi militare, în cadrul unui „Parteneriat Transatlantic înnoit”.

Până în 2010, UE ar trebui să poată desfăşura o forţă militară de 60.000 oameni, care să fie capabilă să întreprindă o operaţie de anvergură, timp de 60 de zile. Concomitent, ar fi necesar ca UE să poată angaja două operaţii de stabilizare şi reconstrucţie, cu minimum 10.000 oameni (militari şi civili), timp de doi ani; o operaţie de evacuare; o misiune de supraveghere – interdicţie aeriană; 12 misiuni PESA civile (de poliţie, stat de drept, administraţie civilă, protecţie civilă, reorganizare forţe securitate, observatori) etc. Se va apela, în unele situaţii, la sprijinul NATO.

Se va restructura şi retehnologiza industria europeană de apărare. Comisia Europeană va pregăti directive pentru transferul intracomunitar al ”bunurilor de apărare” pentru licitaţiile specifice apărării în cadrul Uniunii. Se va stabili o structură unică europeană pentru planificarea strategică a misiunilor şi operaţiilor PESA. UE va dezvolta un centru de sateliţi, va pregăti o nouă generaţie de sateliţi de observare (Musis); totodată, se vor îmbunătăţi programele pentru deminări navale, drone de supraveghere, formele de

161 R. Kempin, „Défence nationale et sécurité collective”, august-septembrie 2008

141

interoperabilitate, sistemul Opswan (informatic), perfecţionarea statului-major UE etc. UE va sprijini eforturile ONU, UA şi ale altor organizaţii regionale pentru promovarea păcii şi securităţii internaţionale. Un grup special şi informal va studia modalităţi de ameliorare a cooperării NATO-UE. Aliaţii UE nemembrii ai Uniunii vor putea fi asociaţi în operaţii şi misiuni. Totodată, UE va continua să acţioneze împotriva terorismului, proliferării armelor de nimicire în masă, crimei organizate, atacurilor informaţionale162.

Declaraţia Consiliului European cu privire la Orientul Apropiat punea accent pe necesitatea realizării unei păci juste, durabile şi globale (recunoaşterea statelor israelian şi palestinian ca entităţi diferite, independente şi egale). Consiliul salută eforturile semnatarilor Iniţiativei Arabe de Pace (de inspiraţie saudită), în vederea apropierii dintre Israel şi statele arabe din regiune. O declaraţie specială evidenţiază implicarea UE în reconcilierea politică a statului Zimbabwe.

Agenţia Europeană de Apărare va răspunde şi de înlocuirea unor elemente din dotarea navelor de deminare. Miniştrii europeni ai Apărării şi ai Afacerilor Externe au decis ca Uniunea Europeană să se doteze cu o flotă aeriană militară şi navală. Ar urma să fie folosite pentru transporturi militare avioane Airbus A400M, dar şi Hercules C130, Boeing C17 şi Cesa 235. Declaraţia de intenţie a fost semnată de Germania, Belgia, Spania, Franţa, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Cehia, România şi Slovacia. Specialişti occidentali apreciază că recenta criză ruso-georgiană a evidenţiat stricta dependenţă a securităţii UE de NATO şi de SUA.

A. Lolyakas susţine că Politica Comună Externă şi de Securitate este o „ficţiune instituţională”. Singurele realizări europene se referă la acceptarea unei misiuni de monitorizare în Georgia. Acţiunea rusă impune ca NATO să-şi întărească „dispozitivul din est”; Finlanda şi Suedia ar putea renunţa la neutralitate din cauza „ameninţării ruse”. Şi presa germană apreciază că Occidentul trebuie să acorde o atenţie specială în primul rând Europei Centrale şi de Est. În condiţiile în care SUA nu au avut o ripostă fermă şi realistă faţă de agresiunea rusă în Georgia din august 2008, UE are datoria de a lua în considerare temerile provocate de aceasta în statele vecine. Washingtonul are tot interesul să susţină o astfel de orientare163.

În UE se dezbate tot mai insistent problematica securităţii energetice şi a dependenţei relative de importurile din F. Rusă. SUA şi statele europene din Est au reclamat introducerea problematicii securităţii energetice pe agenda de securitate a NATO. În octombrie 2008, liderii europeni au decis: se va finaliza pachetul legislativ al pieţei interne a energiei electrice şi gazului; se va dezvolta strategia de creştere a eficacităţii energetice (deşi UE este departe de nivelul tehnologiilor de vârf din SUA şi Japonia); se vor perfecţiona mecanismele comune anticriză; se va aprofunda problematica „interconectării reţelelor energetice UE”. Uniunea va insista pentru asigurarea securităţii energetice etc. În iulie 2009, s-a semnat acordul politic pentru conducta „Nabucco”.

La 22 noiembrie 2010 CE a înaintat PE o nouă Strategie de Securitate internă (aprobată din februarie 2010). Aceasta se centrează pe combaterea terorismului şi a criminalităţii organizate. UE va lua măsuri suplimentare pentru întărirea controlului frontierelor exterioare. Totodată se va îmbunătăţi cooperarea în situaţii de catastrofe naturale.

162 F. Terpan, La PESD au second semestre 2008, “Défence nationale et sécurité collective”, febr. 2009, p. 33 şi urm.163 “Süddeutsche Zeitung”, noiembrie 2008

142

UE în sistemul internaţionalEgală (chiar superioară) cu SUA ca forţă economică, UE şi-a continuat şi în 2008-

2009 afirmarea în calitate de factor de influenţă internaţională; „greutatea sa” a fost resimţită atât în coordonarea problemelor de mediu şi comerciale, cât şi în planul securităţii şi al operaţiunilor de pace şi stabilizare.

Abandonarea unilateralismului de către viitoarea administraţie americană reprezintă condiţia funcţionării Parteneriatului SUA-Canada-UE. R. E. Hunter (RAND Corporation) este de părere că UE nu-şi poate asuma „responsabilităţi globale” dacă nu participă la elaborarea unor „decizii globale” (noiembrie 2008).

Tradiţionalul summit China-UE din 1 decembrie 2008 a fost amânat din cauza poziţiei adoptate de Franţa şi alte state faţă de „problema tibetană”. Acesta s-a desfăşurat, însă, în prima parte a anului 2009, cu rezultate mediocre.

O direcţie de dialog instituţionalizat s-a stabilit cu India. Considerată o „putere a viitorului”, India interesează tot mai mult, atât UE, cât şi guvernele marilor puteri europene. Un parteneriat tradiţional funcţionează între UE şi India (summit-ul din septembrie 2008). Acestuia i se adaugă mai multe acorduri de liber schimb. Spre deosebire de SUA – care consideră India ca fiind o contrapondere la R. P. Chineză – UE pune accent pe cooperarea economică; desigur, Franţa sau Marea Britanie au interese tradiţionale în această mare ţară (investiţii în tehnologie de vârf, cooperare nucleară, exporturi de armament etc.).

Parteneriatul UE-ASEAN s-a consolidat cu prilejul reuniunii de la Beijing din 24-25 octombrie 2008; s-a apreciat că UE şi ASEAN acoperă trei cincimi din populaţia lumii şi 50% din PIB-ul mondial. N. Sarkozy apelează la o politică de coordonare în faţa crizei economice. Germania pledează pentru întărirea rolului FMI. A. Merkel anunţă că Germania şi China îşi armonizează interesele economice şi solicită noi reguli pentru pieţele financiare. UE nu va ignora, totuşi, încălcarea drepturilor omului, inclusiv în China.

La 16 mai, la Lima, s-a întrunit Summit-ul UE-America Latină. „Cancelarul Angela Merkel şi-a început la 13 mai turneul în zonă, conducând o delegaţie ce include şefii mai multor companii germane interesate de întărirea cooperării economice cu ţările Americii Latine. Bodo Liesenfeld, preşedintele Asociaţiei pentru Afaceri cu America Latină, a declarat pentru agenţia „DPA” că se aşteaptă ca A. Merkel să negocieze eliminarea unor restricţii privind comerţul cu ţările din regiune. B. Liesenfeld a mai precizat că relaţiile comerciale nu ar trebui să fie afectate de faptul că tot mai multe guverne din America Latină duc o pronunţată politică de stânga.

După ce, în 2007, preşedintele venezuelian Hugo Chavez l-a criticat pe regele Spaniei, Juan Carlos, în 2008 a venit rândul cancelarului german. Din nou, Hugo Chavez a declarat că Angela Merkel aparţine „aceleiaşi drepte care l-a sprijinit pe Hitler şi fascismul”. În acest timp, manifestanţii anti-globalizare au organizat un protest de amploare la Viena.164”

Un parteneriat tradiţional funcţionează între UE şi Africa. De fapt, din 2005, Bruxellesul a elaborat o Strategie destinată relaţiilor cu Africa, axată pe ideea unui Parteneriat regional pentru pace, securitate şi dezvoltare. Acest parteneriat clarificat în noiembrie 2006 vizează asigurarea unei participări europene la soluţionarea unor

164 C. Mihai, “Adevărul”, 14 mai 2008

143

probleme de securitate şi cooperare în zonă. De exemplu, siguranţa rutelor maritime de energie este vitală pentru Uniune.

Pe de altă parte, în Africa sunt investitori „cheie” din SUA, China şi India. Cornul Africii, de exemplu, este definit ca „un sistem regional complex de conflicte şi crize politice care se alimentează unele pe altele” (cu implicarea unor puteri străine). Grupuri etnice, religioase concurente, cercuri de afaceri locale şi externe (ce valorifică traficul de arme, droguri, persoane), diverse fundamentalisme, toate contribuie la menţinerea stării actuale.

UE a decis să se implice direct şi indirect (în legătură cu ONU, UA, marile puteri) în stabilizarea Somaliei, dar nu a recunoscut independenţa Somalilandului. În Darfur, eforturile internaţionale nu s-au tradus în rezultate notabile. Conflictele interne şi de frontieră din Sudan şi Uganda nu pot fi rezolvate doar de către UE şi UA.

La 25 iulie 2008 s-a desfăşurat un Summit UE-Africa de Sud. Un parteneriat strategic s-a realizat în mai 2007. Funcţionează şi un sistem al Acordului de parteneriat economic (APE) între UE şi Comunitatea de Dezvoltare a Africii Australe (SADC). În cadrul său, se exprimă puncte de vedere divergente ale R. Mugabe („reales” preşedinte în iunie) şi liderul opoziţiei, M. Tsvangirai, asupra conflictului din Zimbabwe (Pretoria respinge înăsprirea sancţiunilor internaţionale).

Cel mai ambiţios proiect european în nordul Africii şi Mediterana poartă denumirea de Uniunea pentru Mediterana. La 13 martie 2008, la Bruxelles, s-a aprobat versiunea modificată a planului propus de preşedintele Franţei, N. Sarkozy, de creare a Uniunii pentru Mediterana. Aceasta urmăreşte îmbunătăţirea cooperării între statele Uniunii Europene şi cele aflate la frontiera sa de sud. Lansarea oficială a Uniunii pentru Mediterana – care urmează să includă un total de 39 de state – a fost stabilită pentru iulie 2008.

La 13-14 iulie 2008 s-a desfăşurat, la Paris, summit-ul „O Uniune pentru Mediterana”. La această întrunire au participat peste 40 de ţări, inclusiv Israelul şi numeroase state arabe. Participanţii au propus crearea în Orientul Mijlociu a unei zone libere de arme de distrugere în masă. Preşedintele sirian Bashar Al Assad a declarat la Paris că va discuta, la cerea Franţei, cu reprezentanţii Teheranului despre situaţia creată de programul iranian de îmbogăţire a uraniului, susţinând dialogul dintre Uniunea Europeană şi Iran asupra acestei chestiuni. Premierul israelian Ehud Olmert a afirmat la Paris, după o serie de discuţii cu preşedintele palestinian Mahmud Abbas şi cu preşedintele francez N. Sarkozy, că Israelul şi Palestina nu au fost niciodată atât de aproape de un acord de pace.

Ameninţări la adresa statelor de la Mediterana (PSEM) Creşterea economică s-a reluat după 2002 (5% pe an). Totuşi, problemele

economico-sociale (decalaje de dezvoltare, şomaj, emigraţie etc.) rămân presante, favorizând curentele islamist-radicale.

Echilibrarea macro-economică nu a înlăturat gravele dezechilibre ale balanţelor comerciale. Investiţiile străine directe se dirijează, preponderent, spre zone Golfului.

Sistemul educativ trebuie adaptat la tendinţele de integrare economică regionale şi globale.

144

Resursele limitate de apă şi dezvoltarea energeticii reclamă o întărire a cooperării regionale.

În Europa de Est şi Caucaz, Bruxellesul a elaborat mai multe proiecte strategice, de la Politica de Vecinătate, până la Parteneriatul Estic. Sinergia Mării Negre se menţine în atenţia UE. La 14 februarie 2008 se subliniază că UE va continua să dezvolte relaţii bilaterale cu statele din zona Mării Negre prin intermediul Politicii Europene de Vecinătate şi a altor strategii. În contextul actual, statele au de-a face cu provocări care nu pot fi soluţionate eficient în absenţa cooperării cu alţi actori internaţionali. Sinergia Mării Negre susţine o agendă care tratează chestiuni de interes comun, propunând colaborarea în vederea definirii unor proiecte şi abordări comune care să fie în beneficiul tuturor celor implicaţi. Scopul nu este de a crea instituţii noi, ci de a îmbunătăţi contactul cu cele care activează deja în această zonă. În vederea acestui obiectiv, principalele domenii de interes ale Sinergiei Mării Negre au fost stabilite ca fiind următoarele: transportul; o mai bună coordonare a reţelelor trans-europene în regiunea Mării Negre; activităţi de pescuit; mediul înconjurător; cooperarea transfrontalieră; lansarea unui program care să implice autorităţile locale din regiunea Mării Negre; alte domenii precum migraţia, implementarea legii şi combaterea criminalităţii organizate etc.

La Washington, Marea Neagră constituie un obiectiv strategic. B. Averill declara în martie 2008 că „suntem interesaţi de felul în care aliaţii şi prietenii noştri pot beneficia de securitate din punct de vedere economic. Cooperarea cu ţările din zona Mării Negre reprezintă o modalitate de a spori securitatea energetică a aliaţilor şi prietenilor noştri. Filosofia noastră este de a minimaliza riscurile. Atunci când există un singur furnizor pentru orice produs, te supui, intenţionat sau nu, unui risc”165. S-a format un grup integrat care reuneşte toate structurile ce acţionează în regiunea Mării Negre. „Avem conversaţii cu aliaţii noştri despre aspecte de importanţă, aflăm care sunt preocupările, îngrijorările lor, încercăm să aflăm cum putem ajuta sau le oferim sugestii.” Poziţia americană în regiune urmăreşte: internaţionalizarea regiunii; neacceptarea sferelor de influenţă; sprijinul aspirantelor NATO şi UE; dezvoltarea cooperării regionale etc.

În replică, F. Rusă şi-a pregătit propria strategie regională. În primul rând, Moscova refuză să accepte soluţionarea regională (internaţională) a conflictelor locale. Mai mult, în măsura în care punctele sale de vedere sunt ignorate de SUA şi UE (în cazul Kosovo, de pildă), guvernanţii ruşi s-au arătat dispuşi să acţioneze, inclusiv militar, în „vecinătatea apropiată”. Totodată, Moscova a dezvoltat acţiuni de amplificare a „cooperării selective” cu marile capitale europene sau cu Ankara. În relaţiile cu România, F. Rusă a combinat deschiderile economice cu o anumită contracarare a unor iniţiative regionale, promovate de Bucureşti.

Politica de Vecinătate s-a elaborat pentru a se evita „apariţia unor noi linii despărţitoare între UE extinsă şi vecinii săi – atât cei din MENA, cât şi cei din Europa de Est. Documentul strategic asupra ENP publicat în 2004 defineşte cadrul în care UE va colabora mai strâns cu Algeria, Azerbaidjan, Belarus, Egipt, Georgia, Israel, Iordania, Liban, Libia, Moldova, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia şi Ucraina. Planurile bilaterale de acţiune convenite de UE cu fiecare partener în parte, care stabilesc agende de reformă politică şi economică cu priorităţi pe termen scurt şi mediu, reprezintă elementul central al politicii europene de vecinătate. Implementarea acestor planuri (convenite în 2005 cu Israelul, Iordania, Moldova, Marocul, Autoritatea Palestiniană,

165 “Adevărul”, 18 martie 2008

145

Tunisia şi Ucraina; în 2006 cu Armenia, Azerbaidjan şi Georgia; şi în 2007 cu Egiptul şi Libanul) este în curs de desfăşurare. Algeria, care de curând şi-a ratificat Acordul de Asociere cu UE, a ales să nu negocieze deocamdată un Plan de acţiune. Cum politica europeană de vecinătate se construieşte pe baza acordurilor existente între UE şi partenerii individuali (Acorduri de Parteneriat şi de Cooperare sau Acorduri de Asociere Euro-Mediteraneană), ENP nu este activată pentru Belarus, Libia sau Siria, ţări cu care acordurile nu au fost încă semnate. (…)

În cea din urmă, ENP poate să determine progresul gradual al reformelor şi să întărească aspiraţia ţărilor vecine pentru a urmări eventuala aderare la UE; pentru ţările MENA însă, aderarea este, în cel mai bun caz, o perspectivă îndepărtată şi ar putea să nu fie deloc o opţiune. Acest lucru slăbeşte poziţia MENA, şi astfel întăreşte influenţa SUA în zonă. Astfel, în cadrul parteneriatului transatlantic, UE va fi în primul rând responsabilă pentru modelarea relaţiilor şi a evoluţiilor estice”166.

În presa internaţională se consideră că Parteneriatul Estic, lansat în mai 2009, depăşeşte limitele Politicii Europene de Vecinătate. Germania se opune ca statele care fac obiectul Parteneriatului să fie incluse în UE. Liderii polonezi, dimpotrivă, consideră că în 10-20 de ani ţările est-europene se vor apropia de nivelul Uniunii. „Dacă Parteneriatul Estic se va aplica, se pune cruce pe planurile Kremlinului”, comentează „Nezavissimaia Gazeta”. Până în 2020, ţările menţionate vor primi 1,5 miliarde euro pentru aderare. Evident, panica ruşilor este din nou nefondată167. Nervozitatea Moscovei a ieşit în evidenţă şi prin susţinerea directă a „guvernării dictatoriale” promovată de V. Voronin în Moldova.

La Bruxelles, după 2004, s-a cristalizat şi o strategie specifică pentru dezvoltarea relaţiilor cu Asia Centrală. În aprilie 2008, conducerea UE a întreprins un turneu în Asia Centrală. Cu această ocazie, preşedintele G. Berdimuhamedov şi-a exprimat disponibilitatea de a sprijini proiectul energetic Nabucco. Turkmenistanul se declară deschis şi spre alte direcţii de cooperare cu Occidentul (şi cu R. P. Chineză).

Forumul UE-Asia Centrală din 18 septembrie 2008 s-a finalizat cu o Declaraţie. UE va dezvolta un nou parteneriat cu statele din Asia Centrală, în conformitate cu decizia Consiliului Uniunii din 31 mai 2007. Ambele părţi s-au pronunţat în favoarea întăririi stabilităţii regionale şi a cooperării internaţionale în Afganistan. UE a lansat anterior o Iniţiativă pentru statul de drept în regiune. Kazahstanul va prelua preşedinţia OSCE în 2010, cu sprijinul UE. În domeniul energetic, participanţii au hotărât că vor încuraja stabilitatea furnizării de hidrocarburi şi diversificarea traseelor de tranzit. Un rol important va avea în continuare Iniţiativa de la Baku de cooperare energetică în Marea Neagră şi Caspica (de la conferinţa ministerială pe energie din noiembrie 2004). UE va intra în dialog şi cu organizaţiile regionale, precum OCS, Comunitatea Economică Eurasiatică, CSTO etc. UE va încuraja integrarea regională a pieţei energetice.

Relaţiile speciale dintre UE şi Ucraina s-au constituit, îndeosebi, în anii 2004-2008. La Kiev, în siajul „revoluţiei portocalii” s-au lansat proiectele integrării în NATO şi UE. Spre jumătatea anului 2008, „asaltul” Ucrainei asupra Vestului s-a izbit de o multitudine de rezistenţe: disensiuni în creştere în interior, între ruşi şi ucraineni, între grupări de interese, între orientări politice concurente şi adverse etc.;în exterior, mari puteri de felul

166 Ibidem, 14 aprilie 2008167 “Gardianul”, 3 decembrie 2008

146

Germaniei şi Franţei au refuzat să-şi pericliteze relaţiile privilegiate cu F. Rusă pentru o „aventură ucraineană” sau o „aventură georgiană”.

Institute de analiză din Ucraina (Institutul pentru Cooperare Euro-Atlantică, Razumov Center) au examinat în amănunţime problematica includerii acestei ţări în UE. Planul de Acţiune Ucraina-UE nu poate fi considerat un „plan de aderare” deoarece include numai anumite „arii de cooperare”. Acest document favorizează: transformările interne din economia şi societatea ucraineană; pregăteşte condiţiile pentru depăşirea Politicii Europene de Vecinătate. Principalele sale ţinte sunt: dialogul politic şi reforma; reformele economice şi sociale şi dezvoltarea; comerţul, piaţa, reglementările etc. Implementarea Planului de Acţiune a depins de factori politici, organizaţionali, de resurse etc. Slăbiciunile interne (divizarea etnică a populaţiei, birocraţia excesivă, practicile abuzive ale administraţiei şi justiţiei, lipsa cadrelor bine pregătite, corupţia, „economia neagră”) îngreunează drumul Ucrainei spre UE.

Desfăşurat la 9 septembrie 2008, în condiţiile „post-război georgian”, Summit-ul UE-Ucraina s-a soldat cu rezultate mediocre. O Declaraţie finală menţiona: „Ucraina este o ţară europeană” care „împărtăşeşte istoria şi valorile europene”. UE „recunoaşte aspiraţiile europene ale Ucrainei”, iar noul tratat „va lăsa deschisă chestiunea dezvoltării în continuare, gradual, a relaţiilor dintre Ucraina şi UE” 168. Un acord se va perfecta în 2009 sau 2010 şi va include un aranjament de asociere a Ucrainei, de felul celor stabilite cu Chile sau Maroc. „Am impresia că perspectiva europeană a Ucrainei s-a închis”, a declarat un oficial de la Kiev, fără să ţină seama de viziunea Palatului Elysée, care a vorbit despre „o zi mare” pentru relaţiile bilaterale”169. Importante au fost şi demersurile constructive ale UE în reglementarea crizelor energetice ruso-ucrainene din 2008-2009.

UE şi-a afirmat, pe mai departe, întâietatea în Balcanii de Vest. Foste state iugoslave (inclusiv Serbia) au încheiat acorduri de asociere şi stabilizare. Croaţia şi Turcia sunt antrenate în negocierile de aderare la Uniune; o forţă de poliţie şi justiţie se instalează în Kosovo. Integrarea economică (mai ales energetică) este în plină desfăşurare. Fără doar şi poate, probleme serioase subzistă între Macedonia şi Grecia, Croaţia şi Slovenia, Grecia şi Cipru etc. toate parteneriatele externe ale UE au fost întărite şi dezvoltate în 2010.

Relaţiile dintre UE, SUA şi F. RusăMoscova a abordat problematica europeană de pe poziţii de forţă, încă de la

începutul anului 2008. În martie, strategia rusă urmărea: slăbirea celor 27 de membri prin „acţiuni punctuale”, prin valorificarea tensiunilor din cadrul Uniunii. Astfel, s-au speculat dezacordurile cu privire la independenţa Kosovo, Scutul Antirachetă american, politica energetică etc. UE nu a reuşit încă să elaboreze şi să aplice o politică externă cu adevărat comună. Moscova a atacat îndeosebi statele baltice şi Polonia, insinuând că Bruxelles-ul a devenit „prizonierul” unor orientări de politică externă promovată de „anti-ruşi”. După D. Kondraceov, UE a ajuns o „organizaţie supra-etnică agresivă”. SUA ar stimula această orientare a „Noii Europe”. SUA ar urmări să-şi extindă influenţa în CSI prin intermediul extinderii UE. Oficialităţi poloneze, de exemplu, recurg frecvent la sprijinul american pentru a rezista unei împărţiri a estului continentului în „zone de influenţă” rusă şi germană (prin proiecte energetice, de pildă).

168 “România Liberă”, 10 septembrie 2008169 Ibidem

147

V. Avioutskii subliniază faptul că strategia tradiţională a Moscovei a fost orientată spre contracararea (sau anularea) oricărei alianţe vest-europene. V. Putin a respectat un plan în etape ce avea ca obiective: „decuplarea” F. Ruse de Occident; crearea unui regim al „democraţiei suverane” (opusă, diferită de democraţia occidentală); refacerea şi consolidarea propriei „sfere de influenţă” (prin mijloace politice, militare şi economice); ofensive şi diversiuni în cadrul UE şi în sistemul NATO-UE.

La 8 martie 2008 a avut loc o întâlnire A. Merkel – V. Putin – D. Medvedev. Liderii ruşi au atras atenţia că nu vor permite, sub nici o formă, extinderea NATO în Georgia şi Ucraina. Moscova ar putea să recunoască independenţa provinciilor Osetia de Sud şi Abhazia în cazul în care guvernul de la Tbilisi nu abandonează parte din obiectivele sale de politică externă. La 11 martie, ambasadorul rus la NATO, D. Rogozin, avertiza Occidentul că acceptarea Georgiei în NATO va atrage automat recunoaşterea provinciilor pro-ruse din această ţară. Într-un interviu acordat publicaţiei „Der Spiegel”, D. Rogozin afirma: „În cazul în care Georgia va deveni membru NATO, ea va înceta să mai fie un stat suveran, deoarece două dintre provinciile sale, Abhazia şi Osetia de Sud nu se vor alătura alianţei”. Şi Ucraina ar putea avea probleme de frontieră (în Crimeea şi în alte zone) dacă ar accede în NATO170. În aceeaşi perioadă, ministrul de Externe francez, B. Kouchner declara că Parisul doreşte să realizeze cât mai repede un parteneriat UE-F. Rusă; în cadrul acestui parteneriat nou, s-ar încadra şi aspecte de cooperare în afara Europei.

În aceeaşi perioadă, preşedintele G. Bush a trimis părţii ruse un important material de negociere cuprinzând: controlul armamentelor, neproliferarea nucleară, contra-terorismul internaţional etc. Aflat la Moscova, la 17 martie 2008, Secretarul Apărării, R. Gates, a confirmat171 convorbirile la nivel înalt ruso-americane pe temele evidenţiate mai sus.

Washingtonul le-a reproşat europenilor tendinţa de a nu sancţiona ferm F. Rusă pentru invadarea Georgiei, omiţând apelul SUA la medierea UE în conflictul abia încheiat; de asemenea, se „uită” la Washington că Georgia a acţionat în această criză fără nici o consultare prealabilă cu Bruxelles-ul. În mod contraproductiv, inclusiv „Economist Intelligence Unit” insistă îndelung asupra divergenţelor dintre statele UE în raport cu condamnarea acţiunii ruse din august 2008. Pe de altă parte, autorităţile britanice au înţeles să-şi coordoneze poziţia faţă de F. Rusă cu cele din restul marilor puteri UE.

În Occident se confruntă mai multe proiecte de strategii în raport cu F. Rusă.a) Adepţii „neo-containmentului” susţin că F. Rusă rămâne

un „imperiu agresiv”, după cum probează invadarea Georgiei, în august 2008. În ipostaza respectivă, Occidentul ar trebui să „sancţioneze” F. Rusă (P. Rudolf, German Institute for International and Security Affairs). Se indică drept „represalii”: blocarea accesului F. Ruse la OMC; restrângerea accesului companiilor ruse pe pieţele vest-europene şi americane; încurajarea statelor est-europene să adere la NATO şi UE.

b) Promovarea cooperării şi integrării. Cercurile care susţin această orientare contrazic ideea ca F. Rusă s-ar îndrepta spre un viitor „imperial, autoritar şi expansionist”. F. Rusă ar trebui tratată ca o mare putere, cu interese speciale de securitate. Cooperarea cu F. Rusă este esenţială pentru întărirea securităţii regionale şi globale. Se vor evita: extinderea rapidă a NATO şi UE spre Est; izolarea F. Ruse pe scena

170 Apud D. Stancu, “Evenimentul Zilei”, 12 martie 2008171 “New York Times”, 17 martie 2008

148

internaţională. Dar occidentalii vor reclama dreptul de a dezvolta relaţii speciale în spaţiul CSI şi de a fi consultaţi atunci când situaţiile de securitate impun soluţii comune.

c) Curentul „Real politik”. Promotorii acestei direcţii sunt de acord cu existenţa „sferelor de influenţă” şi cu menţinerea Ucrainei în afara NATO. Relaţiile cu F. Rusă se vor dezvolta, pe multiple direcţii.

Actualii lideri din Germania, Franţa, Italia, Spania insistă pe lângă SUA în favoarea „integrării” F. Ruse în sistemul internaţional (după modelul respectat de SUA în relaţiile cu R. P. Chineză). Berlinul şi-a exprimat iritarea din cauză că Washingtonul a recurs la „mobilizarea Noii Europe” pentru a bloca proiectele Nord Stream şi South Stream. SUA şi F. Rusă cultivă, fiecare în parte, relaţii bilaterale de cooperare cu diferite state din cadrul UE. Multilateralism înseamnă, pe de-o parte, împărţirea lumii în grupări regionale concurente sau care cooperează, pe de altă parte, conducerea unui sistem de grupări regionale de către un „guvern mondial”. Dezbaterea asupra „sferelor de influenţă” este de certă actualitate. SUA nu acceptă existenţa „sferelor de influenţă” ale F. Ruse şi Chinei, dar nu renunţă la „sferele proprii” din America Latină, Europa, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa, Asia de Est, Sud şi Sud-Est.

UE şi-a construit „sfera de influenţă” în Balcani, Africa de Nord, Europa de Est. UE este dispusă să accepte un condominium cu F. Rusă şi SUA în Europa de Est. În cadrul UE, marile puteri încearcă să-şi creeze „spaţii de influenţă”: Germania în centrul şi sud-estul continentului, Franţa în sud şi în bazinul Mediteranei, SUA în nord, în Marea Britanie, Balcani etc. La nivel global, „superputerile nucleare” (SUA şi F. Rusă), în ciuda dezacordurilor dintre ele, nu abandonează poziţiile cheie pe care la deţin – alături de China – în Consiliul de Securitate ONU.

J. Fischer, fost vice-cancelar şi ministru de Externe al Germaniei, este de părere că principala ameninţare militar-politică la adresa F. Ruse vine din spaţiul islamic. Cu toate acestea, liderii actuali ai Moscovei nu vor renunţa la „revizuirea ordinii post-sovietice”, cel puţin în „vecinătatea apropiată”. În optica lui J. Fischer, F. Rusă nu va depăşi nivelul unui mare exportator de materii prime şi deci nu va putea susţine un nou „Război Rece”. „Reacţia faţă de revenirea Rusiei la politica imperială de mare putere nu are nimic de-a face cu pedepsirea Moscovei, în schimb are foarte mult de-a face cu asumarea unor poziţii de putere inerente Occidentului – mai ales Europei. Această abordare impune câteva măsuri:

O nouă dinamică a politicii faţă de Turcia, pentru a lega permanent de Europa această ţară atât de importantă pentru securitatea continentului.

Stoparea politicii ruse de tip divide et impera prin adoptarea unei politici comune a UE în domeniul energiei.

O iniţiativă serioasă în vederea consolidării capacităţii de apărare a Europei. Un angajament mai consistent al UE în privinţa sprijinului independenţei

Ucrainei. (…)„Desigur, ca mare putere repusă în drepturi, noua Rusie va încerca pentru moment

să se mişte în siajul altor mari puteri atât timp cât acest tip de acţiune va coincide cu posibilităţile şi interesele sale; se va concentra asupra propriei sfere de influenţă şi asupra rolului său de putere energetică globală; de asemenea, va încerca să profite de oportunităţile sale la scară mondială pentru a limita puterea SUA. Dar nu va reuşi să ameninţe serios poziţia Statelor Unite sau, mai târziu, a Chinei – cel puţin în măsura în care o făcea fosta Uniune Sovietică. (…) Rusia îşi va apăra interesele vitale prin forţa

149

militară – în special în acea „Străinătate apropiată”. Europa nu trebuie să accepte niciodată din partea Rusiei o recrudescenţă a politicii forţei. Tocmai pe această falie începe noul conflict al Rusiei cu Occidentul, pentru că noua Europă este fundamentată pe principiul inviolabilităţii frontierelor, pe rezolvarea paşnică a conflictelor şi pe statul de drept, iar a abandona aceste principii în favoarea unor zone imperiale de influenţă ar însemna o renunţare la sine”172.

UE a îndeplinit un rol major în soluţionarea parţială a revenirii la pace în conflictul armat ruso-georgian. Reuniunea „de urgenţă” a Consiliului European din 1 septembrie 2008 a condamnat recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud de către F. Rusă. Se va trimite o misiune europeană de monitorizare în Georgia (de control al retragerii forţelor ruse). Georgia va primi ajutoare europene şi internaţionale. Nu se vor aplica, încă, sancţiuni împotriva F. Ruse (Germania, Franţa, Italia, Spania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Grecia şi România s-au opus sancţionării Moscovei). Poziţia faţă de F. Rusă a fost reexaminată în noiembrie 2008.

Preşedintele N. Sarkozy este de părere că lumea a intrat în era „puterilor relative”. SUA – deşi păstrează multe atuuri – trebuie să accepte ascensiunea unor puteri precum China, India, Brazilia etc. Nici un stat nu-şi mai poate impune singur punctele de vedere. Condiţiile obiective impun realizarea unui „concert al marilor puteri” într-o formulă oficializată la nivel global.

În primele luni ale anului 2009, raporturile ruso-europene şi ruso-americane au intrat într-o perioadă de serioasă reexaminare, în contextul inaugurării noii Administraţii B. Obama la Washington; oricum, este evidentă hotărârea acestei Administraţii de a întări parteneriatul euro-atlantic şi de a relansa dialogul strategic cu F. Rusă. Oricum, americanii şi europenii şi-au întărit prezenţa politică, economică şi militară în Orientul Mijlociu şi, parţial, în Caucazul de Sud. În egală măsură, a sporit prezenţa chineză în Asia Centrală, Africa şi America Latină.

8.3. NATOTransformată într-o comunitate de securitate şi dezvoltare după 1989, NATO

reuneşte SUA, Canada şi aproape toate statele UE, dispunând şi de o ramificată reţea de parteneriate (inclusiv cu F. Rusă şi Ucraina). NATO reprezintă garantul politico-militar al stabilităţii şi păcii în Europa. În plus, NATO este puternic instituţionalizat. Această caracteristică îi asigură o stabilitate mai mare în faţa divergenţelor dintre aliaţi sau a provocării reprezentate de destrămarea Uniunii Sovietice. Actuala reformă din cadrul NATO se axează pe perfecţionarea integrării politico-militare, dezvoltarea capabilităţilor moderne, dezvoltarea unui nou parteneriat NATO-UE, combaterea terorismului internaţional, sporirea influenţei euro-atlantice în zonele Africii de Nord, Orientului Apropiat şi Mijlociu, Asiei de Sud, dezvoltarea parteneriatelor din Europa de Est, Japonia, Australia, Noua Zeelandă, sprijinirea securităţii internaţionale în cadrul ONU etc.

Din septembrie 2001 – în contextul atacurilor teroriste asupra SUA – NATO a invocat articolul 5 de asistenţă mutuală. Alianţa a decis să ofere sprijin militar, să permită survolul spaţiului aerian al statelor membre şi să ofere acces la facilităţile sale logistice. Terorismul internaţional şi proliferarea armelor nucleare sunt astăzi considerate ameninţări la adresa ordinii şi păcii mondiale. Pe de altă parte, NATO şi UE au declanşat

172 “România Liberă”, 5 septembrie 2008

150

procese de extindere paralele în Europa de Centrală şi de Est, considerate însă ca fiind complementare pentru asigurarea în sens larg a securităţii. Vest-europenii s-au concentrat pe „adâncirea integrării” şi au realizat „o autonomie lărgită” în cadrul NATO şi PESC. Totodată, a ieşit în evidenţă necesitatea perfecţionării structurilor militare europene. Din vara anului 2008, în contextul agresiunii ruse în Georgia, NATO a luat noi măsuri cu caracter defensiv în Est.

O importantă provocare la adresa stabilităţii relaţiilor transatlantice s-a înregistrat în 2003-2004 în contextul disputei asupra problemei irakiene. Din toamna lui 2002, a devenit evident că Washingtonul favorizează o abordare militară, cu sau fără sprijinul ONU şi al unor aliaţi. În acei ani, liderii Franţei şi Germaniei (J. Chirac şi G. Schroeder) s-au opus – alături de V. Putin – operaţiilor desfăşurate de americani şi de aliaţii lor în Irak. UE s-a divizat imediat în „Vechea” şi „Noua Europă”. Abia la începutul anului 2004 s-a conturat o nouă apropiere între interesele şi politicile americane şi cele franco-germane173.

Reuniunea G8 de la Sea Island (din 8-10 iunie 2004) a permis crearea unui „Parteneriat pentru Progres” şi de reformare a Marelui Orient Mijlociu. Statele G8 s-au angajat să coopereze cu guvernele din această regiune, pentru aplicarea reformelor. Un „Forum pentru viitor” va grupa miniştrii de Externe şi ai Finanţelor ai statelor dezvoltate şi ale ţărilor din Orientul Mijlociu, care va discuta despre propunerile necesare, incluzând şi reprezentanţi ai societăţii civile. S-a adoptat şi programul de ajutor pentru IMM-uri sau de înlăturare a analfabetismului. Obiectivele „Parteneriatului pentru Progres” sunt mult mai puţin revoluţionare decât s-a aşteptat iniţial şi se pot realiza gradual, pe termen lung.174

În primăvara lui 2007 s-a desfăşurat reuniunea anuală SUA-UE, în cadrul căreia cele două părţi au convenit asupra unei declaraţii referitoare la adâncirea integrării economice la nivel transatlantic. Taxele vamale fiind deja reduse în majoritatea domeniilor, documentul prevede armonizarea reglementărilor, considerate ca având măsuri protecţioniste indirecte175. A fost înfiinţat şi un Consiliu economic comun. Relaţiile de parteneriat SUA-UE se bazează pe Declaraţia Transatlantică din 1990 şi pe Noua Agendă Transatlantică din 1995. Schimburile dintre cei doi parteneri acoperă 37% din valoarea comerţului mondial de bunuri şi 45% din valoarea schimburilor internaţionale de servicii.

Un Parteneriat Economic Transatlantic176 funcţionează stimulat de: Dialogul de afaceri Transatlantic, Dialogul Transatlantic al Consumatorilor, Reţeaua Transatlantică Politică (ce include parlamentari, lideri de afaceri, think-tanks-uri), Dialogul Transatlantic pe teme de Mediu, Dialogul Transatlantic pe teme Legislative, EU Caucus 173 Europa Liberă, Iraq Timeline, 1991-2005, http://www.rferl.org/specials/iraqcrisis/iraq-timeline.asp, Borgna Brunner, Iraq Crisis, 2002-2003, http://www.infoplease.com/spot/iraqtimeline2.html174 Charles Recknagel, “U.S.: Washington's 'Greater Middle East Initiative' Stumbles Amid Charges It Imposes Change”, Martie 2004, www.rferl.org/featuresarticle/2004/03/aa4668e1-6bc1-46dc-9a0d-e62d8657857d.html175 ***, Framework on Transatlantic Economic Integration, http://ec.europa.eu/external_relations/us/sum04_07/results.htm.176 Vezi Ronald Asmus, Rebuilding the Transatlantic Alliance, Foreign Affairs, septembrie/octombrie 2003 şi Henry Kissinger, Lawrence Summers, Charles Kupchan, Charles A. et al, Renewing the Atlantic Partnership, raport independent, sponsorizat de Council on Foreign Relations, New York, 2004 ). Peste 50% din exporturile SUA se dirijează spre UE. De exemplu, în primăvara 2008, Pentagonul (Forţele Aeriene) a realizat comenzi de 40 miliarde dolari la EADS.

151

(iniţiativă a Congresului american). Reuniuni la „vârf” UE-SUA (preşedintele SUA şi preşedinţii CE şi Consiliului European) se desfăşoară anual; concomitent, au loc negocieri sectoriale (interministeriale). În aprilie 2007 s-a înfiinţat Transatlantic Economic Council.

Anii 1999-2004 au scos în relief şi diferenţele de capabilităţi din cadrul Alianţei. Ele îşi au cauza în: unele diferenţe de interese strategice globale ale SUA şi UE; asimetriile în bugete militare (peste 500 de miliarde dolari în Statele Unite; circa 260 miliarde, bugetele însumate ale statelor UE), eficienţa demersurilor americane în domeniu, comparativ cu vulnerabilităţile europenilor (doar 3% din cei circa 2 milioane de militari pot fi desfăşuraţi în misiuni expediţionare, după unele estimări), importanţa mare acordată în SUA cheltuielilor de cercetare (aproximativ jumătate provenind din surse militare) etc. Acest decalaj pune în discuţie rolul NATO, în acţiuni de combatere a terorismului şi a proliferării armamentului nuclear, în situaţiile în care este nevoie de un răspuns rapid. După unii experţi, Alianţa poate risca să devină doar o „cutie de scule”. De aceea la summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002) s-a decis reformarea structurii de comandă, pentru a permite adaptarea Alianţei177. Un Comandament pentru Transformare a înlocuit Comandamentul Atlanticului, iar cel european a preluat responsabilitatea operaţiilor. Comandamentul pentru Transformare are misiunea de a reforma caracterul forţelor NATO şi de a le transforma din subunităţi, unităţi şi mari unităţi destinate apărării teritoriale în forţe capabile să execute misiuni expediţionare în „marele arc de criză”.

De asemenea, s-a elaborat un nou „Angajament pentru capacităţi” (PCC), care îşi propunea reducerea decalajului dintre forţele americane şi cele europene prin 450 de proiecte, grupate în opt categorii178. Accentul trebuia pus pe sistemele de comandă şi comunicaţii informatizate (C4ISR), armament de precizie, mobilitate, transport, compatibilitatea forţelor etc. La summit-ul de la Istanbul (28-29 iunie 2004), liderii Alianţei au considerat că s-au înregistrat progrese în aplicarea iniţiativei lansate la Praga, în special în ceea ce priveşte transportul strategic şi instalarea unui sistem de monitorizare terestră, echivalentul celui american JSTAR. S-a decis ca 8% din forţele aliate să poată fi desfăşurate rapid în teatrul de operaţiuni şi 40% să fie dislocabile.

În noiembrie 2006, la Riga s-au decis măsuri pentru achiziţionarea de avioane de transport cu mare rază de acţiune. Problema creării unei Forţe de Reacţie Rapidă s-a pus încă de la Praga, din 2002. Această forţă trebuia folosită în misiuni de apărare colectivă, combaterea terorismului, operaţii de menţinere a păcii179. Ea trebuia să includă 21 000 de militari (o brigadă terestră alcătuită din cinci batalioane combinate/battle groups, sprijin aerian la nivelul a 200 de ieşiri/zi şi un grup naval centrat în jurul unui portavion). Alţi circa 40 000 de militari vor fi disponibili pentru a înlocui elementele forţei, o dată la şase luni. NRF trebuie să fie desfăşurabilă în cinci zile (HRL) şi capabilă de a rezista circa o lună în teatrul de operaţii. În 2003, se remarca deja caracterul expediţionar al Forţei respective. În octombrie 2003, s-a lansat în mod oficial NFR, iar în 2006 ea a fost

177 NATO Udate. 178 Ibidem.179 Timothy A. Chafos, The European Union’s Rapid Reaction Force and the North Atlantic Treaty Organization Response Force, Army Command and General Staff College, 2003, http://stinet.dtic.mil/oai/oai?&verb=getRecord&metadataPrefix=html&identifier=ADA416120 ; Adunarea Parlamentară a UEO, “The EU headline goal and the NATO Response Force (NRF)”, 2003, http://www.assembly-weu.org/en/documents/sessions_ordinaires/rpt/2003/1825.html.

152

declarată operaţională. La sfârşitul anului 2003 a început şi redislocarea globală a forţelor SUA. Reducerile au privit îndeosebi forţele terestre. Washington-ul dorea în mod special crearea unor puncte de sprijin apropiate de noile zone de conflict. Acestea vor permite SUA şi Alianţei Nord-Atlantice să monitorizeze mai eficient Rusia vestică, Bielorusia, Ucraina, Republica Moldova, Balcanii, Caucazul şi Orientul Mijlociu. De asemenea se va realiza corelarea cu desfăşurările de forţe din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.

În privinţa Programului de Apărare Contra Rachetelor (NMD), europenii au emis şi observaţii critice, temându-se de relansarea cursei înarmărilor. Iniţiativa americană se referă de fapt la o serie de proiecte care acoperă ameninţările strategice şi pe cele tactice (cu rază scurtă şi medie de acţiune) şi sunt separate pe mai multe nivele, în funcţie de cele trei faze de zbor ale unei rachete balistice (lansare, intermediară sau finală)180. Obiectivele oficiale sunt mult mai modeste, în principal protecţia faţă de rachetele lansate de „rogue states”, cu arsenale limitate şi tehnologii depăşite. Principalele programe se referă la: un sistem terestru (GBMD); sistemul naval de teatru AEGIS şi un laser aeropurtat, ambele cu un potenţial strategic; noi tipuri de sateliţi; o variantă ameliorată a sistemului Patriot181.

În 2004-2005, Pentagonul a planificat amplasarea a 16 instalaţii de interceptare a rachetelor balistice în Alaska şi a alte patru în California182. În paralel, SUA au început o serie de discuţii cu statele est-europene pentru amplasarea de baterii şi sisteme radar, fiind vizate, în principal, Polonia, Cehia şi Ungaria. Sistemul a fost declarat operaţional în 2006-2007. „Umbrela” a fost extinsă şi asupra aliaţilor din sud-estul continentului. Pentru apărarea anti-rachetă, Alianţa nu avea la dispoziţie decât forţa integrată de aviaţie de recunoaştere şi avertizare timpurie. Franţa a dezvoltat sistemul SAMP/T (Aster), în timp ce Germania şi Italia au colaborat cu SUA în cadrul Medium Extended Air Defence Systems (MEADS). Un program privind o apărare de teatru a fost antamat. Federaţia Rusă a protestat împotriva amplasării de facilităţi ale proiectului american în Europa de Est şi în Caucaz, într-un limbaj amintind de Războiul Rece.

Implicarea de securitate internaţională a NATO a crescut după 2002. Astfel, se desfăşoară operaţia navală „Active Endeavour”, se aplică iniţiativa de combatere a proliferării armelor de nimicire în masă (PSI), s-a preluat conducerea ISAF, s-a acordat sprijin diversificat noilor autorităţi din Irak etc. Anii 2002-2008 au fost marcaţi şi de extinderea corelată a NATO şi UE, de la Marea Baltică la Marea Neagră (impulsionată, în special, de Administraţia G. Bush). De asemenea, prin declaraţia de la Roma (mai 2002), se pun bazele unui nou parteneriat Vest-Est, prin înfiinţarea noului Consiliul NATO-Rusia. La summitul de la Praga (21-22 noiembrie 2002) al şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre NATO şi a celor candidate, Alianţa a decis să invite şapte ţări din Europa Centrală şi de Est să adere: Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia, Slovenia, România şi Bulgaria („al doilea val” post Război Rece). În 2008, la Bucureşti, s-a acceptat aderarea la Alianţă a Albaniei şi Croaţiei.

Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia şi Ciprul la summitul de la Luxemburg, din 12-13 decembrie 1997. Cele „două valuri” au fost unificate prin decizia de a purta tratative şi cu Bulgaria, Malta,

180 Vezi ***, U.S. Missile Defense Programs at a Glance, http://www.armscontrol.org/factsheets/usmissiledefense.asp;181 Idem.182 *** Labored, Not Layered, Missile Defense, August 25, 2003, http://www.armscontrolcenter.org/archives/000290.php; BBC, “US considers Polish missile base”, http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/europe/4445284.stm;

153

Lituania, Letonia şi Slovacia, adoptată la reuniunea a şefilor de stat şi de guvern ai statelor membre UE de la Helsinki (10-11 decembrie 1999), ţinând cont şi de raţiuni politice, care au inclus efectele campaniei din Kosovo. Consiliul European de la Copenhaga a stabilit încheierea formală a negocierilor de aderare cu Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Cipru şi Malta (12-13 decembrie 2002). Şefii de stat şi de guvern ai ţărilor Uniunii au sprijinit data-ţintă de integrare a României şi Bulgariei, anul 2007. Turcia a dobândit statutul de candidată, ca şi Croaţia.

Eşecul relativ al strategiei unipolare promovate de Washington a contribuit la creşterea importanţei partenerilor UE. Comunitatea de valori occidentale şi de interese fundamentale politice, economice, strategice trebuie să predomine în sistemul relaţiilor transatlantice; mai devreme sau mai târziu, F. Rusă se va integra în sistemul respectiv. Washingtonul are nevoie de o Uniune Europeană puternică, capabilă să-şi îndeplinească responsabilităţile sale, să contribuie la întărirea securităţii comune şi la promovarea valorilor reciproc împărtăşite. Europa are nevoie de o Americă puternică, care să consulte UE şi să coopereze cu aceasta pentru contracararea pericolelor comune. Acestea din urmă sunt: terorismul internaţional, extremismul, armele de distrugere în masă, foametea, degradarea stării de sănătate, sărăcia, dependenţa de combustibilul fosil. Este preferabil ca partenerii transatlantici să abordeze de pe o platformă concertată probleme precum relaţiile cu F. Rusă, Iranul. Coreea de Nord. China, la rândul său, trebuie cooptată în demersurile pentru realizarea păcii şi stabilităţii pe planurile global şi regional. SUA şi NATO vor trebui să stimuleze „pilonul european” al Alianţei. UE are responsabilităţi în creşterea cheltuielilor militare, întărirea interoperabilităţii şi a antrenamentului pentru misiuni diverse (inclusiv anti-insurecţie). Contradicţiile şi tensiunile din interiorul comunităţii euro-atlantice s-au redus în anii din urmă. În viitor, UE ar putea promova un parteneriat de securitate cu Turcia, iar NATO ar trebui să întărească legăturile cu Cipru sau Malta. O „Uniune transatlantică” ar reprezenta cea mai indicată evoluţie a cooperării viitoare.

O. Kempf183 evidenţiază faptul că americanii sunt tot mai înclinaţi să accepte atât întărirea NATO, cât şi dezvoltarea unei apărări autonome europene. Washingtonul este pe punctul de a promova această nouă formulă din cauze politice şi militare (angajamentele complexe din Irak şi Afganistan). N. Sarkozy este „părintele” direcţiei europene de parteneriat dezvoltat NATO-UE. Germania susţine ideea că NATO rămâne baza relaţiilor de securitate transatlantice. De asemenea, A. Merkel s-a angajat alături de N. Sarkozy în efortul de trimitere a unei misiuni civil-militare UE în Africa; la fel şi Marea Britanie.

În Declaraţia Summitului NATO de la Bucureşti din 3 aprilie 2008. s-a reafirmat necesitatea întăririi sistemului de securitate colectivă. NATO va colabora la realizarea stabilităţii şi securităţii globale alături de ONU şi de alţi parteneri. Stabilizarea Afganistanului prin efortul comun al ONU, ISAF, autorităţilor de la Kabul figurează printre principalele angajamente internaţionale ale NATO. Alianţa se va achita de responsabilităţile de securitate din Balcani. Relaţia NATO-UE va evolua pe traiectoria parteneriatului strategic.

Noi eforturi se vor depune în direcţiile combaterii terorismului internaţional, combaterii proliferării nucleare, criminalităţii internaţionale etc. NATO nu va renunţa la dreptul exclusiv de a decide invitarea statelor la aderare. F. Rusă rămâne partener al

183 O. Kempf, “Défense nationale et sécurité collective”, aprilie 2008

154

Alianţei, deşi Moscova a suspendat aplicarea CFE. În Afganistan, F. Rusă va continua să ofere sprijin ISAF şi operaţiei „Active Endeavour” din Marea Mediterană. Totodată, NATO va respecta decizia Istanbul de întărire a parteneriatului cu statele din Caucazul de Sud şi Asia Centrală. Se va dezvolta cooperarea din cadrul Dialogului Mediteranean. Majoritatea statelor Golfului au aderat la Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul. În plus, NATO a realizat „Pachete Individuale de Cooperare” cu state din afara spaţiului euro-atlantic. „Reafirmăm importanţa continuă a regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică”, s-a reiterat la Bucureşti în 2008. NATO va continua dezvoltarea capabilităţilor pentru a susţine operaţiuni de apărare colectivă şi de răspuns la criză „în interiorul şi în afara teritoriului Alianţei, la periferia acestuia, precum şi la distanţă strategică, cu sprijinul redus sau fără sprijinul naţiunii gazdă”. Totodată, NATO va susţine măsuri în domeniul asigurării securităţii energetice.

În preliminariile Summitului NATO de la Bucureşti, din aprilie 2008, secretarul de Stat C. Rice a dezbătut la Moscova problemele Scutului Antirachetă şi securitatea din Kosovo, după ce Washingtonul a hotărât să acorde ajutor militar Priştinei. Ambele părţi au decis că vor negocia şi Tratatul de Reducere a Armelor Strategice. Pe de altă parte, Administraţia G. Bush a continuat să susţină cererile Ucrainei şi Georgiei de aderare la NATO, în pofida „rezervelor” franceze şi germane.

La 4 aprilie 2008 s-a desfăşurat la Bucureşti reuniunea Consiliului NATO-F. Rusă. Preşedintele V. Putin s-a angajat să sprijine aprovizionarea forţelor NATO din Afganistan. „Apariţia unui bloc militar puternic la graniţele noastre, a cărui acţiune este reglementată şi de articolul 5 din Tratatul de la Washington (care garantează intervenţia aliaţilor în cazul unei agresiuni asupra unui stat NATO) va fi primită în Rusia ca o ameninţare directă la adresa securităţii noastre”, a afirmat V. Putin. „Ştiţi, probabil, ce interes şi iubire am faţă de istoria europeană şi mai ales cea germană. (…) Marele Bismark spunea că în problemele internaţionale de securitate nu intenţia contează ci potenţialul. (…) Nimeni nu a schimbat articolul 5. Noi am lichidat bazele militare din Cuba, din Vietnam. (…) Şi ce am primit în schimb: o bază în România, unde ne aflăm, una în Bulgaria şi un sistem de poziţionare strategică în Polonia şi Cehia.” Ca şi în alte intervenţii publice, liderul rus a criticat pe lung în conferinţa de presă de la Bucureşti „rolul NATO şi raţiunea de a fi a Alianţei”184.

Comentatorii ruşi şi occidentali apreciau că Summit-ul NATO de la Bucureşti din 2-4 aprilie 2008 a marcat un semi-succes al F. Ruse. Statele membre ale Alianţei nu au decis acceptarea Ucrainei şi Georgiei. „Rusia a devenit un factor indispensabil în luarea deciziilor NATO”, a afirmat satisfăcut ambasadorul rus la NATO, Dimitri Rogozin pentru cotidianul „Rosiiskaia Gazeta”. ”Ne-am îndeplinit toate sarcinile trasate. Planurile NATO de extindere spre est nu s-au realizat – afirma diplomatul rus. În pofida vorbelor frumoase spuse la adresa Kievului şi Tbilisi, acestora nu li s-a oferit nici un fel de MAP”. „Nu putem spune însă că situaţia ne este absolut favorabilă. Un fapt însă este cert: Rusia a devenit un factor indispensabil în luarea deciziilor majore ale NATO, faptul constituind un rezultat important”, a mai comentat Rogozin. Referitor la aderarea Ucrainei la NATO, Rogozin a comentat: „Cred că aceasta nu se va produce nici în viitor, pentru că aderarea oricărei ţări la NATO trebuie să fie precedată de un plebiscit. Este important ca decizia privind aderarea la Alianţă să fie luată de întreg poporul Ucrainei. Să spună oamenii

184 “Evenimentul Zilei”, 5 aprilie 2008

155

înşişi dacă sunt gata să-şi trimită tinerii la moarte sigură în Irak sau Afganistan, pentru a-şi demonstra solidaritatea. Ucrainenii înşişi trebuie să fie întrebaţi dacă sunt de acord”185.

Ministrul rus de Externe, S. Lavrov, susţinea, pe de altă parte, că între F. Rusă, UE şi SUA ar trebui să se realizeze un „parteneriat în trei”. „Repetăm fără încetare că nu va exista o confruntare, inclusiv sub forma unei curse a înarmării costisitoare, pentru că nu există o motivaţie obiectivă”, a evidenţiat ministrul rus. Rusia va continua să reacţioneze la tot ce îi va afecta interesele naţionale, dar va face acest lucru „în mod deschis şi previzibil”, „pe baza normelor dreptului internaţional”.

„Suntem dispuşi, atât timp cât sunt şi principalii noştri parteneri străini, să căutăm compromisuri în afacerile internaţionale pentru a ne achita de misiunile comune”, a subliniat Lavrov, înainte de a evoca ideea unui parteneriat tripartit între Rusia, Uniunea Europeană şi Statele Unite. Fără un parteneriat echitabil între Rusia, Uniunea Europeană şi Statele Unite, va fi imposibil să construim în regiunea euroatlantică o arhitectură stabilă şi modernă a securităţii colective”. Totuşi, „nu putem închide ochii la acţiunile unilaterale precum proclamarea unilaterală a independenţei Kosovo, desfăşurarea scutului american antirachetă în Europa de Est şi susţinerea aderării Georgiei şi Ucrainei la NATO”, a conchis şeful diplomaţiei de la Moscova”186. Totuşi, în contextul agravării situaţiei pe linia de demarcaţie dintre Osetia de Sud şi Georgia, marile puteri occidentale (SUA, Germania, Franţa şi Italia) au dat o declaraţie oficială de sprijinire a independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Georgiei. Această luare oficială de poziţie survenea după o serie de incidente din zonele de demarcaţie din Abhazia şi Osetia de Sud.

Summit-ul SUA-UE din 9 iunie 2008 din Slovenia a permis reexaminarea agendei bilaterale şi internaţionale. Partea americană a insistat ca Turcia să primească cât de curând calitatea de membru al UE. De asemenea, americanii şi-au reconfirmat susţinerea pentru integrarea Balcanilor de Vest în Uniune. Noul preşedinte rus, D. Medvedev s-a menţinut, însă, pe direcţia respingerii „unipolarismului american” (5 iunie) şi pentru crearea unui „nou sistem de securitate internaţională”. Din nou, la 10-15 iulie, preşedintele F. Ruse a luat poziţie împotriva Scutului Antirachetă.

În vara 2008, V. Putin a susţinut din nou că F. Rusă are dreptul la „zone de interes strategic” şi la apărarea siguranţei „cetăţenilor” ei, oriunde, oricând şi indiferent de mijloacele întrebuinţate. În plus, V. Putin a dispus ca F. Rusă să creeze „zone tampon” între NATO şi teritoriul său, în condiţiile extinderii Alianţei în Georgia şi Ucraina. Astfel de „zone tampon” ar include: Kaliningrad, Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria şi, probabil, Crimeea, ca şi sudul şi estul Ucrainei. În iulie, Moscova a respins un plan german de soluţionare a crizelor din Georgia.

Concomitent, SUA şi partenerii au continuat activităţile pentru instalarea Scutului Antirachetă în Europa. Premierul M. Topolanek a declarat în cadrul conferinţei de la Praga că intenţia Statelor Unite de a instala un Sistem Antirachetă în Cehia şi Polonia reprezintă un mesaj politic către F. Rusă că SUA sunt în continuare angajate în Europa Centrală. Adjunctul său, A. Vondra a afirmat că în viitor Rusiei i s-ar putea oferi posibilitatea de a participa la acest sistem.

Conflictul armat ruso-georgian din august 2008 a ridicat tensiunea internaţională în planurile local şi regional. Acţiunea militară ofensivă a armatei ruse a consolidat

185 “Dosare ultrasecrete”, 12 aprilie 2008186 “Adevărul”, 21 aprilie 2008

156

controlul Moscovei asupra Abhaziei şi Osetiei de Sud. Din această ultimă provincie, forţele ruse pot lovi direct zona Tbilisi şi conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan. În mod surprinzător, P. E. Thomann, consilier în geopolitică la Institutul European de Relaţii Internaţionale (Bruxelles), apreciază că NATO ar fi urmărit „încercuirea Rusiei” sub pretextul deschiderii unui culoar energetic spre Caucazul de Sud şi Asia Centrală187. Opinia acestui expert este cel puţin inexactă, deoarece: F. Rusă nu a pierdut niciodată „comunicaţiile” cu Orientul Apropiat şi Mijlociu (Siria, Iran); în Asia Centrală, F. Rusă nu este „ameninţată” de NATO, ci de fundamentalismul islamic şi de ascensiunea constantă a R. P. Chineze; din această cauză, Moscova insistă asupra stabilirii unor parteneriate strategice cu UE şi SUA; în mod oficial, conducerea de la Moscova insistă pentru menţinerea unei prezenţe militare SUA şi NATO în Afganistan.

La 19 august 2008, NATO a suspendat temporar cooperarea cu F. Rusă. SUA au luat măsuri de sprijinire a guvernului de la Tbilisi: Administraţia G. Bush a atenţionat Kremlinul că nu lăsa fără replică depăşirea unui anumit nivel al invaziei; Georgia a primit prompt 1 miliard dolari ajutor de urgenţă, nave NATO şi occidentale au pătruns în Marea Neagră cu provizii şi elemente militare, iar forţele de elită georgiene din Irak au fost transportate de americani în zonele de confruntare. Pe de altă parte, a fost întărit contingentul american din Georgia.

Experţii avansează ipoteza că ordonând invadarea nordului Georgiei, conducerea de la Moscova a răspuns unor „provocări americane”: independenţa Kosovo, extinderea NATO spre Ucraina şi Georgia şi instalarea unor elemente ale Scutului Antirachetă în Europa Centrală. Marile puteri vest-europene au acceptat aceste „iniţiative americane”, cu excepţia acordării MAP-urilor Georgiei şi Ucrainei (la nivel strategic, deci, „arma energetică” rusească s-a dovedit inoperantă). Cu toate acestea, cooperarea strategică americano-rusă nu a fost întreruptă pe toată durata conflictului din Georgia. Vicepreşedintele D. Cheney a reclamat un „răspuns ferm” faţă de Moscova. Secretarul Apărării şi şeful Joint Chiefs of Staff au pledat pentru o „replică realistă”. Cooperarea strategică nucleară s-a materializat prin acordurile din mai 2008188 (cel de-al 123 Agreement cu privire la proliferarea reactoarelor nucleare şi la combustibilul nuclear). În 2009, s-au angajat să renegocieze prevederile Tratatului START (reducerea sub control reciproc a armamentului nuclear). Cooperative Threat Reduction Program (CTR) ar putea fi „dat uitării”. Proliferarea nucleară şi programele nucleare iraniene şi nord-coreene sunt de maxim interes pentru SUA. Cooperarea cu F. Rusă şi China este, însă, decisivă; aceste puteri nu au acceptat escaladarea „sancţiunilor internaţionale” în cazul Iranului. Tratativele cu R. P. Coreeană evoluează în cicluri de progrese şi blocaje.

Problemele economice şi financiare figurează printre priorităţile dialogului SUA-F. Rusă. Moscova încă nu a primit acceptul pentru intrarea în OMC. Washingtonul asociază admiterea Moscovei de liberalizarea economiei ruse. F. Rusă a avut pierderi financiare dureroase după declanşarea războiului împotriva Georgiei şi odată cu intensificarea crizei globale. Pe plan politic, „anexarea” Abhaziei şi Osetiei de Sud nu a primit nici măcar sprijinul Chinei şi al statelor aliate din Asia Centrală. La 2 octombrie 2008, preşedintele D. Medvedev a relansat proiectul unui tratat de securitate în Europa, respins de NATO.

Marcel M. Van Herpen, directorul Fundaţiei Cicero, un think tank pro-UE şi pro-atlantic evidenţiază „şase obiective ascunse” ale propunerii liderului de la Kremlin:

187 P. E. Thomann, “Défense nationale et sécurité collective”, august 2008188 Acordul 123 face obiectul controverselor în Congresul SUA.

157

1. Introducerea Chinei ca o contragreutate de putere extra-europeană, alături de SUA;

2. Consolidarea profilului Organizaţiei de la Shanghai (văzută de unii ca un fel de contra NATO al Asiei);

3. Divizarea NATO (între „porumbeii” de tip Germania, Franţa, Italia, Spania şi „ulii” reprezentaţi de Marea Britanie, statele baltice etc.);

4. Legarea „fedeleş” a NATO (pentru că propunerea rusească vizează individul, state, instituţii şi alianţe);

5. Consacrarea unei „doctrine Monroe” a Rusiei pentru vecinătatea imediată (adică adio NATO pentru Ucraina, Georgia, Republica Moldova);

6. Scoaterea din joc a actualelor tratate de securitate europeană, ca OSCE şi Tratatul CFE. După această avertizare, directorul „trustului creierelor” european şi euroatlantic avansează şi o serie de idei pentru contracararea „impetuoasei propuneri ruseşti”.

S. Sestanovich din cadrul Council on Foreign Relations consideră că V. Putin şi D. Medvedev au dorit, în plan global, să se impună, în special, în faţa noii administraţii americane. A. Vershbow, ambasador la Moscova, remarca faptul că între F. Rusă şi SUA există o „prăpastie de valori”. Cele două puteri cooperează pe „probleme practice”, dar nu se pot pune de acord în legătură cu temele forţei dreptului şi instituţiilor democratice. În raporturile cu F. Rusă, conducerea americană pare să încline spre o combinaţie de cooperare limitată (selective engagement) şi contracarare limitată (selective containment). Realiştii „clasici” şi adepţii „echilibrului de forţe” evidenţiază că SUA au supralicitat atunci când au : ignorat „sfera tradiţională de influenţă” a Moscovei; sprijinit accesul Ucrainei şi Georgiei în NATO; sfidat „hegemonia energetică” a Moscovei în Asia Centrală. În optica lor, Washingtonul şi Moscova pot coopera prin recunoaşterea reciprocă a „intereselor lor naţionale” în orice problemă majoră globală sau regională. Tocmai egalitatea (parteneriatul) în „marea strategie” este reclamată de Moscova în relaţia cu Washingtonul, ruşii ignorând parcă propriile lor opinii cu privire la „multipolaritate” şi la necesitatea „aprofundării parteneriatelor” cu UE, China, India189

etc.La 2-3 decembrie 2008, oficialităţile NATO au hotărât că Georgia şi Ucraina vor

trebui să îndeplinească criterii clare pentru aderarea la NATO. Ambele state vor primi un sprijin mai consistent în vederea aderării. SUA vor semna acorduri strategice distincte cu Georgia şi Ucraina. În paralel, UE şi-a precizat intenţiile în privinţa noului parteneriat cu F. Rusă. La Bruxelles se cer garanţii ruse pentru investiţiile occidentale, în domeniul securităţii energetice, respectării angajamentelor internaţionale etc. UE îşi va clarifica şi oferta denumită Parteneriatul Estic, pentru alte state est-europene decât F. Rusă. Din nou, S. Lavrov a oferit proiectul unui spaţiu economic unic al F. Ruse, UE şi SUA, corelat proiectului francez din septembrie 2008. S. Lavrov propune de fapt un „spaţiu al egalităţii” tuturor intereselor marilor puteri; Moscova trebuie tratată ca o putere egală de către SUA şi UE.

Un NATO modern are nevoie de o „echipare modernă” (îmbunătăţirea capacităţii de suport logistic aerian şi de suport tactic aerian, dezvoltarea capacităţilor antirachetă şi a sistemelor de supraveghere-alertă). Abordând tematica relaţiilor transatlantice, R.

189 Vezi „Foreign Affairs”, nov-dec. 2008

158

Niblett190 făcea un inventar al problemelor în discuţie, în octombrie 2008: schimbările climaterice, războiul împotriva terorismului, problema palestiniană, dosarul iranian, instituţiile internaţionale.

UE se aşteaptă ca Washingtonul să renunţe la promovarea în exclusivitate a „interesului naţional american”. Proiectele Administraţiei Bush de creare a unui „NATO global” şi a unei „Ligi a democraţiilor” par a fi depăşite de realităţi. Se impun strategiile de angajare a puterilor emergente (China, F. Rusă, India, Brazilia, Mexic, Africa de Sud) în soluţionarea problemelor globale şi regionale. Marea Britanie şi alte state anglo-saxone rămân în relaţii speciale cu SUA (politice, economice, militare, culturale); implicarea britanică (la fel ca cele canadiene şi australiene) în operaţiile antiteroriste din Irak, Afganistan, Africa se deosebeşte de eforturile UE în zonele menţionate. Pe de altă parte, europenii ar trebui să-şi definească punctele de vedere şi interesele; în prezent, europenii sunt capabili, mai ales, să solicite SUA modificări de strategii, dar nu oferă soluţii proprii coerente şi realiste pentru problemele regionale şi globale.

R. Holbrooke191 considera că SUA trebuie să-şi revizuiască atitudinea pe plan internaţional, după „o perioadă de derive, declin şi erori dezastroase”. Pe plan extern, sunt necesare relaţii constructive cu aliaţii, adoptarea de măsuri împotriva proliferării nucleare şi terorismului global. Pe plan intern, America trebuie să refacă politica bugetară, să reducă dependenţa sa energetică, să se implice în soluţionarea problemelor schimbărilor climatice.

SUA au nevoie de restructurări în economie şi de refacerea imaginii sale în lume. Ascensiunea şi decăderea marilor puteri depinde de ciclurile creşterii şi descreşterii forţei lor economice. Forţa Americii s-a bazat, decenii la rând, pe resursele sale petroliere. În prezent, SUA importă 12 milioane barili/zi, transferând spre statele furnizoare de hidrocarburi 475 miliarde dolari/an. Alţi mari importatori (China, UE, India, Japonia) transferă statelor producătoare peste 2 200 miliarde dolari/an. Marii consumatori-poluatori ai lumii – SUA şi China – ar putea să contribuie decisiv la soluţionarea dublei probleme dependenţă energetică – degradarea mediului. Experţii chinezi, totuşi, se tem că strategiile şi politicile occidentale de protecţie a mediului ar urmări să reducă ritmul alert de creştere a economiei proprii. Astfel de opinii se exprimă şi în India, Brazilia şi chiar în SUA. Cinci state trebuie să se plaseze în centrul preocupărilor strategice ale Washingtonului: Turcia, Irak, Iran, Afganistan şi Pakistan. Problemele Irakului şi Iranului

190 R. Niblett, “The Washington Quartley”, toamna 2008.191 Opinia lui R. Holbrooke (“Courrier Internationale”nr. 940, 2008) este contestată de diverşi analişti americani. Dincolo de greşelile cunoscute, Administraţia G. Bush a realizat: extinderea puternică a influenţei americane şi occidentale în Balcani, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa, Zona lărgită a Mării Negre etc. Luările de poziţie virulente antiamericane, înregistrate şi în vestul Europei sunt în mare parte riposte diplomatice şi de propagandă la afirmarea unei orientări americane ferme în raport cu marile puteri, cu respectarea drepturilor omului, cu starea democraţiei în F. Rusă sau China etc. Preşedintele G. Bush a rezistat „asaltului” unei axe Paris-Berlin-Moscova, în 2003-2004, a contribuit decisiv la deschiderea NATO (şi UE) spre Est, a recunoscut „gravele erori” ale Americii din anii înţelegerilor de la Ialta. În Zona Lărgită a Mării Negre, Washingtonul a blocat oficializarea unei „sfere ruse de influenţă” (vecinătatea apropiată). În Orientul Apropiat şi Mijlociu a consolidat o largă alianţă arabă antiteroristă şi a impulsionat negocierile israeliano-palestiniene. Fără doar şi poate, preşedintele G. Bush a ignorat uneori ONU, iar acţiunile militare din Irak şi Afganistan au provocat dureroase pierderi umane şi materiale. Noua Administraţie de la Washington va fi obligată să consolideze câştigurile strategice ale „erei Bush”. În caz contrar, s-ar putea ca sistemul internaţional de state să-şi piardă „arbitrul” şi să recadă în „anarhie”.

159

reclamă negocieri directe între Washington şi Teheran. Situaţiile din Afganistan* şi Pakistan impun înţelegeri regionale la care să participe şi F. Rusă, China şi India. R. Holbrooke împărtăşeşte opinia celor care critică asocierea dintre proiectul american de „răspândire a democraţiei în lume” şi întrebuinţarea exagerată a puterii militare. Instrumentele politice, diplomatice, culturale şi economice ar fi fost mai indicate.

Mondializarea şi multipolaritatea reclamă întărirea cooperării euro-atlantice – apreciază R. D. Asmus192. Momentul „post-Bush” este favorabil aprofundării acestor relaţii complexe. Unilateralismul trebuie abandonat, America dezvăluindu-şi deja „limitele”. La Bruxelles, pe de altă parte, s-a conştientizat faptul că UE „nu poate reuşi singură” în lume actuală. „Pacea kantiană” sperată de numeroşi lideri europeni pare imposibil de construit. Spaţiul european este înconjurat de zone în care se intensifică diferite forme de conflicte.

Ambele părţi sunt de acord să-şi apere valorile şi interesele prin mijloace paşnice şi de forţă. Nu pot fi soluţionate cu mijloace de forţă probleme precum: funcţionarea pieţei financiare globale; situaţia statelor slabe; problemele dezvoltării economice; promovarea democraţiei şi a bunei guvernări; teme din categoria sănătăţii, mediului etc.

SUA şu UE au nevoie de o „Nouă Agendă” comună. Aceasta include: adâncirea integrării economice euro-atlantice pentru a se contracara slăbiciunile economiilor occidentale (cele două forţe cumulează 50% din PIB-ul mondial şi peste 750 milioane de consumatori; cooperarea comercială dintre cei doi parteneri atinge un nivel de 3 mii de miliarde dolari; 75% din investiţiile străine ale UE se plasează în SUA şi 57% din investiţiile americane se direcţionează spre UE). În viitor se impune reducerea mai accentuată a barierelor vamale şi elaborarea de reglementări economice comune. Washingtonul a probat un angajament politic mai slab decât Bruxellesul pentru adâncirea integrării economice. UE şi SUA vor trebui, totuşi, să aibă o contribuţie esenţială în edificarea „regulilor jocului economic” în secolul XXI193.

D. Moisi investighează posibilele răspunsuri occidentale la „ofensiva rusă” în Europa şi în lume. „1. O politică de îndiguire a Rusiei, de genul celei practicate prin Războiul Rece faţă de Uniunea Sovietică. Varianta nu ţine însă, pentru că Occidentul nu poate rupe Rusia nici de China, nici de India sau Iran, nici de alte state interesate mai mult sau mai puţin de bune relaţii cu Moscova. 2. O politică de acceptare a realităţilor de fapt. Să le spunem ruşilor cam aşa, raţionează Moisi: „V-am umilit pe nedrept vreo zece ani. De la extinderea NATO până la sprijinirea independenţei Kosovo, v-am sfidat în mod repetat sensibilitatea şi interesele voastre. Să ne aşezăm la aceeaşi masă, cum au făcut Churchill, Roosevelt şi Stalin la Ialta şi să redesenăm harta Europei pentru secolul 21. Voi ce vreţi să recuperaţi? Noi ce păstrăm?” Variantă care – observă Moisi – este chiar practicată, până la un punct, de Occident, după cum s-a dovedit în timpul crizei din

* În Afganistan şi Pakistan extremismul islamic se combină cu un complex de cauze etnico-naţionale şi statale moştenite din anii decolonizării. Lupta talibanilor împotriva Occidentului şi a guvernului de la Kabul are la bază şi voinţa afganilor din nordul Pakistanului de a pune temelia unui stat unitar, prin înglobarea provinciilor predominant afgane din actualul Afganistan (în nordul acestei ţări populaţiile majoritare sunt tadjice, uzbece sau hazare). În egală măsură, în Pakistan populaţiile nu sunt etnic unitare: balucii se consideră „asupriţi” de punjabi, iar sindii au revendicări politice opuse elitei punjabe, care controlează armata şi serviciile secrete. Spre est, comunităţile dinamice şi naţionaliste musulmane sau sikh din India nu se acomodează de decenii cu statul administrat de hinduşi. Formulele internaţionale care ignoră aceste realităţi etno-culturale şi istorice nu vor fi eficace.192 R. D. Asmus, German Marshall Fund of the US, 2006-2008.193 Vezi M.V. Zodian, op. cit.

160

Caucaz. 3. O politică „bazată pe principii ferme”, cum o numeşte politologul francez. De fapt, mai degrabă o politică de acomodare a celor doi parteneri, o politică de concesii reciproce, chiar. De pildă (ni se dă exemplu) Ucraina: să rămână independentă (adică să nu fie reînglobată în Federaţia Rusă), chiar dacă nu mai are şanse să intre în NATO şi poate nici în UE. Pe termen scurt, timpul joacă în favoarea Rusiei. Dar pe termen lung, timpul joacă în favoarea noastră, dacă vom rămâne fideli principiilor şi valorilor noastre”194.

La începutul anului 2009, adâncirea crizei mondiale, noul conflict politico-energetic din Ucraina şi „micul război” din Fâşia Gaza, precum şi schimbarea echipei executive de la Washington au pus într-o nouă lumină relaţiile UE-SUA-F. Rusă.

Cu prilejul Conferinţei internaţionale pe teme de securitate de la München din 7-8 februarie 2009, cancelarul A. Merkel s-a pronunţat pentru strângerea cooperării dintre NATO şi UE (PESA). De asemenea, se pot identifica şi formule pentru participarea F. Ruse la PESA. Dacă Iranul va continua programul militar nuclear, comunitatea internaţională va trebui să adopte măsuri ferme. Iranul reclamă o modificare a atitudinii SUA faţă de problematica bilaterală şi regională. Vicepreşedintele american, J. Biden a lansat o chemare la dialog internaţional. Washingtonul va: susţine reintegrarea Franţei în NATO; Iranul trebuie să renunţe la programul nuclear militar dacă doreşte dialogul direct; SUA vor susţine PESA şi convergenţa de proiecte între americani, germani şi francezi (NATO va avea un nou concept strategic). Germania şi Franţa insistă ca F. Rusă să fie integrată în arhitectura de securitate a Europei. În vară va avea loc o rediscutare a raporturilor ruso-americane, la cel mai înalt nivel. Washingtonul nu acceptă, încă, realizarea unui „parteneriat în trei” între SUA, UE şi F. Rusă.

La 3-4 aprilie 2009, s-a desfăşurat reuniunea americano-europeană la „vârf” din Strassbourg-Kehl. Cu acest prilej, s-a reînnoit parteneriatul transatlantic195. Franţa a revenit în structurile militare ale Alianţei. S-au alăturat oficial NATO Albania şi Croaţia. Participanţii la reuniune au reiterat: dreptul oricărui stat de a se integra în NATO; indivizibilitatea securităţii statelor NATO; deschiderea către OSCE ca organizaţie de prevenire a conflictelor în Eurasia; sprijinul pentru misiunile de securitate şi stabilizare în Balcani; angajamente suplimentare în Afganistan şi stimularea cooperării anti-insurecţionale dintre Afganistan şi Pakistan. NATO se va implica în acţiunile anti-piraterie din zona Cornului Africii (Allied Protector şi Atalanta). Lupta împotriva terorismului internaţional şi misiunile de reconstrucţie şi stabilizare vor figura, în continuare, printre priorităţile NATO. Ucraina şi Georgia vor fi asistate în scopul apropierii de standardele NATO. Se va dezvolta şi Parteneriatul NATO-F. Rusă, ca şi Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul, Parteneriatul pentru Pace etc. Şi securitatea energetică va figura pe lista preocupărilor Alianţei.

Summitul SUA-UE din aprilie 2009 a permis adoptarea de noi măsuri de întărire a parteneriatului transatlantic. Washingtonul va susţine puncte de vedere europene în problema mediului (Conferinţa post-Kyoto). SUA şi UE vor coopera în vederea pacificării şi reconstrucţiei Afganistanului şi sprijinirii Pakistanului. Ambele părţi au cerut ferm Coreii de Nord să înceteze acţiunile nucleare unilaterale şi au pledat pentru o

194 Apud C. Vlad, “Cronica Română”, 11 decembrie 2008.195 www.nato.int Germania susţine necesitatea unor întâlniri periodice UE-F. Rusă pe teme de securitate.

161

nouă abordare a Dosarului nuclear iranian. În plus, SUA şi UE au respins doctrina „împărţirii sferelor de influenţă” în Zona Lărgită a Mării Negre196.

În continuare, NATO trebuie să facă faţă unor provocări importante: în Afganistan, talibanii şi-au intensificat atacurile, profitând şi de slăbiciunile interne ale Pakistanului. F. Rusă reclamă o „sferă proprie de influenţă” şi a acţionat militar şi agresiv în Georgia. De asemenea, F. Rusă recurge la „arama energetică” şi la reţelele proprii de spionaj din Est; autorităţile de la Moscova persecută organizaţiile civice şi media independentă. S-a suspendat implementarea Tratatului CFE. Totodată, s-au amplificat ameninţările la adresa Poloniei, Cehiei şi Ucrainei; se emit pretenţii asupra resurselor Arcticii, ori se îndreaptă armele nucleare spre teritoriul statelor NATO.

F. Rusă încurajează neoficial înarmarea Iranului. SUA şi partenerii NATO trebuie să continue să ofere sprijin democratizării Estului. La începutul anului 2010, raporturile dintre NATO şi F. Rusă au intrat într-o „perioadă de reducere a încordării”. La această situaţie s-a ajuns şi după revizuirea strategiei SUA şi NATO cu privire la apărarea antirachetă (abandonându-se parţial Scutul Antirachetă).

SUA declarau, la 7 aprilie 2010, că raţiunea pentru reducerile de 30% prevăzute în noul tratat START este că, datorită avansurilor în capacităţile şi tehnologiile convenţionale, cum ar fi apărarea antirachetă, sunt necesare mai puţine arme nucleare pentru a ne descuraja adversarii şi a ne proteja aliaţii. Planul stabileşte şi o politică potrivit căreia SUA nu vor folosi arme nucleare împotriva statelor nenucleare, atât timp cât ele sunt de partea Tratatului de Neproliferare Nucleară. Cele care nu sunt, vor fi mai izolate şi mai puţin sigure. Acest plan va asigura o mai bună strategie de apărare a Americii. La fel şi semnarea noului tratat START.

Summitul de Securitate Nucleară de bazează pe securizarea materialelor nucleare vulnerabile din întreaga lume în patru ani. În acelaşi timp. Preşedintele B. Obama e decis să se asigure că armele nucleare americane rămân în siguranţă şi eficiente. S-a cerut Congresului să mărească finanţarea complexului nuclear american cu cinci miliarde dolari în ultimii cinci ani, ceea ce va permite reînnoirea facilităţilor nucleare care îmbătrânesc, recrutarea şi păstrarea celor mai pregătiţi oameni de ştiinţă şi ingineri de care e nevoie pentru menţinerea arsenalului.

Poziţia administraţiei Obama asupra viitorului armelor nucleare tactice staţionate în Europa a fost clarificată la reuniunea informală a miniştrilor de Externe ai ţărilor membre NATO din 23 aprilie de la Tallin, în Estonia. Secretarul american Hillary Clinton a exclus ca aceste arme nucleare tactice (oficial numite „non-strategice”) să fie retrase fără un gest de reciprocitate din partea Rusiei. „În orice reducere (a arsenalelor), scopul nostru este realizarea unui acord cu Rusia pentru întărirea transparenţei în privinţa acestor arme nucleare non-strategice din Europa şi relocalizarea lor departe de teritoriul membrilor NATO”, a declarat H. Clinton. SUA conservă, din anii 1980, aproximativ 200 arme tactice în bazele aeriene din Germania, Italia, Olanda, Belgia şi Turcia. Rusia dispune de circa 2.000 arme tactice desfăşurate faţă de Europa – moştenire a Războiului Rece.

Administraţia americană nu renunţă, formal, la reducerea, într-o bună zi, a numărului acestor arme în Europa, în cadrul politicii de dezarmare nucleară dorită de preşedintele B. Obama. Dar Washingtonul trebuie să ţină seama de părerea tuturor aliaţilor europeni, care sunt divizaţi în această privinţă. Atrasă de discursul lui B. Obama

196 Vezi P. Keller, Revitalizing NATO. Obama’s Neglect Challenge, “American Foreign Policy Interest”, nr. 31, 2009, p. 104 şi urm.

162

despre abolirea armelor nucleare, Germania a fost pe punctul de a sugera retragerea acestor arme tactice din Europa. Norvegia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au urmat-o. aceste luări de poziţie au contrariat Franţa, ataşată ideii de descurajare şi dimensiunii nucleare a NATO. Pentru ţările Europei Centrale şi cele baltice prezenţa acestor arme pe continent are avantajul de a asigura „cuplarea Statelor Unite cu aliaţii lor.

H. Clinton a încercat să dea asigurări: „Cât timp armele nucleare vor exista, NATO va rămâne o alianţă nucleară”. „Prezenţa armelor nucleare în Europa este o parte esenţială a unei descurajări credibile”, a declarat şi secretarul general al Alianţei, Anders Fogh Rasmussen. Totuşi, la începutul anului 2009, într-un raport remis secretarului american al Apărării, Robert Gates, experţii au considerat utilitatea acestor arme ca fiind relativă, ele fiind deja învechite. Experţii erau de părere că „umbrela” americană desfăşurată asupra Europei ar putea fi asigurată prin alte mijloace, ca rachetele cu rază lungă de acţiune aflate în Statele Unite.

Administraţia Obama pare să dorească să câştige timp în faţa aliaţilor săi divizaţi şi să lege proiectul scutului antirachetă de cel al NATO şi, în acelaşi timp, cunoaşte reticenţele Rusiei de a-şi reduce stocurile de arme tactice. Rusia ţine la forţa sa de lovire, care compensează inferioritatea armamentului său convenţional. Expertul rus Serghei Karaganov, apropiat al puterii, prevenea că deschiderea unei dezbateri asupra armelor tactice „ar face jocul inamicilor reformei radicale a armatei ruse”.

La 27 mai 2009, fostul secretar de stat Madeline Albright şi un grup de experţi de politică externă au întocmit un raport intitulat „NATO 2020: securitate asigurată, angajament dinamic”. Vorbind în cadrul Consiliului pentru Relaţii Externe pe 27 mai, M. Albright a subliniat noul concept strategic pentru NATO, remarcile sale dând glas întrebării multora: are Rusia un loc în Alianţă? Rusia vede expansiunea NATO, în special în Europa Centrală şi de Est ca pe o ameninţare majoră la securitatea sa., dar M. Albright este de părere că nimeni nu trebuie exclus din NATO – nici măcar Rusia. „Problema este dacă ei doresc să devină membri NATO. Cred că trebuie să vrei să devii membru, să ai o democraţie funcţională şi să te asiguri că nu introduci o serie de conflicte în Alianţă. Cred că acesta a fost marile acorduri cu care ţările din Europa Centrală şi de Est au intrat în NATO. Au existat unele conflicte endemice – România-Ungaria – pe care au trebuit să le rezolve”.

Grupul de experţi au acordat o înaltă importanţă cooperării dintre NATO şi Rusia, inclusiv continuarea lucrărilor Consiliului NATO-Rusia, reluate din nou după întreruperea ce a urmat războiului Rusia-Georgia din 2008. „Consiliul NATO-Rusia oferă un foarte bun dialog. Am simţit că există teme asupra cărora trebuie să lucrăm împreună: antiterorism, trafic de droguri, schimbările climatice. O varietate de teme pe care le avem în comun şi asupra cărora am specificat în acest raport că vom lucra împreună, în special în privinţa rachetelor de apărare”, a spus M. Albright. Au existat discuţii asupra rolului schimbat al NATO şi lecţiile învăţate din experienţa din Afganistan. Operaţiile în curs din Afganistan, lansate după atacurile teroriste din SUA din 11 septembrie 2001 au fost primul test militar la distanţă major pentru NATO. M. Albright este de părere că Afganistanul s-a dovedit o lecţie majoră pentru Alianţă şi lupta sa pentru securitate în secolul XXI. „Unii au spus: „Afganistanul este ultimul test pentru NATO şi orice s-ar întâmpla în Afganistan va afecta NATO pentru totdeauna”. Noi nu am mers pe această cale. Am luat-o ca pe o lecţie”, a declarat ea. M. Albright a discutat şi despre candidaturile Georgiei şi Ucrainei la NATO. Ambele ţări au instituit structuri parteneriale

163

cu Alianţa sub forma comisiilor NATO-Georgia şi NATO-Ucraina, dar aceste mecanisme nu au fost întotdeauna suficiente. Albright a spus că NATO recunoaşte eşecul structurii parteneriale cu Georgia, când legăturile NATO nu au putut preveni declanşarea ostilităţilor cu Rusia în 2008.

Georgia este încă dornică să adere la Alianţă, dar Ucraina s-a îndepărtat tot mai mult de NATO odată cu accederea la preşedinţie a liderului pro-moscovit Viktor Ianukovici, care a anunţat că ţelul ţării sale de a adera la NATO este oficial amânat. „Conferinţa NATO din 2008 de la Bucureşti a decis ca Georgia şi Ucraina să devină membre NATO. Şi iată că populaţia din Ucraina, sau guvernul Ucrainei nu doreşte să adere la NATO”, a spus Albright, adăugând: „Şi unul din lucrurile pe care ne-am străduit din greu să le explicăm Rusiei a fost că NATO este o organizaţie voluntară”. În ciuda situaţiilor problematice din Georgia şi Ucraina, a spus Albright, grupul de experţi recomandă menţinerea canalelor de comunicaţie cu aceste ţări. „Am spus că cele două Comisii – NATO-Ucraina şi NATO-Georgia – trebuie să continue să opereze ca şi canale de comunicaţie, indiferent ce se va întâmpla în viitor, deoarece acestea au fost modalităţi de lucru cu aceste două ţări. Aşa încât structurile rămân”, a declarat Albright, adăugând că ţările aspirante trebuie să înţeleagă că a fi membru NATO nu este doar un privilegiu, ci implică şi responsabilităţi, arătând că chiar şi unele state membre nu şi-au onorat obligaţiile financiare faţă de alianţa militară. „Unul din lucrurile care ar trebui să se întâmple cu NATO este că fiecare ţară trebuie să dea 2% din PIB-ul său la NATO. Doar şase ţări din 28 au făcut-o”, a notat ea.

Grupul de experţi a recomandat ca NATO să continue să vadă Moscova ca un potenţial partener, nu ca potenţială ameninţare, în special în privinţa apărării antirachetă. Din punct de vedere militar, ameninţarea unui atac convenţional din partea forţelor ruse foarte îndepărtat. Alianţa are ochii aţintiţi asupra altor pericole. Politica uşilor deschise stipulată de Articolul 10 este unul din punctele cele mai controversate în relaţia NATO-Rusia. Permisiunea acordată Georgiei de a deveni, cândva, membru deplin al NATO a fost cauza imediată a războiului dintre Rusia şi Georgia în 2008 şi a accentuat conflictul dintre ţările baltice şi fostul lor conducător sovietic. Pentru NATO, politica uşilor deschise este o problemă de loialitate. Previne exercitarea dreptului de veto din partea oricărui membru şi permite Alianţei extinderea continuă în spaţiul european, dacă şi pe măsură ce orice stat individual decide că este gata să se alăture. Ca o soluţie a acestei probleme contencioase, în conceptul final al Strategiei se va face, foarte probabil, afirmaţia că nici un stat non-membru al NATO nu poate bloca aderarea unui alt stat. Raportul recomandă ca acest concept să reafirme existenţa politicii uşilor deschise, fără nici o referinţă la problemele create de Articolul 10.

„NATO 2020” sugerează adâncirea parteneriatului cu OSCE, care permite angajarea instituţionalizată cu Rusie şi alte ţări non-membre NATO, în special utilizarea concentrării OSCE asupra securităţii „soft” în completarea securităţii „hard” a NATO. Este un obiectiv valoros, chiar dacă nu este foarte clar cum va fi aplicat în practică. NATO şi OSCE colaborează deja în zone precum Balcanii; nu pare posibil ca Rusia să permită NATO să utilizeze dotările OSCE în scopurile sale proprii, în altă parte. Deşi menţionat pe scurt, raportul menţionează crearea de legături mai formale cu alte grupări regionale politice sau de securitate, precum Organizaţia Statelor Americane, Consiliul de Cooperare din Golf şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai şi Organizaţia Tratatului de Securitate Colectiv. Penultimul este un bloc Central-asiatic dominat de Rusia şi China;

164

ultimul este un grup post-sovietic de securitate condus de Moscova. Până acum NATO nu a luat în considerare aceste două organizaţii din două motive: ele sunt văzute ca „tigri de hârtie”, care găzduiesc summituri şi emit comunicate mai degrabă, decât să contribuie la securitatea colectivă; în al doilea rând, ele sunt văzute ca legitimând dominaţia Rusiei asupra fostului spaţiu sovietic, o situaţie cu care Alianţa nu este de acord. Deşi ONU a încheiat recent un acord formal cu OTSC, crearea unui parteneriat formal cu acest bloc sau cu OCS ar fi o mişcare surprinzătoare din partea NATO, iar autorii raportului trebuie să fi fost conştienţi de ramificaţiile unei astfel de mişcări, sugerând că, în căutarea unei apropieri şi în dorinţa de a nu se extinde prea mult, Alianţa ar putea oferi cel puţin o recunoaştere parţială şi tacită a influenţei Moscovei în Eurasia. Pentru Tbilisi, acest lucru ar fi demoralizant; deşi invazia Rusiei din 2008 a fost unilaterală, reacţia NATO este o probă a faptului că Vestul acordă prioritate Rusiei faţă de aliaţii mai mici, precum Georgia. Ceea ce ar putea încuraja Georgia, dată fiind poziţia sa pe ruta energetică din Caspica spre Vest, este afirmaţia raportului cum că problemele de securitate energetică „trebuie să ocupe un loc proeminent în stabilirea strategiei şi în planificarea posibilelor activităţi ale NATO”, ceea ce reprezintă o conştientizare crescută a Alianţei, exprimată pentru prima dată la Summitul de la Bucureşti, a faptului că conflictele pentru resursele energetice vor deveni tot mai mult un pericol în secolul XXI. Ar putea fi un semnal pentru un angajament mai puternic cu Georgia şi Azerbaidjan pentru securizarea rutelor lor energetice. În esenţă, raportul nu este unul revoluţionar. Aşa cum observa o analiză a Brooking Institution, recomandările sale „nu se ridică întotdeauna la măsura viziunii şi mândriei pe care mulţi o cred necesară pentru revigorarea NATO şi reînnoirea sensului şi scopurilor sale”. Oricum, recomandările sale sunt o indicaţie utilă privind conţinutul noului Concept Strategic. Implicaţiile pentru regiunea Caspicii ar putea fi semnificative.

La 1 iunie 2010, preşedintele B. Obama a prezentat prima sa Strategie Naţională de Securitate. Observatorii şi analiştii şi-au îndreptat atenţia asupra diferenţelor faţă de Strategia administraţiei Bush. Administraţia Obama reprezintă o direcţie nouă atât prin „ bazarea mai mult pe aliaţii SUA” decât fostul preşedinte G. Bush, cât şi prin repudierea unilateralismului lui Bush. În realitate, documentul nu face nici unul din aceste lucruri. Se utilizează cuvinte ca „diplomaţie” şi „aliaţi” cu aceeaşi rată ca şi în Strategia Naţională de Securitate a lui G. Bush din 2006 şi se afirmă că America „îşi rezervă dreptul de a acţiona unilateral dacă este necesară apărarea naţiunii noastre şi a intereselor noastre”, dar aceste puncte sunt minore şi distrag atenţia de la aspectele mai semnificative ale Strategiei Obama.

Observatori mai perspicace au avut dificultăţi în caracterizarea documentului strategiei, deoarece este mult mai lung decât declaraţiile fostei strategii naţionale şi, în mult privinţe pare a fi similar acesteia ca substanţă, dar analizând textul cuvânt cu cuvânt, au descoperit că Strategia Naţională de Securitate relevă multe atât prin ceea ce nu spune despre subiectele importante, cât şi prin ceea ce spune despre altele. Lucrul cel mai notabil este că SNS a lui Obama nu evidenţiază prea mult valorile americane în comparaţie cu predecesorii săi. Cuvintele „libertate” şi „independenţă”, de exemplu, apar numai de 14 ori în text, ceea ce este uimitor în comparaţie cu SNS Bush din 2006, care amintea aceste principii nu mai puţin de 110 ori – şi încă într-un document substanţial mai scurt. Similar, în discursul de 30.000 cuvinte al lui Obama, termenul „democraţie” apare doar de jumătate de ori faţă de cel al lui Bush şi aceasta nu este o simplă diferenţă între o conducere Democrată şi una Republicană: fostul preşedinte Bill Clinton menţiona

165

cuvântul „democraţie” de 73 ori în Strategia sa Naţională de Securitate din 1996, de trei ori mai mult ca Obama. Obama declară că „valorile americane” ca libertate şi guvernare democratică sunt „sursa esenţială a puterii noastre”. Atunci de ce sunt menţionate atât de puţin în document? Răspunsul este că echipa lui Obama a fost destul de „rece” faţă de ideea de democraţie de la instalarea la Casa Albă, parţial pentru a evita aparenţa similarităţii cu administraţia Bush şi parţial pentru a evita trezirea sensibilităţilor regimurilor absolutiste cu care spera să angajeze relaţii. Tăcerea relativă asupra temelor de opresiune politică, din Iran la Venezuela, a fost deja un indicator al acestui demers. Diminuarea retoricii Strategiei în comparaţie cu versiunile precedente în privinţa valorilor pentru care dizidenţii din aceste ţări au luptat, arată că această tendinţă va continua. În schimb, Strategia spune că valorile americane de bază vor fi răspândite prin „puterea exemplului american”, dar, aşa cum sublinia fostul oficial al Consiliului Naţional pentru Securitate Will Inboden, „adesea nu este suficient să fii doar un exemplu”. Popoarele care suferă sun opresiunea despoţilor nu au nevoie de lecţii de clasă şcolară despre cât de „liberi” sunt americanii. Ei au nevoie de asistenţă concretă. Până acum, însă, administraţia Obama a fost reticentă în adoptare acestei logici.

Este de asemenea interesant de observat ceea ce administraţia Obama a ales să spună. Politicii interne i se acordă o neobişnuită importanţă într-un document care în mod normal este concentrat pe probleme şi oportunităţi geopolitice. De exemplu, termeni ca „educaţie” şi „schimbări climatice” apar mai des decât „terorism”, „arme de distrugere în masă”, „Irak”, „Afganistan” sau „Coreea de Nord”. Alte cuvinte cheie apărute adesea sunt „sănătate”, „mediu” şi „crearea de locuri de muncă”. Într-adevăr, aproape un sfert din temele Strategiei sunt dedicate problemelor interne. Mesajul ce se poate descifra este: Nu ne putem proiecta puterea în afară decât dacă suntem puternici acasă. Destul de adevărat. Dar pe baza acestei premise, una din cele mai importante componente ale Strategiei dă impresia alarmantă că administraţia Obama doreşte să se refere la teme ca „sănătatea” ca făcând parte din problemele de securitate naţională.

Deşi probleme ca acestea sunt importante, includerea lor în tema „securităţii naţionale” riscă să supra-definească termenul însuşi. Aşa cum explica Peter Feaver politolog la Universitatea Duke şi fost oficial al Consiliului pentru Securitate Naţională: „Prin această logică, nu se poate trasa o linie de demarcaţie între ceea ce aparţine acestui document şi ceea ce nu-i aparţine”. Rezultatul? Echipa Obama pare a nu acorda suficientă atenţie multor ameninţări reale, tangibile la adresa securităţii naţionale. Totuşi, documentul aduce noi puncte pozitive faţă de celelalte strategii naţionale. Administraţia Obama a recunoscut clar nevoia de a lupta împotriva ameninţărilor cibernetice, la care se face aluzie de 24 ori în text, faţă de o singură menţionare în timpul administraţiei Bush din 2006. În final, totul pare un joc retoric, dar într-un document ca Strategia Naţională de Securitate, fiecare cuvânt contează şi Casa Albă ştie acest lucru. textul va fi analizat în detaliu de public, presă, Congres şi în special de guvernele străine pentru a înţelege mai bine viziunea mondială a preşedintelui. Reuniunea NATO la nivel înalt (şi NATO-F. Rusă, NATO-Ucraina) de la Lisabona din 20-21 noiembrie 2010 a acceptat Noul Concept Strategic al Alianţei. NATO va continua „afganizarea” conflictului din Afganistan. Din 2014 guvernul afgan va prelua misiunea strategică de securizare a ţării. S-a ameliorat parţial securitatea în provinciile Helmand şi Kandahar. Aliaţii vor instala un sistem defensiv antirachetă (cu cheltuieli de 200 milioane euro pentru următorii 10 ani) şi vor spori angajamentele externe antiteroriste. Consiliul NATO-F. Rusă (20

166

noiembrie) s-a axat pe adâncirea cooperării antiteroriste; va fi posibilă o cooperare antirachetă între cele două părţi. F. Rusă este considerată un partener al NATO.

Summit-ul UE-SUA din 20 noiembrie 2010. SUA şi UE formează o comunitate democratică de 800 milioane oameni. Cooperarea va fi stimulată de TEC. Consiliul pentru Energie va promova proiecte comune de mediu. Se va aprofunda cooperarea strategică UE-SUA. Ambele părţi vor coopera pentru combaterea terorismului, inclusiv în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

8.4. OSCEOrganizaţia, centrată pe securitatea şi stabilitatea europeană, dispune de structuri

specializate, precum Consiliul Ministerial, Consiliul Superior, un Comitet Permanent şi o Adunare Parlamentară. Statele membre consideră organizaţia „un prim instrument pentru avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor şi managementul crizelor”. Crizele din Bosnia-Herţegovina, Cecenia şi Kosovo au arătata că organizaţia are o eficienţă mediocră.

Summit-ul de la Budapesta din 1994 a decis creşterea competenţei preşedintelui executiv şi a secretarului general, a secretariatului, a Înaltului Comisar pentru minorităţi Naţionale şi a Biroului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului, a Curţii pentru Conciliere şi Arbitraj. S-a aprobat şi codul de conduită în problemele politico-militare ale securităţii, în care este stipulat rolul forţelor armate în societăţile democratice.

În prezent, OSCE are un rol special în prevenirea conflictelor şi din tradiţia consolidată a utilizării unui dialog deschis şi a regulii consensului (acum, consens minus unu).

Ca priorităţi, se pot evidenţia: consolidarea valorilor comune ale statelor membre şi ajutarea lor în construirea societăţii civile democratice, bazate pe supremaţia legii; prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi readucerea păcii în zonele de conflict; surmontarea unor deficite reale ori numai presupuse ale stării de securitate a statelor membre şi prevenirea unor noi destructurări ale acestora, prin promovarea unui sistem regional de securitate bazat pe cooperare.

O problemă rezidă, însă, în direcţia dezvoltării organizaţiei în contextul tensiunilor Est - Vest. De exemplu, se observă că OSCE nu a reuşit să blocheze nici independenţa Kosovo şi nici conflictul ruso-georgian.

9. MODELE ALE SECURITĂŢII: SECURITATEA COLECTIVĂ; APĂRARE COLECTIVĂ (ALINIERE);

NEUTRALITATE; NEALINIERE

Securitate colectivă şi securitate naţională – determinare şi corelaţii 9.1. Securitate colectivă - origine şi trăsături distinctive

În esenţa sistemul securităţii colective a statelor are o destinaţie preventivă. Ne vom convinge în aceasta cunoscând originea, particularităţile, modul de funcţionare a acestui sistem.

167

Securitatea colectivă a statelor este definită ca un sistem al puterii în care fiecare stat şi-ar garanta securitatea şi independenţa cu participarea oricarui alt stat. Altfel zis, asigurarea unei stări a relaţiilor internaţionale, care exclude încălcarea păcii sau a ameninţării securităţii popoarelor în orice formă, cu eforturile comune ale statelor în cadrului universal sau regional este numită securitate colectivă. Esenţa acestui model se bazează pe participare şi obligativitate. În virtutea condiţiilor numite, un stat agresor urmează să întâmpine o opoziţie unită a întregii comunităţi mondiale.

Conceptul securităţii colective este întemeiat pe acordul tuturor sau al majorităţii statelor să întreprindă acţiuni comune împotriva oricărei naţiuni care în mod nelegitim încalcă pacea. Pentru a fi efectiv sistemul securităţii colective, se cere acordul statelor de a apăra status quo, de a fi împotriva schimbării lui violente, de a asigura definitiv că vor fi luate măsuri împotriva statului care încalcă prevederile normelor internaţionale pentru menţinerea păcii precum şi predispunerea statelor neafectate direct de aceste încălcări de a participa în sancţiuni împotriva agresorului. Teoretic sistemul securităţii colective este bazat pe presupunerea că nici un stat, probabil, nu va dori să schimbe puterea şi ordinea comunităţii mondiale, iar dacă agresiunea are loc, atunci toţi îşi vor onora angajamentul de a întreprinde acţiuni de opunere corespunzătoare.

Sistemul securităţii colective nu trebuie să fie confundat cu o alianţă sau cu sistemul de echilibrare a puterii197.

După cum se menţionează în Enciclopedia de drept internaţional „Ideea generală a conceptului securităţii colective este de a instituţionaliza folosirea legală a forţei şi de a reduce recurgerea la apărarea ca instrument, într-o oarecare măsură nematur, de asigurare a normelor de drept internaţional“198. În acest izvor se conţine o descriere concisă a originii şi trăsăturilor distinctive ale securităţii colective a statelor care vor fi enumerate mai jos.

Securitate colectivă199 - Concept bazat pe principiile dreptului internaţional ce presupune un angajament mondial în formarea păcii şi securităţii internaţionale, care să lege juridic toate naţiunile, fiind prima încercare de instituţionalizare şi respectare a primatului dreptului internaţional în scopul asigurării securităţii tuturor naţiunilor

Conform specialiştilor din domeniul relaţiilor internaţionale, noţiunea securităţii colective îşi ia începutul în schemele teoretice ale păcii perpetuume propuse de către unii filosofi şi gânditori pe parcursul istoriei200. Deşi există diferenţă evidentă în felul de a trata problema şi ideile propagate de aceştia aveau unele semne comune. Odată ce comunităţii internaţionale îi lipseşte o autoritate centrală pentru promovarea şi asigurarea normelor de drept şi menţinerea păcii, este necesar de a prevedea o soluţie pentru o astfel de autoritate. Aceasta putea fi făcut prin organizarea apărării comune a tuturor statelor împotriva folosirii nelegale a forţei şi prin reducerea la minimum a dreptului şi necesităţii statelor de a intreprinde măsuri individuale în acest scop.

Originea ideii securităţii colective în practica statelor poate fi găsită în eforturile puterilor europene de a menţine pacea şi securitatea în perioada secolului XIX în cadrul sistemului internaţional „Concert of Europe“. 197 Jack C. Plano, Roy Olton, The International relations Dictionary 4-th edition, Western Michigan University ABC-CLIO, Santa Barbara, California, Oxford, England, 1988, p.477.198 Bernhardt R., Encyclopedia of Public International Law, Volume one, 1992, p. 646.199 „Securitate colectivă = stare a relaţiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni” - definiţie conform DEX 09.200 G.I. Morozov, Organizaţii internaţionale. Unele întrebări în teorie, 1974.

168

Cu toate că acest sistem uneori este asociat cu conceptul balanţei puterilor, structura lui poseda trăsături ale securităţii colective după cum prevede conceptul de astăzi, deoarece prevedea nu numai apărarea comună împotriva unui pericol extern, dar şi acţiuni colective ale marilor puteri europene împotriva oricărui potenţial duşman în limitele propriilor lor rînduri.

Atunci când „Concert of Europe“ a dat semne definitive de dezintegrare, ideea securităţii colective mai insistent era propagată de către mişcarea pacifistă de la sfîrşitul secolului XIX. Printre avocaţii proeminenţi ai unui mecanism instituţionalizat pentru menţinerea păcii, văzut ca o organizaţie universală a statelor în scopul acţiunii colective şi responsabilităţii în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, este juristul german Walter Schicking.

Numai după experienţa dezastruoasă a primului război mondial ideea unui sistem instituţionalizat al securităţii colective a fost realizat prin formarea Ligii Naţiunilor201, iar odată cu falimentul ei (în perioada de până şi în timpul celui de-al doilea război mondial) de către Organizaţia Naţiunilor Unite.

Conceptul securităţii colective, după cum a fost dezvoltat, este îndreptat împotriva aplicării nelegale a forţei de către unul sau câteva state din cadrul grupului de state ce formează sistemul securităţii colective însăşi şi nu împotriva unei ameninţări externe.

Sistemul securităţii colective este pus în acţiune în cazul aplicării nelegale a forţei de un stat aparte sau de o grupă de state-membre ale acestui sistem, cu excepţia cazurilor de autoapărare sau de aplicare a forţei de către însuşi sistemul securităţii colective.

Aplicarea forţei în scop de autoapărare de către un stat, care este victima atacului armat, este legală numai ad interim, adică atâta timp până când mecanismul securităţii colective pentru protecţia statului victimă nu va fi adus în acţiune.

Ca formă instituţionalizată de cooperare a statelor (în termeni juridici - ca o organizaţie internaţională), sistemul securităţii colective se deosebeşte de alianţele tradiţionale. Alianţa înseamnă o configurare a puterii în care statul caută să obţină securitatea şi oportunitatea de a-şi avansa interesele naţionale prin unirea forţei sale cu cea a unui sau mai multor state cu interese similare. Modelul alianţei presupune decizia de a schimba sau a menţine echilibrul puterii la nivel local, regional sau global. De obicei, astfel de acţiuni, sunt urmate de alte părţi, care de asemenea caută parteneri de alianţă. Aşadar modelul alianţei prezintă aparenţa tipică de bloc contra bloc. De cele mai dese ori alianţa este formată prin tratate de alianţă, care conţine acordul statelor membre de a susţine militar în cazul unui atac împotriva unui stat membru al alianţei.

Alianţele pot fi bilaterale sau multilaterale, închise sau deschise, înalt organizate, de scurtă sau lungă durată şi pot fi îndreptate spre prevenirea războiului sau învingerea în război. Adică defensive sau ofensive, agresive. Alianţele agresive sânt astăzi nule de drept, întrucât au un obiect ilicit202.

Din cele expuse reiese că este incorectă folosirea termenului securitatea colectivă în descrierea acordurilor de alianţă, adică de bloc. Astfel de grupuri ca NATO, fostul Pact de la Varşovia, Pactul de la Rio nu pot să fie atribuite la categoria de

201 Ţaţomir N., Drept Internaţional contemporan. Partea I, Iaşi, 1972, p.216.202 Cloşcă I., Dicţionar de drept internaţional public, Bucureşti, 1982, p.20.

169

aranjament al securităţii colective regionale. Organizaţiile numite sunt exemple de alianţe şi nu modele ale securităţii colective.

O distincţie importantă între alianţele tradiţionale şi sistemul securităţii colective poate fi văzută în faptul (cu toate că ambele sunt bazate pe acorduri sau tratate internaţionale obligatorii) că îndatoririle luate de membrii unei alianţe se răsfrîng nu atât de departe şi au mai puţin efect asupra drepturilor lor suverane decât obligaţiile impuse asupra membrilor sistemului securităţii colective. De exemplu, se lasă la viziunea proprie a membrului unei alianţe de a determina este sau nu un act de agresiune săvîrşit împotriva altui membru al alianţei şi ce acţiune trebuie să fie întreprinsă, în timp ce în sistemul securităţii colective o astfel de determinare este conferită unui organ internaţional hotărârea căruia teoretic este prevăzut ca avînd efect obligatoriu. Deosebirea devine mai puţin stringentă dacă luăm în considerare alianţele de tip modern. Aceste noi forme de alianţe sunt înalt instituţionalizate203 şi, de regulă, prevăd procedura pentru primirea hotărîrilor care, cel puţin practic dacă nu legal, poate rezulta în măsuri nu mai puţin efective decât cele întreprinse de către organul respectiv al sistemului securităţii colective.

Un alt semn distinctiv al securităţii colective în comparaţie cu alianţele se manifestă în faptul că sistemul securităţii colective primordial este dedicat menţinerii păcii şi securităţii între membrii săi. Pe când menţinerea păcii de către alianţe tinde să fie realizată fie prin deteriorarea agresorului potenţial din afara alianţei, fie prin păstrarea echilibrului de forţă între alianţele concurente. Este scopul principal al sistemului securităţii colective să tuteleze de orice act de agresiune din partea unui stat membru împotriva altui stat membru. Aceasta se cere să fie efectuat prin aplicarea sau ameninţarea de a aplica forţa comună a tuturor statelor membre împotriva actualului sau potenţialului agresor. Trebuie de menţionat că tipurile alianţelor moderne au luat asupra sa responsabilităţi similare. Astfel, în practica statelor deosebirile teoretice între sistemele securităţii colective şi alianţe au devenit întrucâtva atenuate. “Vechiul concept al securităţii“ de la cine şi pentru ce ”devine marginalizat de formula securităţii pentru toţi”204.

Pentru propria funcţionare a sistemului securităţii colective este necesar a cunoaşte un anumit număr de cerinţe militare, politice şi juridice. După cum s-a menţionat mai sus, securitatea colectivă este bazată, din punct de vedere militar, pe ideea că potenţialul agresor din limitele sistemului trebuie să fie ori deteriorat, reţinut de la agresiune împotriva altui stat membru, ori istovit.

Prin urmare, prima condiţie esenţială în funcţionarea sistemului securităţii colective este existenţa forţei pentru menţinerea păcii, care în mod ideal ar trebui să fie mai puternică decât cea mai puternică forţă militară mobilizată de un agresor, sau chiar de o grupă de agresori. Ar trebui să fie destul de puternică ca să balanseze forţa militară al agresorului, în stare de a face succesul militar al agresorului imposibil. Scenariul balanţei forţei militare este însă numai de o valoare teoretică, în timp ce sistemul securităţii colective, care ar fi divizat în lagăre opuse de putere similară, ar înceta politic să existe.

203 Extending Security in the Euro-Atlantic Area. The role of NATO and its partner countries, 0461-98 NATO.204 Alexander Tchoubarian “ The European Idea in History in the Nineteenth and Twentieth Century”. Frank Cass, 1994.

170

O altă cerinţă pentru funcţionarea proprie a securităţii colective este standardul înalt al solidarităţii politice sau consensusul între statele membre. Aşa cum organul central însărcinat cu răspunderea pentru menţinerea păcii este dependent de voinţa statelor membre de a pune la dispoziţie forţa militară necesară pentru realizarea acestei sarcini, gradul înalt al consensului politic este conditio sine qua non pentru sancţiuni efective împotriva statului potenţial agresor. Dacă un mare număr de state membre nu-şi vor îndeplini obligaţiile de a participa în acţiunea colectivă împotriva agresorului, atunci întreg sistemul va fi sortit falimentului.

Principala cerinţă juridică a securităţii colective este interzicerea generală a aplicării forţei cu excepţia autorizării de către organul competent central al sistemului securităţii colective sau în cazurile autoapărării. Cu toate că dreptul internaţional contemporan recunoaşte dreptul la autoapărare205, membrii sistemului securităţii colective pledează ei înşişi să se unească în apărare comună împotriva oricărui act de agresiune şi în aşa mod să facă inutilă autoapărarea individuală. Astfel, conceptul juridic al securităţii colective şi dreptul la autoapărare nu se exclud. Autoapărarea este redusă la o măsură temporară care poate fi întreprinsă numai până când mecanismul apărării colective începe să funcţioneze. Art.51 al Cartei ONU permite autoapărarea individuală numai până când ONU ia măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

O altă cerinţă juridică constă în recunoaşterea clară a criteriilor de apărare referitor la faptul ce constituie un act de agresiune. Din punctul de vedere al complexităţii problemei legate de definirea agresiunii este foarte important să se prevadă printr-o procedură convenită de a determina dacă a avut loc un act de agresiune sau nu.

Cel mai corespunzător mod de a rezolva această problemă este cel de a împuternici autoritatea centrală a sistemului securităţii colective să facă o astfel de determinare cu putere obligatorie pentru toate statele membre, după cum este prevăzut în articolele 25 şi 39 ale Cartei ONU. Deoarece membrii sistemului securităţii colective sunt sub obligaţia strictă de a nu aplica forţa în urmărirea intereselor lor naţionale sau asigurarea drepturilor lor legale, există acordul general ca în acelaşi sens sistemul securităţii colective în mod necesar trebuie să prevadă măsuri adecvate pentru rezolvarea paşnică a diferendelor. Evident, interzicerea aplicării forţei ca atare nu duce la dispariţia rădăcinii pricinilor conflictelor armate. Prin urmare, statele membre sunt chemate să obţină rezolvarea paşnică a diferendelor unde acestea din urmă nu ar apărea.

Sistemul securităţii colective poate să prevadă pentru aceasta organele de conciliere, arbitrajul sau chiar proceduri judiciare. Este adevărat că scopul primordial al securităţii colective constituie numai evitarea aplicării forţei, reeşind din aceasta unii autori susţin că statele membre nu sunt obligate să rezolve diferendele lor printr-o procedură particulară sau pe calea prescrisă de autoritatea centrală sau alţi membri. Statele pot chiar să lase problemele lor nerezolvate atât cât nu vor apela la aplicarea forţei.

Această ultimă afirmare nu este însă indiscutabilă. Totodată se sugerează precum că securitatea colectivă efectivă ar trebui să prevadă căi şi mijloace despre schimbări paşnice. Se argumentează că nu e suficient ca securitatea colectivă să asigure efectiv absenţa aplicării forţei. Mai degrabă ea ar trebui să-şi ia drept sarcină stabilirea unei ordini universale şi regionale mai juste şi echitabile, oriunde şi oricând ar fi necesar. O pace şi o securitate stabilă poate fi garantată numai prin iniţierea cu succes a

205 Oscar Schachter, International Law in Theory and Practice, Dordrecht/ Boston/London, 1994, p.149.

171

schimbărilor paşnice206. Însă chiar dacă realizarea schimbărilor paşnice este de importanţă majoră pentru menţinerea păcii şi securităţii, conceptul securităţii colective va fi supraîncărcat dacă ar include şi mecanismul schimbărilor paşnice. Într-adevăr, schimbările paşnice ar trebui prevăzute drept concept colateral celui al securităţii colective.

Totodată, se cere a fi menţionat că “o verigă de o importanţă capitală a unui sistem de securitate colectivă rezidă în realizarea dezarmării”. Argumente de logică juridică incontestabile confirmă această axiomă şi anume: „Dacă dreptul internaţional interzice recurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, condamnă războiul de agresiune ca cea mai gravă crimă internaţională, impune statelor să-şi rezolve diferendele dintre ele numai cu folosirea mijloacelor paşnice, pentru a garanta realizarea deplină a acestor obligaţii, statele trebuie să înlăture însăţi instrumentele ameninţării cu forţa sau recurgerii la forţă-armele”207.

Prin politică externă înţelegem totalitatea scopurilor pe care un stat le urmăreşte şi a sarcinilor pe care şi le asumă pe plan internaţional precum şi totalitatea metodelor şi mijloacelor prin care statul acţionează pentru realizarea lor.

În politica externă, ca şi în cadrul relaţiilor internaţionale, în general, statele reacţionează în mod diferit. Pentru analizarea acestor atitudini diferite, este necesar a se avea în vedere în ce măsură analiza factorilor sistemici se reflectă în politica externă, factorii de natură subiectivă, şi sensul (înţelesul) de strategie în politica externă.

Politica externă şi analiza ei are în vedere instituţii şi proceduri care sunt diferite de la ţară la ţară, în funcţie de regimul politic, procesul decizional, circumstanţele în care se derulează procesul politicii externe şi anumiţi factori psihologici. Politica externă poate fi elaborată sau întâmplătoare. Ea este influenţată de gradul de urgenţă a deciziei, tipul de guvernământ şi semnificaţia problemei în care trebuie luată decizia, semnificaţia diferind de la ţară la ţară.

Politica externă se referă la scopurile urmărite de statele naţionale şi la instrumentele de natură politică, diplomatică, economico-militară, care sunt mobilizate pentru aceste scopuri şi planuri. În general, există două tipuri de conduită în politica externă: unul în cadrul căruia statele au o atitudine dinamică, creativă, imaginativă în arena internaţională şi un al doilea, în cadrul căruia statele preferă doar să reacţioneze la impulsurile de pe arena internaţională, desigur, cât mai mult posibil, în felul în care sunt catalizate interesele proprii.

Există cel puţin patru scopuri comune ale statelor lumii contemporane, în ceea ce priveşte promovarea politicii externe:

diminuarea vulnerabilităţilor în scopul asigurării securităţii naţionale;

posibilitatea asigurării de decizii şi acţiuni autonome;

asigurarea bunăstării statului şi a cetăţenilor săi;

asigurarea unui statut şi prestigiu cat mai ridicate şi avantajoase, comparativ cu alte state, pe plan regional şi global.

206 Bernhardt R., Encyclopedia of Public International Law, Volume one, 1992, p. 648.207 Geamănu G., Drept internaţional public, vol.II, Bucureşti, 1983, p.255.

172

Ordinea celor patru scopuri nu este aceeaşi în toate momentele, ci se modifică în funcţie de necesităţi (interese) de moment. Realizarea scopurilor politicii externe este mult mai dependentă de resursele statului, într-un moment sau altul al evoluţiei sale social-economice.

Raporturile de politică externă între un stat şi alţi actori (state, uniuni de state, organisme internaţionale, alianţe militare şi alţi actori posibili) pot fi de trei feluri:

de aliniere - formală sau informală; de neutralitate; de nealiniere;

Alinierea presupune, din punctul de vedere al forţelor care o catalizează (ele sunt oficialităţi), de a reduce opţiunile politice ale altor grupuri sau deţinători de opinii, la acelea promovate de ele. Opoziţia faţă de politica de aliniere se elimină prin acţiuni de persuasiune, propagandă, luptă politică şi mijloace neconvenţionale. Alinierea presupune subordonarea iniţiativelor politice, economice şi militare ale unui stat de către o mare putere, sau de către un grup de state, sau de către un organism supranaţional. În cadrul proceselor de aliniere din epoca contemporană, s-au semnalat fenomene cum ar fi presiunile în scopul alinierii (integrării), alinierea împotriva principiilor democratice şi a voinţei popoarelor. În cadrul politicii de aliniere, interesele statelor mai puternice sunt promovate cu prioritate.

În perioada războiului rece a apărut şi s-a dezvoltat politica de neutralitate, concepţie de politică externă care tindea să evite participarea obligatorie a statelor la înfruntările dintre state sau dintre blocurile politico militare din acel timp.

O formă de operare în cadrul politicii externe este căutarea de interese şi soluţii comune, care deschide calea multilateralismului, respectiv a angajării statului în relaţii globale şi regionale. Identificarea de interese şi soluţii comune se opreşte adeseori doar la forma bilaterală. Atitudinea activă, pe această linie, presupune nu numai a încheia acţiuni, dar şi a rezista iniţiativei atitudinilor propuse de actorii care au alte interese. Importante sunt, în cazul unei acţiuni active: poziţia statului faţă de interesul naţional, modul în care statul îşi exprimă sau nu voinţa, intervenţionismul sau non-intervenţionismului, folosirea forţei în raporturile bilaterale sau regionale şi altele.

Formularea strategiilor este una dintre cele mai importante şi dificile activităţi de politică externă. Ea porneşte de la analiza elementelor majore ale sistemului internaţional, raportate la scopul pe care şi-l propune statul. Se va avea în vedere:

care sunt părţile implicate; de care strategie trebuie să se ţină cont; care este relaţia dintre celelalte părţi; cine şi ce poate avea însuşiri determinante pentru rezultatul dorit; ce căi de repliere rămân după eventualul eşec al strategiei;

Analiza ce se efectuează trebuie orientată politico-profesional. Ea trebuie să evalueze ce costuri implică respectiva orientare. Adeseori, costurile statelor sunt mai mari decât câştigurile, fapt care poate să afecteze grav situaţia statului respectiv şi să producă rămâneri în urmă, din punct de vedere al dezvoltării generale.

În politica externă toate statele urmăresc obiective fundamentale şi obiective secundare, subordonate primelor. Dintre obiectivele fundamentale, câteva sunt comune dintre acestea:

supravieţuirea (interesul securităţii naţionale), care se poate rezuma la :

173

- protejarea vieţii populaţiei;- apărarea suveranităţii statului;- integritatea teritorială;

apărarea sistemului de stat împotriva presiunilor din afară; protejarea sistemului economic şi politic propriu faţă de schimbările impuse din

exterior;Obiectivele fundamentale, sunt de regulă, obiective de lungă durată. Câştigurile

statului pe liniile obiectivelor fundamentale s-au făcut în termene foarte lungi, de aceea obiectivele fundamentale sunt în esenţa lor conservative.

Există şi obiective pe termen mediu. Acestea apar în funcţie de situaţia în care se află statele şi pot ajunge de importanţă apropiată de cele fundamentale, necesitând cheltuieli de resurse mari. Principalele categorii de obiective pe termen mediu sunt cele politice, materiale, ideologice şi de prestigiu.

A treia categorie de obiective sunt cele imediate, respectiv primele obiective care trebuie să susţină planul de aplicare a obiectivelor fundamentale şi pe termen mediu, în ordinea prestabilită.Conducătorii politicii externe nu pot să se concentreze doar asupra obiectivelor respectivului stat, ci trebuie să ia în considerare analiza comparativă simultană a obiectivelor tuturor celorlalte state, pe termen lung, mediu şi imediate, relaţiile dintre ele şi semnificaţia lor. Pentru aceasta este nevoie de cât mai multe informaţii precise şi din profunzimea planurilor. Analiza comparativă simultană a obiectivelor statelor este o activitate permanentă a statelor. Ea trebuie să alimenteze factorii de decizie şi cu previziuni referitoare la evoluţia unor obiective ale altor state, în general la situaţia internaţională.

Punerea în aplicare a obiectivelor politicii externe presupune capabilităţi, putere şi influenţă. Sensurile capabilităţilor în formularea politicii externe sunt:

identificarea şi cuantificarea elementelor cele mai importante care pot oferi edificarea centrelor de exercitare a influenţei internaţionale;

relaţia calitativă între părţi şi influenţele mutuale care se exercită; precizarea setului capabilităţilor numai pentru un context politic specific; evaluarea intenţiilor tuturor părţilor angajate în jocul politic şi a modului în care

este hotărâtă să-şi folosească elementele puterii; examinarea susceptibilităţilor de ansamblu ale fiecărei părţi implicate.

În ultimele două sensuri un rol decisiv în identificări îl au informaţiile.Un moment important al procesului politicii externe îl constituie determinarea

orientării politice faţă de situaţia în cauză, a gradului şi naturii implicării actorilor în jocul politic. Pentru o situaţie dată, de regulă, se apelează la o singură orientare. Numeroasele opţiuni de orientare le putem grupa în trei categorii:

opţiuni neangajante, sunt acelea în cadrul cărora factorul de decizie nu este interesat în mod real de rezultatul unei situaţii specifice, în care se angajează ca urmare a unor poziţii comune pe plan internaţional. Aceste opţiuni sunt şi ele aşezate pe trei nivele:

- abţinere (a nu fi implicat);- non-aliniere minimală (participare la nivel scăzut, dar fără a se poziţiona

alături de vreuna dintre părţi, indiferent de evoluţia evenimentului);

174

- non-aliniere participativă (implicare activă alături de alte părţi , implicare prin care se urmăreşte atingerea unor obiective proprii, fără interes pentru situaţia în sine).

opţiuni angajante non-tematic sunt opţiuni selectate pentru interesul faţă de rezultatele unor situaţii, nerelaţionat cu problemele specifice: echilibrul, rezolvarea neutrală a problemei prin mediere sau aranjament cu orice preţ, inclusiv ameninţând cu forţa, exacerbare (=implicare ion situaţia dată de aşa natură încât să se prevină ajungerea la înţelegere);

opţiunile tematice sunt definite prin implicarea relaţionată în primul rând cu substanţa problemei şi diferite alinieri situaţionale (definiţia aparţine prof. Vasile Puşcaş). Ca tipologie, opţiunile tematice pot fi de prietenie, ostilitate, suport sau opoziţie. Ele se grupează în patru categorii de bază:- cooperare informală;- angajare şi susţinere solidă;- opoziţie indirectă;- confruntare;Un aspect deosebit de important în analiza procesului formulării politicii externe

este examinarea capabilităţii interne a statului. Ea se referă la geografie, populaţie resursele naturale, dezvoltarea economică, capacitate militară, funcţii guvernamentale, caracteristici ale societăţii, calităţile oamenilor de stat, încredere şi ataşamentul cetăţenilor faţă de stat, care, uneori, valorează mai mult decât mijloacele logistice.

Tipuri de decizii în politica externă.Există trei mari tipuri de decizii în politica externă:Macrodeciziile – sunt subiecte foarte largi, cu un caracter general, care stabilesc

direcţia generală şi regulile după care se ghidează aparatul specializat al statului şi care se aplică în situaţii specifice, identificate şi precizate. Macrodeciziile sunt anticipative, se desfăşoară într-un cadru larg de timp, fiind astfel lipsite de stringenţă şi de presiunea care însoţeşte luarea deciziei. Macrodeciziile sunt rezultatul analizelor şi concluziilor realizate de un număr important de actori din politica internă. Finalizarea lor prin decizie se face la cel mai înalt nivel al statului.

Microdeciziile - se numesc decizii administrative, sau birocratice. Ele sunt cele mai numeroase, fiind atributul aparatului de stat implicat în politica externă (ministerul de externe, comerţ exterior, ambasade). Microdeciziile se referă la subiecte înguste ca scop, urmare a unor impulsuri din afară. Ca urmare microdeciziile se iau la nivele inferioare ale birocraţiei guvernamentale, iar ameninţările rezultate din aceste impulsuri sunt de un grad inferior. Exemple de microdecizii: acordarea de vize, acordarea de paşapoarte diplomatice, răspunsuri la cereri ale ambasadelor (cu excepţia celor de importanţă majoră, care se comunică la nivele mai înalte), aranjamente pentru vizitele unor demnitari. În general, microdeciziile nu sunt dependente una de cealaltă. De multe ori microdeciziile sunt o urmare firească a unor macrodecizii.

Deciziile de criză - sunt cele care se iau în situaţii în care se întrevăd ameninţări la adresa siguranţei statului ca urmare a evoluţiei unor evenimente. Deciziile de criză sunt legate de managementul crizei, care are ca obiectiv oferirea celui mai complex răspuns, în timp util, la ultimele evoluţii ale evenimentului la care se raportează criza.

Deciziile de criză sunt influenţate de: nivelul ridicat de ameninţare şi gravitatea potenţială;

175

limita scăzută de timp la dispoziţia factorilor de decizie; eventualele elemente surpriză apărute; implicarea nivelului decizional foarte înalt în domeniul politicii externe, în

respectiva decizie.După adoptarea deciziilor, urmează trei faze:

Faza aplicării, constând în monitorizarea agenţiilor implicate în aplicarea şi monitorizarea secvenţială a consecinţelor;

Faza evaluării costurilor, riscurilor, avantajelor, previziunilor, dar şi reevaluări ale planului iniţial;

Faza consultărilor, în cadrul căreia au loc comunicări cu părţile a căror cooperare este necesară maximizării scopurilor.

9.2. Securitate naţională - de la tradiţie la contemporaneitateActuala perioadă de evoluţie umană reprezintă trecerea de la un sistem de

echilibru bazat pe o dualitate a factorilor de putere (existenţa celor două super-puteri din perioada Războiului Rece) spre un altul nou care este caracterizat prin pluralitatea acestora. În acest context se consideră ca trei table de şah au apărut pe mapamond după încheierea Războiului Rece:

- tabla din vârf (cea militară) care este unipolară şi este reprezentată de evoluţia- SUA (uneori alături de aliata tradiţională, Marea Britanie);- tabla de mijloc (cea economică) care are trei competitori: SUA, UE şi Asia

(China, India şi Japonia);- tabla de jos (cea a relaţiilor transnaţionale, fără un control din partea

guvernelor) unde nu există poli şi unde sunt implicaţi mulţi actori care desfăşoară diverse acţiuni: terorismul, traficul cu droguri, evaziunea fiscală internaţională şi multe altele; acestea aduc beneficii importante deţinătorilor.

Toate acestea oferă imaginea unei noi ere, a interdependenţelor şi influenţelor, a spargerii frontierelor tradiţionale şi răspândirii fără precedent a tehnologiilor şi informaţiilor, era globalizării, care, la începutul mileniului al treilea şi-a afişat prima recesiune economică208.

În aceste condiţii, securitatea rămâne o stare de dorit a fi atinsă. Reprezentând prima condiţie pentru geneza şi devenirea unui stat, organizaţie, grup de oameni sau individ, conceptul de securitate trebuie abordat în perspectiva post Război Rece.

Chiar dacă este un concept crucial pentru înţelegerea politicii internaţionale, securitatea este ambiguă şi elastică în acelaşi timp în interpretare deoarece înţelesul ei provine din etimologie: a fi liber şi ferit de ameninţare, anxietate sau pericol. Desigur, această lipsă a ameninţării şi pericolului se referă atât la state cât şi la cetăţeni, deoarece aceştia se simt în siguranţă când nu sunt ameninţaţi nici de actori statali dar nici de cei nestatali209. The Greenwood Encyclopedia of International Relations210 arată că alianţele, serviciul militar obligatoriu, angajamentele internaţionale, cheltuielile militare, politicile

208 Joseph Stiglitz - Ne confruntam cu prima recesiune economica mondiala din era globalizării - discurs rostit în 18.06.2003 cu ocazia deschiderii Forumului Economic MasterCard de la Praga, pentru conformitate, Adina Sădeanu, Adevărul din 20.06.2003 în www.revistapresei.ro209 Robert J. Art - Securily in Joel Kriegel (Ed. in Chief) - The Oxford Companion to Politics of the World, 2nd Edition, Oxford University Press, 2001, p.757-759; Cathal J. Noian (ed.) - The Greenwood Encyclopedia of International Relations, Greenwood Publishing, London 2002.

176

de achiziţii şi doctrinele strategice sunt componentele securităţii naţionale. În completarea acestora există şi importante elemente non-militare ce sunt legate de capacitatea economică a unei puteri naţionale cum ar fi: competitivitatea, deficitele (bugetar, comercial, de cont curent etc.) şi productivitatea. Din perspectiva acestei Enciclopedii, securitatea naţională se realizează într-un mediu internaţional de securitate unde sunt implicate aspecte ale balanţei de puteri, alianţelor, securităţii colective şi multilaterale, sfere de influenţă şi altele.

De-a lungul timpului dimensiunea militară a fost prima şi cea mai utilizată de către state pentru a face faţă ameninţărilor. Pe de altă parte, există şi alte elemente ale societăţii care influenţează sfera militară sau comportamentul militar cum ar fi: bunăstarea economică, cultura şi civilizaţia, calitatea conducătorilor politici, coeziunea politică, motivaţia cetăţenilor şi atitudinea lor faţă de aspectele securităţii naţionale, relaţiile civil-militari, accesul la hrană şi la materiile prime, şi altele. De aceea, cele două elemente, militar şi non-militar sunt percepţiile subiective care fac conceptul de securitate să fie ambiguu şi dificil de definit.

Pe de altă parte, Mary Kaldor211, defineşte securitatea în contextul legitimităţii pe care cetăţenii o conferă conducătorilor pentru crearea cadrului legal necesar dezvoltării instituţiilor politice. Sensul restrâns al definirii securităţii se referă la controlul violenţei organizate ce cuprinde ambele dimensiuni, individuală şi statală. De aceea există relaţii şi interdependenţe între diferitele tipuri de guvernare, surse de legitimitate şi modalităţi de asigurare a securităţii.

Evenimentele istorice ce s-au produs într-un ritm accelerat în ultima decadă a secolului XX, căderea Uniunii Sovietice şi a regimurilor comuniste din Europa, victoria Naţiunilor Unite în Golful Persic, abolirea apartheid-ului în Africa de Sud, încetarea ostilităţilor militare şi conturarea perspectivelor procesului de pace în Orientul Mijlociu sau în spaţiul fostei Iugoslavii, nu sunt totuşi de natură să ofere acea stabilitate relativă care caracteriza nu demult confruntarea EST-VEST.

Cauzalitatea acestei instabilităţi se situează pe tărâmul rivalităţilor etnice, teritoriale şi religioase, revitalizării naţionalismului şi a tendinţelor revizioniste. În acelaşi timp, uriaşul potenţial al arsenalelor militare, concomitent cu proliferarea şi larga răspândire a armelor de nimicire în masă constituie sursă de dezechilibrare, pericole şi ameninţări la adresa securităţii naţionale şi internaţionale.

Marile mutaţii produse pe plan internaţional în conţinutul şi amploarea proceselor cu relevanţă în domeniul securităţii generează în perioada actuală eforturi susţinute pentru elaborarea unor strategii de securitate corespunzătoare. Entităţile naţionale, regionale şi mondiale încep să-şi reconsidere limitele impuse de ele însele în ceea ce priveşte suveranitatea naţională în accepţiunea sa tradiţională, apărând sintagme noi, cum ar fi „comunităţi de naţiuni“ cu un grad mai ridicat de securitate economică şi militară. Politicile de securitate naţională încep să fie actualizate, luându-se în considerare o lume tot mai multipolară şi interdependentă, reanalizându-se însuşi raportul dintre POLITIC şi MILITAR.

210 Cathal J. Noian (ed.) - The Greenwood Encyclopedia of International Relations, Greenwood Publishing, London 2002.211 Mary Kaldor - Governance. Legilimacy, and Securily: Three Scenarios for the Twenty-First Century in Wapner, Paul, Ruiz, Lester Edwin (eds.) - Principled World Politics, The Challenge of Normative International Relations, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 2000.

177

Surprinderea evoluţiilor în planul paradigmei securităţii, de la tradiţie la contemporaneitate şi identificarea principiilor de bază pe care se vor clădi conceptele de securitate în secolul XXI, constituie scopul demersului nostru.

Deoarece în practica relaţiilor internaţionale şi în diverse lucrări de specialitate, în mod explicit sau implicit apar conotaţii diferite, devin utile din perspectiva metodologică câteva delimitări conceptuale care să ofere accepţiunea noţiunilor de securitate, risc şi ameninţare la adresa securităţii.

Unii autori conferă securităţii accepţiunea de rezultantă a proceselor ce se produc, în mod corelat, pe plan obiectiv, în care există realmente posibilitatea de a fi la adăpost de orice pericol, precum şi pe plan subiectiv, care se referă la sentimentul generat de percepţia lipsei de ameninţare212.

Abordările din perspectivă sistemică definesc securitatea ca ansamblul de acţiuni şi ca rezultantă a acestora, pentru menţinerea funcţionalităţii unei entităţi naţionale în anumite limite care nu-i periclitează starea sau poziţia.

Într-o altă accepţiune, securitatea naţională este atât o stare, cât şi un proces ce are o componentă internă (ce depinde de ordinea de drept ce guvernează sistemul) şi una externă (geopolitică şi strategică)213.

Securitatea naţională214 este starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitate economica, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, a atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional.

În demersul nostru adoptăm sensul de generalitate mai mare conferit conceptului de Simion Boncu prin derivare de la teoria organizaţională, conform căruia securitatea desemnează starea de echilibru dinamic macrostructural intra- şi inter-socioorganizării de acelaşi nivel (stat-stat, structură suprastatală-structură suprastatală) şi cu sfere diferite de cuprindere, realizată prin corelarea proceselor organizante şi dezorganizante şi managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie afectate obiectivele (valorile) lor fundamentale, general acceptate, existenţa lor ca entităţi şi posibilităţilor lor de reproducere215.

Evidenţiem, totodată, caracterul pluridisciplinar şi sistemic al securităţii naţionale, faptul că dimensiunile acesteia se intercondiţionează, suma lor fiind un produs factorial în care rolul determinant poate diferi în funcţie de natura, amploarea şi profunzimea factorilor de risc interni şi externi.

Riscul de insecuritate implică prezenţa unor factori activi sau potenţiali care pot afecta securitatea naţională. Ameninţarea presupune atât existenţa factorilor de risc,

212 Codiţa, C., Cursa înarmărilor. Determinări şi implicaţii social-politice, Bucureşti, Editura Militară, 1989.213 Ilie, Gh., Securitatea sistemelor militare, Bucureşti, Editura Militară, 1995.214 Conf. "Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate şi societate civilă", aprobat în şedinţa CSAŢ din 23 iunie 2003.215 Boncu, S., Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Bucureşti, Editura AMCO PRESS, 1995.

178

precum şi detectarea voinţei politice de a pune în acţiune mijloacele de lezare a securităţii216.

Adoptarea acestor accepţiuni conceptuale creează premisele analizei concepţiilor şi strategiilor tradiţionale şi contemporane de securitate. Actualmente, securitatea nu mai poate fi definită în termeni strict militari, nici o naţiune neputându-se limita la asigurarea securităţii sale doar prin mijloace militare unilaterale. Alături de componenta militară, cele economico-financiare, diplomatice, informaţionale, culturale sau psihologice devin din suport sau alternativă a puterii sau acţiunilor militare elemente de interferenţă şi complementaritate, generatoare de securitate. Expertul în strategie Bernard Brodie afirma: „în comparaţie cu schimbările pe care le luăm acum în considerare, cele ale trecutului, măsurate de la un război la celălalt, erau aproape triviale. Şi aproape întotdeauna exista timp în trecut, pentru înţelegerea şi evaluarea schimbărilor tehnologice, chiar şi după încetarea ostilităţilor. Acest timp nu va mai exista în orice formă de război restrâns al viitorului“217.

Paradigma tradiţională de securitate s-a cristalizat în decursul veacurilor, maturizându-se la stadiul de suficienţă în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial.

Din cele mai vechi timpuri ale istoriei şi până la naţiunea modernă, securitatea s-a bazat pe abilitatea de a supravieţui în război. Aceasta şi-a găsit semnificaţia în expresia: „Dacă cineva doreşte pacea, atunci trebuie să se pregătească de război“, validitatea războiului ca o „continuare a politicii cu alte mijloace“ rămânând de neclintit ca moştenire în conştiinţa umană.

Totuşi, după cel de-al doilea război mondial, apare întrebarea paradoxală: dacă războiul nuclear pe scară largă ameninţă cu distrugerea globală, cum poate războiul să ajute la supravieţuire? Abia în ultimele decenii, această întrebare a scuturat paradigma securităţii tradiţionale. În mod oficial, aceasta acorda armelor de nimicire în masă ipostaza de treaptă pe scara ridicării gradului de letalitate al armelor.

De la începutul Războiului Rece s-a constatat că armele nucleare în producţie mică, erau folosite şi controlate fără a se masca escaladarea nucleară pe scară largă. Chiar folosirea nucleară pe scară largă era considerată de unii ca o cale viabilă de căutare a deciziei într-un conflict, în termeni favorabili pentru una dintre părţi.

Desigur, toate aceste consideraţii erau pur teoretice după cum erau şi contraargumentele. Astfel de argumente puneau accentul pe efectele teoretice mai puţin cunoscute şi de mai largă durată a dotărilor nucleare multiple. S-a desprins un fapt important în această dezbatere – acela că, costurile potenţiale ale validării conceptelor teoretice în folosirea armelor nucleare erau prea mari pentru a fi imaginate. Astfel s-a ajuns la concluzia că armele nucleare reprezintă mult mai mult decât doar o nouă treaptă în creşterea letalităţii armamentului de foc. După 51 de ani de la prima folosire în război a armelor atomice s-a recunoscut oficial că: „războiul nuclear nu poate fi câştigat şi că nu trebuie niciodată generat“.

Securitatea naţională totuşi nu era pregătită să facă presiuni asupra ideii redefinirii securităţii. Astfel de presiuni apăreau, de exemplu, sub forma apelurilor făcute la dezarmarea nucleară şi, în mod similar, ca soluţii simpliste care omiteau să considere că o armă o dată ce a fost inventată nu se mai putea dezinventa. Aceia care pledau pentru

216 Idem.217 Brodie, B., Strategy in the Missilee Age, Princeton, Princeton University Press, 1959, p. 409.

179

dezarmare totală păreau să nu ia în considerare faptul că armele nu produceau războaie – războaie izvorâte, în primul rând, din credinţa veche, că forţa militară este un mijloc viabil de protecţie şi afirmare a interesului naţional.

Soluţiile la dilema nucleară, fondată în cadrul paradigmei de securitate tradiţională, puneau accentul pe împiedicarea războiului nuclear prin ameninţarea cu catastrofe inacceptabile ce apar în cazul unui atac nuclear. În acelaşi timp depunând eforturi pentru a scădea potenţialul de distrugere al unui posibil atac nuclear, s-a acordat o deosebită consideraţie formării apărării strategice unilaterale. Excesul de arme şi forţe au fost supuse controlului de arme negociat.

Îndreptat împotriva unui adversar care a ameninţat cu agresiunea, posibil cu arme nucleare, conceptul de împiedicare prin intermediul unei acţiuni controlate care poate include chiar războiul total (în ciuda riscului unei distrugeri globale), părea aproape raţional.

Dar, înseşi fundamentele teoretice ale paradigmei evidenţiază insuficienţele acesteia, care se constituie, totodată, în limite pe care realitatea se vede nevoită să le depăşească.

Astfel egocentrismul concepţiilor şi relaţiilor, bipolaritatea sistemului internaţional şi dependenţa ţărilor mici şi mijlocii de centrele de putere, supradimensionarea puterii militare, consecinţele economice ce au decurs din aceasta şi riscurile ecologice conştientizate ca factori de insecuritate, creează insuficienţa şi impasul, aducând în centrul preocupărilor o nouă matrice teoretico-metodologică ce a început să se impună deja în relaţiile internaţionale.

9.3. Paradigma în schimbare – corelaţii colectiv/naţionalCaracterul competiţional, necontrolat şi conflictual al paradigmei tradiţionale a

condus la departajarea statelor lumii, decalajele mari, inclusiv în spaţiul euroatlantic, accelerând căutările pentru înlocuirea modelelor de securitate.

Astfel o dată cu sfârşitul rivalităţii bipolare est-vest, coordonatele conceptului de securitate pot fi centrate mult mai raţional. În timp ce războiul modern, implicând potenţial de arme de distrugere în masă, ameninţa supravieţuirea, el poate fi considerat ca fiind antiteza politicii şi nu continuarea acesteia cu alte mijloace. Deci, pasul de la tiparul tradiţional la o nouă fundamentare a securităţii vizează eradicarea concepţiilor conform cărora războiul este un mijloc viabil de asigurare a securităţii.

În locul războiului ce periclitează instituţiile pe care ar trebui să le protejeze, politicile securităţii logice şi coerente, fixează ca scop prevenirea războiului şi a antecedentelor lui asemănătoare. Confruntat cu ameninţarea greu de stăvilit a armelor de nimicire în masă, securitatea nu poate fi realizată prin dezvoltarea fără restricţii a puterii militare, ci prin controlul ei strict. Deci, forţele militare trebuie folosite nu pentru a duce, ci pentru a preveni războiul.

Elaborarea noilor concepţii privind securitatea statuează ca principiu de bază asigurarea securităţii reciproce. Acesta presupune ca naţiunile să-şi reevalueze prerogativele securităţii naţionale, să determine unilateral nevoile şi acţiunile apărării în favoarea planificării securităţii şi să adapteze percepţiile ameninţării şi nevoia de securitate la coordonatele securităţii reciproce. Realizarea unei securităţi de aşa anvergură este posibilă în trepte. Aceasta vizează menţinerea unor niveluri reciproc acceptate, sub auspiciile acordurilor internaţionale, a forţelor militare şi clădirea, în timp, a încrederii

180

reciproce cu privire la intenţiile militare neagresive şi capacităţile statelor. Nici o naţiune nu trebuie să se simtă ameninţată de acţiunile de autoapărare ale celorlalte.

Ideea de cooperare în controlul asupra puterii militare este accentuată prin aplicarea fermă a principiului cooperării în prevenirea războiului. Eforturile destinate cooperării în securitate tind să legitimeze răspunsurile cu mijloace adecvate la agresiune din partea comunităţii internaţionale, amendându-se valorile normelor de comportament statal. În acest fel se explică tendinţa manifestă de a utiliza forţa militară internaţională în diferite situaţii de criză pentru a da putere justiţiei internaţionale.

Comparând politicile de securitate ale trecutului cu cele ale prezentului obţinem o diferenţiere fundamentală. Din punct de vedere semantic, termenul de „cooperare în securitate“ dă o expresie nouă, unică sintagmei de „securitate colectivă“, iar termenii de „cooperare în controlul puterii“, şi „cooperare în prevenirea războiului“ înlocuiesc conceptele tradiţionale de control a armamentelor. Diferenţieri majore se sesizează şi în ceea ce priveşte scopurile deservite prin realizarea securităţii, evidenţiindu-se mutaţii de la grupuri de naţiuni care împărtăşesc interese ideologice comune (în cazul securităţii colective tradiţionale) la grupări culturale ale naţiunilor care posedă maturitatea şi responsabilitatea de a recunoaşte că toate naţiunile împărtăşesc generic şi consistent în controlul puterii şi prevenirea războiului218.

Diferenţa între „controlul armelor“ şi „cooperarea în controlul puterii“ evidenţiază depăşirea stadiului de promovare a intereselor de alianţă şi situarea pe poziţiile interesului internaţional. În trecutul nu prea îndepărtat, scopul era de a se ajunge la o securitate sporită printr-un acord negociat, dar nu în mod neapărat prin îmbunătăţirea securităţii celorlalte părţi.

Astfel procesul era vulnerabil jocului rivalităţii bipolare. În perspectiva jocului „controlului de putere“, negocierea va avea la bază principii ce vor afirma cauzalitatea reală a războiului.

Violările acordurilor internaţionale vor deveni violări clar identificabile ale standardelor mondiale şi ale unor potenţiale semnale de intenţie ostilă. Descurajarea va fi în primul rând de natură psihologică şi are la bază convingerea prin ameninţarea cu represalii. Cooperarea în prevenirea războiului presupune, totodată, şi pedepsirea cu forţa militară internaţională.

Care va fi impactul aplicării principiilor securităţii asupra strategiilor militare şi cum pot fi mijloacele militare structurate pentru a îndeplini cerinţele securităţii colective? În primul rând, conceptul de securitate colectivă va însemna restrângerea acţiunii militare unilaterale, în favoarea cooperării militare internaţionale: cele două se exclud reciproc. În al doilea rând, strategiile şi resursele militare vor fi dezvoltate conform dorinţei şi capacităţii naţiunilor individuale, reflectând ce ar simţi o naţiune în faţa riscurilor şi obligaţiilor pe care ar dori să şi le asume. Nevoia de a menţine forţe militare credibile ar fi justificată – public şi politic – de cerinţa de a priva o parte din naţiune de costul asigurării unei securităţi globale, ca membru responsabil al comunităţii internaţionale.

Tranziţia către moduri cooperante în conducerea securităţii va însemna că sistemele economice militare se vor asemăna unei pieţe libere. Accentul se va pune pe interoperabilitatea internaţională şi pe menţinerea unei baze industriale a apărării, fiind structurat astfel încât să promoveze un comerţ liber şi o concepţie industrială sănătoasă. Evident că, creşterea interdependenţei securităţii va reduce posibilitatea naţiunilor de a

218 Colectiv, Essay on strategy, X, National Defense University Press, Washington D.C., 1993.

181

acţiona unilateral în propriul lor interes. În centrul oricărei strategii de cooperare în securitate va exista recunoaşterea faptului că interdependenţa economică, ştiinţifică şi industrială este crucială stabilităţii globale viitoare şi securităţii.

Acele naţiuni care deţin dorinţa şi mijloacele de a avea un rol conducător în cooperarea pentru securitate vor fi nevoite să asigure o forţă de echilibru adecvată şi capacitatea de a răspunde rapid şi efectiv crizelor globale. În general, forţele armate ale unei naţiuni vor fi structurate conform obiectivelor suveranităţii şi cooperării în securitate.

Noua configuraţie paradigmatică a securităţii în procesul restructurării sistemului internaţional direcţionează statele lumii spre următoarele matrice comportamentale: a) redimensionarea spaţiilor (zonelor) cu un înalt nivel de integrare economică, politică şi militară şi stabilirea unor noi tipuri de relaţii bazate pe cooperare şi parteneriat cu zonele neintegrate; b) generalizarea în spaţiul euroatlantic a societăţilor deschise, pluraliste din punct de vedere politic şi cu economie de piaţă; c) diminuarea posibilităţilor de utilizare directă a forţei armate în relaţiile interstatale; d) prevenirea conflictelor şi managementul crizelor; e) dezvoltarea şi aplicarea unor strategii conflictuale nemilitare de promovare a intereselor naţionale; f) apărarea armată, în forme mai mult sau mai puţin tradiţionale219:

a) Redimensionarea spaţiilor (zonelor) cu un înalt nivel de integrare economică, politică şi militară şi stabilirea unor noi tipuri de relaţii bazate pe cooperare şi parteneriat cu zonele neintegrate.

Procesul de extindere a zonei de securitate vest-europene este una din marile mutaţii ce se derulează în acest început de mileniu pe planul relaţiilor internaţionale, fiind susţinut de cvasitotalitatea statelor europene. Prin realizarea unei comunităţi de tip nou în care există garanţia reală că membrii acestora nu se vor mai lupta fizic unul cu celălalt, statele europene consideră că-şi pot asigura înfăptuirea aspiraţiilor proprii de securitate în pofida resurselor proprii insuficiente de care dispun.

Stabilizarea spaţiului european şi sprijinirea tranziţiei către societatea democratică a ţărilor central şi est-europene reprezintă deja o nouă funcţie asumată de structurile integrate (UE, NATO şi OSCE).

b) Generalizarea în spaţiul euroatlantic a societăţilor deschise, pluraliste din punct de vedere politic şi cu economie de piaţă.

O cale importantă de realizare a securităţii ţărilor angajate în trecerea de la sistemul politic dictatorial şi economia hipercentralizată la societatea democratică o reprezintă desfăşurarea acestui proces fără mari convulsii şi cu un cost social acceptabil. Sprijinirea de către societăţile democratice a procesului de tranziţie se explică prin interesul acestora din urmă de a bloca restauraţia vechilor regimuri. Acest sprijin este favorabil nu numai întăririi securităţii, ci şi statelor şi populaţiei acestora. De fapt, prin intermediul acestui sprijin consacrat securităţii se conferă noii paradigme o caracteristică definitorie, cea de multidimensionalitate. Este evidentă importanţa pe care o reprezintă capacitatea statelor angajate în procesul de tranziţie de a valorifica acest sprijin pentru a diminua vulnerabilităţile manifestate ale acestei perioade.

c) Diminuarea posibilităţilor de utilizare directă a forţei armate în relaţiile interstatale.

219 Boncu, S., op. cit.

182

Situarea forţei armate în ipoteza instrumentului de ultimă necesitate în realizarea obiectivelor politice presupune identificarea soluţiilor de limitare a posibilităţilor de folosire directă a forţei în relaţiile internaţionale.

În primul rând, se cuvin a fi remarcate măsurile ce vizează controlul armamentelor sau controlul înarmărilor în scopul realizării unor noi echilibre, la niveluri cantitative mai reduse, atât pentru armamentele nucleare, cât şi pentru cele convenţionale. Echilibrul realizat până în prezent are importante limite, fiind negociat de pe poziţiile blocurilor militare, însă se apreciază că este de natură să contribuie la stabilizarea situaţiei militare şi, implicit, la reducerea riscului de confruntare.

În al doilea rând, posibilităţile de utilizare a forţei în relaţiile internaţionale sunt diminuate prin măsurile pentru întărirea încrederii şi securităţii. Acestea accentuează efectul stabilizator al controlului armamentelor asupra situaţiei militare, vizând în principal schimbul de informaţii, mecanisme de consultări şi cooperare, notificarea prealabilă a unor activităţi militare importante, verificarea şi evaluarea aplicării unor măsuri convenite.

d) Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor.În practica internaţională, s-a constituit o nouă matrice comportamentală ce

include măsuri prealabile izbucnirii crizelor şi evitarea escaladării acestora spre conflict deschis. Prevenirea crizelor implică un ansamblu de acţiuni politice diplomatice, militare, economice, informaţionale etc. integrate în seturi de măsuri de anticipare, detecţie, evaluare, stabilizare şi control orientate spre reducerea tensiunilor antagonismelor interstatale.

Managementul crizelor a devenit o componentă importantă a strategiilor organismelor europene cu responsabilităţi în domeniul securităţii, în special a NATO. El presupune utilizarea forţei armate multinaţionale de pe poziţii de neutralitate, în baza mandatului ONU sau OSCE în scopul identificării şi aplicării unor soluţii politice acceptate de către părţi şi în conformitate cu normele internaţionale.

e) Dezvoltarea şi aplicarea unor strategii conflictuale nemilitare de promovare a intereselor naţionale.

Esenţa noii paradigme a securităţii se regăseşte în strategiile conflictuale nemilitare de promovare ofensivă a intereselor naţionale care includ participarea la reglarea relaţiilor internaţionale, conflictul economico-financiar, războiul informaţional, manevrarea conflictelor şi destabilizarea internă a statelor. Toate acestea grupează tehnici situate în zona nemilitară a confruntării sau la interferenţa cu fenomenul militar.

Noua paradigmă a securităţii, în curs de conturare are din perspectiva impactului asupra funcţionalităţii sistemului de securitate internaţional, o serie de avantaje indubitabile introducând mecanisme care limitează spirala competiţiei pentru putere militară şi transferând conflictul din sfera luptei armate în domenii nemilitare.

Rămân, în perspectivă, de depăşit o serie de limite preluate de la paradigma tradiţională a securităţii: lipsa de perseverenţă în definirea şi promovarea unor valori şi reguli general acceptabile, menţinerea luptei pentru putere şi a politicii sferelor de influenţe, menţinerea unor standarde diferite pentru statele sau regiunile continentului.

Timp îndelungat paradigma Războiului Rece a dat răspunsuri adecvate la aproape orice problematică apărută în politica mondială. Azi această paradigmă, care devenise aproape unanim recunoscută, reprezintă doar istorie şi după disoluţia sistemului comunist, au apărut noi paradigme: o lume unită, model optimist lansat de Fukuyama,

183

modelul liberal bazat pe soluţii politice, modelul realist care presupune asigurarea securităţii prin maximizarea puterii, două lumi antagoniste, model ce împarte lumea în zone de pace şi de turbulenţă, Nordul dezvoltat şi Sudul înapoiat, Orient şi Occident şi modelul civilizaţional susţinut de Samuel P. Huntington.

Dintre modelele enumerate doar două promovează şi instrumente prin intermediul cărora Comunitatea internaţională poate interveni în sensul asigurării stabilităţii şi securităţii regionale şi globale. Acestea sunt modelul realist şi cel liberal. Experienţa internaţională dovedeşte că utilizarea concomitentă a tuturor instrumentelor specifice celor două modele este benefică – celelalte modele sunt ori prea optimiste (lumea unită), fie excesiv de fataliste şi nu promovează instrumente pentru realitatea securităţii internaţionale.

Actualul mediu de securitate este influenţat de schimbările şi transformările continue generatoare de noi riscuri şi ameninţări. Aceste provocări în lumea post – Război Rece necesită ca securitatea să fie fundamentată pe noi modalităţi de abordare a riscurilor asimetrice şi non-convenţionale, înglobând noi tipuri de solidaritate internaţională. În acest context devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională. Aceasta cuprinde forme de acţiune conjugată ale statelor care împărtăşesc interese şi valori comune.

Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică şi economică şi extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democratice. Riscurile apariţiei unei confruntări militare s-au diminuat semnificativ. Totuşi, persistă fenomenul de instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. O provocare serioasă la adresa securităţii internaţionale este reprezentată de numărul în creştere al „societăţilor fragile“ şi implicit, de inabilitatea acestora de a controla evoluţiile din interiorul propriilor teritorii. Asistăm astfel la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securităţii continentale şi globale bazate pe prevenirea conflictelor creşterea rolului acţiunilor diplomatice şi a capacităţilor civile de management al crizelor.

11 Septembrie 2001 a accentuat faptul că securitatea înseamnă mai mult decât securitatea militară şi că, ţinând cont de interdependenţele globale şi de noile riscuri, abordarea securităţii prin prisma factorului militar nu mai este suficientă. Condiţia sine qua non pentru un management cooperativ al securităţii o constituie angajamentul ferm faţă de principiile comunităţii europene şi transatlantice.

Acestea includ indivizibilitatea securităţii, transparenţa, angajamentul global şi regional al comunităţii naţiunilor democrate de a întări cooperarea multilaterală în confruntarea cu noile ameninţări.

La nivel global, mediu de securitate se relevă mai multe tendinţe cu influenţă în planul securităţii, prezentat succint în continuare.

a) Globalizarea constituie cea mai previzibilă evoluţie a mediului de securitate internaţional, tot mai des şi mai profund abordată în studiile de specialitate. Fenomenul de globalizare aduce cu sine unele aspecte, aparent contradictorii, esenţiale pentru securitatea statelor şi comunităţii internaţionale astfel: creşterea gradului de interdependenţă şi interacţiune în plan economic; legătura dintre pace, prosperitate şi democraţie şi ca urmare evoluţii pozitive în planul stabilităţii globale, zonale şi regionale; beneficiul economic este asociat cu pierderea unei cote de suveranitate, proces determinat de interdependenţa tot mai accentuată în plan economic şi tehnologic, în detrimentul

184

statelor; altă consecinţă se referă la mutaţiile ce pot interveni în planul identităţii naţionale ori de grup, datorate omogenizării şi standardizării valorilor şi normelor culturale, ştiinţifice şi de altă natură.

b) Diversificarea actorilor globali de securitate este previzibilă în prezent având în vedere acţiunile concrete desfăşurate pe plan mondial, de unele ţări cu potenţial economic şi militar apreciabil. Opiniile unor specialişti de la Institutul SUA pentru Studii de Politică Externă220 prezintă două componente ale acestei tendinţe şi anume: completarea listei factorilor globali de securitate care pe lângă SUA şi Federaţia Rusă, se pare că va cuprinde Europa, Japonia, China, India şi Iran, iar la nivel regional este previzibilă cristalizarea a patru triunghiuri strategice (Europa, cu actorii UE, SUA şi Rusia; Orientul Mijlociu, cu actorii Rusia, Iran, SUA; Asia, cu actorii SUA, Japonia şi China; Eurasia, cu Rusia, China şi India).

c) Proliferarea tehnologiilor relevă a treia tendinţă de evoluţie a mediului de securitate global, care se referă la relaţia tot mai strânsă dintre explozia tehnologiilor erei informaţionale şi proliferarea acestora pentru crearea unor capacităţi cu relevanţă militară.

d) Creşterea importanţei actorilor non-statali va constitui, probabil, tendinţa cea mai consistentă a sec XXI, aceasta putând fi intuită chiar în ultimul deceniu al mileniului doi, când aceştia au apărut şi au afectat interesele altor actori atât pe plan internaţional, cât şi intern.

e) Amplificarea presiunilor problemelor de mediu asupra proceselor militare şi de securitate poate determina apariţia unor modalităţi şi procedee cu efecte foarte puţin sau deloc nocive care să ducă la atingerea obiectivelor conflictelor fără afectarea mediului ambiant.

f) Creşterea populaţiei este o tendinţă cu implicaţii deosebite, deoarece problematica demografică este greu de controlat în multe state care sunt sau vor deveni actori mondiali, în special în ţările aflate în proces de dezvoltare economică şi socială. Un alt aspect important pentru securitatea planetei se referă la problemele de migraţie a populaţiei din regiuni dens populate dar slab dezvoltate, în regiuni mai slab populate dar dezvoltate.

Cu certitudine, conturarea din ce în ce mai clară a sistemului global erodează vechile graniţe dintre politica internă şi cea externă a unui stat, dintre securitate şi economie. Datorită intensificării rapide a reţelelor şi interdependenţelor ce rezultă ca urmare a globalizării, analiştii americani sunt de părere că în secolul XXI, lupta pentru progres şi prosperitate, ca şi problema păcii şi războiului, vor fi influenţate de evenimentele petrecute în orice colţ al lumii.

Spaţiile de confruntare prioritare nu mai sunt cele referitoare la ambiţiile geopolitice, la rivalităţile militare, ci cele economice (unde marile corporaţii joacă un rol important) şi cele legate de lupta pentru resurse, informaţii şi comunicaţii.

9.3 Democraţia şi cultura de securitateEste un adevăr confirmat în practica societăţilor moderne că democraţia

stabileşte raportul între rolul şi competenţele statului cu cele ale societăţii civile privită

220 Jacquelyn, K. Davis, Michael, J., Sweeney, Strategic Paradigms 2025, Ed. Brassecy’s Washington D.C., 1999, p. 6.

185

prin prisma structurilor şi instrumentelor pe care aceasta din urmă este capabilă să şi le creeze în folos propriu.

Ca urmare, atunci când apreciem cultura de securitate a unui popor trebuie avut în vedere nivelul de implementare a democraţiei în viaţa societăţii respective şi modalitatea în care instituţiile statului abilitate în domeniul securităţii au reuşit să conştientizeze, la nivelul populaţiei, rolul, obligaţiile, avantajele şi aşteptările fiecărui individ de la starea de securitate realizată.

Abordarea de ansamblu a conceptului de securitate aduce în discuţie componente fundamentale ale acesteia care impun atât definirea cât şi evidenţierea necesităţii implementării lor în politicile interne şi externe ale statelor, precum şi în structurile societăţii civile, create în scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor lui fundamentale. În context, putem menţiona securitatea internaţională (zonală, regională), securitatea naţională, securitatea intereselor unei colectivităţi şi securitatea persoanei, a individului.

Opţiunile popoarelor Europei Centrale şi de Est pentru democraţie şi instaurarea statului de drept, care s-au manifestat în lanţ în rândul statelor comuniste, au schimbat esenţa conceptului de securitate internaţională. În primul rând a dispărut posibilitatea izbucnirii unui conflict armat pe o bază ideologică, dispărând bipolarismul de putere. Apoi, s-au intensificat manifestările de afirmare a identităţilor etnice în cadrul unor formaţiuni statale apărute, atât ca o consecinţă a extinderii comunismului pe continentul Asiatic (a se citi URSS), cât şi ca urmare a celui de al doilea război mondial.

Indiferent de caracterul acestor manifestări, violent sau mai puţin violent, unele au avut drept finalizare constituirea de noi state independente. Ele au avut ca suport o puternică conştientizare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului care, începând cu anii optzeci a cuprins aproape întreaga societate civilă a acestor state. Ansamblul acestor manifestări de afirmare a identităţii etnice, nu numai că au schimbat şi conţinutul conceptului de securitate regională şi zonală, dar au adus în prim planul atenţiei comunităţii internaţionale acest concept, generând şi atitudini preventive şi postfactum din partea acesteia. În consecinţă, asistăm la ora actuală la demersuri politice şi diplomatice şi chiar intervenţii militare ale comunităţii internaţionale, pentru impunerea sau menţinerea păcii, pentru stoparea violenţelor sângeroase între etnii ori a încălcărilor grave ale drepturilor omului şi libertăţilor lui fundamentale în scopul creării condiţiilor favorabile pentru implementarea democraţiei. Demersurile iniţiate de majoritatea comunităţii internaţionale nu întotdeauna au avut un consens, atât între statele cu democraţie tradiţională sau în curs de consolidare, cât şi în interiorul acestora.

Ne oprim numai asupra greutăţilor întâmpinate de parlamentele unor ţări (între care se află şi România) sub presiunea fie a opoziţiei politice interne fie a unei părţi a opiniei publice, pentru a decide asupra participării sau nu în situaţiile menţionate mai sus. În ce priveşte România, nu opţiunile pro sau contra le luăm în discuţie, ci unele argumente aduse în favoarea unor opţiuni exprimate care demonstrează lipsa unei culturi de securitate a unor politicieni, formatori de opinie şi chiar reprezentanţi ai societăţii civile. Nu mai putem invoca permanent tradiţia istorică a poporului român, potrivit căreia el a luptat numai pe teritoriul naţional. Că el a depăşit frontierele naţionale numai obligat de necesitatea recuceririi teritoriilor ocupate sau participării la nimicirea definitivă a inamicului. Este greu de acceptat cum nu se poate înţelege că în mileniul trei securitatea unui popor se află în interdependenţă şi în context cu securitatea internaţională (zonală,

186

regională), că nu poţi fi numai consumator de securitate ci şi generator de securitate, nu numai prin aport cu propria-ţi securitate dar şi printr-o participare activă, politică, diplomatică, militară, materială, financiară şi de altă natură la realizarea securităţii regionale sau zonale, dacă aceasta corespunde modului de acţiune al majorităţii comunităţii internaţionale, formată din state puternice, cu democraţii tradiţionale, consolidate.

Securitatea naţională, fiind un concept care trebuie fundamentat de preşedinte, aprobat de parlament şi realizată în exclusivitate de structurile specializate ale statului, angrenează toate resursele societăţii şi intră în responsabilitatea fiecărui cetăţean. Pentru ca ea să se regăsească în comportamentul cotidian al individului, el trebuie să posede o cultură de securitate. Din acest punct de vedere, cultura de securitate trebuie să evidenţieze capacitatea membrilor societăţii de a înţelege riscurile, provocările şi ameninţările la adresa securităţii naţionale, identificate şi confirmate de organele abilitate în domeniu.

Totodată, trebuie să evidenţieze şi capacitatea lor de a răspunde şi a se integra efortului de apărare a valorilor şi intereselor fundamentale naţionale, ale democraţiei şi ale statului de drept în raport cu riscurile, provocările şi ameninţările la adresa acestora. Pentru o societate democrată, cultura de securitate naţională nu trebuie confundată cu însuşirea mecanică, de către populaţie, a unui concept politic, aşa cum se impunea doctrina militară a defunctului partid comunist român privind „apărarea patriei de către întregul popor”. Poate că acesta este şi motivul pentru care există încă reţineri în a cere populaţiei o atitudine participativă la efortul structurilor de specialitate pentru realizarea securităţii naţionale. Deosebirile sunt fundamentale.

Apărarea ideologiei unui partid totalitar era abil transferată în domeniul de securitate a poporului român şi impusă acestuia, în mod speculativ, ca o necesitate vitală, prin mijloace legislative şi afective (trimiteri la tradiţia istorică, cu evocarea, festivist - exacerbată, a unor momente de referinţă care au asigurat continuitatea poporului român ş.a.). În acest scop s-au mai folosit şi crizele politice şi politico militare generate pe plan internaţional de liderul de atunci al regimurilor comuniste (URSS), pentru promovarea intereselor sale în diferite zone geografice pe mapamond. Ceauşescu, aflat în tabăra acestui lider, chiar şi atunci când declara că este în dezacord cu el, s-a situate permanent pe poziţia unui voluntar justiţiar internaţional, declanşând în rândul populaţiei aşa zisele „atitudini de solidaritate cu popoarele care-şi apără libertatea şi securitatea naţională”. Astfel, se escamota faptul că aceste crize erau generate de impunerea unei ideologii ce se dorea în expansiune dar care, în realitate, se afla în agonie. S-a format, aşadar, cu multă abilitate, o falsă cultură de securitate naţională, la nivel de masă, care genera atitudini patriotarde, naţionalist – extremiste, festiviste de solidaritate şi inocula falsa teorie cu privire la perenitatea ideologiei comuniste. Reflexe ale unor asemenea atitudini au mai rămas şi după căderea regimului totalitar. În ţara noastră, ele s-au manifestat, sub diferite forme, atât ca atitudini individuale ale unor persoane care au încercat pe această cale să se facă remarcate, cu orice preţ, în viaţa publică, cât şi ca atitudini de grup, care-şi propun atragerea elementelor naţionaliste - segmentul mai hipersensibil. Ne amintim sloganuri gen „nu ne vindem ţara” sau anumite reţineri, mai mult sau mai puţin făţişe, individuale, în rândul clasei politice şi nu numai, privind aderarea la NATO. Se mai pot menţiona chiar întârzierile parlamentelor, puse pe seama lipsei de consens politic, în ce priveşte elaborarea strategiei de securitate naţională, neclarităţi, confuzii şi imprecizii în

187

fundamentarea conceptelor de securitate naţională, respectiv siguranţă naţională şi în formularea intereselor naţionale fundamentale care să fie în acord cu o strategie coerentă a politicii externe, pe termen lung, fermă, explicită şi fără ambiguităţi.

Actuala configuraţie a scării probabilităţilor de manifestare a riscurilor, provocărilor şi ameninţărilor, în care terorismul se situează pe primul loc iar un conflict armat între state cu ideologii fundamental diferite (atât cât mai există) este mai puţin probabil a se declanşa, datorită schimbărilor care au avut loc în Europa, începând cu 1990, în plan politic şi militar, a influenţat substanţial structura comerţului cu armamente şi echipamente militare, precum şi industria în domeniu, pe plan internaţional, deci şi în România.

Lipsa unei culturi de securitate naţională la nivelul întregii societăţi care să răspundă cerinţelor democraţiei consolidate de tip occidental, precum şi calităţii de membru al NATO este vizibilă şi azi. Se comentează şi se interpretează în cele mai diferite feluri prezenţa militarilor români în afara ţării, (spaţiul fostei Iugoslavii, Afganistan, Irak şi în alte zone geografice ale lumii), demonstrând o percepţie simplistă a contextului politic şi militar internaţional pe fondul unei slabe culturi de securitate. În concepţia multor state occidentale, determinările între politica externă şi securitatea naţională sunt atât de strânse, încât cele două sintagme se folosesc împreună. Astfel, americanii apreciază că „politica externă şi de securitate naţională” constituie un obiectiv fundamental al statului, distinct, inseparabil. Englezii vorbesc la fel despre „politica externă şi de apărare”, într-o singură expresie. Aşadar, în actualul context politic internaţional şi ca urmare a opţiunii ferme a României de aderare la valorile lumii democrate şi civilizate, în percepţia generală, a membrilor societăţii, trebuie ca politica externă a statului să fie pusă, indiscutabil şi explicit, în slujba şi în interesul fundamental al securităţii naţionale. Mai mult, tot ca o consecinţă a opţiunii concrete pentru democraţie şi civilizaţie, trebuie schimbată mentalitatea cu privire la serviciul militar. Este o realitate, pe care nu o putem contesta, că armata, azi, iese cu ofertă pe piaţa muncii. Ea se referă la un serviciu militar profesionist, voluntar care se prestează pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, în funcţie de condiţiile contractuale stabilite şi, bineînţeles, în acord cu interesele politicii externe şi de securitate naţională, precum şi cu obligaţiile asumate ce decurg din promovarea acestor interese. Ca urmare, un asemenea contract presupune avantaje, drepturi, obligaţii şi riscuri. Concret, încă de la plecarea primului contingent de militari români în Bosnia şi Herţegovina, s-au avut în vedere voluntariatul şi riscurile, motivate de salariile pentru care acestea au fost asumate. Toate comentariile pe tema prezenţei militarilor români în afara graniţelor ţării sunt un reflex al unei false culturi de securitate naţională ce aparţine acum trecutului, stimulat de o slabă cultură de securitate naţională a prezentului, la nivelul populaţiei.

Trebuie adus la cunoştinţa populaţiei faptul că resursa umană pentru interesele de politică externă şi de securitate naţională se asigură pe bază de voluntariat şi, atunci când situaţia o va cere, pe bază de mobilizare. Pentru ambele nevoi, resursa umană trebuie să aibă un nivel prealabil de pregătire. În acest scop, societatea civilă trebuie să fie preocupată a găsi forme de pregătire corespunzătoare a acestei resurse umane. În ţările membre NATO care au adoptat serviciul militar pe bază de voluntariat s-au înfiinţat Asociaţii ale ofiţerilor de rezervă, organizaţii neguvernamentale, agreate de ministerele apărării, care realizează pregătirea militară a posibililor candidaţi la oferta de muncă a armatei şi a eventualelor alte nevoi ale securităţii naţionale. Pe lângă NATO funcţionează

188

Confederaţia Interaliată a Ofiţerilor de Rezervă (CIOR) care îndrumă activitatea asociaţiilor naţionale.

Discursurile publice aferente securităţii naţionale sunt frumoase, aparent elevate, de cele mai multe ori într-un limbaj forţat academic, pline de termeni tehnici şi pronunţate în mod mecanic chiar în limba engleză. Este evident că, în această formă, ele sunt accesibile mai mult unui segment îngust de populaţie şi nu produc modificări de percepţie în marea masă a acesteia care posedă un index scăzut de cultură de securitate.

Totodată, populaţia posedă cunoştinţe insuficiente despre NATO, lucru constatat din sondajele efectuate. Aducerea la cunoştinţa opiniei publice a structurilor specializate, modalităţilor de lucru cu ele şi ofertei UE şi NATO în domeniul economic şi ştiinţific prezintă o importanţă deosebită pentru industria de armamente, tehnică şi echipamente militare, în scopul atragerii capitalului privat în acest domeniu.

Securitatea personală, a individului poate fi considerată ca fiind o componentă a securităţii unui popor. Simpla însumare însă, a securităţii personale a tuturor membrilor societăţii nu reprezintă, singură, securitatea unui popor ci numai împreună cu securitatea naţională. Securitatea personal derivă din drepturile fundamentale ale omului şi libertăţile lui fundamentale.

Într-o societate cu o democraţie consolidată, modernă, cu un grad înalt de cultură şi civilizaţie, există şi o cultură de securitate corespunzătoare, în care fiecare cetăţean conştientizează care-i sunt obligaţiile privind securitatea naţională dar şi care-i sunt drepturile şi aşteptările în domeniul securităţii personale. În acest sens el le înţelege, le aprofundează şi este interesat să cunoască riscurile, provocările şi ameninţările la adresa sa, în activitatea cotidiană (ex. în domeniul social, financiar, al mediului, alimentar, transporturilor ş.a.). O astfel de societate trebuie să-şi creeze propriile organisme neguvernamentale şi structuri de largă informare public şi, respectiv, de asigurare, în domeniul privat care să realizeze un anumit index de securitate personală fiecărui membru al ei. În acest fel, securitatea personală devine un reflex dobândit înt-un cadru superior de cultură şi civilizaţie, creată pe o bază solidă de democraţie, reflex cu conotaţie vitală, altul decât instinctul primar de apărare, propriu nu numai fiinţei umane.

Crearea unor asemenea organism ale societăţii civile înseamnă şi multă responsabilitate şi corectitudine din partea întreprinzătorilor privaţi. De aceea, ei trebuie sprijiniţi de către structurile specializate ale statului pentru a realiza o pregătire profesională temeinică şi să beneficieze de un cadru legislativ foarte clar dar şi sever, pentru a descuraja din start incompetenţa, excrocheria şi impostura.

Problema culturii de securitate nu se limitează numai la aspectele prezentate mai sus. Un alt element avut în vedere este relaţia militar – civil ce trebuie să se realizeze în teatrele de operaţii unde se află prezente efective ale comunităţii internaţionale cu misiuni de impunere sau menţinere a păcii. Este vorba, atât de autorităţi, cât şi de populaţia autohtonă faţă de care necesită, din partea militarilor, străini lor, un comportament studiat, plin de respect pentru tradiţii, obiceiuri, cultură, religie, alte valori spirituale şi materiale ale acestora pentru a se evita inducerea sentimentului de trupe de ocupaţie. Este evident că, de acum, sociologia trebuie să se ocupe tot mai mult de misiunile necombatante, care vor permite cercetătorilor să-şi extindă viitoarele studii la analiza rolului non-soldaţilor în operaţiile post-conflict şi în cele de menţinere a păcii. Introducerea în urmă cu peste patru decenii, de către Morris Janowitz, a conceptului de forţe de ordine publică, adică unităţi angajate în folosirea minimă a forţei, care vizează

189

stabilirea de relaţii internaţionale viabile ca alternativă a victoriei militare devine, aşadar, de mare actualitate.

Ca o concluzie, se poate afirma că, în tot acest proces de formare a culturii de securitate în context profund democratic, un rol important trebuie să şi-l asume mass – media, organizaţiile neguvernamentale şi, nu în ultimul rând statul. Acesta, pe lângă sprijinul pe care trebuie să-l ofere societăţii civile pentru a înţelege corect şi mai uşor conceptele de securitate menţionate mai sus, trebuie să ofere un cadru legislativ de control democratic al structurilor specializate în domeniul securităţii de către societatea civilă. Trebuie să manifeste transparenţă deplină în ce priveşte activitatea acestor structuri şi disponibilitate reală, concretizată, în atragerea societăţii civile la procesul de adoptare a deciziilor de reformă a lor.

10. COMPONENTELE SECURITĂŢII: SECURITATEA ENERGETICĂ

Componenta ideologică a bipolarităţii, cu toată infrastructura sa, inclusiv cea militară, a dominat confruntarea în perioada Războiului Rece.

Dominaţia sa a fost atât de eclatantă încât a acoperit mobilul mult mai profund al confruntării, de aceea amintit cu circumspecţie în declaraţiile politice, dar urmărit cu consecvenţă în geostrategie, cel al deţinerii şi accesului la resurse.

Interdependenţele dintre resurse şi dezvoltare, prosperitate, putere au fost demult decodificate şi au modelat în bună măsură evoluţia politică a lumii. Odată cu revoluţia industrială însă, percepţia faptului că resursele, îndeosebi cele naturale, se găsesc acolo unde „nu trebuie” şi în posesia „celor care nu le merită” a apărut îndeosebi în zonele unde erau vitale.

Percepţia s-a acutizat pe măsura „aşezării” geografiei politice a lumii în cadrul unor graniţe mai mult ori mai puţin recunoscute, dar trasate, a căror nerespectare provoacă reacţii ce depăşesc cu mult stricta relaţie dintre doi actori politici. Resursele energetice de astăzi au contat puţin în procesul delimitărilor din secolul XIX, de exemplu, astfel că, atunci când au apărut ca problemă, lucrurile erau deja complicate.

De aceea, petrolul, ca sursă energetică mondială dominantă a secolului al XX-lea, nu a fost străin de ultimul război mondial şi nu poate fi eliminat din motivaţiile unor conflicte distrugătoare şi astăzi, precum cele din Golf, Angola, Cecenia etc.

Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, chiar dacă au apărut şi altele cum ar fi energia nucleară sau gazele naturale. Acestea din urmă au fost descoperite aproximativ în aceleaşi zone unde se află câmpurile petroliere, deci necesită aceleaşi căi de acces, dar şi ele constituie o resursă epuizabilă.

Este un motiv suficient ca această perspectivă să reactualizeze, din când în când, discuţiile asupra limitelor dezvoltării. Oricum, păstrând încrederea în capacitatea oamenilor de a găsi mereu resursele necesare dezvoltării, inclusiv a surselor alternative

190

de energie, nu pot rămâne neobservate jocurile politice şi militare în jurul celor existente, care vor asigura mare parte din necesarul de energie în viitorul apropiat.

Creşterea numărului populaţiei pe glob şi dezvoltarea economică pe care şi-o propun toate statele lumii sunt inevitabil însoţite de creşterea consumului unor resurse energetice tot mai limitate. Dispariţia bipolarităţii a înlăturat un motiv redus la câţiva actori ai confruntării, descoperind straturi mult mai profunde ale unei competiţii în care participanţii sunt mult mai numeroşi iar motivaţia vitală, cu bătaie pe termen îndelungat. Economiile dezvoltate depind de resursele energetice oriunde pe glob.

Pierderea accesului la acestea poate avea consecinţe distrugătoare, iată de ce o parte însemnată a politicilor externe dar şi a celor de putere este preocupată de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee pentru conducte, de parteneriate etc.

Geopolitica este dominată de geostrategiile resurselor, îndeosebi a celor energetice. Geopolitica îi obligă pe subiecţii săi să ia în considerare „totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională”, şi este permanent „interesată de calculele unora sau altora, …de obiectivele ce vizează cooperarea sau destinderea relaţiilor, dar şi utilizarea forţei sau de jocurile viclene”221. Acţiunile teroriste de la 11 septembrie au avut efecte seismice asupra geopoliticilor energetice, mai ales asupra celor ale petrolului. Orientul Apropiat a devenit brusc o zonă mai puţin sigură, iar marile economii au realizat că sunt prea dependente de ea. Au trecut, deci, la acţiuni de disipare a dependenţei pe întreg globul. Ca urmare, au dobândit rapid importanţă strategică şi alte zone, s-au declanşat alte competiţii, interesele naţionale încep să capete altă greutate în raport cu cele ale alianţelor etc., confirmându-se încă o dată că în marile strategii nimic nu poate fi ignorat, cu atât mai mult cu cât într-o perspectivă nu prea îndepărtată şi alte resurse ar putea deveni motive pentru competiţii strategice: apa, alimentele etc. De aceea strategia rămâne domeniul preferat al potenţialelor. „…Petrolul, a-l găsi, a-l transporta, a-l cumpăra, a-l păstra, rămâne un punct de focalizare a vieţilor noastre şi va continua să rămână astfel…” declara un fost secretar de stat pentru energie al SUA, subliniind cum se transformă această resursă într-o problemă de securitate.

10.1. Geopolitica resurselor energetice şi noua panoplie a zeului marteLa doar câţiva ani de la încheierea Războiului Rece, analistul Zbigniew Brzezinski, în

lucrarea sa, devenită celebră, „The Grand Chessboard” (Marea tablă de şah) atrăgea atenţia că disputa pentru supremaţie se va muta în Asia Centrală. „Eurasia, constata el, este tabla de şah pe care se joacă lupta pentru supremaţia mondială”, deoarece aceasta urma să devină principalul bazin din care urma ca lumea dezvoltată tehnologic să se aprovizioneze cu energie.

Evenimentele care au avut loc în spaţiul caspic şi caucazian în ultimii ani, ca şi cele mai recente, care au ţinut mult timp prima pagină a principalelor cotidiene din lume ca disputa energetică ruso-ucraineană par să confirme faptul că rivalităţile geopolitice sunt astăzi, tot mai mult, legate de controlul şi transportul resurselor energetice spre marii consumatori, dar şi faptul că aceste rivalităţi nu se vor mai tranşa prin conflicte caracteristice paradigmei claussewitziene. Avantajele şi câştigurile strategice nu vor mai fi cu necesitate, ca în secolele anterioare, rezultatul confruntărilor militare, după cum nici

221 Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea , Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 10.

191

pierderile de poziţii strategice în spaţii considerate vitale pentru diferite puteri nu le vor determina pe acestea să recurgă la război pentru a le câştiga.

Extinderea UE şi a Alianţei Nord-Atlantice au fost percepute de Moscova drept pierderi majore în ceea ce priveşte spaţiile de interes.

Analiştii au apreciat că pentru Moscova, „revoluţia portocalie” ucraineană a reprezentat o primă manifestare dintr-o serie de evenimente – o notă discordantă, depăşită ca importanţă numai de dizolvarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991. Ruşii au considerat prăbuşirea URSS drept momentul în care şi-au pierdut imperiul şi se tem că „revoluţia portocalie” ar putea rămâne în istorie drept momentul în care Rusia şi-a pierdut, în mod iremediabil, imaginea de mare putere.

Ucraina este percepută de elita politică de la Kremlin, indiferent de culoarea sa politică, importantă pentru apărarea pe termen lung şi supravieţuirea statului rus. Nu este văzută ca o problemă de apropiere etnică, deşi partea de est a Ucrainei adăposteşte cea mai mare comunitate rusească din lume, ci una geostrategică. Astăzi, nu numai că reprezintă nodul de tranzit al gazelor naturale ruseşti către Europa, ci şi un punct de legătură pentru aproape toată infrastructura acesteia dintre Est şi Vest. Se estimează că 93% din exportul de petrol şi gaze al Rusiei către Occident trece pe teritoriul ucrainean. Ucraina are, aşa cum aprecia Peter Zeihan, un prestigios analist de la Stratfor, o centralitate care îi conferă un atu important în disputa cu Moscova. Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că această ţară dispune de a doua infrastructură de transport a gazelor, ca mărime, din Europa: 35.300 km de reţea, cu o capacitate de transport de 29 de miliarde metri cubi de gaz.

Disputa din domeniul energetic, ce a atins un maxim în primele zile ale noului an 2009, a avut în opinia celor mai mulţi analişti o miză politică foarte importantă. Kievul, considera Moscova, trebuie pedepsit pentru „glorioasa revoluţiei portocalie”, dar mai ales pentru apropierea de Occident în care s-a lansat în ultimul an. Armele cu care s-a desfăşurat acest război n-au fost cele clasice, dar nu se poate spune că intensitatea confruntării a fost una mică sau medie, deoarece miza nu a fost mică.

Cu Ucraina pe orbita sa, Rusia îşi menţine coerenţa strategică şi consideră că are o şansă de a-şi recăpăta, în cele din urmă, statutul de superputere. În absenţa Ucrainei, statutul Rusiei, în calitate de putere regională, riscă să devină precar, iar perspectiva dezintegrării Rusiei poate părăsi tărâmul ridicolului pentru a intra în cel al posibilului.

„Atacul” lansat de la Kremlin s-a tradus în cererea ultimativă adresată nonşalant, dar nu mai puţin ameninţător, ca Ucraina să plătească de aproape cinci ori mai mult gazele pe care le importă.

Presa occidentală a sesizat prompt caracterul politic al acestui război. Cotidianul „The Times”, de exemplu, sublinia în una din ediţiile sale că în acest context gazele naturale reprezintă „arma politică” a Moscovei în cadrul „noului Război Rece”, iar BBC aprecia că o putere crescândă a Gazprom-ului, care poate fi comandată politic de la Kremlin înseamnă o creştere a influenţei geopolitice a Rusiei, iar aceasta are deja o bogată experienţă din perioada Războiului Rece, când a folosit cu succes această armă asupra blocului comunist est-european.

Această confruntare s-a purtat aparent în logica strategiilor de negociere economică. Miza geopolitică şi impactul asupra arhitecturii relaţiilor de putere pe continentul european, şi nu numai, a fost dată de reacţiile geostrategice ale marilor actori consumatori de energie care au fost tot aparent pe fundalul disputei. Acelaşi analist de la Stratfor, Peter Zeihan, ilustrează acest aspect cu impactul pe care îl poate avea această dispută asupra Germaniei.

192

„În Germania, apreciază analistul amintit, mai mult decât în orice alt stat european, puterea se bazează pe poziţionarea geografică şi pe forţa economică. Având în vedere forma mai puţin bună în care se află principalul mecanism aprobat pentru îndeplinirea ambiţiilor germane, Uniunea Europeană, Berlinul nu dispune de alte variante pentru a-şi atinge interesele. În absenţa resurselor energetice necesare avansării economiei, Germania îşi va menţine statutul de putere geopolitică lipsită de vigoare, de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial”.

Premierul ucrainean a declarat, de exemplu, că Ucraina a tras învăţăminte din criza avută cu Moscova şi că, de acum înainte, îşi va reduce „într-o manieră drastică consumul său de gaze naturale”.

Concluzia este că „o reală independenţă a Ucrainei nu este posibilă decât în condiţiile unei independenţe energetice”, după cum a subliniat şeful Guvernului de la Kiev, în cadrul unei conferinţe de presă.

Este rândul analiştilor politici şi al specialiştilor în geopolitică şi geostrategie să tragă concluziile de rigoare şi să ofere expertiza necesară factorilor de decizie politică pentru ca statele să aibă reacţii potrivite la asemenea tip de confruntări de care lumea începutului de secol XXI nu va duce lipsă. Este tot mai puţin probabil ca, în viitor, să fie proiectată o strategie coerentă şi realistă în domeniul securităţii naţionale fără să fie identificate riscurile şi ameninţările majore la adresa securităţii energetice a comunităţilor umane şi, mai ales, fără să fie identificate soluţiile posibil de adoptat în asemenea tip de confruntări. Petrolul, gazele naturale, apa şi resursele de hrană vor deveni tot mai rare. Într-o stare de mare penurie, dacă nu se vor descoperi alternative viabile, statele vor căuta să controleze aceste resurse de bază şi să impună raţionalizări în utilizare. În aceste condiţii este posibil să crească potenţialul conflictual în relaţiile internaţionale şi să apară conflicte legate de stăpânirea unor teritorii. Încorporarea unor strategii de comunicare adecvate în strategiile de securitate va atenua potenţialul conflictual. Este posibil ca în asemenea situaţii panoplia zeului Marte să se îmbogăţească şi să se diversifice cu noi forme de conflict şi de criză, ceea ce va impune şi armatelor adoptarea de noi soluţii şi reforme de esenţă.

Stratagemă sau joc periculos?După o perioadă de doi ani de autosuspendare a programului nuclear, Iranul a decis

reluarea acestuia. „Este dreptul nostru şi îl vom apăra... Ne bizuim pe tinerii noştri oameni de ştiinţă. Vom folosi tehnologia în sectorul energetic, în medicină şi industrie” , se angaja la televiziunea naţională preşedintele Mahmoud Ahmadinejad. „Vom lucra sub supravegherea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA), iar decizia noastră nu vizează producţia de combustibil nuclear”, promitea Mohammad Saidi, adjunctul şefului Organizaţiei iraniene pentru energie atomică.

Pe 5 ianuarie 2009 însă, Melissa Fleming, purtătoare de cuvânt a Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, anunţa că delegaţia iraniană a părăsit fără explicaţii Viena, unde trebuia să argumenteze decizia autorităţilor de la Teheran. Se pare că nu este chiar o surpriză, din moment ce unul dintre cei mai autorizaţi purtători de cuvânt ai instanţelor religioase iraniene – fostul preşedinte Akbar Hashemi Rafsanjani (1989-1997) – declara recent: „Ultimele discuţii cu IAEA aduc a hărţuială. Nu vom accepta niciodată să fim terorizaţi”.

Cum fusese respinsă şi propunerea Rusiei de a produce combustibilul nuclear necesar industriei iraniene (un compromis avansat de Moscova pentru detensionarea, fie

193

şi temporară, a situaţiei), o ultimă încercare de aplanare a conflictului s-ar putea face la sfârşitul anului, când, tot la Viena, este programată o nouă rundă de negocieri în formula Iran-EU222 (Franţa, Germania şi Marea Britanie).

Primele reacţii au fost la nivelul declaraţiilor. Cea mai recentă a venit din Suedia, care a preluat preşedinţia Uniunii Europene la 1 iulie 2009: „Este surprinzător şi iraţional. Măsura reluării cercetărilor nucleare este luată tocmai în momentul în care Franţa, Germania şi Marea Britanie explorau posibilitatea întoarcerii la negocieri”.

Dansul diplomatic continuă, chiar dacă nu mai este valsul care a deschis balul. Pendulând constant între declaraţii incendiare şi cosmetizări ulterioare ale acestora, Iranul a reuşit să evite Consiliul de Securitate.

În principal, datorită atitudinii de expectativă a celor trei puteri europene care, implicate în negocierea dosarului iranian, par să nu fi ajuns la o poziţie comună sau se sfiiesc să apuce taurul de coarne. „Mingea” este undeva într-o zonă, mai degrabă, de mijloc decât neutră, în „terenul” organizaţiei IAEA (International Atomic Energy Agency). Iar aceasta evită decizia majoră de a reclama Iranul la Consiliul de Securitate.

În ultimă instanţă, dacă s-ar întâmpla acest lucru, nimic nu ar garanta şi impunerea de sancţiuni. Acestea ar afecta atât interesele Rusiei, cât şi pe cele ale Chinei, ambele cu drept de veto în Consiliu, ambele având în perspectivă sau chiar derulând consistente acorduri bilaterale cu Iranul: prima, în domeniul asistenţei şi furnizării de tehnică, inclusiv militară; cealaltă, pentru achiziţionarea de resurse energetice. Pe poziţii de aşteptare se plasează Statele Unite şi Israelul, care consideră diplomaţia ca fiind prioritară, deşi răbdarea le-a fost pusă serios la încercare în ultimele luni.

Chiar dacă pragul de toleranţă la frustrare al celor două puteri nu a fost atins, o lovitură preventivă a ajuns să fie posibilă, pentru că miza confruntării (chiar dacă, deocamdată, doar de poziţii) este totuşi globală, iar actorii implicaţi (sau dispuşi să se implice) sunt dintre cei mai puternici. Dincolo de comunicatele certe ale marilor agenţii de presă, în fond, doar „vârful aisbergului”, în cancelariile şi cartierele generale ale marilor puteri, scenariile vizează cu certitudine nu doar subiectele discuţiilor care se vor purta direct sau prin intermediari. În acest context, a caracteriza situaţia din Iran ca fiind de criză nu pare deloc o exagerare.

Prim-planul chestiunii iraniene îl deţine disputa dintre „dreptul inalienabil” de a produce energie nucleară (revendicat şi proclamat ca atare de autorităţile de la Teheran; agreat de Tratatul de neproliferare; recunoscut de şeful IAEA) şi dorinţa Occidentului de a bloca un program de îmbogăţire a uraniului, care poate fi deturnat cu uşurinţă spre înarmare atomică de către un regim imprevizibil şi agresiv. De aici, aşteptarea semnalată pe toate planurile, dar şi starea de încordare, îngrijorare sau revoltă care macină comunitatea euroatlantică şi bruma de încredere dintre cele două părţi, fără de care orice demers diplomatic este sortit eşecului.

Un alt aspect care trebuie remarcat este cel rezumat de analistul politic iranian Mahmoud Alinejad: „Există sentimentul că declaraţiile preşedintelui nostru ne aduc un plus de forţă. Când Iranul ameninţă şi induce presiune, Occidentul face un pas înapoi”. În aceeaşi notă, se înscrie şi atitudinea lui Ali Larijani, negociatorul şef al Iranului în chestiunea nucleară: „Scenariile noastre au un numitor comun: «Dacă noi pierdem, vor pierde şi alţii în regiune»”. În acest context, întrebarea din titlu pare să fie simplă figură de stil. Stratagema există cu certitudine, dar ea este chiar jocul periculos, pe marginea prăpăstiei, în care pasul

222 http://www.geotimes.org

194

separă nu sublimul de ridicol, ci lumea în care trăim aşa cum este ea, cu toate imperfecţiunile ei de neantizarea ei.

Pentru că escaladarea militară a conflictului ar putea căpăta şi această dimensiune.Pe 22 februarie 2008, la Bruxelles, preşedintele Bush declara pentru aliaţii din NATO

şi oficialii Uniunii Europene: „Îngrijorarea pentru o posibilă acţiune militară a Statelor Unite în Iran este pur şi simplu ridicolă”. Dădea asigurări însă că sunt pregătite toate opţiunile de răspuns la presupusele încercări ale Iranului de a deţine arme nucleare, pentru că „am convenit cu partenerii noştri europeni că nu este în interesul nostru să se întâmple acest lucru”.

Între timp, chiar dacă nu s-a atins punctul de la care întoarcerea nu mai este posibilă, situaţia s-a acutizat. Au contribuit la aceasta nu numai decizia autorităţilor iraniene de a continua programul nuclear sau declaraţiile iresponsabile ale ultraconservatorului preşedinte Mahmoud Ahmadinejad, ci şi sedimentarea relativă a situaţiei din Irak.

De acum, obiectivul major al strategilor de la Pentagon pare să fi (re)devenit Iranul încorsetat de baze americane, de aliaţi ai Americii sau aliaţi ai aliaţilor acestora, dar şi dominat la nord de importanţa ultimului pol de interese apărut pe harta resurselor energetice mondiale: Marea Caspică şi „coridorul” Georgia – Azerbaidjan.

10.2. Geografia petroluluiPetrolul a încetat de mult să fie doar problema geologilor ori economiştilor.Complică în mare măsură ecuaţiile pe care trebuie să le rezolve politicienii şi

devine încet-încet un factor al vieţii sociale ce nu poate fi ignorat, inducând direct sau indirect relaţii nu întotdeauna uşor de sesizat. În lipsa lui, comunităţile sociale cer din partea conducătorilor acţiuni ale căror efecte sunt deseori nepopulare, creează presiuni asupra proceselor decizionale, statul devenind fie un raţionalizator fie un vector al politicii de putere.

Un document din anul 2000 al unei instituţii publice în domeniul prospecţiunilor geologice din SUA223 oferă o estimare a resurselor convenţionale de petrol (producţia curentă însumată la care s-au adăugat rezervele rămase şi resursele petroliere nedescoperite încă, dar bănuite) pentru 128 de zone petroliere ale lumii, în miliarde barili (BBO). Dispunerea geografică a rezervelor este prezentată pe hartă.

Producţia curentă însumată, rezervele rămase, creşterea rezervei şi resurselor nedescoperite sunt estimate la aproximativ 3 miliarde de miliarde barili. Din această cantitate, cca. 24% au fost extrase, iar 29% au fost descoperite şi înregistrate ca rezerve se afirmă în aceleaşi documente. Câmpurile petroliere aflate în exploatare sunt cunoscute şi domină jocurile geopoliticii ultimilor zeci de ani. Este oarecum firesc deoarece regiunea Orientului Mijlociu, una din cele clasice, posedă circa 70% din rezervele de petrol dovedite ale lumii224, iar zona Mării Caspice între 17-33 mii de miliarde barili225, cam tot atât cât rezervele din Marea Nordului. Dar începe să devină tot mai evidentă atenţia acordată noilor zone în care se presupune existenţa unor depozite imense de petrol, încă nedescoperite în regiunile „clasice” şi în altele noi: Orientul Apropiat, Siberia de Vest, regiunea Mării Caspice, deltele fluviilor Niger şi Congo, nord-estul Groenlandei, Surinam etc.226. Transformarea acestor rezerve,

223 http://www.geotimes.org/nov02/feature_oil.htm224 http://www.globalpolicy.org/security/natres/oil/2004/0202collision.htm225 http://www.globalpolicy.org/security/natres/oil/2004/0112caspian.htm226 http://www.geotimes.org/nov02/feature_oil.htm

195

bănuite dar încă intangibile, în resurse domină agendele politice ale principalelor puteri economice ale lumii.

Aşa cum se observă, majoritatea rezervelor de petrol se află la distanţe mari de principalii consumatori, ceea ce creează în permanenţă probleme: politice, economice, de mediu etc., iar transformarea lor rezerve în resurse depinde de factori de aceleaşi naturi.

Chiar şi cea mai măruntă măsură luată într-o zonă cu rezerve de petrol, ori în legătură cu aceasta se poate răsfrânge în modul cel mai concret asupra preţului petrolului cu întregul său lanţ de consecinţe. Astfel, acest indicator financiar, care ar trebui să reflecte valoarea unei mărfi, devine la rândul său un instrument al geopoliticii în relaţiile internaţionale.

Dacă, din punct de vedere economic, preţul petrolului reflectă realităţi trecute în devenirea mărfii, de la cheltuielile de extracţie până la transportul la consumator, şi se exprimă în bani, de regulă dolari SUA, geopolitic înseamnă estimări complexe de viitor pentru o resursă epuizabilă, de care depinde încă dezvoltarea şi prosperitatea (accesibilitatea şi volumul rezervelor, natura relaţiilor de putere create în jurul rezervelor, gradul de pericol prezentat de noii actori din jocurile dezvoltării, oportunităţile şi posibilele combinaţii etc.), estimări importante nu atât prin valorile lor financiare, cât prin cele politice, economice, militare etc. Totuşi, opinia publică resimte nemijlocit preţul economic al petrolului şi acest lucru influenţează politicile imediate, preţul geopolitic îi preocupă în primul rând pe marii actori şi este o problemă a politicii de perspectivă.

Oricum, vorbind doar despre petrol, descoperit sau nu, accesibil ori greu accesibil, ieftin sau scump, evidenţele nu pot fi contestate: cu cât se consumă mai mult, cu atât se va epuiza mai rapid.

Când este vorba de rezerve, în general, iar cele petroliere nu fac excepţie, cifrele exacte includ şi un procent important de relativitate, deoarece exprimă strategiile în domeniu ale numeroşilor actori cunoscuţi şi mai puţin vizibili (state, companii naţionale, lideri, partide politice) cu interese, politici şi obiective proprii, puţin interesaţi să ofere certitudini concurenţei. Cu toate acestea, tendinţele nu pot fi negate chiar şi la o analiză superficială. Astfel se explică preocupările pentru înlocuirea petrolului cu gaze naturale, energie nucleară şi resurse alternative.

Gazele naturale, de exemplu, reprezintă în prezent aproximativ 23% din consumul global de energie, vor însemna peste 30% prin 2028 şi vor domina, probabil, geopolitica în viitoarele evoluţii ale secolului XXI.

10.3. Geografia consumuluiDin momentul în care petrolul a început să se impună ca principală sursă de energie la

începutul secolului XX, producţia a acoperit consumul la nivel mondial, indiferent de ritmurile de creştere a acestuia. Chiar şi în perioadele de criză petrolieră nu a fost vorba despre insuficienţe cronice, ci de reducerea voită a producţiei şi limitarea accesului la petrol. Este drept, asemenea perioade au reamintit lumii, că mai devreme sau mai târziu, petrolul se va epuiza, readucând în discuţie corelaţia dintre petrol şi dezvoltare. Cu câteva decenii în urmă a făcut mare vâlvă un raport al clubului de la Roma care oferea perspective sumbre dezvoltării, neadeverite însă. Până a se ajunge la momentul epuizării rezervelor, elita politică a lumii şi-a elaborat propriile concluzii, vizibile în jocurile politice din jurul petrolului existent.

196

S-a avut, însă, grijă ca aceste jocuri să evite angajarea în opoziţie a marilor actori ai lumii, pentru a se evita momentele din preliminariile celui de-al Doilea Război Mondial, de exemplu, când SUA prin embargoul petrolier impus Japoniei au creat în rândul opiniei publice japoneze o opinie favorabilă declanşării războiului prin atacurile de la Pearl Harbour, ori când URSS, deţinătoarea unor imense rezerve, dar şi piedică în accesul Germaniei hitleriste la petrolul din Orientul Mijlociu trebuia să dispară În diagrama Agenţiei Internaţionale pentru Energie227 sunt prezentaţi principalii consumatori de petrol în 2001 şi ponderea lor în cadrul consumului global. Se poate observa că doar 9 state ale lumii au consumat 57% din producţia de petrol a anului, 5 dintre ele sunt membre ale grupului celor mai dezvoltate state (G8).

Dintre ele, SUA reprezintă cea mai puternică economie a lumii, dar şi cel mai mare importator de petrol, în timp ce Rusia nu importă, dar este unul din marii exportatori ai lumii. Cifrele, chiar dacă sunt relative, oferă totuşi o imagine a consumurilor curente de petrol şi sugerează şi o proiecţie a atitudinii statelor cu interese diverse pentru această resursă.

În asemenea condiţii, un criteriu mult mai important pentru viitoarele evoluţii este poziţia Chinei şi Indiei. Ambele reprezintă economii în plină expansiune, dar sunt importatoare de petrol, conştiente, deci, că menţinerea ritmurilor actuale ale dezvoltării economice depinde de modul în care vor reuşi să-şi asigure resursele energetice. China îşi asigură 60% din necesarul de petrol din Orientul Mijlociu şi de aceea este atât de atentă la evoluţiile din regiune şi se implică, inclusiv cu asistenţă militară, în state precum Iran şi Siria.

Cererea de petrol creşte cu aproximativ 2% anual, în timp ce câmpurile petrolifere sunt în declin cu aproximativ 5% pe an. Consumul în 2008 a fost de aproximativ 125 milioane barili pe zi, ceea ce înseamnă că până în 2015 producţia curentă ar trebui să crească cu cca. 50%228 pentru a se asigura consumul.

Aceeaşi Agenţie Internaţională pentru Energie arată într-un raport al său că, în acest an, Chinei îi vor fi necesare 5,8 milioane barili pe zi pentru a-şi asigura consumul, ceea ce înseamnă 800.000 tone zilnic, ori aproximativ 0,3 miliarde tone pe întregul an. În 2008, a fost de 0,25 miliarde tone. Cu acest consum China va întrece Japonia, trecând pe locul 2 în lume în rândul consumatorilor, după SUA.

Cu alte cuvinte, în acest an, China va consuma aproximativ 2/3 din producţia anuală a Arabiei Saudite, Iranului şi Kuweitului la un loc sau 1/10 din producţia mondială, SUA va avea nevoi de 1/3, iar Japonia de aproximativ cât China 229. Deci primele trei consumatoare vor folosi în 2009, 1,6 miliarde barili, adică mai mult de jumătate din producţia globală, estimată la aproximativ 3 mii de miliarde barili. Nu întâmplător, aceste state fac parte din grupul celor mai activi actori ai geopoliticii mondiale.

10.4. Geopolitica petroluluiPetrolul domină geopolitica de peste 60 de ani, indiferent de ceea ce se dorea a fi

prezentat drept evidenţă. Criza petrolieră din anii ‚ anii ’70 ai secolului trecut n-a făcut altceva decât să sublinieze acest adevăr care, încet – încet devine truism. Tot ceea ce se

227 http://gv3.com/policypete/policypete.htm228 http://66.102.9.104/search?q=cache:EzxZvV8PuIJ.../policypete.htm+&hl=enfic=UTF.229 http://english.peopledaily.com.cn/200401/13/eng200401.13_132491.shtml

197

întâmplă în zona Golfului de peste trei decenii constituie secvenţe strâns legate între ele, mai mult decât pare la prima vedere, a unor elaborări post criza petrolieră amintită.

S-ar putea spune că două au fost condiţionările majore ale geostrategiei petrolului şi ele o vor domina încă multă vreme:

a. Reducerea dependenţelor:• posesor – consumator;• consumator – posesor.

Deşi ne-am obişnuit să considerăm că cei aflaţi în poziţii avantajoase sunt posesorii de resurse petroliere, iar consumatorii nu dispun de prea multe alternative, realitatea demonstrează că, depinzând de consumatori prea puternici, posesorii nu se situează pe poziţii prea confortabile, fiind nevoiţi să facă faţă unor presiuni mult mai diversificate şi exercitate de subiecţi mult mai numeroşi decât şi-ar fi dorit. Este ceea ce se întâmplă astăzi în jurul petrolului caspic şi din regiunea Golfului.

b. Diversificarea surselor şi resurselor. La prima vedere ar părea o continuare a primei condiţionări, dar diversificarea va disipa dependenţele în ansamblu, va crea condiţii favorabile alegerii acestora, va conduce la intensificarea voită şi temporară a dependenţelor. Diversificarea resurselor se simte deja din plin pe piaţa gazelor naturale, iar a surselor se observă în interesul crescând pentru Africa.

Într-o lume în care petrolul asigură 40% din energia lumii şi peste 90% din combustibilul mijloacelor de transport, geopolitica nu poate ignora premisa că economiile industrializate pot oricând intra în „foame de energie”, ceea ce ar declanşa competiţii cu un ridicat potenţial conflictual pentru rezervele existente. Companiile petroliere avansează previziuni îngrijorătoare. Pentru fiecare 10 barili vânduţi, prospectorii lor identifică doar 4 în loc. De aceea, multe firme consideră că singura cale de a opri această tendinţă este reîntoarcerea în Orientul Mijlociu de unde, unele au fost îndepărtate în timpul naţionalizărilor din anii ’60-’70: „Să revenim în Orientul Apropiat, ori să ne pregătim pentru necazuri”.

O scurtă trecere în revistă a principalilor actori politici ai lumii, deşi în geopolitica petrolului ar fi mai potrivită sintagma „centre de putere”, relevă deosebiri între ele, dar şi un punct comun. SUA, UE, Japonia sunt state cu economii avansate şi dezvoltate, instituţii financiare, naţionale şi internaţionale, stabile şi puternice, societăţi democratice aşezate, constituite pe principiile primordialităţii legii şi drepturilor omului. De asemenea, ele asigură o calitate a vieţii superioară la toţi indicatorii. China şi India sunt state cu economii având ritmuri intense de dezvoltare, stabilitate financiară, societăţi în curs de deschidere şi modernizare, deşi tradiţiile au o influenţă puternică, dar calitatea vieţii este departe de cea a statelor din prima categorie. Punctul comun al tuturor acestor centre de putere o constituie dependenţa, în special dependenţa de resursele energetice.

În mare măsură, aceasta este realitatea care le modelează comportamentul geopolitic, precum şi conţinutul strategiilor. Un loc distinct în rândul centrelor de putere îl reprezintă Rusia. Ea întruneşte trăsături specifice ambelor categorii enumerate, dar ceea ce o deosebeşte radical este faptul că nu este dependentă de resurse naturale, dar această independenţă îi influenţează şi ei în aceeaşi măsură geopolitica şi strategia. De altfel, şeful Statului Major General rus afirma într-o intervenţie că principalele criterii de „înţelegere şi apreciere a proceselor care se petrec în lume ar putea fi:

a) nivelul dezvoltării economice a subiectului în ansamblu şi starea sistemului său financiar;

198

b) gradul de asigurare cu materii prime şi resurse naturale, în primul rând cu cele energetice, dar şi cu altele, inclusiv resurse intelectuale;

c) ca o consecinţă a celor două – nivelul bunăstării sociale a populaţiei”.În aceste condiţii, geopolitica petrolului domină preocupările guvernelor lumii şi se

manifestă într-o multitudine de forme, începând de la cooperare multilaterală, investiţii în domeniu, asistenţă tehnică, licitaţii, ajutoare economice şi financiare, privatizări, condiţii preferenţiale etc. Până la forme care amintesc mai curând de geostrategie, fiind dominate de componenta militară, ameninţări şi demonstraţii de forţă, prezenţă militară şi chiar violenţă armată. De aceea, realităţile zilelor noastre oferă construcţii politice atât de neaşteptate: coaliţia antiteroristă unde sunt foarte fragile motivele care ţin membrii alături, iar prin terorism fiecare înţelege cam ceea ce-l preocupă; relaţiile dintre democraţia SUA şi cvasi-totalitarismele central-asiatice; apropieri ruso-saudite, de neimaginat cu câţiva ani în urmă.

Principalii actori ai geopoliticii petrolului astăzi sunt SUA şi Rusia. Fiecare dintre ei demonstrează că şi-au elaborat politici şi strategii solide în acest domeniu. Obiectivele lor sunt diferite, dar faptul că există o anumită complementaritate între obiective ceea ce face ca, pe termen lung, cei doi să coopereze, bineînţeles neexcluzându-se competiţia pentru poziţii cât mai favorabile.

Bazându-se pe resurse energetice, în special pe petrol şi gaze naturale, Rusia, al doilea producător de petrol al lumii, îşi urmăreşte cu consecvenţă obiectivul de a realiza un sistem al dependenţelor în care poziţia sa să dispună de ponderea necesară pentru o dezvoltare economică evidentă, care s-o facă ascultată în toate problemele lumii şi să-i asigure securitatea. Deocamdată, ea însăşi este dependentă de veniturile obţinute din exportul de petrol. Pe măsură ce ponderea acestora în construcţia bugetului scade, fiind înlocuite cu alte venituri oferite de o economie în revenire, obiectivul strategic se înfăptuieşte. Acesta este şi motivul pentru care guvernul de la Moscova acţionează cu atâta perseverenţă pentru a fi admisă cât mai curând în Organizaţia Mondială a Comerţului, ceea ce i-ar permite să participe pe picior de egalitate cu celelalte economii la tranzacţiile mondiale, fără restricţiile impuse de statutul său de nemembru organizaţiei. Deocamdată însă reprecursiunile crizei financiare şi economice în curs sunt mult mai dramatice în Rusia decât în grupul statelor G7, tocmai datorită dependenţei de resursele obţinute prin exportul de hidrocarburi, al căror preţ a scăzut la jumătătate la 1 octombrie 2009, faţă de luna iulie 2008.

Obiectivul strategic urmărit de SUA este acela de a-şi asigura pe termen lung resursele necesare menţinerii ritmurilor de dezvoltare economică prin accesul la resurse şi libertatea tranzitului. Este un obiectiv complex, de durată, iar realizarea lui impune implicarea decisivă în procesele de stabilizare a lumii şi de întărire a securităţii prin încurajarea pieţei libere, a valorilor democratice, a transparenţei şi predictibilităţii în acţiunile celorlalţi actori ai lumii. Oricum proiectele în care se angajează sunt considerate investiţii mai ieftine decât valoarea eventualelor pierderi economice provocate de disfuncţionalităţi ale fluxurilor energetice.

SUA văd în petrolul rusesc o posibilă alternativă stabilă la petrolul obţinut din Orientul Mijlociu, o regiune imprevizibilă şi unde se pot produce evenimente care să afecteze ritmicitatea livrărilor. Rusia, la rându-i, consideră pătrunderea petrolului său pe piaţa americană un început pentru viitoare construcţii economice şi de securitate fiabile.

199

De aceea, pe termen lung, interesele celor doi coincid, chiar dacă pe termen scurt apar episoade care ţin mai curând de concurenţa economică.

În Texas s-a desfăşurat prima întâlnire bilaterală între oficiali din domeniul petrolului. Înaintea acesteia, o companie privată de investiţii americană aprobase garantarea unui împrumut de 130 milioane dolari pentru construcţia unui terminal petrolier la Sankt Petersburg, inclusiv pentru lucrări de infrastructură.

A doua întâlnire va avea loc în octombrie 2009, în Rusia, şi până atunci au avut loc discuţii pentru participarea investitorilor americani la construcţia unei conducte de aprox. 1.500 km care să lege reţelele din vestul Siberiei de portul Murmansk.

Proiectul a fost aprobat de guvernul rus, conducta ar urma să aibă o capacitate de 80 milioane tone pe an şi va intra în funcţiune în 3 ani. Portul Murmansk este singurul care asigură ieşirea fără restricţii a Rusiei la Oceanul mondial. În luna iulie 2004, guvernul rus a aprobat vânzarea pachetului de acţiuni (cca. 7,59%) deţinut de stat la compania Lukoil. Imediat după aceea, preşedintele V. Putin, în prezenţa şefului companiei americane „Conoco Phillips” a făcut următoarea declaraţie: „Tare mult aş dori ca relaţiile dintre oamenii de afaceri ruşi şi americani să se dezvolte mai activ, îndeosebi într-un domeniu atât de strategic cum este energetică”.

Pentru analişti a fost suficient să sugereze cine va fi cumpărătorul viitorului pachet de acţiuni. Compania rusă Lukoil deţine 1,5% din rezervele mondiale de petrol şi 2% din producţie. De asemenea, acest pas ar putea contribui la rezolvarea rapidă a câmpurilor petroliere deţinute de firma rusă în Irak.

O zonă dominată astăzi de concurenţa între cei doi actori este cea a Mării Caspice. Dar complexitatea zonei, conflictualitatea potenţială, disputele juridice asupra mării propriu-zise vor obliga, mai devreme ori mai târziu, pe toţi subiecţii internaţionali implicaţi, inclusiv pe cei doi, să coopereze pentru menţinerea stabilităţii ei, altfel vor avea toţi de pierdut destabilizând piaţa energetică, ceea ce ar putea afecta toate ţările lumii şi provoca reacţii mult mai periculoase. Bogată în petrol şi gaze naturale, zona Mării Caspice include interesele statelor învecinate nemijlocit: Azerbaidjan, Kazahstan, Iran, Rusia şi Turkmenistan. Între aceste ţări există puncte de vedere deosebite referitoare la statutul şi modalităţile de exploatare a resurselor, ceea ce împiedică demararea unor programe pe termen îndelungat. De asemenea, vecinătatea cu regiunea Orientului Mijlociu, Caucaz şi bazinul Mării Negre, face ca şi alte state să aibă interese majore în acea zonă. Într-o măsură destul de consistentă şi România va avea avantaje în cazul unor soluţii care să ofere stabilitate livrărilor energetice.

Statutul juridic incert nu încurajează firmele să investească masiv în infrastructura petrolieră şi a gazelor naturale în zonă. Acest lucru face să crească interesul pentru cea existentă şi care este controlată în mare măsură de Rusia, aflată în căutarea investiţiilor străine. În ultimă instanţă, viitoarele trasee vor trece sau nu prin teritoriul rusesc, dar petrolul va trebui să tranziteze prin ele şi acesta este lucrul cel mai important şi avantajos pentru stabilitatea unei regiuni întinse a globului pământesc. Pe harta prezentată în continuare, întocmită de Igor Effimoff de la firma Teton Petroleum Co., sunt prezentate traseele actuale şi potenţiale pentru exportul petrolului şi gazelor din bazinul caspic.

Harta sugerează, totodată, şi multiplele instrumente posibile în relaţiile de putere dintre principalii actori ai lumii. Practic, zona caspică nu poate fi izolată de cea a Orientului Mijlociu şi într-un fel sau altul prezintă aceiaşi indicatori de instabilitate geopolitică: terorism, conflicte (din Cecenia şi Nagorno-Karabah), delimitări teritoriale

200

insuficient reglementate, probleme etnice, refugiaţi etc. În aceste condiţii, este greu de estimat dacă bazinul caspic va deveni o alternativă mai sigură la petrolul din Orientul Mijlociu.

Creşte astfel atractivitatea traseelor petroliere nordice ceea ce întăreşte rolul Rusiei în viitoarele jocuri politice pentru stabilizarea întregii regiuni.

La începutul lunii august 2008, o explozie a conductei Kirkük-Ceyhan a întrerupt practic exportul petrolului irakian prin portul turcesc, ceea ce a făcut ca în aceeaşi zi preţul petrolului să ajungă la niveluri neîntâlnite decât în preajma războiului din 1990 din Golf. În actualele condiţii ale mediului de securitate nu se poate garanta că viitoarea conductă Baku-Ceyhan nu ar putea fi supusă aceloraşi riscuri. Astfel, piaţa petrolului ar deveni foarte sensibilă în condiţiile în care deja ţările OPEC, cu excepţia Arabiei Saudite au atins în anul 2008 cotele maxime ale extracţiei, deci posibilităţile acestei organizaţii de a stabiliza situaţia pentru mărirea producţiei sunt limitate, după revenirea din actuala criză economico-financiară.

SUA sunt direct interesate în libertatea traficului petrolului din zona caspică şi Orientul Mijlociu, de aceea s-au implicat activ în stabilizarea zonei urmărind, totodată, şi evitarea formării unui monopol rusesc al transportului.

De aceea au contribuit la realizarea conductei ocolitoare Baku-Ceyhan, chiar dacă nu poate fi avantajoasă din punct de vedere economic fără participarea Rusiei. Pe termen îndelungat, nici Afganistanul nu este exclus ca traseu pentru o viitoare conductă, extrem de avantajoasă, la oceanul planetar. Deocamdată, SUA sunt singura putere globală care acţionează declarat pentru asigurarea accesului la sursele petroliere, de rezultatele acţiunilor sale beneficiind însă în egală măsură şi celelalte state ale lumii.

Un actor tot mai prezent pe piaţa petrolieră este China. Pentru a-şi susţine ritmurile de dezvoltare are nevoie de livrări constante de petrol. În acest sens, are o relaţie specială cu Rusia şi Kazahstan, sursele cele mai apropiate, dar şi cu Arabia Saudită şi Nigeria.

Într-un fel sau altul, toate economiile statelor vor resimţi noul statut al Chinei de mare consumator de resurse energetice. Creşterile preţurilor la petrol, în special în anii 2007 şi 2008, sunt puse şi pe seama faptului că al doilea mare consumator de petrol al lumii a devenit China, devansând Japonia. Este firesc să se pună întrebarea, care va fi comportamentul geopolitic al Chinei în momentul în care se va simţi împiedicată în achiziţiile cantităţilor necesare de resurse energetice. Eventualele sincope îi vor provoca disfuncţionalităţi economice cu repercusiuni directe asupra celor 1,4 miliarde de locuitori şi de acest lucru este conştient întreg globul. Evenimentele recente sugerează că politica chineză tratează această problemă cu maximă seriozitate. În ultimul timp se observă că se implică tot mai insistent în disputele privind insulele limitrofe din Pacific şi în problema Taiwanului, zone pe care China, pe lângă faptul că le consideră că-i aparţin, sunt bănuite că deţin şi importante resurse petroliere. De câţiva ani se poartă convorbiri ruso-chineze pentru construcţia unei conducte, finanţate de partea chineză, care să lege zăcămintele din estul Siberiei de China. În 2002, s-a semnat chiar şi un acord guvernamental în acest sens şi se stabiliseră şi cantităţile de petrol ce urmau să fie livrate în următorii 25 ani. Moscova a decis ca traseul să fie ramificat şi către Nahodka, la ţărmul Oceanului Pacific, pentru a evita inconvenientul dependenţei exclusive de un singur partener. Rusia a simţit imediat reacţia chineză care i-a ridicat noi obstacole în procesul de accedere la Organizaţia Mondială a Comerţului.

În anul 1997 Compania Naţională a Petrolului din China a semnat un acord cu ministerul energeticii din Kazahstan pentru construcţia unei conducte între cele două ţări.

201

Proiectul întârzie şi analiştii explică fenomenul prin lipsa dorinţei celorlalţi jucători ai pieţei mondiale a petrolului, în primul rând a Rusiei şi SUA de a construi alternative la conductele existente (Tenghiz-Novorossiisk), sau în faze avansate ale construcţiei (Baku-Tbilisi-Ceyhan), ori de a contribui la accentuarea dependenţei unui Kazahstan subpopulat de o Chină suprapopulată.

Un alt actor care şi-a declarat interesul pentru petrolul caspic este India. Perspectiva este susţinută de proiectul de realizare a magistralei de transport „Nord – Sud” care ar urma să lege portul indian Mombay de la Oceanul Indian cu porturi iraniene (Bender-Abbas, Bender-Amirabad, Anzeli), prin Marea Caspică, portul Olia (aflat în construcţie lângă Astrahan, Rusia) cu Sankt Petersburg. Această rută va scurta durata transportului între Asia şi Europa cu 10-12 zile, ceea ce ar însemna o reducere a cheltuielilor de transport cu aprox. 20%. India speră ca proiectul să fie completat cu conducte petroliere care să facă legătura cu cele existente, facilitându-şi, astfel, accesul la petrolul din nord. Proiectul este susţinut şi va fi finanţat de state europene, India, Rusia, dar şi de Kazahstan şi Turkmenistan.

Majoritatea proiectelor având drept punct de plecare petrolul pot fi dublate cu altele legate de gazele naturale aflate în cantităţi mari în bazinul caspic şi Orientul Mijlociu. Este o particularitate care face ca, practic, toate statele din această întinsă regiune să ocupe poziţii cât mai avantajoase în jocurile de stabilitate ca o primă etapă pentru construcţii de securitate mai ample. Desigur, interesele geopolitice sunt mari, predomină astăzi relaţiile de putere în care fiecare încearcă să-şi impună voinţa asupra celuilalt, opţiunile sunt diferite şi aceste realităţi oferă o imagine nu tocmai încurajatoare.

Dar ceea ce susţine optimismul în posibilitatea stabilizării reale a regiunii este faptul că nici un actor din zonă nu respinge à priori avantajele dezvoltării şi nu încearcă să se izoleze. În condiţiile globalizării, această realitate a scos în prim plan dimensiunea cooperativă a geopoliticii, deşi n-au fost eliminate disfuncţionalităţi care au impus şi manifestări ale geostrategiei în continuarea geopoliticului.

Petrolul a fost cel care a generat şi războiul iraniano-irakian din anii ’70, şi ocuparea Kuweitului de către Irak în 1990 şi parţial intervenţia multinaţională împotriva regimului Saddam Hussein din Irak.

10.5. Geostrategia petroluluiRăzboiul Rece s-a sfârşit şi o dată cu el şi geostrategia bazată pe ameninţarea

distrugerii nucleare reciproce. Ameninţarea, reală, dincolo de toate exagerările propagandistice, a fost instrumentul politic decisiv în imprimarea unui caracter previzibil geostrategiei şi unui relativ echilibru al puterii. Armele nucleare existente sunt tot atât de nimicitoare astăzi ca altădată, dar ameninţarea distrugerii reciproce, la fel de reală ca acum două decenii, nu mai este un instrument politic, chiar dacă superputerile au declarat oficial că nu vor pregeta să folosească armele nuclear dacă interesele lor vitale vor fi afectate. Probabil că aceasta va fi premisa care va fundamenta toate construcţiile geostrategice în viitorul previzibil.

Geostrategia a devenit mai difuză iar prezenţa militară, indiciul concret clasic al intereselor strategice se reduce la minimum intensificându-se, în schimb, realizarea capabilităţilor de aplicare a efectelor acţiunilor militare în zonele de interes. Exemplul devenit deja celebru al acestei noi filosofii strategice este cel al coaliţiei militare împotriva Irakului în anul 2003, care cu efective minime (circa 200 mii militari), a ocupat un stat având

202

aproximativ suprafaţa Franţei, fără ca pe teritoriul statului irakian să existe vreo regiune inaccesibilă loviturilor. De asemenea, cazul Irakului evidenţiază că resursele petroliere şi căile de acces către acestea constituie preocuparea majoră pentru geostrategia acestui început de secol.

Cea mai evidentă demonstraţie o reprezintă consecvenţa cu care SUA urmăresc libertatea accesului la piaţa petrolieră folosind, atunci când este nevoie, şi instrumente ale geostrategiei. Această tendinţă a fost explicată într-un raport al Consiliului Securităţii Naţionale al SUA în 1999: „…Statele Unite vor continua să aibă un interes vital în asigurarea din exterior a livrărilor de petrol”.

Seriozitatea problemei este susţinută şi de faptul că, SUA includ în categoria intereselor vitale acele valori pentru apărarea cărora vor recurge la forţă armată.

Prezentându-şi programul electoral în anul 2004, candidatul democrat la preşedinţia SUA, John Kerry, a insistat asupra priorităţilor sale în domeniul securităţii naţionale:

- a deschide şi a fi liderul unei noi ere a alianţelor;- a moderniza cele mai puternice forţe armate din lume;- a folosi în exterior diplomaţia, puterea economică şi forţa neobişnuită de atracţie

a valorilor şi idealurilor americane;- a elibera America de dependenţa periculoasă faţă de petrolul din Orientul

Mijlociu.În timpul Războiului Rece, SUA au considerat drept teatre principale ale confruntării

cu URSS centrul şi sud-estul Europei, acolo unde se aflau concentrări mari de trupe sovietice, şi Orientul Îndepărtat. Mutaţiile strategice au făcut să scadă interesul pentru aceste zone, prezenţa militară americană rămânând la niveluri care să nu afecteze credibilitatea angajării SUA în problemele securităţii europene.

Au devenit, însă importante pentru strategie Asia Centrală, bazinul caspic, zona Mării Chinei de Sud şi, bineînţeles, zona Golfului. Toate sunt regiuni bogate în petrol şi gaze naturale, resurse dovedite sau bănuite, dar mai ales sunt în proximitatea unor puteri militare (Rusia, China) care pot interveni în competiţie, iar faptul că în toate aceste zone există multe probleme care pot fi activate cu uşurinţă fac posibile evenimente care să destabilizeze piaţa petrolului. Întrucâtva la fel se caracterizează şi alte zone bogate în petrol din Africa (Algeria, Angola, Nigeria, Sudan) sau Asia (Indonezia) cu multe probleme etnice, sociale şi politice nerezolvate, dar aflate deocamdată în afara preocupărilor competitive majore ale principalilor actori ai lumii.

Ca urmare, investiţiile financiare ale SUA în bazinul caspic şi Orientul Mijlociu sunt susţinute de programe militare: modernizarea forţelor armate ale statelor din zonă pentru a fi capabile să menţină stabilitatea, parteneriate, inclusiv cu ceilalţi actori pentru soluţionarea unor probleme, dezvoltarea unor obiective de infrastructură militară care să le asigure mobilitatea propriilor forţe etc. Noul concept de război bazat pe reţea va oferi forţelor armate ale SUA posibilitatea de a executa lovituri precise din puncte de dislocare inaccesibile eventualelor riposte. Chiar şi posibilitatea amplasării unor baze militare noi în Europa Centrală şi de Sud - Est nu poate fi ruptă de problematica petrolului. Locaţiile aflate în discuţie se află în apropierea unor conducte de petrol în funcţiune, ori aflate în proiect.

Rusia se află într-un amplu proces de adaptare a strategiei la noile realităţi. Renunţând la ambiţiile geostrategice globale ale URSS, ea se concentrează asupra programelor regionale: îşi adaptează prezenţa militară în regiunea Caucazului, profitând

203

evident de războiul din Cecenia, a înfiinţat baze militare în Armenia şi în state din Asia Centrală, controlează un sistem unic de apărare aeriană al CSI, acordă asistenţă militară majorităţii statelor din această organizaţie etc. Totodată, sunt semnificative modificările doctrinare şi programele de modernizare a propriilor forţe.

A declarat că va folosi armele nucleare în cazul unor agresiuni, chiar şi împotriva statelor neposesoare de arme nucleare, a adoptat şi ea strategia loviturilor preventive şi în acest scop îşi modernizează infrastructura (cosmică şi aeriană). De asemenea, în cadrul forţelor armate se desfăşoară intense activităţi de pregătire pentru sporirea mobilităţii, se perfecţionează vectorii pentru transportul loviturilor nucleare, îşi intensifică acţiunile comune de instruire şi planificare, cu armatele NATO etc.

Nu sunt lipsite de importanţă acţiunile strategice ale altor actori. China şi-a redus concentrările de trupe de la graniţa nordică cu Rusia şi îşi concentrează eforturile asupra zonelor sale de vest în care sunt estimate rezerve importante de petrol: provincia Xinjiang, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud, zone aflate în litigiu. Taiwanul este invocat tot mai frecvent în discursul politic deoarece oferă posibilitatea controlului unor importante căi de navigaţie în Pacific. Către aceste zone îşi îndreaptă atenţia şi Japonia, care, totodată, îşi perfecţionează capacităţile sale operaţionale în zonă (nave de luptă, avioane de patrulare etc.).

În zona Golfului, China îşi întăreşte relaţiile militare cu Arabia Saudită, mai ales după ce în opinia publică din SUA s-au auzit voci ostile şi chiar ameninţări la adresa regatului saudit, dar şi cu alte state din Orientul Mijlociu. „Fără o strategie cuprinzătoare de prevenire a transformării Chinei într-un consumator de petrol egal cu SUA, o coliziune între superputeri este posibilă” afirmă directorul unui institut american de analiză a securităţii globale. India participă la modernizarea forţelor navale ale Kazahstanului, Turcia la realizarea unor obiective de infrastructură militară în Turkmenistan, Iranul se pronunţă împotriva prezenţei militare străine în Marea Caspică şi pentru strângerea relaţiilor cu Azerbaidjan invocând episoade ale unei istorii comune etc.

Desigur, aceste jocuri de natură militară nu depăşesc limite care să provoace răspunsuri ce ar pune în pericol stabilitatea. Dar analizate fiecare în parte, se dovedeşte că statele care-şi propun niveluri ridicate ale dezvoltării nu-şi pot permite să rămână indiferente la eventuale turbulenţe pe piaţa petrolului. Consecinţele acestora ar putea modifica în totalitate lumea care ne înconjoară ceea ce le-ar periclita programele de dezvoltare, risc pe care nu sunt dispuse să şi le asume.

Evoluţiile din jurul petrolului au pus parţial în umbră „jocurile” care se desfăşoară pentru gazele naturale. Acestea sunt încă la început, dar vor deveni tot mai evidente şi intense pentru că gazele naturale sunt considerate un înlocuitor al petrolului, atunci când acesta se va epuiza, sau va deveni evident că este insuficient pentru toţi consumatorii. Deocamdată, evenimentele provocate pe piaţa gazelor naturale mai sunt încă asociate cu piaţa petrolului, dar probabil că acest lucru nu va mai dura mult timp şi jocurile vor deveni de sine stătătoare.

10.6. Preţul petroluluiŞocurile produse de evoluţia preţului petrolului acoperă, de regulă, toate arhitecturile ce

se proiectează în jurul său. Salturile preţului, spectaculoase de la o zi la alta, provocate de cele mai neînsemnate disfuncţionalităţi ale pieţei demonstrează, dacă mai era nevoie, cât este de serioasă problema şi cât de devastatoare pot fi efectele interne în cazul unor crize prelungite.

204

Oricum, se consideră că preţurile petrolului s-au rupt de indicatorii reali de extracţie şi nu-i mai reprezintă. La începutul anului 2007 lucrările Forumului Energetic Internaţional unde a avut loc şi o întâlnire neformală a statelor membre OPEC. Atunci, preţul barilului era de aproximativ 60$. Îngrijorate de creşterea rapidă a preţului, statele industrializate au făcut un apel către această organizaţie să mărească cantităţile extrase pentru a putea linişti piaţa. Un analist în domeniul petrolului a declarat atunci că o mărire a cifrelor de extracţie „va produce doar oscilaţii de scurtă durată pe piaţă”. În iunie, Arabia Saudită a declarat că va mări limitele stabilite pentru extracţie. La sfârşitul lunii august OPEC recunoaşte că, în afara Arabiei Saudite ceilalţi membri au ajuns la limita posibilităţilor.

Oricum, decizia depăşirii cotelor a stârnit reacţii violente din partea altor state membre (Venezuela, Iran) cu pondere importantă pe piaţa petrolului. Ca un punct de referinţă, în 1990, în ajunul războiului din Golf, când toate bursele aşteptau începerea acţiunilor militare, preţul barilului de petrol ajunsese la punctul maxim: 41,15$.

La începutul lunii august 2004, în absenţa unei ameninţări militare credibile, preţul barilului de petrol ajunsese la aproape 45$.

S-au încercat diferite explicaţii pentru sinusoidele neaşteptate ale preţului şi pentru sensibilitatea pieţei:

- factorul chinez a fost des invocat, pornind de la realitatea că înlocuirea bicicletelor cu autoturisme în rândul populaţiei chineze va provoca o creştere nelimitată a cererii pentru combustibil, după modelul american;

- manipularea preţului petrolului de către Arabia Saudită în ajunul alegerilor prezidenţiale din SUA, atât în 2004, cât şi în 2008, având în vedere interesul companiilor petroliere americane pentru preţuri ridicate şi sprijinul acordat de acestea administraţiei Bush;

- criza irakiană;- mărirea rezervelor strategice ale SUA;- scăderea producţiei mondiale;- intervenţia statului rus pe piaţa internă a petrolului etc.Toate aceste explicaţii se fundamentează pe fenomene concrete petrecute, dar, în

acelaşi timp, cei care le avansează acceptă că nu sunt suficiente. Totodată, se alimentează şi se generalizează părerea că petrol ieftin nu va mai exista niciodată.

Experţii Agenţiei Internaţionale pentru Energie estimau, atunci când preţul petrolului era de 35$ barilul, că acest nivel provoacă o deteriorare a PIB mondial cu aproximativ 225 miliarde dolari. Afectate urmau să fie în primul rând statele europene şi cele în curs de dezvoltare, cele mai dependente de importul de petrol. În acelaşi timp, o creştere cu 10$ (faţă de 35) a preţului barilului de petrol urma să determine o redistribuire a aproximativ 150 miliarde dolari între statele exportatoare.

Desigur, problema preţului petrolului este una mult mai complexă, dar reacţiile nervoase ale burselor la cele mai mărunte disfuncţionalităţi, unele fără legături directe cu piaţa, demonstrează imensul potenţial al petrolului în jocurile geopolitice.

Accesul la resurse sigure, contractele pe termen îndelungat, „rezistente” la fluctuaţiile pieţei, preţurile avantajoase, condiţionările favorabile ori nefavorabile, boicotul, ameninţările la adresa siguranţei infrastructurii sunt instrumente folosite în trecut, astăzi şi nu există nici un motiv care să convingă că nu vor fi folosite şi în viitor pentru a influenţa deciziile politice în situaţii delicate. Atâta timp cât aceste circumstanţe şi practici nu afectează interesele

205

majore ale marilor consumatori şi marilor producători, ele se impun încet-încet în practica mondială şi trebuie avute în vedere.

10.7. Aspecte de actualitate10.7.1. Resursele – preocupare de interes major în actuala conjunctură

internaţionalăCele mai importante resurse sunt cele de hrană, de energie – elementul indispensabil

pentru majoritatea activităţilor umane – şi de materii prime, problematica rămânând o preocupare de interes major şi în actuala conjunctură internaţională, dimensiunea globală a problemei fiind dată de amploarea fără precedent a solicitării acestor resurse. Prin amplificarea gradului de interdependenţă a ţărilor privind valorificarea acestor resurse, apar noi şi complexe probleme cu privire la necesitatea asigurării accesului tuturor ţărilor la resurse, în vederea susţinerii dezvoltării lor economice, asigurată, direct sau indirect, de petrol şi gaze naturale. Ori, în opinia majorităţii analiştilor şi specialiştilor în domeniu, accesul sau pierderea accesului la aceste resurse poate avea consecinţe imprevizibile, de la pierderi economice cu efecte interne incalculabile până la modificări în ierarhiile internaţionale, fenomene care, practic, ar destabiliza lumea. Cu atât mai mult cu cât toate economiile dezvoltate depind de resursele energetice oriunde pe glob, iar caracterul limitat şi spectrul epuizării lor devin tot mai evidente. De aceea, geopoliticile şi geostrategiile urmăresc, în esenţă, accesul la sursele energetice, în special la petrol şi gaze naturale1, libera lor circulaţie, dar şi ocuparea unor poziţii avantajoase ori punerea în dificultate a concurenţei. Pe cale de consecinţă, resursele naturale, cu deosebire cele energetice, se vor afla, în continuare, în centrul deliberărilor şi negocierilor vizând stabilirea unei noi alcătuiri a relaţiilor interstatale.

10.7.2 Disponibilitatea resurselor naturale – sursă de tensiuni şi potenţial conflict

La nivelul analizei strategice se apreciază că majoritatea resurselor mondiale de hidrocarburi se găsesc în trei regiuni adiacente, situate pe axa nord-sud: Rusia, Bazinul Caspic şi Golful Persic. Ţările dezvoltate din Europa şi America de Nord vor produce mai puţin petrol şi gaze din surse proprii şi, prin urmare, vor fi mai dependente ca oricând de importurile de la OPEC, de la statele producătoare de petrol şi gaze, în special din Orientul Apropiat, din Rusia şi din ţările din jurul Mării Caspice. Problemele care afectează disponibilitatea acestor resurse sunt corelate. Ele au exercitat şi continuă să exercite o influenţă reală, cu impact major asupra politicii externe a statelor, disponibilitatea resurselor naturale rămânând, şi în prezent, o sursă de tensiuni şi potenţial conflict. Că este aşa o demonstrează – alături de multele argumente prezentate în literatura de specialitate – răsturnările dramatice în politica mondială, începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, dar şi mai recentele probleme, dificultăţi şi îngrijorări apărute încă de la începutul lui ianuarie 2006: criza gazelor naturale ruseşti, urmată de criza negocierilor în dosarul nuclear iranian şi conflictul în derulare din Orientul Mijlociu, care deja a ridicat preţul petrolului la 70 $ barilul în anul 2007 şi 147 $ în luna iulie 2008, ceea ce denotă că piaţa petrolului este lipsită de transparenţă şi este caracterizată printr-o puternică fluctuaţie a preţurilor. Criza financiară declanşată în a doua jumătate a anului 2008 a redus preţul petrolului până aproape de o treime din maximul atins în iulie 2008, fără însă ca preţul carburanţilor la pompă să se reducă în egală măsură; în acest fel reducerea consumului a păstrat aproape intacte profiturile companiilor producătoare.

206

Potrivit unui studiu al Băncii Mondiale, în anul 2005, zece ţări din cele 208 ale lumii controlau 75 la sută din economia lumii. Dintre acestea, Statele Unite, care reprezintă cea mai puternică economie a lumii, sunt cel mai mare importator de petrol (urmate fiind de Japonia şi China), cu o dezvoltare economică impresionantă, dar care îşi asigură 60% din necesarul de petrol din Orientul Mijlociu, ceea ce explică, în parte, şi atenţia acordată evenimentelor din regiune.

10.7.3. Golful Persic va continua să rămână furnizorul major de petrol al economiei globale

Desigur, Golful Persic va continua să rămână furnizorul major de petrol al economiei globale, pentru că economiile industrializate importă două treimi din această regiune şi 70% din petrolul exportat de către OPEC. Cererea mondială de petrol este în creştere, numai în anul 2007, cu 1,8%. În acelaşi timp, ţările membre ale OPEC rămân principalii furnizori de energie şi pentru Uniunea Europeană, cu aproximativ 50% din nevoile de consum. Şi, pe măsură ce consumul de energie va creşte, va creşte şi dependenţa Uniunii faţă de furnizorii săi, estimată, în anul 2020, până la 70% pentru gaz şi 90% pentru petrol. Ori, în condiţiile unor dificultăţi tot mai evidente în asigurarea acestor nevoi cu astfel de resurse, se impune nu numai o diversificare a surselor energetice, ci şi utilizarea altor soluţii energetice cum ar fi forţa naturală a vântului, valurilor, râurilor, căldura solară şi a magmei.

10.7.4. Evoluţia politică şi deciziile economice ale Iranului intră în conflict cu interesele americane

Teheranul a cerut ca exporturile sale către Europa şi către Asia centrală să fie plătite în euro, începând cu 2003, chiar dacă preţul petrolului pe pieţele internaţionale se face în dolari. Din anul 2005, Iranul are un nou preşedinte ales, ultraconservatorul Mahmoud Ahmadinejah.

Potrivit declaraţiei acestuia, alegerea sa ar semnifica o „nouă revoluţie islamică”, al cărei val „va atinge, în curând, întreaga lume”, iar „epoca agresiunii, a unui regim hegemonic, a tiraniei şi nedreptăţii se încheie”. Consecinţele reformelor drastice ale sectorului petrolier de stat rămân, încă, neclare pentru investitorii străini.

Mai mult, din cauza ambiţiilor sale nucleare, relaţiile cu Statele Unite sunt tot mai tensionate, iar ipoteza unui conflict militar afectează major preţul petrolului. Statele Unite încearcă să convingă comunitatea internaţională că sunt necesare măsuri dure împotriva Iranului, inclusiv intervenţia militară, dar Rusia şi China, ambele cu interese economice în Iran, se opun.

Disputa între regimul islamist de la Teheran şi Occident pe tema ambiţiilor nucleare a atins cote ridicate.

Teheranul foloseşte „arma petrolului” ca instrument de negociere în problema energiei nucleare şi ameninţă cu retragerea din cadrul Programului de Neproliferare, dar şi cu ripostă în cazul unei intervenţii militare străine. De asemenea, avertizează că orice acţiune a Consiliului de Securitate va avea un efect negativ asupra cooperării cu AIEA, implicarea Consiliului de Securitate putând, în opinia liderului iranian, „transforma cooperarea în confruntare”.

207

10.7.5. Arma energetică a lui Vladimir Putin, o mişcare geopolitică pentru 2010 ce denotă interesul pe termen mediu al Rusiei pentru a-şi proteja poziţia de lider în relaţia cu Uniunea Europeană

Criza gazelor ruseşti din ianuarie 2009 readuce în actualitate necesitatea unei politici energetice coerente, fundamentată pe principiile diversificării surselor energetice, surselor de aprovizionare şi rutelor de transport şi pe dialogul dintre ţările producătoare şi cele consumatoare, materializată, ulterior, într-un document strategic al Comisiei Europene.

După disputa dintre Moscova şi Kiev, din ianuarie 2009, privind preţul gazelor naturale, care a afectat livrările către Europa, Rusia a devenit o prioritate pentru UE. Germania abordează probleme legate de parteneriatul strategic cu Rusia, inclusiv pe cea a „securităţii aprovizionării cu gaze”, în contextul crizei dintre Kiev şi Moscova, care a dus la scăderea livrării către Europa a gazelor naturale ruseşti ce tranzitează teritoriul Ucrainei. Pe de altă parte, reprezentanţi ai Grupului de la Vişegrad – Cehia, Polonia, Slovacia şi Ungaria – examinau la 27 ianuarie 2009, la Budapesta, probleme energetice: aprovizionarea cu energie a tuturor statelor membre ale UE care sunt dependente de gazele naturale din Rusia. Politica Rusiei în livrarea gazelor naturale acuzată de senatorul american John McCain că „recurge la şantaj în domeniul energetic” a figurat şi în centrul dezbaterilor de încheiere a celei de-a 42-a Conferinţe anuale pentru securitate, desfăşurată la începutul lui februarie a.c., la München, în Germania, la care a participat şi ministrul rus al Apărării, Serghei Ivanov. Cu atât mai mult cu cât disensiunile dintre ruşi şi americani s-au produs în condiţiile în care criza energetică, departe de final, a adus acţiunile „Gazprom” la cote/zi record, în topul mondial al celor mai valoroase companii, oficialii „Gazprom” susţinând că în următorii 10-15 ani valoarea de piaţă a grupului ar putea să treacă pragul de 1000 de miliarde USD, ceea ce ar însemna aproape de patru ori valoarea actuală.

Securitatea energetică a reprezentat subiectul principal şi în discuţiile Angela Merkel – Vladimir Putin, pe fondul îngrijorării tot mai accentuate manifestate de ţările europene, în legătură cu modul în care Rusia pare să folosească „poziţia sa de furnizor principal” de gaze şi petrol pentru a-şi atinge „scopurile politice”. Cu atât mai mult cu cât – aşa cum se afirma la Summit-ul de primăvară al Uniunii Europene, de la Bruxelles, din martie a.c. – politica externă viitoare a Uniunii va fi, foarte probabil, „influenţată” de problemele energetice şi de faptul că „principalele surse” sunt exterioare UE.

Aşadar, o nouă realitate. O realitate care sugerează importanţa majoră a unui parteneriat stabil cu Rusia, ţară care asigură 25% din cantitatea necesară de gaze întregii Europe şi 30% din cantitatea necesară Germaniei.

O ţară care, începând cu acest an, îşi propune să aibă un rol în continuă creştere pe piaţa energetică mondială. Cu alte cuvinte, o nouă realitate care readuce în prim planul atenţiei noastre o altă apreciere a cancelarului german: „Relaţiile favorabile cu Rusia sunt esenţiale pentru Uniunea Europeană”. Pe cale de consecinţă, aşa cum cerea şi un oficial britanic şi relaţiile României cu Federaţia Rusă trebuie să fie în beneficiul Uniunii Europene.

Dar, deşi încearcă să fie un jucător important pe piaţa energetică, Rusia are în continuare nevoie de investiţii, infrastructura fiind învechită. Cu atât mai mult cu cât rolul Rusiei pe piaţa energetică mondială este în creştere, valoarea de piaţă a Gazprom s-a dublat şi a atras după sine şi bursele ruseşti. Economia rusă, desigur, în recesiune în acest

208

an, este încă dependentă de veniturile obţinute din vânzarea petrolului şi gazelor naturale, iar creşterea economică viitoare, de preţul acestora.

Apelând la presiuni prin mărirea preţului la gazele naturale, Rusia doreşte să-şi menţină şi influenţa economică în spaţiul CSI. „Gazprom”, spre exemplu, a crescut cu 45% preţul de livrare a gazelor naturale către Republica Moldova, iar Armenia a acceptat, începând cu luna aprilie 2009, dublarea preţului la gazele naturale livrate de „Gazprom”. În ceea ce priveşte România, Rusia rămâne indiferentă la aprovizionarea sa cu gaz.

10.7.6. Posibilitatea transferului de petrol şi gaze naturale din zonele de extracţie către cele industrializate din Occident

Această posibilitate poate determina noi speranţe şi certitudini pentru creşterea economică şi prosperitate în regiune. Potrivit unor noi studii, se estimează că din Marea Caspică se va extrage 25% din cantitatea totală de petrol extras de ţările nemembre OPEC, context şi raţiuni pentru care şi regiunea Mării Negre începe a fi percepută ca parte a unui continuu geografic ce implică interese occidentale majore. Marea Neagră devine, astfel, deosebit de importantă, fiind considerată o rută pentru transportul petrolului şi al gazelor naturale.

La 25 mai 2005 a fost inaugurat oleoductul Baku - Tbilisi - Ceyhan (BTC), care va transporta petrolul extras din Bazinul Caspic spre Marea Mediterană.

Destinată în primă instanţă petrolului azer, conducta s-a declarat disponibilă şi pentru uriaşele rezerve ale Kazahstanului, principalul producător din regiune.

O realitate pe care Rusia o acceptă sau nu poate să o contrazică. „Nu dorim să eliminăm Rusia din regiune”, declara secretarul american pentru Energie, Samuel Bodman. „Conducta este doar un pas, unul semnificativ însă, pentru securitatea rezervelor energetice din Asia Centrală şi pentru stabilitatea pieţei mondiale a petrolului”.

Aşadar, posibilitatea transferului de petrol şi gaze naturale din zonele de extracţie către cele industrializate din Occident poate determina noi speranţe şi certitudini pentru creşterea economică şi prosperitate în regiune, dar şi întărirea convingerii că cel care va asigura trecerea conductelor pe teritoriul său îşi va spori influenţa nu numai în regiune ci şi pe plan global. Pentru că pieţele şi resursele dau forţa economică, tehnologia amplifică această forţă, iar puterea face politică. Ori, acest aspect, credem, va avea şi implicaţii asupra stabilităţii în regiune, pentru că rivalitatea generată de controlul resurselor energetice din Bazinul Mării Caspice, itinerarele magistralelor de transport peste sau împrejurul Mării Negre, interacţiunea cu conflictele din spaţiul Caucazului de Sud şi, nu în ultimul rând, implicarea internaţională în aceste conflicte ar putea conferi regiunii şi un potenţial ridicat de instabilitate regională şi chiar globală.

În concluzie,vremurile când România era mare exportator de petrol beneficiind de avantajele acestui statut au devenit demult istorie. Astăzi ţara noastră îşi asigură abia 60% din consum din producţia proprie, în condiţiile în care multe din obiectivele devoratoare de acum 20 ani au dispărut. Acest lucru o fereşte de oscilaţiile imediate ale pieţei energetice, dar nu şi de efectele unor crize îndelungate.

10.7.7. Problema resurselor energetice se va transforma şi pentru statul român într-una majoră de securitate

Rezolvarea ei pe termen îndelungat ar trebui să constituie o prioritate supusă mai puţin condiţionărilor politice, iar cele de natură economică ar trebui acceptate şi gestionate, prin

209

reciprocitate cu eventualii parteneri. Uniunea Europeană oferă garanţia abordării în comun, de către toţi participanţii, a opţiunilor, dar în domeniul resurselor energetice ea însăşi nu se află într-o situaţie prea confortabilă, membrii ei numărându-se printre marii dependenţi de importul de petrol.

De aceea, rezolvarea problemei acestei resurse este lăsată mai curând la iniţiativa fiecărui membru în parte. Geopolitica petrolului nu ne ocoleşte, iar statul român ar trebui să se implice cu pragmatism în proiectele cu efecte benefice îndelungate generate şi susţinute de geopolitică.

Orice perturbaţie apărută pe plan internaţional în domeniul energetic (creşterea din nou, probabil din 2011, a preţului petrolului, spre exemplu), afectează şi securitatea naţională a fiecărui stat, şi nu doar pe dimensiunea energetică a acesteia. Aceasta explică, credem, suficient de elocvent, de ce o parte însemnată a politicilor externe, dar şi a celor de putere, este preocupată de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, de viitoarele trasee pentru conducte, de parteneriate etc., iar geostrategia de astăzi este, tot mai mult, dominată de „strategia resurselor”, îndeosebi a celor energetice. Geostrategia, după cum se menţionează în literatura de specialitate, îi obligă pe subiecţii săi să ia în considerare „totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională” şi este permanent „interesată de calculele unora sau altora, de obiectivele ce vizează cooperarea sau destinderea relaţiilor, dar şi de utilizarea forţei sau de jocurile viclene”.

11. COMPONENTELE SECURITĂŢII: NEPROLIFERAREA ARMELOR

11.1. Proliferarea armelor de distrugere în masăAmeninţarea reprezentată de proliferarea armelor de distrugere în masă se

materializează în mai multe domenii specifice: arme nucleare şi radiologice; arme chimice; biologice; rachete balistice.

a. Armele nucleare şi radiologiceÎn timpul războiului rece, atât URSS cât şi SUA au creat alianţe şi alte înţelegeri

cu diferite state cărora li s-a asigurat astfel un anumit nivel de securitate obţinând în schimb, printre altele, ca aceste state să nu urmărească realizarea unei capacităţi nucleare militare proprii. Odată cu sfârşitul războiului toate aceste aranjamente şi garanţii de securitate au devenit superflue şi desuete, astfel încât diferite state rivale şi-au reevaluat priorităţile strategice. O mare parte dintre ţări şi-au exprimat preocuparea cu privire la arsenalele nucleare deja existente şi la tehnologia corespunzătoare din statele rezultate prin dezmembrarea URSS.

Mai mult de trei mii de arme nucleare din cele treizeci şi trei de mii pe care le poseda URSS în 1991 au rămas în Ucraina, Kazahstan şi Belarus. Toate aceste trei state au fost de acord să cedeze controlul acestor arme Rusiei.

Securitatea fizică a armelor nucleare în Rusia şi în celelalte foste republici ale URSS a constituit de asemenea un motiv de îngrijorare, existând temeri că ele ar putea fi furate sau vândute unor state precum Coreea de Nord, Iran sau Irak în timpul regimului Saddam Hussein, care erau şi încă sunt suspectate, de altfel, de încercarea creării unui

210

arsenal nuclear propriu. Există de asemenea preocupări în legătură cu posibilitatea ca unii experţi în tehnologie nucleară ar putea să transfere din cunoştinţele lor în domeniu unor puteri ne-nucleare interesate.

Piatra de temelie a regimului internaţional de neproliferare nucleară este Tratatul de neproliferare nucleară din 1967, prin care cele cinci puteri nucleare ale timpului (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa şi China) s-au angajat să nu exporte statelor nenucleare, arme nucleare, componente ale acestora şi tehnologiile aferente. Toţi semnatarii tratatului au căzut de acord asupra măsurilor de siguranţă necesare şi a controalelor pe care Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică, urma să le execute în centralele electrice nucleare şi în alte instalaţii nucleare destinate unor utilizări paşnice. Testarea armelor nucleare de către India şi Pakistan în anul 1998, a mai adăugat doi membri Clubului Nuclear, deşi ambele ţări se află încă sub o presiune internaţională puternică pentru a nu-şi desfăşura aceste arme. După abolirea regimului de apartheid din Africa de Sud, acest stat a decis să se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda deja. În acelaşi mod au procedat şi Brazilia şi Argentina, care au renunţat la programele nucleare militare.

Statul Israel este o ţară care şi-a dezvoltat ulterior o capabilitate nucleară proprie. Alte state continuă să facă eforturi pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre puterile nucleare existente, neavând o capacitate proprie adecvată în acest sens. În plus, securitatea materialelor nucleare nu este asigurată corespunzător. Reducerea armamentelor nucleare ale URSS şi SUA în baza tratatului START a dus la dezafectarea a mii de arme nucleare, ca urmare a hotărârii comune de a opera reducerea acestor arsenale cu 75% faţă de nivelul existent anterior anului 1991. Acest proces s-a încheiat recent, în anul 2003. Aceasta a generat problema depozitării în siguranţă a materialelor nucleare rezultate din dezactivarea armelor respective, în special în Rusia, care nu deţinea tehnologia necesară acestui proces. Se apreciază că până în anul 2008 Rusia va trebui să depoziteze aproximativ şase tone de plutoniu şi treizeci de tone de uraniu îmbogăţit230.

O sursă de îngrijorare majoră o constituie posibilitatea ca unele din aceste materiale să ajungă în posesia unor organizaţii teroriste sau a unor state cu dorinţa de a deveni puteri de nişă în acest domeniu sensibil.

Cum ar trebui să răspundă statele ameninţărilor teroriste cu utilizarea armelor nucleare? Să refuze să negocieze cu teroriştii, sperând că ameninţarea este o cacialma? Să ameninţe la rândul lor pe toţi aceia care sunt asociaţi în vreun fel cu teroriştii, chiar dacă nu sunt implicaţi direct? De asemenea, trebuie făcută distincţia dintre ameninţările lansate de state şi de entităţile non-state, căci răspunsurile vor fi diferite. Dacă o anumită ţară nu este sigură că vecinii şi adversarii săi au intrat deja în posesia unor capabilităţi militare, are aceasta dreptul să procedeze la propria înarmare nucleară în numele descurajării preventive? În plus, aşa cum este parţial cazul Iranului, înarmarea nucleară nu ţine numai de securitate, ci şi de statut ! Cu India şi Pakistan puteri nucleare în zonă, Iranul, care are şi el ambiţiile sale, nu putea să rămână o ţară de categoria a doua.

Pe măsură ce numărul statelor posesoare de arme nucleare creşte, creşte în egală măsură şi posibilitatea gestionării acestora într-un mod inadecvat, care să pună în pericol grav pacea şi stabilitatea regională şi chiar globală. Se apreciază că statele care au devenit de curând posesoare de armament nuclear nu şi-au dezvoltat în suficientă măsură un

230 Cf. Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, International Relations and World Politics, Second edition, Prentice Hall, Upper Saddle River, New York, 2001, pag. 236

211

sistem adecvat de control şi securitate a depozitării şi manipulării lor, aşa cum au avut cele două superputeri mondiale, în timpul războiului rece. Pe timpul crizelor internaţionale există riscul utilizării armelor nucleare împotriva adversarilor, înainte ca acestea să le poată utiliza ei înşişi, rezultând de aici concepţia loviturii nucleare preventive.

Pe baza actualei situaţii instabile, din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud, au fost elaborate mai multe scenarii, pentru care cele mai plauzibile sunt următoarele:

- un război regional între două state devenite de curând posesoare de arme nucleare;

- ascensiunea unei puteri regionale sau de nişă nucleare agresive, care să determine o putere globală sau o coaliţie de state condusă de aceasta să acţioneze pentru a neutraliza prin forţă ambiţiile acestei puteri agresive;

- pierderea, de către guvernul statului respectiv, a controlului asupra forţelor nucleare proprii, ca urmare a dezintegrării politice a statului respectiv, ceea ce ar putea genera un război civil nuclear, sau ar conduce la câştigarea controlului întregului arsenal nuclear, ori numai a unei părţi din acestea de către o organizaţie teroristă.

Cum se poate contracara ameninţarea proliferării nucleare?O primă abordare vizează partea furnizoare de arme nucleare, prin interzicerea

unor asemenea exporturi de către statele posesoare de capabilităţi nucleare. În ceea ce priveşte partea ce achiziţionează, scopul este de a îmbunătăţi mediul de securitate în măsură ca statele să nu se mai simtă ameninţate şi deci să nu mai simtă nevoia achiziţionării unor asemenea arme.

Fără îndoială, faptul că India şi Pakistan nu au semnat Tratatul de neproliferare nucleară nu este întâmplător, de aici apărând însă necesitatea ca alte state să depună eforturi susţinute spre a stopa dezvoltarea capabilităţilor nucleare militare ale acestora. De asemenea, Irak, Iran şi Algeria au fost suspectate ca aspirând să-şi dezvoltate capabilităţi nucleare militare, pe care însă nu le-au adus încă în stadiul unor adevărate programe. Cel mai avansat în aceste demersuri fiind astăzi Iranul. Pe de altă parte, Argentina şi Brazilia au renunţat din proprie iniţiativă la astfel de intenţii în mare parte datorită blocadei tehnologice exercitate de puterile nucleare existente. Trebuie reţinut că Tratatul de neproliferare nucleară nu interzice cercetările şi dezvoltarea unor programe nucleare civile. Este evident că asemenea programe civile pot deveni cu uşurinţă duale, putând fi utilizate nu numai pentru a căpăta experienţa necesară producerii armelor nucleare, dar şi pentru a produce plutoniu şi alte materiale indispensabile construirii armelor nucleare.231

Încrederea comunităţii internaţionale în puterea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică a fost pusă la încercare încă din 1990 când, înainte de declanşarea războiului din Golf s-a mediatizat programul de înarmare nucleară al Irakului, aşa cum după anul 2000 s-au aflat amănunte semnificative despre programele similare ale Iranului şi Coreei de Nord.

În ciuda eforturilor internaţionale împotriva proliferării nucleare, câteva state au făcut progrese pe calea dobândirii de armament nuclear.

231 Pentru amănunte privind producerea artizanală de materiale nucleare a se vedea Phil Williams and Paul N. Woerner, Nuclear Material Traffiking: An Interim Assessment, Transnational Organized Crime, vol 1, no. 2, summer 1995, pag. 206-288

212

Un pericol major pentru stabilitatea internaţională o constituie situaţia în care un stat se consideră suficient de ameninţat pentru a acţiona preventiv, prin atacarea capacităţilor nucleare ale adversarilor săi. În acest fel a acţionat Israelul în 1981, când a atacat reactorul nuclear irakian de la Tabriz (Operaţia „Osirak”) şi de asemenea coaliţia multinaţională care a lovit instalaţiile nucleare irakiene în timpul operaţiei Desert Storm, zece ani mai târziu, în 1991.

Soluţia ideală este, fără îndoială, eliminarea insecurităţii şi a ameninţărilor în relaţiile internaţionale şi în primul rând dintre statele vecine. Acesta este, de pildă, obiectivul major al SUA în relaţiile cu statul Israel şi ţările arabe.

O abordare extinsă a acestui concept ia în considerare şi asigurarea unor garanţii de securitate. SUA, de exemplu, oferă asemenea garanţii Coreei de Sud prin menţinerea în această ţară a circa treizeci şi şase de mii de militari. În mod similar Japonia s-a bucurat de umbrela de securitate americană în Asia de Est. Aceste garanţii au fost stabilite însă în timpul războiului rece, spre a îngrădi expansiunea comunismului şi este greu de crezut că astăzi SUA ori altă putere nucleară ar putea oferi asemenea garanţii de securitate unui stat neposesor de arme nucleare care nu se află deja sub umbrela sa de securitate.

După sfârşitul Războiului Rece, între SUA şi Rusia au avut loc nenumărate negocieri bilaterale privind arsenalele nucleare şi dezarmarea nucleară. Cele mai importante rezultate s-au concretizat în: Tratatul privind limitarea armelor strategice ofensive (START I) – 1991; Tratatul privind viitoarea reducere şi limitare a armelor strategice ofensive (START II) – 1993; Tratatul privind reducerile strategice ofensive (SORT) – 2002.

Tratatul americano-rus SORT, cunoscut şi ca Tratatul de la Moscova, a intrat în vigoare la 24 mai 2002. Controversatul acord fixează data de 31 decembrie 2012 ca termen limită pentru reducerea „plafonului” de focoase strategice desfăşurabile la 1700 – 2200 pentru fiecare parte, dar nu conţine un program de îndeplinire a reducerilor convenite. Mai precis, SORT prevede o reducere a arsenalelor strategice astfel: SUA – de la 8646 focoase strategice în 2002, la 7970 în 2012, Rusia – de la circa 5600 focoase strategice în 2002, la 1040 – 1240 în 2012. Tratatul nu cere eliminarea focoaselor nucleare sau a mijloacelor de furnizare şi nu include armele tactice cu rază mică de acţiune232.

START I, intrat în vigoare la 5 decembrie 1994 stipulează un nivel de 1600 de mijloace de furnizare desfăşurabile şi 6000 de focoase strategice desfăşurabile de fiecare parte, ţintă de atins până în 2001. Regimul de implementare şi verificare stabilit prin START I, inclusiv eliminarea rachetelor, lansatoarelor şi bombelor, rămâne în vigoare până în 2009.

START II, semnat în 1993, dar neintrat în vigoare, specifică reducerea în următorii 7 ani la 3500 de focoase strategice desfăşurabile pentru SUA şi 3000 pentru Rusia, pe fondul unor măsuri comprehensive de implementare şi verificare. Din păcate, tratatul nu a fost ratificat de ambele state, iar Rusia a renunţat la obligaţiile sale ca urmare a retragerii SUA din Tratatul ABM din 13 iunie 2002.

În 1997, între preşedinţii B. Clinton şi B. Elţîn s-au discutat direcţiile unui nou tratat – START III – ce prevedea reducerea până la sfârşitul lui 2007 la 2000-2500 a

232 Cf. Mihai V. Zodian, Armele de distrugere în masă, în Lumea 2005, enciclopedie politică şi militară – Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, pag. 181

213

focoaselor strategice desfăşurabile. Negocierile ar fi trebuit să înceapă după intrarea în vigoare a START II.

Diferenţe semnificative separă SORT de anterioarele tratate de reducere nucleară americano-ruse şi anume: ceea ce trebuie redus, forma sub care se vor face reducerile, termenul de implementare şi perioada de funcţionare a reducerilor.

De asemenea, faţă de celelalte tratate, SORT nu conţine: prevederi de contorizare specifice, în afară de focoasele operaţionale desfăşurabile; măsuri de verificare, în afara unui acord privind întâlnirea cel puţin bianuală a Comisiei Bilaterale de Implementare. Totuşi conţine o clauză de retragere din tratat, care se poate realiza de oricare parte, în exercitarea suveranităţii naţionale, după 3 luni de la înştiinţarea scrisă a celeilalte părţi. Preşedintele Putin a făcut două concesii Administraţiei Bush şi anume: Rusia a abandonat regulile de contorizare din START, deşi a sperat să le menţină; V. Putin a dorit un tratat irevocabil cu rezultate în eliminarea mijloacelor de furnizare a focoaselor, dar a fost convins să semneze un tratat uşor de revocat care optează pentru stocare. Părţile sunt convinse că acest tratat va ajuta la instaurarea unor condiţii mult mai favorabile promovării securităţii şi cooperării în scopul întăririi stabilităţii internaţionale.

b. Armele chimice şi biologiceArmele chimice sunt mult mai uşor de produs decât armele nucleare şi se găsesc

în arsenalele multor state. În ianuarie 1993, o sută treizeci de ţări au semnat convenţia asupra armelor chimice, care a revizuit şi extins liniile directoare stabilite în 1925 prin Protocolul de la Geneva. Prin semnarea Convenţiei s-a decis să nu dezvolte, producă, achiziţioneze, depoziteze sau transfere altora asemenea arme, să nu se utilizeze şi nici să nu se acorde asistenţă sau să încurajeze alte state să se angajeze în asemenea activităţi.

Statele semnatare au căzut de acord, de asemenea, să distrugă stocurile de arme chimice şi instalaţiile de producere a acestora. A fost constituită o structură specializată, Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice, cu rol similar în domeniul specific cu cel al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, al cărei rol principal este verificarea respectării angajamentelor luate de statele semnatare.

Deşi armele chimice au o mare capacitate letală şi sunt foarte eficiente, ele nu au mai fost utilizate în războiul modern încă din vremea primul război mondial, cu o excepţie, războiul dintre Irak şi Iran din 1980-1988.

În ceea ce priveşte armele biologice, ele nu au fost încă utilizate în conflictele armate. În mod similar cu armele chimice, există un acord internaţional, Convenţia asupra Armelor Biologice şi a Toxinelor, semnat de o sută cincizeci de state. Acesta interzice producţia agenţilor biologici de luptă, dar nu interzice cercetările în domeniul vaccinurilor şi antidoturilor.

Marea servitute a acestui acord este că nu prevede instrumente şi măsuri de verificare a aplicării, ca în domeniul armelor nucleare şi chimice.

Din 1969, de la semnarea acestei convenţii până în prezent, mai multe lucruri s-au schimbat. În primul rând, revoluţia în biotehnologie a făcut posibilă crearea unor insecte special proiectate pentru a transmite diferiţi agenţi patogeni, care să fie imposibil de combătut şi care să poată ţinti un grup limitat (de exemplu după criterii etnice sau rasiale). În al doilea rând, răspândirea globală a noilor tehnologii face posibilă achiziţia unor asemenea agenţi de către state care nu au acces la tehnologie nucleară sau chimică, dar care se consideră suficient de ameninţate spre a ataca ele însele.

214

Eliminarea armelor de distrugere în masă, în special a celor chimice şi biologice, rămâne o provocare majoră la adresa procesului de control al armamentului.

S-au făcut progrese în ceea ce priveşte supravegherea şi respectarea regimului de producere a unor asemenea arme, prin semnarea unor acorduri care interzic dezvoltarea, achiziţionarea şi depozitarea lor.

Implementarea sistemului de impunere a respectării acestor convenţii şi tratate este însă dificilă, luând în considerare faptul că până şi nespecialiştii pot asambla diferite arme din această categorie, fără chiar a fi detectaţi.

Producerea şi stocarea armelor de distrugere în masă de către state pot fi detectate prin măsuri specifice şi în primul rând prin activitatea serviciilor de informaţii specializate, cel mai uşor fiind însă a identifica producerea de arme nucleare. Dacă însă producătorul este un actor non-statal iar producţia este artizanală, atunci detectarea este mult mai dificilă, implicând eforturi umane, tehnologice şi financiare de amploare mult mai mare.

Ultimele evoluţii de pe scena internaţională, în domeniul proliferării nucleare scot în relief o serie de concluzii parţiale, specifice studierii proceselor în derulare, într-un mediu extern de securitate în plină remodelare; armamentul nuclear şi proliferarea ADM reprezintă ameninţări esenţiale la adresa ordinii internaţionale şi a existenţei civilizaţiei umane; totuşi, deţinerea de arme nucleare (în general de mijloace de nimicire în masă) constituie un argument esenţial al poziţionării statelor în ierarhia de putere a lumii şi o garanţie solidă de securitate; contracararea proliferării nucleare se intersectează cu lupta împotriva terorismului internaţional, ambele intensificate din toamna anului 2001; se manifestă fără îndoială o tendinţă evidentă şi constantă de controlare a proceselor nucleare (civile şi militare) de către actorii majori ai epocii noastre şi de limitare sau interzicere a proliferării armelor nucleare; convergenţele şi tensiunile apărute după 1989-1991 între principalii actori globali şi regionali se menţin şi în abordarea tematicii neproliferării nucleare şi întârzie în mod firesc obţinerea de rezultate rapide şi concrete în combaterea factorilor de insecuritate internaţională; globalizarea economică şi „ciocnirea civilizaţiilor” – ca un derivat al ei – stimulează transferurile de tehnologie şi materiale nucleare; starea de insecuritate se resimte cu acuitate la nivelul statelor nenucleare – între care se numără şi România – cu precădere în spaţiile din afara NATO şi UE etc.

Evoluţiile recente par să le indice tendinţa de consolidare a curentelor de abordare multilaterală şi concertată a problemelor proliferării nucleare în cadrul ONU, G8, AIEA etc. SUA îşi menţin în continuare rolul de actor dinamic şi de iniţiator al unor importante deschideri şi iniţiative de neproliferare nucleare.

c. Rachetele balisticeÎn ultimele decenii au fost întreprinse măsuri încununate cu mai mult sau mai

puţin succes pentru a ţine sub control răspândirea armelor nucleare şi radiologice, chimice şi biologice. Cea mai uşoară şi sigură cale de a transporta la ţintă aceste arme sunt rachetele balistice şi nici un efort de amploare asemănătoare nu a fost întreprins pentru a limita proliferarea acestora.

De la inventarea lor la sfârşitul anilor treizeci ai secolului trecut, rachetele balistice dirijate au fost utilizate în patru conflicte. În cel de-al doilea război mondial

215

armata germană a lansat peste două mii de rachete de tipul V-2, o mare parte din ele asupra Marii Britanii.

Irakul şi Iranul împreună au utilizat peste o mie de asemenea rachete, unul împotriva celuilalt în războiul din 1980-1988. Guvernul pro-moscovit din Afganistan a folosit asemenea rachete furnizate de URSS împotriva forţelor de gherilă ale mujahedinilor. Irakul a utilizat în timpul războiului din Golf, din 1990-1991, peste 80 de rachete SCUD modificate împotriva Israelului şi Arabiei Saudite. În toate aceste cazuri încărcătura de luptă utilizată a fost exclusiv de tip convenţional, în special vizându-se obiective civile şi aglomerările urbane, acest mod de utilizare explicându-se parţial prin precizia relativ redusă a rachetelor ce au fost utilizate în aceste cazuri. La distanţe de mai multe sute de kilometri, precizia redusă a rachetelor face ca efectul la ţintă a încărcăturii de luptă să fie redus, dacă nu chiar nul, cu excepţia cazurilor când se utilizează încărcătură nucleară, ce are o rază de acţiune mult mai mare. Cu asemenea încărcături erau dotate rachetele deţinute de marile puteri posesoare de arme nucleare în timpul războiului rece.

O primă încercare – de relativ succes – de a limita proliferarea rachetelor balistice (sau operative) a avut loc în anul 1987, prin stabilirea Regimului de Control al Tehnologiei pentru Rachete. Şapte state – SUA, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia şi Marea Britanie – au căzut de acord să controleze transferul de echipament şi tehnologie care ar putea fi utilizate în producerea unor rachete ce ar putea transporta încărcături nucleare de cel puţin cinci sute de kilograme la o distanţă de cel puţin treizeci de kilometri. De atunci, acest regim s-a extins la treizeci şi două de state, la care se adaugă Israelul, China şi Rusia, care s-au angajat neoficial să respecte prevederile regimului fără însă să adere oficial la acesta.

Completările făcute la acest document, în anul 1993, se referă la rachetele capabile să transporte încărcături chimice şi biologice.

Servitutea majoră a tuturor acestor măsuri pozitive este că nu s-au stabilit măsuri de impunere a respectării regimului, aceasta făcându-se de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, de către statele semnatare.

11.2. Armamentul convenţionalTermenul de armament convenţional sugerează că acesta ar fi de mai mică

importanţă decât armamentul nuclear, chimic sau biologic. De fapt, armamentul convenţional a devenit mult mai letal în ultimele două decenii, aşa cum s-a dovedit în conflictul din Golf din 1991, în campania aeriană împotriva sârbilor bosniaci din 1995, în cea din 1999 împotriva Iugoslaviei sau în conflictul din 2003 împotriva Irakului, pentru înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein. Sistemul computerizat de ghidare a rachetelor şi utilizarea sistemelor satelitare de identificare, stabilire şi determinare a ţintelor au făcut ca precizia cu care sistemele de armament de artilerie, aviaţia de atac la sol şi alte sisteme de lovire să producă rezultate de neimaginat, nu cu mult timp în urmă.

Unele dintre cele mai performante sisteme individuale de luptă moderne pot fi utilizate cu multă uşurinţă după o pregătire de durată medie.

O lungă perioadă de timp, în timpul războiului rece, ambele superputeri, cât şi alianţele militare pe care le-au condus au fost preocupate în special de problemele privind armamentul nuclear, probleme ce fac încă subiectul preocupărilor ce vizează controlul armamentului.

216

Armamentul convenţional sau ne-nuclear a făcut de asemenea obiectul unor negocieri extinse, în special în Europa, în perioada de destindere de la sfârşitul anilor şaizeci şi din anii şaptezeci ai secolului trecut. Odată cu sfârşitul războiului rece s-a ajuns la un progres substanţial în ceea ce priveşte securitatea regională, realizându-se un regim de control al tipurilor, numărului, dislocării şi stării de pregătire de luptă a principalelor armamente convenţionale din Europa.

Aproape douăzeci de ani de negocieri, purtate la Viena, între NATO şi Tratatul de la Varşovia, privind reducerea reciprocă şi echilibrată a forţelor convenţionale (MBFR) au produs rezultate practice nesemnificative.

În schimb, Conferinţa pentru Dezarmare în Europa (CDE) ce a avut loc la mijlocul anilor optzeci la Stokholm şi mai ales Conferinţa asupra Forţelor Armate în Europa, ce a început la sfârşitul anilor optzeci şi s-a finalizat în 1990 la Viena, ambele sub auspiciile Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), au constituit paşi importanţi în procesul practic de control al armamentului, în special al celui convenţional.

Conferinţa pentru dezarmare în Europa a impus măsurile de încredere şi creştere a securităţii militare prevăzute în Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1975 de la Helsinki. Conferinţa asupra Forţelor Armate în Europa (CFE) a produs un acord ce specifică detalii precise privind tipul, numărul şi dispunerea diferitelor tipuri de armament convenţional aparţinând statelor membre ale NATO şi Tratatului de la Varşovia din Europa anului 1990.

Drept rezultat al acestor două acorduri, statele europene au beneficiat de un mediu de securitate optimizat, mult mai transparent şi deschis, permiţând un timp de avertizare mai lung şi reducând în mod substanţial ameninţarea cu declanşarea unui război pe continentul nostru.

Atenţia acordată procesului de control al armamentului a fost asociată cu transparenţă în domeniul politicii militare, materializată în schimbul reciproc de informaţii militare, inspecţii la faţa locului şi alte măsuri funcţionale şi concrete privind creşterea încrederii şi securităţii.

Deşi măsurile de control al armamentului nu au fost extinse în mod organizat şi serios în afara Europei, există suficienţi susţinători ai acestei idei, care afirmă că un asemenea regim de control ar fi benefic pentru unele regiuni greu încercate în conflicte mai vechi şi mai noi, precum Orientul Mijlociu, regiunea Golfului, Asia de Sud şi cea de Nord - Est.

Chiar dacă conflictele actuale nu vor putea fi rezolvate doar prin măsuri de control al armamentului, securitatea regională poate fi îmbunătăţită pe termen scurt, în măsura în care diversele state aflate în stare de adversitate unele faţă de altele vor putea cădea de acord asupra unui regim de securitate care să implementeze statutul forţelor lor militare.

Reducerea riscurilor declanşării războaielor prin asemenea mecanisme, în paralel cu măsurile de natură economică, culturală şi din alte domenii, unele specifice globalizării, îmbunătăţesc caracteristicile climatului general, ajută la dezvoltarea relaţiilor reciproce şi multilaterale şi facilitează abordarea diferitelor conflicte latente sau îngheţate prin mijloace politice, atât prin implicarea directă a actorilor respectivi, cât şi prin angajarea organizaţiilor internaţionale abilitate.

217

Transferurile de armamente constituie un domeniu specific procesului de control al armamentului din perioada de după războiul rece. Dincolo de îngrijorarea cauzată de proliferarea armelor nucleare, se manifestă preocuparea cauzată de globalizarea pieţei de armament. Continuă într-un ritm accelerat vânzările de armament, atât către actori statali cât şi către cei non-statali. Se poate afirma că resurse numeroase sunt irosite în acest fel, în loc să fie utilizate într-un mod productiv, de exemplu pentru investiţii în scopul dezvoltării economice.

Mai mult chiar, achiziţionarea de armament, dincolo de nevoile reale ale diferiţilor actori alimentează cursa înarmărilor şi mai mult diminuează decât sporeşte securitatea statelor şi a societăţilor existente într-o anumită regiune.

Deoarece comerţul cu armament este o activitate deosebit de profitabilă, pentru cei care îl practică, este dificil de stabilit reguli pentru limitarea acestuia, care să fie însuşite de toţi cei implicaţi. Cererea pentru armament continuă să fie foarte mare pe piaţa mondială, neexistând însă un deficit în ofertă în acest moment. Mai mult chiar, producătorii de armament, atât state cât şi companii private, preferă să aibă pieţe de desfacere extinse, reducând astfel costurile de producţie şi realizând profituri sporite. În plus, trebuie luate în considerare şi marile cantităţi de armament rezultate de pe urma destructurării acumulărilor militare în fostul Tratat de la Varşovia.

Pe scurt, interesele ce favorizează continuarea şi expansiunea la nivel global a comerţului cu armament se dovedesc mult mai puternice la nivel politic decât acelea care susţin adoptarea şi impunerea unor regimuri de control în privinţa cantităţilor şi tipurilor de armament comercializate, atât la nivel regional cât şi nivel global.

Motivele care încurajează vânzarea de armament sunt numeroase. Cumpărătorii sunt motivaţi să importe armament pentru a-şi întări securitatea, în condiţii de eficacitate mai ridicată, decât dacă ar fi produs ei înşişi, pe plan intern, tipurile şi cantităţile de armament de care au nevoie.

Sfârşitul războiului rece nu a afectat volumul comerţului global cu armament convenţional. În ultimele două decenii un număr de noi ţări s-au afirmat ca producători şi exportatori de armament, printre acestea de exemplu, remarcându-se Africa de Sud şi Brazilia, motivele pentru care o fac fiind în primul rând financiare. Pe măsura creşterii competiţiei internaţionale în producţia şi comerţul cu armament, se manifestă şi o accelerare crescândă a globalizării în industria producătoare de armament. În trecutul nu prea îndepărtat, industria de armament era controlată de companii din diferite ţări, aflate în competiţie unele cu altele, de cele mai multe ori sprijinite de guvernele ţărilor respective.

Firmele respective îşi dezvoltau pe cont propriu diferite sisteme complete de armament, încercând apoi să le comercializeze pe piaţa internaţională. Această imagine tradiţională nu mai corespunde întru-totul cu realitatea, cel puţin în domeniul armamentului ultra-performant, domeniu în care în ultimii ani s-au produs mutaţii semnificative.

O primă modificare constă în crearea de alianţe strategice între diferite firme producătoare de armament, având menirea de a crea companii mixte spre a dezvolta mai uşor noi proiecte şi a vinde apoi produsele rezultate.

Al doilea pas a constat în înfiinţarea de asemenea companii mixte cu caracter transnaţional, proces asociat cu fuziuni de companii şi achiziţia unor companii de către altele, în special în domeniile de vârf ale tehnologiei aerospaţiale, de exemplu. Din acest

218

proces a rezultat o mai mare concentrare de capital şi un număr mai redus de mari companii, adevăraţi giganţi multinaţionali, cu o mult mai mare forţă tehnologică şi financiară dar şi cu o mult mai mare putere de presiune şi persuasiune asupra guvernelor statelor pe teritoriul cărora funcţionează, cât şi asupra multor altora.

Globalizarea producţiei de armament a fost încurajată de guvernele naţionale, deoarece a corespuns mai bine reducerii cheltuielilor militare în multe ţări, dar mai ales în Europa, în urma încetării războiului rece.

Pe de altă parte accentuarea competiţiei şi nevoile de fonduri tot mai mari pentru cercetarea ştiinţifică şi introducerea în fabricaţie a noi sisteme de armament a necesitat resurse financiare tot mai mari, pe care doar companiile foarte mari le pot mobiliza.

A rămâne neconectat la acest proces global de interdependenţă înseamnă pentru un stat a-şi asuma riscul izolării şi excluderii din zona unor cercetări de vârf, o motivaţie suplimentară pentru producţia şi vânzarea de armament.

Având în vedere îngrijorarea crescândă a statelor în legătură cu lipsa de control în comerţul internaţional cu armament şi produse duale (produse ce au atât destinaţie militară cât şi nemilitară), în anul 1994, în oraşul Wassenaar din Olanda, au început negocieri la care au participat treizeci şi trei de ţări producătoare şi exportatoare de armament, printre care şi ţara noastră. Rezultatul acestora s-a concretizat la începutul anului 1996, în primul pas al procesului numit atunci Procesul Wassenaar, în cadrul căruia cele treizeci şi trei de stat participante s-au angajat la o serie de acţiuni:

- stabilirea Aranjamentelor Wassenaar cu privire la controlul exporturilor de armament convenţional şi al bunurilor şi tehnologiilor duale;

- stabilirea cartierului general şi a secretariatului Aranjamentului Wassernaar la Viena, în Austria;

- stabilirea unei reuniuni periodice la Viena a statelor semnatare şi luarea deciziilor în cadrul acestora prin consens;

- reuniunile periodice să urmărească creşterea responsabilităţilor părţilor în realizarea transporturilor de armament convenţional, de bunuri şi tehnologii duale urmărind consolidarea păcii şi securităţii internaţionale şi regionale;

- promovarea transparenţei şi deschiderii, asigurând schimbul periodic de vederi şi informaţii cu privire la vânzările de armament;

- creşterea responsabilităţilor şi realizarea transferurilor armamentului convenţional, a bunurilor şi tehnologiilor duale, prevenind acumularea acestora în cantităţi în exces, care ar putea avea efect destabilizator în planul securităţii;

- perfecţionarea cooperării spre a preveni achiziţionarea de armament şi materiale duale speciale în scopuri militare, dacă situaţia dintr-o anumită regiune sau comportamentului unui anumit stat este sau devine motiv de îngrijorare;

- asigurarea că transferurile de armament, bunuri şi tehnologii duale nu contribuie la dezvoltarea ori perfecţionarea capabilităţii militare care să submineze securitatea şi stabilitatea internaţională sau regională;

- menţinerea sub control real a exportului de articole de pe listele asupra cărora s-a căzut în prealabilitate de acord, care sunt revizuite periodic, luând în considerare atât dezvoltarea tehnologiei cât şi experienţa dobândită;

- schimbarea unor notificări semestriale referitor la transferurile de armament, cu privire la aceleaşi categorii de armament, ca cele din registrul ONU al armamentului

219

convenţional (tancuri de luptă, vehicule blindate de luptă, piese de artilerie de calibru mare, elicoptere de atac, nave de luptă, rachete sau sisteme de rachete;

- raportarea transferurilor de armament către alte ţări şi refuzul unor asemenea transferuri pentru articole aflate sub control, de preferat în termen de treizeci de zile, dar nu mai târziu de şaizeci de zile de la data acestui refuz;

- notificarea participanţilor (de regulă în treizeci de zile, dar nu mai târziu de şaizeci de zile) cu privire la orice aprobare de licenţă, emisă de către un stat participant, pentru vânzarea de armament unor state participante, căruia nu i s-a permis să facă acest lucru, în timpul celor trei ani premergători.

În plus faţă de schimbul de informaţii şi respectarea obligaţiilor de notificare asumate, părţile semnatare ale Aranjamentului de la Wassenaar examinează comerţul din ce în ce mai intens cu arme mici, de cele mai multe ori utilizate în conflicte intrastatale şi etnice, traficul ilegal cu arme, cât şi ameninţarea pe care o reprezintă sistemele de armament antiaeriene portabile la adresa traficului aerian comercial şi necesitatea de a preveni accesul la asemenea sisteme de armament a teroriştilor şi altor răufăcători.

12. COMPONENTELE SECURITĂŢII: SECURITATEA INFRASTRUCTURILOR CRITICE

12.1. Geneză şi conceptOdată cu primele trepte de dezvoltare a civilizaţiei umane, evoluţia factorilor

militari, economici, tehnici şi sociali a determinat apariţia şi concretizarea unor categorii de construcţii fizice considerate la momentele respective drept vitale pentru existenta comunităţilor umane. Chiar dacă primele menţionări ale conceptului de ,,infrastructură" au fost identificate în perioada Imperiului Roman, putem considera că aceasta a apărut chiar din momentul în care omul a fost nevoit să-şi amenajeze primele grote, să le fortifice şi să le apere. Nevoia de apărare şi securitate individuală sau în grup a omului este indisolubil legată de infrastructura pe care şi-a creat-o, a utilizat-o şi a modernizat-o.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul ,,infrastructură" este o combinaţie a prefixului latin infra care înseamnă sub şi a sufixului structura, ceea ce desemnează modul în care un edificiu, o maşină este construită233. Aceasta etimologie aduce aminte de contextul în care acest cuvânt a fost folosit pentru prima oară - acela de a descrie una din etapele construirii unei clădiri, a unui drum etc. - si a ajuns să aibă semnificaţia de ,,bază sau fundaţie, în special pentru o organizaţie sau un sistem".

Conform Dicţionarului de limba engleză American Heritage, termenul este folosit, mai ales, din 1927, cu referire la drumuri, poduri, căi ferate şi lucrări publice similare, necesare funcţionării unei economii industriale sau a părţilor sale constituente.

În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, această noţiune a fost folosită, aproape în mod exclusiv, cu referire la aspectul său militar. Erau luate în discuţie numai acele elemente de construcţii care asigurau desfăşurarea acţiunilor de luptă: fortificaţii, drumuri, poduri, porturi, canale de navigaţie etc. Tendinţa majoră care se

233 Oxford English Dictionary, vol. X, ediţie 1993.

220

desprinde din studiul opiniilor contemporane este reprezentată de necesitatea includerii în definirea conceptului şi a altor elemente decât cele de natură economică sau militară, în concordanţă cu dinamica accelerată specifică proceselor de ordin social.

Din această perspectivă, cele mai semnificative aspecte sunt datorate creşterii populaţiei, urbanizării, insuficienţei accesului la resursele esenţiale supravieţuirii, migrării populaţiei şi violenţei de sorginte religioasă, etnică sau rasială. Pe fondul acestor situaţii, societatea modernă a devenit dependentă, în mod esenţial, de o serie de elemente ale infrastructurii care asigură desfăşurarea unor activităţi de bază precum transportul, managementul dezastrelor, gospodărirea resurselor de apă, alimentarea cu energie, sănătatea sau alimentaţia. Acesta reprezintă unul dintre motivele fundamentale pentru care, comparativ cu două decenii în urmă, conţinutul conceptului de infrastructură a cunoscut mutaţii semnificative.

Această tendinţă a determinat abordarea conceptului de infrastructură din perspectiva realizării unei dezvoltări durabile a societăţii umane, ca parte organică a relaţiei om – mediu - dezvoltare.234

În esenţă, se doreşte promovarea unei concepţii integrate privind infrastructura serviciilor de mediu (în special alimentarea cu apă şi gestionarea deşeurilor), promovarea sistemelor durabile energetice şi de transport în aşezările umane, inclusiv promovarea planificării şi gestionării corespunzătoare a aşezărilor umane în zone cu risc de dezastre.

Aşa cum se arată în studiile de specialitate, infrastructura ,,este esenţială pentru prosperitatea economică, securitatea naţională şi pentru calitatea vieţii din fiecare ţară". Infrastructurile moderne se pot împărţi, după criterii de loc, rol şi importanţa pentru stabilitatea şi funcţionalitatea societăţii, precum şi pentru siguranţa sistemelor economico-sociale, în trei mari categorii: infrastructuri obişnuite/comune, infrastructuri speciale/specializate si infrastructuri critice235.

Infrastructurile obişnuite/comune reprezintă o structură, un cadru, care asigură construcţia şi funcţionarea sistemului. Aceste infrastructuri nu prezintă calităţi deosebite, în afara celor care le justifică existenţa şi prezenţa în cadrul sistemelor şi proceselor. Pe parcurs, unele dintre acestea pot deveni speciale sau chiar critice, în funcţie de noul rol pe care îl pot avea, de dinamica importanţei şi de alte criterii.

Infrastructurile speciale/specializate au un rol deosebit în funcţionarea sistemelor şi proceselor, asigurându-le acestora o eficienţă sporită, calitate, confort, performanţă. De regulă, infrastructurile speciale sunt infrastructuri de performanţă. Unele dintre acestea, mai ales cele care pot avea, prin extensie sau prin transformare (modernizare), un rol important în stabilitatea şi securitatea sistemelor, pot intra şi în categoria infrastructurilor critice.

Infrastructurile critice sunt, de regulă, acele infrastructuri de care depind stabilitatea, siguranţa şi securitatea sistemelor şi proceselor. Ele pot face parte din categoria infrastructurilor speciale. Nu este, însă, obligatoriu ca toate infrastructurile care sunt sau pot deveni, la un moment dat, critice să facă parte din aceasta categorie de infrastructuri.

Infrastructurile sunt considerate critice, datorită:

234 Prof.dr.ing. Rizea M., Marinică M., Barbăsură Al., Dumitrache Al., Ene C., Protecţia infrastructurilor critice în spaţiul euroatlantic, Editura ANI, Bucureşti, 2008.235 Dr. Alexandrescu Gr. dr. Văduva Gh., Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie. Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2006, pp.6-7

221

- condiţiei de unicat în cadrul infrastructurilor unui sistem sau proces;- importanţei vitale pe care o au, ca suport material sau virtual (de reţea), în

funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaţionale, militare etc.;

- rolului important, de neînlocuit, pe care îl îndeplinesc în stabilitatea, fiabilitatea, siguranţa, funcţionalitatea şi, mai ales, în securitatea sistemelor;

- vulnerabilităţii sporite la ameninţările directe, precum şi la cele care vizează sistemele din care fac parte;

- sensibilităţii deosebite la variaţia condiţiilor şi, mai ales, la schimbări bruşte ale situaţiei.

Problematica infrastructurilor critice a devenit subiect de actualitate în ultimul timp - ca efect al escaladării ameninţărilor (având ca determinanţi principali factori de ordin terorist şi de criminalitate economico-financiară, dar şi naturali - generaţi de efectele tot mai pregnante ale procesului de încălzire globala), cu potenţarea unor situaţii destabilizatoare în raport cu valorile economico-sociale naţionale, regionale şi internaţionale.

12.2. Scurt istoric al conceptului de infrastructură critică şi modalităţi de abordare

Aşadar, cercetătorii istoriei antice sunt unanimi în a recunoaşte că ,,...una dintre principalele cauze care a determinat existenţa îndelungată a Imperiului Roman, mai mult decât a oricărui alt imperiu, o constituie conştientizarea importanţei construirii unui sistem de drumuri, fortificaţii, apeducte etc. ".

Aceste elemente de construcţii s-au dovedit esenţiale pentru sprijinirea efortul militar, în dezvoltarea comerţului si pentru asigurarea unei transmiteri oportune a informaţiilor sau deciziilor luate de administraţia imperială.

Următorul moment care marchează un salt calitativ în delimitarea, mai exactă, a conţinutului conceptului pe care-1 studiem, consideram că a apărut în secolul al XVIII-lea. Să ne amintim de tacticile de luptă ale voievozilor şi domnitorilor români care trebuiau să facă faţă unui inamic mai numeros şi mai dotat tehnic.

Luând în considerare modelul economic bazat pe relaţia cerere-ofertă, ca element dinamizator pentru trecerea societăţii umane la etapa revoluţiei industriale, promotorii acestei transformări considerau dezvoltarea reţelelor de drumuri, poduri şi canale navigabile, necesare pentru facilitarea extinderii relaţiilor comerciale, ca fiind una din datoriile fundamentale ale statului.

Un exemplu, mai apropiat de timpurile noastre, vine din Războiul Civil American. Atunci când generalul sudist Stonewall Jackson a primit misiunea să apere valea râului Shenandoah de forţele nordiste, net superioare numeric, acesta a folosit un element surpriză pentru contemporanii săi. Bazându-se pe o foarte bună cunoaştere a topografiei văii, Jackson a considerat adecvată o tactică de protejare sau, la nevoie, de distrugere a drumurilor, căilor ferate sau a podurilor din zonă.

Neluarea în calcul, de către adversarii săi, a importanţei acestor elemente pentru desfăşurarea acţiunilor militare 1-a ajutat pe generalul sudist în îndeplinirea misiunii sale.

În contextul acestor evoluţii, prima menţionare oficială care a dus la consacrarea noţiunii de ,,infrastructură", ca definind o clasă de obiecte din realitatea înconjurătoare ce îndeplinesc o funcţie distinctă, s-a făcut în Franţa secolului al XVIII-lea. Considerăm

222

important a face menţiunea că, pentru cea mai mare parte a secolului al XX-lea, această noţiune a fost folosită, aproape în mod exclusiv, cu referire la aspectul sau militar. Respectiv, erau luate în discuţie numai acele elemente de construcţii care asigurau desfăşurarea acţiunilor de luptă (fortificaţii, drumuri, poduri, porturi, canale de navigaţie etc.).

Procesul de transformare profundă a mediului economic, financiar-bancar, social, militar şi a celui de securitate (după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001), ce caracterizează începutul de secol, a determinat definirea noţiunii "infrastructura critică" pe parcursul a doar câteva decenii, comparativ cu cel de definire a noţiunii de infrastructură care a durat peste 16 secole.

Unul dintre primele momente în care a fost conştientizat caracterul "critic", ca atribut al unei infrastructuri într-o situaţie şi la un moment dat, a apărut în anul 1942. Germanii au considerat, şi realitatea a validat această evaluare, ca ineficient modul în care a fost concepută campania de bombardament efectuată de englezi şi americani asupra infrastructurii Reich-ului, deoarece atacurile nu s-au concentrat pe distrugerea totală ,,a elementelor vitale" ale acesteia, cum ar fi: digurile de pe Rin (din zona Ruhr), fabricile de rulmenţi cu bile, facilitate de extracţie a nichelului, cromului sau a celor de producere a petrolului sintetic. Din acest motiv, producţia de război a Germaniei nu numai că nu a scăzut, dar chiar a crescut pana in 1944236.

Conceptul de securitate a infrastructurilor critice îl găsim abordat, pentru început, de către administraţia americană, în anul 1962, în ,,criza rachetelor din Cuba", când preşedintele Kennedy şi premierul URSS, Hrusciov, au avut dificultăţi în a comunica din cauza tehnologiei de telecomunicaţii depăşite. Prin urmare, telecomunicaţiile pot fi considerate primul sector identificat ca fiind critic, consecinţa fiind instalarea renumitului fir roşu.

Conceptul de infrastructură critică a fost promovat în anii 1990 în statele federative (Statele Unite, Canada, Australia) din nevoia unei abordări holistice a siguranţei în funcţionarea marilor sisteme distribuite, reglementate de către norme federale, dar şi de către autorităţile locale. Iniţial, conceptul a fost dezvoltat în Statele Unite ca urmare a dezbaterilor din anii 1980 referitoare la starea infrastructurii, şi anume la condiţiile tehnice improprii de funcţionare, adecvanţă tehnologică, precum şi dezvoltarea acestora pentru a face faţă nevoilor crescânde ale societăţii. În urma acestor dezbateri, s-au identificat categoriile de infrastructură (de tipul: capacităţi de producţie şi servicii publice) a căror funcţionare este „critică" pentru economia naţională.

Dacă primele studii în domeniu au identificat obiectivele considerate ,,critice", încă din anii '80, sintagma ,,infrastructură critică" a fost folosită, în mod oficial, în iulie 1996, când preşedintele SUA, Bill Clinton, a emis Ordinul Executiv pentru Protecţia Infrastructurilor Critice237, din necesitatea adoptării unor măsuri eficiente de prevenire si combatere a eventualelor atacuri asupra structurilor informatice de tip critic. În conformitate cu Preambulul acestui document, „ infrastructurile critice sunt parte din infrastructura naţională care este atât de vitală încât distrugerea sau punerea ei în incapacitate de funcţionare poate să diminueze grav apărarea sau economia SUA".

Documentul stabilea că ,,familia" infrastructurilor critice include: telecomunicaţiile, sistemul de aprovizionare cu electricitate si apă, depozitele de gaze

236 Andriciuc, R., Pericole si amenintari la adresa infrastructurii critice, Editura Ppsihomedia, 2008 .237 www.fas.org/irp/ offdocs/eo 1301 htm, Executive Order Critical Infrastructure Protection

223

şi petrol, finanţele şi băncile, serviciile de urgenţă (medicală, poliţie şi pompieri), precum şi continuitatea guvernării.

Este cunoscut faptul că, în anul 1997 un grup de experţi americani a elaborat, la cererea preşedintelui Bill Clinton, un studiu care s-a referit la cele mai importante sfidări posibile în următoarele decenii la adresa guvernului Statelor Unite şi necesitatea elaborării unor măsuri în legătură cu protejarea efectivă a infrastructurilor critice. Acest studiu, urmat ulterior de două Directive Prezidenţiale şi mai multe acte normative specifice, sunt punctul de plecare pentru definirea acestui concept, care se doreşte să stabilească noi standarde, la nivelul societăţii moderne actuale, pentru măsuri de prevenire, protecţie şi intervenţie în vederea reabilitării funcţionării infrastructurilor vitale societăţii şi asigurarea siguranţei cetăţeanului, îndeosebi prin asigurarea unui cadru legislativ adecvat, coordonarea acţiunilor structurilor abilitate şi transferul de responsabilitate către parteneriatul public-privat în rezolvarea măsurilor specifice acestui concept.

Creşterea, fără precedent, în ultimele decenii, a riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa obiectivelor vitale ale statelor şi organismelor internaţionale, concomitent cu mărirea numărului şi vulnerabilităţii acestora a condus la sedimentarea şi statuarea conceptului de infrastructură critică.

În acelaşi timp, întreruperea deliberată a furnizării de energie la nivelul unor state sau căderile de tensiune în diferite zone ale lumii, cauzate de greşeli umane în exploatare, accidente tehnologice la uzine chimice, transporturi de materiale periculoase pe căi ferate şi şosele, avarierea unor obiective nucleare sau incendii de mari proporţii, scot în evidenţă vulnerabilitatea infrastructurilor critice la atacuri teroriste sau erori umane în exploatare.

Definirea infrastructurilor critice şi modalităţile de abordare a protecţiei acestora diferă de la o ţară la alta, de la o organizaţie la alta, însă se pot identifica elemente structurale comune, măsuri întreprinse până în prezent, funcţii şi responsabilităţi compatibile.

În literatura de specialitate occidentală se utilizează sintagma infrastructură critică pentru orice entitate economică funcţională, care oferă produse/bunuri şi servicii de utilitate publică, vitale pentru întreaga societate, şi a cărei distrugere, degradare ori aducere în stare de nefuncţionare produc un impact major asupra populaţiei şi economiei, la nivel naţional sau regional. În esenţă, infrastructurile critice sunt sisteme complexe de tip reţea sau conţin astfel de subsisteme, dar pot fi incluse şi obiective punctuale, de importanţă naţională.

Infrastructurile critice sunt acele organizaţii, mecanisme tehnologice, sisteme, servicii şi bunuri, fizice şi informatice, care au un puternic impact asupra standardului de viaţă şi modului în care funcţionează o comunitate şi a căror subminare ar afecta reţelele de utilităţi, siguranţă publică şi naţională, având consecinţe în lanţ dramatice.

Până în prezent, la nivel mondial, s-au conturat două mari perspective de abordare a acestui subiect: americană şi europeană.

Uniunea Europeană şi Statele Unite au viziuni fundamental diferite în legătură cu infrastructurile critice. Dacă, în cazul Statelor Unite, Departamentul pentru Securitate Internă (Homeland Security) propune o întărire şi apărare a graniţei naţionale, Uniunea Europeană promovează deschiderea graniţelor externe spre noi ,,zone de protecţie" între

224

regiunea principală de risc şi graniţele comunitare, definite prin filosofia „zonelor apropiate".

Din punctul nostru de vedere, considerăm infrastructura ca fiind ,,totalitatea entităţilor materiale sau virtuale construite ori utilizate de om, fără de care perpetuarea existenţială normală a unei comunităţi, stat sau a societăţii umane în ansamblu, nu ar fi fost posibilă".

Fără a avea pretenţia că am găsit definiţia perfectă, apreciem că aceasta cuprinde toate perspectivele majore de abordare a conceptului (economic, militar, social, informatic, intelectual) şi, în acelaşi timp, prin folosirea sintagmei ,,entităţi materiale şi virtuale", oferim şi gradul de flexibilitate necesar adaptării acesteia la orice evoluţii viitoare posibile238.

Tabelul 12.1. - Definiţii ale conceptului de infrastructură

Infrastructura cuprinde Perspectiva de abordare

,,...ansamblul construcţiilor, lucrărilor, obiectivelor şi amenajărilor care, prin natura lor, contribuie la valorificarea la cote maxime a capacităţii de luptă a tuturor forţelor, precum şi la menţinerea viabilităţii şi fiabilităţii sistemului de apărare, a întregului potenţial economic şi militar al României." (Cernăianu Adrian, Infrastructura teritorială Concepte, componente, utilitate, Bucureşti, 2003)

militară

,,...sistemele de autostrăzi, porturi şi cel al justiţiei care furnizează elementele fundamentale ale funcţionarii unei economii". (Joseph E. Siglitz şi Carl E. Walsh, Economie, ediţia a 3-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005)

economică

„……sistem de relaţii între elementele fundamentale ale unui macrosistem".Dicţionarul explicativ al limbii Române,Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998)

academică

„…..reţeaua fizică folosită pentru a interconecta computerele şi utilizatorii”.(http://Whatis.com)

informatică

“……ansamblul sistemelor şi reţelelor cuprinzând obiective industriale, instituţii de stat, de distribuţie a produselor şi serviciilorasigurând funcţionarea guvernului la toate nivelele, cât şi a societăţii ca întreg." (Critical Lastructure Protection Concept, Document, EAPC [CPC]WP[2003]3)

socială

Procesul de redefinire a conceptului de infrastructură este departe de a se fi încheiat datorită, în principal, interacţiunii mai multor factori care determină o diversitate de abordări de natură militară, economică, academică, informatică sau socială (Tabelul 12.1).

238 Andriciuc, R., Pericole şi ameninţări la adresa infrastructurii critice, Editura Psihomedia, 2008

225

Analizând conţinutul definiţiilor date conceptului de infrastructură, putem aprecia că factorii relevanţi în determinarea acestora au fost, minimal, următorii:- nivelul la care se face studiul fenomenul;- contextul în care este folosit termenul;- natura efectelor pe care le poate genera; - problemele de jurisprudenţă.

Factorul de convergenţă a acestor procese 1-a constituit tendinţa organizaţiilor teroriste de a ataca, cu precădere, elemente cheie ale infrastructurii fizice (turnurile de la World Trade Center, clădirea Pentagonului, sistemul de transport din Londra (urban), Madrid (feroviar) şi Moscova (metrou) sau cele ale infrastructurii virtuale (sistemul informatic al statului eston).

Un vechi proverb arab spune că: „...Victoria se cunoaşte nu după numărul celor ucişi, ci al celor înspăimântaţi".

Raportate la astfel de situaţii, definirea conceptului de infrastructură critică a avut, după cum vom observa în Tabelul 12.2., următoarele definiţii, specifice perspectivelor de abordare.

Tabelul 12.2 - Definiţii ale conceptului de infrastructură criticăInfrastructura critică reprezintă…………. Perspectiva de abordare

,,...sisteme şi valori fizice sau virtuale, de importanţă deosebită pentru Statele Unite, încât perturbarea sau distrugerea acestor sisteme sau valori ar putea avea un impact negativ asupra securităţii, securităţii economice, stării de sănătate şi siguranţa publică."

The USA Patriot Act, October, 26,2001

„...infrastructura prin a cărei avariere sau distrugere afectează sănătatea, siguranţa sau nivelul de trai al unei naţiuni sau mediul de funcţionare al guvernului ţării afectate."

Critical Infrastructure Protection Concept

Document, EAPC(CPC)WP(2003)3

,,...instalaţii fizice şi tehnologii ale informaţiei, reţele de servicii şi valorile care, în caz de oprire sau de distrugere, ar putea avea grave consecinţe asupra sănătăţii, securităţii sau bunăstării economice a cetăţenilor sau pentru funcţionarea guvernelor statelor membre."

The European CouncilDirective for critical

infrastructure protection

identification, COM(2006)787

final„...acele resurse fizice, servicii şi instalaţii de tehnologie a informaţiei, reţele sau valori, a căror distrugere sau perturbare poate avea un impact negativ deosebit asupra stării de sănătate, siguranţei, securităţii sau bunăstării economice a poporului canadian sau asupra bunei funcţionării a guvernului."

Oftice for critical infrastructure protection

and emergency preparedness An

Assessmentqf Canada's National Critical

Infrastructure Sectors, Otawa, July 2003

“…sistemele sau instalaţiile de mare importanţă pentru comunitate, a căror distrugere sau avariere cauzează o prelungită lipsă de servicii, perturbări semnificative ale ordinii publice sau alte consecinţe dramatice."

http://www.bmi.bund.de Germania

226

"...bun material care este vital pentru funcţionarea economiei şi a societăţii".

Grigore Alexandrescu şi Gheorghe Văduva - Infrastructuri critice.

Pericole, ameninţări la adresa acestora.

Sisteme de protecţie, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2006

Ca urmare, considerăm că se impune o analiză a conţinutului acestor definiţii pentru a propune o perspectivă proprie de abordare a definiţiei infrastructurii critice din perspectiva naţională, etapă absolut necesară continuării demersului nostru ştiinţific.

În acest context, protecţia infrastructurilor critice necesită noi concepte şi instrumente de analiză a comportamentului acestor sisteme şi a impactului lor asupra altor infrastructuri pe care le deservesc. Infrastructurile critice au reprezentat întotdeauna domeniul cel mai sensibil, cel mai vulnerabil al oricărui sistem şi al oricărui proces. Sensibilitatea decurge din rolul lor deosebit în structura pe care o deservesc, stabilitatea şi funcţionarea unui sistem sau proces, dar şi prin condiţia de interdependenţă, deoarece în sistemul social şi economic actual, o infrastructură critică depinde direct de alta, de cele mai multe ori utilizând aceleaşi resurse pentru a funcţiona, sau în alte condiţii o anumită infrastructură critică asigură resursele utilizate de o altă infrastructură critică pentru a funcţiona conform destinaţiei acesteia.

12.3. Tipologia infrastructurilor criticeMulţimea infrastructurilor critice rămâne totdeauna deschisă şi variabilă. În

funcţie de spaţiul-suport, mai exact de spaţiul sau spaţiile în care sunt sau pot fi identificate, se clasifică în trei categorii mari: fizice, cosmice si virtuale239.

Aceste tipuri de infrastructuri, deşi se află în spaţii diferite, sunt strâns legate unele de altele, devenind din ce în ce mai interdependente (trans-sistemice, de metasistem sau de sistem de sisteme) si complexe.

Gradul lor de interdependenţă creşte foarte mult odată cu evoluţia vieţii pe pământ, iar al celor care ţin de sistemele politice, economice, financiare, sociale, informaţionale, culturale şi militare se reconfigurează şi consolidează în procesul globalizării, devenind o caracteristică esenţială a acestor sisteme.

Această caracteristică, în mod logic, ar trebui să ducă la creşterea coeficientului de integralitate a tuturor infrastructurilor şi la restrângerea mulţimii infrastructurilor critice doar la cele care determină stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor. Din păcate, lucrurile, cel puţin pentru un timp previzibil, nu stau aşa.

Interdependenţa şi integralitatea structurilor creează un nou tip de vulnerabilităţi pe care le vom numi, generic, vulnerabilităţi de integralitate sau vulnerabilităţi de interdependenţe.

Spre exemplu, integrarea tuturor liniilor aeriene la nivel global, deşi duce automat la creşterea traficului aerian, a vitezei de transport, comprimând, deopotrivă, atât

239 Prof.dr.ing Rizea M., Marinica M., Barbasura, AL, Dumitrache L., Ene C, op. cit, p.22

227

timpul, cât şi spaţiul, ar trebui să ducă, în mod automat, şi la reducerea vulnerabilităţilor de funcţionalitate şi de stabilitate şi la creşterea eficienţei transporturilor, ceea ce, de altfel, se şi întâmplă. În acelaşi timp, însă, liniile aeriene integrate la nivel planetar devin extrem de vulnerabile la atacuri teroriste, la calamităţi şi dezastre şi la alte pericole şi ameninţări asimetrice. Transporturile aeriene integrate la nivel mondial devin un sistem de sisteme politice (care sunt statele), sisteme economice (globalizate, dar şi individualizate pe companii şi chiar pe state politice), sisteme informaţionale globalizate (dar extrem de vulnerabile) şi, pe de altă parte, sunt în sistem şi cu reţelele şi entităţi ostile, perturbatoare, care sunt, de regulă, atipice sau asimetrice.

Considerăm că este foarte important să subliniem o astfel de realitate, întrucât, în acest fel, avem imaginea cât de cât realistă a unui labirint dinamic, cu evoluţii şi involuţii bruşte, care îşi schimbă structura în funcţie de factori perturbatori, de variaţia condiţiilor concrete şi a condiţiilor iniţiale şi de mulţi alţi factori, unii dintre ei foarte greu de identificat, de analizat, de cunoscut şi, evident, de influenţat.

Rezultă o caracteristică foarte importantă pentru aceasta temă, anume aceea că vulnerabilităţile infrastructurilor critice cresc şi se transformă odată cu creşterea interdependenţei şi a gradului lor de integralitate.

12.3.1. Infrastructuri critice din spaţiul fizicInfrastructurile fizice sunt suporturi ale unor sisteme fizice complexe, de

regulă, din spaţiul societăţii omeneşti, cu funcţii şi roluri sociale. Ele pot fi grupate, deci, pe categorii de sisteme fizice, astfel:

- infrastructuri critice ale întreprinderii - reţea de distribuţie a energiei electrice de 380 volţi sau de înaltă tensiune; reţea de distribuţie a apei industriale; reţea de distribuţie a gazului metan, a carburantului sau altor substanţeşi materiale absolut necesare producţiei; reţeaua de comunicaţii (comanda-control); reţeaua depozitelor de materii-prime şi de produse finite; reţeaua fizică de calculatoare (calculatoare, cabluri, conexiuni) etc.;

- infrastructuri critice ale sectorului (ramurii) - reţele de distribuţie a apei, energiei electrice, gazelor naturale folosite in procesul de producţie şi materialelor strategice între întreprinderi şi în cadrul ramurii; reţeaua depozitelor de materiale speciale (materiale strategice, materiale inflamabile; materiale radioactive, substanţe chimice, agenţi biologici şi alte materiale cu risc înalt); reţelele de comunicaţii, îndeosebi infrastructurile fizice ale acestora (relee, cabluri, suporţi, staţii etc.); reţelele de transport: căile de comunicaţii rutiere, feroviare, aeriene, navale, respectiv parcul operaţional aferent; reţelele fizice de calculatoare; bazele de date si alte elemente vulnerabile sau cu rol important în funcţionarea întreprinderilor şi instituţiilor;

- infrastructuri critice ale economiei - infrastructuri ale unor reţele de drumuri strategice; reţele şi, mai ales, noduri de căi ferate; entităţi portuare; reţele de producere şi distribuţie a energiei (infrastructurile sistemului energetic naţional); infrastructuri ale sistemelor de conducere; reţele de depozite de materiale strategice, de materii prime, de substanţe chimice, de material nuclear sau de agenţi biologici;

- infrastructuri critice ale transportului aerian - aeroporturi; sisteme de aprovizionare cu energie, cu apă, cu gaze; reţele ale depozitelor de carburanţi; hangare şi parcuri de avioane; turnuri de control; infrastructuri control trafic aerian; reţele de

228

calculatoare; staţii de radiolocaţie; staţii de dirijare a traficului; alte infrastructuri ale sistemelor de care depind siguranţa şi securitatea zborului;

- infrastructuri critice ale transportului feroviar - reţele de căi ferate; poduri, viaducte şi alte lucrări de artă arhitectonică pe calea ferată sau adiacente acesteia; staţii; reţele electrice ale transportului feroviar; reţele de comunicaţii; reţele de interconectare cu alte moduri de transport, alte tipuri de reţele;

- infrastructuri critice ale transportului naval - porturi; infrastructuri portuare cu rol important, unic şi de neînlocuit în funcţionarea porturilor şi a transporturilor navale; sistemele de navigaţie prin satelit, semnalizare, balizaj şi dirijare a traficului; staţii de radionavigaţie, staţii de radiolocaţie; sisteme de comunicaţii; reţele de căi ferate şi de drumuri importante din incinta porturilor; sisteme de diguri de protecţie ; terminale specializate ce asigură, totodată, interoperabilitatea cu alte moduri de transport, alte infrastructuri ale sistemelor de securitate şi de siguranţa a navigaţiei pe mări, fluvii şi căi interioare;

- infrastructuri critice ale sistemului financiar - sedii ale băncilor; suporţi de informaţie; calculatoare; sisteme de protecţie şi de siguranţă; reţele de transport interbancar al banilor şi de bancomate; depozite;

- infrastructuri critice ale locuinţei - instalaţii electrice, de gaze şi de apă; sisteme de securitate a locuinţei;

- infrastructuri critice ale localităţii - reţele de transport al apei, energiei electrice şi gazelor, îndeosebi nodurile, punctele de control şi de distribuţie; reţele ale transportului public (linii de metrou, linii de troleibuze, autobuze şi tramvaie, unele construcţii şi diferite alte lucrări aferente importante); reţele telefonice, relee, staţii şi centrale; relee şi posturi de radio şi de televiziune care se află în sistemul naţional sau local de alertă; iluminatul public; alimentarea cu energie termică; puţuri, staţii şi alte infrastructuri ale sistemelor de purificare a apei; spitale de urgenţă şi alte infrastructuri ale medicinii şi asistenţei medicale de urgenţă; laboratoare şi centre hematologice; infrastructuri ale sălilor de operaţii, sălilor de reanimare şi altor compartimente de supraveghere şi monitorizare a bolnavilor aflaţi în dificultate; infrastructuri ale sistemelor de prevenire şi stingere a incendiilor; infrastructuri ale sistemelor de protecţie civilă, îndeosebi ale sistemelor şi reţelelor de acţiune şi de reacţie în cazul unor calamităţi, dezastre, accidente nucleare, industriale, chimice şi tehnologice; relee şi depozite etc.;

- infrastructuri critice ale ţinutului (judeţului, zonei etc.) - reţele de căi ferate şi drumuri publice importante, îndeosebi centre vitale, adică noduri, staţii, depozite, centre de comunicaţii etc.; reţele de depozite; conducte petroliere; reţele telefonice; relee ale sistemelor de comunicaţii prin microunde; lucrări de artă, baraje, acumulări de ape, sisteme de canalizări şi de hidroamelioraţii cu impact vital asupra unor terenuri cultivate sau locuite; diguri şi alte infrastructuri pentru controlul inundaţiilor şi revărsărilor; reţele de depozite de importanţă locală, regională sau naţională; elemente ale unor infrastructuri critice naţionale sau internaţionale; infrastructuri speciale;

- infrastructuri critice ale ţării - infrastructuri ale reţelelor sistemului naţional energetic (unităţi energetice, linii de înaltă tensiune, staţii de transformare, instalaţii şi sisteme de monitorizare şi de reglare, baraje şi acumulări hidroenergetice; centrale nucleare, sisteme de infrastructuri ale acestor centrale nucleare, hidrocentrale şi termocentrale combinate de apă grea, depozite de materii prime,

229

materiale periculoase şi materiale strategice etc.); reţele de drumuri de importanţă naţională sau internaţională; infrastructuri vitale ale acestor reţele; reţeaua feroviară cu toate structurile aferente (staţii, depouri, reţele de aprovizionare a transportului feroviar cu energie electrică, material rulant, carburant şi alte materiale de importanţă vitală, sisteme de comandă-control şi dirijare a traficului, infrastructuri ale sistemelor de comunicaţii feroviare etc.); reţeaua naţională de transporturi aeriene, cu toate infrastructurile aferente; elemente de importanţă vitală ale reţelelor internaţionale de trafic aerian aflate pe teritoriul ţării; infrastructuri transporturilor navale (porturi, infrastructuri portuare, diguri, infrastructuri pentru asistarea şi siguranţa navigaţiei, infrastructuri din zona litorală, instalaţii şi infrastructuri de semnalizare şi dirijare a traficului, lucrări hidrotehnice de mare amploare - amenajare căi navigabile, ecluze etc.; infrastructuri ale sistemului naţional de comunicaţii, dar şi ale altor sisteme de comunicaţii de importanţă naţională şj internaţională (reţele telefonice, centrale de comunicaţii, noduri ale acestor reţele, echipamente de transport, trasee de liberă optică, relee, modulatori de semnal etc.); infrastructuri fizice ale reţelelor naţionale de informaţii, de calculatoare, de televiziune etc.; infrastructuri ale reţelelor naţionale de alertă; reţele ale conductelor de petrol şi gaze naturale naţionale sau care fac parte din reţele de transport continental etc.;

- infrastructuri critice ale continentului - reţeaua europeană şi internaţională de trafic aerian, cu toate infrastructurile aferente; reţeaua europeană de transport feroviar; infrastructuri ale traficului fluvial şi maritim (porturi, instalaţii portuare, sisteme de conducere, comunicare şi avertizare etc.); infrastructuri ale reţelei europene de comunicaţii; reţele de transport al petrolului şi gazelor naturale etc.; -infrastructuri critice internaţionale - infrastructuri ale traficului aerian internaţional (radare, instalaţii aeroportuare, sisteme de control trafic, reţele de comunicaţii etc.); infrastructuri ale transporturilor maritime internaţionale (sisteme de control şi dirijare a navigaţiei, sisteme de semnalizare a zonelor periculoase, sisteme de comunicaţii, sateliţi, instalaţii portuare cu funcţii şi importante roluri internaţionale, conducte de transport petrolier sau terminale ale acestora etc.); sisteme de comunicaţii internaţionale; reţele de bănci; - infrastructuri critice militare - reţele de comunicaţii militare la nivel strategic şi la nivel tactic; infrastructuri ale acestor reţele; instalaţii de pe aerodromurile militare, din porturi militare, din baze militare şi din alte locaţii; reţele, conducte, depozite şi sisteme de aprovizionare cu carburanţi, muniţie, alimente şi alte produse de primă necesitate atât pe timp de pace, cât şi la război sau în procesul participării la gestionarea crizelor şi conflictelor armate; infrastructuri rutiere, feroviare şi navale militare; reţele de depozite; arsenale; reţele de calculatoare; sisteme informatice;

- infrastructuri critice ale sistemului de ordine publică - infrastructuri ale poliţiei şi jandarmeriei; infrastructuri ale pompierilor şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă; infrastructuri ale forţelor şi formaţiilor de reactive rapidă; infrastructuri critice ale sistemelor de protecţie a cetăţeanului, proprietăţii şi instituţiei;

- infrastructuri critice ale sistemului informaţional şi de siguranţă a statului - infrastructuri ale serviciilor de informaţii şi ale altor instituţii de care depinde protecţia informaţiilor, a intereselor naţionale şi de alianţă, a valorilor şi patrimoniului;

- infrastructuri critice ale sistemului sanitar şi de protecţie a cetăţeanului, familiei şi comunităţii - reţele ale spitalelor de urgenţă; laboratoare; depozite de medicamente; infrastructuri ale unor centre de cercetări medicale etc.

230

12.3.2. Infrastructuri critice din spaţiul cosmicAcestea cuprind:- infrastructuri critice ale spaţiului cosmic: staţii orbitale; sateliţi; sisteme

de comunicaţii în spaţiul cosmic etc.- infrastructuri critice ale agenţiilor şi altor structuri spaţiale:

infrastructuri ale industriei spaţiale; infrastructuri ale comunicaţiilor din sistemul de pregătire şi efectuare a lansărilor şi traficului cosmic etc.

12.3.3. Infrastructuri critice din spaţiul virtualAcestea se pot clasifica in:- infrastructuri critice ale sistemelor de comunicaţii;- infrastructuri critice ale reţelelor şi bazelor de date;- infrastructuri critice ale cyberspace-ului cele mai importante

infrastructuri ale naţiunii sunt compuse din instituţii publice şi private aparţinând unor sectoare din agricultură, alimentaţie, ape, sănătate publică, servicii de urgenţă, guvern, industria de apărare, informaţii şi telecomunicaţii, energie, transport, bănci şi finanţe, chimie şi materiale periculoase, poşta şi navigaţie. Spaţiul cybernetic este sistemul nervos al acestor infrastructuri respectiv, sistemul de control al ţării, format din mii de computere interconectate, servere, routere, switch-uri şi cabluri de fibră optică care asigură funcţionarea infrastructurii.

În ultimul timp, analiştii acordă o atenţie sporită atacurilor cibernetice organizate, capabile să cauzeze destabilizarea infrastructurii naţionale, a economiei sau chiar a tuturor componentelor securităţii naţionale. Complexitatea tehnică solicitată pentru înfăptuirea unui astfel de atac este destul de ridicată, existând însă cazuri în care atacanţii organizaţi au exploatat unele vulnerabilităţi care au demonstrat că pot dispune de capabilităţi distructive.240

Instrumentele şi metodologiile înfăptuirii atacurilor sunt larg răspândite, iar capacităţile tehnice şi complexitatea utilizatorilor decişi să provoace dezastre se află în creştere.

Pe timp de pace, persoane sau organizaţii interesate pot declanşa acte de sabotaj asupra instituţiilor statului, centrelor de cercetare ştiinţifică, companiilor private şi altor obiective strategice. Există posibilitatea pregătirii terenului pentru administrarea loviturilor din spaţiul cibernetic în cazul unei confruntări, prin cartografierea sistemelor informaţionale ale statului, identificând principalele ţinte şi plasând în infrastructura naţională porţi ascunse de intrare şi alte mijloace de acces.

Pe timp de criză sau război, adversarii pot încerca să îi intimideze pe liderii politici naţionali prin atacarea infrastructurilor critice şi a funcţiilor de bază ale economiei sau prin erodarea încrederii publice în sistemele de conducere sau informaţionale. Atacurile cibernetice asupra reţelelor informaţionale ale oricărei ţări pot avea consecinţe grave - cum ar fi întreruperea funcţionării unor componente-cheie, provocarea pierderilor de venituri şi proprietăţi intelectuale sau chiar pierderea vieţilor omeneşti. Contracararea unor astfel de atacuri este obligatorie şi necesită realizarea unor componente riguroase, destul de dificil de proiectat cu mijloacele existente în prezent.

240 www.eur-lex.europa.eu/LexUriServ.douriCELEX:52007DC0267:RO:NOT

231

Având în vedere explozia pe care a înregistrat-o utilizarea reţelelor informatice globale, fiecare stat este nevoit să-şi dezvolte o strategic proprie de securizare a spaţiului cibernetic. În scopul prevenirii ameninţărilor de securitate la adresai sistemelor informaţionale şi al instituirii unui răspuns cât mai riguros şi mai eficient în faţa unor asemenea ameninţări, sunt constituite echipe de răspuns pentru incidente de securitate din domeniul IT (Computer Emergency Response Team – CERT)241.

Activităţile CERT au în vedere prevenirea şi detectarea incidentelor de securitate IT, dar şi informarea în legătură. cu acestea. Centrele de tip CERT cooperează prin asigurarea de informaţii legate de incidente de securitate pentru utilizatorii sistemelor informaţionale prin intermediul internetului.

13. INTERVENŢIILE UMANITARE ŞI SECURITATEA COLECTIVĂ

În ultimul timp se manifestă tot mai frecvent tendinţa de a face apel la lecţiile învăţate în ultimele conflicte militare. Cei care iau decizii politico-militare de nivel strategic se găsesc în situaţia de a evalua diferitele tipuri de ameninţări şi de a găsi cea mai adecvată formă de exprimare a puterii pentru a le contracara într-un mod adecvat şi eficient. Este de discutat în ce măsură intervenţia militară poate fi mijlocul cel mai eficace şi în care anume dintre situaţii. În toate cazurile trebuie însă luată în considerare legătura dintre instrumentul militar şi cel diplomatic, caracteristicile contextuale reale, factorii de timp, precum şi alte elemente specifice fiecărui caz în parte.

În conflictele recente s-a afirmat că un element de permanenţă, ajungerea la o soluţie negociată şi la finalizarea conflictului prin intervenţia unei a treia părţi.

13.1. Diferite tipuri de conflictÎn perioada de după cel de-al doilea război mondial s-a manifestat o tendinţă de

descreştere a numărului conflictelor interstate şi o creştere concomitentă a numărului conflictelor intrastatale: războaie civile, conflicte etnico-religioase, conflicte prin care se nega legitimitatea guvernului respectiv, conflicte împotriva regimurilor represive, războaie de secesiune şi de fragmentare teritorială, războaie pentru preluarea puterii în statele în stare de colaps. Această tendinţă este reflectată în modul în care s-au desfăşurat misiunile de pace ale ONU: nouă dintre cele paisprezece operaţii desfăşurate între 1945 şi 1987 au implicat conflicte inter-state în timp ce numai şase dintre cele douăzeci şi două de operaţii începute între 1988 şi 1994 erau în legătură cu conflictele interstate. Nici una dintre aceste şase operaţii nu a implicat un număr masiv de trupe sub mandat ONU. Toate celelalte au fost operaţii destinate conflictelor intrastatale. Referitor la operaţiile desfăşurate după 1994, până la sfârşitul anului 2000 numai misiunea ONU în Republica Democratică Congo (MONUC, 1999 ) şi forţa preventivă deplasată de ONU în fosta Republică a Iugoslaviei - Macedonia (UNPREDEP, 1995 – 1999), pot fi considerate ca misiuni destinate unor conflicte interstate. Dintre cele douăzeci şi şapte de conflicte armate majore identificate ca atare în 1999, douăzeci şi cinci au fost conflicte interne,

241 www.riti-internews.ro/raport pentru crearea cert.ro.pdf.

232

chiar dacă în unele dintre acestea au fost implicaţi şi actori externi242. Odată cu destructurarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei, zonele de conflict deschis sau latent s-au extins considerabil, aceste conflicte fiind în cea mai mare parte conflicte interne.

În regiunile în care conflictele interstate tradiţionale continuă, în special în Orientul Mijlociu şi în Asia de Sud, acestea au tendinţa să reflecte interese etnice, religioase şi chiar de clan. Cazurile tipice, clasice, de rivalităţi şi adversităţi interstatale se manifestă mai rar (de exemplu Iran – Irak, Irak-Kuwait, Peru-Ecuador). Cu toate acestea, tipurile de conflict tradiţionale şi rolul pe care ONU îl joacă se manifestă în continuare, deşi mai rar, aşa cum au demonstrat acordul de încetare a focului dintre Etiopia şi Eritreia, în care ONU a jucat un rol semnificat.

Prevalenţa conflictelor interne se dovedeşte astfel a fi principala cauză a intervenţiilor exterioare, ale unor terţe părţi, în special prin acţiuni militare directe. Este de la sine înţeles că orice intervenţie exterioară pune în dificultate atât pe cei care o iniţiază cât şi pe cei care o execută, de multe ori aceste acţiuni fiind brutale şi sângeroase. Implicarea superficială din exterior este dificilă în conflictele sociale sau etnice, mai ales atunci când acţiunile au caracter de impunere a păcii, situaţie în care de cele mai multe ori părţile implicate nu au ajuns încă, prin ele însăle, la un echilibru în plan militar, care să permită o reglementare negociată a conflictului.

În aceste circumstanţe, opţiunile pe care le au în faţă forţele de intervenţie se prezintă astfel:

- să intervină, acceptând victoria uneia dintre părţi şi acţionând simultan pentru a reduce consecinţele umanitare ale conflictului;

- să intervină pentru a stopa vărsarea de sânge, a stabiliza situaţia din punct de vedere militar între părţile implicate şi să acţioneze pentru finalizarea conflictului, ceea ce ar putea presupune menţinerea unor forţe de ocupaţie pe termen lung (aşa cum NATO a descoperit că trebuie făcut în conflictele din Balcani);

- să nu se implice în conflict, lăsând ca problemele litigioase să se rezolve prin continuarea războiului dintre părţi, în final acceptând un nou statu quo.

Există opinii împotriva intervenţiei în războaiele intrastatale, legate de argumentul juridic al încălcării suveranităţii şi al intervenţiei în problemele interne ale altor state. Termenul de reconstrucţie naţională, care a fost lansat cu mult optimism la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut în Vietnam a fost discreditat de rezultatul acestui conflict şi doar parţial reabilitat prin acţiunile desfăşurate în anii 90 în Somalia. Asemenea argumente au fost utilizate spre a explica succesul modest al intervenţiei din Bosnia, Ruanda şi Somalia, în perioada de după sfârşitul războiului rece. Cei trei ani ai războiului civil din Bosnia nu au lăsat intervenţiei occidentale decât o singură cale spre a se ajunge la o soluţie finală, prin remodelarea echilibrului strategic pe câmpul de luptă, susţinând una dintre părţi. Aceasta a deschis drumul pentru Acordul de la Dayton din 1995. Preţul politic şi moral al inacţiunii şi neintervenţiei a devenit astăzi prea ridicat spre a putea fi asumat. Acest lucru s-a dovedit în procesul de decolonizare al Namibiei, realizarea înţelegerilor cu privire la stoparea conflictului din Cambodgia şi monitorizarea alegerilor din această ţară, monitorizarea încetării conflictului din Salvador, implementarea acordului de pace în Mozambic. Aceste succese au contrastat însă cu eşecul opririi genocidului din Ruanda din 1994. Eforturile colective au continuat în

242 SIPRI Yearbook 2000: Armaments, Disarmaments, and International Security Oxford, Oxford University Press, 2000.

233

Africa Centrală în 1996, în intervenţia condusă de Italia sub mandat ONU, în Albania în 1997, în intervenţia NATO în Kosovo în 1999, în intervenţia sub mandat ONU din Timorul de Est sau Sierra Leone în anul 2000. Problema cu care se confruntă astăzi orice analiză referitoare la necesitatea sau nu a unei intervenţii spre a stopa un conflict în curs de desfăşurare gravitează mai mult sau mai puţin în jurul întrebărilor referitoare la cum să se evite folosirea excesivă a forţei militare, stabilirea tipului de intervenţie (militară sau nemilitară) şi stabilirea capabilităţilor concrete adaptate cât mai bine realităţii specifice (măsuri de menţinere a păcii sau de impunere a păcii).

Aceste probleme rămân în centrul dezbaterii deoarece ele sunt în strânsă legătură cu afirmarea intereselor naţionale ale statelor implicate şi cu dorinţa de a interveni şi de a consuma resurse umane, materiale şi financiare, în locuri îndepărtate, dintre care unele lipsite de importanţă strategică. De aceea dezbaterea actuală gravitează în jurul dilemei dacă politica ce trebuie urmată trebuie să aibă la bază interese sau valori. În afară de această dezbatere o problemă deosebit de importantă este legată de practica curentă, fiind aceea a creşterii eficacităţii şi competenţei în intervenţii.

13.2. Diferite tipuri de intervenţiiExistă o gamă foarte diversă de opţiuni de intervenţie începând de la efortul

minim de neimplicare şi până la trimiterea forţelor de reacţie rapidă. În orice situaţie varietatea soluţiilor de adoptat depinde de mai mulţi factori. Un prim factor este stadiul în care s-a ajuns în desfăşurarea conflictului. Un alt factor este tipul de societate în care are loc conflictul, natura părţilor implicate şi tipul sistemului de luare a deciziei utilizate de fiecare dintre acestea, capacitatea lor de a fi accesibile diferitelor forme de intervenţie din exterior.

În plus, opţiunile de intervenţie depind de caracteristicile celui care intervine – capabilităţile, legăturile anterioare cu părţile implicate, hotărârea politică de a interveni, interesele în joc şi definirea rolului pe care acesta doreşte să şi le asume.

Un conflict interstatal poate implica acţiuni de tip diferit, de la cele de tip militar până la cele de tip poliţienesc destinate să menţină ordinea şi să aplice legislaţia, ca de exemplu în operaţia Desert Storm, operaţie condusă de Statele Unite în 1991, sub mandat ONU, pentru eliberarea Kuwaitului.

Intervenţiile militare se pot manifesta sub diferite forme243:- acţiuni unilaterale desfăşurate de către un anumit stat, ca de exemplu

intervenţia Marii Britanii în Sierra Leone, în anul 2000 sau intervenţia Statelor Unite în Republica Dominicană în 1995;

- coaliţii ad-hoc ca de exemplu intervenţia ţărilor occidentale în Liban la începutul anilor ‘80;

- operaţii de pace ale ONU, pentru a implementa un acord de pace, ca de exemplu în Mozambic, la începutul anilor ‘90;

- o acţiune de menţinere a păcii la nivel regional sau de impunere a păcii, condusă de o organizaţie regională cu vocaţie de securitate, ca de exemplu ECOWAS în Liberia sau NATO în Balcani, ambele în deceniul trecut;

- acţiuni sub mandat ONU, duse de o putere regională sau globală, ca de exemplu Italia în Albania, Statele Unite în Haiti sau Australia în Timorul de Est.

243 Strategy in the Contemporary World, p. 286-308.

234

În mod similar, intervenţia militară în scopul managementului conflictului poate lua diferite forme. Atunci când are un caracter de continuitate şi devine un punct central al poziţiei adoptate de un stat referitor la un alt stat sau regiune, ca de exemplu iniţiativele SUA de mediere în Orientul Mijlociu şi în Africa de Sud în ultimele decenii, putem descrie aceste intervenţii ca urmărind obiective strategice. În aceste exemple managementul şi finalizarea conflictului devin chintesenţa unei strategii regionale şi cerinţele derivând din aceasta modelează şi alte politici regionale, privind probleme ca de exemplu transferurile de armamente, acţiunile sub acoperire, comerţul şi sancţiunile comerciale, drepturile omului.

Asemenea intervenţii bazate pe o strategie diplomatică coerentă şi susţinute pe termen lung pot face să avanseze în mod substanţial interesele unui stat implicat, care îşi foloseşte influenţa spre a determina părţile angajate în conflicte să ajungă la soluţii negociate.

În alte situaţii, atunci când expertiza şi mijloacele de intervenţie într-un anumit conflict sunt limitate, se poate apela la ajutorul unui alt stat, aşa cum de exemplu au făcut SUA într-o serie de iniţiative spre a opri conflictele din zona din jumătatea de sud a Africii, din Zimbawe, Namibia, Angola, Mozambic şi Republica Africa de Sud şi în care s-a acţionat în strânsă legătură cu diplomaţia britanică. Acţiunile desfăşurate de Statele Unite, NATO şi Uniunea Europeană în privinţa Bosniei şi Kosovo au dovedit în schimb o lipsă de acţiune diplomatică sinergică şi concertată şi o lipsă de abordare coerentă a acţiunilor diplomatice cu operaţiile de menţinere şi de impunere a păcii ce aveau loc pe teren. Decizia luată în 1995 de către SUA şi NATO, de a utiliza forţa militară împotriva sârbilor bosniaci pentru a modifica echilibrul de forţe de pe câmpul de luptă a creat condiţiile favorabile pentru o diplomaţie mult mai activă, care a dus la încheierea Acordului de la Dayton.

Intervenţia diplomatică cu caracter episodic, ca de exemplu în cazurile conflictelor din Cipru şi Caşmir sau intervenţiile în situaţii de criză atunci când conflictul escaladează, ca de exemplu cele desfăşurate de Iordania şi Egipt, atunci când unitatea fragilă a statului Yemenit a fost ameninţată de mişcări secesioniste în 1994, constituie o prezenţă mult mai frecventă decât angajamentele strategice pe termen lung, ca cele de tipul menţinerii păcii, de exemplu.

În unele situaţii de criză, formulele la care se ajunge pentru reglementarea conflictului pot să nu însemne mai mult decât un acord de încetare a focului, care poate continua a fi încălcat, până când un nou status-quo va fi realizat din punct de vedere militar244.

Asemenea intervenţii sunt o manifestare cu efect limitat a unor eforturi care să oprească sau să îngrădească desfăşurarea luptelor, dar nu înseamnă o adevărată soluţie bazată pe un acord viabil. Iniţiativele periodice cu privire la negocieri în problema Ciprului reprezintă adevărate teste exploratorii prin care să se stabilească poziţia părţilor şi să se emită noi idei. Asemenea eforturi nu pot produce o schimbare semnificativă, nici în poziţia părţilor şi nici în deblocarea situaţiei actuale. În acelaşi timp divizarea manifestată în cadrul celor două comunităţi poate creşte preţul unui compromis şi al unui acord până la un nivel de neacceptat, cel puţin pentru una dintre părţi.

244 B.Buzan, O. Waever (coordonatori), Regions and Powers, The Structure of International Security, Cambridge U.P., 2003, p. 409-434.

235

Gama potenţialilor actori care să poată interveni în diferite conflicte s-a extins în mod semnificativ în perioada de după războiul rece, datorită limitelor capacităţii şi dorinţei guvernelor şi organismelor internaţionale de a se angaja în mod prompt şi eficace în diverse situaţii şi datorită, pe de altă parte, acceptării implicării diferitelor organizaţii neguvernamentale. Din ce în ce mai mult aceste organizaţii ne-guvernamentale se angajează în plan internaţional, jucând un rol din ce în ce mai important în managementul conflictelor.

În cadrul acestora putem enumera grupurile profesionale, mass- media, grupuri specializate ale societăţii civile şi organizaţii specializate în prevenirea şi managementul conflictelor, organizaţii de ajutor umanitar, grupări religioase, activişti ai mişcărilor pentru drepturile omului. De multe ori potenţialul acestora este subestimat de structurile guvernamentale. Există suficiente dovezi, din ultimele conflicte cu privire la necesitatea optimizării comunicării şi coordonării dintre structurile guvernamentale, cele interguvernamentale şi neguvernamentale pentru a se evita irosirea resurselor, a creşte eficacitatea acţională şi eficienţa logistică. Se impune acceptarea conceptului de structură conducătoare, care poate fi, de la caz la caz, unul din cele trei tipuri amintite anterior şi adoptarea unui cod de conduită care să se refere la sarcinile şi responsabilităţile tuturor actorilor ce intervin în situaţii de conflict245.

Unele tipuri de intervenţie politică sau de acţiuni cu scop de mediere pot fi mai bine planificate şi desfăşurate de către guverne sau alianţe ori coaliţii de state, în timp ce altele pot fi lăsate spre a fi desfăşurate de către instituţiile internaţionale, economice sau cu rol umanitar, agenţii neguvernamentale, sau de către anumite persoane private.

Tipurile de intervenţii specifice fazelor de preconflict şi de prenegociere, în cazul unui conflict potenţial, vor fi deosebite de intervenţiile specifice unui conflict deja în curs de desfăşurare, cât şi de acele acţiuni ce trebuie întreprinse spre a pune în aplicare şi sprijini un acord, odată ce părţile semnatare au ajuns în acest stadiu. De exemplu, sprijinul pentru implementarea şi construcţia păcii poate implica, alături de semnatarii acordului şi alte guverne, care să sprijine măsurile de încredere reciprocă şi să contribuie la furnizarea de informaţii în acest scop. Organizaţiile neguvernamentale pot monitoriza violarea angajamentelor privind respectarea drepturilor omului. Structurile militare sau companiile private pot acorda asistenţă în operaţiile de deminare în zonele de conflict, spre a facilita deplasarea şi desfăşurarea personalului destinat operaţiilor de pace. Militarii unei terţe părţi pot ajuta în reconversia şi demobilizarea forţelor militare sau paramilitare locale. Instituţiile financiare internaţionale pot coordona asistenţa bi şi multilaterală şi gestiona programele de reconstrucţie post-conflict. Experţi, plătiţi din fonduri publice, pot acorda asistenţă în privinţa eficientizării sistemului judiciar şi în găsirea unor soluţii legale pentru eradicarea injustiţiei. Organizaţiile neguvernamentale pot acorda asistenţă în implementarea unor programe destinate reconcilierii religioase, construcţiei unor instituţii democratice sau managementul relaţiilor etnice. Toată această enumerare demonstrează că există o gamă largă de activităţi şi de actori ce se pot implica în procesul de management post-conflict. Aceasta subliniază importanţa eforturilor coordonate şi dezvoltării simţului de responsabilitate, spre a asigura succesul efortului tuturor. Există o interdependenţă funcţională între formele „hard” şi „soft” de intervenţie

245 Cf. Ahmedou Ould-Sabdallah, Burundi on the Brink , AUN Special Envoy Reflects on Preventive Diplomacy , Washington, DC, United States Institute of Peace Press, 2000, 113-115.

236

şi în mod evident toţii actorii implicaţi trebuie conştientizaţi despre rolul şi locul fiecăruia în acest angrenaj unic. Frecvenţa crizelor internaţionale este materializată în anexa nr. 12.

13.3. Prevenirea conflictelor şi acţiunile preventiveÎn toate cazurile de intervenţie din perioada de turbulenţă de după sfârşitul

războiului rece una dintre lecţiile învăţate constă în marele beneficiu al angajamentului preventiv pentru promovarea alternativelor de negociere, spre a stopa represiunea şi extinderea violenţei.

Asemenea măsuri mai fuseseră întreprinse şi anterior, astfel că experienţa nu lipsea. Lecţiile învăţate în ultimul timp din zonele de conflict precum Afganistan, fosta Iugoslavie, Ruanda, Liberia demonstrează că adoptarea unei viziuni înguste cu privire la opţiunile posibile pentru stoparea conflictelor şi neluarea în considerare a soluţiilor politice şi economice, creează prejudicii greu de surmontat ulterior.

Este important să se ia în considerare în procesul de management al conflictelor, factorii prin care conflictele trec din sfera politică în sfera militară – începând de la tensiunile etnice, proliferarea armamentelor în zonă, tipul şi caracterul puterii în statul respectiv şi modul său de gestionare etc.

Preţul lipsei de acţiune este prea mare atunci când părţile implicate în conflict au declanşat deja acţiunile militare pentru ca întreaga comunitate internaţională să-şi permită să adopte o linie de expectativă şi de inacţiune.

Măsuri eficiente, preventive, pentru a descuraja izbucnirea conflictelor armate sau pentru a le menţine la un grad cât mai redus de beligeranţă, în situaţia în care deja au izbucnit, s-au dovedit următoarele:

- amânarea alegerilor în societăţile nepregătite pentru aceasta sau care ar putea deveni şi mai polarizate şi fragile ca rezultat al alegerilor. Alegeri prost pregătite şi nemonitorizate în mod adecvat, în Angola 1992 au condus la escaladarea conflictului în războiul civil deja în curs. Alegerile separate ce au avut loc la începutul anilor ‘90 în fostele republici componente ale Iugoslaviei au adus la putere lideri naţionalişti şi au deschis drumul războaielor pentru dezintegrarea acesteia. În acelaşi fel, graba de a programa alegeri în Bosnia, imediat după acordul de la Dayton din 1995, nu a avut un efect de calmare a tensiunilor acumulate între cele trei comunităţi bosniace. De aceea, trebuie să se acorde o mare atenţie eliminării unor formule mecanic stabilite pentru alegeri, în lipsa unei culturi politice probate prin mecanisme democratice, alegerile putând exacerba conflictul în loc să-l modeleze. Astfel, prin intervenţia organizaţiilor internaţionale sau altor actori abilitaţi se pot încuraja formule de congestionare a puterii, formule care asigură celor care ies învinşi din alegeri o “plasă de protecţie” care îi va încuraja să respecte decizia electoratului;

- încurajarea liderilor la putere care ar dori să menţină controlul asupra puterii în diverse moduri, să acţioneze preventiv şi să promoveze soluţii politice care să le permită o ieşire onorabilă de pe scena politică. Un exemplu recent îl constituie ieşirea din viaţa politică a fostului prim - ministru De Klerk, din Africa de Sud. Această soluţie previne necesitatea unei intervenţii exterioare, cu excepţia acelora menite să ajute în recunoaşterea meritelor liderilor respectivi. Asigurarea unei ieşiri uşoare de pe scena politică şi transferul puterii, prin metode neviolente constituie astfel meritul unor negocieri, aşa cum s-a întâmplat de către Statele Unite în Filipine, Haiti şi Etiopia;

237

- alocarea resurselor materiale, financiare şi umane, precum şi a sprijinului politic necesar, în timp util, spre a se asigura dezarmarea, reconversia şi reintegrarea foştilor combatanţi în societatea civilă. Asemenea măsuri asigură ca liderii politici şi comandanţii militari să treacă de la statutul de beligerant sau insurgent la acela de coparticipant în viaţa de zi cu zi a comunităţilor lor. Demobilizarea şi reintegrarea combatanţilor, dacă nu se execută cu atenţie pentru toate detaliile, poate duce la reizbucnirea luptelor, ca de exemplu în Afganistan, Cambodgia sau Nicaragua. Oprirea conflictului necesită deci acţiuni preventive, prin care grupurile marginalizate să fie sprijinite să se reintegreze şi nu să-şi rezolve prin metode violente problemele reale sau doar percepute ca atare;

- neacceptarea apelurilor la secesiune sau fragmentare teritorială ca soluţii pentru conflictele interne.

13.4. Viziunea NATO cu privire la managementul crizelorAtacurile teroriste din septembrie 2001 şi cele ulterioare au dovedit, o dată în

plus, necesitatea dezvoltării unui sistem de consultare la nivel aliat, a unor proceduri, capabilităţi militare şi civile de răspuns şi a unui mecanism de planificare a resurselor pentru gestionarea situaţiilor de criză, inclusiv a celor specifice urgenţelor civile, precum şi necesitatea adaptării acestuia la un spectru larg de ameninţări neconvenţionale şi asimetrice.

Conceptul Strategic de Răspuns la Crize al Alianţei (NATO Crisis Response System - NCRS) identifică procesul de gestionare a crizelor ca o misiune fundamentală a NATO. În virtutea acestui fapt, Alianţa Nord-Atlantică trebuie să fie în măsură să participe eficient la prevenirea conflictelor şi să se angajeze activ în managementul crizelor246.

Sistemul a fost conceput astfel încât să pună la dispoziţia Alianţei un set de opţiuni şi măsuri în scopul realizării unui nivel de pregătire adecvat care să asigure o reacţie oportună şi unitară, sub un strict control politic, pentru gestionarea oricărei situaţii de criză, inclusiv a celor subsecvente art. 5 al Tratatului de la Washington. El stabileşte responsabilităţile ţărilor membre şi partenere NATO în acest scop, urmărind totodată creşterea gradului de cooperare între structurile civile şi militare cu atribuţii în acest domeniu.

Pentru operaţionalizarea conceptului şi realizarea unui cadru decizional şi procedural unitar, la nivelul Alianţei s-a elaborat Manualul NATO de Răspuns la Crize. Acesta, printr-un set comprehensiv de măsuri permite articularea coerentă a tuturor structurilor militare şi civile, atât naţionale, cât şi aliate, în aşa fel încât reacţia să fie în concordanţă cu obiectivele strategice ale Alianţei în contextul unei situaţii de criză în dezvoltare, sau a unor operaţii de apărare colectivă. Măsurile de răspuns la crize sunt acţiuni predefinite, planificate detaliat din timp şi disponibile imediat pentru a fi implementate de către ţările membre, sau de către comandamentele NATO în vederea întăririi poziţiei şi îmbunătăţirii gradului de pregătire a Alianţei, iniţierii procesului de activare a forţelor, creşterii gradului de protecţie a acestora şi dezvoltării unor opţiuni de răspuns pentru întregul spectru de crize, inclusiv pentru situaţii de ameninţări/atacuri de natură teroristă sau managementul consecinţelor unui dezastru major.

246 Vezi NATO Review, September-December, 2001.

238

Alianţa este pregătită să îndeplinească întreaga gamă de misiuni conform Art. 5 şi non-Art.5 în situaţii foarte diverse, din care cele mai multe sunt greu de prevăzut. În aceste condiţii, procesul de planificare se derulează în următoarele cinci faze:

a. Faza 1 - Obţinerea informaţiilor şi alarmarea despre un iminent sau actual atac.

b. Faza 2.- Evaluarea consecinţelor evoluţiei crizei asupra securităţii Alianţei.c. Faza 3.- Stabilirea opţiunii privind răspunsul la criză, necesar Consiliului

Alianţei Nord-Atlantice (NAC) în procesul decizional.d. Faza 4. - Planificarea şi execuţia misiunilor.e. Faza 5. - Revenirea la perioada de stabilitate.Mai jos este redat schematic procesul politico-militar pentru derularea

activităţilor în vederea managementului crizei.Faza 1 - Informarea şi alarmareaSistemul de informare şi alarmare al NATO (NIWS) asigură alarmarea

strategică în cazul oricărui pericol, risc sau atac ce poate afecta interesele sau securitatea Alianţei. Activitatea de colectare a informaţiilor şi de alarmare continuă pe toată durata procesului de luare a deciziei.

Informarea şi alarmarea pot fi realizate de către unul sau mai multe state membre NATO sau de către SACEUR (Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa).

Faza 2 - Evaluarea crizeiAceastă fază prezintă structurilor de conducere politico-militară a NATO

(Consiliului NATO - NAC şi Comitetului de Planificare a Apărării-DPC) informaţii privind caracteristicile esenţiale ale crizei, modalitatea şi momentul în care Alianţa se poate implica, având în vedere evaluările naţiunilor din punct de vedere politic, militar şi al urgenţelor civile. Se stabilesc variante ale cursului acţiunii concomitent cu luarea unor măsuri preventive şi de protecţie. În situaţia în care se impune un răspuns la criză din partea Alianţei, NAC/DPC poate investi înaltul Comitet de Planificare a Urgenţelor Civile - Senior Civil Emergency Planning Commitee - SCEPC) cu misiunea de a iniţia Faza 3.

Faza 3 - Răspunsul la crizăÎn această perioadă, Alianţa ia decizia privind strategia de răspuns. Primul

pas al acţiunii de răspuns se iniţiază după ce s-au derulat alte câteva măsuri diplomatice de amploare limitată. Obiectivul final al acestei faze este elaborarea Directivei de Iniţiere de către NAC, care cuprinde toate aspectele politice, militare şi non-militare ale misiunii.

Faza 4 - Planificarea şi ExecuţiaÎn această fază atenţia este îndreptată spre planificarea operaţională şi

planificarea urgenţelor civile. Directiva de Iniţiere se va aplica sub forma Concepţiei Operaţiei şi Planului Operaţiei pentru structurile militare şi a Măsurilor de urgenţe civile pentru cele non-militare.

Faza 5 - Revenirea la StabilitateDe reţinut că activităţile din fazele 2, 3 şi 4 nu se desfăşoară în mod obligatoriu

în ordinea enumerată, unele pot devansa pe altele sau nu se mai execută, în cazul stingerii cauzelor crizei.

239

În cazul urgenţelor civile/dezastrelor, inclusiv ca urmare a utilizării mijloacelor de distrugere în masă, responsabil pentru coordonarea acţiunilor este Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre (Euro-Atlantic Disaster Response Coordination Centre -EADRCC). Acesta planifică urgenţele civile în strânsă cooperare cu ţările partenere, cu un rol deosebit de important pentru Alianţă.

Implicarea în domeniul managementului crizelor a statelor nemembre NATO şi Organizaţiilor Internaţionale a constituit un obiectiv deosebit de important al conducerii NATO.

În general, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) se constituie într-un forum ce asigură posibilitatea consultării şi cooperării cu ţările partenere, inclusiv în domeniul managementului crizelor. Cadrul politico-militar de conducere a operaţiilor PfP de către NATO a stabilit principiile, modalităţile şi alte directive pentru partenerii implicaţi în consultările politice şi luarea deciziei în legătură cu misiunile de răspuns la crize conform non-Art. 5. Pentru orice operaţie de acest gen, cu ţările implicate se derulează următoarele faze ale procesului decizional:

a. Consultări înainte de iniţierea planificării militare.b. Consultare şi planificare intermediară.c. ExecuţiaÎn această direcţie, este marcantă implicarea Federaţiei Ruse. La întâlnirea ce

a avut loc la Roma pe 28 mai 2002, şefii de state şi guverne ale statelor membre NATO şi Rusia au fost de acord, ca în domeniul managementului crizelor, să dezvolte un nou concept comun NATO-Rusia de operaţii de menţinere a păcii. În septembrie 2002, Consiliul NATO-Rusia a avizat documentul politic al acestui concept, care stabileşte procedurile de consultări politice şi de luare în comun a deciziilor privind planificarea şi conducerea nemijlocită a operaţiilor.

Având în vedere prevederile Tratatului Nord-Atlantic şi a Conceptului Strategic al Alianţei, NATO trebuie să fie gata şi în permanenţă angajată în procesul de prevenire şi de management al crizelor, drept contribuţie definitorie la efortul întregii comunităţi internaţionale. În acest scop, în vederea soluţionării eficiente a crizelor, Alianţa va coopera şi se va consulta şi cu alte organizaţii internaţionale, făcând uz de experienţa şi de capabilităţile fiecăreia. În acest context, NATO poate să conducă direct sau să sprijine operaţiile de stabilitate sau alte operaţii mandatate de Consiliul de Securitate al ONU sau OSCE.

În acelaşi context, la summit-ul de la Washington din Aprilie 1999 al şefilor de state şi de guverne ai ţărilor membre NATO a fost elaborat documentul-cadru pentru relaţiile NATO cu Uniunea Europeană, prin care NATO se angajează în procesul de sprijin şi derulare a Iniţiativei de Securitate şi Apărare Europeană. Astfel, Alianţa se obligă să sprijine operaţiile Uniunii Europene (în care NATO nu este angajată militar) şi să permită acesteia accesul la mijloacele şi capabilităţile colective ale Alianţei. Aranjamentele „Berlin plus" asigură accesul ţărilor membre UE la procesul de planificare a capabilităţilor NATO, cu scopul de a contribui la planificarea militară pentru operaţiile conduse de UE, ca o garanţie a disponibilităţii NATO de a utiliza în comun forţele şi mijloacele în operaţiile conduse de Uniunea Europeană. Totodată, prin aceste aranjamente Consiliul Nord-Atlantic a aprobat principiile conform cărora NATO poate asigura planificarea sau sprijin de altă natură operaţiilor non-NATO.

240

Principalele domenii în care acţionează NATO pentru a gestiona crizele sunt:

Operaţii de descurajare şi apărare colectivă - în baza Articolului 5. Operaţii de răspuns la crize, non-Articol 5. În această categorie se

înscriu operaţiile de stabilitate, din care fac parte:- Combaterea terorismului;- Controlul armamentelor;- Sprijinul operaţiilor antidrog;- Asistenţa umanitară;- Evacuarea necombatanţilor;- Impunerea de sancţiuni;- Sprijinul militar al autorităţilor civile;- Operaţii de căutare-salvare;- Demonstraţia de forţă;- Loviturile şi raidurile;- Apărarea şi menţinerea ordinii constituţionale;- Operaţii de menţinerea păcii:

Prevenirea conflictului; Restabilirea păcii; Menţinerea păcii; Impunerea păcii.

13.5. Condiţii de succes în intervenţiile destinate managementului conflictelor

Pentru a se putea asigura succesul în intervenţii realizate de către o terţă parte este necesar să se asigure o clară înţelegere a ceea ce însemnă succes pentru a se evita transformarea unei operaţii ce vizează soluţionarea unui conflict, într-un eşec. Este de dorit ca orice intervenţie să fie însoţită de anumite standarde ce trebuie îndeplinite. Experienţa majorităţii conflictelor de după sfârşitul războiului rece demonstrează că doar prin intervenţia unor terţe părţi s-a pus capăt majorităţii conflictelor, acestea nesoluţionându-se de la sine. Cu toate acestea, doar actorii locali sunt aceia care pot crea instituţiile necesare stopării unui război civil, intervenţia directă sau indirectă din exterior a unei terţe părţi, având rolul de a modela mediul în care acest proces să aibă loc.

Intervenţiile din exterior aduc noi idei, concepte şi resurse, asigură planuri şi presiunea politică şi militară necesară fără de care, în cele mai multe cazuri, nu se poate ajunge nici la acorduri şi nici la îngrădirea conflictului.

Mijloacele militare şi cele diplomatice trebuie să fie utilizate într-un proces complementar. Doar sprijinite de eforturi diplomatice consistente şi adecvate, intervenţiile militare pot asigura realizarea unor obiective politice clare şi concrete.

Coerenţa este o cerinţă esenţială în coordonarea eforturilor tuturor actorilor implicaţi. Scopurile şi obiectivele intervenţiilor trebuie să fie unice pentru toţi actorii implicaţi, iar acţiunile acestora să fie convergente şi concertate. Această coerenţă nu este limitată la domeniul militar. Intervenţiile diplomatice multinaţionale, ca de exemplu medierea şi strategiile politice, ca de pildă implementarea păcii, presupun o conducere unitară pentru a motiva şi convinge o mare diversitate de actori să lucreze împreună. În acest efort sunt angajate deopotrivă guvernele statelor, organizaţii internaţionale

241

interguvernamentale şi neguvernamentale, agenţii internaţionale şi alte instituţii. Diferenţele de cultură organizaţională, dorinţa tuturor actorilor de a ocupa o poziţie conducătoare în coordonarea acţiunilor şi tendinţa unora de a pune pe primul plan orgoliile în locul eficacităţii pot constitui piedici în calea coordonării unitare a efortului.

O altă cerinţă esenţială o constituie capacitatea reală de a asigura derularea unui proces corect de luare a deciziei, de transmitere în timp scurt structurilor cu sarcini operaţionale şi de a monitoriza executarea de către acestea a misiunilor şi sarcinilor ce le revin, în condiţiile menţinerii iniţiativei politice.

Cel mai mare pericol pentru intervenţiile făcute în scopul stopării conflictelor armate îl constituie intervenţiile neconcludente care generează noi motive de tensiune, dispută şi conflict, aşa cum o dovedeşte experienţa ultimelor decenii.

13.6. Rezultatele neconcludente ale intervenţiilor militare coercitiveRăzboiul, spre deosebire de sărăcie, care se autoperpetuează, are marele avantaj

că se autoconsumă. Consumând resursele materiale şi morale necesare pentru a lupta, războiul însuşi trasează propriile sale limite. Ca orice alt fenomen din zona acţiunilor de nivel strategic, războiul se transformă până la urmă în exact opusul său, după ajungerea la punctul critic al distrugerii maxime. Este adevărat că nu întotdeauna opusul războiului este o stare de pace, ci de multe ori doar o stare de calmă pasivitate, o stare de non-beligerantă şi nu o situaţie clarificată printr-o pace negociată, un armistiţiu sau măcar un acord de încetare a focului. Indiferent care este însă starea opusă războiului, ea necesită de multe ori eforturi îndelungate spre a fi atinsă, viteza cu care se autopropagă războiul nepermiţând întreprinderea unor demersuri de stopare a violenţei decât după atingerea unui anumit prag critic de consumare a potenţialului ofensiv care se numeşte în limbajul militar punct culminant.

În multe războaie civile intensitatea luptelor este redusă, amploarea acestora de asemenea iar violenţa limitată la anumite zone şi nu la întregul spaţiu de manifestare a conflictului. Forţele care controlează zona sau zonele neafectate de violenţă pot astfel utiliza întreaga gamă de resurse existente în acestea spre a continua lupta în zonele de operaţii, prelungind pentru o îndelungată perioadă de timp durata conflictului.

India, Myanmar, Pakistan etc., sunt scena unor rebeliuni politico-militare separatiste247. În Sri Lanka, de exemplu, un război separatist deosebit de violent se desfăşoară în special în Peninsula Jaffa, în partea de nord a ţării, în timp ce părţile centrale şi de sud ale acesteia rămân în continuare în cea mai mare parte neafectate, cu excepţia unor atacuri teroriste sporadice, dar spectaculoase, organizate de forţele insurgente „tigrii tamili”. Un rezultat al acestei separări a zonei de conflict este că în ciuda conflictului intern, turismul încă rămâne activ în regiunile din sudul ţării, unde turiştii străini continuă să frecventeze plajele însorite. Guvernul din Sri Lanka este în continuare capabil să lupte împotriva separatiştilor tamili, deşi aceştia sunt susţinuţi de o puternică diaspora şi de tamilii din India vecină.

În mod asemănător în Sudan, războiul intrastatal a fost limitat la zona de sud. În plus, conflictul s-a manifestat ca un conflict de foarte mică intensitate, desfăşurat în funcţie de succesiunea anotimpurilor, cu ofensive ale forţelor guvernamentale desfăşurate în sezonul uscat şi cu retragerea acestora în anotimpul ploios. Astfel, guvernul sudanez a putut utiliza resursele din partea de nord a ţării, neafectată de conflict spre a continua

247 L’Anne strategique 2005, p.465 şi urm.

242

lupta în sud, în timp ce forţele separatiste au trebuit, să lupte cu resursele limitate asigurate din chiar zona de conflict şi cu un slab ajutor din exterior.

În alte zone din Africa248, mai ales în Angola, Congo (fostul Zair), Liberia şi Sierra Leone, războaiele intrastatale au fost foarte distructive în privinţa infrastructurii civile şi au cauzat masive pierderi de vieţi omeneşti în rândul civililor, mai puţin ca pierderi colaterale, cât mai ales ca un rezultat al acţiunilor intenţionat desfăşurate împotriva diferitelor comunităţi etnice sau religioase, stabilite de unele forţe beligerante drept obiectiv principal. Aceste războaie au continuat să se desfăşoare fără ca intensitatea lor să scadă ca urmare a epuizării resurselor umane, materiale şi financiare, reprezentând astfel o abatere de la regula expusă anterior, abatere pentru care există explicaţii.

În primul rând, atunci când ţinta violenţei o constituie cu predilecţie populaţia civilă şi bunurile acesteia şi atunci când acţiunile de luptă reprezintă doar un mic procentaj din totalul acţiunilor desfăşurate, iar restul sunt pur şi simplu crime împotriva civililor neînarmaţi şi incapabili să se apere şi furturi asociate acestor crime, războiul este costisitor.

Artileria, aviaţia şi alte sisteme de armament mai complex sunt rareori sau deloc folosite şi chiar armele portative de infanterie sunt de multe ori utilizate la întâmplare. Cele mai multe victime sunt produse prin folosirea armelor albe. Din această cauză, războiul de anihilare, în sensul său clasic, nu este o constantă a conflictelor intrastatale din Africa de azi.

În al doilea rând, războaiele din Africa sud-sahariană nu au fost susţinute prin producţia economică specifică unor societăţi dezvoltate, producţie ce se diminuează în mod semnificativ, ca o consecinţă a războiului, ci au fost susţinute prin exportul unor resurse naturale în stare neprelucrată, cum ar fi petrolul, aurul şi diamantele care aduc beneficii financiare imediate. În plus, producţia unor asemenea bunuri nu este afectată de distrugerea sistemului de comunicaţii, a infrastructurii şi chiar a sistemului energetic.

Indiferent cine deţine asemenea capacităţi productive, poate dispune de suficiente resurse pentru a continua războiul pe un termen nedefinit, chiar dacă ţara respectivă este transformată în ruine, situaţie care se petrece în prezent în ţările africane de care am amintit anterior.

Războiul poate deveni fenomenul din care să se nască pacea, fie prin victorie completă a uneia din părţile angajate în conflict, fie prin extenuarea uneia sau chiar a ambelor părţi implicate (aşa cum a fost cazul în războiul irakiano-iranian dintre 1980-1988), sau prin rezolvarea pe cale politică a obiectivelor ce au generat iniţial, războiul respectiv.

Pe măsură ce războiul continuă ambele părţi analizează şi reconsideră valoarea a ceea ce ar fi trebuit apărat sau câştigat prin război, luând în considerare costurile în vieţi omeneşti şi resurse de toate felurile.

Acesta nu este, desigur, un proces simplu şi uşor, deoarece procesul politic de declanşare a războiului constituie prin el însuşi o motivaţie suficientă pentru continuarea lui.

Începând războiul cu speranţa că va câştiga cu un cost acceptabil, atacatorul nu va renunţa cu uşurinţă la obiectivele sale în situaţia în care se va confrunta cu o rezistenţă mult mai substanţială decât se aştepta iniţial şi va continua să desfăşoare acţiuni militare cu o eficienţă redusă.

248 Conflicts en Afrique, GRIP, Bruxelles, 1997.

243

Începând războiul impus de partea adversă, apărătorul îşi va fi stabilit anumite obiective, considerate demne de a face suficiente sacrificii pentru a le înfăptui.

Chiar atunci când rezultatele ofensivei sau ale apărării sunt dezamăgitoare, cum de altfel se întâmplă de multe ori, succesul poate fi considerat încă uşor de obţinut, ceea ce se poate dovedi, fals. Cu cât însă costurile războiului se dovedesc mai mari, cu atât chiar acele costuri mari vor constitui un motiv pentru a continua războiul: cu cât sacrificiile făcute sunt mai mari, cu atât mai mare este nevoia de a le justifica prin îndeplinirea, în cele din urmă, a obiectivelor propuse.

În acest stadiu al conflictului, comportamentul beligeranţilor este condiţionat de stabilitatea mediului politic din societatea respectivă şi de tăria partidului şi liderilor care a dus ţara respectivă în război. Viitorul acestora depinde de chiar modul în care este perceput de populaţie rolul lor în declanşarea şi în managementul conflictelor şi în special de rezultatul acestora. De aceea, tendinţa de a susţine efortul de război de către cei implicaţi în declanşarea sa este firească şi foarte puternică.

Pe măsura continuării conflictului, perspectivele se pot modifica, iar părţile angajate în conflict îşi pot ajusta obiectivele şi ambiţiile, până la punctul în care acestea să nu se mai excludă reciproc, deschizând, pe calea compromisului, drumul pentru o soluţie negociată a conflictului.

După cel de-al doilea război mondial şi mai ales după sfârşitul războiului rece, a devenit o practică curentă a membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU de a interveni în desfăşurarea conflictelor periferice şi de a ordona încetarea focului. Cu excepţia situaţiilor în care încetarea focului este imediat urmată de eforturi diplomatice susţinute, pentru a impune şi negocieri de pace, această pauză în desfăşurarea ostilităţilor este folosită de către beligeranţi pentru a-şi regenera puterea militară, utilizând toate resursele disponibile tocmai pentru a putea relua lupta dintr-o poziţie mai avantajoasă în comparaţie cu adversarul.

Acest lucru a fost mai mult decât evident în războaiele ce au urmat dezintegrării fostei Iugoslavii. Numeroase încetări ale focului au întrerupt luptele dintre sârbi şi croaţi pentru Kraina, între forţele noii Iugoslavii şi cele ale Croaţiei, între sârbii, croaţii şi musulmanii din Bosnia. De fiecare dată, beligeranţii au exploatat în interesul propriu acordurile de încetare a focului, recrutând, antrenând şi dotând forţe suplimentare pentru luptele următoare. Doar la adăpostul unor asemenea încetări ale focului au putut croaţii şi musulmanii bosniaci să-şi pregătească propriile forţe militare pentru a se confrunta cu forţele superioare din punct de vedere militar ale sârbilor249.

Aceste întreruperi ale luptelor nu au făcut, în acest caz, decât să prelungească războiul, să mărească numărul de victime, al atrocităţilor săvârşite de toate părţile implicate şi al distrugerilor.

Fără îndoială, în timpul războiului rece încetarea focului, ca şi armistiţiul constituiau o soluţie temporară, justificată şi impusă de multe ori în mod concret de către URSS şi SUA, evitând în acest fel intervenţia unilaterală ce ar fi putut exacerba competiţia dintre aceste două superputeri şi chiar o posibilă ciocnire directă între forţele lor militare.

După războiul rece, nici SUA şi nici URSS nu au mai fost tentate să intervină în mod competiţional în războaiele periferice. SUA a acţionat în general prin formarea de

249 V.Zodian, M.Zodian, NATO, Balcanii şi România, 1990-2005, Bucureşti, Asociaţia Scriitorilor Militari, 2006, p. 225-249.

244

coaliţii, atât în războaiele împotriva Irakului din 1991 şi 2003 cât şi împotriva Afganistanului. Rusia, pe de o parte, a trimis forţe militare în războaiele şi intervenţiile desfăşurate în Caucaz şi Asia Centrală.

Nici una dintre ele nu a acţionat astfel încât să o obstrucţioneze sau să o provoace pe cealaltă şi nici pentru a încuraja o intervenţie armată împotriva celeilalte.

În absenţa oricărei competiţii militare între marile puteri de astăzi, acordurile de încetare a focului şi armistiţiile sunt acum impuse actorilor secundari din motive dezinteresate, de foarte multe ori de natură pur umanitară, spre a opri scenele de barbarie şi violenţă, unele din ele de neimaginat şi de care opinia publică ia cunoştinţă prin transmiteri în direct, de către posturile de televiziune.

De exemplu, acordurile de la Dayton din noiembrie 1995 au condamnat Bosnia să rămână divizată în trei, au oprit luptele, dar nu au găsit soluţia pentru o pace acceptabilă pentru toate părţile implicate în conflict. La unsprezece ani de la semnarea acestor acorduri; procesul de reconstrucţie statală ce implică instituţiile similare ale celor trei entităţi se desfăşoară încet şi cu greutate.

Aproape toate conflictele periferice ce se desfăşoară în zilele noastre devin endemice, ce nu se termină niciodată, deoarece victoria decisivă sau anihilarea forţelor adverse sunt blocate prin intervenţia unei terţe părţi, perpetuând starea de război, dar neaducând soluţii de instaurare a păcii pe termen lung.

14. PREVENIREA CONFLICTELOR

14.1. Caracteristicile conflictelorPentru a putea găsi cele mai eficiente măsuri de contracarare a factorilor ce

generează şi alimentează conflictele, inclusiv forma lor de maximă violenţă, adică conflictele militare, este necesar ca statele, organizaţiile internaţionale cu vocaţie de securitate, alţi actori implicaţi şi interesaţi, mediul academic şi în general comunitatea internaţională să înţeleagă care sunt mecanismele interne ale acestora, cum apar şi pot fi gestionate crizele, ca puncte de maximă exacerbare şi intensitate a conflictelor.

14.1.1. Definirea conflictelor internaţionaleUn conflict reprezintă urmărirea de obiective antagoniste şi incompatibile, de

exemplu, de doi sau mai mulţi indivizi sau grupuri umane ori două sau mai multe state. De regulă, conflictul se defineşte potrivit unei tipologii de relaţii şi interacţiuni şi poate fi derulat în mod paşnic sau prin intermediul forţei şi al violenţei250.

Există o mulţime de clasificări a conflictelor, potrivit unei palete diverse de criterii251. Conform Dreptului internaţional se disting două tipuri de conflicte: conflicte internaţionale şi conflicte noninternaţionale. Noi vom aborda în continuare primul tip, cum de altfel o pretinde tema abordată. Se vorbeşte de conflict internaţional când dezacordurile dintre două state provoacă intervenţia forţelor armate ale unuia împotriva celuilalt, oricare ar fi gravitatea rezultatelor şi durata. Aceasta din urmă este incertă şi se poate întinde pe mai mulţi ani, unele conflicte au un ciclu neregulat şi se întrerup un timp pentru a reîncepe mai târziu. Cauzele imediate şi îndepărtate ale conflictelor

250 Cf. John Paul, LEDERACH, Building Peace, Washington, D.C. Unites States Institute of Peace, 1997251 Vezi: Richard GARON, Vers une nouvelle typologie des conflits?, http://www.cda-cdai.ca/cdai/uploads/cdai/2009/04/garon07.pdf

245

internaţionale pot să se reducă la interese opuse privind controlul şi utilizarea resurselor disponibile pe un teritoriu, la divergenţe de obiective şi la frustrarea legată de imposibilitatea atingerii acestor obiective.

Conflictul armat este una din formele de manifestare a conflictelor internaţionale. Efectele nefaste ale acestuia ating toate faţetele societăţii, inclusiv economia şi lumea muncii. În numeroase cazuri, consecinţele lui reduc la neant decenii de dezvoltare distrugând capitalul uman, social şi economic. De regulă conflictele internaţionale, datorită interdependenţei lor, consecinţele nefaste din ţările vecine derulării lor sunt însemnate, mai ales prin pierderea a numeroase vieţi omeneşti şi marile distrugeri de bunuri materiale, prin disfuncţionalităţile ivite în funcţionarea instituţiilor statului.

Conflictele internaţionale sunt situaţii dinamice caracterizate printr-o intensitate ce variază cu timpul, potrivit fazei ciclului de viaţă a respectivelor conflicte. De fapt, conflictele încep printr-o escaladă a tensiunii între părţile adverse care, în absenţa măsurilor prompte de prevenire şi de reuşită a unui eventual dialog, degenerează în violenţă şi afectează la o scară din ce în ce mai mare sferele politică, socială şi economică iar situaţia de pace preexistentă este perturbată şi criza începe cu o intensitate crescândă şi episoade de violenţă care sunt din ce în ce mai frecvente. Astfel, conflictul devine unul deschis, trecând din starea de latenţă la cea manifestă.

Realitatea cotidiană arată că existenţa unui conflict între state nu este o stare neobişnuită. De aceea, conflictele internaţionale vor exista întotdeauna. În astfel de negocieri conflictuale, statele dezvoltă capacităţi care le oferă puterea de a obţine rezultate mai favorabile decât ar obţine în alte condiţii. Corect sau nu, rezultatul final al procesului constituie soluţionarea respectivului conflict.

Violenţa este un factor eficient de influenţare în anumite situaţii de negociere. Aşadar, statele dezvoltă capacităţi de a folosi violenţa în cadrul conflictelor internaţionale, însă mijloacele menţionate sunt puse în practică doar uneori în cadrul conflictelor internaţionale. De fapt, marea majoritate a conflictelor internaţionale nu duc la război, ci sunt soluţionate pe alte căi. Din acest motiv, studiul cauzelor războiului constituie cu adevărat un efort de a înţelege izbucnirea războiului - apelul la violenţă ca factor de influenţare în cadrul conflictelor internaţionale, însă înţelegerea izbucnirii războaielor necesită de asemenea studierea conflictelor care le stau la bază.

14.1.2. Tipologia conflictelor internaţionaleÎn literatura de specialitate, sunt prezentate diferite tipologii ale conflictelor

internaţionale, plecând, desigur, de la diverse criterii. Astfel, având în vedere criteriul „natura intereselor” ce animă statele implicate în declanşarea şi susţinerea conflictelor internaţionale se disting: conflicte internaţionale pentru satisfacerea unor interese materiale tangibile; conflicte internaţionale pentru satisfacerea unor interese de natură nonmaterială mai puţin tangibile.

În prima categorie includem: disputele teritoriale, inclusiv disputele referitoare la frontiere şi încercările de secesiune; conflictele referitoare la cine controlează guvernele naţionale; conflictele economice privind comerţul, resursele financiare, resursele naturale, traficul de droguri şi alte tranzacţii economice.

În cea de-a doua categorie intră: conflictele etnice; conflictele religioase; conflictele ideologice.

246

Evident aceste tipuri de conflicte alcătuiesc un sistem deschis ale cărui componente se află în interdependenţă constantă şi permanentă. Pe de altă parte, aceste conflicte, într-o anumită măsură, se determină mutual şi se influenţează reciproc. De aceea, este important ca ele să fie cercetate ca o entitate şi nu izolat, ca şi cum între ele nu ar exista nicio legătură.

A. Conflictele de interese materialeO metodă de a privi conflictele internaţionale este de a presupune că toate statele

doresc să deţină maximum de putere în raport cu celelalte state. În asemenea cazuri, conflictul devine o situaţie universală între state, iar acestea se luptă pentru putere, statut înalt recunoscut şi alianţe în sistemul internaţional. Această abordare realistă oferă o înţelegere a marilor rivalităţi care se desprind uneori de conflictele iniţiale asupra teritoriului, religiei sau altor cauze specifice. China a atacat Vietnamul în 1979 „pentru a-i da Vietnamului o lecţie" după ce acesta din urmă a invadat Cambodgia şi a alungat guvernul Khmerilor Roşii, aliat al Chinei. (China a învăţat poate cea mai mare lecţie -forţele sale militare erau mai puţin eficiente decât estimase, iar în următorii 25 de ani nu a mai purtat nici un război). În acest război, China nu dorea teritoriul vietnamez: voia doar să pedepsească o acţiune pe care o dezaprobase. În asemenea cazuri, lupta pentru putere în sensul său abstract îşi asumă propria logică.

Statele lumii îşi doresc puterea pentru că posesia acesteia le oferă beneficii specifice - abilitatea de a obţine rezultate mai bune în negocierea anumitor chestiuni care au importanţă pentru bunăstarea lor. Cele mai multe conflicte internaţionale - inclusiv cele care se află în spatele zecilor de războaie care se desfăşoară în prezent - reprezintă dispute asupra unor nedreptăţi şi revendicări concrete. Ele sunt legate de graniţe teritoriale, ură etnică, revoluţii şi aşa mai departe. Pentru a înţelege natura conflictelor internaţionale, inclusiv posibilitatea ca acestea să devină violente, trebuie să studiem interesele şi scopurile fundamentale ale actorilor implicaţi.

a) Disputele teritorialeUn prim domeniu de confruntare internaţională a statelor o constituie disputele

teritoriale. Conflictele pentru controlul asupra teritoriului se împart, de fapt, în două categorii: dispute teritoriale (pentru a stabili unde se trasează graniţele) şi conflicte pentru controlul asupra unor state întregi, în graniţele lor existente (despre care urmează să discutăm în secţiunea „Controlul asupra guvernelor"). Să analizăm întâi diferendele referitoare la stabilirea graniţelor dintre două state - adică cine controlează o porţiune de teren disputată.

Întrucât statele îşi preţuiesc propriul teritoriu cu un devotament aproape fanatic, disputele legate de graniţe tind să se numere printre cele mai dificil de tratat în relaţiile internaţionale. Statele vor ceda rareori teritoriu în schimbul unei alte recompense. Şi nici nu dau uitării cu uşurinţă teritoriile pe care le pierd involuntar. De exemplu, în 2002, opinia publică boliviană s-a opus exportului de gaze prin intermediul unei conducte care să treacă prin Chile către ocean, deoarece, în 1879, Chile anexase zona de coastă de la Bolivia. Scopul de a recăpăta teritoriul pierdut în favoarea altui stat se numeşte iredentism. Această formă de naţionalism duce adesea la grave conflicte interstatale252.

252 Paul F. Diehl (ed.), A Road Map to War: Territorial Dimensions of International Conflict, Vanderbilt, 1999; Paul F. Diehl şi Gary Goertz, Territorial Changes and International Conflict, Routledge, New York,

247

Din cauza asocierii lor cu integritatea statelor, teritoriile sunt preţuite mult peste valoarea economică sau strategică intrinsecă pe care o au. Aici, este vorba de dimensiunea afectivă alocată acestui teritoriu naţional. De exemplu, după ce Israelul şi Egiptul au făcut pace în 1978, le-a luat un deceniu să rezolve o dispută în privinţa graniţei la Taba, o fâşie mică de plajă pe care constructorii israelieni ridicaseră un hotel ce depăşea puţin vechea graniţă. Cele două state au supus în cele din urmă problema unui arbitraj constrângător, iar Egiptul a preluat fâşia. Recâştigarea fiecărui centimetru de teritoriu a fost pentru Egipt o chestiune de onoare naţională şi un simbol al suveranităţii şi integrităţii teritoriale care definea statalitatea egipteană.

Preţuirea pe care statele o au pentru propriul teritoriu pare să fie nediminuată, în ciuda aparentei reduceri a valorii inerente a teritoriului, pe măsură ce tehnologia se dezvoltă. Din punct de vedere istoric, teritoriul a constituit baza producţiei economice - a agriculturii şi extracţiei de materii prime. În aceste societăţi agrariene s-a dezvoltat sistemul internaţional. Câştigarea sau pierderea războaielor însemna câştigarea sau pierderea de teritorii, ceea ce semnifica bogăţie în creştere şi, prin urmare, putere pe termen lung. Cu toate acestea, în prezent, mult mai multă bogăţie provine din comerţ şi tehnologie decât din agricultură. Costurile celor mai multe dispute teritoriale par să depăşească orice beneficii economice pe care le-ar putea oferi teritoriul în discuţie. Există totuşi excepţii, cum ar fi dobândirea de către rebeli a unor zone de unde se extrag diamante în câteva ţări africane şi folosirea veniturilor obţinute de pe urma acestora pentru a finanţa războaie.

Pentru a controla teritorii se folosesc mai multe categorii de mijloace. Din punct de vedere istoric, mijloacele militare au fost cea mai eficientă metodă de control asupra teritoriului, iar războaiele au retrasat adesea graniţele statelor. Forţele militare pot dobândi controlul asupra unui teritoriu pe o cale greu de combătut cu alte mijloace decât cele militare. De exemplu, când Saddam Hussein a invadat Kuweitul, opozanţii săi nu au găsit metode mai bune de a-1 obliga să se retragă (precum sancţiuni economice, izolare diplomatică, negocieri şi aşa mai departe) decât apelul la propriile forţe militare. Iar regimul său nu a fost răsturnat decât prin forţă militară, în 2003. Cu toate acestea, după cel de-al Doilea Război Mondial a apărut în sistemul internaţional o puternică normă împotriva modificării graniţelor prin intermediul forţei. Asemenea încercări sunt considerate chestiuni foarte serioase de către comunitatea internaţională. Astfel, când Irakul a ocupat şi anexat Kuweitul, cele mai multe state au considerat acţiunea nu doar dezagreabilă, ci de-a dreptul intolerabilă. Prin comparaţie, răsturnarea guvernului unui stat de către un altul şi instalarea unui regim marionetă este considerată o ofensă mai mică, chiar dacă se produce prin mijloace violente. Principiul este următorul: guvernele vin şi pleacă, graniţele rămân.

O altă cale de a controla teritorii o constituie secesiunea. Eforturile unei provincii sau regiuni de a se rupe de un stat constituie un tip special de conflict asupra frontierelor - nu asupra graniţelor a două state existente, ci asupra eforturilor unei regiuni substatale de a trasa graniţe internaţionale în jurul său, definindu-se ca stat nou. Există zeci de mişcări de secesiune pe cuprinsul globului, de mărimi şi eficienţă politică variate, însă au rareori câştig de cauză. Statul existent încearcă aproape întotdeauna să păstreze zona în discuţie. De exemplu, republica preponderent musulmană Cecenia, componentă a Rusiei

1992; Arie Marcelo Kacowicz, Peaceful Territorial Change, South Carolina, 1994; Thomas Ambrosio, Irredentism: Ethnic Conflict and International Politics, Praeger, Westport, CT, 2001.

248

(Federaţia Rusă), a încercat să se desprindă de Rusia la începutul anilor '90, după prăbuşirea Uniunii Sovietice. în perioada 1994-1995, Rusia a trimis o impresionantă forţă militară care a distrus capitala cecenă, dar care a întâlnit o rezistenţă îndârjită din partea gherilelor naţionaliste cecene şi care s-a retras înfrântă. Între 1999 şi 2000, o altă campanie rusească distructivă a reuşit să dobândească un control incert asupra puterii în provincie. În prezent, gherilele cecene continuă să lupte împotriva controlului Rusiei şi şi-au transferat lupta pe teritoriul acesteia, incluzând deturnări aeriene, luări de ostatici şi atentate sinucigaşe cu bombă. în 2004, sute de copii au murit după ce teroriştii ceceni au preluat controlul asupra unei şcoli şi i-au luat ostatici. În 2005, forţele ruse l-au omorât pe liderul separatist cecen pe care l-au găsit responsabil. Liderii ruşi descriu războiul cecen ca pe un corespondent şi aliat al războiului american împotriva terorismului.

Aşa cum sugerează acest exemplu, războaiele de secesiune pot fi de mare amploare şi letale şi se pot răspândi uşor peste graniţele internaţionale sau pot atrage alte ţări. Această extindere este şi mai probabilă dacă membri ai unui grup etnic sau religios se extind de ambele părţi ale unei graniţe, constituind grupul majoritar într-unui dintre state şi o majoritate într-o regiune învecinată a unui alt stat, dar o minoritate în celălalt stat ca întreg. Acest tipar este întâlnit în Bosnia-Serbia, Moldova-Rusia şi India-Pakistan. în unele cazuri, secesioniştii vor să-şi unească teritoriile cu statul vecin (precum în efortul de a fauri o „Serbie Mare"), ceea ce ar duce la retrasarea graniţei internaţionale. Reglementările internaţionale dezaprobă un astfel de rezultat.

Probleme complicate legate de graniţe pot apărea atunci când statele multinaţionale se destramă. În asemenea situaţii, graniţele care au fost interne devin internaţionale; din moment ce aceste graniţe sunt noi, ele pot fi mai vulnerabile în faţa provocărilor. Acesta a fost şi cazul fostei Iugoslavii, unde grupurile etnice se amestecaseră şi se căsătoriseră între ele, dând naştere la populaţii mixte în majoritatea republicilor iugoslave. Atunci când Iugoslavia s-a destrămat în 1991-1992, mai multe republici şi-au declarat independenţa ca state separate. Două dintre acestea, Croaţia şi Bosnia, includeau populaţii minoritare de etnici sârbi. Serbia a pus stăpânire pe importante porţiuni din Croaţia şi Bosnia, care includeau comunităţi sârbe sau care făceau legătura geografică între astfel de populaţii. Populaţiile nonsârbe din aceste zone au fost alungate sau masacrate - epurare etnică. Apoi, când Croaţia şi-a recucerit în 1995 cea mai mare parte din teritoriu, populaţiile sârbe de acolo au fugit. Naţionalismul etnic s-a dovedit a fi mai puternic decât toleranţa multietnică, atât în Serbia, cât şi în Croaţia. Şi totuşi, nu este nevoie ca destrămarea unui stat să ducă la violenţă. Cehoslovacia s-a divizat în Republica Cehă şi Slovacia într-o manieră paşnică. În cele mai multe cazuri, destrămarea Uniunii Sovietice nu a dus la dispute teritoriale violente între republici, nici acolo unde grupurile etnice erau împărţite de o parte şi de alta a noilor graniţe internaţionale (precum Ucraina-Rusia).

Autonomia unei regiuni a devenit într-o măsură din ce în ce mai mare un compromis realist între secesiune şi controlul deplin al unui guvern central.

În 2005, determinaţi în parte şi de valul tsunami din anul precedent, separatiştii din provincia Aceh, Indonezia, s-au dizolvat, renunţând la independenţă şi participând la alegerile regionale din 2006. Guvernul indonezian şi-a retras cei 24.000 de militari din Aceh şi a oferit provinciei o autonomie limitată, precum şi 70% din bogăţia obţinută acolo de pe urma petrolului, gazelor şi mineralelor.

249

Disputele legate de graniţe între statele existente sunt luate în considerare cu mai multă seriozitate de către comunitatea internaţională, dar sunt mai puţin frecvente decât conflictele secesioniste. Din cauza reglementării asupra integrităţii teritoriale, mai există puţine conflicte legate de graniţe între statele constituite cu mult timp în urmă. La un moment dat, fâşii uriaşe de teritorii erau transferate între state dintr-o singură trăsătură de condei (cu ocazia unui tratat de pace sau a unui contract marital). Totuşi, această modalitate de retrasare la scară mare a graniţelor nu s-a mai aplicat de 50 de ani între statele consolidate. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, doar o parte extrem de mică de teritoriu a mai fost transferată cu forţa între statele consolidate (acest lucru nu este valabil în cazul formării de noi state sau al fragmentării celor vechi). S-au făcut astfel de eforturi, însă ele au eşuat. De exemplu, când Irakul a atacat Iranul în 1980, unul dintre obiective era controlul asupra canalului navigabil Shatt-al-Arab (cu acces la Golful Persic), datorită valorii sale comerciale şi strategice. Dar zece ani mai târziu, după ce milioane de oameni fuseseră ucişi, graniţa Iran-Irak era exact aceeaşi ca la început.

Mai mult, atunci când între state au loc dispute teritoriale, ele pot fi uneori soluţionate pe cale paşnică, în special atunci când teritoriul disputat este mic în comparaţie cu cel al statelor care se luptă pentru el. În 1986, Uniunea Sovietică a fost pur şi simplu de acord cu preferinţele Chinei în ceea ce priveşte graniţele, după ce cele două state îşi disputaseră ani de-a rândul controlul asupra unor insule mici de-a lungul râurilor (disputele provocând în 1969 ciocniri militare). În 1992, El Salvador şi Honduras au avut nevoie de Curtea Internaţională de Justiţie pentru a pune capăt disputelor legate de graniţe. Iar în 1994, un complet de judecători latino-americani a soluţionat o dispută seculară, referitoare la graniţa dintre Argentina şi Chile peste un teren montan pe care îl pretindeau amândouă. Sentinţa adoptată cu trei voturi la două, după ce ţările au supus disputa arbitrajului judiciar, a acordat teritoriul Argentinei şi a provocat proteste în Chile. Totuşi, Argentina şi Chile au soluţionat pe cale paşnică 22 dintre cele 24 de dispute de graniţă în ultimii zece ani (după ce în 1978 au ajuns aproape la război din cauza insulelor disputate).

Un loc aparte, pe motiv de sursă de conflict internaţional, revine disputelor persistente de graniţe. În zilele noastre, doar câteva dintre graniţele interstatale sunt disputate. Cu toate acestea, cele care persistă constituie surse importante de conflict internaţional. Printre cele mai dificile se numără graniţele Israelului, care nu au fost niciodată definite cu fermitate şi recunoscute de vecinii săi. Liniile de încetare a focului din 1948, care au rezultat în urma războiului de independenţă purtat de Israel, s-au extins în războiul din 1967, s-au restrâns apoi din nou în cazul graniţei egiptene odată cu tratatul de pace de la Câmp David, din 1978. Restul de teritorii ocupate în 1967 - Cisiordania lângă Iordania, Fâşia Gaza lângă Egipt şi înălţimile Golan ale Siriei - sunt esenţiale în conflictul arabo-israelian. Acordurile israeliano-palestiniene din 1993 au încercat să se îndrepte către autonomia palestiniană în anumite regiuni ale Cisiordaniei şi ale Fâşiei Gaza, iar negocierile au părut să vizeze crearea unui stat al Palestinei, în toate sau în majoritatea teritoriilor ocupate. Cu toate acestea, efortul SUA de a obţine o soluţie finală la Summitul Câmp David II din 2000 a eşuat - în privinţa împărţirii Ierusalimului şi a altor chestiuni emoţionale - şi a început o nouă etapă de violenţă şi ură, fiecare dintre părţi dând vina pe cealaltă pentru eşecul de a încheia pacea.

O altă dispută majoră legată de graniţe se desfăşoară în zona Kashmir, acolo unde se intersectează India, Pakistanul şi China. Partea Kashmirului deţinută de India este

250

locuită predominant de musulmani, un grup care constituie majoritatea în Pakistan, dar o minoritate în India. O Linie de Control desparte provincia disputată. Pakistanul acuză India că îi asupreşte pe locuitorii Kashmirului şi că zădărniceşte un acord internaţional care să decidă viitorul regiunii pe baza unui referendum popular. India acuză Pakistanul că ajută şi infiltrează islamişti radicali, care întreprind atacuri în Kashmirul ocupat de indieni. Cele două ţări s-au aflat de două ori în război din această cauză şi au fost în pragul unui al treilea război în 2002 - însă de această dată ambele părţi deţineau zeci de rachete nucleare care puteau ucide, potrivit estimărilor făcute de experţi, mai mult de zece milioane de oameni. Poate calmate de această perspectivă, cele două ţări au îmbunătăţit în 2003 relaţiile şi au început o procedură de încetare a focului care a oprit nesfârşitele lupte de mică intensitate de-a lungul Liniei de Control, deşi nu şi luptele dintre autorităţile indiene şi insurgenţi, în 2004, India a acceptat să înceapă o retragere lentă a trupelor din regiune, iar în 2005 un cutremur major în zonă a dus la îmbunătăţirea relaţiilor datorită necesităţii de a coordona eforturile de ajutorare.

Multe dintre disputele teritoriale interstatale persistente în lume - şi adesea cele mai grave - sunt axate pe controlul unor insule mici, care oferă deseori avantaje strategice, resurse naturale (precum petrol în larg) sau drepturi piscicole. China îşi susţine dreptul asupra micilor Insule Spratly din Marea Chinei de Sud. Insulele şi apele înconjurătoare, care ar putea să conţină rezerve substanţiale de petrol, sunt mai aproape de Vietnam, Filipine, Malaysia şi Brunei decât de China şi sunt pretinse parţial sau total de toate acele ţări şi de Taiwan. Toate acele state, cu excepţia Bruneiului, au recurs uneori la ocupaţia militară pentru a-şi susţine pretenţiile, însă în 2002 ele au căzut de acord să evite conflictele asupra insulelor şi să menţină liniştea. Aproape jumătate din tonajul comercial mondial trece prin apropierea Insulelor Spratly, inclusiv petrolul din Golful Persic şi alte resurse esenţiale care sunt destinate Japoniei, Chinei, Coreei de Sud şi Taiwanului. Conflictul asupra Insulelor Spratly are o importanţă dincolo de disputa imediată, din moment ce ar putea semnaliza intenţiile Chinei ca o mare putere în creştere.

Pe cuprinsul globului există un număr de conflicte mai mici. În Orientul Mijlociu, Iranul şi Emiratele Arabe Unite îşi dispută proprietatea asupra unor insuliţe din apropierea intrării în Golful Persic. În 2002, Spania a trimis soldaţi să evacueze un număr mic de trupe marocane de pe două insule situate la mică distanţă de coastele Marocului. În America de Sud, Argentina şi Marea Britanie încă îşi mai dispută controlul asupra Insulelor Falkland (Malvine) din cauza cărora s-au aflat în război în 1982. Iar principalul măr al discordiei în relaţiile ruso-japoneze îl constituie proprietatea asupra Insulelor Kurile, mici, dar strategic localizate, ocupate de Uniunea Sovietică în 1945. Recenta vizită253 a preşedintelui Federaţiei Ruse în insulele Kurile a generat o criză diplomatică între Japonia şi Rusia. Cum în prezent insulele aduc un control asupra zonelor economice înconjurătoare, conflictele internaţionale asupra lor vor continua fără îndoială şi în anii viitori.

La rândul lor, apele teritoriale sunt un motiv de dispută a frontierelor între unele state ale lumii. Statele consideră apele teritoriale din apropierea ţărmurilor lor ca fiind parte din teritoriul lor naţional. Definiţiile unor asemenea porţiuni de apă nu sunt general acceptate, însă în ultimii ani s-au emis reglementări, în special după Convenţia ONU

253 Scandal diplomatic după vizita lui Medvedev în Kurile, http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/scandal-diplomatic-dupa-vizita-lui-medvedev-in-kurile-204431.html

251

asupra Dreptului Mării (UNCLOS). Apele până la trei mile de ţărm au fost recunoscute în mod tradiţional ca fiind teritoriale, însă dincolo de această limită există dispute referitoare la punctul până la care se extinde suveranitatea şi în ce scopuri. UNCLOS permite în general o limită de 12 mile pentru navigaţie şi o zonă economică exclusivă (ZEE) de 200 de mile care acoperă pescuitul şi drepturile asupra zăcămintelor de minerale (dar care permite tuturor libera navigaţie). Toate ZEE împreună acoperă o treime din suprafaţa oceanelor lumii.

Tocmai din cauza acestor ZEE, suveranitatea asupra unei singure insule mici poate aduce în prezent până la 100.000 de mile pătrate de suprafaţă oceanică înconjurătoare. însă aceste zone se suprapun într-o mare măsură, iar liniile de ţărm nu sunt drepte; apar astfel multe chestiuni de interpretare referitoare la modul în care trebuie delimitate apele teritoriale şi economice. De exemplu, Libia pretinde controlul asupra întregului Golf Sidra, considerându-1 un golf; Statele Unite îl consideră o curbură a liniei de ţărm şi insistă că mare parte din acesta constituie ape internaţionale. în 1986, Statele Unite au trimis nave de război în Golful Sidra pentru a-şi susţine părerea. Avioanele SUA au doborât două avioane de luptă libiene care au sfidat manevrele americane.

În 1994 şi 1995, Canada şi-a trimis flota militară pentru a hărţui vasele de pescuit spaniole cu puţin dincolo de limita zonei de 200 de mile (dar care afectau stocurile de peşte din zonă). ZEE a Rusiei cuprinde aproape toată suprafaţa mării Ohotsk, cu excepţia unei „găuri de covrig" din mijloc, aceasta constituind ape internaţionale. Vase care nu aparţineau Rusiei au pescuit intensiv în această „gaură", ceea ce duce bineînţeles la epuizarea bancurilor de peşte din ZEE a Rusiei.

Spaţiul aerian de deasupra unui stat este considerat teritoriu al statului. Orice avion care vrea să circule deasupra teritoriului unui stat trebuie să aibă permisiunea acelui stat. De exemplu, în timpul unui raid deasupra Libiei, în 1986, bombardierele americane localizate în Marea Britanie au fost nevoite să facă un înconjur de proporţii deasupra Oceanului Atlantic, deoarece Franţa (care se află între Marea Britanie şi Libia) nu a acordat permisiune avioanelor americane să îi folosească spaţiul aerian în timpul misiunii.

Dimpotrivă, spaţiul cosmic este considerat teritoriu internaţional, la fel ca şi în cazul oceanelor. Dreptul internaţional nu specifică exact unde se termină spaţiul aerian şi unde începe spaţiul cosmic. Cu toate acestea, sateliţii care se deplasează pe orbită zboară mai sus decât avioanele, circulă cu viteză foarte mare şi nu pot schimba direcţia cu uşurinţă pentru a evita traversarea unei ţări. De asemenea, foarte puţine ţări pot dobori sateliţi, cu toate că multe pot doborî avioane. întrucât sateliţii au devenit utili tuturor marilor puteri ca instrumente de culegere a informaţiilor şi sunt extrem de vulnerabili faţă de un atac, a fost stabilită o reglementare de demilitarizare a spaţiului cosmic. Nici un stat nu a atacat vreodată un satelit al altui stat, iar o asemenea acţiune ar constitui o gravă provocare.

b) Controlul asupra guvernelorÎn ciuda numeroaselor dispute minore legate de graniţe care continuă să afecteze

aproape întreaga lume, cele mai multe încercări de control asupra teritoriului nu implică modificarea graniţelor. Ele vizează mai degrabă care guvern va prelua controlul asupra unui stat întreg.

252

Teoretic, statele nu intervin în guvernarea altor state, din cauza reglementării legate de suveranitate. În practică, statele au adesea interese majore în guvernarea altor ţări şi folosesc o varietate de factori de influenţare în acest scop. Atunci când un stat doreşte să modifice sau să înlocuiască guvernul altuia, există întotdeauna un conflict între cele două guverne. În plus, este posibil ca primul stat să intre în conflict cu alte părţi care se opun schimbării guvernului celui de-al doilea stat. Aceste conflicte referitoare la guverne iau forme multiple, unele uşoare, altele grave, unele profund împletite cu terţi, iar altele mai mult sau puţin bilaterale. Uneori, un stat exercită doar influenţe subtile asupra alegerilor desfăşurate într-o altă ţară; alteori, un stat sprijină elementele rebele care încearcă să îndepărteze de la putere guvernul celui de-al doilea stat.

În timpul Războiului Rece, ambele superputeri au promovat activ schimbări de guvern în ţări din Sudul global, prin operaţiuni sub acoperire şi sprijin acordat armatelor rebele. Războaiele civile din Angola, Afghanistan şi Nicaragua sunt exemple bune în acest sens. Ambele superputeri au furnizat din abundenţă arme, bani, consilieri militari şi aşa mai departe - toate acestea în speranţa de a influenţa cine urma să conducă guvernul unei ţări254.

În perioada 2004-2005, umbre ale acestor vechi rivalităţi din timpul Războiului Rece au căzut asupra Ucrainei, întrucât Rusia şi Occidentul au sprijinit două tabere diferite ale unor alegeri disputate. Alegerile au divizat partea estică a Ucrainei, vorbitoare de limbă rusă, de religie creştin-ortodoxă, de cea vestică, vorbitoare de limbă ucraineană, de religie catolică. Candidatul pro-rus a câştigat în regiunea de est şi a fost declarat victorios în urma unor alegeri pe care observatorii internaţionali le-au declarat incorecte.

Din când în când, un stat invadează un altul pentru a-i schimba guvernul. Uniunea Sovietică a făcut acest lucru în Cehoslovacia, în 1968; Statele Unite în Irak, în 2003. Este uneori greu pentru noile guverne astfel instaurate să câştige legitimitate atât pe plan intern, cât şi internaţional. Oamenii sunt iritaţi de instaurarea guvernului de către străini - chiar dacă nu agreau nici fostul guvern -, iar comunitatea internaţională dezaprobă asemenea încălcări vădite ale suveranităţii naţionale. De exemplu, guvernul instaurat în Afghanistan după invazia sovietică din 1979 era perceput ca o marionetă sovietică şi a fost în cele din urmă îndepărtat după vreo doisprezece ani de regim grevat constant de război (un război finanţat în mare măsură de Statele Unite).

Nici în Cambodgia - unde atrocităţile guvernului comunist al Khmerilor Roşii i-au determinat pe mulţi oameni din ţară şi din afara acesteia să accepte cu braţele deschise invazia vietnameză care a instaurat în 1979 un nou guvern cambodgian -noul guvern nu a reuşit să-şi consolideze poziţia internaţională mai mult de un deceniu. Acesta nu i-a adus Cambodgiei un loc în ONU, iar Statele Unite şi China au trimis sprijin grupurilor de rebeli care au purtat un război civil lung şi sângeros împotriva guvernului cambodgian susţinut de Vietnam. (în anii '90, ONU a mediat un acord de încetare a focului şi a implementat un plan de pace, prin care forul mondial a condus de fapt guvernul, în perioada premergătoare alegerilor.)

Este probabil ca aceste conflicte internaţionale legate de controlul asupra guverne-lor - împreună cu disputele teritoriale - să ducă la folosirea violenţei. Ele implică teme esenţiale legate de statutul şi integritatea ţării, mizele tind să fie mari, iar interesele actorilor implicaţi sunt adesea diametral opuse. Alte tipuri de conflict sunt mai larg

254 John M Owen, „The Foreign Imposition of Domestic Institutions ", International Organization, 56 (2), 2002, pp. 375-409.

253

răspândite şi prezintă în acelaşi timp o probabilitate mai mică de a duce la violenţă. Cel mai important dintre ele este conflictul economic între state.

c) Conflictul economicCompetiţia economică este cea mai răspândită formă de conflict în relaţiile

internaţionale, deoarece tranzacţiile economice sunt ramificate. Orice vânzare realizată şi orice afacere încheiată peste graniţele internaţionale atrage o soluţionare a unor interese conflictuale. Costa Rica doreşte ca preţul cafelei, pe care ea o exportă, să crească; Canada, care importă cafea, doreşte ca preţul să coboare. Angola doreşte ca producătorii străini de petrol angolez să primească mai puţine beneficii din vânzările de petrol; ţările de origine ale acelor companii vor ca acestea să aducă în ţară mai mult profit. Pe o piaţă capitalistă globală, toate schimburile economice implică o formă de conflict de interese.

Cu toate acestea, astfel de tranzacţii economice conţin, pe lângă elementul intereselor conflictuale, şi o componentă puternică de câştig economic. Aceste câştiguri reciproce oferă cel mai util factor de influenţare în tratativele pe teme economice : statele şi companiile participă la tranzacţii economice, deoarece acestea le aduc profit. Folosirea violenţei ar duce la întreruperea şi la diminuarea profitului, cu mult mai mult decât s-ar câştiga ca urmare a folosirii ei. Astfel, conflictele economice nu duc în general la implicarea forţelor militare şi la război.

În prezent, conflictul economic duce rareori la violenţă, deoarece factorii de influenţare militari nu mai sunt foarte eficienţi în promovarea şi susţinerea intereselor economice. Strânsa integrare a economiei mondiale şi cheltuielile mari pentru acţiunile militare fac ca folosirea forţei să fie rareori justificată pentru soluţionarea unei chestiuni economice. Chiar dacă un acord nu este ideal pentru una dintre părţile implicate într-un conflict economic, ceea ce poate fi câştigat prin forţă militară merită rareori cheltuielile implicate de un război.

Un alt tip de conflict economic ce afectează securitatea internaţională este legat de industria militară - capacitatea de a produce echipament militar, în special arme de înaltă tehnologie, cum ar fi avioanele de vânătoare sau rachetele. Există un comerţ mondial cu astfel de produse, însă guvernele naţionale încearcă (nu întotdeauna cu succes) să menţină un control asupra producţiei de acest gen - în încercarea de a se asigura că interesele naţionale sunt prioritare faţă de cele ale producătorilor şi că statul îşi este suficient din punct de vedere militar în caz de război. Competiţia economică (cine profită din asemenea vânzări) este împletită cu preocupările de securitate (cine primeşte acces la arme). Transferul de cunoştinţe privind armamentul şi tehnologia militară de vârf către statele potenţial ostile constituie o preocupare înrudită.

Competiţia economică devine, de asemenea, o problemă de securitate atunci când se referă la comerţ cu materiale strategice necesare pentru scopuri militare, cum este cazul mineralelor speciale sau al aliajului pentru producţia de avioane şi al uraniului pentru armele atomice. Puţine ţări au suficiente astfel de materii prime pe teritoriul propriu; Statele Unite importă aproximativ jumătate din materialul strategic pe care îl folosesc. Astfel, ca sursă de conflict internaţional, competiţia economică are implicaţii importante pentru securitatea internaţională. Cu toate acestea, forţa militară joacă un rol în diminuare în soluţionarea conflictelor economice. De fapt, este probabil ca interdependenţa

254

economică în creştere dintre state să diminueze riscurile de a se ajunge la confruntări din cauza diferenţelor economice şi politice255.

Un alt gen de conflict economic gravitează în jurul distribuţiei bogăţiei în interiorul statelor şi între ele. Există în prezent, pe cuprinsul globului disparităţi uriaşe în ce priveşte bogăţia, disparităţi ce creează o multitudine de probleme de securitate internaţională, cu potenţial pentru violenţă - inclusiv atacuri teroriste asupra ţărilor bogate, din partea unor grupuri din ţările sărace.

Revoluţiile din ţările sărace sunt adesea alimentate de diferenţele de bogăţie din cadrul lor, precum şi de sărăcia acestora în comparaţie cu alte state. La rândul lor, revoluţiile atrag adesea alte state în calitate de susţinători ai uneia sau alteia dintre taberele participante la războiul civil. Dacă au succes, revoluţiile pot schimba brusc politica externă a unui stat, ducând astfel la noi alianţe şi grupări de putere.

Evenimentele din Haiti, cea mai săracă ţară din America Latină, ilustrează cum pot crea disparităţile de bogăţie conflicte de securitate internaţională. Timp de mai multe decenii, ţara a fost condusă de un dictator absolut, „Papa Doc" Duvalier, sprijinit de o nemiloasă poliţie secretă. Dictatorul şi asociaţii săi s-au îmbogăţit în timp ce populaţia a rămas foarte săracă, beneficiile exporturilor agricole mergând în buzunarele bogaţilor. Când dictatorul a murit, fiul său „Baby Doc" a preluat conducerea. Pe parcursul celei mai mari părţi a Războiului Rece, Statele Unite au sprijinit dictatura, deoarece oferea un aliat de încredere în vecinătatea Cubei, care era aliată Uniunii Sovietice (Cuba devenise un inamic al SUA după revoluţia din 1959). în cele din urmă, o revoltă populară 1-a obligat în 1986 pe Baby Doc să fugă; un preot catolic, apărător al săracilor, Jean-Bertrand Aristide, a fost ales preşedinte al statului Haiti. însă după nici un an, armata a preluat puterea printr-o lovitură de stat şi a început să se îmbogăţească din nou. Din această cauză şi în urma sancţiunilor economice împotriva economiei haitiene, zeci de mii de oameni iau calea Statelor Unite în bărci şubrede. Acestea au fost interceptate de marina SUA şi marea majoritate a refugiaţilor au fost trimişi înapoi către Haiti, deoarece au fost catalogaţi drept refugiaţi „economici", însă această chestiune a provocat probleme în politica internă a SUA, obligând la un răspuns. Statele Unite au trimis forţe de invazie, au intimidat liderii militari până i-au determinat să plece şi l-au reinstaurat pe preşedintele Aristide. Ocupaţia militară americană a fost apoi transformată într-o operaţiune ONU de menţinere a păcii. în 2004, Aristide a fost din nou răsturnat de la putere şi a fugit în exil în Africa, urmarea fiind violenţe larg răspândite în Haiti. Un aliat al lui Aristide a fost ales în 2006, însă violenţele au continuat. Astfel, decalajele de bogăţie din Haiti au avut implicaţii pentru alianţele globale (în timpul Războiului Rece), pentru îngrădirea regională (a Cubei) şi pentru normele internaţionale în privinţa intervenţiilor militare.

Traficul de droguri, ca formă de comerţ ilegal peste graniţele internaţionale, traficul de droguri reprezintă o contrabandă care privează statul de venituri şi violează controlul legal al statelor asupra propriilor graniţe. însă contrabanda, în general, este o problemă economică mai degrabă decât una de securitate. Cu toate acestea, spre deosebire de alte bunuri cu care se face contrabandă, traficul cu droguri furnizează produse ilegale care sunt tratate ca o ameninţare la adresa securităţii, din cauza efectului lor asupra moralului şi eficienţei naţionale (şi militare). Traficul de droguri a devenit, de asemenea, legat de preocupările de securitate, deoarece forţele militare participă adesea la operaţiuni

255 Edward D. Mansfield şi Brian M. Pollins, Economic Interdependence and International Conflict: New Perspectives on an Enduring Debate, Michigan, 2003.

255

împotriva traficanţilor de droguri, care sunt foarte bine înarmaţi256. Conflictele legate de droguri implică, pe de o parte, statele şi, pe de altă parte, actorii nestatali. Însă şi alte state pot fi atrase în conflicte, deoarece acţiunile în discuţie traversează graniţele naţionale şi pot implica oficiali de stat corupţi.

Aceste ramificaţii internaţionale sunt evidente în eforturile guvernului american de a împiedica cartelurile de cocaină amplasate în Columbia să furnizeze droguri în marile oraşe americane. Cocaina provine, în cea mai mare parte, din plantele de coca cultivate de ţărani în regiunile muntoase din Peru, Bolivia şi Columbia. Procesată în laboratoare simple din junglă, înainte de a ajunge în Statele Unite, cocaina este transportată din Columbia prin alte ţări, cum ar fi Panama. În fiecare dintre aceste ţări (chiar şi Statele Unite) traficanţii i-au mituit pe unii oficiali corupţi, inclusiv ofiţeri de armată sau de poliţie, pentru a-şi păstra libertatea. Insă alţi oficiali de stat din alte ţări conlucrează cu agenţiile specializate şi cu armata americană, pentru a combate traficul cu cocaină. Această atitudine mai severă atrage inevitabil efecte secundare negative. În 2001, avioane de luptă peruviene, dirijate prin radar de americani, au doborât un avion de mici dimensiuni care zbura deasupra Arizilor şi care s-a dovedit a transporta misionari americani, şi nu traficanţi de cocaină.

Adevărul este că segmente ale populaţiei din câteva astfel de ţări, în special din regiunile producătoare de cocaină, beneficiază substanţial de pe urma traficului de droguri. Pentru ţăranii săraci din Bolivia sau pentru locuitorii provinciilor care găzduiesc cartelurile cocainei, comerţul cu droguri ar putea fi singura sursă pentru un venit decent. Dilema s-a adâncit în perioada 2001-2003, când preţul cafelei a scăzut la cel mai mic nivel din ultimele decenii. (în mod similar, în 2003, mulţi producători de cafea din Etiopia au trecut la cultivarea drogului numit khat* pentru export, atunci când preţurile cafelei i-au lăsat flămânzi.) în zonele rurale din Peru şi Columbia, gherilele de stânga şi-au finanţat operaţiunile controlând producţia de coca a ţăranilor. în partea de sud a Columbiei, de exemplu, mişcarea Forţelor Armate Revoluţionare (FARC) a menţinut un control mai puternic decât forţele militare ale guvernului columbian.

Comerţul cu cocaină creează astfel mai multe conflicte între Statele Unite şi statele din regiune. Marea majoritate a acestor conflicte interstatale sunt soluţionate prin factori pozitivi de influenţare, cum ar fi ajutorul financiar şi militar american. Oficialii acestor state sunt de asemenea doritori, de cele mai multe ori, să conlucreze cu Statele Unite, deoarece sunt ameninţaţi de traficanţii de droguri care controlează mari resurse de putere şi bogăţie şi care, fiind proscrişi, au puţine interese să se abţină de la utilizarea violenţei.

Din cauza istoriei îndelungate a intervenţiilor militare americane în America Latină, cooperarea acestor state cu forţele militare americane reprezintă o chestiune politică sensibilă. Guvernele din regiune trebuie să respecte un echilibru delicat între sprijinul american şi nevoia de a susţine suveranitatea naţională. în unele ţări, guvernele s-au confruntat cu critici din partea populaţiei pentru că au permis „yankeilor" să „le invadeze" în cadrul războiului drogurilor. într-unui dintre cazuri, armata americană a năvălit cu adevărat. În 1989, forţele americane au invadat Panama şi i-au arestat conducătorul, pe dictatorul Manuel Noriega, care a fost condamnat de justiţia americană pentru complicitate la traficul de droguri prin Panama.256 LaMond Tullis, Unintended Consequences : Illegal Drugs and Drug Policies in Nine Countries, Lynne Rienner, Boulder, CO, 1995; Celia Toro, Mexico's „War" on Drugs: Causes and Consequences, Lynne Rienner, Boulder, CO, 1995 ; Pierre Kopp, Political Economy of Illegal Drugs, Routledge, Londra, 2004.* Este un drog extras din frunzele de Catha edulis, având o acţiune similară cu a amfetaminei (n.t.).

256

Comerţul mondial cu heroină, aflat în creştere, a creat câteva conflicte similare la sfârşitul anilor '90. Cea mai mare parte a materiei prime (mac opiaceu) provine din două ţări sărace şi împovărate de conflicte, conduse de guverne autoritare -Afghanistan şi Birmania - unde guvernele occidentale au o influenţă redusă. Producţia afgană de opiu din maci s-a dublat după 1998, transformând această ţară în furnizorul a trei sferturi din totalul mondial. Guvernul taliban, care controla cea mai mare parte a Afghanistanului a oprit brusc producţia la începutul anului 2001, poate cu speranţa de a câştiga sprijin internaţional sau poate pentru a duce la creşterea preţului marilor stocuri ale talibanilor. După intervenţia americană din Afghanistan şi căderea guvernului taliban, producţia de opiu a atins în 2004 nivele record, în ciuda prezenţei trupelor americane şi a eforturilor făcute de noul guvern. în 2006, în ciuda guvernului său prooccidental, Afghanistanul a rămas principala sursă de opiu a lumii, îmbogăţindu-i pe fermierii şi oficialii locali.

La fel ca şi celelalte surse de conflict internaţional analizate până în acest punct, conflictele legate de traficul de droguri provin din interese antagonice referitoare la chestiuni tangibile cum ar fi banii, teritoriile sau controlul asupra guvernului. Ceva mai dificil de înţeles în anumite privinţe sunt conflictele internaţionale care îşi au rădăcinile în conflictul de idei. Bineînţeles, cele două tipuri se suprapun, în special în jurul aspectelor materiale şi ideatice ale naţionalismului - însă conflictele de idei cer de asemenea o atenţie specială.

B.Conflictele internaţionale motivate de interese nonmateriale Dacă toate conflictele internaţionale ar fi strict materiale, ar putea fi mai uşor de

soluţionat. Considerând că s-ar dispune de suficienţi factori de influenţare pozitivi -o plată într-o anumită formă -, orice stat ar accepta condiţiile altuia asupra unei chestiuni disputate. Mai dificile sunt tipurile de conflict în care intră în joc elemente nonmateriale cum ar fi ura etnică, fervoarea religioasă sau ideologia. Aici, este prezentă dimensiunea subiectivă a conflictului internaţional de natură nonmaterială puternic influenţată de afectivitatea umană, de motivaţie şi caracteristicile psihosociale ale grupurilor sociale implicate în respectivul conflict.

a) Conflictul etnicConflictul etnic este poate cea mai importantă sursă de conflict în numeroasele

războaie care au loc în prezent peste tot în lume257. Grupurile etnice sunt grupuri mari de persoane care împărtăşesc legături ancestrale, de limbă, cultură sau uneori religie şi o identitate comună şi o asumare comună a istoriei (indivizii se identifică cu grupul). Deşi conflictele între grupurile etnice prezintă deseori aspecte materiale - în special legate de teritoriu şi de controlul asupra guvernului -, conflictul etnic în sine îşi are rădăcinile într-o aversiune sau într-o ură pe care membrii unui grup etnic le resimt în mod sistematic faţă de un alt grup etnic. Conflictul etnic nu este astfel bazat pe cauze tangibile (ce face cineva), ci pe cauze nonmateriale (ce reprezintă cineva).

257 Ted Robert Gurr, Peoples Versus States : Minorities at Risk in the New Century, US Institute of Peace, Washington, DC, 2000; Stephen M. Saideman, The Ties That Divide, Columbia, 2001 ; Donald L. Horowitz, Ethnic Groups in Conflict, California, 1985 ; Donald Rothchild, Managing Ethnic Conflict in Africa : Pressures and Incentives for Cooperation, Brookings, Washington, DC, 1997 ; Amy Chua, World on Fire : How Exporting Free Market Democracy Breeds Ethnic Hatred and Global Instability, Doubleday, New York, 2003 ; Rob in M. Williams, The Wars Within : People and States in Conflict, Corneli, 2003.

257

Grupurile etnice formează adesea baza sentimentelor naţionaliste. Nu toate grupurile etnice se identifică drept naţiuni; de exemplu, în Statele Unite, diferite grupuri etnice coexistă (uneori cu dificultate) sub o identitate naţională comună, ca americani. Dar în locurile unde milioane de membri ai unui grup etnic reprezintă majoritatea populaţiei care trăieşte pe pământul strămoşilor lor, ei se consideră de obicei o naţiune. în majoritatea acestor cazuri, ei aspiră să aibă propriul stat cu statut internaţional formal şi graniţe teritoriale258.

Controlul teritorial este strâns legat de aspiraţiile grupurilor etnice la stabilitate. Graniţele oricărui stat deviază într-o anumită măsură (uneori substanţial) în raport cu localizarea propriu-zisă a comunităţilor etnice. Situaţia care se creează astfel poate fi periculoasă, o parte a unui grup etnic controlând un stat şi o altă parte trăind ca o minoritate în cadrul unui alt stat controlat de un grup etnic rival. Membrii grupului minoritar sunt supuşi frecvent discriminării în cadrul celuilalt stat, iar patria-mamă încearcă să-i salveze sau să-i răzbune.

De exemplu, în 1974, după o lovitură de stat progrecească în Cipru, trupele turceşti au preluat controlul asupra porţiunii de nord a insulei, locuite de turci, lăsând guvernului doar controlul asupra porţiunii de sud, unde trăiau greci. Împărţirea de-a lungul unei linii de încetare a focului, patrulată de trupe de menţinere a păcii ale ONU, a persistat timp de 30 de ani - chiar şi acum, când Ciprul a devenit membru al UE, iar Turcia a început tratativele pentru a deveni membru al aceleiaşi organizaţii. După decenii de conflicte şi ani de renegocieri, un plan de pace al ONU a fost supus unui referendum în 2004, în ambele părţi. Partea turcă a votat în favoarea acestuia, însă partea greacă 1-a respins, iar stagnarea continuă ca un testament al puterii persistente a conflictului etnic.

Altor grupuri etnice le lipseşte o patrie-mamă. Kurzii împart o cultură şi mulţi dintre ei aspiră să creeze un stat numit Kurdistan. Însă kurzii locuiesc în patru state -Turcia, Irak, Iran şi Siria -, toate opunându-se cu înverşunare la cedarea controlului asupra unei părţi din propriul teritoriu pentru a crea un stat kurd. În anii '90, armatele de gherilă kurde rivale s-au luptat atât cu forţele militare irakiene şi turce, cât şi între ele. La sfârşitul anilor '90, Turcia a trimis în repetate rânduri forţe militare în partea de nord a Irakului pentru a ataca bazele gherilelor kurde. Kurzii s-au bucurat de autonomie într-o parte a nordului Irakului, care se afla în anii '90 sub protecţia americană şi şi-au menţinut un statut cvasiautonom în Irak, după căderea lui Saddam. Succesul kurzilor în alegerile irakiene din 2006 le-a oferit o poziţie puternică pentru a-şi menţine acest statut259.

În conflictele etnice există adesea presiuni ca graniţele să fie retrasate cu forţa. De exemplu, fosta republică sovietică Moldova este locuită în cea mai mare parte de etnici români, dar şi de etnici ruşi concentraţi în partea de est a Moldovei, cea mai îndepărtată de România. Când Moldova a devenit independentă în 1991 şi a început să-şi afirme identitatea românească - luând chiar în considerare unirea cu România -, ruşii care trăiau în est au încercat să se desprindă şi să retraseze graniţa internaţională. De aici a rezultat un conflict armat, iar Rusia a ameninţat că va interveni militar. În cele din urmă a fost implementat un aranjament de încetare a focului şi de menţinere a păcii, fără nici o modificare oficială a graniţelor.

258 Lars-Erik Cederman, Emergent Actors in World Politics : How States and Nations Develop and Dissolve, Princeton, 1997.259 David Mc Dowall, A Modern History of the Kurds, ed. a IlI-a, I.B. Tauris, Londra, 2004; Henri J. Berkey şi Graham E. Fuller, Turkey's Kurdish Question, Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 1998.

258

Atunci când populaţiile etnice reprezintă minorităţi în cadrul unor teritorii controlate de grupuri etnice rivale, acestea pot fi chiar alungate de pe pământul lor sau (în cazuri rare) exterminate sistematic. Alungând grupul etnic minoritar, un grup majoritar poate organiza un teritoriu mai unit, mai contiguu, mai extins pentru statul său naţiune, aşa cum au făcut etnicii sârbi prin „epurarea etnică", după destrămarea Iugoslaviei.

Statele din afară sunt adesea îngrijorate de soarta „fraţilor lor" care trăiesc ca minorităţi în statele învecinate. De exemplu, Albania a fost preocupată de etnicii albanezi care constituie populaţia majoritară în Kosovo (până la autoproclamata independenţă a acestei provincii). Probleme similare au alimentat războaie între Armenia şi Azerbaidjan (în fosta Uniune Sovietică) şi între India şi Pakistan. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler s-a folosit de soarta comunităţilor etnice de germani din Polonia şi Cehoslovacia pentru a justifica expansiunea Germaniei în acele state învecinate. Probabil că periculoasa combinaţie între conflictul etnic şi disputele teritoriale va duce la apariţia altor războaie în viitor.

În cazuri extreme, cum a fost Germania în timpul lui Hitler, guvernele folosesc genocidul - exterminarea sistematică a unor grupuri etnice sau religioase, în întregime sau parţial - pentru a încerca să distrugă grupurile transformate în ţapi ispăşitori sau rivalii politici. In Rwanda, unde grupul hutu reprezintă majoritatea, iar grupul tutsi minoritatea, un guvern naţionalist hutu a măcelărit în 1994 mai mult de jumătate de milion de tutsi (şi hutu care s-au opus guvernului) în doar câteva săptămâni. Răspunsul internaţional neconvingător în faţa acestei atrocităţi relevă cât de fragile sunt normele internaţionale ale drepturilor omului în comparaţie cu normele neamestecul în problemele interne ale altor state – cel puţin atunci când nu sunt în joc interese strategice. Ultranaţionaliştii hutu au pierdut repede puterea când rebelii tutsi au învins guvernul, pe cale militară, însă războiul s-a extins în Republica Democrată Congo, unde s-au refugiat ultranaţionaliştii260.

Atât în cazul genocidului, cât şi în cele mai puţin extreme de găsire a unui ţap ispăşitor, sentimentele de ură etnică nu se nasc doar natural, ci sunt provocate şi canalizate de către oamenii politici pentru a-şi fortifica propria poziţie. Guvernele arabe se folosesc de antisemitism pentru a devia mânia populaţiilor lor către Israel. In mod similar, la sfârşitul anului 2005, în încercarea de a-şi consolida puterea pe plan intern pe măsură ce comunitatea internaţională făcea presiuni asupra Iranului în privinţa programului său nuclear, preşedintele islamist al Iranului a numit Holocaustul un „mit" şi a spus că Israelul ar trebui „şters de pe hartă".

În fostele colonii ale căror graniţe au fost trasate arbitrar, unele grupuri etnice se extind adesea în două sau mai multe state, în timp ce altele descoperă că împart un stat cu grupuri care le sunt în mod tradiţional rivale sau duşmane. De exemplu, Nigeria cuprinde 250 de grupuri etnice, cele mai mari fiind două grupuri musulmane din nord şi două grupuri creştine din sud. Deşi membrii diverselor etnii îşi dezvoltă treptat o identitate naţională care îi uneşte ca nigerieni, vechile tensiuni continuă să submineze viaţa politică. După ce un guvern militar dominat de partea de nord a fost înlocuit în 1999 de un preşedinte ales din partea de sud, pe măsură ce Nigeria se democratiza, violenţa etnică a ucis sute de oameni.

260 Samantha Power, T)ie Problemfront Hell: America and îhe Age ofGenocide, Basic Books, New York, 2002 ; Michael Barnett, Eyewitness io a Genocide : The United Nations and Rwanda, Corneli, 2003 ; Philip Gourevitch, We Wish to Inform You that Tomorrow We Will Be Killed With Our Families, Farrar, Straus şi Giroux, New York, 1999.

259

Războiul Rece, cu sistemul său strâns de alianţe şi guverne comuniste autoritare, pare să fi ajutat la menţinerea sub control a conflictelor etnice. În Uniunea Sovietică şi Iugoslavia - state multinaţionale -, existenţa unui singur stat puternic (dispus să oprime comunităţile locale) a menţinut restricţiile asupra tensiunilor etnice şi a impus pacea între comunităţile învecinate. Destrămarea acestor state a permis conflictelor etnice şi religioase să ajungă în prim-plan, aducând uneori violenţă şi război. Aceste cazuri ar putea indica o dilemă în faptul că libertatea se obţine cu riscul de a pierde ordinea, şi invers. Bineînţeles, nu toate grupurile etnice au probleme de convieţuire. După căderea comunismului, marea majoritate a numeroaselor rivalităţi etnice din cadrul fostei Uniuni Sovietice nu au dus la stări de război, iar în Cehoslovacia şi în alte părţi relaţiile etnice au fost paşnice după căderea comunismului.

Cauzele ostilităţii etnice sunt diverse. Există adesea conflicte istorice pe termen lung asupra anumitor teritorii sau resurse naturale sau asupra exploatării economice ori a dominaţiei politice a unui grup etnic asupra altuia. în timp, conflictele etnice pot depăşi aceste cauze istorice concrete şi pot prinde viaţă. Ele sunt menţinute nu de nemulţumiri concrete (deşi acestea pot persista ca factori iritanţi), ci de tipurile de procese, descrise de psihologia socială, care sunt puse în mişcare atunci când un grup de oameni are un conflict prelungit cu un altul şi suferă violenţă din partea celuilalt grup261.

Grupul etnic este un fel de grup de rudenie extins - un grup de indivizi înrudiţi, ai căror strămoşi coincid parţial. Chiar şi atunci când relaţiile de înrudire nu sunt foarte apropiate, o identitate de grup determină o persoană să acţioneze ca şi cum ceilalţi membri ai grupului etnic ar fi din familie. De exemplu, afro-americanii care se strigă cu apelativul „frate" exprimă identitatea de grup ca înrudire. La fel, evreii de pretutindeni se consideră o familie, chiar dacă fiecare comunitate s-a amestecat prin căsătorie în afara grupului şi e posibil să aibă mai mulţi strămoşi în comun cu localnicii care nu sunt evrei decât cu evreii din depărtare. Poate că pe măsură ce tehnologia permite grupurilor plecate departe să se întrunească prin intermediul cyber-spaţiului, va exista o presiune psihologică mai mică de a aduna grupurile etnice în mod fizic pe teritoriul unui stat-naţiune.

Etnocentrismul, sau părtinirea în favoarea in-grupului, reprezintă tendinţa naţionalistă excesivă de a vedea propriul grup în termeni favorabili, iar un grup neacceptat în termeni exclusiv nefavorabili. Unii specialişti consideră că etnocentrismul are rădăcini în înclinaţia de a proteja indivizi foarte apropiaţi ca grad de rudenie, însă această idee este destul de controversată262. Părtinirea în favoarea in-grupului este mai des înţeleasă prin intermediul psihologiei sociale.

Experienţa din Europa Occidentală arată că educaţia acumulată în timp poate ajuta la depăşirea animozităţilor etnice între naţiuni tradiţional ostile, cum ar fi Franţa şi Germania. După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernele au rescris manualele pe care o nouă generaţie avea să le folosească pentru a învăţa istoria poporului său. Anterior, manualele fiecăruia dintre state glorificaseră faptele din trecut, minimalizaseră greşelile şi portretizaseră duşmanii tradiţionali în termeni deloc măgulitori, într-un proiect desfăşurat

261 Betty Glad (ed.) Psychological Dimensions ofWar, Sage, Newbury Park, CA, 1990.262 Paul Shaw şi Yuwa Wong, Genetic Seeds ofWarfare : Evolution, Naţionalism, and Patriotism, Unwin Hyrnan, Boston, 1989 ; J. Groebel şi R. A. Hinde (ed.), Aggression and War: Thet Biological and Social Bases, Cambridge, 1989; Albert Somit, „Humans, Chimps, and Bonobos: The Biological Bases of Aggression, War, and Peacemaking" [recenzie], Journal of Conflict Resolution, 34 (3), 1990, pp. 553-582; Diane McGuinness (ed.), Dominance, Aggression, and War, Paragon, New York, 1987.

260

pe teritoriul unui întreg continent, au fost redactate noi manuale care au oferit o transpunere mai obiectivă şi mai onestă. Acest proiect a ajutat la pavarea drumului pentru integrarea europeană în deceniile care au urmat.

b) Conflictul religiosUn motiv pentru care conflictele etnice depăşesc nemulţumirile materiale este acela

că îşi găsesc exprimarea prin conflicte religioase. Din moment ce aproape pretutindeni religia este centrul sistemului de valori al unei comunităţi, oamenii ale căror practici religioase diferă sunt desconsideraţi cu uşurinţă şi trataţi ca fiind nedemni sau chiar inumani. Atunci când se suprapune cu conflictele etnice sau teritoriale, religia iese adesea la suprafaţă ca elementul de dezbinare principal şi cel mai evident între grupuri. De exemplu, cei mai mulţi indieni sunt hinduşi, iar cei mai mulţi pakistanezi sunt musulmani. Marea majoritate a locuitorilor din Azerbaidjan sunt musulmani, iar armenii sunt creştini. Cei mai mulţi croaţi sunt creştini romano-catolici, în timp ce marea majoritate a sârbilor sunt creştini ortodocşi şi cei mai mulţi bosniaci şi albanezi sunt musulmani. Acesta este un tipar foarte obişnuit în conflictele etnice.

Nu există nici un element intrinsec al religiei care să ducă în mod obligatoriu la conflicte - în multe locuri, membri ai diferitelor grupuri religioase coexistă paşnic. Insă diferenţele religioase menţin posibilitatea izbucnirii unui conflict şi a transformării unui conflict existent într-unui mult mai dificil, deoarece religiile implică valori esenţiale, care sunt considerate adevăr absolut263. Acest lucru este din ce în ce mai clar de când mişcările fundamentaliste s-au întărit în ultimele decenii. (Motivele fundamentalismului sunt disputate, însă este în mod evident un fenomen la nivel global.) Membrii acestor mişcări îşi organizează viaţa şi comunităţile în jurul convingerilor lor religioase; mulţi sunt dornici să se sacrifice şi chiar să moară pentru aceste convingeri. Mişcările fundamentaliste au devenit mai puternice şi mai ample în ultimele decenii în creştinism, islamism, iudaism, hinduism şi alte religii. Astfel de mişcări pun sub semnul întrebării valorile şi practicile instituţiilor politice seculare - cele create în afara instituţiilor religioase (separarea religiei de stat). De exemplu, o mişcare islamică în Turcia şi o mişcare creştină în Statele Unite încearcă, amândouă, să modifice tradiţiile laice foarte vechi, prin includerea valorilor religioase în procesul de guvernare.

Printre practicile seculare ameninţate de mişcările fundamentaliste se numără regulile sistemului internaţional, prin care statele sunt considerate în mod oficial egale şi suverane, fie ele „credincioase" sau „infidele". În calitatea lor de sisteme de credinţe transnaţionale, religiile sunt considerate deseori legi aflate mai presus de legile statului şi de tratatele internaţionale. „Gărzile revoluţionare" iraniene îi pregătesc şi îi sprijină pe fundamentaliştii islamici din alte state precum Algeria, Egipt, Iordania şi Liban. Fundamentaliştii evrei construiesc aşezări în teritoriile ocupate de Israel şi jură să rămână pe acest pământ chiar dacă guvernul lor îl evacuează. Fundamentaliştii creştini din Statele Unite îşi conving guvernul să se retragă din Fondul ONU pentru Populaţie, din cauza concepţiei organizaţiei asupra planningului familial. Toate aceste acţiuni contravin într-un mod sau altul normelor sistemului internaţional şi premiselor realismului264.

263 R. Scott Appleby, Tire Ambivalence of the Sacred: Religion, Violence, and Reconciliation, Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 2000.264 Mark Juergensmeyer, The New Cold War ? Religious Naţionalism Confronts the Secular State, California, 1993.

261

În prezent, conflictele violente sunt purtate în numele tuturor religiilor majore ale lumii. Islamul, religia practicată de musulmani (sau mahomedani), a apărut adesea ca un stereotip în discursul politic european şi nord-american, în special în timp de conflict, aşa cum s-a întâmplat în timpul embargoului petrolier din 1973, în timpul revoluţiei iraniene din 1979, al Războiului din Golf din 1991 şi în perioada de după atacurile teroriste din 2001 asupra Statelor Unite. Islamul nu este mai înclinat către conflict decât alte religii, deşi conflicte creştino-musulmane au loc în diferite locuri. Islamul este de fapt vast şi variat. Populaţiile sale diferite includ musulmani suniţi, musulmani şiiţi şi alte ramuri şi secte mai mici. Zonele lumii care sunt predominant islamice se întind din Nigeria până în Indonezia, centrul fiind Orientul Mijlociu. Majoritatea ţărilor cu populaţii în principal musulmane aparţin Organizaţiei Conferinţei Islamice, o OIG. Multe conflicte internaţionale în jurul acestei zone implică musulmani, pe de o parte, şi nemusulmani, pe de altă parte, ca urmare a circumstanţelor geografice şi istorice, inclusiv colonialismul şi petrolul. Fosta Iugoslavie era intersecţia istorică a zonelor predominant musulmane, creştin ortodoxe şi catolice, acum câteva sute de ani. Politicienii anilor '90, sfâşiaţi de război în acea zonă, au mobilizat populaţiile făcând apel la aceste rădăcini.

În mai multe ţări, fundamentaliştii islamici resping statele seculare orientate către Occident în favoarea guvernelor care sunt mai explicit orientate către valorile islamice 265. Aceste mişcări reflectă sentimentul antioccidental care datează de multă vreme în aceste ţări - împotriva foştilor colonizatori europeni care erau creştini - şi sunt din anumite puncte de vedere mişcări naţionaliste exprimate prin canale religioase. In unele ţări din Orientul Mijlociu care au guverne autoritare, instituţiile religioase (moscheile) au constituit singura cale disponibilă pentru politicienii din opoziţie. Religia a devenit de aceea un mod de a exprima opoziţia în faţa statu-quoului din politică şi cultură. (Roluri politice şi-au dezvoltat şi alte religii din alte părţi ale lumii, în special mişcarea Falun Gong din China, la sfârşitul anilor '90.) Aceste sentimente antioccidentale din ţările islamice au dat în fierbere în 2006, după ce un ziar danez a publicat caricaturi ofensatoare care îl descriau pe profetul Mahomed. Musulmanii au protestat pe tot cuprinsul globului, s-au revoltat (urmarea fiind zeci de morţi) şi au boicotat bunurile daneze.

În 1979, o republică islamică a fost creată în Iran. Pakistanul şi Sudanul au adoptat legile islamice fără nici o revoluţie, la fel cum au făcut majoritatea provinciilor islamice din nordul Nigeriei. Cu toate acestea, în Sudan şi Nigeria, adoptarea legii islamice într-o regiune a acutizat tensiunile cu alte regiuni, a căror populaţie nu este predominant musulmană.

Războiul civil din Sudan, între nordul preponderent musulman (care susţine guvernul) şi sudul în principal creştin şi animist, a continuat timp de două decenii şi a ucis milioane de oameni. Un acord de pace încheiat în 2005 a pus capăt războiului. Sudul va avea autonomie timp de cinci ani, după care va urma un referendum în privinţa viitorului regiunii, iar între timp liderii rebeli s-au alăturat guvernului. Cu toate acestea, Guvernul Sudanului a sprijinit recent în Darfur, în vestul ţării, atacuri brutale ale arabilor împotriva musulmanilor negri, demonstrând că religia şi etnia sunt însemne la fel de puternice ale identităţii comunitare în războaiele civile.

265 James Turner Johnson şi John Kelsay, Cross, Crescent, and Sword: The Justitification and Limitation of War in Western and Islamic Tradition, Greenwood, New York, 1990; James Piscatori, Islam in a World of Nation-States, Cambridge, 1984; Leonard Binder, Islamic Liberalism: A Critique of Developmenî Ideologies, Chicago, 1988; Lawrence Davidson, Islamic Fundamentalism: An Introduction, Greenwood Press, Westport, CT, 2003.

262

Un guvern islamic a fost instituit în 1992 în Afghanistan, după un război civil (şi după un deceniu de nefericită ocupaţie sovietică). Facţiunile islamice rivale au mai continuat câţiva ani războiul, cu o intensitate şi mai mare. în 1997, o facţiune numită talibană preluase controlul celei mai mari părţi din Afghanistan şi impusese o interpretare extremă a legii islamice. Prin maltratări şi execuţii, regimul a obligat femeile să poarte veşminte care să le acopere din cap până la picioare, fetele să rămână analfabete, iar bărbaţii să poarte barbă, precum şi alte strategii opresive. La sfârşitul anilor '90, războiul din Afghanistan devenise cel mai distructiv război din lume şi ameninţa să alimenteze conflicte în Rusia, China şi alte ţări din apropiere, unde diferite forme de naţionalism musulman sunt în conflict cu guvernele statelor.

Amalgamul incendiar din Afghanistanul anilor '90 - războiul neîncetat, sărăcia chinuitoare, fundamentalismul islamic şi un guvern represiv condus ideologic - a făcut din această ţară baza operaţiunilor teroriste mondiale, culminând cu atacurile din 2001. Drept răspuns, Statele Unite şi-au exercitat puterea pentru a-i alunga pe talibani de la conducerea Afghanistanului şi pentru a distruge reţeaua teroristă Al-Qaeda care îşi avea bazele acolo. în ciuda reuşitelor americanilor în timpul războiului din 2001, talibanii încă mai au susţinători în Afghanistan, care încearcă să destabilizeze ţara.

Pe lângă conflictele între religii şi între islamişti şi guvernele seculare, divizările între ramura sunită şi cea şiită ale Islamului au dus la violenţă, în special în Irak -o ţară majoritar şiită condusă de suniţi, sub Saddam Hussein - şi în jurul acestuia. Războiul purtat de Irak împotriva Iranului şiit a ucis un milion de oameni, iar reprimarea de către Saddam a unei revolte şiite după Războiul din Golf din 1991 a făcut zeci de mii de victime. Sub ocupaţia americană a Irakului, începând cu anul 2003, partidele şiite au preluat puterea, iar miliţiile şiite au pretins răzbunare, în timp ce unii suniţi au organizat revolte necruţătoare şi brutale. în 2006, după atacul cu bombă împotriva unei respectate moschei şiite în Irak, un val de crime sectare a ucis mii de irakieni şi a împins ţara către război civil.

Mişcările islamice mai radicale nu ameninţă doar unele guverne - în special pe cele care au legături cu Occidentul - ele subminează adesea norme ale suveranităţii statului (cu consecinţe mai bune sau mai rele) resping concepţiile politice occidentale referitoare la stat (bazate pe autonomia individuală) în favoarea unei orientări islamice mai tradiţionale, axate pe comunitate. Unii aspiră să creeze un singur stat politic care să cuprindă cea mai mare parte a Orientului Mijlociu, aşa cum a existat între anii 600-1200 d. Hr. O astfel de organizare ar supune actualul sistem internaţional unor provocări foarte mari - în special la adresa actualelor puteri de statu-quo - şi ar fi, de aceea, dezaprobată din toate punctele de vedere de către statele cele mai puternice ale lumii. Din exterior, conflictele religioase care fierb cu intensitate sau în surdină la graniţele lumii islamice ar părea o ameninţare expansionistă care trebuie înfrânată. Privirea din interior aduce mai mult cu a fi înconjurat şi oprimat din mai multe direcţii - o concepţie susţinută de masacrele comise împotriva musulmanilor în Bosnia, Cecenia şi India în anii '90 şi de invazia Statelor Unite în Irak, în 2003.

În ansamblu, activismul islamic (şi rezistenţa în faţa lui) este mult mai complex decât un conflict pur religios; acesta este legat de putere, relaţii economice, şovinism etnic, precum şi de imperii istorice.

Aceleaşi forţe contribuie la fanatismul religios în ţările nemusulmane. În India, fundamentaliştii hinduşi au provocat ciocniri violente şi masacre care s-au răsfrânt pe

263

plan internaţional. În 1992, o mulţime hindusă a distrus o moschee musulmană la Ayodhya. Incidentul a avut ca urmare zile întregi de violenţe civile, dirijate în principal împotriva musulmanilor, soldate cu mii de morţi. În 2002, o frenezie similară de a incendia, tortura şi viola i-a cuprins pe naţionaliştii hinduşi extremişti, care au ucis aproape o mie de musulmani în statul Gujarat din India, unde partidul naţionalist hindus deţine controlul asupra guvernului statului. În Israel, fundamentaliştii evrei au folosit violenţa, inclusiv asasinarea primului-ministru al Israelului în 1995, pentru a face să eşueze negocierile de pace arabo-israeliene.

După cum s-a sugerat, conflictele internaţionale ar putea fi generate în anii următori de o ciocnire a civilizaţiilor - pe baza diferenţelor existente între principalele grupări culturale ale lumii, care se suprapun destul de mult cu grupările religioase266. Această idee a fost criticată deoarece este mult prea generală şi presupune că diferenţele culturale creează conflicte prin natura lor. De fapt, deşi conflictele etnice şi religioase beneficiază de o atenţie extraordinară din partea mass-media, cele mai multe grupuri etnice şi religioase din cadrul statelor nu se luptă între ele267.

c) Conflictul ideologicIdeologia este, într-o mare măsură, la fel ca şi religia: ea simbolizează şi intensifică

conflictele între grupuri şi state, mai degrabă decât le provoacă. Ideologiile au o putere ceva mai mică asupra valorilor esenţiale şi adevărului absolut decât religiile, aşadar pun ceva mai puţine probleme pentru sistemul internaţional.

Pentru realişti, diferenţele ideologice dintre state nu au prea multă importanţă, întrucât toţi membrii sistemului internaţional îşi urmăresc interesele naţionale în contextul alianţelor relativ fluide. De exemplu, în timpul Războiului Rece a existat o luptă ideologică la nivel global între democraţie şi comunism. însă alianţele şi competiţiile militare din acea luptă erau destul de detaşate de factorii ideologici. Cei doi uriaşi comunişti - Uniunea Sovietică şi China - nu au rămas împreună pentru mult timp. India - o ţară democratică şi capitalistă - a ales să nu se alieze cu Statele Unite. Şi chiar cele doua superputeri rivale au reuşit să trăiască respectând în cea mai mare parte regulile sistemului internaţional (cum ar fi păstrarea de către amândouă a calităţii de membru al ONU). Pe termen lung, chiar şi ţările în care izbucnesc revoluţii pe baza unor ideologii puternice tind să-şi piardă fervoarea ideologică - fie că este vorba de fundamentalismul din Iran în 1979, de comunismul maoist din China în 1949, de comunismul leninist rus din 1917 sau chiar de democraţia americană în 1776. În fiecare caz, revoluţionarii au presupus că ideile lor asupra puterii vor schimba în mod dramatic politica externă a ţării lor, pentru că în fiecare caz ideologia lor avea profunde implicaţii pe plan internaţional.

Şi totuşi, în câteva decenii, fiecare dintre aceste guverne revoluţionare s-a concentrat pe urmărirea intereselor naţionale mai presus decât a celor ideologice. Uniunea Sovietică a devenit în scurt timp şi în multe moduri doar o altă mare putere pe scena europeană - organizându-şi propriile forţe armate, extinzându-şi teritoriul în detrimentul Poloniei şi încheind alianţe cu foşti duşmani. În mod similar, liderul chinez Mao Zedong a intenţionat să răspândească un „foc de prerie" al revoluţiei în tot Sudul

266 Samuel P. Hungtigton, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon& Schuster, New York, 1996 (trad. rom. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, Oradea, f.a.).267 James D. Fearon şi David D. Laitin, „Explaining Interethnic Cooperation", American Political Science Review, 90 (4), 1996, pp. 715-735.

264

globului pentru a-1 elibera de sub imperialismul american, însă peste câteva decenii Mao primea cu braţele deschise însăşi întruchiparea imperialismului american, pe preşedintele Nixon, cei doi urmărind interese naţionale reciproce. Ayatollahul Khomeini al Iranului a preluat puterea în 1979, hotărât să restructureze politica externă şi să lupte împotriva Occidentului, a influenţelor neislamice - în special împotriva „Marelui Satana", Statele Unite. Cu toate acestea, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, în ciuda păstrării puterii de către adepţii ayatollahilor, Iranul avea una dintre cele mai proamericane opinii publice din regiune.

Uneori, luptele ideologice autoproclamate nu sunt cu adevărat ideologice. În anii '80, în Angola, Statele Unite au sprijinit o armată de rebeli numită UNITA, care lupta împotriva guvernului aliat sovieticilor - o luptă presupusă a fi una a democraţiei împotriva marxismului. În realitate, diferenţele ideologice erau destul de arbitrare. Guvernul utiliza retorica marxistă, pentru a determina Uniunea Sovietică să-i ofere sprijin (o politică ce s-a inversat imediat ce sprijinul Uniunii Sovietice a secătuit). Rebelii „democraţi" au adoptat o retorică democratică pentru a determina Statele Unite să le ofere ajutor, însă nu au practicat nimic de genul acesta. De fapt, ei primiseră anterior ajutor chinez şi susţinuseră retorica maoistă. Atunci când alegerile organizate cu sprijinul ONU au fost câştigate de guvern, organizaţia „democratică" UNITA a refuzat să accepte rezultatele şi a reluat luptele. Acest conflict, care s-a încheiat în cele din urmă în 2002, nu avea absolut nimic de a face cu ideologia.

Pe termen scurt, revoluţiile schimbă relaţiile internaţionale - ele fac ca războaiele să fie mai probabile -, dar nu din cauza ideologiei. Mai degrabă, schimbarea bruscă a guvernelor poate altera alianţele şi modifica balanţa de putere. Participanţii îşi revizuiesc calculele de putere şi este uşor să se comită erori sau să se exagereze ameninţările. De exemplu, Saddam Hussein a apreciat greşit puterea Iranului după revoluţia care a avut loc acolo, însă ideologia în sine are un rol minor în această înclinaţie postrevoluţionară către război: revoluţiile sunt rareori exportate în alte state268.

Cu toate acestea, nu ar trebui să presupunem că ideologia şi filosofiile politice nu au nici un rol în politica internaţională. Ideologiile pot ajuta la mobilizarea populaţiei pentru a sprijini un stat în acţiunile sale internaţionale, cum ar fi războiul. Fascismul (ideologia nazistă) a înflăcărat naţionalismul german înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, făcând agresiunea germană legitimă prin oferirea unui cadru ideologic. Iar ideologia poate intensifica şi spori conflictul între doi rivali, aşa cum s-a întâmplat cu superputerile în cazul Războiului Rece. In câteva războaie „prin procură" din acea perioadă - de exemplu, în cazul războiului din Vietnam în anii '60 şi din Nicaragua în anii '80 -, între rebeli şi guverne existau reale diferenţe ideologice, care au rezonat cu rivalitatea din timpul Războiului Rece.

Dacă democraţia politică este o ideologie, ea poate fi o excepţie de la regula că ideologia nu afectează prea mult RI. Democraţia a devenit o forţă la nivel global în politica mondială, depăşind interesele anumitor state. Un angajament faţă de democraţie nu cântăreşte mai greu decât angajamentul faţă de interesul naţional în politica externă a statelor şi poate că nu o va face niciodată, însă democraţia globală se impune treptat ca o normă pe care statele o urmăresc în relaţiile pe care le au cu alte state. De fapt, unele state

268 Stephen M. Walt, Revolution and War, Corneli, 1996.

265

şi ONG-uri fac în prezent din promovarea democraţiei o piesă de rezistenţă a propriilor agende de politică externă269.

Este posibil ca democraţiile şi nondemocraţiile să se găsească din ce în ce mai mult în conflict unele cu altele dacă această tendinţă continuă. întrucât democraţiile nu poartă aproape niciodată războaie între ele (deşi între ele există totuşi conflicte), răspândirea ideologiei democratice poate avea implicaţii foarte mari asupra viitoarelor perspective de pace. Dar amintiţi-vă că procesul de transformare într-o democraţie (numit adesea democratizare) poate spori conflictele naţionaliste şi etnice, întrucât liderii noilor democraţii încearcă să câştige alegerile mai degrabă prin frică decât prin idei şi politici270.

Toate cele şase tipuri de conflict pe care tocmai le-am analizat pot fi purtate pe cale paşnică sau prin violenţă. Putem înţelege mai bine conflictul prin examinarea factorilor de influenţare, violenţi sau de alt tip, care intervin în conflictele internaţionale.

C. Tipurile de războiDreptul umanitar internaţional distinge două tipuri de conflict armat: conflictul

armat internaţional, ce opune două sau mai multe state; conflictul armat noninternaţional, ce opune forţele guvernamentale grupurilor armate nonguvernamentale, sau grupuri înarmate între ele271.

Conflictul armat dintre două sau mai multe state ia forma războiului, fenomen complex ce, în timp, a cunoscut numeroase definiţii. În deplin consens cu tematica abordată, putem defini războiul ca pe o violenţă armată de durată între grupuri organizate (provocând în mod deliberat moartea sau rănirea) la care forţele armate ale statului participă cel puţin de o parte - de ambele părţi în cazul războaielor interstatale şi, în general, doar de o parte în cazul războaielor civile. Există zone neclare în jurul acestor definiţii. O luptă militară care nu este continuată în timp poate fi considerată sau nu război. De exemplu, scurtele ciocniri de graniţă între chinezi şi sovietici, în martie şi iulie 1969, au provocat o serie de bătălii de mică amploare în câteva locuri de-a lungul graniţei, în timpul cărora câteva sute de oameni au fost ucişi. La fel de ambiguă este o încordare violentă pe termen lung, care implică forţe neregulate (substatale), aşa cum se întâmplă în Irlanda de Nord. Acolo, forţe militare britanice în uniformă au purtat o luptă violentă şi de durată cu o „armată" nestatală, Armata Republicană Irlandeză (IRA), până la încheierea unui acord de încetare a focului, care a rezistat cu întreruperi din 1995 încoace.

Cele mai multe definiţii nu cataloghează drept război violenţa gangsterilor în marile oraşe americane, spre deosebire de violenţa de tip bandă din fosta Iugoslavie. O diferenţă este dată de proporţii - „doar" sute de morţi în cazul bandelor americane, faţă de sute de mii în Iugoslavia. însă principalul motiv pentru care aceasta din urmă este considerată război a fost implicarea unităţilor armate ale statelor (şi a forţelor armate cvasistatale provenite din dezintegrarea acestora).

269 Jon C. Pevehouse, Democracy from Above ? Regional Organizations and Democratization, Cambridge, 2005 ; Wade Jacoby, The Enlargement of the European Union and NATO: Ordering from the Menu in Central Europe, Cambridge, 2004.270 Edward D. Mansfield şi Jack Snyder, Electing to Fight: Why Emerging Democracies Go to War, MIT, 2005.271 Comment le terme « conflit armé » est-il défini en droit international humanitaire ?, http://www.icrc.org/web/fre/sitefre0.nsf/htmlall/armed-conflict-article-170308/$file/Opinion-paper-armed-conflict-fre.pdf

266

Astfel, multe activităţi diferite sunt acoperite de termenul general război. în consecinţă, nu este uşor de spus câte războaie au loc în acest moment în lume. Politologii pot număra câte dispute militarizate sau câte conflicte internaţionale pot provoca în mod regulat violenţă. Dar cele mai multe liste stabilesc o serie de criterii de bază - de exemplu, un minim de o mie de morţi în timpul bătăliei - pentru a distinge violenţa pe scară largă implicată de război de violenţa ceva mai comună la un nivel mai redus, care are loc în cadrul multor conflicte internaţionale. Criterii folosite mai rar includ declaraţii formale de război (acum în mare parte desuete) sau alte standarde legale. De exemplu, Japonia şi Uniunea Sovietică nu au semnat niciodată un tratat care să pună capăt celui de-al Doilea Război Mondial, însă nu se consideră a fi în război.

Cele mai mari şi mai active războaie în vara anului 2006 aveau loc în Irak, Sudan şi Columbia. Cele mai multe războaie recente au avut loc pe plan intern (în cadrul unui stat). Primul război interstatal serios din ultimii ani a fost atacul din Irak, în 2003. Războaiele izbucnesc şi se sting între Israel şi Palestina, în zona Rwanda Burundi (inclusiv Uganda), Somalia, Tadjikistan/Kîrgîzstan, Nepal, Afghanistan, Birmania, Indonezia şi Filipine.

Mai important este faptul că un număr de războaie intense au luat sfârşit în deceniul trecut, inclusiv cele din Sierra Leone, Angola, Timorul de Est, fosta Iugoslavie, Liban, Guatemala şi Irlanda de Nord (urmând celor din Africa de Sud şi Mozambic la începutul anilor '90). Numai din 2003, fără să ne mai gândim la războiul din Irak, înţelegerile au pus capăt unora dintre cele mai îndelungate războaie ale lumii, care au provocat cele mai multe victime. Liberia, Coasta de Fildeş şi Republica Democrată Congo au instaurat, toate, guverne bazate pe împărţirea puterii şi au adus trupe străine de menţinere a păcii - urmând calea Sierrei Leone (care a organizat în 2003 alegeri democratice). În 2005, Armata Republicană Irlandeză a finalizat distrugerea definitivă a propriului armament. India şi Pakistanul au început primul acord de încetare a focului, aşa cum au făcut guvernul din Birmania şi cea mai mare miliţie rebelă. În 2006, Republica Democrată Congo a votat o nouă Constituţie, după care au urmat alegeri prezidenţiale şi parlamentare. În Sri Lanka şi în Coasta de Fildeş, acordurile de încetare a focului au continuat, în ciuda unor întreruperi, iar negocierile au înaintat pas cu pas.

Războaiele sunt foarte diverse. Câteva tipuri de război tind să izbucnească în situaţii diferite şi afectează în mod diferit tratativele asupra soluţionării conflictelor, începând de la cele mai mari războaie (care îndeplinesc evident criteriile), putem distinge următoarele categorii principale: războiul hegemonie272; războiul total; războiul limitat; războiul civil273; războiul de gherilă; terorismul274.

Aşa cum există multe rezultate posibile ale unui conflict, multe tipuri de război şi tendinţe diferite către violenţă între diferite state, la fel există o mare diversitate a modalităţilor de folosire a forţei în cazul în care un conflict duce la violenţă. Statele dezvoltă o gamă largă de forţe militare, care variază enorm ca scopuri şi posibilităţi -

272 Jack S. Levy, „Theories of General War", World Poliîics, 37 (3), 1985, pp. 344-374, William R. Thompson, On Global War: Historical-Structural Approacheş to World Politics, South Carolina, 1988.273 Paul Collier şi Nicholas Sambanis (ed.), Understanding Civil War: Evidence and Analysis, vol. 1, Africa, voi 2, Europe, Central Asia, and Other Regions, World Bank, Washington, DC, 2005; Barbara F. Walter şi Jack Snyder (ed.), Civil Wars, Insecurity, and Intervention, Columbia, 1999.274 Mitchell Young (ed.), Tlie War on Terrorism, Greenhaven Press, Farmington Hills, MI, 2003.

267

singurul lucru în comun fiind acela că sunt instrumente de a aplica violenţa într-o formă sau alta.

14.1.3. Trăsături definitorii ale conflictelor internaţionaleConflictele internaţionale se definesc printr-un ansamblu coerent de trăsături

caracteristice, aflate într-o continuă interdependenţă şi o permanentă legătură cu mediul în care există şi se manifestă. Astfel, în opinia noastră, conflictele internaţionale, oricare ar fi tipul lor, se caracterizează, în esenţă, prin următoarele trăsături: complexitate; consecinţe negative pentru actorii implicaţi, populaţia din zonă şi securitatea regională şi/sau internaţională; dinamism; durata variabilă; extindere a spaţiului de manifestare; fluiditate; interdependenţa caracteristicilor conflictelor internaţionale; marea diversitate a formelor de manifestare; omniprezenţă. Caracteristicile conflictelor internaţionale joacă roluri diferite în evoluţia şi manifestarea acestora, şi totodată acestea sunt interschimbabile. Atributul din urmă vrea să spună că unele caracteristici ale conflictelor internaţionale pot avea un rol determinant, într-un moment anume al evoluţiei conflictului respectiv iar în altul să şi-l schimbe devenind periferic în raport cu rolurile îndeplinite anterior. Această schimbare se produce sub influenţa unei multitudini de factori diferiţi ca natură, rol şi forţă de influenţă. De altfel, astăzi, există opinia larg susţinută potrivit căreia conflictele şi crizele internaţionale se află într-un proces de mutaţie275.

a) Complexitatea conflictelor internaţionaleAceastă trăsătură este susţinută de factori cum ar fi: natura şi tipul actorilor

implicaţi într-un conflict sau altul; trăsăturile mediului social, politic, economic, militar şi nu numai în care se derulează conflictul internaţional/criza internaţională; durata conflictului analizat; efectele conflictului; atitudinea comunităţii internaţionale faţă de respectivul conflict internaţional.

Aşa cum se cunoaşte conflictele internaţionale au o natură diversă. Astfel, există conflicte internaţionale economice, armate, identitare, etnice, de interese (de exemplu, accesul la resurse naturale, controlul unor state cu resurse naturale însemnate sau cu o poziţie geostrategică semnificativă). De aici, diversitatea găsirii soluţiilor adecvate pentru încetarea conflictului şi intrarea într-o perioadă post-conflict caracterizată prin reconstrucţia societăţii ce a cunoscut un asemenea fenomen. Astfel, într-un anume fel se acţionează pentru ieşirea dintr-un conflict armat şi altfel dintr-un conflict economic. Căile de ajungere la o soluţie acceptată de toţi actorii implicaţi sunt diferite şi diverse. Dacă pentru un conflict armat rezolvarea este cu mult mai dificilă decât în cazul unui conflict economic internaţional. De exemplu, conflictul din Afghanistan nu a încetat după retragerea trupelor URSS din această ţară. În prezent, aici, se află o coaliţie militară internaţională, sub mandat ONU, şi caută să asigure climatul de securitate necesar reconstrucţiei acestei ţări. Acţiunile armate duse de către forţele insurgente împotriva forţelor coaliţiei militare internaţionale împiedică acest proces. Alta este situaţie în cazul unui conflict internaţional economic (de pildă, conflictul comercial dintre SUA şi UE). SUA şi Uniunea Europeană reprezintă aproximativ 50% din economia mondială şi 40% din schimburile internaţionale. Circa 20% din exporturile UE se îndreaptă către SUA şi 19% din importurile sale de aici provin, iar în ceea ce priveşte Uniunea Europeană

275 Cf. Conflits en mutation, http://www.un.org/children/conflict/french/the-changing-nature-of-conflict.html

268

aceasta constituie locul de primire cel mai important din lume pentru mărfurile, serviciile şi capitalurile americane276. Schimburile transatlantice constituie principalul motor al relaţiilor comerciale internaţionale. Acest imens parteneriat transatlantic este totuşi în mod regulat este scuturat de tensiuni comerciale. Pentru a face faţă acestor conflicte cele două state au pus la punct acorduri reciproc convenabile în cadrul diplomaţiei lor economice.

Un alt factor al complexităţii conflictelor internaţionale îl reprezintă tipul actorilor implicaţi. Este vorba de actori statali şi actori nonstatali formali (organizaţii internaţionale cum sunt, de exemplu, ONU, NATO, FMI, diferitele şi diversele ONG-uri, cum ar fi de pildă, Amnesty International, Green Peace, Medicis sans frontière) şi informali (diverse organizaţii teroriste, crima organizată transfrontalieră, organizaţii paramilitare ilegale). La rândul lor, actorii statali au niveluri de dezvoltare socială şi economică sau politică diferite, putere militară şi de influenţă pe scena internaţională diferite. Aceste capacităţi şi trăsături ale statelor fac ca procesul de negociere în cazul unui conflict internaţional armat sau chiar de altă natură să fie consistent şi semnificativ influenţat. Pe de altă parte, actorii nonstatali formali joacă un rol din ce în ce mai activ în soluţionarea conflictelor internaţionale. În acest context, se cuvine amintit rolul diferitelor ONG-uri, cu vocaţie mai ales umanitară în soluţionarea conflictelor internaţionale. Domeniul de activitate al acestor organizaţii nonguvernamentale a devenit foarte larg277. De aceea, influenţa pe care aceştia o exercită asupra procesului de negociere într-un conflict internaţional este din ce în ce mai importantă şi mai prezentă. De asemenea, actorii nonstatali informali se implică, astăzi, tot mai activ şi amplu în declanşarea, perpetuarea şi soluţionarea conflictelor internaţionale. De exemplu, insurgenţii în Afghanistan şi Irak se implică activ, sistematic şi relativ continuu în derularea conflictelor din respectivele ţări. Acţiunile lor, cele mai multe de tip terorist, conduc la „alimentarea conflictului” făcând ca soluţiile de rezolvare a sa să fie greu de găsit şi mai ales de implementat, chiar dacă în ambele ţări sunt în funcţiune guverne alese democratic şi susţinute de comunitatea internaţională. În plus, activităţile unor actori nonstatali informali, cum ar fi producerea şi traficul de droguri fac să se perpetueze unele conflicte internaţionale cum este cazul în Afghanistan.

Mediul social, economic, politic, militar şi nu numai în care se derulează conflictul internaţional defineşte un alt aspect al complexităţii acestuia. De regulă, conflictele internaţionale ce se produc între state stabile, dezvoltate şi cu un regim politic democratic se soluţionează prin mijloace şi instrumente diplomatice, cu sprijinul comunităţii mondiale. În cazul în care conflictele internaţionale, mai ales cele armate, se produc între state slabe economic, instabile politic şi fără instituţii adecvate în materie de ordine şi siguranţă publică sau între astfel de state şi actori nonstatali informali acestea durează mai mult în timp, produc mai multe victime umane şi pierderi materiale iar soluţiile avansate pentru rezolvarea sa, unanim acceptate de cei implicaţi sunt dificil de găsit.

Durata conflictului analizat, de asemenea, defineşte complexitatea acestui fenomen. Cu cât un conflict internaţional durează mai mult în timp, cu atât găsirea rezolvării sale

276 Vezi: Fereydoun A. KHAVAND, Les conflits commerciaux entre les Etats Unis et l’Union européenne, http://www.strategicsinternational.com/useurop.htm, 277 Vezi: Jean-Luc Maret, La construction de la paix. Nouveaux conflits, nouveaux acteurs, nouvelles méthodes, http://www.irenees.net/fr/fiches/documentation/fiche-documentation-93.html

269

este mai dificilă. Mai întâi, nu se mai ştie cu certitudine cauzele reale ale declanşării sale, motivele ce îi animă pe actorii implicaţi în respectivul conflict, mizele acestuia din urmă pentru „combatanţi” , statele din regiune şi comunitatea naţională. Apoi, există posibilitatea ca în conflict să intervină, ca parte activă, şi alţi actori statali şi nonstatali care vor căuta să-şi satisfacă interesele lor prin această implicare. În fine, durata mare a unui conflict internaţional creează în rândul celor implicaţi şi ai comunităţii mondiale a un sentiment de neputinţă vizavi de soluţionarea lui şi o obişnuinţă cu prezenta sa. Fiecare conflict internaţional produce o gamă largă de efecte negative atât pentru cei implicaţi direct în derularea sa, cât şi pentru statele vecine şi comunitatea mondială. Aceste efecte se traduc în pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri de bunuri materiale, crearea unui climat de nesiguranţă, definit prin teamă, nelinişte şi absenţa speranţei, frânarea dezvoltării durabile pe toate planurile- economic, social, politic, uman. Se poate afirma că cu cât mărimea şi diversitatea efectelor nedorite ale unui conflict internaţional sunt mai ample cu atât creşte complexitatea sa şi dificultatea soluţionării sale.

Atitudinea comunităţii internaţionale faţă de un conflict are o contribuţie la soluţionarea acestuia. De regulă, comunitatea mondială poate avea vizavi de un conflict internaţional următoarele atitudini: implicare activă şi responsabilă pe întreaga sa durată, ca şi în perioada post-conflict; de indiferenţă (nu se intervine decât formal, cu indicaţii verbale, fără măsuri de constrângere a actorilor implicaţi); negativă (ia partea unuia dintre actorii conflictului deşi acesta pare vinovat de izbucnirea şi perpetuarea acestuia şi, totodată, adoptând măsuri de constrângere excesive faţă de ceilalţi actori). În afara factorilor menţionaţi mai sus, unele studii subliniază că trăsătura numită complexitatea conflictelor internaţionale se sprijină pe triada dinamicilor de centralizare, descentralizare şi transnaţionalizare278.

b) Consecinţe negative pentru actorii implicaţi, populaţia din zonă şi securitatea regională şi/sau internaţională

Orice conflict internaţional are consecinţe negative concomitent pentru actorii implicaţi, populaţia din zonă şi constituie o ameninţare pentru securitatea regională şi internaţională. Actorii implicaţi sunt afectaţi datorită eforturilor umane, materiale şi economice pe care le fac pentru purtarea acţiunilor solicitate de conflictul la care sunt parte. Populaţia din zonă suportă disfuncţionalităţile generate de conflict, iar dacă acesta este dus prin mijloace violente există riscul ca unii oameni să fie răniţi sau chiar ucişi iar bunurile lor să fie distruse total sau parţial.

Oricare ar fi motivele şi obiectivele combatanţilor, consecinţele imediate ale conflictelor armate, mai ales a celor în numele identităţii sau a credinţei sunt cele mai nefaste. Printre acestea se află următoarele:

un număr inacceptabil de ridicat de morţi, în special printre combatanţi, a cărui creştere nu poate să fie oprită fără intervenţia unui terţ. De exemplu, conflictul etnic ce face ravagii în Sudan de aproape trei decenii a făcut circa două milioane de victime279;

răni grave, cum sunt cele care necesită amputarea, nu sunt bine documentate, dar numărul lor depăşeşte fără îndoială pe cel al morţilor;

278 Didier Bigo, Les conflits post bipolaires: dynamiques et caractéristiques279 Cf. Conflits nationaux et internationaux, http://www.csis-scrs.gc.ca/pblctns/prspctvs/200006-fra.asp, p.9.

270

tentativele de epurare etnică a beligeranţilor a cunoscut un anumit succes, între altele în Afghanistan, în Cecenia, Timorul Oriental, Kosovo, Sierra Leone şi Sudan;

sărăcia se accentuează în ţările cele mai sărace, în care o bună parte din conflictele armate se derulează, distrugând orice şansă de ridicare a nivelului de viaţă a cetăţenilor lor;

foamea este exacerbată prin imposibilitatea însămânţării sau recoltării, sau prin distrugerea deliberată a recoltelor, la aşa nivel că secetele naturale conduc la foamete în ţările afectate grav de război, ca Etiopia, Eritreia şi Sudan;

bolile se propagă pe motiv de condiţii în care supravieţuiesc cei care sunt alungaţi din casele lor şi de perturbaţiile care aduc atingere semnificativă programelor de vaccinare în ţări ca Sierra Leone;

minele terestre fac aproximativ 15.000 de victime pe an280 printre oamenii care reveneau la căminele lor şi încercau să-şi lucreze pământul care, era în realitate, un câmp de mine nesemnalizat;

numărul mare de persoane refugiate. În 2009, aproape 43,3 milioane de persoane, din întreaga lume, erau deplasate împotriva voinţei lor pe motiv de conflicte sau de persecuţii. Dintre aceştia, 15, 2 milioane sunt refugiaţi , 27,1 milioane sunt persoane deplasate în interiorul propriei ţări şi aproape un milion de persoane aşteaptă o decizie privind cererea lor de azil281.

c) Dinamismul conflictelor internaţionaleAceastă trăsătură a conflictelor internaţionale se manifestă, în principal, prin

acţiunea corelată a următorilor factori: natura actorilor implicaţi; tipul conflictului; obiectivele urmărite de către cei implicaţi; globalizarea; dezvoltarea economică a statelor.

Natura actorilor implicaţi în conflict contribuie la dinamismul acestuia. Aceasta întrucât puterea economică şi militară a actorilor statali implicaţi contribuie de „mişcarea” în timp şi spaţiu a conflictului mai mult sau mai puţin intens în funcţie de capacitatea acestora de a susţine fie continuarea conflictului, fie încetarea acestuia. Aici, de fapt, un rol important îl au interesele urmărite de către fiecare stat parte a conflictului internaţional. De asemenea, o serie de actori nonstatali informali pot influenţa cursul unui conflict internaţional. Să luăm ca exemplu, conflictul din Afghanistan unde insurgenţii, susţinuţi probabil de o parte a populaţiei afgane dar mai ales de către organizaţii nonstatale din străinătate, de natură teroristă, cel mai adesea, continuă de ani buni cu toată opoziţia făcută de coaliţia militară internaţională şi de oficialii de la Kabul.

Tipul conflictului contribuie, de asemenea, la dinamismul acestuia. Astfel, dacă conflictul este unul armat, acesta are o „mişcare” continuă fie spre întărirea sa, fie spre soluţionare în funcţie de interesele pe care fiecare dintre actorii implicaşi şi le doresc satisfăcute. Dacă revenim la conflictul armat din Afghanistan, constatăm că insurgenţii doresc continuarea luptelor până când vor reuşi să învingă forţele militare ale coaliţiei internaţionale constituită în vederea soluţionării acestuia. În cazul în care, de exemplu, 280 .A.J. Jongman, Downward Trend in Armed Conflicts Reversed, PIOOM Newsletter, hiver 1999-2000, vol. 9, n° 1, p.29. Données en date du milieu de l’année 1999.281 Cf. Le nombre de personnes déplacées contre leur gré s’élevait à plus de 43 millions fin 2009, http://donnees.banquemondiale.org/actualites/nombre

271

este vorba de un conflict internaţional economic acesta poate fi soluţionat mult mai repede decât cel armat pentru că mijloacele de negociere sunt mai multe şi mai „paşnice”, pe de o parte, şi avantajele ieşirii din situaţia conflictuală pot fi pentru toţi cei implicaţi în ele, pe de altă parte.

Obiectivele urmărite de părţile aflate în conflict pot influenţa dinamismul acestuia. Astfel, existenţa unor obiective realiste atunci ele pot fi atinse. Dacă, dimpotrivă obiectivele pe care una sau alta din părţile aflate în conflict le urmăresc sunt exagerate sau ultimative atunci conflictul are toate şansele să continue cu şi o mai mare intensitate, atingând noi valori ale confruntărilor dintre „beligeranţi”. De exemplu, obiectivele insurgenţilor din Irak şi Afghanistan de a alunga forţele coaliţiei internaţionale şi de a construi o societate de tip islamic va face ca, în ambele state, conflictul să continue, probabil, încă ani buni de aici încolo.

Exemplul următor extras din experienţa americană în Irak ilustrează efectele bumerang induse. El pune în evidenţă că două state neantagoniste sau contradictorii dar concurente (unul doreşte, celălalt să evite) pot să decurgă din acelaşi mod de acţiune: slăbirea armatei regulate opuse, să suscite acţiune asimetrice incontrolabile. Comunicarea operaţională (COMOPS) pusă în practică de armata SUA ce anunţa bombardamente incită armata regulată opusă (irakiană) la dezertare căci teroarea bombardamentelor reale este superioară terorii poliţiei militare irakiene şi a represiunii interne. Or soldaţii irakieni au dezertat abandonându-şi armele, şi acestea au fost recuperate de către rebeli, alimentând astfel climatul de violenţă şi perturbând a doua fază a operaţiei (reconstrucţia).

Fenomenul globalizării pare să contribuie din plin la dinamismul conflictelor internaţionale. Afirmăm aceasta întrucât acest fenomen, prin efectele sale economice, politice, sociale şi nu numai, favorizează derularea conflictelor internaţionale. În acest sens, amintim procesul integrării statelor în diferite organizaţii mondiale sau regionale, în care vectorii centrali ar fi economia de piaţă capitalistă (favorizată de globalizare), sistemul de comunicare şi media audio-vizuală, sistemul de transport. În acelaşi timp, migraţia, criminalitatea transnaţională, la rândul lor ];i extrag resursele materiale ;i financiare din efectele create de fenomenul globalizării. Ne referim aici, în principal, la libera circulaţie a oamenilor, a capitalurilor şi a bunurilor, la posibilitatea de a produce bunuri în întreprinderi multinaţionale, la „migraţia” unor întreprinderi dintr-o ţară în alta prin delocalizare, dar şi la migraţia oamenilor, mai ales la cea clandestină.

De fapt, globalizarea împinge la depăşirea frontierelor statele şi a modului de reglementarea a activităţii umane, înglobându-le într-o logică mereu mai mondialistă. Acest lucru favorizează izbucnirea sau perpetuarea unor conflicte internaţionale ceea influenţează semnificativ dinamismul acestora din urmă.

Dezvoltarea economică a statelor are un impact major asupra dinamismului conflictelor internaţionale. Aceasta întrucât puterea economică şi militară, factorul demografic (îndeosebi numărul de locuitori), suprafaţa pot avantaja un stat sau altul în continuarea, la un nivel mai înalt, a unui conflict la care este parte alimentându-l cu cele necesare –oameni şi mijloace de purtare a sa – până la atingerea obiectivelor propuse. De exemplu, SUA au resursele umane, economice şi militare pentru a susţine un conflict economic sau de altă natură cu aproape orice stat din lume, în timp ce alte state, care nu dispun de capacităţile sale economice, umane şi militare nu o pot face. Dacă ne referim la războiul dus de Irak în 1990 împotriva Kuweitului putem spune că statul irakian având

272

capacităţile umane, materiale şi militare necesare a trecut de la conflictul de diplomatic cu statul kuweitian unul armat cucerind , în cele din urmă teritoriu adversarului. Prin trecerea de la un tip de conflict la altul s-a modificat concret şi consistent dinamismul neînţelegerilor, antagonismelor dintre cele două state.

d) Durata variabilă a conflictelor internaţionalePractica socială arată că, de regulă, conflictele internaţionale au o durată variabilă.

Nimeni şi nimic nu poate face o estimare cât de cât exactă a duratei probabile a unui conflict. De cele mai multe ori conflictele internaţionale sunt prezente sub formă latentă timp îndelungat şi atunci când condiţiile de izbucnire a lor sunt optime ele se declanşează. Durata activă a conflictelor internaţionale este variabilă în timp. Există conflicte care durează de decenii. În acest sens, amintim conflictul arabo-israelian care durează de câteva decenii. De asemenea, conflictul armat dintre unele state ale lumii şi diferite organizaţii teroriste internaţionale are deja o „vârstă” mare. La fel, conflictul din Afghanistan durează de decenii. Aici, în timp, s-au schimbat unii actori implicaţi în conflict. Astfel, au „dispărut” trupele sovietice şi a apărut coaliţia militară internaţională în locul lor. Această schimbare nu a dus la încetarea ostilităţilor între actorii implicaţi- forţele militare ale coaliţiei internaţionale şi insurgenţii – ci continuă, parcă, şi cu mai multă intensitate şi cu apel tot mai frecvent la atragerea în executarea atacurilor teroriste a femeilor şi copiilor.

Durata conflictelor internaţionale este determinată de natura şi calitatea actorilor implicaţi, de interesele urmărite de către aceştia, de gradul de ameninţare la adresa securităţii regionale şi mondiale, de atitudinea comunităţii internaţionale. Dacă actorii implicaţi sunt potenţi, dispun de resursele umane, materiale şi militare necesare şi suficiente atunci conflictul se poate întinde pe ani mulţi. Totodată interesele ce se vor satisfăcute prin intermediul acestui conflict pot conduce la creşterea duratei lui. De asemenea, dacă comunitatea internaţională este interesată de reglementarea rapidă a conflictului atunci intervine energic şi obligă, într-o formă sau alta, părţile implicate să înceteze ostilităţile. Atitudinea activă a comunităţii internaţionale este determinată de gradul de ameninţare la adresa securităţii mondiale a conflictului respectiv.

e) Extinderea spaţiului de manifestare a conflictelor internaţionaleConflictele au, în esenţă, trei surse profunde: lupta pentru controlul resurselor;

lupta pentru controlul spaţiilor geografice; lupta pentru dominarea ideologică, etnică şi/sau naţională282. Spaţialitatea cuprinde: teritorialitatea clasică (teritorială, terestră, maritimă şi aeriană); teritorialitatea spaţială (spaţiul extraterestru); teritorialitatea virtuală (zona de intervenţie c a actorilor transnaţionali şi nu numai). Actorii transnaţionali, că operează în domeniul ideologic, politic, financiar, comercial sau umanitar, au spaţiul lor de intervenţie, care este virtual înainte de a fi, eventual, real.

ONU (actor nonstatal formal) are spaţiul mondial, care nu este limitat decât de incapacitatea sa de a-şi dezvolta propriile mijloace de intervenţie. În ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale, guvernamentale şi nonguvernamanetale, în calitatea lor de actori nonstatali formali, acestea operează global sau la nivel regional, sub control, mai mult sau mai puţin real, de ONU sau de un stat. De asemenea, circulă în lume capitaluri, mărfuri şi oameni, fizic, în mod real sau virtual, în cadrul, de exemplu, a unei globalizări

282 Denis Touret Eléments de géopolitique: Puissance, http://www.denistouret.fr/geopolitique/

273

juridice acceptate (Organizaţia Mondială a Comerţului) sau nu, sau ilegal pentru delincvenţii internaţionali.

Aceste spaţii de intervenţie sunt mai întâi virtuale, înainte de a deveni reale atunci când efectiv circulaţia există, terenul este ocupat, tranzacţia sau acţiunea a fost realizată. În acest context un rol consistent şi semnificativ joacă Internetul. Spaţiul pentru Internet este virtual mondial, el nu devine real decât în măsura în care se materializează teritorial peste tot în lume.

În opina noastră, odată cu avântul noilor tehnologii ale informaticii şi comunicaţiilor asistăm la extinderea spaţiului de derulare a conflictelor internaţionale. Astăzi, tot mai mult se vorbeşte de spaţiul virtual în care au loc tot mai multe activităţi umane. Deja se vorbeşte de ameninţări de securitate via Internet, de riscuri de naturi diverse, inclusiv economice, sociale militare şi nu numai venite în lumea reală din spaţiul virtual. Prin Internet acum se încheie afaceri dar se transmit şi ameninţări de atacuri teroriste din partea unor actori nonstatali informali (de exemplu, organizaţia teroristă Al-Qaeda). De altfel, tot mai mult se vorbeşte şi scrie despre ciber-terorism, ciber-criminalitate sau ciber-război

Aşadar vom asista, în anii ce vin, la o creştere a intensităţii şi frecvenţei confruntărilor între diferiţi actori statali, actori statali şi actori nonstatali formali şi mai ales informali în spaţiul virtual. Desigur, spaţiul real - terestru, aerian, maritim şi cosmic – nu va fi lipsit de prezenţa şi manifestarea unor conflicte internaţionale.

În săptămâna 1-5.11.2010, SUA au anunţat că ciber-comandamentul lor era operaţional283. De această dată Uniunea Europeană care conduce antrenamente în vederea pregătirii sale pentru a face faţă unui atac informatic de anvergură condusă din exterior. Europa afirmă sursa citată tocmai şi-a testat apărarea sa informatică. Ţări precum Islanda, Elveţia şi Norvegia participă la iniţiativa aceasta. Potrivit Parlamentului European, aceste atacuri succesive ţintesc în special serviciile în linie şi infrastructurile critice.

Miza operaţiei era testarea cooperării între state şi evidenţierea construirii unei protecţiei comune a reţelelor private şi publice. Fiecare trebuia să găsească mijloacele de reorientare corectă a traficului pentru ca să se evite orice pană generalizată. Acest exerciţiu a fost plasat sub patronajul agenţiei comunitare Enisa însărcinată cu securitatea reţelelor. Rolul acesteia din urmă a fost revăzut pentru a se putea organiza urmărea şi sancţionarea penală a hakerilor. În acelaşi timp, ea este însărcinată să ajute profesioniştii pentru a putea răspunde mai bine în caz de atac.

Potrivit UE, noile exerciţii de acest tip vor fi organizate în viitorul apropiat. De această dată, se aşteaptă ca NATO să se implice activ şi consistent.

f) Fluiditatea conflictelor internaţionaleCapacitatea de transformare rapidă a ansamblului componentelor conflictelor

internaţionale devine un caracter din ce în ce mai marcant al acestora. Această fluiditate redefineşte actorii - sociologie, moduri de funcţionare, obiective -, modelele lor operatorii şi dinamica generală a conflictelor noului mediu internaţional. De aceea, actorii statali trebuie să vadă dezvoltarea acestor conflicte internaţionale fluide ca pe o provocare viitoare deosebit de importantă.

283 Olivie Robillart, L'Europe s'entraîne à la cyber-guerre, http://www.clubic.com/antivirus-securite-informatique/cyberpolice/actualite-376634-europe-entraine-cyber-guerre.html

274

Caracterul fluid al conflictelor internaţionale este influenţat de actorii implicaţi, de capacitatea lor de adaptare la mediul în care se derulează şi viteza cu care ştiu să-şi flexibilizeze decizia şi tacticele de luptă împotriva adversarului, de regulă, actori nonstatali informali.

Sfârşitul brutal al cadrului bipolar ce domina analiza strategică din 1945 a deschis calea căutării de instrumente ce permit să se înţeleagă războaiele şi conflictele de astăzi. Analiza atunci s-a concentrat pe conflictele interne sau internaţionale foarte violente vizavi de civili şi punând în joc tehnologii şi armamente puţin complexe (Sierra Leone, Sudan, Columbia, Algeria)284, sau asupra perspectivei războaielor viitoare şi înalt tehnologizate, purtate sau pregătite de SUA sub numele de Revoluţia în Afacerile Militare285. 11 septembrie 2009 şi al doilea război din Irak au sugerat o deplasare a analizei: de la războiul înalt tehnologizat şi conflictele de joasă intensitate tehnologică păreau mult mai apropiate din momentul în care se confruntau actori cu mijloace şi culturi strategice diferite.

Mai mult ca niciodată, războiul se manifestă ca un fenomen complex, chiar dacă el rămâne confruntarea violentă a două voinţe care, interminabil, reinventează şi reconficgurează elemente cunoscute, sau în acest scop exploatează caracteristici până atunci minore. Aici, se propune considerarea că cheile combinatorii de astăzi ( care permit să înţeleagă mai bine logica conflictelor şi să le anticipeze) este fluiditatea lor, definită ca o capacitate de transformare rapidă şi permanentă. Conflictele au fost caracterizate întotdeauna de o anume fluiditate, dar aceasta din urmă face ca unele conflicte actuale să fie uimitoare. De aici iluzia de haos, de trecere a lumii simplu de la Est-Vest la un nou „Ev mediu” al violenţei286. Această fluiditate va fi, se pare, din ce în ce mai mult centrală în conflictele de mâine şi semnificativ influenţată de actorii statali şi nonstatali ce se pare devin, la rândul lor fluizi. Prin actori fluizi, se înţeleg actori susceptibili de a se transforma rapid, de ase adapta la mediul lor strategic modelându-l prin mutaţia lor287.

Cei mai mulţi actori strategici produc rutine conceptuale şi organizaţionale. Experienţele de război structurează aparatele de forţă, doctrinele strategice. Culturile strategice288 fasonează – fără a le determina total – comportamentele în pace şi război.

Adaptarea unui stat la mediul său strategic este adesea lent şi laborios, chiar în cazul unei voinţe politice puternice. Desigur, în cazul unei crize foarte grave – o slăbiciune nu este suficientă uneori, - în care realitatea se impune, un stat tinde să descifreze mediul

284 Vezi: M. Kaldor, New and Old Wars: Organized Violence in a Global Era, Stanford, Stanford University Press, 1999 ; P. Hassner et R. Marchal (dir.), Guerres et sociétés : État et violence après la guerre froide, Paris, Karthala, 2003.285 A. Krepinevitch, Cavalry to Computer ; the Pattern of Military Revolutions, TheNational Interest, automne 1994, n° 37 ; J. Arquilla et D. Rontfeldt (dir.), In Athena’s Camp : Preparing for Conflict in Information Age, Santa Monica (CA), AND, 1997 ; Th. K. Adams, « Future Warfare and the Decline of Human Decisionmaking », Parameters, hiver 2001-2002, p. 57-71.286 Cf. Aline Leboeuf, Les conflits fluides: concepts et scénarios, http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/IMG/pdf/0404-LEBOEUF-FR-2.pdf,p.1. 287 Vezi: Conflits en mutation, http://www.un.org/children/conflict/french/the-changing-nature-of-conflict.html288 Vezi: B. Colson, Culture stratégique, É. de Durand, Culture de Guerre, in Th. de Montbrial, J. Klein (dir.), Dictionnaire de stratégie, Paris, PUF, 2000.

275

prin obişnuinţele sale sau să încerce să le transforme pentru a-i corespunde, decât să se adapteze el însăşi. Dar ceilalţi actori nu au aceleaşi constrângeri ca statele. Reţelele ( de exemplu, jihadiste ) par să fie astăzi actorii cei mai adaptabili la mediul lor (prin divizare, recompunere, de exemplu), cele mai fluide. Transformabilitatea actorului devine o caracteristică esenţială a entităţii: identificarea unui actor unificat, omogen, stabil devine dificilă, chiar imposibilă (vezi cazul Al-Qaeda).

În această logică, slăbiciunea organizaţională şi cantitativă nu mai este sinonimă cu slăbiciunea strategică. În mod tradiţional, divizarea entităţilor strategice este analizată ca rezultând dintr-un context defavorabil (raport asimetric), care obligă la dispersie pentru a evita riscul de spargere de o putere ce poate să-şi concentreze forţa (conflicte coloniale). Astfel, „micul război” şi terorismul ar fi tacticele preferate de cei slabi faţă de cei puternici, etape intermediare ce permit să se echilibreze raporturile de forţe- confruntarea clasică înaintea închiderii conflictului (modelul luptei revoluţionare în China sau Vietnam, de exemplu).

Astăzi, acest model pare să fie inversat sau relativist. Un mic număr de indivizi şi de entităţi în reţele sau divizaţi pot cu uşurinţă scăpa d dispozitivelor militare şi poliţiei statelor, mai ales dacă sunt mobile şi se transformă rapid. Instrumentele la dispoziţia lor, dacă ei au un anume nivel de resurse financiare şi abilităţi ştiinţifice, le dă accesul la moduri de acţiune până acum rezervate doar statelor. Astfel, ei deţin instrumente de a folosi voinţa adversarului lor fără a-l învinge din punct de vedere militar.

De asemenea, statele cele mai rigide ar putea fi constrânse de mediu să se fluidizeze. Toţi actorii colectivi sunt structuri complexe, ce se pot descompune în administraţii birocratice sau grupuri de presiune. O mai mare fluiditate ar exacerba această complexitate, modificând echilibrele din fiecare entitate, descentralizându-le şi afectându-le sistemul ierarhic. De aici apariţia de noi modele de organizare militară: grupuri tactice specializate şi mobile ar pute a fi combinate şi proiectate în diferite situaţii. Astfel, ele dobândesc o serie de avantaje (dificultatea detectării lor, mobilitate sporită, rapiditate în decizie în timp real) în lupta cu reţelele informale ale unor entităţi nonstatale.

Conflictul fluid nu corespunde niciunui scenariu precis, identificabil într-o oarecare actualitate. Totuşi, ele corespund unei ameninţări reale pentru statele lumii, datorită faptului că acestea au o rigiditate structurală şi dificultăţi de a controla fluxurile financiare, umane sau de informaţii într-o lume globalizată.

Confruntate cu un mediu strategic atât de volatil, aceste state vor încerca desigur să le rigidizeze pentru a le controla, sedentarizând fluxurile, restructurând frontierele între intern şi extern (restricţii de folosire a Internetului, limitarea fluxurilor de populaţie, ameliorarea capacităţilor de informare). O altă opţiune ar putea fi un efort concertat pentru a anticipa aceste evoluţii, convertind sistemele decizionale, aparatele de forţă însăşi, în instrumente suple, adaptabile, adică fluide.

g)Interdependenţa caracteristicilor tipurilor de conflicte internaţionaleInterdependenţa se referă la relaţia de influenţă reciprocă între componentele

ansamblului caracteristicilor conflictelor internaţionale. Astfel, dacă un element al ansamblului amintit cunoaşte schimbări radicale, sau chiar mutaţii profunde, acestea din urmă, la rândul lor, produc transformări semnificative în cadrul celorlalte elemente structurale. De exemplu, schimbări esenţiale produse în comerţul internaţional sunt

276

generate de actuala criză economico-financiară. Dar, asupra conţinutului comerţului internaţional în care sunt implicaţi atât actori statali, cât şi actori nonstatali, ca entităţi distincte acţionează atât criminalitatea cât şi terorismul transfrontaliere. Acestea două pot, uneori, afecta calitatea şi volumul bunurilor şi serviciilor pe care statele lumii le oferă clienţilor săi, fie prin înăsprirea condiţiilor de trecere a frontierelor lor, fie printr-o concurenţă neloială pentru anumite produse sau servicii puse în vânzare pe căi ilicite de către organizaţii criminale sau ilegale.

Dacă privim conflictele internaţionale din perspectiva „naturii intereselor” urmărite de către actorii implicaţi în ele vom constata că între aceste tipuri de conflicte (conflicte de interese materiale tangibile şi conflicte de interese nonmateriale mai puţin tangibile) există o semnificativă interdependenţă. Aceste tipuri de conflict nu se exclud reciproc şi se suprapun într-o măsură considerabilă în practică. De exemplu, după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, conflictele între Rusia şi Ucraina au fost complexe. Cele două state noi aveau o dispută teritorială asupra peninsulei Crimeea, pe care liderul sovietic Nikita Hruşciov o transferase în anii '50 Ucrainei. în plus, etnicii ruşi care trăiau în Ucraina şi etnicii ucrainieni din Rusia au avut parte de un conflict etnic. Există diferenţe religioase între forma de creştinism ucraineană şi cea rusă. între cele două state a existat de asemenea un conflict economic asupra comerţului şi banilor după destrămarea URSS, care a dus la apariţia de noi graniţe şi monede. Aceste conflicte multiple nu au dus totuşi la utilizarea forţei militare. în 2005, opoziţia a preluat puterea în Ucraina (după ce alegerile trucate au fost reluate, ca răspuns la masivele proteste stradale ce au durat săptămâni la rând). Preşedintele rus Puţin, care organizase o campanie pentru partidul aflat la putere în Ucraina, a protestat energic, însă nu a luat cu seriozitate în considerare apelul la forţa militară. Aşadar, conflictele de interese se află la baza tuturor negocierilor internaţionale, de la cele comerciale la controlul armamentelor, însă ele devin doar uneori violente.

h)Marea varietate a formelor de existenţă şi manifestare a conflictelor internaţionale

Dacă luăm în calcul tipologia conflictelor internaţionale vom constata că aceasta prezintă o mare diversitate de forme. În acest sens, amintim că există conflicte internaţionale violente şi nonviolente. În prima categorie, putem include conflictele armate şi războaiele. În cea de a doua grupă, intră conflictele internaţionale de interese, conflictele economice, financiare, comerciale dintre state, dintre state şi actori nonstatali şi între actorii nonstatali formali (de exemplu, societăţile transnaţionale) şi actorii nonstatali informali (de exemplu, crima organizată, reţelele teroriste).

O altă clasificare se referă la conflictele comerciale289. Proliferarea spectaculară a conflictelor în relaţiile comerciale internaţionale este o consecinţă a globalizării economice. Într-adevăr, explozia schimburilor internaţionale nu poate decât să accentueze opoziţiile între statele grijulii cu protejarea intereselor lor legate de circulaţia mondială a bunurilor materiale şi imateriale. Cauzele conflictelor comerciale sunt multiple şi gestionare a lor constituie una dintre marile provocări ale deceniilor începutului secolului XXI. Cele mai multe conflicte comerciale multilaterale au la

289 Fereydoun A. KHAVAND, Les conflits commerciaux entre les Etats Unis et l’Union européenne, http://www.strategicsinternational.com/useurop.htm

277

originile lor probleme legate de accesul la piaţă, apărarea comercială şi practicile apreciate ca fiind anti-concurenţiale.

Conflictele legate de accesul la piaţă se referă la faptul că o serie de produse străine pieţelor naţionale se lovesc de obstacole de ordin tarifar (drepturi de vamă) şi nontarifar (sunt foarte numeroase). Anumite organizaţii internaţionale au evidenţiat exisetnţa amai mult de 20.000 de obstacole de ordin nontatifar290. Printre acestea cele mai frecvente sunt: restricţiile cantitative unilaterale; restricţiile voluntare de export; recursul abuziv la norme tehnice, hărţuirea administrativă.

Conflictele legate de apărarea comercială vizează măsurile ce le permite statelor sau grupărilor de state să se protejeze împotriva practicilor comerciale neloiale în vigoare în terţe ţări sau pentru a face faţă la situaţii excepţionale datorate deschiderii frontierelor. Printre măsurile de apărare comercială care declanşează cel mai mare număr de conflicte figurează salvgardarea drepturilor de anti-subvenţie şi drepturile anti-dumping.

Conflictele legate de practicile anticoncurenţiale se referă la : dumpingul monetar ; dumpingul social; dumpingul ecologic; pirateria şi contrafacerea.

Există, de asemenea, conflictele comerciale de origine geopolitică. Numeroase conflicte comerciale depăşesc sfera comercială propriu-zisă. De exemplu, războiul conductelor de ţiţei şi gaze naturale în zona caspică sau tensiunile economice legate de adoptarea legilor extrateritoriale americane sunt de origine geopolitică.

Toate aceste modalităţi de existenţă şi manifestare a conflictelor internaţionale sunt semnificativ influenţate de: calitatea şi numărul actorilor implicaţi; de fluiditatea mediului social, economic, politic, cultural, militar şi nu numai în care conflictul se manifestă sau există latent; mizele satisfacerii volens nolens a intereselor strategice ale unui actor sau altul; durata conflictului şi intensitatea confruntărilor între cei implicaţi; natura domeniului de activitate umană în care are loc conflictul.

i)Omniprezenţa conflictelor internaţionaleAceastă caracteristică a conflictelor internaţionale, în opinia noastră, se referă la

mai multe planuri de manifestare sau existenţă. Mai întâi, este vorba de faptul că, astăzi, conflictele internaţionale sunt o realitate de netăgăduit. Ele se întâlnesc tot timpul în lume. Chiar atunci când un conflict încetează, acest fapt nu face decât să diminueze oarecum numărul existent al conflictelor internaţionale la un moment dat. Apoi, conflictele internaţionale se întâlnesc în toate sectoarele de activitate umană. Astfel, există o paletă largă de conflicte internaţionale: conflicte armate; conflicte economice; conflicte etnice; conflicte politice.

În fine, conflicte internaţionale se manifestă activ sau există în formă latentă între actorii statali, între actorii statali şi actorii nonstatali şi actorii între actorii nonstatali pe toate continentele populate ale planetei. Deci vom întâlni conflicte internaţionale în acele regiuni în care se confruntă interesele opuse, divergente ale diverşilor actori ai lumii actuale.

Această caracteristică este influenţată apreciem, în egală măsură, de: tipul de conflict; câmpul de manifestare (economic, militar, politic, social, de mediu etc.); durata conflictului; numărul şi forţa economică şi militară a actorilor implicaţi; natura

290 Cf. Fereydoun A. KHAVAND, Les conflits commerciaux entre les Etats Unis et l’Union européenne, http://www.strategicsinternational.com/useurop.htm, p.1.

278

intereselor actorilor conflictului; atitudinea comunităţii internaţionale faţă de un conflict sau altul.

14.2. Principalele elemente ale analizei conflictelor14.2.1.Nevoia şi utilitatea analizei conflictelorAnaliza este o metodă de cunoaştere a realităţii. Ea constituie studiul făcut în

vederea discernerii diferitelor părţi ale unui întreg, determinării sau explicării raporturilor pe care ele le întreţin unele cu altele. Practic, ea constă în descompunerea unui întreg - eveniment, fenomen, activitate umană, organizaţie, instituţie etc. - în părţile componente cu scopul de a le cunoaşte rolul individual şi relaţiile ce se stabilesc între ele. De regulă, un întreg este alcătuit dintr-o serie de componente care se află în interacţiune unele cu celelalte şi care îndeplinesc roluri diferite şi diverse dar complementare. În acelaşi timp, este posibil ca pe durata evoluţiei întregului, în timp şi spaţiu, unele componente să fie dominante în raport cu celelalte, determinându-le maniera în care îşi îndeplinesc rolul în cadrul entităţii respective. Astfel, vom vorbi de componente cu rol determinant în evoluţia evenimentului sau fenomenului analizat dar şi de componente cu rol periferic, determinat.

Conflictul internaţional, ca fenomen complex, dinamic şi pluridimensional, poate fi cercetat prin metoda analizei. Aceasta înseamnă că orice conflict poate fi descompus în componentele sale care vor fi cercetate din diverse perspective. Aici avem în vedere diferitele tipuri de analiză ce se pot face conflictelor internaţionale şi nu numai. Prin urmare, analiza tinde să identifice slăbiciunile şi atuurile părţilor conflictului cercetat pentru a determina din aceasta centrele de gravitate. Toate componentele unei analize sunt importante, ele alcătuind un sistem deschis.

 Analiza conflictului este utilă pentru că permite: ierarhizarea diverselor conflicte cercetate; inventarierea actorilor şi identificarea motivaţiei lor graţie unei bune înţelegeri a

intereselor lor, a nevoilor şi punctelor lor de vedere asupra conflictului; identificarea efectelor unui conflict, cauzele profunde şi factorii ce dau naştere

conflictului pentru a aduce răspunsuri adecvate; evaluarea naturii relaţiilor între actori, mai ales disponibilitatea lor, capacitatea de

a negocia între ei, raporturile de forţă. Analiza conflictului atinge aceste obiective apelând la metode, tehnici şi procedee

de cercetare ştiinţifică, precum şi la o serie de instrumente291. Nici un procedeu sau practică nu este eficace în orice situaţie. De aceea analiza conflictului trebuie292:

să fie fondată pe un larg evantai de puncte de vedere ce privesc sursele conflictului;

să ajute actorii să revină asupra punctelor lor de vedere care sunt adesea puternic influenţate de emoţii, de neînţelegeri, de ipoteze, de bănuieli şi neîncredere;

să fie înţeleasă ca o fază preliminară şi să fie curăţată şi studiată atent în cursul evoluţiei procesului;

să nu fie un scop în sine, ci un element al procesului de definire a problemelor şi învăţării soluţionării/prevenirii conflitelor.

291 Vezi Anexa nr.1. Instrumente ale analizei conflictului292 Prévention, analyse et gestion de conflits en Guinée, http://portals.wi.wur.nl/files/docs/gouvernance/Tome1Guide%20animateur.doc, p.12.

279

În esenţă, analiza conflictelor are printre obiectivele urmărite prioritar şi anticiparea acestor fenomene. Necesitatea anticipării conflictelor rezidă în îndeplinirea a două obiective: informarea decidenţilor politici la timp pentru a le da libertatea acţiunii necesare prevenirii conflictului şi pregătirea forţelor armate. Deoarece mediul geostrategic internaţional a devenit foarte incert, deciziile importante trebuie să fie luate din ce în ce mai mult cu rapiditate. Alertând decidenţii, anticiparea este destinată să le semnaleze orice risc sau ameninţarea pe care ei nu o pot neglija. Reflexia efectuată de către analiştii prospectivi trebuie să furnizeze elementele necesare autorităţilor pentru a răspunde eficace emergenţei unui conflict. Anticiparea permite pregătirea din timp a acţiunilor ce se impun a fi luate mai ales pe planurile politic, diplomatic sau economic ca şi cadrul de intervenţie a forţelor armate într-un mediu instabil.

În concluzie, se poate aprecia că analiza conflictelor este o activitate foarte complexă şi delicată dar pasionantă. Aceasta, ca investigaţie ştiinţifică a realităţii, pretinde o expertiză (cunoaştere şi pricepere) şi adoptarea de comportamente adecvate (pricepere, flexibilitate, imaginaţie creativă) care trebuie să se întărească cotidian pentru a evita comiterea de erori de apreciere şi de analiză. În prevenirea şi transformarea conflictelor, orice eroare poate compromite şansele de construcţie a păcii durabile în societate.

14.2.2.Tipuri de analiză a conflictelorAnaliza conflictelor se poate face folosind diferite metode, tehnici şi procedee

specifice investigaţiei ştiinţifice. În esenţă, în acest mod se culeg, procesează şi interpretează date şi informaţii despre conflictul studiat în vederea emiterii unor sugestii pertinente privind fie evoluţia unui conflict în derulare (ceea poartă numele de conflict manifest în literatura de specialitate), fie prevenirea unui conflict latent. Din multitudinea de metode, tehnici şi procedee de analiză a conflictelor ne vom opri asupra următoarelor: analiza strategică a conflictelor; analiza conflictelor ca investigaţie ştiinţifică; analiza previzională. Alegerea noastră pleacă de la faptul că fiecare modalitate de analiză propusă a fi prezentată este reprezentativă pentru procesul de cunoaştere ştiinţifică a conflictelor manifeste şi latente.

A. Analiza strategică a conflictelorAnaliza strategică293 reprezintă procesul prin care o situaţie dată este descompusă în

diversele sale elemente şi în cursul căruia se studiază rolul jucat de aceste elemente pentru determinarea unei strategii. În acelaşi timp, analiza strategică abordează studiul unei situaţii date prin analiza următoarelor componente: forţele armate, actorii importanţi, economia, mediul geografic, politica, ştiinţa şi tehnologia, populaţia şi cultura, transporturile şi telecomunicaţiile.

Aceste componente se cer a fi văzute ca alcătuind un sistem deschis. Altfel spus, sistemul comunică continuu cu mediul înconjurător (social, economic, politic, natural) făcând un schimb de informaţii cu acesta pentru a-şi adapta flexibil activitatea la schimbările produse în realitatea în care există şi funcţionează. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că între componentele acestui sistem există relaţii de interdependenţă

293 Vezi: Alain SPOIDEN, Un centre d’analyse et de prévision, http://www.mil.be/rdc/doc/viewdoc.asp?LAN=nl&FILE... -, pp.6, 9-13.

280

reciprocă. Acestea din urmă exercită o semnificativă influenţă asupra manierei în care fiecare componentă îşi intră şi îşi îndeplineşte rolul specific ce-i revine în sistem.

a) Forţele armate. Aici este vorba de a studia în profunzime impactul global al elementelor relative la forţele armate prezente într-o regiune de conflict potenţial. Se pot cita de o manieră nonexhaustivă politica de apărare, organizarea şi funcţionarea, doctrina şi conceptele, mobilizarea şi rezerva, moralul trupelor, politica de personal, instrucţia şi antrenamentul, infrastructurile militare, industria de apărare, organizaţiile paramilitare, serviciile de informaţii militare, vectorii de război nonconvenţionali ca armele de distrugere în masă sau mijloacele de război asimetric, materialul şi echipamentul, trupele sau formaţiunile străine pe teritoriul naţional, trupele în străinătate, alianţele.

b) Actorii importanţi. Studiul acestei componente pune în evidenţă rolul actorilor principali, locali sau regionali, indivizi sau organizaţii în emergenţa unui conflict. Este vorba de studierea influenţei personalităţilor străine, civile sau militare, liderii actuali sau viitori, ai opoziţiei, grupurilor teroriste, baronii drogurilor, organizaţiile locale şi regionale, guvernamentale sau nu. Evident se au în vedere atât rolul actorilor statali, cât şi al actorilor nonstatali recunoscuţi oficial sau nu.

c) Economia. Factorii economici joacă un rol crucial în analiza strategică a unei situaţiei de conflict potenţial. Există loc să se aprofundeze diverse aspecte aşa cum sunt capacitatea de transformare a industriei civile în caz de criză, durata în care o criză poate fi susţinută, situaţia economică generală (conjunctura, recesiunea eventuală, revitalizarea), politica economică, preşurile, resursele mineralogice, colaborările şi cooperările pe plan economic, munca, agricultura, industria, serviciile. Pe plan financiar, se va acorda atenţie balanţei de plăţi, inflaţia sau deflaţia, datoriile, împrumuturile, produsul naţional brut, bugetul. În fine, sectorul terţiar este la fel de important. În acest sens, avem în vedere comerţul exterior şi interior, balanţa comercială, importurile şi exporturile, boicotul, embargoul, acordurile comerciale.

e) Mediul geografic. Această componentă joacă un rol marcant în definirea factorilor de influenţă geografică asupra situaţiei de conflict potenţial. Se va studia mai în detaliu vegetaţia, situaţia geografică (suprafaţă, formă şi frontiere), zonele geografice de interes vital, accesul la mare, zonele urbane, hidrografia, topografia, zonele strategice, rutele de apropiere, reţeaua internă, climatologie, cartografie. Dacă luăm ca exemplu, Afghanistanul, de fapt, maniera în care se desfăşoară lupta dintre trupele coaliţiei militare internaţionale şi insurgenţi o analiză pertinentă evidenţiază rolul semnificativ jucat de mediul geografic.

f) Politica. Componenta politică are un caracter particular şi, în numeroase conflicte, constituie centrul problematic. Ea trebuie studiată în acest cadru: structura politică, procesul decizional, calitatea leadershipului, stabilitatea internă şi dinamica, influenţa asupra altor naţiuni, relaţiile între leadershipul politic şi forţele armate, politica externă, politica bugetară, partidele politice, grupurile de presiune, organizaţiile clandestine, corupţia, sistemul electoral, raporturile între biserică şi stat, relaţiile internaţionale, apartenenţa la organizaţii sau uniuni internaţionale, criminalitatea, serviciile de securitate.

g) Ştiinţa şi tehnologia. Aceasta este componenta care suportă şi catalizează pe toate celelalte componente. De aceea, se cere studiată cu foarte multă atenţie influenţa elementelor următoare: cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea în general, aplicaţiile militare sau cu dublă folosinţă, transferul de tehnologie în scopuri militare, cercetarea şi

281

dezvoltarea cu scopuri industriale şi militare, programele de cercetare ştiinţifică universitară, importul de materiale sau echipamente critice, construcţia sau extensia instalaţiilor ştiinţifice, punerea în practică a instalaţiilor de securitate a anumitor structuri, protecţia infrastructurilor critice.

h)Populaţia şi cultura. Aceste două elemente sunt intim legate şi joacă un rol foarte important în studiul situaţiilor de conflict potenţial. Aici avem în vedere următoarele aspecte: demografic (rata natalităţii; rata mortalităţii, structura pe vârste şi sexe, grupurile etnice, sociale, religioase şi lingvistice, talia populaţiei, migraţia); opinia publică; sistemul de educaţie; munca în societate; bunul public; relaţiile cu autoritatea; tradiţiile culturale.

i) Transportul şi telecomunicaţiile. Ultima componentă a analizei strategice se fondează pe mijloacele de transport şi de telecomunicaţii ce există în regiunea de conflict potenţial ca şi cu exteriorul. Este vorba de studiul căilor de comunicaţie (cale ferată, reţeaua rutieră, căile hidrologice), oleoductele, gazoductele, marina comercială, traficul aerian şi maritim, posibilităţi şi vulnerabilităţi ale telecomunicaţiilor naţionale şi internaţionale, informatica, audiovizualul, media, comunicaţii satelitare.

Pentru a-şi atinge integral şi oportun scopul şi obiectivele propuse analiza strategică se impune să fie eficace şi eficientă. Analiza strategică trebuie să fie eficace, adică ea trebuie să ajungă la concluzii utile. Efectuarea unei analize doar pentru plăcerea activităţii în sine nu prezintă nici un interes. Trebuie, deci ca analiza strategică practică să fie în optica unei participări la elaborarea celei mia bune previziuni, a celui mai bun pronostic şi aceasta suficient de devreme în raport cu faza conflictului deschis astfel încât câmpul acţiunilor oferit decidenţilor să fie cel mai larg posibil. De asemenea, analiza strategică trebuie să fie eficientă, adică randamentul procesului să fie cel mai înalt posibil. Această eficientă va fi măsurată cu unul din rezultatele acestei analize. Luarea în calcul a tuturor componentelor analizei strategice tinde să maximizeze randamentul procesului. Deci este esenţial ca fiecare situaţie să fie abordată cu ajutorul instrumentelor adecvate.

B. Analiza conflictului ca investigaţie ştiinţificăÎn opinia noastră, analiza conflictelor, de orice tip, reprezintă o investigaţie

ştiinţifică a realităţii. Afirmăm aceasta având în vedere scopul şi obiectivele pe care şi le propune analiza unui conflict şi anume găsirea unor soluţii de rezolvare a sa (în cazul unui conflict manifest) şi prevenirea izbucnirii sale (în cazul conflictului latent). Practic, analistul caută să afle care au fost cauzele (declarate şi cele reale), actorii conflictului şi obiectivele acestora, resursele umane, economice, materiale, politice sau militare „consumate”, întinderea conflictului (local, regional, internaţional), atitudinea comunităţii internaţionale faţă de conflict, consecinţele existenţei, extinderii sau continuării conflictului. Aceste obiective urmărite, prin efectuarea analizei conflictelor, fac ca aceasta să poată fi asimilată investigaţiei ştiinţifice a realităţii. În plus, analiza conflictelor se finalizează cu concluzii şi propuneri care privesc îndeosebi soluţiile posibile ce se pot lua pentru a se ajunge la încetarea lor, cu implicarea activă şi responsabilă a actorilor săi.

Dacă admitem că procesul analizei conflictelor este asemenea oricărei cercetări ştiinţifice a diferitelor evenimente, fapte, fenomene, procese sociale şi nu numai atunci în conceperea, organizarea şi desfăşurarea sa se parcurg obligatoriu următoarele etape: 1) pregătirea analizei conflictului; 2) desfăşurarea activităţii de culegere a datelor şi informaţiilor despre conflictul cercetat; 3) procesarea datelor şi informaţiilor culese; 4)

282

valorificarea concluziilor analizei conflictului. La rândul său fiecare etapă se divide într-un număr diferit de sub-etape.

Etapa I: Pregătirea analizei conflictului. Aceasta parcurge următoarele sub-etape: 1. Stabilirea tipului de conflict cercetat. Conflictul de analizat este fie ales de

analist, fie este o comandă socială. 2. Alcătuirea echipei de analiză. În afara componenţei echipei de cercetare, acum se

stabilesc şi distribuie sarcinile celor implicaţi în studiul conflictului. Echipa este formată din: cercetători, informaticieni, statisticieni. Se stabilesc sarcinile pentru fiecare participant la investigaţie (statut şi

rol).3.Logistică şi finanţe. La fel, ca oricare activitate umană şi analiza conflictului

pentru a-şi atinge scopurile şi obiectivele propuse trebuie să dispună de o anume logistică şi finanţare. De aceea, în cadrul acestei sub-etape se stabileşte necesarul de materiale şi fonduri financiare pentru efectuarea documentării analiştilor şi nu numai.

4. Calendarul activităţii. Această sub-etapă include următoarele aspecte: Estimarea duratei totale a analizei; Planificarea activităţilor pe etape; Planificarea activităţii fiecărui membru al echipei de analişti.

5. Instruirea echipei de analişti. Beneficiarul analizei conflictului îşi prezintă pretenţiile privind rezultatele respectivei activităţi. Cu alte cuvinte, acesta spune ce doreşte să primească de la echipa de analişti la încheierea activităţii.

6. Formularea ipotezelor de la care se pleacă în analiza conflictului. În această sub-etapă a analizei trebuie explicat scopul acesteia, precum şi rezultatele ce se prevăd a fi obţinute. Aşa cum se cunoaşte, ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale dintre componentele analizei şi atingerea scopului propus de analişti, într-o formă ce permite verificarea empirică. Altfel spus, ipoteza este explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confirmată sau infirmată parţial sau total.

Ipotezele sunt elaborate cu ajutorul datelor secundare existente. Ele permit să se precizeze informaţia necesară şi astfel se orientează analiza. În absenţa ipotezelor explicite, culegerea de date poate să producă o mare masă de informaţii puţin utilizabile.

Pornind de la experienţa anterioară şi de la studiul literaturii de specialitate, analistul stabileşte anumite legături între componentele conflictului, legături care urmează a fi demonstrate prin analiza pe care o întreprinde.

7. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de culegere a datelor. Analistul în investigarea conflictelor foloseşte atât metode cantitative cât şi metode calitative.

De regulă, pentru a folosi metodele cantitative, se pun trei condiţii. Mai întâi, trebuie să existe elemente de informaţie din trecut. Apoi, este necesar ca această informaţie să poată fi cuantificată ca date. În fine, analiştii să poată emite ipoteze despre cum schemele din trecut vor continua în viitor. Aceasta din urmă condiţie este „ipoteza de constanţă”. În viaţa de zi cu zi, avem tendinţa de a crede că singura constantă este schimbarea. Totuşi, vedem că nimic nu rămâne neschimbat ci că istoria se repetă. Utilizarea metodei adecvate permite adesea de a decela relaţia între factorul de prevedere şi timpul însăşi. Aceasta permite efectuarea de previziuni cu un anumit grad de precizie.

Principala tehnică cantitativă este analiza fondată de Thomas Bayes (preot şi matematician englez, 1702-1761)294. Teoria acestuia afirmă că este posibil pentru un

294 Thomas Bayes, http://www.worldlingo.com/ma/enwiki/fr/Thomas_Bayes

283

expert într-un domeniu evaluat să determine de o manieră cifrică probabilitatea subiectivă ca evenimentul să se producă. Folosirea probabilităţilor subiective ale lui T. Bayes permite încorporarea în procesul analitic, de o manieră formală şi vizibilă, a numeroase criterii subiective şi obiective ca şi variabile pe care decidentul le are în vedere modul prealabil informal şi fără vizibilitate. Asocierea unui coeficient de probabilitate, ce poate să se situeze pe o scară de la 1 la 10 de exemplu, fiecărei componente a unei decizii raţionale a obiectivului sau a evenimentului. Probabilităţile subiective rezumă experienţa, cunoaşterea materiei şi judecata diverşilor experţi desemnaţi în raport cu criteriile stabilite. Analistul poate atunci să prezinte un punct de vedere clar decidentului.

Metodele calitative nu impun acelaşi tip de date ca metodele cantitative. Elementele ce intră în proces depind de metoda specifică utilizată şi sunt produsul gândirii intuitive, al judecăţii şi cunoştinţelor acumulate. Aceste metode îşi urmează caracterul lor exploratoriu sau normativ. Metodele exploratorii aşa cum ar fi metoda Delphi, analogiile şi morfologiile, demarează în trecut şi prezent şi se proiectează spre viitor de o manieră euristică295.

Analistul foloseşte o metodă sau alta în cursul căreia descoperă şi înţelege parcurgând date şi informaţii multiple pentru a găsi soluţii sau răspunsuri la problemele cercetate. Metodele normative, cum sunt matricea de decizie, arborii de pertinenţă şi analiza de sisteme, demarează în viitor determinând obiectivele şi scopurile ce vin, apoi lucrează în regresie pentru a verifica dacă pot fi atinse, date fiind constrângerile, resursele şi tehnologiile posibile. Printre metodele calitative de analiză a conflictelor amintim296: metoda Delphi297; metode de previziune prin analogie298; metoda bazată pe indicatori; metoda analizei documentare, realizată prin tehnica analizei conţinutului.

Etapa a II-a: Desfăşurarea activităţii de culegere a datelor şi informaţiilor despre conflictul cercetat

Aceasta constă în culegerea datelor despre conflictul analizat prin metodele şi tehnicile stabilite anterior. În opinia noastră, în această etapă, fundamentală este metoda analizei documentare, realizată prin tehnica analizei conţinutului documentelor studiate299.

În sens foarte larg, orice decodare a oricărui tip de mesaj reprezintă o analiză de conţinut. Practic, analiza conţinutului reprezintă o modalitate cantitativ-calitativă de studiere a comunicării, dar nu numai a conţinutului manifest al acesteia, ci şi a celui latent. Desigur, se mai pot folosi şi alte tehnici şi procedee de culegere a datelor şi informaţiilor despre conflictul cercetat. În acest sens, amintim: tabelele cu date statistice referitoare la conflictul analizat; calculul unor coeficienţi de corelaţie între datele privind starea actuală şi tendinţele de evoluţie ale conflictului; metode grafice de reprezentare a evoluţiei, în timp şi spaţiu, a conflictului studiat.

Etapa a III-a: Procesarea datelor şi informaţiilor culese

295 La méthode des schémas heuristiques, http://clementboye.wordpress.com/2007/11/24/schemas-heuristiques/296 Aceste metode vor fi prezentate în subcapitolul 2.3. Analiza previzională (N.A.)297Vezi: Prof. Sébastien Brunet, La méthode Delphi, http://spiral-ulg.be/cours/methodologie_qualitative_08_09/Delphi.pdf298Méthodes de prévision, http://www.logistiqueconseil.org/Articles/Logistique/Previsions-ventes-consommations.htm299 Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare sociologică, http:// www.referat.ro-TehniciDeCercetareSociologicab282f, pp.197-233.

284

În această etapă, analistul efectuează două operaţiuni: prelucrarea datelor culese despre conflictul cercetat şi apoi interpretarea lor. În acest scop, se pot folosi grafice şi diferiţi indicatori statistici pentru a reda informaţiile ce vizează conflictul cercetat.

Etapa a IV-a: Valorificarea concluziilor analizei conflictului. Aici două sunt obiectivele analistului: să găsească soluţii pentru încetarea

conflictului cercetat. Aceasta în ipoteza că se face analiza unui conflict aflat în derulare; emiterea unor previziuni privind posibilitatea izbucnirii unui conflict sau tendinţele de evoluţie a unui conflict aflat în derulare.

În ambele cazuri, el întocmeşte un material coerent despre conflictul studiat ţinând seama de următoarele repere: tipul de conflict cercetat; scopul şi obiectivele avute în atenţie; metodele, tehnicile şi procedeele de culegere, prelucrare şi interpretare a informaţiilor adunate; ipoteza de la care a pornit studiul; durata efectuării cercetării conflictului; componenţa echipei de analiză; calendarul activităţii; principalele constatări; verificarea ipotezei; concluzii şi sugestii pentru beneficiarul analizei.

C. Analiza previzionalăPreviziunile reprezintă procesul de evaluare în situaţii necunoscute300. Ele pot să se

raporteze la evaluarea de serii cronologice de date despre fenomenul cercetat. În realizarea previziunilor şi predicţiilor se folosesc: metode de serie cronologică (media mobilă, extrapolarea, previziunea lineară, evaluarea tendinţei, curba de creştere); metode cauzale ( analiza de regresie, media mobilă auto-regresivă, media mobilă integrată auto-regresivă); metode de apreciere (ancheta Delphi, metoda scenariilor, metoda previziunii prin analogie; metoda simulării). Înţelegerea corectă a diferitelor metode şi tehnici de analiză previzională este legată de definirea unor termeni cum sunt următorii:

a) Previziunea. Aceasta poate fi definită ca o declaraţie relativă la o stare viitoare, fruct al unui raţionament analitic efectuat de autorul previziunii şi expuse destinatarului pentru a permite acestuia să întreprindă acţiuni în consecinţă. Previziunea este reproductibilă prin intermediul unui sistem logic. Ea diferă de o opinie, de o profeţie sau de o speculaţie prin aceea că ea se întemeiază pe un fascicul de relaţii, date şi ipoteze. Raţionamentul procură rezultate relativ solide şi independente analistului.

b) Predicţia. Aceasta este bazată pe un motiv pe care autorul său nu-l face public. Prin modul său de fundamentare, predicţia se distinge net de previziune. Totodată, predicţia implică o mare încredere din partea destinatarului în cuvintele, acţiunile sau recomandările celui care prezice.

c) Alerta precoce. Aceasta este activitatea de „culegere sistematică şi analiză a informaţiei pe regiuni în criză şi a cărei vocaţie este: a) de a anticipa procesul de escaladă în intensitate a conflictului, b) de a dezvolta răspunsuri strategice la aceste crize; c) de a prezenta acţiuni ale actorilor vizaţi pentru a facilita luarea deciziei”301. Din definiţia dată rezultă că alerta precoce cuprinde simultan culegerea informaţiilor necesare şi suficiente, analiza, evaluarea strategică şi difuziunea acestor informaţii ca şi structura instituţională capabilă să suporte un asemenea proces. În esenţă, un sistem de alertă precoce eficace serveşte la darea unui dublu avertisment: mai întâi, anunţul privind o eventuală declanşare a unui conflict şi, apoi, eventualul impact negativ asupra intereselor altor ţări sau ale comunităţii internaţionale, în caz de intervenţie ineficace.

300 Prévisions, http://www.worldlingo.com/ma/enwiki/fr/Forecasting301 Lexique, http://www.operationspaix.net/Alerte-precoce

285

Metoda de analiză previzională vizează în principal studierea conflictelor latente. Astfel de situaţii se întâlnesc sau se produc destul de des în lumea de astăzi. De aceea, este necesar să se anticipeze conflictele internaţionale pentru a preveni la timp decidenţii şi să se treacă la pregătirea adecvată a forţelor armate. Pentru a face aceasta, este indispensabil să se efectueze o analiză aprofundată a regiunilor sau a fenomenelor susceptibile de a genera conflicte. Aceasta trebuie să se facă de o manieră riguroasă, pe de o parte, şi toate componentele analizei strategice trebuie să fie abordate în detaliu pentru a o rentabiliza la maximum, pe de altă parte. Această analiză previzională nu are sens decât dacă ea serveşte fundamentării prevenirii conflictelor. Diverse metode de previziune există. Cele mai multe dintre ele au fost dezvoltate în domeniul ştiinţelor şi tehnologiilor. Ele sunt atât de tip cantitativ, cât şi calitativ. Dintre metodele folosite în analiza previzională, în continuare vom prezenta pe următoarele:

a). Ancheta Delphi302

Aceasta este o metodă de previziune sistematică şi interactivă care se bazează pe aprecierile formulate de către experţi independenţi. Aceştia din urmă aleşi cu grijă răspund la chestionare în două sau mai multe runde. După fiecare rundă, analistul oferă tuturor experţilor un rezumat anonim al previziunilor efectuate de aceştia dar şi motivele pe care s-au fondat judecăţile lor. Astfel, participanţii la anchetă sunt încurajaţi să-şi actualizeze primele răspunsuri corelându-le cu cele ale celorlalţi membri ai grupului de experţi. Se crede că în timpul acestui proces gama de răspunsuri se va diminua şi grupul va converge spre răspunsul „corect”. În concluzie, procesul este oprit conform unui criteriu predefinit (de exemplu, numărul de runde, atingerea consensului, stabilitatea rezultatelor) şi media sau mediana punctelor rundelor finale determină rezultatele.

În esenţă, această metodă este bazată pe ipoteza că judecăţile de grup sunt mai valide decât ale judecătorilor individuali diferiţi. Ancheta Delphi a fost dezvoltată la debutul Războiului Rece pentru a prevedea impactul tehnologiei asupra războiului.

Caracteristicile următoare principale ale anchetei Delphi ajută participanţii să se concentreze pe chestiunile actuale şi o deosebeşte de alte metode:

- structurarea scurgerii de informaţie. Contribuţiile iniţiale ale experţilor sunt adunate sub forma răspunsurilor şi a comentariilor la aceste răspunsuri. Şeful grupului de analişti conduce interacţiunile între participanţi interpretând şi analizând informaţiile, pe de o parte, şi filtrându-le conţinutul prin eliminarea datelor nonpertinente, pe de altă parte;

- reacţia constantă. Participanţii îşi prezintă propriile previziuni şi primesc atât răspunsurilor celorlalţi, cât şi observaţiile lor asupra progresului anchetei în ansamblu;

- anonimatul participanţilor. De obicei, în cadrul acestei anchete se păstrează anonimatul participanţilor. Identitatea lor nu este dezvăluită decât la finalul anchetei, după întocmirea raportului de cercetare. Astfel, se elimină influenţa pe care o pot exercita personalitatea şi autoritatea unora dintre experţi asupra celorlalţi participanţi. De asemenea, se reduce la minimum „efectul de halo” sau „efectul de mişcare”, fiecare putându-şi exprima liber opiniile, încurajându-se astfel critica deschisă;

302 Vezi: Prof. Sébastien Brunet, La méthode Delphi, http://spiral-ulg.be/cours/methodologie_qualitative_08_09/Delphi.pdf

286

- rolul persoanei de coordonare a anchetei. Acesta constă în facilitarea derulării optime a anchetei. Astfel, această persoană trimite chestionarele experţilor, examinează răspunsurile primite, face rezumatul opiniilor şi observaţiilor participanţilor şi le trimite fiecăruia în parte. De asemenea, coordonatorul anchetei analizează răspunsurile primite de la experţi, identifică punctele comune şi contradicţiile. Dacă consensul nu este atins, procesul continuă prin teză şi antiteză, lucrându-se gradual la sinteză până consensul este realizat.

Iniţial metoda a fost aplicată în domeniul previziunilor în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Ulterior, metoda s-a extins şi la alte sectoare de activitate umană.

b) Metoda de previziune prin analogie Această metodă303 încearcă să găsească analogii între elementul prevederii şi un

eveniment istoric oarecare sau un proces fizic sau biologic cunoscut. Pentru ca analogia să fie valabilă, evenimentul de origine formează o bază pentru previziunea dezvoltării viitoare. Analogia istorică este bine cunoscută. Analistul foloseşte analogia în mod deliberat şi conştient. El examinează situaţia model şi situaţia de prevăzut în meniul detaliat pentru a determina în ce măsură analogia între ele este valabilă. Această metodă elimină în mare parte subiectivitatea metodelor intuitive şi consensuale de prevedere.

Metoda bazată pe indicatori este folosită în previziune. Un indicator este o observaţie sau un eveniment prevestitor care sugerează o modificare în cursul unei dezvoltări viitoare. De exemplu, previziunea în domeniul tehnologiei trebuie să ţină seama de situaţia indicatorilor următori: cheltuielile pentru investiţii, schimbarea de orientare a resurselor, recunoaşterea deficienţelor de sistem, acordurile internaţionale asociate acestei tehnologii.

c) Metoda scenariilorAceasta este o metodă de analiză a evenimentelor viitoare posibile considerându-se

rezultatele posibile alternative (scenarii)304. Analiza este concepută pentru a permite luarea deciziei ameliorate ţinând seama de rezultatele scenariilor derulate şi de implicaţiile lor. De exemplu, în ştiinţele economice şi finanţe, o instituţie financiară ar putea să încerce să prevadă numeroase scenarii posibile pentru economie (de pildă, creşterea rapidă, creştere moderată, creştere lentă) şi ar putea, în acelaşi timp, să încerce să prevadă schimbările din piaţa financiară pentru fiecare scenariu în parte. În final, analistul va fi în măsură să iniţieze acţiuni şi activităţi economice şi financiare care vor avea efectele scontate.

În politică sau geopolitică, analiza scenariului implică modelarea căilor alternative posibile ale unui mediu social sau politic şi probabilitate a riscurilor diplomatice şi de război. De exemplu, în războiul din Irak, Pentagonul a trebuit să-şi modeleze posibilităţile alternative pentru situaţia de război, pe de o parte, şi au trebuit să-şi plaseze materialul şi trupele în consecinţă, pe de altă parte. Dificultatea unei asemenea previziuni este accentuată în acest caz de faptul că Pentagonul nu a prevăzut anarhia şi insecuritatea situaţiei de după război, şi nici ostilitatea arătată forţelor de ocupaţie.

În aplicarea acestei metode un loc important îl ocupă planificarea sa care este o alternativă la abordările standard ale planificării strategice ce se bazează pe extrapolarea

303Méthodes de prévision, http://www.logistiqueconseil.org/Articles/Logistique/Previsions-ventes-consommations.htm304 Vezi: Anexa nr.3. Metoda Mactor

287

trecutului. Deşi foloseşte informaţia din diverse domenii (demografie, geografie, militar, politic şi industrie), planificarea începe de la premisa că nu există nici un fapt cunoscut asupra viitorului. Scopul său este să traseze cât mai larg posibil „viitorul spaţiu”, universul oricărui viitor alternativ plauzibil; pentru a diviza acest spaţiu mutual exclusiv, colectiv în „sectoare aprofundate”; şi analizând aceşti „viitori alternativi”, pentru a oferi planificatorilor detecţia precoce a celei mai largi posibile alegeri de viitoare ocazii şi provocări potenţiale.

Există mai multe tipuri de planificări a scenariului305: modelele cantitative; scenarii „probabilitate scăzută”; joc de război (scenarii interactive); scenarii operaţionale; scenarii normative; scenarii strategice de gestiune (sau viitor alternativ). În continuare, vom prezenta succint: „jocul de război” (scenarii interactive); „jocul cu sumă zero” (scenarii militare”

-„Joc de război” (scenarii interactive)Această versiune de planificare a scenariului desemnează în general sub numele de

„joc de război” sau simplu, „joc”. Sub forma sa cea mai pură, jocul nu descrie doar un viitor potenţial ci el face şi regulile de interacţiune printre variabile alese sau actorii care ajută la formarea viitorului. Jocurile tind la a fi puternic „acţiune orientată”. Există două părţi sau adversari ( ce joacă adesea în camere separate), acolo sunt arbitri care modelează jocul, şi ambele urmează o regulă care plasează condiţiile iniţiale ale jocului – scenariului – şi evenimentele neprevăzute care sunt prezentate jucătorilor în întreg jocul. Comunităţile de militari şi de intelligence tind să folosească jocul din ce în ce mai mult decât mediul de afaceri.

Un joc este în general bazat pe o descriere a unui viitor posibil. Scenariile de joc sunt apărute doar de câţiva ani şi sunt folosite pentru a examina un ansamblu strategic, operaţional sau tactic restrâns de chestiuni. Această metodă se aplică în multe domenii de activitate, de la cel militar la cel economic sau financiar.

- Jocul cu sumă zero (scenarii militare)Organismele strategice de intelligence militar construiesc scenarii. Metodele şi

organismele sunt aproape identice, cu excepţia că planificarea scenariului este aplicată la o mai mare varietate de probleme decât problemele pur militare şi politice.

Cum în intelligence-ul militar, provocarea cea mai mare a planificării scenariului este să se descopere nevoile reale ale persoanelor ce definesc politica, mai ales când persoanele ce definesc politica pot ele însele să cunoască ceea ce ele trebuie să ştie, sau nu pot şti să descrie informaţia pe care ele o vor în realitate.

Planificarea scenariilor militare parcurge etapele următoare: 1. stabilirea problemei principale căreia i se răspunde prin analiză. Făcând aceasta

este posibil să se evalueze dacă planificarea scenariului este sau nu preferabilă altor metode. Dacă problema este bazată pe mici schimbări sau un foarte mic număr de elemente, alte metode mult mai formalizate pot fi folosite.

2. definirea perioadei şi a întinderii analizei. Se ia în calcul cu ce rapiditate schimbările s-au produs în trecut şi se încearcă să se evalueze în ce grad este posibil de prevăzut tendinţele comune în domeniul cercetat. De exemplu, în demografie perioada luată în calcul este de la cinci la zece ani.

305 Prévisions, http://www.worldlingo.com/ma/enwiki/fr/Forecasting

288

3. tendinţele şi forţele principale ale acestora în industrie, economie, politică, tehnologie şi nu numai. De regulă, se evaluează în ce măsură aceste tendinţe vor afecta chestiunea supusă cercetării. Se descrie această tendinţă, cum şi în ce fel va afecta conflictul internaţional analizat, de exemplu.

4. incertitudinile principale de aflat. Trasarea forţelor ce au influenţă asupra obiectului analizei (de exemplu, un conflict internaţional armat) se face prin evaluarea acestor forţe pe o scală previzibilă (de la important la importanţă incertă). Forţele de antrenare care sunt apreciat ca fără importanţă sunt eliminate. Forţele de antrenare care sunt relativ previzibile pot fi incluse în orice scenariu, astfel că scenariile nu ar trebui să se bazeze pe acestea din urmă. Aceasta lasă pentru lucru un anumit număr de forţe de antrenare importante şi imprevizibile.

5. verificarea posibilităţii de a grupa forţele legate şi dacă este posibil, strângerea forţelor în două cele mai importante.

6. identificarea extremităţilor rezultatelor posibile ale forţelor de antrenare şi examinarea dimensiunilor pentru a asigura uniformitatea şi plauzibilitatea. Trei puncte cheie ar trebui evaluate: tranşa de timp (se urmăreşte dacă tendinţele sunt aici compatibile); uniformitate internă (forţele descriu incertitudinile care pot construi scenarii probabile); împotriva depozitarilor.

7. definirea scenariilor, trasarea lor pe o grilă dacă este posibil. De obicei, se construiesc 2-4 scenarii. Ele sunt analizate şi se desprind concluzii utile procesului de decizie.

8. scrierea scenariilor. Se relatează ceea ce s-a produs şi care sunt raţiunile pentru situaţia propusă. Se pune câte un nume fiecărui scenariu.

9. evaluarea scenariilor. Se verifică dacă ele servesc scopului propus de analiză. 10. identificarea nevoilor de cercetare. Acum, se caută să se stabilească ce informaţii

sunt necesare şi suficiente pentru elaborarea unui scenariu. 11. dezvoltarea metodelor cantitative. Dacă este posibil se vor folosi modele pentru a

ajuta la măsurarea consecinţelor diferitelor scenarii. 12. convergenţa spre scenarii de decizie. Se parcurg etapele de mai sus într-un

proces iterativ până la atingerea scenariilor care adresează chestiuni fundamentale căreia trebuie să-i facă faţă actorii implicaţi în activitatea analizată.

d). Metoda modelelor Plecând de la metodele306 de previziune din domeniul ştiinţelor şi tehnologiilor s-au

adaptat şi dezvoltat aceste metode şi la alte sectoare de activitate umană, printre care şi cel al previziunii conflictelor. În acest sens, amintim metodele de pronostic care se divid în307: modelul semnal în care se folosesc toate felurile de semne prevestitoare; modelul scenariu în care probabilitatea diferitelor dezvoltări viitoare este studiată prin intermediul unei construcţii teoretice ce simulează o situaţie conflictuală sau alta; modelul valoare adăugată care percepe violenţa ca pe o consecinţă a prezenţei sau absenţei unei serii de circumstanţe obiective sau subiective în contextul conflictual; modelul intervenţiei ratate care examinează ceea ce ar fi trebuit să facă şi în ce moment al conflictului pentru a evita declanşarea şi a favoriza dezescalada. Cele mai multe eforturi relative la previziune se

306 Vezi: Anexa nr.2. Modelul GECRI307 Alain SPOIDEN, Un centre d’analyse et de prévision, http://www.mil.be/rdc/doc/viewdoc.asp?LAN=nl&FILE, p.11.

289

concentrează pe previziunea ameninţărilor eventuale sau de explozie a violenţei. Invers nu se acordă decât puţină atenţie previziunii circumstanţelor favorabile pentru a interveni de o manieră constructivă.

Modelul semnalModelul semnal folosit de NATO întrebuinţează o metodă bazată pe indicatori.

Atunci când o criză se dezvoltă, multe semne vor fi vizibile şi evenimente vor apare ce pot fi identificate ca indicatori. Desigur, aceşti indicatori sunt importanţi pentru a urmări o situaţie, dar singura folosire a unui proces analitic riguros de către analist ar putea facilita reflecţia sa în profunzime şi îi permite să producă liste de indicatori critici.

Analiza bazată pe indicatori pretinde luarea în calcul a tuturor evenimentelor ce pot să dea indicii în ceea ce privesc riscurile potenţiale sau ameninţări în timp de criză. Situaţiile evoluează printr-o serie de evenimente.

O listă de tipuri de indicatori ce ar trebui să fie luaţi în consideraţie este reluată într-un repertoriu de indicatori generici. Judecata analitică va fi un factor determinant pentru a diferenţia care dintre aceşti indicatori sunt critici într-o situaţie particulară. Într-o analiză a unui conflict se au în vedere: indicatorii politici ce pot sugera ce politici de confruntare sau destabilizatoare sunt duse; indicatorii militari ce pot lăsa să se creadă că măsuri militare sunt luate şi care ar putea să crească semnificativ capacitatea de conducere a operaţiilor militare; indicatorii economici ce pot arăta prezenţa activităţilor economice putând să crească sau să amelioreze capacităţile naţionale sau să denote o situaţie internă ce se deteriorează; indicatorii sociali ce pot sugera că evenimente se petrec care pot duce la o instabilitate internă; indicatorii transnaţionali ce se referă la activităţi ce nu sunt legate de frontierele internaţionale, ca terorismul, criminalitatea internaţională, operaţii de informare, proliferarea armamentului, probleme de mediu, catastrofe naturale sau crize umanitare.

14.2.3.Componentele analizei conflictelorAnaliza conflictelor, ca activitate umană realizată ca investigaţie ştiinţifică,

presupune existenţa unui ansamblu coerent de componente. Acestea din urmă, în opinia noastră sunt:

1) tipul de conflict analizat. Se cunoaşte că există o multitudine de tipuri de conflict, distinse unele de altele în conformitate cu un criteriu sau altul308. Astfel, se disting: conflicte de interese; conflicte armate; conflicte locale, conflicte regionale, conflicte internaţionale. Stabilirea tipului de conflict supus analizei influenţează consistent alegerea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de investigaţie ştiinţifică a acestuia;

2) scopul şi obiectivele vizate de analiza conflictului. De regulă, se disting două tipuri de scopuri şi anume: scop teoretic; scop practic. În primul caz se urmăreşte dezvoltarea şi completarea datelor şi informaţiilor necesare descrierii şi înţelegerii conflictului supus cercetării. Finalul unei asemenea analize îl poate constitui un studiu teoretic, o comunicare pentru o sesiune ştiinţifică, un articol pentru o revistă de specialitate. În cel de-al doilea caz, este vorba de găsirea unei soluţii de ieşire din conflictul analizat, adică de încetare a sa. De asemenea, poate fi vorba

308 Luc Reydams, A la guerre comme a` la guerre: patterns of armed conflict, humanitarian law responses and new challenges, http://www.icrc.org/Web/eng/siteeng0.nsf/htmlall/review-864-p729/$File/irrc_864_Reydams.pdf

290

de furnizarea de sugestii pertinente asupra unui conflict latent decidenţilor pentru ca aceştia să întreprindă măsuri adecvate de prevenire a izbucnirii sale.

La rândul lor, obiectivele vizate sunt în strânsă legătură cu scopul urmărit prin analiza unui tip sau altul de conflict. De regulă, se caută evidenţierea următoarelor aspecte: identificarea motivelor şi a mizelor conflictelor; stabilirea actorilor implicaţi direct şi indirect în conflict; determinarea arie de răspândire a conflictului; stabilirea consecinţelor diferite ale conflictului asupra mediului de securitate regional sau internaţional; identificarea căilor posibile de încetare a conflictului sau evitarea izbucnirii acestuia (în cazul unui conflict latent).

3) enunţarea ipotezei pe care se va fonda analiza conflictului. Analiza conflictului, ca demers ştiinţific de cunoaşterea realităţii, este semnificativ orientată, întemeiată şi organizată de ipoteza stabilită pentru respectiva investigaţie ştiinţifică. Există ipoteze cu un grad înalt de generalitate, ipoteze cu un grad mediu de generalitate şi ipoteze de lucru (au un grad redus de generalitate).

4) constituirea echipei de lucru. De regulă, aceasta cuprinde analişti politici şi/sau militari, economişti, sociologi, informaticieni şi nu numai. Mărimea şi compunerea echipei de lucru este în funcţie de scopul şi obiectivele analizei, precum şi de timpul avut la dispoziţie pentru cercetare.

5) alegerea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de culegere, prelucrare şi interpretare a datelor culese despre conflictul cercetat. Echipa de lucru alege acele metode, tehnici şi procedee de cercetare ştiinţifică în deplin consens cu: scopul şi obiectivele vizate; timpul la dispoziţie; structura echipei de lucru; resursele materiale şi financiare disponibile; accesul la sursele de informare necesare şi suficiente.

6) realizarea „raportului de cercetare” ca finalitate a analizei conflictului vizat. Acest document obligatoriu va avea următoarele părţi: introducere (se explică scopul şi obiectivele urmărite, metodele, tehnicile şi procedeele utilizate); cuprins (descrie conflictul cercetat – cauze, mize, actori, întindere – în timp şi spaţiu, consecinţe); concluzii (rezultatele principale ale investigaţiei, importanţa lor pentru decidenţi); propuneri (măsuri posibil de luat de decidenţi/beneficiarul analizei conflictului pentru încheierea/încetarea conflictului manifest sau propuneri vizând prevenirea izbucnirii unui conflict latent).

7) forme de valorificare a rezultatelor analizei conflictului. În opinia noastră, aici pot exista următoarele forme de valorificare a rezultatelor analizei unui conflict: text coerent cu propuneri de măsuri pertinente pentru factorii de decizie abilitaţi să acţioneze în direcţia încetării sau prevenirii unui conflict; articol pentru o revistă de specialitate; material pentru o sesiune de comunicări ştiinţifice; capitol într-o lucrare de specialitate; publicarea unei lucrări de specialitate; material util pentru susţinerea unui curs universitar.

În opinia noastră, componentele prezentate alcătuiesc un sistem deschis. Aceasta înseamnă că: mai întâi, există un schimb continuu de informaţii între acest sistem şi mediul înconjurător; apoi, aceste componente se află în relaţii de interdependenţă mutuală; în fine, fiecare componentă exercită o influenţă mai mare sau mai mică asupra celorlalte componente.

În concluzie, conceperea, organizarea şi desfăşurarea analizei conflictului, ca şi valorificarea rezultatelor acesteia depind de o multitudine de factori umani, materiali,

291

politici, sociali, economic sau militari. Dar constanta sa, apreciem că o reprezintă considerarea analizei oricărui tip de conflict ca fiind, de fapt, o investigaţie ştiinţifică a realităţii cotidiene şi evoluţiilor, în timp şi spaţiu, a acesteia.

292