curs materii prime vegetale partea i tppa anul ii muste sevastita

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂSECŢIA TPPA

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

SEVASTIŢA MUSTE

MATERII PRIME VEGETALE

Vol. I

CLUJ-NAPOCA

1

2005-2C U P R I N S

INTRODUCERE..............................................................…. 5

Cap.1. GENERALITĂŢI………………………………………….. 51.1. Modul de folosinţă a terenului şi structura principalelor

culturi agricole în România……………………………. 61.2. Căi de sporire a producţie la culturile de câmp………... 61.3. Factorii principali care condiţionează producţia şi calitatea la

culturile de câmp…………………………... 61.3.1. Factorii ecologici, zonarea ecologică a plantelor.. 71.3.2. Zonele producţiei agricole vegetale în România... 91.3.3. Factorii biologici (soiul, hibridul)…………….... 10

Cap.2. CEREALE………………………………………………….. 122.1. 2.1. Importanţă…………………………………….. 12

2.1.1. Compoziţia chimică……………………………… 122.1.2. Particularităţi biologice ale cerealelor............... 14

2.2. Grâu……………………………………………………. 162.2.1. Importanţă............................................................. 162.2.2. Compoziţie chimică…………………………… 17 2.2.3. Răspândire……………………………………… 182.2.4..Sistematică, soiuri ……………………………… 182.2.5. Particularităţi biologice…………………………. 192.2.6. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii bobului…………………………………………………

21

2.2.7. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii grâului…………………………………………………

22

2.3. Secara……………………………..…………………… 232.3.1.Importantă……………………………………………….

23

2.3.2.Compoziţie chimică……………………………... 23

2.3.3. Răspândire…………………………………….. 232.3.4. Sistematică.Origine. Soiuri…………………… 232.3.5. Particularităţi biologice………………………… 232.3.6. Particularităţi ecologice…………………………. 242.3.7. Zonele ecologice………………………………... 25

2.4. Orzul…………………………………………………............. 252.4.1.Importanţă………………………………………………

25

2.4.2. Răspândire…………………………………….. 252.4.3. Sistematică, soiuri…………………………….. 262.4.4. Particularităţi biologice……………………….. 262.4.5. Particularităţi ecologice……………………… 28

2.5. Ovăzul…………………………………………………. 282.5.1. Importanţă………………………………………………

28

2.5.2.Compoziţie chimică……………………………. 28

2.5.3.Sistematică,soiuri………………………………. 28

2

2.5.4. Particularităţi biologice…………………………. 29

2.5.5. Particularităţi ecologice………………………. 292.6. Porumbul……………………………………………............ 30

2.6.1.Importanţa…………………………………… …………

30

2.6.2. Compoziţia chimică…………………………….. 312.6.3. Sistematică, hibrizi cultivaţi, răspândire………. 312.6.4.Particularităţi biologie…………………………… 312.6.5. Influenţa factorilor climatici asupra calităţii porumbului…………………………………………….

36

2.6.5. Influenţa elementelor nutritive asupra calităţii producţiei......................................................................

37

2.7. Orezul………………………………………………….. 382.7.1.Importanţa…………………………………… …………

38

2.7.2. Compoziţia chimică…………………………….. 392.7.3. Sistematică, hibrizi cultivaţi, răspândire………. 392.7.4.Particularităţi biologie……………………………2.7.5. Influenţa factorilor climatici asupra calităţii porumbului…………………………………………….

40

2.7.6. Influenţa fertilizării asupra calităţii orezului….. 41Cap.3. LEGUMINOASE PENTRU BOABE………………….………….. 42

3.1.1.Importanţă…………………………………………………… 423.1.2.Particularităţi biologice……………………….. 423.1.3.Influenţa factorilor de mediu asupra calităţii fructelor .........................................................................

44

3.2. Mazărea………………………………………………... 443.2.1.Importanţa…………………………………… …………

44

3.2..2. Compoziţia chimică……………………………. 443.2.3. Sistematică, soiurii cultivate, răspândire………. 453.2.4.Particularităţi biologie…………………………… 453.2.5. Influenţa factorilor climatici asupra calităţii mazarii…………………………………………….

46

3.2.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii mazării............................................................................

47

3.3. Fasolea……………………………………………….... 473.3.1.Importanţa…………………………………… …………

47

3.3..2. Compoziţia chimică……………………………. 473.3.3. Sistematică, hibrizi cultivaţi, răspândire………. 473.3.4.Particularităţi biologie…………………………… 493.3.5. Influenţa factorilor climatici asupra calităţii fasolei…………………………………………….

50

3.3.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fasolei............................................................................

3.4. Soia……………………………………………………. 503.4.1.Importanţa…………………………………… …………

50

3.4..2. Compoziţia chimică……………………………. 503.4.3. Sistematică, soiuri cultivaţi, răspândire………. 513.4.4.Particularităţi biologie…………………………… 51

3

3.4.5. Influenţa factorilor climatici asupra calităţii soiei…………………………………………….

52

3.5. Năutul 533.5.1. Importanţă, biologie, ecologie…………………. 533.5.2. Sistematică, soiuri………………………………. 533.5.3. Particularităţi biologice……………………….. 533.5.4. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii seminţelor……………………………………………..

54

3.5.5.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii semintelor………………………………………………

54

3.6. Arahidele…………………………………………….… 543.6.1. Importanţă, biologie, ecologie…………………. 543.6.2. Sistematică, soiuri………………………………. 543.6.3. Particularităţi biologice………………………..3.6.4. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii seminţelor……………………………………………..

55

3.6.5.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii semintelor………………………………………………

55

Cap.4. PLANTE OLEAGINOASE (OLEIFERE, ULEIOASE).. 564.1. Importanţă, utilizări……………………………………. 564.2. Însuşirifizico-chimice ale uleiurilor

vegetale…………………………………….57

4.3. Floarea-soarelui………………………………………. 584.3.1. Importanţă, biologie, ecologie…………………. 584.3.2. Sistematică, soiuri………………………………. 604.3.3. Particularităţi biologice……………………….. 604.3.4.. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii seminţelor……………………………………………..

61

4.3.5..Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii semintelor………………………………………………

62

4.3.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor……………………………………………….

63

4.4. Inul pentru ulei……………………………………… 634.4.1.Importanţă............................................................. 634.4.2.Compoziţia chimică.............................................. 644.4.3.Sistematică soiuri................................................ 644.4.4. Particularităţi biologice 654.4.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii seminţelor

65

4.4.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii seminţelor.......................................................................

66

4.5. Rapiţa………………………………………………….. 664.5.1. Importanţa……………………………………….. 664.5.2. Compoziţie chimică.............................................. 664.5.3. Sistematică soiuri................................................... 664.5.3. Sistematică soiuri................................................. 664.5.4. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii fructelor..........................................................................

67

4.5.5. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor

67

4.6. Susanul……………………………………………….... 684.6.1. Importanţă……………………………………….. 684.6.2. Sistematică soiuri 684.6.3. Particularităţi biologice...................................... 68

4

4.6.4. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii seminţelor.......................................................................

68

4.6.5. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii seminţelor......................................................................

68

Cap.5. PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE…... 695.1. Importanţă……………………………………………… 695.2. .Cartoful………… 69

5.2.1. Importanţă…………………………….. 695.2.2.. Compoziţia chimi…………………………… 705.2.3.. Sistematică, soiuri………………………………. 715.1.5. Particularităţi biologice…………………………. 735.1.6. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii

tuberculilor……………………………………… 755.1.7. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii

tuberculilor……………………………………… 765.2. Sfecla de zahăr…………………………………………. 77

5.2.1. Importanţă………………………………………. 775.2.2. Compoziţie chimică…………………………….. 775.2.3. Sistematică, soiuri………………………………. 795.2.4. Particularităţi biologice…………………………. 805.2.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii

sfeclei de zahăr…………………………………. 815.2.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii sfeclei

de zahăr…………………………………. 81

Cap.6. HAMEIUL………………………………………………….. 846.1. Importanţă……………………………………………... 846.2. Compoziţia chimică a conurilor……………………….. 846.3. Răspândire……………………………………………... 856.4. Sistematică, soiuri……………………………………... 856.5. Particularităţi biologice……………………………….. 866.6. Influenţa condiţiilor de mediu asupra calităţii hameiului.. 87

6.7. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii hameiului.. 87Cap.8. PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATE………………... 89

8.1. Importanţă……………………………………………... 898.2. Principalele plante medicinale şi aromate cultivate în

România………………………………………………..91

7.. 1. Coada şoricelului….…………………………… 917.. 2. Nalba mare…………………………………….. 91

7. 2. 3. Nalba de grădină………………………………. 9272. 4. Anasonul ……………………………………… 937.2.5. Angelica………….……………………………. 937.2. 6. Pelinul…………………………………………. 947.2. 7. Muştarul negru şi muştarul alb………………… 947.2. 8. Coriandrul……………………………………... 967.2. 9. Gălbenele, filimică…………………………….. 977.2.10. Chimionul……………………………………… 977.2.11. Cornul secarei …………………………………. 977.2.12. Fenicul………….……………………………… 987.2.13. Menta creaţă ………………………….……….. 997.2.14. Lavanda………………………………………... 1007.2.15. Roiniţa ……………….………………………... 1007.2.16. Isopul………………………………………….. 1017.2.17. Măghiranul ……………………………………. 101

5

7.2.18. Cimbrişor ……………………………………… 1027.2.19. Busuiocul ……………………………………… 1027.2.20. Muşeţelul ……….……………………………... 1037.2.21. Tarhonul ………………………………………. 1037.2.22. Schinelul ………………………………………. 104

CAPITOLUL IIntroducere

Materiile prime vegetale este o disciplnă care ca obiect de studiu plantele din cultura mare cultivate în scopul utilizării acestora pentru obţinerea de produse alimentare necesare hranei oamenilor, a furajării animalelor precum şi pentru diverse ramuri industriale producătoare de bunuri de consum.Este o disciplină de sinteză cu un profund caracter ştiinţific.

Materiile prime în sens larg reprezintă obiecte ale muncii asupra cărora acţionează munca omenească.Acestea pot fi principale şi auxiliare,industriale şi agricole.Obiectul muncii asupra căruia se acţionează este pământul, lucrarea acestuia răspunde primei şi celei mai evidente nevoi de bază a noastră,a tuturor – hrana . În alimentaţia directă a omului, plantele de cultură acoperă peste 50% din necesarul energetic şi de proteine şi participă decisiv la dezvoltarea sectorului zootehnic.

Plantele de cultură ocupă cca. 62% din suprafaţa agricolă a ţării noastre, cu o pondere însemnată între plantele cultivate pe glob.

Producţia agricolă vegetală este rezultatul unui proces complex , fotosinteza, care constă în capacitatea plantelor verzi de a sintetiza materia organică din substanţele minerale (luate din mediul înconjurător) sub influenţa energiei solare.

Produsele fotosintezei, sunt folosite, în parte, pentru creşterea şi dezvoltarea plantei: o altă parte din aceste produse reprezintă substanţe de rezervă (hidraţi de carbon, grăsimi, proteine) depuse în rădăcini,tuberculi, tulpini, frunze, fructe sau seminţe, constituind produsul util omului,pentru care se cultivă fiecare plantă în parte (L.S. Muntean şi colab.,1995).

Plantele de cultură sunt plante cultivate pe suprafeţe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice, plante medicinale), legume (rădăcinoase, frunzoase,solano-fructoase bostănoase), pomicole (sămânţoase, drupaceae, sâmburoase, nucifere), viţa de vie care se studiază în corelaţie directă cu factorii plantă-mediu în scopul creerii celor mai favorabile condiţii pentru intensificarea procesului de fotosinteză.

Obiectul de studiu al disciplinei “materii prime vegetale”este planta, care îndeplineşte funcţia de producător de substanţă organică necesară omului.Obiectivul urmarit este obţinerea de producţii ridicate şi de calitate superioară, în acest sens aplicându-se în producţie a celor mai noi cuceriri ştiinţifice, renunţându-se la improvizaţie, amatorism şi empirism. Materiile prime vegetale, utilizează rezultatele cercetărilor obţinute de disciplinele: - de fitotehnie, disciplină care are ca obiect , studiul particularităţilor biologice,ecologice şi tehnologice ale plantelor de cultură în funcţie de biotip şi condiţii pedoclimatice;

- de legumicultură, pomicultură şi viticultură care se ocupă cu studierea şi cunoaşterea particularităţilor biologice ale speciilor horticole şi a relaţiilor acestora cu condiţiile de viaţă.

6

Materiile prime vegetale s-a constituit ca disciplină pentru studenţii şi inginerii de la tehnologia prelucrării produselor agricole în scopul de a le oferi informaţii privind utilizarea în prelucrarea produselor de origine vegetală a celor mai valoroase soiuri atât sub aspectul productivităţii cât şi al calităţii acestora.

Atingerea acestui scop se poate realiza numai prin aplicarea celor mai valoroase rezultate din domeniul cercetării ştiinţifice actuale. Tehnologiile viitorului va trebui să se adapteze crizei mondiale energetice prin aplicarea minimului de lucrări posibile.

Cercetările româneşti din acest domeniu sunt coordonate de ASAS executate în Institute şi Staţiuni de cercetări .

Această disciplină are legături strânse cu alte discipline cum sunt : chimia, biologia, fiziologia plantelor, botanica,ecologia.

1.1.Modul de folosinţă a terenului şi structura principalelor culturi agricole în România

Suprafaţa totală a României este de 23839100 ha din care :total teren agricol 14769000 ha din care :- arabil 9356900ha;- păşuni 3349200ha:- fâneţe 1480600ha:- vii şi pepiniere viticole 288600ha:- livezi şi pepiniere pomicole 304800ha: - fond forestier 6681800ha:- ape şi bălţi 892800ha:- alte terenuri 1202300haSuprafaţa cultivată cu principalele culturi :- cereale pentru boabe 5773900 ha ceea ce reprezintă 61.7% din arabil:- leguminoase pentru boabe 69000 ha ceea ce reprezintă 0.73% din arabil:- oleaginoase 809600 ha ceea ce reprezintă 8.65% din arabil:- sfecla pentru zahăr 21600 ha ceea ce reprezintă 1.92% din arabil:- cartofi 218700 ha ceea ce reprezintă 2.33% din arabil .

Pe cap de locuitor la noi în zară revine o suprafaţă de 0,41ha faţă de media mondială de 0,27ha.

1.2.Căi de sporire a producţie a culturilor de câmp

creşterea suprafeţei cultivate prin reducerea suprafeţei altei culturi:sporirea producţiei la hectarrealizarea de lucrări de îmbunătăţiri funciare,aplicarea de tehnologii moderne

1.3.Factorii principali care condiţionează producţia la culturile de câmp

Producţia vegetală totală realizată de o cultură (producţia primară netă) reprezintă întreaga masă vegetală realizată la unitatea de suprafaţă, cuprinzând toate organele aeriene şi subterane ale plantelor ce o compun.Din aceasta, numai o parte (unele organe) este utilă omului, reprezentând producţia agricolă sau recoltabilă (recolta).În funcţie de specie, circa 10-70% din producţia vegetală reprezintă produs agricol (mai mare la rădăcinoase, mai mic la cereale,floarea-soarelui).Producţia agricolă, la rândul ei, este formată din produs principal şi produs secundar, în raport diferit de la o plantă la alta.

7

La realizarea producţiei vegetale îşi aduc contribuţia patru grupe de factori şi anume :ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a plantelor:biologici (soiul sau hibridul cultivat şi valoarea culturală a materialului de semănat:tehnologici : rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, semănatul, lucrările de îngrijire şi recoltarea:sociali – economici : asigurarea forţei de muncă şi a bazei tehnico-materiale, organizarea producţiei, etc.Cunoaşterea şi dirijarea factorilor enunţaţi consituie o condiţie esenţială în sporirea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole vegetale. În continuare vom prezenta succint factorii ecologici şi biologici.

1.3.1.Factorii ecologici,zonarea ecologică a plantelor

Lumina. Energia luminii solare este folosită în sinteza substanţelor organice din plante prin intermediul clorofilei în procesul de fotosinteză. Ea influenţează prin:intensitate – condiţionează parcurgerea fazelor de vegetaţie: creşterea, înflorirea şi fructificarea şi este în corelaţie directă cu nivelul recoltei. Lumina intensă dă rezistenţă mare la cădere a cerealelor, conţinut mai ridicat de zahăr la sfecla de zahăr, conţinut mai mare de amidon la cartofi, ulei mai mult la floarea soarelui. Avem plante de zi lungă (cartof, sfecla de zahăr,floarea soarelui) şi plante de zi scurtă (fasolea, bobul, dovleacul, in pentru fuior)calitatea luminii – componentele spectrului solar (raze roşii şi galbene) ce sintetizează mai mulţi hidraţi de carbon, (albastre) favorizează sinteza proteinelor.durata iluminării – se exprimă prin numărul de ore din zi când plantele sunt expuse luminii şi depinde de lumina zilei care la rândul ei este dependentă de latitudine. La Ecuator ziua este egală cu noaptea, spre poli zile lungi vara, zile scurte iarna, plantele s-au adaptat acestor condiţii de lumină prezentând o reacţie fotoperiodică (fotoperiodism). Plante de zi scurtă (porum, sorg, orez, mei, soia, tutun, cânepă, bumbac), originale din zone cu climă caldă, care cresc vegetativ la începutul verii şi fructifică la sfârşitul verii când zilele devin mai scurte. Plante de zi lungă (grâu, secară, orz, ovăz, mazăre, sfeclă), fructifică vara în condiţii de zile lungi.Specii indiferente (floarea soarelui, hrişca, bumbacul)

Gradul de folosire a luminii poate fi influenţat în câmp de :zonarea raţională a culturilor):măsuri agrofitotehnice: (desimea optimă la semănat, combaterea buruienilor, fertilizarea corespunzătoare):Temperatura – este implicată în toate procesele care au loc în plantă (absorţia apei şi a substanţelor nutritive, respiraţie, transpiraţie, fotosinteză)Procesele de germinatie - temperatura minimă în funcţie de specie şi soi. Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie a seminţelor prezintă importanţa deosebită în stabilirea perioadei optime de semănat la culturile de primăvară. Astfel la : cerealele păioase este de 1-3ºC; la sfecla de zahăr este de 5-6ºC; la soia, floarea soarelui este de 6-7ºC; la porumb este de 8ºC; fasole este de 8-10ºC;la orez este de 10-11ºC şi tutun este de 13-14ºC.Semănatul mai devreme este contraindicat (se întârzie răsarirea, terenul se infestează cu buruieni, seminţele clocesc, mucegăiesc, apar goluri în cultură, producţii scăzute.Semănatul întârziat duce la pierderea umidităţii, răsărire neuniformă.

În diferite faze de creştere, plantele au cerinţe specifice faţă de temperatură.

8

Temperatura minimă de creştere (º de creştere - º biologic) prag biologic sub care creşterea nu are loc. Pentru plantele originale din climatul temperat pragul biologic este la temperatura de 5ºC; pentru cele originale din climatul cald (porumb, sorg), pragul biologic este la temperatura de 10ºC.

Evaluarea necesarului de căldură – prin măsurarea zilnică a temperaturii medii active din întreaga perioadă de vegetaţie şi se află constanţa termică. În funcţie de cerinţele plantelor faţă de temperatură se face zonarea agricolă.

În zonele mai răcoroase, plante mai puţin pretenţioase (cartofi, hibrizi timpurii de porumb). Pe versanţii sudici vor fi amplasate plante iubitoare de căldură iar pe cei nordici plante mai puţin pretenţioase la temperaturi ridicate.

În funcţie de cerinţele faţă de temperatură la nivelul întregii ţări s-au stabilit trei zone ecologice de cultură :Zona foarte favorabilă care înglobează cele mai favorabile condiţii pedo-climatice pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor;Zona favorabilă unde se realizează condiţii bune însă mai puţin constante;Zona mai puţin favorabilă care înglobează condiţii mai puţin favorabile cu producţii mai mici şimai puţin stabile.Apa – ca factor de vegetaţie indispensabilă vieţii,cu rol deosebit de mare în creşterea şi dezvoltarea plantelor:influenţează viaţa microorganismelor din sol;influenţează regimul de aer, căldură, hrană.Plantele au nevoie de apă în toate fazele de vegetaţie de la germinat până la maturitatea tehnologică.Cerinţele diferă de la o specie la alta dar şi de la o fază de vegetaţie la alta.Pentru germinaţie seminţele de cereale absorb 40-60% apă din greutatea bobului; la leguminoase 80-120% iar la sfecla de zahăr peste 120%.Din cantitatea totală de apă absorbită de plante numai 1-5% este reţinută de corpul plante pentru sinteza substanţei uscate restul se pierde prin transpiraţie. Raportul între cantitatea de apă consumată şi substanţa uscată sintetizată reprezintă coeficientul de transpiraţie sau consumul specific de apă. Acesta este variabil de la plantă la plantă fiind cuprins între 200 şi 900. Coeficientul de transpiraţie creşte în cazul când creşte conţinutul apei în sol, când scad rezervele nutritive în sol sau când scade umiditatea relativă a aerului şi pe măsura avansării plantelor în vegetaţie (până la un punct). Frecvent, valoarea coeficientului de transpiraţie este cuprins între 600-800 l la plantele mari consumatoare de apă (mazăre, fasole); 200-300 l apă la speciile care folosesc economicos apa (sorg, mei). Referitor la cerinţele pentru apă, plantele se împart în: xerofite,hidrofite şi mezofite.Cele xerofite au un sistem radicular puternic şi suprafaţa de transpiraţie redusă, suportând perioadele secetoase, iar cele higrofite pretind condiţii de umiditate ridicate. Plantele cultivate sunt intermediare, însă unele dintre ele au un caracter xeromorf (meiul, sorgul, latirul), iar altele higromorf (graminee perene, trifoiul roşu).

Sursa de apă a plantelor o constituie precipitaţiile atmosferice şi într-o mică măsură roua la plantele cu sistem foliar mare (porumb, sorg), irigaţii, apa freatică.

În vederea asigurării necesarului de apă pentru plantă prin masuri agrotehnice trebuie să urmărim acumularea unei cantităţi mai mari pentru plante în toate fazele de vegetaţie (combaterea buruienilor, lucrările solului, desimea optimă a culturii, rotaţia raţională a culturilor)Aerul. Pentru plante viaţa lor este dependentă de componentele aerului atmosferic şi a aerului din sol. Aerul din sol favorizează viaţa microorganismelor şi influienţează creşterea sistemului radicular. Planta se dezvoltă într-un sol aerat. Cerinţe mari pentru oxigenul din sol îl au orzul, bumbacul, ovazul, mazărea, floarea soarelui, cartoful,

9

porumbul, sfecla de zahăr iar cerinţe mai mici orezul şi hrişca. Reglarea aerului din sol prin lucrările solului (arat, cultivat, prăşit).Raportul apă-aer din sol este de 2/3 apă şi 1/3 aer în condiţii optime. Oxigenul din sol este necesar mai ales în timpul germinaţiei seminţelor când acestea respiră intens.Concentraţia de oxigen cea mai favorabilă este cuprinsă între 15 şi 20%.Solul. Plantele au cerinţe diferite faţă de sol în privinţa texturii (fineţea componentelor care intră în sol, a structurii, a reacţiei, a gradului de aprovizionare cu substanţe nutritive). De exemplu pentru zonarea cartofului solul este elementul esenţial.Majoritatea plantelor de cultură au potenţialul biologic maxim pe soluri cu textură lutoasă, bine structurate (soluri mijlocii), având dimensiunea glomerulelor de la 1 la 10mm (structură măzărată, cu reacţie neutră, slab acidă, slab alcalină).Sunt unele plante care preferă solurile uşoare (cartof, secară, sfecla de zahăr) sau pot fi cultivate exclusiv pe asemenea soluri (arahidele), altele preferă soluri mai grele (sorg, ovăz, grâu, orez).Solurile structurate asigură un regim aerohidric şi de hrană favorabil activităţii microorganismelor şi creşterii rădăcinii plantelor (leguminoasele îmbunatăţesc solul în azot, îmbogăţesc structura solului).

1.3.2. Zonele producţiei agricole vegetale în România

Regiunea de câmpie: 7350000 ha (31% din suprafaţa totală a ţării);Regiunea de dealuri si podişuri : 11417000 ha (48% din suprafaţa totală a ţării);Regiunea de munte: 5000000 ha (21% din suprafaţa totală a ţării ).Zonele agricole reprezintă 70% din total . Unităţile geografice din ţara noastră,grupate în funcţie de altitudine sunt prezentate in tabelele 1.1şi 1.2.

Tabelul 1.1.

Regiunea de câmpie(după L. S. Muntean 1995)

ZonaPrecipitaţii

anuale (mm)

Umiditatea relativă a

aerului (%)Soluri Plante cultivate

Estul câmpiei române şi Dobrogea 380-450 30-60

Bălane CernoziomuriCernoziomuri cambiceBrune eunezobazice

Pronunţat caracter cerealierFactor limitativ apaÎn condiţii de irigare producţii ridicate

Silvostepa din Oltenia şi Muntenia 500 – 560 55 – 65

Cernoziomuri cambiceCernoziomuri argilo-iluvialeBrune roşcatePsamosoluri

Cereale, plante oleaginoase;în lungul Dunării-zonă favorabilă pentru orez şi bumbac

Câmpia de vest CernoziomuriCernoziomuri

Cereale,oleaginoase,sfeclă de zahăr;în

10

500-700 55-70 cambiceLăcoviştiBrune luvice

sudul zonei,orez

Tabelul1.2Regiunea de dealuri

(după L. S. Muntean 1995)

ZonaPrecipitaţii anuale(mm)

Umiditatea relativă a

aerului (°C)Soluri Plante cultivate

Silvostepa Transilvaniei (între Someşul M-vest,Someşul mare nord,Mureş-sud)

cca 600(500-700)

57-63

Cernoziomuri cambice brune argilo-iluviale;brune luvice

Cereale, sfecla pentru zahăr,tutunul,cartoful (spre periferia zonei)

Silvostepa Moldovei (Podişul Bârladului şi Jijiei,la nord până la Dorohoi)

400-500 55-79

Soluri cenuşii,cernoziomuri cambice,brune argilo-iluviale

Cereale (mai puţin orzul de toamnă),floarea soarelui,in de ulei

De pădure subcarpatică (Dealurile Olteniei şi Munteniei)

550-800 (Oltenia)600-900

(Muntenia)62-70

Brune argilo-iluviale,brune luvice

Zonă pomi-viticolă,cereale,cartof,tutun oriental şi semioriental,sfecla pentru zahăr,in de fuior

De pădure din Transilvania (inel deluros,care are în interior silvostepa Transilvaniei,iar la periferie zona montană)

600-800 66-77

Cernoziomuri cambice,brune argilo-iluviale şi brune luvice,lovisoluri albice

Cereale de toamnă şi de primăvară (orzoaica de bere),cartof,sfecla pentru zahăr,in de fuior,trifoi

1.3.3. Factorii biologici (soiul, hibridul)

Obţinerea de producţii ridicate la unitatea de suprafaţă depinde de utilizarea în cultură a formelor biologice cu însuşiri productive şi fiziologice superioare.Factorul biologic este factorul determinant al producţiei agricole vegetale.Nivelul recoltei este determinat de potenţialul productiv al soiurilor şi hibrizilor folosiţi , de capacitatea acestora de a valorifica condiţiile de vegetaţie existente.

Sămânţa - factor biologic esenţial. În practica agricolă ea reprezintă orice organ al plantei care este în măsură să reproducă planta mamă (seminţe propriu-zise: mazăre,

11

fasole, fructe: cariopse la cereale, achene la floarea soarelui, pomi fructiferi,legume; organe vegetative: tuberculi, bulbi, răsad, butaşi, stoloni).

Acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:-să aparţină unui soi sau hibrid cu potenţial ridicat de producţie;-să fie autentic, omogen, stabil;-să fie înscris în lista oficială a soiurilor;-valoarea materialului de semănat, a seminţei interesează atât sub aspectul valorii biologice cât şi sub aspectul valorii culturale.Valoarea biologică este dată de soiul sau hibridul folosit, de categoria biologică (prebază, bază, elită, înmulţirea întâi, înmulţirea a doua, alte înmulţiri şi puritatea biologică a acesteia.

Obiectivele ameliorării constau în crearea de soiuri şi hibrizi cu valoare genetică din ce în ce mai ridicată având capacitatea de producţie mare şi de calitate superioară, rezistenţa la boli, dăunători, secetă, cădere.

Valoarea culturală este determinată de condiţiile de dezvoltare a lotului semincer, recoltarea, condiţionarea şi păstrarea seminţei.Aprecierea valorii culturale se face prin: analize obiective (puritate fizică, germinatie, masa a 1000 de boabe, umiditate) şi prin aprecieri subiective (culoare, luciu, miros, gust, uniformitate).Valoarea culturală sau sămânţa utilă este dată de produsul dintre puritate şi germinaţie raportată la 100. Cunoaşterea seminţei utile ne serveşte la calcularea seminţei necesare pentru a înfinţa o cultură pe o suprafaţă de un ha.( Cs/ha= DxMMB/Su.

Puritatea, reprezintă procentul de sămânţa pură din specia analizată, raportat la masa întregii probe de analizat.

Sămânţa pură cuprinde toate seminţele speciei şi soiului sau hibridului analizat, întregi, normal dezvoltate, şi fără vătămări grave care ar putea să afecteze germinaţia acestor seminţe.Determinarea purităţii fizice se efectuează după ce seminţele au fost supuse operaţiunilor de condiţionare, prin care au fost eliminate impurităţile aproape în totalitate.MMB reprezintă masa a 1000 de boabe, este variabilă de la o specie la alta şi chiar pe aceeaşi plantă. Exemplu: la grâu seminţele din vârful spicului sunt mai mari comparativ cu cele din mijlocul sau baza acestuia. Masa seminţelor se exprimă prin MMB la umiditatea existentă în momentul determinării. MMB serveşte la estimarea producţie în lan, evaluarea randamentului probabil.Masa hectolitrică (MH) este o noţiune care defineşte densitatea masei de seminţe şi defineşte masa unui volum de 100 litri de seminţe, exprimată în kg.Acest indice are, în primul rând, o importanţă comercială şi pentru prelucrarea industrială a produselor agricole boabe. De regulă, o masă hectolitrică ridicată reflectă o calitate bună a produsului: boabe pline neşiştave, cu o structură compactă, bogate în substanţe proteice. Determinarea masei hectolitrice este foarte importantă la predarea produselor la depozite sau silozuri, deoarece rezultatele sunt utilizate pentru recalcularea, la indicii de calitate standard, a cantităţilor predate. Cunoaşterea masei hectolitrice prezintă interes şi la livrarea produselor agricole boabe către unităţile de prelucrare industrială (fabricile de bere, intreprinderile de panificaţie şi morărit)

În funcţie de mărimea masei hectolitrice, produsele agricole- boabe se grupează în : - produse grele (mazare, fasole, grâu, porumb), care au masa hectolitrică, de regulă mai mare de 75 kg; - produse uşoare (floarea soarelui, ovăz) cu masa hectolitrică în mod obişnuit mai mică de 40 kg. Valorile masei hectolitrice variază în funcţie de o serie de factori cum ar

12

fi: umiditatea seminţelor, prezenţa şi felul impurităţilor din masa de seminţe (mari, uşoare,mici, grele), prezenţa aristelor si a plevelor, gradul de şiştăvire, atacul de dăunători, et.

CAPITOLUL IICEREALE

2.1. Importanţă

Cerealele sunt cele mai răspândite plante de pe glob,inclusiv în ţara noastră. În grupa cerealelor intră plante din familia Poaceae (gramineae)împărţite în:

- cereale din climatul temperat, cu cerinţe termice mai reduse, fructe alungite, prevăzute cu şanţ ventral (longitudinal) şi care, la germinare, emit 3-8 rădacini embrionare (grâul, secara, triticale, orzul şi ovăzul);

- cereale originale din climatul cald, cu cerinţe termice ridicate, având fructe fără şănţuleţ, de forme diferite, iar la germinare formează o rădăcină embrionară (orezul, porumbul, sorgul, meiul).

Suprafaţa cultivată cu cereale,pe glob,este de 710-740 milioane hectare,reprezentând circa 50% din suprafaţa arabilă a lumii(estimată de FAO la 1.4-1.6milioane ha).

În România cerealele se cultivă pe 6.0-6.5 ha (60-65% din terenul arabil),cu o producţie medie de 30q/ha, şi o producţie totală de 18-20 milioane tone (8 q/cap de locuitor).

În ţara noastră suprafeţe mai mari deţin grâul, porumbul şi orzul,care sunt răspândite în toate zonele agricole ale ţării,au largi utilizări în hrana omului (ca aliment de bază sub formă de pâine, paste făinoase) şi a animalelor sau ca materie primă pentru diferite industrii.Sunt cele mai vechi plante luate în cultură din Bazinul mediteranian,Caucaz şi Asia centrală, având o vechime de circa zece mii de ani.

2.1.1.Compoziţia chimică

Boabele (fructele) acestor plante de câmp sunt bogate în substanţe extractive neazotate (circa 2/3 din conţinutul lor) şi alţi compuşi (proteine, grasimi,vitamine) (tabelul 2.1.şi 2.2.).

Tabelul 2.1.Compoziţia chimică a boabelor de cereale

PrincipaleleComponente

% Observaţii

Apă 12-14 La nivelul umiditatii criticeProteine 8-25 -în proporţie mai mare la periferia bobului (în

pericarp),însă digestibilitatea creşte spre interiorul bobului.-albumine 4-5%;globuline 5-10%;caseina 85-90%;-din totalul caseinelor : 40-50%prolamine;30-50% glutenine.-prolaminele cerealelor sunt:gliadina

13

PrincipaleleComponente

% Observaţii

(grâu,secară);hordeina (orz),avenină (ovăz);zeină (porumb).

Glucide 55-70 -amidon cca,90%;creşte de la periferie spre centru;în embrion lipseşte.Dextrine si zaharuri cca.10% (în proporţie mai mare în embrion)

Grăsimi 1.5-6 -procent mai ridicat în boabele de porumb;-majoritatea depozitate în embrion (la porumb cca.35%-în scutelum cca, 45%-compoziţia grăsimii:acizi graşi,glicerină,fitostearine şi lecitine

Celuloza 2.0-12 -majoritatea în boabele îmbrăcate în pleve (orz,ovăz0;-boabele mici au un procent mai ridicat decât cele mari.

Cenuşa 0.2-5.5 -În tărâţe 4.5-5.5%;-în făină albă de grâu:0.2-0.3%;-compuşi:acid fosforic,oxizi de potasiu şi de magneziu (principali);oxizi de Ca,Fe,Na,etc.(secundari)

Tabelul 2.2.Conţinutul mediu de substanţe chimice ale bobului de grâu repartizat pe părţi

componente (după I. Costin)Partea bobului

% Amidon ProteinăCeluloz

ăZahăr

Pentozani

Grăsime Cenuşă

Endosperm 82,5 100 65 5 65 28 25 20Înveliş + aleuron

15 - 27 99 15 68 55 70

Embrion 2,5 - 8 5 20 4 20 10Distribuţia vitaminelor %Vitamina B1 B2 B3 PP Acidul

pantotenic

EndospermÎnveliş + aleuronEmbrion

33364

324226

67321

12862

43507

Conţinut mg/g

EndospermÎnveliş + aleuronEmbrion

0,1217165

13,51125

214144,5

38,576,776,5

175331

14

2.1.2. Particularităţi biologice ale cerealelor

Germinaţia (încolţirea). În prezenţa apei, a aerului şi temperaturii optime seminţele trec de la viaţa latentă la viaţa activă, începându-şi ciclul de vegetaţie.

Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru a încolţi este diferită în funcţie de specie, fiind în medie la cereale (cu excepţia meiului), de cca. 50% din masa seminţelor (grâu 45%, secară 58%, orzul 48%, ovăzul 60%, porumbul 44%, meiul 25%. Alte plante (leguminoasele) cu seminţe bogate în proteină, absorb de cca.2 ori mai multă apă pentru încolţire decât cerealele.

Temperatura influenţează mult ritmul germinaţiei, fiecare plantă având un prag minim, unul optim şi unul maxim al valorilor termice între care se desfăşoară acest proces. Astfel, la cerealele originale din zona temperată (grâu, secară, orz, ovăz), temperatura minimă este de 1-3°C, optima între 20-25°C, iar maxima 28-32°C. La porumb, mei şi sorg temperatura minimă de germinaţie este de 8-10°C, optima 32-35°C, iar maxima 40°C.

În prezenţa factorilor externi ai germinaţiei, sistemul enzimatic existent în bob (enzime proteolitice, amilolitice, lipazele) transformă substantele de rezervă în substanţe asimilabile (aminoacizi, glucoză, acizi graşi şi glicerină), care sunt absorbite de embrion prin scutellum.Celulele epiteliale ale scutellumului se alungesc şi pătrund adânc în endosperm, mărindu-şi suprafaţa de absorţie.

În procesul de încolţire, apare mai întâi radicula (excepţie face orezul) protejată de coleoriză, apoi muguraşul, protejat de coleoptil. Coleoriza sparge pericarpul şi ajunge în contact cu solul, apoi coleoriza se despică, rădăcina embrionară se alungeşte, fiind urmate de celelalte rădacini.Muguraşul, protejat de coleoptil, străbate stratul de sol ieşind la suprafaţă.

La cerealele “golaşe”(grâu, secară, porumb) coleoptilul şi coleoriza apar în zona embrionului (germinaţie unipolară), pe când la cerealele cu bobul îmbrăcat în palei (ovăz, orz), coleoptilul apare la un capăt iar coleoriza la celălalt capăt al bobului (germinaţe bipolară).

Formarea sistemului radicular. În procesul germinaţiei, din bob apar rădăcinile embrionare. Se formează numai o rădăcină embrionară la cerealele originare din zona caldă (porumb, sorg, mei, orez) şi mai multe la cele originare din zona temperată (3 la grâul de toamnă, şi ovăz, 4 la secara, 5 la grâu de primăvară şi 5-8 la orz)La cca. 3-4 săptămâni de la rasărire, la nodurile tulpinii din sol (la porumb şi de la suprafaţa solului), se formează rădăcini coronare (adventive), care preiau funcţiile rădăcinilor embrionare care-şi reduc mult activitatea.Rădăcinile coronare ale cerealelor sunt fasciculate, având masa şi adâncimea diferită în funcţie de specie şi condiţiile de cultură.

Răsărirea. Se consideră încheiată această operaţie în momentul în care muguraşul protejat de coleoptil ajunge la suprafaţa solului.Ritmul de răsărire este condiţionat de: energia germinativă, puterea de străbatere (a solului) a plantei şi de condiţiile de vegetaţie.

Înfrăţirea. Ramificarea tulpinii cerealelor poartă denumirea de înfrăţire, iar lăstarii noi formaţi se numesc “fraţi. La cerealele păioase (grâu, secară, orz, ovăz)fraţii pornesc de la nodurile tulpinii din sol, iar la porumb tulpina se ramifică de la suprafaţa solului (fraţii fiind numiţi lăstari sau copili). Nodurile de la care pornesc fraţii sunt foarte apropiate;de aceea,în mod curent,acest loc este numit nod de înfrăţire.

15

Capacitatea de înfrăţire este exprimată prin numărul de “fraţi”produşi de o plantă şi este dependentă de factori interni (specie şi soi) şi de factori externi (condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultură aplicată).

Capacitatea de înfrăţire a cerealelor în ordine descrescândă, este: secara, orzul şi orzoaica, ovăzul şi grâul).

Formarea tulpinii (pai sau culm). Pentru a-şi putea forma tulpina şi inflorescenţa, cerealele de toamnă au nevoie de 30-45 de zile cu temperaturi joase cuprinse între 1 şi 5°C.Astfel, la soiurile tipice de toamnă, plantele ramân cu o rozetă de frunze, nu formează pai, şi nu fructifică.Acest proces se numeşte vernalizare (faza de iarovizare) .După parcurgerea fazei de vernalizare, când temperatura ajunge la 14-16°C, plantele trec în faza de împăiere (alungirea paiului).

Tulpina cerealelor (pai, culm) este alătuită din 5-7 internoduri separate prin noduri. Internodurile pot fi lipsite de măduvă (grâu, secară, orz, ovăz, orez),pline cu măduvă (porumb, sorg) sau cu lumen foarte mic (mei).Lungimea acestora creşte de la bază spre vârf.Cel mai lung intrnod este cel din patea superioară, care poartă şi inflorescenţa. Mai scurte şi cu lumen mai mic sunt internodurile bazale, care dau rezistenţa la cădere. La porumb internodurile cele mai lungi sunt cele care poartă inflorescenţele.

Creşterea tulpinii la cereale este intercalară (internodală), fiecare internod creşte separat printr-un meristem (zonă de creştere) dispus în zona bazală a acestuia (deasupra nodului inferior). Ordinea de creştere a internodului este de jos în sus, mai întâi alungindu-se primul internod bazal (situat deasupra nodului de înfrăţire). Creşterea durează 50-65 de zile în funcţie de specie (factori genetici), de condiţiile de vegetaţie (temperatură, umiditate, condiţii de nutriţie).

Sistemul foliar. La nivelul fiecărui nod al tulpinii se formează o singură frunză compusă din teacă şi limb, cu nervuri dispuse paralel.Teaca înveleşte internodul superior pe o anumită lungime protejând zona de creştere a internodului. La zona de trecere dintre teacă şi limb, la unele cereale, se găsesc două formaţiuni membranoase denumite urechiuşe care reprezintă prelungirea bazei limbului; ligula, dispusă în prelungirea epidermei inferioare a tecii.

Înspicarea Reprezintă faza apariţiei inflorescenţei din teaca ultimei frunze (din burduf). O plantă se consideră înspicată când au apărut cel puţin o treime din spiculeţele superioare a inflorescenţei, iar un lan este considerat înspicat când, la majoritatea plantelor, au apărut inflorescenţele (spicul sau paniculul; întâi înspică planta principală,apoi fraţii, în ordinea formării lor.

Inflorescenţa cerealelor este compusă din mai multe spiculeţe dispuse pe un rahis, la cele cu spic sau în vârful ramificaţiilor panicolului. Pe un călcâi al rahisului şi în vârful ramificaţiilor panicolului se gaseşte, de regulă câte un spiculeţ (cu 2-4 flori); excepţie face orzul la care pe fiecare călcâi al rahisului sunt dispuse trei spiculeţe (uniflore).

Spiculeţele sunt formate la exterior din două glume şi în interior de o floare (la orz) sau mai multe flori (grâu, secară, ovăz), dispuse pe un rahis scurt. Florile sunt formate din două palei (o paleie inferioară, uneori aristată şi una superioră), două lodicule (cu rol în deschiderea florii), androceul (trei stamine cu excepţia orezului care are şase), gineceul (monocarpelar şi stigmatul bifidat .

Înflorirea.Deschiderea florii are loc la maturarea sexuală, când organele sexuale au ajuns la maturitatea deplină, se produce o dată cu apariţia inflorescenţei (orz), la 1-2 zile după înspicare (la grâu) sau la un interval de 5-7 zile de la înspicat (secară).

16

Polenizarea şi fecundarea. Cerealele sunt plante autogame (grâu, orz, ovăz, orez), sau alogame (secară, porumb). După înflorire, la câteva ore are loc polenizarea, care se petrece de regulă dimineaţa sau seara, când temperatura este de circa 14-16°C.Fecundarea se realizează imediat după polenizare în 5-10 ore.

Formarea bobului şi maturizarea plantei (coacerea). După fecundare are loc începutul formării bobului proces care durează circa 20 de zile la cerealele recoltate vara şi 40 de zile la cele recoltate primăvara.În perioada de coacere a bobului se disting trei faze principale de maturizare: maturitatea verde (în lapte); maturitatea galbenă (în pârgă) şi maturitatea deplină.

Maturitatea verde, se caracterizează printr-un lan cu aspect verde, plante cu tulpini şi frunze verzi, bob de culoare verde, cu un conţinut lăptos lipsit de sticluozitate, embrionul este în creştere având o slabă germinaţie în această fază.

Maturitatea galbenă, se caracterizează printr-un lan cu aspect galben, cu bob de culoarea specifică soiului, cu embrion normal dezvoltat, având o bună germinaţie.

Maturitatea deplină, atunci când aspectul lanului este uscat, bob de mărime şi culoare specifică soiului, cu umiditatea acestuia de cca.15°C şi sticlozitatea după soi.

Fructul cerealelor sete o cariopsă, care la maturitate poate fi golaşă (grâu, secară, porumb)sau învelită în palei (ovăz,oez, orez, mei, sorg).

Cerealele originale din zona temperată (grâu, orz, ovăz, secară) au şănţuleţ ventral în lungul bobului, pe când cele originale din zona caldă (porumb, sorg, mei) nu au şănţuleţ ventral.

Fructul cerealelor seste constituit din trei părţi: înveliş, endosperm şi embrion.Învelişul (tegumentul) este format din două părţi: testă (învelişul seminţei) şi pericarp (învelişu fructului)Endospermul este ţesutul de rezervă şi reprezintă 80-86°C din masa bobului.Embrionul este format din muguraş, tulpiniţă, rădăciniţă şi scutelum.

2.2.GRÂUL2.2.1. Importanţă

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată cu o mare pondere în alimentaţia omului şi a animalelor.Este de asemenea cea mai veche plantă de cultură (perioada mezolitică 9000-7000 de ani î.e.n., pentru prima dată fiind fiind localizată în Orientul mijlociu). Grâu alături de orez suport principal al primelor civilizaţii.Primele resturi descoperite sunt ale speciei salbatice diploide,Triticum boeticum.În China, Egipt, s-a descoperit în urmă cu 500 de ani, fiind enumerat între cele cinci plante sfinte alături de orez, soia, mei şi ciumiză.La noi în ţară urme care atestă cultivarea grâului datează din mileniul V, epoca neolitică, Triticum monococum.La ora actuală grâu este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale. Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea făinei fiind destinată fabricării pâinii, aliment de bază pentru o mare parte din populaţia globului (35-40%).Un kg de pâine asigură necesarul cantitativ de glucide pentru un adult de 70 kg. Făina obţinută din Triticum durum are largi utilizări în fabricarea pastelor făinoase şi alte produse de patiserie.Grâul este utilizat şi în industria alcoolului, amidonului, glucozei, dextrineiÎn hrana animalelor se utilizează tărâţa care este un nutreţ concentrat foarte valoros, bogat în proteine, grăsimi ,vitamine şi substanţe minerale.Produsele secundare (paie, pleve), au valoare furajeră scăzută, sunt folosite la: aşternut, combustibil, ambalaj, împletituri, celuloză, hârtie.

17

2.2.2.Compoziţie chimică

Glucidele. În compoziţia bobului de grâu procentul cel mai mare este deţinut de substanţele extrative neazotate-62-75% din masa proaspătă a bobului, formate în proporţie de peste 90% amidon, restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple.Cele mai multe glucide sunt acumulate în endosperm.Protidele.Substanţele proteice, reprezintă, în mod obişnuit,10-16% din masa bobului (cu limitele între 8-24%), fiind situate în cea mai mare parte în părţile periferice ale bobului, în embrion şi scutelum.Valoarea nutritivă bobului de grâu este dată de cantitatea şi calitatea proteinelor Acumularea proteinelor este determinată de o serie de factori cum ar fi: specia de grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi dozele de îngraşaminte folosite în special cele cu azot.Dintre aceşti factori, condiţiile climatice au un rol deosebit de important.În zonele uscate şi calde, acumularea proteinelor este mai favorizată, perioada de formare şi umplere a bobului este mai scurtă , coacerea este grăbită şi, ca urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziţia bobului. În zonele umede şi răcoroase este favorizată acumularea hidraţilor de carbon, cu acumulari mai mari de amidon în detrimentul conţinutului în proteine.Proteinele din bobul de grâu sunt constituite în principal, din prolamine (4,5 g/100g boabe, predominând gliadina) şi gluteline (4.0 g/100g, predominând glutelina) şi mai puţin din albumine (0.4g/100g, în principal leucosina) şi globuline (0.6g/100g, mai ales edestina). Gliadina şi glutelina compun glutenul cel care imprimă calităţile panificabile ale grâului. Glutenul bun este când 25% glutenină se află dispersate în 75% gliadină sub formă de particole foarte fine; cel foarte bun este atunci când raportul este de 66:34-calitatea glutenului creşte proporţional cu creşterea gluteninei şi a gradului de dispersie în masa gliadinei. Boabele de grâu “durum,destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o cantitate mai mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate inferioară pentru panificaţie ,în schimb este foarte portivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate mare la fiert datorită filamentelor de protenă foarte rezistente, capacitate mare de conservare, capacitate mare de absorţie a apei. Lipidele. Reprezintă 1.8-2.6 % din compoziţia bobului şi sunt acumulate, in special, în embrion şi în stratul cu aleuronă.Celuloza, reprezintă 2.0-3.5 % fiind prezentă în învelişul exterior al bobului (pericarp).

Substanţele minerale. Reprezentate printr-un număr mare de elemente chimice (K, Ca,Mb, Mn, etc.), au o pondere de 1.5-2.3 %, aflându-se spre păţtile periferice ale bobului.Vitamine.Predomină vitaminele din complexul B (B1, B2, B3, B5, B6, B12.)Valoarea biologică a proteinelor este dată de pâinea care trebuie să aibă să aibă coaja rumenă,fără crăpături;miez afânat şi elastic (cu pori fini şi uniformi),să fie gustoasă, aromată.Factorii care influenţează calităţile panificabile ale grâului:cantitatea de proteine,cantitatea şi calitatea glutenului umed şi uscat, capacitatea de hidratare, puterea de fermentare a făinii, nivelul de gelatizare a amidonului.Calitatea glutenului se poate aprecia prin: metoda indicelui de unflare (indicele Berliner), rezistenţa aluatului-glutenului-la presiunea gazelor (indicelePelshenke), farinograma aluatului (farinofraful Brabener), însuşirea proteinelor de a se umfla (sedimentatia Zeleny), compoziţia chimică a cenuşii grâului (Bekuette).

18

Pe baza însuşirilor de panificaţie (cantitatea şi calitatea glutenului) în schimbul internaţional avem trei grupe de calitate:Clasa A (grâne tari amelioratoare medicinale, superioare produse în zona de stepă şi silvostepă din climatul temperat;Clasa B (grâne semitari) cu însuşiri intermediare ale glutenului, produse în zona cea mai umedă; Clasa C (grâne moi, cu gluten slab panificabil, lipsit de elastcitate şi de putere de reţinere a gazelor. Pentru panificare, se amestecă cu cele din clasa A sau chiar din B. Singure se utilizează numai în patiserie la biscuiţi. Se obţin în climat umed, maritim subtropicalLa noi în ţară se obţin grâne din clasa A în zona de stepă şi din clasa B în sona de silvostepă. 2.2.3. RăspândireGrâul este o plantă cu mare plasticitate ecologică ceea ce îi permite să fie cultivată pe toate continentele, între 66° latitudine nordică şi 45° latitudine sudică, de la nivelul marii şi până la 3000-3500 m altitudine.până în deceniul trecut suprafaţa cultivată cu grâu depăşea 230150000 ha, cu o producţie totală de cca.600 milioane tone, dar în ultimi ani se simte o uşoară scădere. (Repartizarea pe continente)Factorii care influenţează răspândirea grâului :Temperatura Cel mai propice climat este cel temperat din nord şi sud.Unele soiuri pot fi cultivate chiar şi dincolo de cercul polar înAlaska, Canada, Norvegia, Suedia, Finlanda, URSS, sau cel mai la sud în Argentina.Umiditatea (după Peterson 1965), în zone subaride (254-508 mm precipitaţii anuale) în nord şi subumede (508-762 mm). Limita superioară să nu depăşescă 650-700 mm deorece depreciază calitatea şi fvorizează atacul bolilor şi dăunătorilor.Fotoperioada, intensitatea şi spectrul luminii influenţeaza repartiţia grâului pe glob.Solul cele mai favorabile sunt cernoziomurile cu conţinut ridicat de humus.Factorii economici influenţează raspândirea mai ales în ţările în curs de dezvoltare unde sporirea populatiei a dus la mărirea suprafeţelor cultivate cu cereale şi în special cele cu grâu.În România rezultatele cele mai bune se obţin în zona din sudul ţării în Câmpia Română, Câmpia de vest, Câmpia Moldovei, Dobrogea.Suprafaţa cultivată cu grâu este de 2400000 ha cu o producţie medie anuală de 1824kg/ha. 2.2.4.Sistematică, soiuri .Grâul aparţine genului Triticum,clasa Monocotyledonopsita,ordinul Graminae.Speciile de grâu au fost grupate în trei secţii :grâne diploide (2n = 14 cromozomi);grâne tetraploide (2n = 28 cromozomi);grâne hexaploide (2n = 42 cromozomi);Forma tetraploidă: Triticum durum,Triticum turgidum (grâu englezesc); Triticum polonicum (grâul polonez);Triticum persicum (grâul persan).Forma hexaploidă:Triticum aestivum cu subspeciile: vulgare (grâul comun);compactum (grâul pitic); sphaerococcum (grâul pitic indian).Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul “comun” sau grâu pentru pâine) se cultivă pe cca. 90% din suprafaţa mondială cultivată cu grâu.În prezent se apreciază că există în cultură peste 10000 varietăţi şi soiuri. Pe plan mondial, cea mai mare parte din suprafaţa semanată cu grâu (circa 70% este ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară).

19

Grâul “durum”cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea spicelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult cultivate aparţin varietăţilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente, bob alb); apulicum (spic roşu, ariste negre, glume pubescente, bob alb), coerulescens (spic negru, ariste negre, glume pubescente, bob alb); şi hordeiforme ( spic roşu, ariste albe, glume glabre, bob alb).În urma studiilor întreprinse de N.Vavilov (după G. Bâlteanu 1991) există patru centre de origine a grâului şi anume:centrul asiatic central,centrul din Orientul Apropiat, centrul abisiniac şi centrul mediteranianSoiuri cultivate. Soiurile existente astăzi în cultură se caracterizează prin potenţial mare de producţie (între 4 şi 9 t), rezistenţă la cădere, la ger, la iernare, la secetă şi boli, valoare nutitivă şi tehnologică ridicată a boabelor, stabilitatea recoltei (Tabelul 1).

Tabelul 1Soiurile de grâu cultivate în România (1999)

Denumire soiului

Tipul soiului Tara de origine

Menţinătorul soiului

Anul înregistrării

Anul reînscrierii (radierii)

Albota T R 19 1986 1996Alex T R 2 1994Aniversar T R 3 1986 1996Apullum T R 5 1992Arieşan T R 5 1985 1995Delia T R 2 1993Dropia T R 1 1993Eliana T R 7 1998Flamura 85 T R 1 1989 1999Fundulea 4 T R 1 1987 1997Fundulea 29 T R 1 1979 1999Gabriela T R 7 1992Gasparom T R 3 1998G.K. Gobe T H 43(II) 1998G.T.Othalom

T H 43(II) 1998

Kraljevica T YU 42(II) 1998Lovrin 34 T R 2 1981 1999Lovrin 41 T R 2 1987 1997Magistral T R 3 1998Moldova 83 T R 7 1983 1999Rapid T R 1 1992Romulus T R 2 1998Rubin P R 5 1998Speranţa P R 5 1987 1997Suceava 84 T R 3 1984 1999Şimnic 30 T R 15 1987 1997Transilvania T R 5 1981 1999Trivale T R 19 1991Turda 81 T R 1984 (radiat1999)Turda 95 T R 5 1995

20

2.2.5. Particularităţi biologicePerioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră circa nouă luni (270-290 de zile). În acest interval,de la germinare şi până la maturitate,plantele de grâu trec prin anumite faze fenologice:germinare (răsărire), înrădăcinare, înfrăţire, formarea (alungirea paiului), înspicare-înflorire-fecundare formarea şi coacerea (maturarea) boabelor, împărţite în două etape şi anume: etapa vagatativă şi etapa generativă.Germinarea. Pentru ca sămânţa să germineze trebuie îndeplinite două condiţii: pe de o parte sămânţa, să fie capabilă de a germina, deci să posede o facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal şi cât mai nouă, de preferat din recolta anului precedent; pe de altă parte, n sol să fie întrunite condiţii optime de umiditate, căldură şi oxigen.Puse în condiţii de germinat boabele de grâu absorb apa. După absorţia apei, enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului şi in preajma embrionului trec în soluţie şi devin active. Enzimele transformă substanţele de rezervă din endosperm, cu moleculă complexă, în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de transportat şi de asimilat de către embrion, şi anume: proteinele trecîn aminoacizi; amidonul trece în dextrin-maltoză-glucoză;grăsimile trec în acizi graşi şi glicerină. Rezultă un suc lăptos, bogat în substanţe organice cu moleculă mică, uşor asimilabile, cu care embrionul se hrăneşte. Transferul acestor substanţe spre embrion se face prin intermediul scutellumului.În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire durează, de regulă, 8-10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15-20 de zile, îndeosebi din cauza insuficienţei umidităţii.Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după rasărire planta formează prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană pe baza energiei pe care şi-o asigură prin activitate proprie, transformând energia luminoasă în enerie chimică.Rădăcinile embionare sunt foarte active şi absorb apa şi substantele nutritive din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul perioadei de vegetaţie, dar importanţa lor se reduce treptat, o dată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive.În faza de trei frunze la cca.2 cm de la suprafaţa solului apare o unflătură care va fi viitorul nod de înfrăţire.Înfrăţirea.După rasărire, şi anume, după formarea celei de-a treia frunze, creşterea plantei de grâu stagnează, planta pregătindu-se pentru o nouă fază de vegetaţie. Procesul se numeşte preânfrâţire .Înfrăţirea începe la 12-15 zile după răsărire.Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ; la baza frunzişoarelor în con se găsesc, de regulă doi muguri care vor dezvolta fraţi de ordinul întâi. Primul frate se formează la baza primei frunze, al doilea la baza frunzei a doua şi aşa mai departe; fraţii secundari dau spice mici, slab productive sau nu formează deloc spice.Adâncimea de formare a nodului de înfrăţire este superficială, aceasta depinzând, într-o oarecare măsură, de condiţiile de mediu de la începutul vegetaţiei. Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. În lanul încheiat este de dorit ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2-3 fraţi şi 3-5 frunze. Se apreciază ca o cultură bine încheiată si cu perspective de a da randamente mari trebuie să formeze un covor vegetal cuprinzând 900-1200 de fraţi/m²,din care să rezulte, în final, 450-600 traţi fertili.Călirea. În paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-un proces lent de adaptare la temperaturi scazute denumit proces de călire. Procesul poate să dureze peste 45 de zile şi constă în concentrarea treptată a sucului celular prin

21

acumularea de glucide în toate organele plantei dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrăţire. Periada de calire este împorţită în două faze;

- prima fază durează 15-20 de zile şi are loc în periada cu temperaturi ridicate ziua (10-15°C), când fotosinteza este activă şi temperaturi scăzute noaptea (0-6°C), când consumul de glucide, prin respiraţie este scăzută; totodată din cauza temperaturilor scăzute, creşterea organelor plantei este mult încetinită.

- a doua fază a procesului de călire durează 15-25 de zile şi se produce când temperaturile au scăzut în jur de 0°C (chiar până la –10°C), se continuă concentrarea sucului celular prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de transpiraţie.În urma unui proces de călire desfăşurat normal, plantele de grâu pot rezista până la –15 -18°C la nivelul nodului de înfrăţire.Repausul.Trecerea spre starea de repaus de iarnă a culturilor de grâu are loc în ani normali, în jur de 5-10 decembrie, în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei, între 10-20 decembrie în sudul şi vestul ţării şi chiar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei.Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară începe o data cu dezgheţul solului. Pentru condiţiile din România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie 27 martie. Plantele îsi reiau treptat procesele vitale, începe absorţia apei şi a elementelor nutritive din sol.Perioada creşterii intense durează circa 90 de zile, perioadă când se acumulează 90-95% din biomasa totală a plantei.Formarea şi alungirea paiului, prima fază din etapa generativă, trecerea de la cea vegetativă fiind făcută numai după trecerea prin procesul de vernalizare. Acestă fază se consideră începută când paiul are înălţimea de 5 cm. Nodurile dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea internodurilor. Acestea cresc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui internod.Creşterea unui internod începe când s-a încetinit creşterea internodului anterior. Paiul de grâu este format din 5-6 internoduri,a căror lungime creşte de la cel bazal spre cel superior,care poartă inflorescenţa. Internodurile bazale (1-2) au diametrul cel mai mare şi peretele cel mai gros, imprimd rezistenţă la cădere.În această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire, pe seama rădăcinilor adventive şi se formează majoritatea frunzelor.O dată cu alungirea paiului, conul de creştere se dezvoltă, se diferenţiază spiculeţele, florile, organele mascule şi femele.Înfloritul.Încheierea fazei de alungire a paiului este marcată de apariţia spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile se produce înfloritul La grâu, deschiderea florilor are loc de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul in cadrul aceluiaşi spic ajungând până la 3-6 zile. Totodată la grâu, eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, astfel, încât polenizarea este obligatoriu autogamă.Formarea bobului începe, imediat după fecundare.Durata acestei faze influienţează calitatea ,respectiv cantitatea de asimilate acumulate în bob şi mărimea boabelor.

2.2.6. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii bobului

Cerinţele grâului faţă de căldură. Grâul este o plantă cu cerinţe moderate faţă de temperatură, plantele bine înfăţite şi călite rezistă până la –15˚C, chiar până la –20˚Cla nivelul nodului de înfraţire, iar primăvara, la reluarea vegetaţiei acestea cresc, până la 20˚C, în faza de fecundare, formare şi umplere a bobului.

22

Cerinţele grâului faţă de umiditate. Faţă de apa din sol, cerinţele sunt moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în zonele de cultură ale grâului trebuie sa cadă cel puţin 225 mm precipitaţii.Perioadele critice pentru grâu sunt în faza de înspicare, fecundare şi formarea boabelor, când seceta este asociată cu temperaturi ridicate care conduc la grăbirea vegetaţiei, plantele rămânând scunde şi slab productive, apărând fenomenul de ofilire şi şiştăvire a boabelor şi implicit obţinerea de boabe de calitate inferioară.Cerinţele grâului faţă de sol Producţia şi calitatea grâului depinde calitatea solului şi de gradul de permeabilitate a acestuia.Grâul preferă soluri mijlocii,lutoase şi luto-argiloase,cu capacitate mare de reţinere a apei,permeabile,cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6-7.5).Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane,cernoziomurile cambice,cernoziomurile argilo-iluviale,solurile brun-roşcate.

2.2.7. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii grâului.Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea

îngrăşămintelor organice şi minerale.Azotul este principalul element nutitiv care trebuie administrat pe solurile din România.El favorizează dezvoltarea vegetativă a plantelor, procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie, conţinutul boabelor în substanţe proteice. Mărimea dozelor de azot este cuprinsă ,în mod obişnuit, pentru condiţiile din România, între 50 şi 160 kg/ha.Fosforul, alături de azot este obligatoriu pe toate tipurile de sol din ţara noastră.Grâul se consideră a fi cea mai sensibilă cereală la lipsa sau insuficienţa fosforului.Fosforul echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturarea. Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă între 60 şi 120 kg/ha, fiind incorporat în mod obişnuit sub arătură.Potasiul, favorizează sinteza hidraţilor de carbon, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli.Îngăşămintele organice, gunoiul de grajd şi mustul de gunoi, sunt bine valorificate de cultura grâului, sau mai frecvent la planta premergătoare.Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâu sunt de 15-20t/ha, încorporate sub arătură .Pe solurile acide sunt recomandate amendamentele calcaroase, de regulă cele cu carbonat de calciu în doză de 4 t/ha...În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile.Zona foarte favorabilă, se situează în Câmpia de vest (Crişurilor şi Banatului), Câmpia Dunării (sudul Olteniei,terasele Dunării din stânga Oltului,jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o suprafata între Bucureşti-Giurgiu-Călăraşi-Armaşeşti, vestul Barăganului).Zona favorabilă, se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile. În Transilvania condiţiile climatice sunt favorabile. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului, în depresiunile Bârsei, Făgăraş,Ciuc. Recoltarea grâului se face la maturitatea deplină când boabele au umiditatea de 14-15%, umiditatea optimă pentru păstrarea grâului.Producţiile obţinute sunt cuprinse între 2500 şi 6000 kg/ha,

2.3. SECARA2.3.1.Importantă

23

Secara a fost luată în cultură ulterior grâului, orzului şi altor culturi de câmp. Ea a fost luată în cultură în zonele cu condiţii pedoclimatice mai vitrege.În prezent, secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a doua cereală panificabilă după grâu. Este o plantă alimentară valoroasă, reuşeşte în cultură în condiţii vitrege grâului, valorificând solurile acide sau cele nisipoase şi reuşind în zonele cu climă rece şi umedă sau în zone secetoase.Din fructul de secară se obţine făina folosită la prepararea pâinii, pentru o bună parte din populaţia globului. Pâinea de secară este mai neagră decât cea de grâu, însă este hrănitoare şi dietetică, are gust acrişor, pori foarte fini, iar coaja este mai închisă la culoare decât cea de grâu. Se poate utiliza la fabricarea pâinii şi în amestec cu făina de grâu. În amestec cu mierea de albină se prepară turta dulce apreciată pentru gustul şi acţiunea ei laxativă.Boabele servesc şi ca materie primă în industria amidonului, glucozei, alcoolului.În culturi de secară, prin infecţie artificială, se obţin scleroţi de cornul secarei (Claviceps purpurea), care au utilizari în industria farmaceutică pentru obţinerea unor alcaloizi (ergotina, ergotamina, ergotoxina, ergobazina), folosiţi la prepararea unor medicamente folosite împotriva hemoragiilor, a unor afecţiuni circulatorii, a migrenelor, tensiunii arteriale, etc. Boabele de secară obţinute din aceste culturi se folosesc în industria alcoolului.


Boabele de secară conţin, în medie, 82% hidraţi de carbon, 13.5% proteine, 1.9% grăsimi,1.8% substanţe minerale şi vitamine (B1,B2,PP). În condiţii asemănătoare de vegetaţie secara are un conţinut mai mic de protene decât grâul şi cu o digestibilitate mai scăzută. Aluatul de secară deşi conţine glutenină şi gliadină, nu formează un gluten în cantitate şi de calitatea celui de grâu. Ea este totuşi cea de-a doua cereală panificabilă (după grâu) pe glob, superioară orzului şi ovăzului.

2.3.3. Răspândire

Suprafaţa cultivată cu secară pe glob a fost în 1995 de 14 milioane ha, iar producţia medie de 1900 kg.La noi în ţară în ultimii ani secara s-a cultivat pe 30-35000 ha, cu o producţie medie de 2000 kg la ha.

2.3.4.Sistematică.Origine.SoiuriGenul secale din care face parte secara, cuprinde mai multe specii, secara cultivată aparţine speciei, Secale cereale L.var.vulgare, care are spic alb, cu rahis flexibil, iar paleele acoperă numai două-treimi din lungimea bobului.Origine.Secara este originală din Asia de sud-vest, Asia mică şi Caucazul, ulterior extinzâdu-se şi în estul Europei.Soiuri de secară sunt prezentate în tabelul 2.3.4.

Tabel 2.3.1.Soiurile de secară cultivate în România

(Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plantede cultură din România pentru anul 2004)Nr.crt.

Soiul Tipul soiului

Tara de origine



Menţinăto-rul soiului

1 Ergo* de toamnă România 1988 - SCA Suceava

24

2 Gloria “ “ 1983 1994 SCA Simnic3 Orizont “ “ 1988 - SCATurda4 Aurie de Dancov

(Dankowaskie Zlote)

“ Polonia 1973 Radiat (1994)

-

* Numai pentru producerea scleroţilor de Claviceps purpurea.

2.3.5. Particularităţi biologice.

Rădăcinile embrionare sunt în număr de 4,rădăcinile coronare apar de la nodurile tulpinii..Secara formează un sistem radicular bine dezvoltat şi cu o mare capacitate de solubilizare.Înfrăţirea începe la circa 8-10 zile de la răsărire.Tulpina are 5-6 internoduri,iar înălţimea la formele cultivate ,este cuprinsă intre 120-180 cm.Frunzele au în faza tânără culoarea roşiatic-violoaceu,limbul frunzei este mai mare decât la grâu.Inflorescenţa la secară este un spic cu 10-35 spiculeţe (câte unul pe un călcâi al rahisului), de regulă fiecare spiculeţare 2-3 flori din care 2 flori fertile.Polenizarea este alogamă anemofilă.Fructul de secară este golaş cu grad diferit de acoperire în pleve,de culoare verzuie până la gălbui.

2.3.6. Particularităţi ecologice

Clima. Secara germinează la temperatura minimă de 1-2 °C,cea optimă de circa 25°C,iar maxima de 30°C.Înfrăţirea se realizează la temperaturi cuprinse între 6-12°C.Secara este o plantă rezistentă la iernare,depăşind în această privinţă grâul şi orzul de toamnă.Fată de umiditate cerinţele secarei sunt moderate,fiind o plantă care valorifică condiţii extreme de climat secetos sau umed mai bine decât alte cereale.Perioada de vegetaţie a secarei la noi în ţară este de 280-290 de zile.Secara valorifică bine terenurile sărace,fiind puţin pretenţioasă faţă de sol,datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii mare de absorţie.Reuşeşte bine pe solurile unde grâul nu dă rezultate,cum sunt cele acide,nisipoase,uşor pietroase şi cele moderat alcaline.Faţă de elementele nutritive,secara reacţionează pozitiv având în vedere că ea se cultivă pe soluri mai sărace ( nisipuri,podzoluri ). Superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna la arătură,iar azotul,fie toată doza primăvara pe solul îngheţat,fie 1/3-1/2 toamna la arătură,iar diferenţa primăvara la pornirea în vegetaţie.

2.3.7. Zonele ecologice

Secara se cultivă în Europa până la paralela 65 (Filanda) iar ca altitudine până la 2000 m²(Alpi).În ţara noastră pe solurile nisipoase din sudul Olteniei,vestul Transilvaniei şi nord-estul Bărăganului; în zonele submontane din Moldova,Transilvania,Muntenia şi Oltenia.Recoltarea se execută cu combina,când umiditatea boabelor este de 14%,producţiile obţinute între 3000 şi 5000 boabe la ha

2.4.ORZUL

25

2.4.1. Importanţă

Orzul este una din cele mai vechi plante luate în cultură ( N., Zanfirescu şi colab.1956), la chinezi fiind trecută între cele cinci plante sfinte. Este planta care are multiple întrebuinţări în industria alimentară,în alimentaţia omului mai ales în zonele unde orzul deţine o pondere mai mare ( dincolo de Cercul Polar, cele de la mare altitudine,sau din nordul Africii ).La obţinerea malţului,pentru fermentarea unor băuturi, orzul este folosit din vechime,având o largă utilizare şi în zilele noastre.Prin germinaţia boabelor de orz,în germeni apar enzimele alfa şi beta-amilaza ( mai mult decât la grâu şi secară ) care participă în procesul de hidrolizare a amidonului în glucide simple, fermentescibile. Este folosit preponderent la fabricarea berii şi din considerentul că paleele ce acoperă boabele le apără de vătămări în manipulări,iar pe de alta parte ,acestea au rol de filtru în timpul separării de substanţele solubile.Orzoaica (orzul cu două rânduri )datorită uniformităţii boabelor, au conţinut mai scăzut în protene şi mai bogat în amidon,este materia primă cea mai bună la fabricarea berii.Boabele de orz se folosesc ca materie primă în industria alcoolului, dextrinei, glucozei.Orzul este folosit în alimentaţia omului sub formă de arpăcaş ( suragat de orz ) crupele obţinute din orz ( prin perlare ) se folosesc la prepararea supelor şi sosurilor, iar măcinate ( făină sau floricele )se folosesc în hrana sugarilor şi la prepararea unor specialităţi. Prin prelucrarea unor malţuri speciale de orz se obţin : înlocuitori de cafea,diverse preparate din lapte cu malţ, făină din malţ pentru îmbunătăţirea celei de grâu şi în prepararea unor alimente, siropuri de malţ pentru obţinerea fulgilor de cereale, a dulciurilor, a prafurilor de copt şi a unor medicamente.Calitatea orzului este dată de compoziţia sa chimică,care are următoarele componente :

apă 13.92;proteină brută 10.53;grăsime brută 2.8;substanţe extractive neazotate 66.18 din care : amidon 55.16;celuloză 4,85;cenuşă 2,78;

Comparativ, conţinutul boabelor în substanţe proteice şi amidon la ozul cu şase rânduri şi cel cu două rânduri este astfel

Proteină brută %SU Amidon%SU Orz cu şase rânduri 13.29 56,33

Orz cu două rânduri 11.61 59,60Calitatea orzului se apreciază în funcţie de utilizări.Astfel, orzul pentru bere trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteină ( 10-12%),dearece aceasta îngreunează limpezirea berii, precum şi un conţinut cât mai mare de amidon, de care depinde extractul berii. În acest sens calităţi mai bune întruneşte orzul cu două rânduri. Orzul pentru bere, pe lângă conţinutul chimic amintit ( mai puţine proteine şi mai mult amidon), este necesar să aibă boabe mari ( MMB 40-48 g),uniforme,cu încolţire uniformă, şi energie germinativă mare, încât obţinerea malţului să se facă într-un timp scurt pentru evitarea mucegăirii şi a putrezirii.Orzul alimentar pentru arpacaş, surogat de cafeatrebuie să aibă boabe mari, golaşe, cu conţinut proteic ridicat, şi procent cât mai redus de plevi. Calitatea panificabilă a orzului este slabă, fiind lipsită de gluten.

2.4.2. Răspândire

26

Suprafaţa cultivată pe glob cu orz este de 76.2 milioane ha,iar productia medie de 22.2q/ha . Suprafeţe mari se cultivă în Canada,S.U.A.,Turcia, Spania, Germania, Franţa.La noi în ţară suprafaţa cultivată cu orz a cunoscut o scădere drastică în ultimii ani datorită importului masiv de malţ pentru bere şi nu în ultimul rând datorită preţului la vânzare nestimulativ pentru micii producători.

2.4.3. Sistematică, soiuri

Specia de orz cultivată Hordeum sativum sau Hordeum vulgare , cuprinde următoarele convarietăţi :Convarietatea hexastichon Alef.,care cuprinde orzul cu câte trei spiculeţe fertile la un călcâi al rahisului;Convarietatea intermedium Kőrn., cu spiculeţe centrale fertile iar cele laterale total sau parţial sterile;Convarietatea distichon Alef ., are spiculeţe centrale fertile ( hermafrodite ), iar cele laterale sterile ( incomplet alcătuite );Convarietatea deficiens Voss, cu spiculeţele centrale fertile ( hermafrodite ) iar cele laterale incomplete şi sterile,de obicei reduse la prezenţa glumelor.Cele patru convarietăţi principale,au numeroase varietăţi deosebite după caracterele plevelor,aristelor şi boabelor.În cultură sunt soiuri care se încadrează în varietăţile aparţinând la două convarietăţi : hexastichum şi distichum. Boabele orzului cu două rânduri se deosebesc de cele ale orzului cu şase rânduri şi prin faptul că perişorii penei bazale sunt mai lungi Soiurile cultivate la noi în ţară se încadrează în : Convarietatea distichum :varitatea nutans ( spic lax );varietatea erectus ( spic dens );Convarietatea hexastchum :varietatea pallidum ( spic lax );varitatea parallelum ( spic dens );Toate varietăţile menţionate au bobul gălbui,îmbrăcat în palei de culoare gălbuie şi au aristele aspre.OrigineaVavilov ( 1928 ) stabileşte trei centre genice ale orzului şi anume :Centrul est-asiatic ( din Tibet până în Japonia );Centrul vest-asiatic ( Orientul Apropiat );Centrul african ( etiopean ).Soiurile de orz cu două şi sase rânduri sunt prezentate în tabelul 2.4.1.4.

Tabelul 2.4.1.4.Soiurile de orz Hordeum vulgarecultivate în România

2004Denumire soi Tipul soiului Numărul de

rânduriTara de origine Anul

întregistrăriiAdi Toamnă 6 România 1993Andra “ “ “ 1994Aura Primăvară 2 “ 1992Dana Toamnă 6 “ 1993Ditta “ 2 Germania 1995

27

Farmec Primăvară 2 România 1995Glenan “ 2 “ 1995Kelibia Toamnă 2 Franţa 1995Laura “ 2 România 1992Mădălin “ 6 “ 1994Miraj “ 6 “ 1974Orizont “ 6 “ 1996Precoce “ 6 “ 1986Prima Primăvară 2 “ 1988Productiv Toamnă 6 “ 1981Sonora “ 6 Franţa 1996Tremois Primăvară 2 “ 1995Turdeana “ 2 România 1988Victoria Toamnă 2 “ 1977

2.4.4. Particularităţi biologice

Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4ºC, optima 20ºC, maxima 28-30ºC, iar cantitatea de apă de circa 48% din masa boabelor.Orzul are germinaţie bipolară.Rădăcinile embrionare în număr de 5-8, rădăcinile coronare mai superficiale decât la grâu şi secară cu putere mai slabă de solubilizare şi absorţie a substanţelor nutritive din sol. La înfrăţire fiecare frate formează rădăcini proprii ca şi la grâu, secară şi ovăz.Tulpina are 5-7 internodii, mai scurte cele bazale, influienţând rezistenţa la cădere, cu înăltimea de 50-100 cm.Frunzele dispuse altern, câte una la fiecare nod, având limbul de 22-35 cm lungime, ligula este redusă iar urechiuşele foarte bine dezvoltate.Inflorescenţa este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei spiculeţe uniflore; la orzul cu şase rânduri toate cele trei spiculeţe sunt fertile ; la cele cu două rânduri doar spiculeţul central este fertil.Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palee,rar golaşă, MMB 25-30 g ( mai mare la orzoaică decât la orz ) iar procentul de pleve este de 7-15%.Perioada de vegetaţie activă a orzului de toamnă este de 100-120 de zile iar orzul de primăvară 90-120 de zile.


Cerinţele climatice ale orzului sunt în general mai reduse decât ale grâului ,fiind mai rezistent la temperaturi decât grâul.Orzul pentru bere ,pentru a realiza calitatea cerută în fabricarea berii, se cultivă în zone mai răcoroase şi umede, unde conţinutul proteic în boabe este scăzut, prin prelungirea perioadei depunerii amidonului.Suma de grade pentru acest orz este de 1300-1800ºC.Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul sau secara de toamnă, rezistând până la –15ºC la nivelul nodului de înfrăţire.Faţă de umiditate orzul, în general , are cerinţe reduse. Perioadele cretice fată de apă sunt din fazele formării paiului până la înspicare.Având perioada de vegetaţie mai scurtă, orzul evită seceta, maturizându-se înainte de secetele de vară.

28

Faţă de sol orzul este mai pretenţios decât grâul, având sistemul radicular cu o capacitate mai redusă de absorţie şi perioada de vegetaţie mai scurtă. Portivite pentru orz sunt solurile de tipul cernoziomurilor ,brun roşcate de pădure şi cele aluviale solificate.Cerinţele fată de substanţele nutritive din sol sunt apropiate de cele ale gâului, astfel pentru 1000 kg boabe, orzul consumă în medie, între 24 şi 29 kg N,11-13 kg P2O5 şi 21-28 Kg K2O.Recoltarea orzului începe la coacerea deplină când umiditatea boabelor este sub 16-17%. Orzul pentru malţ nu se recoltează la umuditate mai mare de 15% deoarece numai astfel se asigură o mare capacitate germinativă a boabelor. Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în ţara noastră este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii 5000-7000 kg/ha.

2.5. OVAZUL

2.5.1. Importanţă

În alimentaţia omului ovăzul are întrebuinţări restrânse, sub formă de fulgi de ovăz,făină şi grişuri . Valoarea alimentară ridicată a produselor din boabe de ovăz le recomandă în alimentaţia copiilor sau a oamenilor bolnavi. În unele zone nordice făina de ovăzse mai foloseşte în amestec cu grâu sau secară la prepararea pâinii. Pâinea din făina de ovăz este, însă, de calitate slabă şi se întăreşte repede.Boabele se folosesc, pe scară mai restrânsa, şi ca materie primă industrială.


Boabele au conţinut proteic variabil în funcţie de soi şi condiţii de cultură. Proteinele sunt formate din albumină 1%, globuline 80%, prolamine ( avenina ) 10-15% şi gluteline 5%. Ele au un grad ridicat de digestibilitate (80 % ). Conţinutul în grăsimi, este mai ridicat decât la celelalte cereale din climatul temperat, mai ales în embrion. Extractivele neazotate sunt formate din amidon (peste 90% ), apoi zahăr şi dextrină.

2.5.3.Sistematică,soiuri.

Ovăzul face parte din genul Avena,Ness, iar dintre speciile cultivate cea mai importantă şi mai răspândită este Avena sativaAvena sativa se consideră că are ca specie de origine Avena fatua. Soiurile de ovăz existente în cultură la noi în ţară sunt prezentate în tabelul 3

Tabelul 3Soiurile de ovăz cultivate în România

Nr. crt.

Soiul Tipul soiului

Ţara de origine


Anul reânscrierii

Deţinatorul soiului

1 Florina De toamnă România 1987 Radiat (1994)

S.C.A.Livada

2 Mureş De primăvara

“ 1991 - S.C.A. Turda

3 Solidor De primăvară

Germania 1976 Radiat (1994)

-

4 Someşan De primăvară

România 1988 - S.C.A. Turda

29


Ovăzul prezintă un sistem radicular bine dezvoltat ( depăşind grâul, secara şi orzul ), profund şi cu putere mare de solubilizare a elementelor nutritiveTulpina este formată din 5-8 internoduri, având lungimea de 80-150 cm, în funcţie de soi si condiţiile de cultură.Frunzele au limbul lanceolat, uşor ascuţit, urechişele lipsesc sau sunt foarte mici; în schimb ligula este mare, triunghiulară, bifidată.Inflorescenţa este un panicul, cu ramificaţiile dispuse pe 3-9 etaje. Spiculeţele sunt dispuse în vârful ramificaţiilor şi a axului principal, fiind formate din 2-3 flori, din care, de obicei, 2 sunt fertile. Fructul este o cariopsă imbrăcată in palei, însa nu concrescute cu fructul ca la orz. Procentul de pleve este în medie de 26-28%Ovăzul este cultivat în ţara noastră ca plantă de primăvară


Ovăzul este planta regiunilor umede şi răcoroase., dar dă rezultate bune şi în condiţii de secetă, este deci, planta care valorifică bine condiţiile extreme de cultură, datorită marii sale particularităţi ecologice.Temperatura minimă de germinaţie este de 2-3˚C. În prima parte a perioadei de vegetaţie creşte şi se dezvoltă bine la 5-12˚C, iar pentru maturizare temperaturile pot fi de 17-20˚C.Cerinţele ovăzului faţă de apă sunt destul de ridicate, fazele critice fiind în fenofazele de formare a paiului, înspicare şi înflorire.Faţă de sol, ovăzul are cerinţe reduse, datorită înrădăcinării profunde şi puterii mari de solubilizare a acestoraOvăzul reacţionează bine la îngrăşămintele organice şi chimice pe toate tipurile de sol. Producţia la ovăz este foarte diferită în funcţie de condiţiile de cultură. Capacitatea de producţie a ovăzului este destul de mare (6000 kg la hectar), însă producţiile obţinute sunt mici datorită faptului că acestă plantă ocupă in cultură terenuri sărace, slab fertilizate.

2.6. PORUMBUL

2.6.1.Importanţa

Porumbul ocupă al treilea loc , ca importanţă, între plantele cultivate pe glob. Porumbul, alături de grâu şi orz, constituie baza alimentaţiei celei mai mari părţi a globului, direct sau transformate în produse animaliere. Pe plan mondial se constată că în ţările dezvoltate se reduce treptat consumul direct în alimentatie al porumbului, în favoarea unei utilizări mai raţionale, cum ar fi transformarea în produse animaliere sau prelucrarea industrială. Din productia mondială de porumb, o mică parte (2.3%)este folosit pentru sămânţa , ceea ce dovedeşte rata ridicată de înmulţirea acestei plante. În alimentaţia omului se folosesc numai boabele, care pot fi consumate în faza de coacere in lapte, ca porumb fiert sau copt, în special porumbul zaharat, putând fi folosite în această fază şi sub formă de boabe conservate, babele mature se folosesc firte, iar anumite forme de porumb sub formă de floricele.

30

Făina (mălaiul), din boabele de porumb este lipsită de gluten motiv pentru care nu se poate folosi singură la prepararea pâinii ci numai în adaus cu făina de grâu sau secară (preferabil porumbul cu bobul alb).Diferite sorturi de făină de porumb , în S.U.A şi alte ţări, se folosesc la prepararea pâinii, biscuiţilor, budinci, prăjituri, etc.Din făina de porumb fiartă în apă se obţine un aliment (mămăliga)apreciat şi folosit la noi în ţară, mai ales de populaţia rurală în trecut. Din boabele măcinate se obţin si crupe (păsat), şi fulgi de porumb.Uleiul din germenii de porumb este un produs dietetic folosit pe scară din ce în ce mai largă şi la noi în ţară ( nu produce colesterolul în organism).Din boabele degerminate se obţine făina degresată, care se păstrează mai bine. Porumbul este o materie primă valoroasă în industria spirtului şi amidonului, glucozei şi în obţinerea altor produse : sirop, pectină, dextrină, clei, substanţe plastice, acid lactic, acid acetic, acetonă, coloranţi, cauciuc sintetic, precum şi ca mediul nutritiv pentru ciupercile din uzinele ce obţin produse antibiotice (GH. Siseşti,1955, citat de L,S, Muntean 1995).Din 100 kg de boabe de porumb se pot obţine unul din următoarele produse: 77 kg făină, (fară tărâţe şi embrion, 63 kg amidon, 71 kg glucoză, 44 l alcool, iar din embrion rezultă 1.8-2.7 l ulei, şi 3.6 kg turte ( V. Velican,1956, citat de L.S. Muntean 1995)Din amidonul de porumb, prin prelucrări speciale, s-au realizat numeroase produse noi : un material superabsorbant, care se poate utiliza în combaterea eroziunii solului şi fixarea nisipurilor, materiale plastice biodegradabile nepoluante, dialdehida de amidon foarte rezistent la umezeală folosit în industria hârtiei.Cea mai largă utilizare a porumbului este ca furaj sub formă concentrată, masă verde sau siloz. Porumbul este o excelentă materie primă în industria de carne, lapte, unt, boabele acestuia având o mare valoare nutritivă. Un kg de boabe asigură 1.2-1.3 unităţi nutritive şi 70-80 kg proteină digestibilă. Valoarea alimentară ridicată a boabelor face să fie folosite ca nutreţ concentrat (boabe, uruială ) la diferite specii de animale, în special la creşterea porcilor şi păsarilor, precum şi în furajarea taurinelor, ovinelor şi cabalinelor. Rezidurile de la prelucrarea boabelor de porumb (tăriţe, borhoturile de la fabricarea spirtului, turtele sau resturile de la extragerea uleiului) constituie furaje foarte valoroase. Tulpinile şi rahisul inflorescenţei femele se pot folosi în industria celulozei şi hârtiei, sau ca material de foc; pănuşile , la împletituri (papuci, coşuleţe, poşete,etc.)sau ca ambalaj, mătasea, se foloseşte în prepararea unor ceaiuri şi medicamente.Ponderea porumbului în cultură este foarte mare, în economia a ţarii noastre el reprezintă cca. 50% din producţia globală, şi ocupă cca. 45% din suprafaţa cu cereale.

2.6.2. Compoziţia chimicăCompoziţia chimică a boabelor de porumb şi repartiţia componentelor chimice între diferitele părţi ale bobului sunt prezentate în tabelul 2.6.1 (V. Velica, 1972, Al, Salontai, 1983)

Tabel 2.6.1Compoziţia chimucă a boabelor de porumb (%)

(după L,S, Muntean 1995)

Organul plantei

Apă Proteină Grăsimi Extractive neazotate

Celuloză Cenuşă

Boabe întregi

8.5-12.9 9.3-14.7 4.3-5.3 68.8-72.3 1.9-2.6 1.3-1.5

Tegumentul seminal

9.8 6.6-7.4 1.6-2.1 69.2-74.1 10.2-16.4 1.3

31

Endosperm 12.1 7.5-12.2 0.9-1.5 78.5-85.0 0.39-0.6 0.6-0.7Embrion 7.2 14.2-21.7 29.6-36.9 32.4-34.1 2.9-11.8 7.3-11.1Cu privire la compoziţia boabelor în limitele date în tabelul 2.6.1.vechile soiuri (conv. indurata ) erau mai bogate în proteină, dar mai sărace în amidon decât actualii hibrizi (conv. dentiformis).În boabe, proteinele sunt în cantitate mai mare în endosperm (75-80%) şi mai puţin în embrion (17-24%), pe când grăsimile se află mai mult în embrion (69-85%) decât în endosperm (15-29%). În tegument sunt 1-3% din protene şi 1-2% din grăsimi.Proteinele boabelor intregi sunt formate din cca:45% prolamină (zeina), 35% gluteline şi 20% globuline, iar proteinele din embrion din 70% globuline.În compoziţia zeinei intră acidul glutamic, leucină, alanină şi prolamină însă conţin foarte puţin triptofan, lizină şi glicocol, fapt ce produce tulburări în organism, în cazul unei nutriţii unilaterale cu porumb ( la om pelagra).Lizina este un aminoacid esenţial necesar creşterii organismelor tinere .Triptofanul este precursorul vitaminei PP, în lipsa căruia apar tulburări neurofiziologice grave, caracteristice pelagrei. Extractivele neazotate din boabe sunt compuse în cea mai mare parte din amidon (80%), depus în endosperm, cantităţi mai mici de zaharuri aflate în embrion, dextrine, pentozani,etc.Grăsimile din boabele de porumb sunt în procent mai mare ca la celelalte cereale. Ele sunt dispuse în cea mai mare parte în embrion (2/3, fiind influienţate în primul rând de biotip- mărimea embrionului- şi mai puţin de factorii externi. Boabele de porumb mai conţin în cantităţi mai mici enzime, pigmenţi şi vitamine.Carotinele sub influienţa carotinazei, se transformă în vitamina ACenuşa este de asemenea în cantităţi mai reduse decât la celelalte cereale şi este dispusă în cea mai mare parte în embrion (peste 60%), fiind compusă din acid fosforic (45%), apoi oxid de potasiu (28%), oxid de magneziu (16%)

2.6.3. Sistematică, hibrizi cultivaţi, răspândire

Porumbul ( Zea mays L)face parte din familia Gramineae, subfamilia Panicoides, tribul Maydeae. Specia cultivată Zea mays L. a fost împărţită în mai multe convarietăţi şi anume : Zea mays indurata (porumbul cu bobul tare), are endospermul amidonos în partea centrală, iar partea externă este cornoasă;Zea mays dentiformis (porumbul dinte de cal), cu endospermul cornos numai în părţile laterale a bobului, iar în partea superioară endospermul amidonos, care la maturitate reducându-şi volumul, prin uscare, formează o adâncitură (mişună)Zea mays everta (porumbul de floricele), cu boabe mărunte, alungite şi cu endospermul cornos. La boabele puse la prăjit, apa din grăunciorii de amidon se transformă în vapori, ce presează spre exterior şi sparg endoepermul, care îşi măreşte volumul, luând aspectul unor floricele. Zea mays ayilaceae-zaccharata, are la maturitate boabele zbârcite (prin pierderea apei, învelişul cornos transparent. Boabele sunt dulci datorită conţinutului de amylodextrină .Zea mays amylaceae (porumbul amidonos), cupride forme tardive, cu cerinţe termice mari, boabe mari,(MMB până la 1000 g) cu endosperm amidonos, iar stratul cornos foarte subţire. Cercetările recente atribuie ca zonă de origine a porumbului America, fără a se putea preciza dacă exista cert una sau mai multe zone.

32

Hibrizi cultivaţi în România. Soiurile cultivate în ţara noastră au au fost înlocuite treptat cu hibrizi de provenientă românescă care au fost împărţiţi în cinci grupe de precocitate. ( tabelul 2.6.3)2.6.4.Particularităţi biologie

Porumbul este o plantă anuală , ierboasă, unixexuat monoică, de zi scurtă, cu raportul între faza vegetativă şi generativă de 1:1.

Seminţele de porumb germinează la 8-10˚C, în cca. 10 zile., din embrion porneşte o singură rădăcină embrionară care creşte repede în adâncime şi începe să ramifice.Sistemul radicular al porumbului are creştere rapidă, ajungând la 35-40 cm adâncime în faza de trei frunze.

Plantele de porumb răsar în cca 14-20 de zile de la semănat în funcţie de temperatura solului.

Tulpina ( strujac sau coceni )este format din noduri şi internoduri ( pline ) având înălţimea de 120-250 cm. Hibrizii de porumb noi creaţi trebuie să manifeste rezistenţă mare la frângere, pentru a putea fi cultivaţi în condiţiile unei agriculturi moderne, cu nivele înalte de fertilizare, irigare şi cresterea gradului de mecanizare.

Frunzele sunt formate din teacă şi limb, dispuse câte una la fiecare nod, altern, pe două rânduri. Pe faţa superioară a limbului se găsesc celule buliflore, care pe timp secetos, pierd apa mai repede, iar limbul se răsuceşte , reducând mult transpiraţia.Pe faţa inferioară,limbul nu prezintă perişori, este glabru, iar pe cea superioară este pubescent. Formarea frunzelor pe tulpină continuă până la apariţia panicolului.Numărul frunzelor pe plantă este în corelaţie pozitivă cu perioada de vegetaţie şi talia plantei.

Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuat monoică, cu inflorescenţa masculă ( panicolul) dispusă terminal şi inflorescenţa femelă ( spadix), în număr diferit, înserate axilar la nodurile mediane ale tulpinii. Panicolul este format din ramificaţii pe care sunt dispuse spiculeţele, grupate câte două la un loc, unul sesil (extern), celălalt pedicelat (intern).

Spadixul ( ştiuletele) este format dintr+un rahis îngroşat, prins de tulpină printr+un peduncul, îmbrăcat în pănuş care reprezintă tecile unor frunze modificate. La subsuara pănuşilor sunt muguri dorminzi, care la unele biotipuri formează stileţi ramificaţi. Pe rahis sunt dispuse în lungime 4-8 sau mai multe perechi şi rânduri de spiculeţe, formate fiecare din câte două flori (una fertilă şi una sterilă), cu glumele şi palele scurte bine prinse pe rahis, de culori diferite.

Denumirea

hibridului

Tipul hibridu

lui

Precocitate

Tara de origine

Menţinătorul

hibridului


Denumirea

hibriduLui

Tipul hibridului

Precocitate

Tara de origine

Menţinătorul hibridul

ui

Anul înregistr

ării

Betuflor HD 100-200

România

SCA Turda

Radiat Dea HS SUA Pioneer 1984

Betuliza HT “ “ “ Dekalb 300

HS “ Dekalb 1993

Bucovina

HT “ Suceva 1994 Dekalb 398

HS “ “ “

Ciclon HD “ Fundulea

1991 Elan HT România

Turda 1992

Cristal HT “ “ “ Elena HS SUA Pioneer

1991

Doina HT “ “ 1994 Freya HT Germania

Saaten Union

1992

Fundulea HD “ “ 1980 Furio HS Cehia Ciba- 1993

33

102 GeigyJanus HS Germa

niaSaaten Union

1994 Helga HS SUA Pioneer 1990

Mona HS SUA Pioneer 1989 Irla HT SUA “ 1984Montana HT Româ

niaSucea

va1992 Libero HT Ger

maniaStaten Union

1993

Natacha HT SUA Pioneer 1993 Mendoza

HS Belgia I.S.N.V 1993

Parvis HT Franţa Semens 1994 Nobilis HS Franţa Semens 1993Podu Iloaiei

101

HT România

Podu Iloaiei

1984 Optima HS SUA. Pioneer 1992

Podu Iloaiei

110

HS “ “ 1990 Perlis HT Franţa Semens 1993

Presta HT Franţa Semens 1993 Pirat HS Germania

Staten Union

1992

Tabelul 2.6.3Roxana HS Români

aPodu Iloaiei

1994 Rialto HS Germania

SU 1994

Simona HS “ “ 1993 Turda 100

HD România

SCA Turda

1979

Suceava 95

Hd “ SCA Sucea

va

1976 Turda 160

HS “ “ 1990

Suceva 97

HT “ “ 1989 Turda 200

HD ‘ “ 1976

Suceava 99

HT “ “ 1985 Andreea

HS 300-400 “ “ 1992

Suceava 108

HT “ “ 1980 Atak HS SUA Verneuil

-

Amadeuss

HT 200-300

Germania

S.U. 1993 Carla HS ‘ Pioneer

1990

Anko HT “ “ 1992 Eva HD Romania

“ 1982

Apache HS Franţa Verneuil

Radiat 1991

Fundulea 270

HD “ Funulea

1984

Bucium HS România

Podu Iloaiei

1992 Marista HS SUA Pioneer

1992

Celia HS SUA Pioneer

1992 Oana HT România

Podu-Iloaiei

1993

Quattro HS Franţa Verneil

Radiat Panka HS SUA Pioneer 1992

Stira HS SUA Pioneer

1992 Panonia

HS ‘ “ 1989

Saturn HS România

SCA Turda

1994 Pioneer 3978

HS “ “ 1979

Turda 215

HT “ “ 1976 Octavian

HS Romania

Fundulea

1993

Turda 260

HS “ “ 1990 Orizont HS “ “ 1994

Danubiu HS “ Fundulea

1993 Pioneer 3578

HS SUA Pioneer

1994

Dekalb 485

HS SUA Dekalb

1993 Pura HS SUA Pioneer

1991

Dekalb 554

HS “ “ 1993 Randa HS “ “ 1994

Fundulea HS Româ Fundu 1985 Rival HS Roma Fun 1992

34

230 nia lea nia duleaFundulea 322

HS “ “ 1990 Robust HS ‘’ “ 1991

Fundulea 340

HS “ “ 1990 Rubin HS ‘ “ 1983

NSSC 420 YU

HS Iugoslavia

Novi Sad

1994 Safir HS ‘ “ 1994

Odessa HS SUA Pioneer

1993 Sylvia HS SUA Pioneer

1989

Olt HS Roânia Fundulea

1993 Themis HS Franta

Semences

1989

Opal HS “ “ 1994 Volga HS SUA Pioneer

1992

Ovidiu HS “ “ 1994 Cocor HS Romania

Fundulea

1990

Progres HS “ “ 1993 Fundulea 410

HS ‘ “ 1978

Rapid HS “ “ 1991 Fundulea 412

HS ‘ “ 1987

Soim HS “ “ 1992 “418 HD ‘ “ 1982Ştefania

HS SUA Luana 1994 “420 HT SUA “ 1987

UAS 88-1426

HS Franţa Vernuil

1993 Luana HS ‘ Pioneer

1992

Vultur HS România

Fundulea

1991 Paolina HS SUA “ 1993

Dacic HS “ “ 1991 Pioneer 3362

HS ‘ “ 1991

Florencia

HS SUA Pioneer

1992 Temerar

HS ‘ “

Fulvia HS “ “ 1982 PORUMB PENTRU FLORICELEFundulea 365

HS România

Fundulea

1990 Excelet HS Romania

Fundulea 1991

Fundulea 346

HS “ “ 1990 Fundulea HS “ 1978

Lovrin 400

HS “ SCA Lovrin

1969 Perlat HS “ “ 1983

Paniculul apare cu 2-3 zile înaintea stigmatelor (protandrie), În cadrul panicolului, înflorirea începe de la vârful ramificaţiilor spre bază şi durează 5-1o zile .

Polenizarea este alogamă anemofilă. Formarea fructului şi coacerea durează 5o-6o zile. Fructul (embrionul şi

endospermul) se formează în 2o-30 zile, apoi urmează coacerea în lapte (cca. 10 zile), coacerea în galben sau ceară (10-15 zile) şi coacerea completăcând apa în bob este sub 30% şi plantele aproape uscate.

Fructul (cariopsa) porumbului este golaş de mărime, formă, culoare şi consistenţă diferită. MMB variază între 40 g (convarietatea everta) la 1000g (convarietatea amylacea). Din volumul bobului, endospermul reprezintă 10-15%, endospermul 80-85% şi pericarpul 5-6%.

În endosperm, la periferie, se află stratul aleuronic, apoi celulele care conţin grăunciorii de amidon într-o reţea proteică. Dacă reţeaua proteică este groasă şi deasă,

35

iar grăunciorii de amidon sunt poliedrici şi srtânşi îndesaţi în reţea, amidonul este numit “tare”, iar în secţiune endospermul este cornos (sticlos), iar dacă reţeaua proteică este subţire şi grăunciorii de amidon sunt rotunjiţi lăsând între ei spaţii mari cu aer, amidonul este numit moale sau alb, opac şi în secţiune bobul este făinos

2.6.4. Influenţa factorilor climatici asupra calităţii porumbului

Porumbul este cereala cu cea mai mare plasticitate ecologică, limita nordică a ajuns la latitudinea de 58° în Suedia în Rusia şi 51° în Canada. În ce priveşte altitudinea, în Peru ajunge la 3900m, în Bolivia la 4220m. La noi în ţară, pe unele văi adăpostite de curenţi reci (Valea Arieşului), porumbul se cultivă până la 700m altitudine.

Principala zonă de cultură a porumbului în America este SUA, între paralelele 40-45° latitudine nordică, în aşa-zisul cordon sau brâu al porumbului (Corn-Blet), apoi în Argentina şi Mexic.

În Europa porumbul întâlneşte condiţii bune în sudul Rusiei, România, Jugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Franţa, Italia, Spania şi Portugalia.

Temperatura Fiind original din climatul tropical şi subtropical, porumbul are cerinţe termice ridicate, temperatura fiind principalul factor limitativ, care-i delimitează arealul de cultură.

Temperatura minimă de germinaţie a porumbului este în jur de 8°C, plantele răsar în 12-15 zile la temperatura de 10-12°C. Temperaturile scăzute sau arşiţele peste 35°C şi seceta sunt foarte dăunătoare. În fazele de formare şi coacere a bobului, temperatura minimă este de 17-13°C. În această fază, seceta şi temperatura de peste 30°Copresc umlerea bobului, favorizând şiştăvirea, iar îngheţurile timpurii (-2°C) distrug plantele, care la 3-4 zile se usucă, producând pierderi mari.

Lumina Porumbul este o plantă de zi scurtă, stadiul de lumină începând o dată cu înverzirea plantelor, la 2-3 zile de la germinaţie.

Umiditatea Porumbul este o plantă mare consumatoare de apă, cerinţele faţă de apă cresc până în faza de apariţie a panicolului şi la umplerea boabelor apoi cerinţele scad treptat până la coacerea deplină ( fig 2,13, după W. Kising, 1962 citat de LS. Muntean, 1995).

Sub aspectul climei, factorii limitativi ai producţiei sunt, la noi în ţară următorii: seceta din lunile de vară (în stepă), temperaturile scăzute din prima parte a vegetaţiei (în zonele colinare) şi brumele timpurii toamna, care întrerup vegetaţia.

Solul Porumbul are cerinţe ridicate faţă de sol, pretinde soluri fertile, structurate, drenate care se încălzesc uşor.

Zone ecologice Zona foarte favorabilă este Cîmpia din vestul ţării de la Carei la Moraviţa, Câmpia Română, lunca Dunării, luncile Mureşului, Oltului, Someşului.

2.6.5. Influenţa elementelor nutritive asupra calităţii producţiei

Fertilizarea .Nivelul producţiei porumbului este în mare măsură influenţat de condiţiile de nutriţie. Fertilizarea raţională reprezintă o pârghie importantă în realizarea unor producţii ridicate şi de calitate. Consumul specific de substanţe nutritive este determinat de nivelul producţiei ( C. Hera şi colab. 1984). Astfel, în funcţie de producţie, porumbul consumă pentru o tonă de boabe 18-28 Kg N, 8,6-14 kg P2O5 şi 23,9-36 kg K2O.

Producând o cantitate mare de substanţă uscată la unitatea de suprafaţă, porumbul are un consum ridicat de elemente nutritive.

36

Azotul se g ăseşte în medie 1,9% în boabe şi 0,75% în tulpini iar compuşii organici formaţi cu participarea azotului reprezintă 25% din substanţa uscată a plantei. O bună aprovizionare cu azot determină o creştere viguroasă şi rapidă a plantelor, un ritm de dezvoltare normal, realizarea unei mari suprafeţe foliare, cultura acoperind repede solul. Carenţa în azot, se manifestă la început la frunzele bazale apoi trece şi la cele superioare, prin răsucirea şi uscarea acestora, iar la stiuleţi prin dezvoltarea şi acoperirea incompletăcu boabe.

Fosforul este consumat de porumb mai puţin decât azotul. Boabele conţin 0,5-0,6% P2O5 iar tulpinile cca. 0,3% P2O5 (T. Svulescu, citat de L.S. Muntean 1995). Rolul fosforului este de a intra în structura a numeroşi compuşi organici (fosfolipide, lecitină) şi este component al nucleoproteinelor, deci au rol deosebit în biochimia şi reproducţia celulelor. Fosforul participă în numeroase procese metabolice şi influenţează favorabil procesul de fructificare. Ca şi azotul, este reutilizat în perioada formării bobului, din rezervele existente în plantă. Carenţa în fosfor se manifestă prin stiuleţi mici, neuniformi, cu rânduri întregi de boabe lipsă.

Potasiu. Carenţa în acest element la porumb determină o reducere a suprafeţei foliare şi o reducere a intensităţii fotosintezei, stânjenirea proceselor enzimatice şi asimilarea azotului, intensifică respiraţia, micşorează rezistenţa plantelor la secetă şi se măreşte numărul plantelor căzute.Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de producţia planificată, îngrăşămintele cu azot se aplică primăvara la pregătirea patului germinativ, iar cele cu fosfor şi potasiu se aplică de obicei integral toamna . Îngrăşămintele organice sunt foarte bine valorificate de porumb.

Producţia. Porumbul are un potenţial ridicat de producţie neântrecut de nici o cereală, acestea situându-se între 8,1-12,9q/ha.

2.7. Orezul2.7. 1. Importanţă

Orezul, este una din cele mai vechi plante cultivate, seminţele sale fiind folosite ca aliment din cele mai vechi timpuri. Cele mai vechi dovezi care atestă cultura orezului sunt din China, India şi Indonezia.

În România prima orezărie este menţionată la 1786 în Topolia (Banloc), pe malul râului Bârzava, în Banat (V. Velican, 1965), cultura ei fiind la ora actuală foarte restrânsă din lipsa condiţiilor de cultură speciale care le necesită această cultură.

Orezul constituie alimentul de bază (“ pâinea”) pentru o mare parte din populaţia globului ( peste 2 miliarde de locuitori). În Asia orientală şi Asia de sud-est (China, Japonia, Filipine, India, Vietnam, Indonezia), consumul annual de orez pe cap de locuitor depăşeşte 125 Kg. Pentru celelalte ţări, inclusiv şi ţara noastră, orezul este un aliment “de completare” fiind consumat sub diferite forme. Orezul se remarcă ca un aliment cu un gust plăcut, cu valoare dietetică şi nutritivă ridicată.

Din boabele de orez se extrage amidonul, fiind folosite la extragerea spirtului şi a berii, la obţinerea unei pudre fine, la prepararea unor conserve.

Paiele de orez consituie materie primă valoroasă pentru fabricile de hârtie şi celuloză, pentru fabricarea diferitelor împletituri (pălării, coşuri).

2.7.2. Compoziţie chimică

Compoziţia chimică a boabelor de orez este în funcţie de prezenţa sau nu a paleilor (tabelul 2.7.1..)

37

Tabelul 2.7.1Compoziţia chimică a boabelor de orez

Specificare Apă%

Proteine%

Extractive neazotate%

Grăsimi%

Celuloză%

Cenuşă%

Orez brutOrez decorticat

12,614,0

6,17,7

74,175,2

2,00,4

4,02,2

1,20,5

Pe lângă aceste componente principale, orezul brut conţine 0,38-0,42% vitamine îndeosebi vitaminele B şi E dispuse în procent mai mare în pericarp.

Prin decorticare, scade celuloza, cresc procentual proteinele şi glucidele, mărindu-se valoarea alimentară. Dar înlăturarea pericarpului şi embrionului face să scadă ¾ din grăsimi, peste ½ din sărurile minerale şi aproape complet vitaminele. Consumul ridicat de orez decorticat determină avitaminoză, cauza bolii numită beri-beri.2.7.3. Sistematică

Genul Oryza L. cuprinde 22 specii fiind luate în cultură numai două specii şi anume: Oryza sativa L., specie cu pericarpul bobului în cele mai multe cazuri alb, cultivată în toate zonele de cultură şi Oryza glaberrima Stend, specie cu pericarpul bobului roşu sau brun-roşcat cultivată pe suprafeţe mai reduse în Africa.

Oryza sativa L. este cea mai importantă specie, ea cuprinde mai multe subspecii între care cea mai importantă este ssp. communis (orezul comun), cu bobul mare, lung-oval (6-10 mm), cu raportul grosime-lungime de 1:2-1:3. În ţara noastră, orezăriile se află la limita nordică de cultură a orezului în lum, de aceea cele mai importante soiuri sunt cele cu perioada de vegetaţie cea mai scurtă, respectiv 100-130 zile şi cu rezistenţă la cădere, boli, oscilaţii de temperatură şi la salinitate.

Soiurile de orez cultivate în România se prezintă în tabelul 2.7.2 (Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură în România pentru anul 2004).

Tabelul 2.7.2Soiurile de orez cultivate în România

(Lista ofifială a soiurilor şi hibrizilor cultivate în România 2004)Soiul Ţara de origine Anul intrării în

culturăInstituţia responsabilă de menţinerea purităţii biologice a soiului

Anul reânscrieri

Brăila România 1985 S:C:C:A:S:S:Brăila 1995

Chirnogi “ 1989 I:C:C:P:T: Fundulea

Cristal “ 1988 “

Diamant “ 1984 U.S.A.B. Timişoara 1994

38

Olteniţa “ 1991 I.C.C.P:T. Fundulea

Polizeşti 28 “ 1978 S.C.C.A.S.S.Brăila 1994

Bega “ 1978 U.S.A.B. Timişoara

Speranţa “ 1994 I.C.C.P.T. Fundulea


Germinarea boabelor de orez are loc în condiţii de umiditate potrivită şi temperatură minimă de 10-12°C. La germinare, în condiţii de submersie, din embrionul bobului de orez porneşte întâi plumulaşi numai după ce aceasta iese deasupra stratului de apă apare şi radicela. Orezul are o singură rădăcină embrionară. După 8-10 zile de la încolţire, apare prima frunză scurtă de 1-2 cm şi cilindrică. A doua frunză este de 2-3 oi mai lungă.

Înfrăţirea plantelor de orez începe în faza de 4-5 frunze şi continuă până la cea de-a 8-9 frunză şi formează 8-14 fraţi.Sistemul radicular al orezului cuprinde rădăcini de culoare galben-brunuie, flasce şi de culoare galben-deschis, turgescente. Rădăcinile sunt prevăzute cu canale aeriene ce le străbat în lungimecare sunt în legătură cu canalele din pai şi frunză, prin care aerul ajunge până la cele mai fine ramificaţii radiculare în condiţii de submersie.Tulpina orezului este un pai cilindric, gol în interior, de 60-70 cm, cu 6-7 internoduri.Frunzele sunt formate din teacă (rigidă cu un ţesut membranos, uşor străveziu, cavernos, specific plantelor subacvatice)şi limb lung de 25-30 cm, de culoare verzuie, acoperit cu perişori aspri, prevăzută cu canale aerifere aflate în legătură cu cele din pai şi rădăcină. Inflorescenţa orezului este un panicul, cu un ax principal şi numeroase ramificaţii pe care sunt înserate numeroase spiculeţe scurt pedunculate uniflore.Fecundarea este autogamă.Formarea bobului începe după fecundare şi durează 35-45 de zile, timp în care se parcurg fazele: lapte, ceară şi maturitate deplină. În perioada creşterii şi formării bobului, temperaturile relativ scăzute şi umiditatea ridicată din această fază, favorizează depunerea amidonului.

2.7.5 Inflenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii bobului

Orezul este o plantă de origine tropicală cu cerinţe termice ridicate în tot cursul vegetaţiei. Pe întreaga perioadă de vegetaţie temperatura medie trebuie să fie cel puţin 18°C.

Lumina sub raportul lungimii zilei şi a duratei de strălucire a soarelui prezintă o importanţă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea orezului. El se comportă ca o plantă de zi scurtă. În perioada de vegetaţie durata zilei este de peste 12 ore.

Umiditatea . Orezul nu este o plantă acvatică, consumul de apă în timpul vegetaţiei nu este deosebit de ridicat, se cultivă sub strat de apă care are un rol important de termoregulator şi este un mijloc important de combatere a buruienilor.

Pentru răsărire orezul are nevoie de un strat subţire de apă care permite pătrunderea mai uşoară a aerului.Cerinţele faţă de apă cresc după răsărire,. Grosimea

39

stratului de apă se măreşte pe măsură ce planta creşte, ajungând la maximum în faza de înspicare. După faza de coacere în lapte cerinţele scad încetând la maturitatea deplină.

Apa de irigaţii trebuie să fie bine aerisită, să nu fie rece şi fără reziduri industriale.

Solurile. Orezul dă producţii de calitate pe diferite tipuri de soluri valorificând şi pe cele mai slab productive, pe cele saline şi alcaline.

2.7.6. Influenţa fertilizării asupra calităţii orezuluiOrezul valorifică bine îngrăşămintele cu azot sub formă de sulfat de

amoniu(azotul amoniacal nu este spălat fiind reţinut de complexul argilo-humic al solului iar anionul SO4

2- are efect ameliorativ asupra solului), administrat înainte de semănat (70-80%) iar restul de doză în timpul vegetaţiei.

Fosforul se aplică în întregime numai înainte de semănat, la fel şi potasiu. Îngrăşământul organic, este recomandat mai ales în orezăriile de pe terenurile

sărace şi în orezăriile vechi. Ca amendamente pentru corestarea reacţiei alcaline pe solurile sărăturate se

folosesc gipsul, fosfogipsul,reziduu industrial în doze de 5-10 t/ha, la fel şi potasiu. Îngrăşământul organic, este recomandat mai ales în orezăriile de pe terenurile

sărace şi în orezăriile vechi. Ca amendamente pentru corestarea reacţiei alcaline pe solurile sărăturate se

folosesc gipsul, fosfogipsul,reziduu industrial în doze de 5-10 t/ha.Recoltare orezului se face când boabele de la vârful paniculului ajung la coacere

deplină, iar umiditatea medie a boabelor este de 18-20%. În condiţiile ţării noastre acest luctru se realizează în perioada 15 septembrie-15 octobbrie, obţinându-se peste 70 q/haboabe, orezul fiind una din cele mai productive cereale.

Din orezul brut, prin decorticare rezultă circa 74-76% orez fără pleve şi 55-65% orez alb.

CAPITOLUL IIILEGUMINOASE PENTRU BOABE

3.1.Importanţă

Plantele din această grupă au ca produs prncipal boabele bogate în proteină.În această grupă sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, năutulşi arahidele.

Toate fac parte din ordinul Leguminozales,(Fabales), fam. Leguminosae.

40

Importanţa leguminoaselor pentru boabe constă în primul rând, în conţinutul ridicat în proteină a seminţelor conferindu-le o valoare alimentară ridicată. Unele dintre ele (soia şi arahidele)au şi un conţinut ridicat în ulei, soia fiind cea mai mare producătoare de ulei vegetal de pe glob, iar arahidele ocupă locul III după soia şi floarea soarelui. Conţinutul proteic al leguminoaselor depăşeşte de 2-4 ori cel al cerealelor.

Conţinutul proteic al leguminoaselor echivalează la unele specii cu cele de origine animală, conţinând aminoacizi esenţiali. Proteina din boabele leguminoaselor are o digestibilitate ridicată (cca. 90%) şi nu formează acizi urici.

Cantitatea de proteină dintr-o raţie echilibrată a unui adult trebuie să reprezinte circa 11-13% din valoarea energetică , omulpentru o alimentaţie raţională are nevoie de toţi cei zele aminoacizi esenţiali (lizina, metionina, treonina, histidina, valina, izoleucina, leucina, fenilalanina, triptafanul şi arginina)aflaţi în proteina de origine animală dar şi în produsele vegetale în special în leguminoasele pentru boabe.

Alte substanţe deosebit de valoroase pe care le conţin leguminoasele sunt hidraţii de carbon, grăsimi, vitamine, săruri minerale.

Leguminoasele pentru boabe se consumă sub formă de boabe uscate , păstăi, boabe verzi prin prepararea diverselor mâncăruri sau conserve.prin industrializarea prealabilă se obţine lapte, brînză, carne (soia). Din năut şi soia se obţine surogatul de cafea, iar făina unor leguminoase (soia) se poate amesteca într-o anumită proporţie cu cea de grîu, la fabricarea pâinii şi a pastelor făinoase.

Boabele unor leguminoase prezintă şi unele neajunsuri şi anume învelişul gros al bobului, cu conţinut ridicat în celuloză, care îngreunează digestibilitatea, durata îndelungată pentru fierbere, carenţe în compoziţia proteică a aminoacizilor, nesulfuraţi (cistină şi metionină) şi a triptofanului.

3.1.2.Particularităţi biologice

Germinaţie –RăsărireCerinţele faţă de temperatură şi umiditate în procesul germinaţie-răsărire diferă în funcţie de specie. Temperatura minimă de germinaţie este de 1-2° la mazăre, 3-4° la lupin şi bob, 6-7° la soia, 10° la fasole, 12° la arahide. Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru a germina raportată la masa lor, este de cca. 75% la năut, 92-100% la bob, mazăre, linte, 106-110% la soia şi fasole, 116-120% la speciiile de lupin.

Răsărirea leguminoaselor pentru boabe poate fi epigeică ,când epicotilul se alungeşte mai mult, ridicând cotiledoanele la suprafaţa solului (fasolea, soia, fasoliţa, lupinul, arahidele) sau hipogeică, la care hipocotilulcreşte puţin, cotiledoanele rămânând în sol (mazăre, bob, linte, latir). În general leguminoasele cu frunze trifoliate şi palmate au răsărirea epigeică, iar cele cu frunze penate au răsărire hipogeică.

Rădăcina leguminoaselor este pivotantă. În prima fază de vegetaţie o creştere mai viguroasă are pivotul principal, care-şi continuădezvoltarea până aproape la maturitate. Ramificaţiile laterale se dezvoltă mai lent la început, apoi la unele specii depăşesc în creştere pivotul principal. După raportul între pivotul principal şi ramificaţiile secundare, se disting trei tipuri de rădăcini la leguminoase:

Tipul I, cu pivotul principal gros, puternic, care pătrunde adânc în sol. Rădăcinile laterale sunt puţine la număr, scurte şi se dezvoltă mai târziu (în a doua lună de vegetaţie). Acestui tip îi aparţin speciile de lupin.

Tipul II, cu pivotul principal mai subţire, având puterea de pătrundere mai redusă ca tipul precedent. În schimb, ramificaţiile secundare sunt mai numeroase şi se dezvoltă ceva mai devreme. Ramificaţiile de ordinul întâi se apropie de de lungimea pivotului principal. Dintre plantele care au acest tip de rădăcină, la bob şi năut pivotul

41

este mai bine dezvoltat decât ramificaţiile pe când la mazăre, linte şi arahide ramificaţiile de ordinul întâi se apropie de grosimea pivotului principal.

Tipul III, are rădăcina principală asemănătoare cu tipul II, dar cu ramificaţii de ordinul I şi II foarte numeroase. Uneori ramificaţiile laterale ce pornesc din apropierea bazei tulpinii depăşesc în lungime axul principal. În ansamblu rădăcina apare ca fasciculată, fiind răspândită mai mult lateral decât în adâncime. Acest tip de rădăcină îl au speciile de fasole şi soia.

Pe rădăcinile leguminoaselor se formează nişte noduli (nodozităţi), ca urmare a simbiozei cu bacterii din genul Rizobium . Aceste bacterii fixează azotul atmosferic, oferindu-l plantei gazdă, care la rândul ei pune la dispoziţia bacteriei hidraţii de carbon, de care are nevoie.

Tulpina diferă în funcţie de gen (specie), fiind erectă la fasolea oloagă, soia, năut, lupin, latir. Cât privrşte ramificarea, este mai accentuată la soia, fasole, năut, lupin, latir, alune de pământ şi mai puţin la mazăre şi bob. În secţiune transversală, tulpina poate fi rotundă (lupin şi mazăre), prismatică (latir şi bob), sau de tranziţie (fasole, soia şi linte). Posibilitatea de mecanizare a recoltatului este condiţionată de poziţia erectă a tulpinii şi locul de inserţie a ramificaţiilor pe tuplină.

Frunzele leguminoaselor sunt compuse, având o pereche de stipele mai mult sau mai puţin dezvoltate. Frunzele sunt diferite ca tip (conformaţie) şi dimensiune, formă, culoare, perozitatea foliolelor şi stipelelor. Au frunze paripenate mazărea, bobul, latirul, alunele de pământ, lintea iar frunze imparipenate năutul. Frunze trifoliate sunt la fasole, soia şi fasoliţă, iar la lupin sunt palmate.

Florile sunt grupate în inflorescenţe (raceme) axilare, cu excepţia speciilor de lupin care au racem terminal. Florile sunt hermafrodite, având polenizarea autogamă (mazărea, soia, linte, lupin alb şi lupin albastru).

Un caracter comun al leguminoaselor este înfloritul eşalonat (de la bază spre vârful inflorescenţei) şi un procent redus de legare.

Fructul este o păstaie de forme, mărimi şi culori diferite, pe linia de sudură a valvelor (tecilor), pericarpului (fasole, mazăre, fasoliţa) sau indehiscentă (năut, linte, bob).

Seminţele (boabele) sunt prinse în fruct pe partea ventrală, având formă, culori şi mărimi diferite, după specie. Hilul, locul de fixare a ovulului de ovar, respectiv a seminţei de pericarp, este un caracter de specie, varietate sau chiar de soi, fiind diferit ca aşezare, formă, mărime,culoare. În zona hilului cele două cotiledoane sunt unite prin tigelă. Seminţele leguminoaselor nu au endosperm, acesta fiind consumat de embrion în cursul creşterii , un rest de endosperm se află doar la năut.

Caracteristic pentru leguminoase sunt aşa-zisele “seminţe tari” care germinează greu deoarece au în înveliş un strat palisadic dens, greu permeabil, pentru apă şi aer.

În cotiledoane se află grăunciori mari de amidon şi grăunciori foarte fini de aleuronă.

Formarea fructului şi seminţei începe după fecundare, iar după un timp intră în cele trei faze de coacere:coacerea în verde (lapte), când planta, păstăile, şi seminţele sunt verzi, continuând să crescă, iar conţinutul seminţelor este moale, lăptos;coacerea galbenă sau pârgă, când lanul în întregime devine galben, păstăile sunt îngălbenite, seminţele devin consistente ca ceara, culoarea lor fiind caracteristică speciei, varietăţii şi soiuluila care aparţine;coacerea deplină, când lanul este complet uscat, fructele şi seminţele sunt tari, la cele dehiscente fructele plesnesc, scuturându-se seminţele şi producând pierderi.

42

Organogeneza la leguminoase este mai puţin studiată. Diferenţierile la început sunt puţin vizibile, decurgând foarte rapid. În vârful vegetativ încep apariţia unor cute. La apariîia primelor frunze, vârful de creştere ia formă semisferică, iar mai târziu la baza lui apar vârfuri secundare care treptat dau naştere organelor de fructificare, primordiilor bobocilor florali, apoi a organelor florii.

3.1.3. Influenţa factorilor de mediu asupra calităţii fructelor

Leguminoasele originale din climatul tropical şi subtropical (fasolea, arahidele, soia, năutul, fasoliţa) sunt termofile având suma de grade2000-3000°C, temperatura minimă de germinaţie 8-14°C iar ca plante sunt sensibile la temperaturi sub O°C. Altele sunt mai puţin pretenţioase la căldură (mazărea, lupinul albastru, şi cel peren, bobul)., germinează la 1-4°C iar ca plante rezistă la –5°C

Lumina acţionează asupra plantelor ca durată şi intensitate a insolaţiei. Unele leguminoase sunt de zi scurtă, altele de zi lungă sau indiferente. De zi scurtă sunt arahidele, fasolea, fasoliţa, soia, iar de zi lungă mazărea, lupinul, bobul, lintea, latirul.

Umiditatea influenţează de asemenea diferit asupra leguminoaselor. Cerinţe moderate au mazărea, latirul, năutul, lupinul alb şi cel galben, fasoliţa. Altele, (bobul, soia) pretind un climat mai umed.

Solul, sub aspectul însuşirilor fizico-chimice şi biologice, are însemnătate mare asupra leguminoaselor şi a bacteriilor simbiotice. Lupinul şi fasoliţa valorifică solurile nisipoase iar bobul pe cele grele, argiloase.

3.2. Mazărea3.2.1. ImportanţăMazărea este una din cele mai importante plante leguminoase pentru boabe. Boabele mazării sunt apreciate datorită valorii alimentare ridicate şi a însuşirilor gustative, fiind folosite în prepararea diferitelor mâncăruri. Făina boabelor mature, se poate folosi în amestec cu cea de grâu la prepararea pâinii căreia îi ridică valoarea alimentară. Sunt foarte apreciate diferitele conserve obţinute din boabele şi păstăile verzi de mazăre. Valoarea alimentară a boabelor de mazăre creşte prin decorticare, deoarece se îndepărtează o mare parte din celuloză.

3.2.2 Compoziţia chimicăCompoziţia chimică a boabelor de mazăre la maturitate este următoarea:

- apă 13,2%- proteine 22,4%- lipide 3.0%- glucide 52.6%- celuloză 6.4%- cenuşă 2,4%

Proteina mazării conţine : 34% legumină (globulină), reprezentând 1 % din masa uscată a bobului, legumină şi vicilină. Din totalul proteinelor 59-74% sunt solubilă în apă, fiind mai asimilabile ca proteinele din grâu. Principalii aminoacizi din proteinele mazării sunt: arginina (28-30%), lizina (1,2-6,2%), tirozina (0,7-0,8%), histidina (0,5-0,7%), cistina (0,1-1,4%) şi triptofanul (0,25%).

Clima şi solul influenţează conţinutul în proteină şi proporţia diferiţilor aminoacizi.

Extractivele neazotate sunt formate în special din amidon (42%), bhemiceluloze, paragalactan, etc. Conţinutul cel mai ridicat în zaharuri îl au biotipurile cu bobul zbârcit.

43

Substanţele grase (0,6-5,5%) sunt formate din gliceride ale acizilor palmitic, stearic, oleic. Lecitina poate ajunge până la 2,3%.

Cenuşa boabelor este reprezentată în cea mai mare parte de potasiu (48%) şi fosfor (38%), apoi magneziu, , calciu în cantităţi mai mici.

Fierberea boabelor este un indice al digestibilităţii, fiind o însuşire de calitate. Fieb mai uşor boabele de culare deschisă (galben-portocaliu) decât cele de culoare închisă.

3.2.3. Sistematică, soiuri.

Mazărea face parte din tribul Vicieae, genul Pisum, cea mai importantă specie Pisum sativum, mazărea comună, comestibilă, cultivată ca formă de grădină (legumă pentru păstăi sau boabe verzi) şi de câmp (boabe uscate).

Varietăţile mai importante din care aparţin soiurile cultivate la noi sunt:grandisemineum, cu tulpina mijlociu sau înaltă (60-90 cm), inflorescenţa racem, seminţe mari (MMB 250-380 g), de culoare galben deschis roziu, cu hilul mai deschis decât restul bobului;vulgatum, cu tulpina mijlocie, (60-90 cm), inflorescenţa racem, flori albe, seminţe mici-mijlocii (MMB 160-250 g), de culare galben portocaliu, cu hilul mai deschis decât restul bobului.;glaucospermum, cu talie mijlocie sau înaltă, (60-90cm), inflorescenţa racem, flori albe, boabe mijlocii sau mari (MMB 200-300g), de culoare verzuie-albăstruie, cu hilul mai deschis decât restul bobului.Soiurile cultivate la noi se deosebesc după înălţimea plantei, portul (erect, semierect, sau culcat), aspectul foliolelor, păstăilor şi seminţelor,(formă,culoare,mărime).(Tabelul 3.1.)În general, soiurile cu bobul galben (vulgatum) sunt mai bogate în proteină decât cele cu bobul verde (glaucospermum).


Mazărea germinează la temperatura minimă de 1-2°C; rădăcina este de tipul II cu mare capacitate de solubilizare a fosforului şi potasiului; tulpina este cilindrică, fistuloasă, ramificată, glabră de culoare verde, până la albăstrui; frunzele sunt paripenate, cu 2-3 perechi de foliole, terminate cu cârcei ramificaţi, florile dispuse în inflorescenţe axiale formate din 3-5 flori care apar şi se deschid eşalonat., de la bază spre vârf.; polenizarea este autogamă; fructul este o păstaie, cu formă dreaptă sau curbată dehiscentă pe linia de sudură a valvelor; seminşele sunt globuloase, sau muchiate, cu suprafaţa netedă sau zbârcită, de diferite mărimi (MMB 50-450g iar MH de 75-80 kg) de culore galbenă sauverzuie.

Tabelul 3.1.Soiurile de mazăre cultivate în România

(2004)

SoiulŢara de origine


Unitatea de cercetare care

menţine puritatea biologică


Mazărea cu bobul neted Pisum sativum, conv. sativum

44

Prima România 1978S.C.P.A.Işalniţa

1999

Işalniţa “ 1980 S.C.P.A. Işalniţa 1999Mazărea cu bobul zbârcit Pisum sativum, conv. medullareIşalniţa “ 1980 S.C.P.A.Işalniţ

a1999

Timpurie de Craiova “ 1984 S.C.P.A.Işalniţa

1995

Rani D 1997 Saatzucht Aschersleben Agrar

Ema R 1995 Bruinsma Seeds Bv Holland

Armonia “ 1995 Bruinsma Seeds Bv Holland

Cornelia R 1984 Bruinsma Seeds Bv Holland

1995

Adela R 1995 S.C.P.A.Işalniţa

Regina D 1994 Saatzucht Aschersleben Agrar

3.2.5.Influenţa factorilor climatici asupra calităţii mazării

Mazărea are cerinţe moderate faţă de condiţiile de climă (căldură şi umiditate). Plantele au nevoie de circa 150°C pentru răsărire, până la începutul înfloririi circa 700-850°C, iar până la maturitate circa 1800-2200°C.Mazărea este mai rezistentă la secetă decât soia sau fasolea. Consumul maxim de apă este în lunile mai-iunie, în perioada înfloritului. În această fază mazărea este sensibilă la secetă şi călduri mari, care determină formarea unui număr redus de păstăi şi boabe, favorizând şi atacul de gărgăriţă. Excesul de apă îngălbeneşte plantele în primele faze de vegetaţie, apoi prelungeşte înfloritul şi eşalonează mult maturitatea. În timpul coacerii, alternanţa între ploi mici şi insolaţie puternică, măreşte dehiscenţa păstăilor şi pierderile de boabe.În ce priveşte lumina, mazărea este o plantă de zi lungă.Faţă de sol, mazărea are cerinţe moderate, preferă pe cele cu textură mijlocie, bine structurate, calde, cu bun regim de apă, aprovizionate cu P, K, Ca.

3.2.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii mazării

Ca orice plantă de cultură mazărea are cerinţe mari faţă de factorii tehnologici şi în special faţă de ferilizarea solului. Pentru obţinerea de producţii mari şi de calitate, mazărea are nevoie în medie de 108-122 kg azot, 28-34 kg fosfor, 40-80 kg potasiu şi 46-82 kg calciu (L.S. Muntean, 1995).Nu se aplică gunoi de grajd direct la mazăre.

45

Un alt element tehnologic care trebuie menţionat este recoltatul, deoarece coacerea păstăilor se face eşalonat, iar din păstăile ajunse la maturitate o parte plesnesc şi se scutură boabele, momentul optim pentru recoltare trebuie ales când 70% din păstăi au ajuns la maturitate şi boabele s-au întărit.Recoltarea se face în două etape şi anume: smulgerea şi uscarea plantelor în grămezi şi treieratul propriu-zis la 2-3 zile după recoltare. Producţiile obţinute sunt cuprinse între 1000-3000 kg/ha.

3.3. FASOLEA

3.3.1. Importanţă

Fasolea a fost folosită la început sub formă de boabe, apoi şi ca legumă sub formă de păstăi. Boabele au conţinut ridicat de proteinedigestibile, bogate în aminoacizi esenţiali şi un gust plăcut, fiind folosite într-un sortiment larg de preparate. Din fasole se prepară şi produse dietetice pentru bolile de ficat. Făina din boabe se poate adăuga în proporţie de 5-10% în cea de grâu pentru fabricarea pâinii sau a pastelor făinoase. Frunzele de fasole conţin circa 9-12% acid citric, fiind folosite ca materie primă petru extragerea acestui acid.3.3..2.Compoziţie chimică.Boabele de fasole conţin:

- apă 10%;- proteină brută 24,3%;- grăsimi 1,8%;- cenuşă 4,9%;- amidon 47,3%;- celuloză 3,8%;

Principalii aminoacizi din proteină sunt: arginină (8,54%), lizina (4,32%), tirozina 3,32%), triptofanul (1,39%), histidina (3%), cistina 1,213%) şi metionina (1,8%).Extractivele neazotate pe lângă amidon conţin şi zaharuri (3-4%), glucoză (4-5%).Conţinutul în celuloză scade dacă se îndepărtează învelişul, care reprezintă 6-8% din masa bobului.Cenuşa conţine 1,2-1,9% potasiu, 0,4-0,55 fosfor, 0,1-0,2% calciu.

3.3.3. Sistematică soiuri

Fasolea face parte din tribul Phaseoleae, genul phaseolus, care cuprinde peste 200 de specii, cea mai importantă fiind Phaseolus vulgaris, fasolea comună. Varietăţile speciei Phaseolus vulgaris sunt următoarele:compressus Comes cu bob reniform, alungit şi comprimat, cu lungimea de două ori mai mare ca lăţimea, păstăi late turtite, frunzele late;oblongus Comes cu bob alungit, lăţimea aproape egală cu grosimea, păstaie mare, lungă, cilindrică, , lungă, umflată în dreptul boabelor;ellipticus,Comes, lăţimea egală cu grosimea, cu hilul pe o proeminenţă, păstaia relativ dreaptă şi scurtă;sphaericus , Comes, cu bob sferic, păstaie scurtă şi relativ dreaptă.După unii autori Phaseolus vulgaris se împarte în două varietăţi: nanus (oloagă) şi comunis (urcătoare).Soiurile cultivate la noi în ţară sunt prezentate în tabelele 3.3.1.a, 3.3.1.b, 3.3.2.a, 3.3.2.b (Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România pentru anul 1999).

46

Tabelul 3.3.1Soiurile de fasole pitică Phaseolus vulgaris L. var. nanus

cultivate în România (2004)a) Soiuri cu păstaie galbenă

Soiul Ţara de origineAnul

înregistrării

Unitatea de cerecetare care menţine puritatea biologică

a soiuluiEcho Olanda 1997 CEBECO ZADERN B.V.Galbenă de Moldova România 1980Maxidor Olanda 1998 POP VRIEND-BVAura România 1988 Institutul de cercetări

pentru legumicultură şi floricultură Vidra

Cristina “ 1994 Staţiunea de cerectare legumicolă Bacău

Oxz-Amidor Olanda 1978 KWSIanka Ungaria 1997 VETOMAG

KERESKEDOHAZ

Tabelul 3.3.1

b) Soiuri cu păstaie verde

SoiulTara de origine

Anul înregistrăriiUnitatea de cerecetare care menţine puritatea biologică a soiului

Costela R 1996 Staţiunea de cercetare şi producţie legumicolă Iernut

Işalniţa 43 R 1975 Staţiunea de cercetare şi producţie legumicolă Işalniţa

Buvet H 1997 VETOMAG KERESKEDOHAZ

Prelude NL 1965 Seminis vegetable SeedsAlmere NL 1998 Pop vriend –BvAurelia R 1992 S.C. Sembra S.A. BrăilaElena R 1994 S.C. Sembra S.A. BrăilaFana PL 1978 KWSEspada F 1996 Clause International

SemencesPaulista NL 1998 Seminis vegetable Seeds

(Rozal sluis)Bergamo NL 1997 Seminis vegetable Seeds

(Rozal sluis)Xera NL 1996 Seminis vegetable Seeds

(Rozal sluis)

Tabelul 3.3.2.

47

Soiuri de fasole urcătoare Phaseolus vulgaris L. var. vulgarisSoiuri cu păstaia galbenă

Soiul Tara de origineAnul

înregistrării

Unitatea de cercetare care menţine puritatea biologică

a soiului

Clujana România 1965 RadiatAurie de Bacău România 1984 Staţiunea de cercetare

legumicolă Bacău

Siuri cu păstaie verde

Soiul Tara de origineAnul

înregistrării

Unitatea de cercetare care menţine puritatea biologică

a soiuluiVerba România 1988 Institutul de cercetări pentru

legumicultură şi floricultură Vidra

Green Streamer Olanda 1985 Radiat 1997


Fasolea germinează la temperatura de 8-10°C , necesarul de apă raportat la masa seminţelor este de 100-120%. Răsărirea este epigeică, puterea de străbatere este scăzută.Rădăcina fasoleieste de tipul III, mai slab dezvoltată, decât la alte leguminoase pentru boabe. Tulpina are creştere definită (oloagă), sau indefinită (volubilă), cu o înălţime de 30-50 cm la cele oloage şi de 3-6 m, la cele volubile. Frunzele fasolei sunt trifoliate, cu foliole mari, cordiforme, acoperite cu perişori ca şi tulpina. Florile sunt grupate câte 2-8 în raceme axilare, corola este albă sau colorată. Polenizarea este autogamă. Fructul (păstaia), are 8-10 cm, fiind de forme şi culori variate, cu sau fără fibre pe linia d sutură, conţinând 4-10 seminţe. Seminţele diferă ca formă 8după varietate) şi culoare. La soiurile cultivate pentru boabe, seminţele sunt de culoare albă, cu MMB 200-400 g.

3.3.1.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii păstăilor şi seminţelorFasolea fiind o plntă termofilă, germinează numai la temperaturi de peste 8-

10°C, plantele tinere pier la –1°C.Creşterea plantelor are loc la 20°C, la fructificare are nevoie de 20-22°C, iar la coacere 25°C. Temperaturile de peste 40°C şi seceta împedică fecundarea şi determină căderea florilor.Fasolea are cerinţe mijlocii faţă de umiditate, consumul de apădiferă pe faze de vegetaţie, fiind mai ridicat de la începutul înfloririi pânî la sfârşitul formării boabelor. Excesul de apă prelungeşte fructificarea şi favorizează atacul antracnozei., lipsa apei şi temperaturile ridicate la înflorire reduc numărul păstăilor.Solurile cele mai potrivite pentru fasole sunt cele cu textură mijlocie, cu pH cuprins între 6,5-7,5, fertile, bine aprovizionate în apă şi elemente nutritive.

3.3.5. Influenţa tehnologiei de cultivare a fasolei asupra calităţii păstăilor şi seminţelor

Tehnologia de cultură, prin numeroasele verigi care îi aparţin are o mare influenţă asupra calităţii fructelor şi păstăilor. Astfel, la soiurile pentru boabe, în cazul semănării

48

primăvara, seminţele au un conţinut mai ridicat în substanţă uscată şi proteine comparativ cu soiurile cultivate mai timpuriu.Momentul recoltării are de asemenea importanţă în ceea ce priveşte calitatea fructelor şi păstăilor. Fasolea pentru consum se recoltează când circa 2/3 din totalul păstăilor sunt mature, iar boabele au sub 17% umiditate. Întîrzierea recoltatului determină pierderi însemnatede boabe prin scuturare.Păstăile pentru consum în stare proaspătă au avut un conţinut mai redus în substanţe pectice şi amidon, dacă au fost recoltate în epoca a doua comparativ cu cele recoltate mai timpuriu.

3.4. SOIA3.4.1. ImportanţăSoia este uan dintre cele mai vechi plante de cultură, fiind menţionată de către popoarele din Asia Orientală în urmă cu 7000 de ani apeciindui-se valoarea alimentară şi agricolă. În China, soia este enumerată între cele cinci plante sfinte, alături de orez,grâu,mei şi ciumiză.Seminţele mature pot fi utilizate în alimentaţia oamenilor (în diferite reţete culinare), şi pentru extragerea grăsimilor. Făina de soia, în cantităţi reduse (10-15%), în amestec cu făina de grâu, determină obţinerea unei pâini mai hrănitoare, se poate folosi ca adausuri la supe şi pentru realizarea concentratelor proteice, proteinelor texturate (carne vegetală) şi ca substituienţi ai cărnii într-o serie de preparate culinare. Seminţele se mai folosesc pentru obţinerea de produse fermentate, sosuri, “lapte” şi “brânzeturi”.Uleiul de soia, este semisicativ cu indicele de iod 107-139, ocupând locul unu în producţia mondială de ulei (circa 12 mil. t anual) şi se utilizează în consumul populaţiei, la prepararea margarinei, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea maselor plastice, lacurilor, glicerinei, sătunurilor, cauciucului, cernelei de tipar.Seminţele şi păstăile nemature se utilizează ca legume verzi şi conservate sau pentru prepararea unor mâncăruri bogate în vitamine şi săruri minerale.Având în vedere multiplele sale utilizări , soia este considerată “planta de aur”a omenirii, “planta minune” sau “planta viitorului”, menită să rezolve deficitul mondial de proteine.

3.4. 2. Compoziţia chimicăCompoziţia chimică a boabelor de soia după diferiţi autori (L.S. Muntean ) se prezintă în tabelul 3.4.1.

Tabelul 3.4.1.Compoziţia chimică a boabelor de soia

(după L.S.Muntean, 1995)Substanţa chimică Bobul întreg

%Cotiledoane % Tegument % Embrion %

Proteine 39,9 38,27 0,81 0,82Grăsimi 20,78 20,47 0,09 0,22Hidraţi de carbon 34,43 25,81 7,74 0,88Săruri minerale 4,89 4,45 0,36 0,08

Proteinele au digestibilitate ridicată (90%), componenta cea mai importantă fiind glicinina, bogată în sulf apoi legumelină. Principalii aminoacizi din proteina soiei sunt : prolina, fenilalanina, acidul asparagic, acid glutamic, tirozina, leucina, arginina, lizina, triptofan, histidină

49

3.4.3. Sistematică, soiuriSoia aparţine genului Glycine L., cu specia cea mai importantă Glycine max sinonim Glycine hispida.

Glycine max cuprinde patru subspecii: chinensis, indica, japonica şi manschurica- singura cultivată şi în ţara noastră şi care la rândul ei cuprinde mai multe varietăţi care se deosebesc între ele după culoarea perişorilor, păstăilor, seminţelor şi hilului (tabelul 3.4.2)

Tabelul 3.4.2.Varietăţile speciei Glzcine max (L) ssp. manschurica

Varietăţi CuloareaPerişorilor Păstăilor Seminţelor Hilului

Communis Albă Brun-deschis Galbenă GalbenăImmaculata Albă brun-deschisă Galbenă Cafenie-deschisăStricta Albă brun-deschisă Galbenă CenuşieSerotina Albă brun-deschisă Galbenă NeagrăFlavida Roşcată Castaniu-deschisă Galbenă GalbenăSordida Roşcată Castaniu-deschisă Galbenă CafenieUcrainica Roşcată Castaniu-deschisă Galbenă Cafenie cu dungă albă

la mijlocLatifolia Roşcată Castaniu-deschisă Galbenă NeagrăViridis Roşcată Castaniu-deschisă Verde VerdeBrunneum Roşcată Castaniu-deschisă Cafenie CafenieNigrum Roşcată Castaniu-deschisă neagră-

cafenieCuloarea tegumentelor

Soiurile de soia cultivate la noi în ţară se deosebesc între ele după însuşirile morfologice, anatomice, şi biologice.

În funcţie de perioada de vegetaţie, soiurile cultivate la noi în ţară sunt grupate în: soiuri timpurii (90-110 zile),mijlocii (110-130 zile) şi târzii (130-140 zile) (tabelul 3.4.2.)

3.4.4. Particularităţi biologiceSoia germinează la 7-8°C, răsărirea este epigeică, cotiledoanele ies la suprafaţa

solului prin alungirea hipocotilului, rădăcina este de tipul III, tulpina este erectă, ramificată în funcţie de soi şi densitate, cu perişori de diferite culori, goală în interior şi relativ rotundă în secţiune. Tulpina poate fi: cu creştere determinată (întrerupe creşterea după înflorire), nedeterminată (creşteri după înflorire) şi intermediară (semideterminată).Frunzele sunt trifoliate, păroase însă primele frunze care apar deasupra cotiledoanelor sunt simple, ca şi la fasole. Florile sunt grupate câte 3-9 raceme dispuse axial sau terminal, polenizarea la soia este în general autogamă. Fructele (uşor curbate sau drepte) şi seminţele sunt diferite ca mărime, culoare în funcţie de biotip.

Tabelul 3.4.2.Soiurile de soia cultivate în România

(Monitorul oficial a soiurilor de plante de cultură din România 2004)

Soiul Precocitatea Anul înregistrăriiDiamant Foarte precoce 1987Ilfov Foarte precoce 1989Perla Foarte precoce 1994Agat Precoce 1998

50

Atlas Precoce 1986Gadir Precoce 1994Clamir Semiprecoce 1997Columna Semiprecoce 1995Evans Semiprecoce 1979Stil Semiprecoce 1988Zefir Semiprecoce 1992Cresir Semitardiv 1995Danubiana Semitardiv 1983Elisir Semitardiv 1997Hodgson Semitardiv 1979Triumf Semitardiv 1996Lena Semitardiv 1988Valkir Semitardiv 1994Victoria Semitardiv 1990Amsoy 71 Tardive 1976Stine 2250 Tardive 1998S 2254 RR* Tardive 1998

3.4.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii seminţelor

Soia are cerinţe ridicate faţă de temperatură, germinând la temperatura de 7°C,iar temperaturile din faza de înflorire şi fructificare nu trebuie să fie mai mici de 20-22°C.

Faţă de apă cerinţele sunt ridicate, cu un consum specific mare, dar excesul de umiditate este la fel de dăunător ca şi lipsa apei în toate fazele de vegetaţie.

Faţă de lumină are de asemenea cerinţe ridicate, la o iluminare intensă planta ramifică mai mult, se formează mai multe păstăi pe tulpină, favorizând recoltarea mecanizată.

Cerinţele soiei faţă de sol sunt relativ mari, necesitând soluri cu reacţie neutră, slab acide, bine drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu.3.4.1.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii seminţelor

Soia reacţionează bine la îngrăşămintele cu azot consumând în medie de 5,1 ori mai mult azot raportat la producţia de seminţe, faţă de consumul de fosfor. Azotul se acumulează în tulpină şi frunze până la începutul creşterii păstăilor, apoi sunt translocate în seminţe. Transferul azotului din frunze spre seminţe determină îmbătrânirea şi reducerea capacităţii de fotosinteză a frunzelor, care se îngălbenesc şi cad.

Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, lipsa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor, frunzele au culoarea verde-albăstruie, iar excesul provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creşterea şi productivitatea plantelor.

Potasiu joacă un rol însemnat în sinteza grăsimilor, şi depunerea lor în seminţe Un alt element deosebit de important din tehnologie este aplicarea suplimentară

a apei mai ales în fazele critice de la începerea creşterii păstăilor, la maturitatea în ceară în care se realizează mărimea boabelor şi acumularea substanţelor proteice în boabe.

Recoltarea , începe când umiditatea boabelor este sub 15% şi peste 70% din boabe sunt uscate, producţia obţinută este cuprinsă între 1,5-1,8 t/ha

51

Seminţele se depozitează la început în straturi de 8-10 cm şi se vor lopăta pâmă când umiditatea scade sub 14%, după care stratul se îngroaşă la 30-50 cm.

3.5. NĂUTUL

3.5.1. Importanţă, biologie, ecologie

Năutul se cultivă pentru boabele sale bogate în proteine (20-25%), grăsimi, (4-6%),extractive neazotate (53-63%). Ele sunt folosite în alimentaţia omului sub diferite forme,fierte, prăjite, surogat de cafea.

3.5.2. Sistematică, soiuri.

Năutul face parte din tribul Vicieae, genul Cicer care cuprinde mai multe specii anuale şi perene spontane. Cultivată este specia Cicer arietinum L, împărţită în patru subspecii: orientale, asiaticum, mediterraneum, care cuprinde mai multe ecotipuri deosebite după înălţimea plantei, forma tufei, culoarea florilor: bohemicum, trancaucasium şi turcicum.

Soiurile cultivate la noi în ţară Cicero 1, populaţiile locale galben de Moldova, galben de Lovrin.


Năutul are răsărire hipogeică, rădăcina de tipul II, tulpina muchiată acoperită cu perişori şi erectă îână la maturitate, frunzele sunt imparipenat compuse, florile sunt dispuse solitar, , polenizarea este autogamă. Păstăile sunt scurte, ovale, galben-deschis, şi acoperite cu perişori, conţinând 1-3 seminţe.


Năutul are cerinţe destul de mari de temperatură, suportă cel mai uşor seceta dintre leguminoasele pentru boabe. La germinaţie, temperatura minimă este de 3-4°C. Solul cel mai potrivit pentru năut trebuie să aibă textură mijlocie, să fie bogat în calciu.

3.5.5.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii boabelor

Năutul reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor mai ales dacă fertilizarea se face toamna cu superfosfat sub arătură, iar primăvara la pregătirea patului germinativ îngrăşămintele pe bază de azot (azotat de amoniu).

Fiind o plantă cu coacerea mai uniformă ca celelalte leguminoase,năutul se pretează mai bine la recoltarea mecanizată. Producţiile obţinute la noi în ţară sunt de 1o-15 q/ha.

3.6. ARAHIDELE

3.6.1. Importanţă

52

Arahidele ocupă locul III în producţia mondială de ulei, obţinându-se peste 3 milioane tone ulei annual, situându-se după soia, floarea soarelui şi înaintea bumbacului. Uleiul de arahide este folosit în alimentaţie, industria conservelor, margarinei, iar cel depreciat, la săpunuri. Uleiul de arahide are o bună valoare alimentară fiind bogat în vitamina B1 însă la o păstrare necorespunzătoare râncezeşte uşor. După, extragerea uleiului, şrotul şi turtele se folosesc în prepararea halvalei, ciocolatei iar seminţele întregi se consumă prăjite sau în diferite preparate culinare. 3.6.2.Compoziţie chimică

Seminţele de arahide conţin 54-56% grăsimi, 19-21% proteine, 14,7% extractive neazotate, 7,6% apă, 1,7% celuloză şi 3% cenuşă.Extragerea uleiului se face la rece sau la cald. Cel extras la rece, deşi mai puţin, este de calitate superioară. Făina după presare la rece conţine încş circa 8% ulei, 47,6% proteine, 23% extractive neazotate şi 4,8% substanţe minerale.


Arahidele fac parte din tribul hedysareae, genul Arachis.Specia cultivată, Arachis hypogea cuprinde două subspecii: ssp. fastigiata cu port erect, şi flori grupate la baza tulpinii principale şi ssp. procumbes , cu tulpină târârtoare, iar periada de vegetaţie mai lungă.

Arahidele sunt originale din zona tropicală şi subtropicală a Americii de Sud şi sunt răspândite în zonele cu climatul cald.

La noi în ţară se cultivă soiurile Dăbuleni, Ţâmbureşti şi Viorica .


Arahidele sunt plante anuale, cu rădăcina pivotantă de tipul II, tulpină erectă sau culcată, frunze paripenate cu două perechi de foliole. Florile apar la 25-30 de zilede la răsărire, sunt mici, galbene sau portocalii, solitare sau grupate câte 2-4 în inflorescenţe. Are două tipuri de flori : chezmogame, flori ce se deschid, cu corola vizibilă la polenizare şi cleistogame, flori ce nu se deschid, dispuse la baza tulpinii şi pe porţiunea subterană, la care polenizarea se face cu floarea închisă.Fecundaţia este autogamă. După fecundaţie, baza ovarului are o creştere rapidă (5-20 cm), formând o prelungire, organ numit ginofor. Acesta poartă ovarul şi pătrunde în sol (circa 10 cm), unde se dezvoltă fructul. La florile situate la partea superioară a tulpinii, la care ginoforul nu ajunge cu ovarul până în sol, fructul nu se dezvoltă. Fructul este o păstaie indehiscentă, de forma unei gogoşi de vierme de mătasă, cu 1-5 seminţe.În condiţiile ţării noastre o plantă formează până la 250 de flori şi 25-30 de fructe.


Arahidele au cerinţe foarte ridicate faţă de căldură.Temperatura minimă de germinaţie este de 12-13ºC. Cerinţele faţă de umiditate sunt mai mari până la înflorit. În condiţiile ţării noastre , cu evaporaţie mai redusă în mai-iunie, sunt suficiente 250 mm. Ploi mai multe reduc regimul termic, scad producţia şi întâryie maturiyarea fructelor.

Solurile mai uşoare sau chiar nisipoase, care permit pătrunderea ginoforului şi dezvoltarea fructelor, cu reacţie neutră spre alcalină (pH 6,5-7,5) sunt cele mai favorabile pentru această plantă.

53

3.6.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor

Unul din factorii tehnologici importanţi care influenţează calitatea fructelor este fertilizarea cu gunoi de grajd bine descompus, la care se adaugă îngrăşămintele fosfatice şi eventual potasice.

Se recoltează la maturitatea deplină înainte de venirea brumelor, prin smulgere manual, cu sapa. După recoltare se usucă pe suporţi improvizaţi sau pe capre, după care se desprind fructele cu mâna sau cu batoze speciale. În ţările mari cultivatoare se folosesc combine speciale de recoltat. Producţiile obţinute sunt între 4-5q/ha şi 30-40 q/ha. Păstrarea se face la umiditatea de 14%.

CAPITOLUL IVPLANTE OLEAGINOASE (OLEIFERE, ULEIOASE)

4.1.Importanţă, utilizări

Unele plante acumulează în seminţe (floarea soarelui,susan), fructe (măslin)şi alte organe, cantităţi însemnate de grăsimi (20-60%), care pot fi extrase pe cale industrială. Plantele de la care se extrag grăsimi pot fi ierboase sau lemnoase, anuale sau perene şi fac parte din mai multe familii botanice: compositae (asteraceae), cruciferae (brasicaceae), linaceae, euphorbiaceae, labiatae (laminaceae).Plantele oleaginoase anuale pot fi grupate astfel:

54

- plante oleaginoase tipice, unele cultivate pentru uleiul lor comestibil (floarea-soarelui, şofrănelul, susanul, rapiţa), altele care conţin ulei industrial (ricinul, inul de ulei, perila, lalmanţia, camelina);

- plante cu utilizare mixtă, care fac parte din alte grupe fitotehnice, între care leguminoase pentru boabe (soia şi arahidele), plante textile (bumbac, in pentru fibre şi cânepă, plante aromatice şi medicinale (macul, muştarul), cereale (porumb, sorg), plante furajere (dovleac).

Plantele oleaginoase perene, arborescente cum sunt: măslinul, palmierul de ulei, cocotierul, care produc ulei comestibil) şi arborele Tung (uleiul industrial).Cele mai răspândite plante oleaginose ierboase şi care se cultivă la noi în ţară sunt : floarea soarelui, inul pentru ulei, ricinul şi rapiţa, iar pe suprafeţe mai mici susanul şi şofrănelul.Grăsimile de origine vegetală sunt întrebuinţate în alimentaţie şi în industria alimentară. Ele sunt foarte bogate în substanţe energetice, fiind un principal furnizor de energie al organismului.Datorită gustului plăcut uleiurile vegetale sunt utilizate în preparate culinare de masă, salate, în industria conservelor şi în panificaţie. Prin hidrogenare se obţine margarina folosită în alimentaţie direct sau în patiserie. Cantităţi însemnate de uleiuri vegetale se folosesc în industria săpunurilor, lacurilor, vopselelor, linoleumului, iar altele ca lubrifianţi, în metalurgie, tăbăcărie.Uleiurile vegetale fluide sub OºC (soia, floarea-soarelui, rapiţa colţa) se pot folosi ca şi carburant pentru motoare diesel, însă cu unele incoveniente (depuneri, uzură) şi după unele modificări relativ importante de reglaj şi mod de alimentare.După extragerea uleiului, turtele şi şroturile rămase reprezintă nutreţuri concentrate, bogate în proteină (30-55%), extractive neazotate, grăsimi şi vitamine. Turtele de la anumite plante, din care s-a extras uleiul la rece, se folosesc în prepararea halvalei şi a altor produse de cofetărie.Cele mai mari suprafeţe pe plan mondial, se cultivă cu soia, floarea – soarelui, arahide, bumbac şi rapiţă (principalele plante pentru producerea uleiului alimentar), iar inul pentru ulei şi ricinul (plante pentru producerea uleiului industrial).

În producţia mondială de ulei vegetal, pe primul loc se situează soia (circa 15 milioane tone annual), urmat de floarea – soarelui (peste 7 milioane tone), rapiţa (6 milioane tone), arahidele (5 milioane tone), bumbacul (4 milioane tone). Alte uleiuri alimentare sunt cele din măslin (peste 2 milioane tone), susan (circa 1 milion tone), şofrănel (0,5 milioane tone), porumb (0,3 milioane tone). Între uleiurile industriale (cu un total de cca. 3 milioane tone anual) pondere mai mare au cele de in (peste 1,2 milioane tone), ricin (0,4 milioane tone),etc.

Pentru alimentaţia alimentară a omului, lipidele trebuie să reprezinte circa 1/3 din valoarea calorică globală (1-1 g/kgc/zi), din care circa jumătate uleiuri de origine vegetală. Raportat la consumul unui om de 70 g grăsimi pe zi, rezultă un consum anual de 25 kg grăsimi. La populaţia actuală a globului (de cca. 5 miliarde locuitori), necesarul annual mondial este de 125 milioane tone grăsimi, din care de origine vegetală 75-80 milioane tone.

Necesaru anual de grăsimi de origine vegetală la noi în ţară este de circa 500 mi tone. În condiţii normale de vegetaţie ţara noastră produce circa 350-400 mii tone ulei de floarea – soarelui şi cantităţi însemnate de ulei de soia şi porumb. În ţara noastră sunt realizări importante în ceea ce priveşte plantele oleaginoase mai ales în cultura florii-soarelui, unde România este una dintre cele mai mari cultivatoare de pe glob, şimeste prima ţară în care s-au introdus şi se cultivă hibrizi de floarea-soarelui.

4.2. Însuşiri fizico-chimice ale uleiurilor vegetale

55

Grăsimile pot fi lichide sau solide.De la plante se obţin în cele mai multe cazuri uleiuri (de soia, floarea-soarelui, măsline), însă şi grăsimi solide (untul de cacauă, grăsimea de palmier). Grăsimile sunt esteri ai acizilor graşi cu glicerina, având molecula formată din carbon (75-79%, hidrogen (11-13%) şi oxigen (10-12%). Acizii graşi din din grăsimile vegetale pot fi saturaţi (CnH2nO2) sau nesaturaţi (CnH2n-2O2;CnH2n-4O2).

Dintzr acizii graşi saturaţi prezenţi în grăsimile vegetale amintim acidul palmitic (C16H32O2), acidul stearic (C18H36O2) iar dintre acizii graşi nesaturaţi acidul oleic (C18H34O2), cu o dublă legătură, acidul linoleic sau linolic (C18H32O2) cu două duble legături, acidul linolenic (C18H30O2) cu trei duble legături, acidul linolenic (C16H30O2) cu trei duble legături, acidul arahidonic (cu patru duble legături), acidul erucic, acidul ricinoleic. Acizii graşi nesaturaţi sunt lichizi şi sicativi, iar cei saturaţi sunt solizi şi nesicativi. Gradul de sicativitate este dat de raportul între acizii graşi saturaţi şi nesaturaţi din uleiuri.

Uleiurile lichide (nesaturate), se combină cu hidrogenul şi se solidifică, principiu pe care se bazează obţinerea margarinei. Uleiurile sicative (nesaturate)în care predomină acidul linolenic, în contact cu aerul (oxigenul), în strat subţire , se usucă repede şi dă naştere unui film insolubil şi rezistent, numit linoxin (linoxină), care este un produs de oxidare şi polimerizare.Pe acest principiu se bazează obţinerea şi utilizarea lacurilor şi vopselelor.

În industria lacurilor şi vopselelor se folosesc uleiurile sicative, iar în alimentaţie unele uleiuri semisicative şi nesicative.

Gradul de sicativitate a uleiurilor vegetale se apreciază în funcţie de numărul de grame de iod fixate de 100 g ulei, numit “indicele de iod”. O grăsime fixează o cantitate cu atât mai mare de iod cu cît caracterul ei este mai nesaturat, deci mai sicativ. În funcţie de acest indice, uleiurile vegetale se împart în: uleuiri sicative, cu indicele peste 130; uleiuri semisicative, cu indicele iod între 95-130; şi uleiuri nesicative , la care indicele iod este sub 100 ( C. Bodea 1964 citat de L.S.Muntean,1997).

Conţinutul şi calitatea grăsimilor din fructele şi seminţele plantelor oleaginoase sunt dependente de specie şi soi, de factorii de mediu (lumină, umiditate) şi condiţiile de cultură.

În seminţele plantelor oleaginoase s-a constatat o scădere treptată a glucidelor pe măsurăp ce creşte conţinutul în grăsimi. Aceasta a dus la concluzia că, glucidele stau la baza formării uleiurilor vegetale.

Uleiurile în care predomină acidul linoleic şi oleic sunt cele mai valoroase uleiuri alimentare. Ele au o bună stabilitate şi conservabilitate şi nu duc la acumularea colesterolului în sânge. Acidul linoleic şi acidul arahidonic cu prima dublă legătură la carbonul VI (socotit de la carbonul metilic), nu se sintetizează în organismele animale (şi la om). Având şi rol specific vitaminelor în metabolism, s-a propus să fie numită vitamina F. Aceste însuşiri valoroase a făcut să crească, consumul mondial de uleiuri vegetale alimentare şi extinderea suprafeţelor ocupate de plante oleaginoase.

Acizii graşi sunt împărţiţi în două grupe: esenţiali şi neesenţiali. Cei esenţiali (linoleic, linolenic şi arahidonic) nu sunt sintetizaţi în organismul omului, trebuind să fie aduşi prin alimentaţie, lipsa sau insuficienţa lor împedică utilizarea celorlalţi acizi graşi în organism.

După compoziţia acizilor graşi, uleuirile sunt împărţite în trei grupe:- Grupa acizilor oleic –linoleic, formată din uleiuri comestibile care conţin în

special acizi graşi nesaturaţi oleic şi linoleic. Fiind lipsite practic de acidul linolenic, au stabilitate mai bună, sunt mai puţin expuse tendinţei de a-şi

56

recapătă, în timpul păstrării , aroma specifică iniţială. În această grupă intră uleiurile de: floarea-soarelui, bumbac, alune de pământ, şofrănel, porumb, susan, măslin, dovleac.

- Grupa acidului erucic, caracterizată printr-un conţinut ridicat de acid erucic (40-55%), şi cantităţi mici de acid linoleic. În acestă grupă intră uleiurile de: rapiţă şi muştar;

- Grupa acidului linolenic, formată, din uleiuri care conţin cantităţi însemnate de acid linolenic (cu stabilitate mai redusă), pe lângă acizi graşi esenţiali (okleic, linoleic). În această grupă intră uleiurile de soia şi tehnic de in.

Datorită conţinutului mai ridicat în acid linoleic, uleiul de soia are stabilitate ceva mai redusă, gustul şi mirosul se degradează la cca. 3-4 săptămâni de la rafinare, devenind asemănător cu cel ale unor legume crude., al uleiului de peşte, sau ale uleiurilor polimerizate. Îmbunătăţirea uleiului de soia se poate face prin hidrogenare parţială, reducându-se conţinutul în acid linolenic până la 2%.

4.3. Floarea-soarelui4.3.1. Importanţă

Floarea soarelui este cea mai importantă plantă oleaginoasă cultivată în ţara noastră. Randamentul de extracţie a crescut în ultimii ani cu circa 20% ( de la 27% la 47%) iar producţia medie de ulei la ha s-a mărit de peste trei ori.

Floarea soarelui este originală din partea vestică a Americii de Nord. La noi în ţară a fost cunoscută la început în Moldova (1880), apoi în celelalte provincii.

Uleiul de floarea soarelui , având foarte bune calităţi alimentare, se foloseşte pe scară largă fie direct în alimentaţia omului, fie la prepararea conservelor şi margarinei. Calităţile comestibile ale uleiului de floarea soarelui se datoresc conţinutului ridicat în acizi graşi nesaturaţi (85-91%), cum sunt: acidul linoleic (acid gras nutritiv esenţial) şi acidul oleic, conţinutului foarte scăzut sau lipsei acidului linolenic (care reduce conservarea), precum şi datorită digestibilităţii ridicate (985), a valorii calorice şi stabilităţii acestui ulei. Uleiul de floarea soarelui conţine cantităţi însemnate de provitamine şi vitamine liposolubile precum şi fosfatide, lecitină.

Calatidiile au întrebuinţări la extragerea pectinei, folosită în industria alimentară la prepararea gelatinelor. Cojile se folosesc la prepararea furfurolului, utilizat la fabricarea fibrelor artificiale şi ca dizolvant în rafinarea uleiurilor vegetale. Cojile se pot utiliza şi la obţinerea unei drojdii furajere bogate în proteină.

Tulpinile de floarea soarelui se folosesc ca şi combustibil, în industria celulozei sau la fabricarea (prin decolorare) unor plăci uşoare şi rezistente, cu proprietăţi de absorbire a sunetelor.

Floarea soarelui este şi o bună plantă meliferă, putându-se obţine 30-50kg/ha. Prin albine se realizează şi o eficientă polenizare suplimentară.

Floarea soarelui este şi o bună plantă medicinală. Din florile ligulate (care conţin quercetrină, antocianină, colină, betaină, xantofilă), se obţine un extract alcolic care se folosea în malarie, iar tinctura în afecţiuni pulmonare. Din achene, care pe lângă ulei conţin fitină,lecitină, colesteină, se preparauproduse indicate în profilaxia dezenteriei, febrei tifoide şi pentru vindecarea rănilor care supurează. Uleiul se foloseşte (în medicina populară)pentru macerarea unor plante utilizate în tratarea unor răni şi arsuri.

4.3.2.Compoziţia chimică

57

Componentele ce intră în compoziţia chimică a florii soarelui (ulei, proteine, extractive neazotate, celuloză, cenuşă) sunt dependente de soi şi de condiţiile de cultură. La actualele soiuri şi hibrizi cultivaţi la noi în ţară, procentul de ulei în fruct a ajuns la circa 50%, prin creşterea conţinutului de ulei în sămânţă (peste 60%) şi reducerea procentului de coji (sub 23%). Creşterea procentului de ulei a dus la diminuarea procentului de proteină din seminţe.

Prin utilizarea hibrizilor în cultură şi ameliorarea celor existenţi în cultură, s-a ajuns la 14% coji, însă limita inferioară acceptabilă din punct de vedere tehnologic este de circa 18%. În sămânţă limita biologică superioară a conţinutului de ulei este de circa 75%

Uleiul de floarea soarelui conţine acizi graşi saturaţi (palmitic, stearic) în proporţie de 8-14%, iar acizii graşi nesaturaţi 85-91%, mai importanţi fiind acidul oleic (14-53%, acidul linoleic (38-73%) iar acidul linolenic practic lipseşte.

Principalele caracteristici ale uleiului de floarea soarelui sunt: indicele iod 127-136, indicele de saponificare186-194, densitatea la 15ºCeste de 0,919-0,926, punctul de solidificareeste de –16ºC..-18ºC. proporţia de acid linoleic determină valoarea nutritivă ridicată, iar lipsa acidului linolenic permite conservarea îndelungată a uleiului de floarea-soarelui.

Floarea soarelui deţine locul al doilea în producţia mondială de ulei, după soia şi înaintea arahidelor, bumbacului, rapiţei.

În ţara noastră se cultivă circa 900 mi ha cu o producţie medie de 1421 kg/ha. Judeţele care deţin în cultură floarea soarelui pe suprafeţe mai mari sunt: Constanţa, Dolj, Teleorman, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Olt, Timiş, Buzău, Galaţi, Giurgiu, Tulcea.


Floarea soarelui face parte din ordinul Compositalis (Asteralis), familia Compositae(Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae,genul Helianthus L cu mai multe specii. Cea mai importantă specie este Heianthus annus cultus ssp. sativus cu două forme:

- forme cultivate : pentru seminţe şi furaj, cu achene mari, monocefalice (Helianthus annuus var. macrocarpus; pentru ormanent (Helianthus annuus ssp. annuus)

- forme necultivate, sălbatice, se întâlnesc ca buruieni rurale, urbane.Hibrizii de floarea soarelui cultivaţi în ţara noastră sunt redaţi în tabelul 4.3.1.Pentru condiţiile din ţara noastră, formele cultivate se apreciază în funcţie de perioada de vegetaţie (număr de zile de la răsărire la umiditatea seminţelor de 11%) astfel:- semitimpurii cu perioada de vegetaţie de 119-122 zile (Fundulea 90, Festiv);- semitardive, cu perioada de vegetaţie de 123-130 zile (Felix,Florom

328,Fundulea 206, Select, Super, Record).Tabelul 4.3.1.

Hibrizi de floarea soarelui cultivaţi în România(După lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din

România 2004)

Hibridul Tipul hibridului Ţara de origine Anul luării în culturăAlex HS România 1996Decor HS “ 1991Duna HS NL 1998

58

Eladil-6433-xF4111

HS USA 1997

Favorit HS R 1992Felix HS R 1982Florom 249 HS R 1996Florom 350 HS R 1989Justin HS R 1998Performer HS R 1998Rapid HS R 1996Romina HS R 1998Super HT R 1983Sunny 1* HS USA 1996Record soi R 1965/1999

Tipul hibridului: HS- hibrid simplu HT- hibrid triliniar * - pentru halva


Floarea soarelui este o plantă anuală, ierboasă, cu o creştere viguroasă. Rădăcina este pivotantă, bine dezvoltată, ajungând la adâncimea de peste 2m,

sistemul radicular are o creştere viguroasă, încă din primele faze de vegetaţie, cu numeroase ramificaţii , cu foarte mulţi perişori absorbanţi şi o mare capacitate de absorţie a apei şi a sărurilor minerale.

Tulpina este erectă, înaltă, groasă, cilindrică, striată, acoperită cu perişori, iar în interior are o măduvă groasă, buretoasă. Înălţimea este de 1-2m la soiurile pentru seminţe şi 3-5m la cele pentru furaj.

Frunzele sunt simple, mari, peţiolate, limbul este ovat-cordat, dinţat cu nervuri evidente, şi acoperiţi cu perişori scurţi, aspri şi rari, ca de altfel înreaga plantă.

Florile sunt grupate în inflorescenţă numită calatidiu sau capitul, format dintr-un receptacul discoidal (drept, convex sau concav) înconjurat de foliole involucrale, cu diametru de 10-40cm,în funcţie de soi şi condiţii de cultură. Pe marginea receptaculului sunt dispuse florile ligulate pe 1-2 rânduri. Ele sunt asexuate rar unisexuate (femele). Au culoarea galbenă cu diferite nuanţe (aurii, portocalii) şi au rolul de a atrage insectele polenizatoare.

Florile tubuloase ocupă restul receptaculului, fiind în număr de 1200-2500, dispuse în arcuri spirale. Sunt hermafrodite, fertile, formate din 2-4 sepale, 5 petale concrescute de culoare galbenă până la violet, 5 stamine cu anterele concrescute, în jurul stilului, gineceu inferior cu un singur ovul.

După răsărire până la îmbobocire , vârful tulpinii se mişcă după soare de la est la vest.

Fructul este o achenă formată din: pericarp (coaja) şi sămânţa propriu-zisăPericarpul este format din: epicarp, ţesut de suber, strat carbonogen, (fitomelan),

ţesut sclerenchimatic (partea lemnoasă a pericarpului)şi parenchim inferior. Stratul carbonogen conţine circa 75% carbon, fiind dens şi tare, împedicând atacul seminţelor de către larva moliei florii soarelui (Homoeosoma nebulella).

59

Sămânţa este învelită într-o membrană concrescută cu endosperemul, formând o peliculă subîire ce protejează embrionul. Cotiledoanele sunt mari, formate din mai multe straturi de celule, ele reprezintă rezerva principală de proteină şi ulei din sămânţă.

Fermenţii lipază şi aldulază, care transformă glucidele în grăsimi, îşi încep activitatea după 8-10 zile de la înflorit şi ating activitatea maximă la 20-25 zile de la înflorit.

La formarea seminţelor, acizii graşi saturaţi rămân constanţi indiferent de gradul de maturare a seminţelor, dar se schimbă raportul între acizii graşi nesaturaţi. Acidul oleic se acumuleză în funcţie de dinamica acumulării uleiului în seminţe, atingând nivelul maxim la maturitatea fiziologică, apoi scade treptat, în timp ce acidul linoleic creşte pe măsura coacerii seminţelor, dovedind că biosinteza acidului linoleic se face pe seama acidului oleic.


Deşi este o plantă cu cerinţe mari faţă de căldură, lumină şi mai ales faţă de substanţele nutritive, floarea soarelui are un areal mare de cultură, datorită adaptării şi rezistenţei la oscilaţii mari de temperatură, la temperaturi joase în prima parte a vegetaţiei şi a unei bune rezistenţe la secetă.

Germinează la temperatura de 4-5ºC, creşte şi se dezvoltă normal la 11-16ºC până la apariţia inflorescenţelor, la 16-20ºC în timpul înfloritului şi 20-22ºCpână la maturitate.

Lumina este un factor foarte inportant pentru floarea-soarelui fiind o plantă cu o mare capacitate fotosintetică.Cerinţe mai mari la lumină intensă sunt până la apariţia inflorescenţei. Floarea-soarelui este o plantă de zi scurtă.

Cerinţele faţă de apă sunt mari, fiind o plantă cu un coeficient de transpiraţie mare (470-570). Este rezistentă la secetă datorită sistemului radicular bine dezvoltat şi cu mare capacitate de absorţie a perişorilor de pe plantă, care reduc transpiraţia şi a măduvei care înmagazinează o mare cantitate de apă. Cele mai mari cerinţe faţă de apă le are în perioada formării calatidiului, a înforitului şi a formării şi umperii seminţelor.

Faţă de sol floarea-soarelui este destul de pretenţioasă fiind potrivite solurile mijlocii, lutoase, luto-nisipoase, profunde, bogate în substanţe nutritive, cu reacţie uşor alcalină.

4.3.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor

Floarea soarelui se cultivă în mod obişnuit după cereale, fiind interzisă cultivarea după soia, fasole in şi rapiţă (datorită parazitului comun de putregaiul alb) şi după lucernă şi sfeclă de zahăr (care consumă cantităţi mari de apă din straturile adânci ale solului.

Este o mare consumatoare de substanţe minerale, aplicarea acestora fiind corelată cu nivelul producţiei. Fazele critice în nutriţia florii soarelui sunt de la răsărire la formarea primei perechi de frunze adevărate, la formarea inflorescenţei şi înflorire.

Din totalul elementelor consumate de floarea-soarelui, în fructe ajung 65%din azot, 35% din fosfor şi 10% din potasiu. Datorită faptului că rădăcinile au o mare capacitate de solubilizare a elementelor din sol, floarea-soarelui recţionează mai slab la îngrăşarea cu substanţe chimice comparativ cu alte plante de cultură (grâu, porumb, sfeclă de zahăr).Cel mai bine reacţionează la aplicarea gunoiului de grajd în doze de 20t/ha, aplicat toamna sub arătură.

60

Un alt element tehnologic important este combaterea buruienilor mai ales în prima parte a vegetaţiei , plantele tinere sufocate de buruieni nu se mai refac.

Perioada optimă de recoltare a florii-soarelui se face când umiditatea seminţelor este între 13,5-1,% şi se realizează cu combina de cereale C12echipată cu RIFS.

Păstrarea seminţelor se face după curăţire, uscare şi ventilare pentru a evita degradarea lor. Pentru păstrarea seminţelor care conţin 40% ulei umiditatea nu trebuie să fie mai mare de 8,4%, iar la cele cu 50% ulei umiditatea să nu depăşească 7%.

Producţia obţinută la formele existente în cultură este de 3000kg/ha

4.4. INUL PENTRU ULEI

4.4.1.Importanţă

Inul în ţara noastră este cea mai importantă plantă producătoare de ulei industrial, ocupând locul al doilea între plantele oleaginoase după floarea-soarelui. Uleiul de in este folosit cu precădere în industrie şi mai rar în alimentaţie. Este un ulei sicativ (indicele de iod 168-192), utilizat la fabricarea vopselelor şi lacurilor de bună calitate fiind rezistenţi la apă şi la agenţi corozivi. Este utilizat şi la fabricarea săpunurilor, a linoleumurilor, a muşamalelor şi a cernelurilor tipografice.

În medicină seminţele de in (Semen Lini) se utilizează în tratarea bronşitelor, durerilor intestinale iar uleiul de in se foloseşte în tratarea arsurilor.

Seminţele de in conţin 4-10% mucilagii (formate din din acid galacturonic, ramnoză, galactoză, xiloză şi arabinoză), având acţiune laxativă purgativă. Uruiala umezită cu apă caldă (cataplasmă) are acţiune emolientă, antiinflamatorie. Uleiul de in se utilizează la prepararea linimentumului oleocalcaros (emulsie de ulei cu apă de var 1:1) folosit în tratarea arsurilor.

Tulpinile inului pentru ulei sunt scurte şi puternic ramificate. Se folosesc la fabricarea hârtiei de bună calitate sau la extragerea fibrelor.

4.4.2.Compoziţia chimicăCompoziţia chimică a seminţelor de in după diferiţi autori este redată în tabelul

tabelul 4.4.1Tabelul 4.4.1.

Compoziţia chimică a seminţelor de in (%)Specificare Sămânţă

Apa 7-9Substanţe grase 40-47Substanţe proteice 22-26Hidraţi de carbon 3,5-4,1Cenuşă

Soiurile existente în cultură de in pentru ulei au între 40 şi 45% ulei. Uleiul de in conţine 8-15% gliceridele acizilor saturaţi de tipul acidului palmitic; 15-35% glicerida acidului nesaturat oleic, cu o legătură liberă; 10-25% glicerida acidului linoleic, cu două legături libere şi cu 25-60% glicerida acidului linoleic cu trei legături libere.

Caracterul de ulei sicativ este dependent de soi şi de condiţiile de cultură. În condiţii mai aride, scade indicele de sicativitate, deoarece scurtează perioada de formare a acizilor nesaturaţi. Dacă inul se seamănă primăvara timpuriu, maturizarea seminţelor se petrece în luna iunie, lună mai nmedă şi mai rece, favorabilă acumulării acizilor graşi

61

nesaturaţi. În cazul când semănatul se întârzie, maturizarea seminţelor se petrece în iulie şi august, iar conţinutul în acizi graşi nesaturaţi este mai scăzut.

4.4.3.Sistematică soiuri

Inul face parte din familia Linaceae, genul Linum L., iar cea mai importantă specie pentru cultură Linum usitatissimum. La noi în ţară prezintă importanţă practică soiurile care aparţin speciei L. usitatissimum ssp. transitorium-proles meridionalia şi ssp. mediterraneum.

Soiurile de in cultivate în ţara noastră sunt prezentate în tabelul 4.4.2.Tabelul 4.4.2.

Soiurile de in pentru ulei cultivate în România(2004)

Denumirea soiului Ţara de origine Anul înregistrăriiAdin R 1988Floriana R 1998Genţiana R 1993Geria R 1991Iulia R 1994Lirina R 1998Midin R 1977Oliana R 1998Olinr R 1981Raluca R 1993


Inul este o plantă anuală ierboasă. Rădăcina inului pentru ulei este pivotantă, tulpina este scundă şi mai ramificată decât a inului pentru fuior. Frunzele au formă liniar lanceolată şi sunt numeroase (peste 100), florile sunt dispuse în inflorescenţe cimoase neregulate, cu 10-15 axe secundare, cu flori de tipul cinci, cu petale albastre sau albe,. Fructul este o capsulă cu caliciu persistent cu cinci loji, împărţite fiecare în două compartimente printr-un perete fals, în fiecare compartiment trebuie să fie câte o sămânţă. Sămânţa este castanie-roşietică, oval-alungită, turtită, cu un rostru în zona embrionului şi lucioasă. MMB la inul de ulei este cuprins între 7-8,5 g. Sămânţa este învelită de un tegument, iar în interior este embrionul înconjurat de un mic albumen. În contact cu apa, tegumentul se umflă, dă naştere unui mucilagiu caracteristic.


Inul pentru ulei are suma de grade, pe întreaga perioadă de vegetaţie, cuprinsă între 1600-1700ºC. Germinează la temperatura de 1-3ºC. Cerinţele faţă de temperatură cresc în faza de maturitate, când media zilnicş trebuie să fie de 20ºC. Arşiţele puternice îi sunt dăunătoare, diminuând producţia şi calitatea. Faţă de umiditate cerinţele sunt mai reduse, inul având nevoie de circa 150 mm precipitaţii medii anuale. O condiţie de umiditate favorabilă, influienţează pozitiv conţinutul în acizi graşi nesaturaţi ducând la creşterea sicativităţii.

62

Solul cel mai potrivit pentru inul de ulei şi mixt trebuie să aibă o textură mijlocie, să fie profund, fertil şi structurat.

Inul pentru ulei are cerinţe ridicate faţă de aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive, deoarece sistemul radicular are capacitate limitată de absorţie. Nu reuşeşte pe soluri alcaline sărăturoase, apătoase, mărnoase, nisipoase şi erodate.

4.4.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii seminţelor

La amplasarea culturii nu se admite monocultura dearece apare fenomenul de oboseală a solului, se înmulţesc bolile, dăunătorii şi buruienile specifice inului.Cele mai bune premergătoare pentru inul pentru ulei şi inul mixt sunt cerealele (în special de toamnă) şi leguminoasele anuale (mazăre, fasole) care părăsesc terenul devreme.

Inul pentru ulei este pretenţios la fertilizarea solului, deoarece rădăcinile au slaba capacitate de absorţie a elementelor nutritive şi perioada de consum maxim a acestora este foarte scurtă. Azotul are rol important în nutriţia inului încă din primele faze de vegetaţie pînă la înflorit.Carenţa de azot se manifestă prin creştere slabă, scurtarea perioadei de vegetaţie, seminţe şiştave sărace în ulei. Fosforul este asimilat în întreaga perioadă de vegetaţie, carenţa sa se manifestă prin frunze mici, strânse de tulpină şi prin fructificare slabă. Potasiul de asemenea este necesar în toată perioada de vegetaţie, carenţa sa duce la deprecierea calităţii şi cantităţii de ulei.

Recoltarea la inul pentru ulei şi la cel mixt începe în faza de la coacerea în galben târzie la coacerea deplină când circa 90% din capsule sunt brune şi seminţele au culoarea specifică soiului. Întârzierea recoltatului duce la scăderea producţiei şi a indicelui de iod. În general inul pentru ulei are o capacitate de producţie mică (6-8 q/ha).

4.5. RAPIŢA

4.5.1. Importanţa

Rapiţa este cea mai importantă plantă cruciferă oleaginoasă şi una din cele mai importante plante oleaginoase din lume. Seminţele sale au un conţinut ridicat în ulei, cu utilizări în industrie şi alimentaţie. După rafinare (îndepărtarea gustului neplăcut şi realizarea unei culori galben deschis), uleiul de rapiţă se utilizează în alimentaţie ca atare sau după prelucrare ca margarină.

Este planta oleaginoasă a Europei Central-Vestice (Germania, Polonia, Franţa, Suedia), Canadei, Indiei, Japoniei, Rusiei. Ponderea uleiului din aceste ţări este cel provenit din seminţele de rapiţă.

Uleiul de rapiţă se foloseşte în industria săpunurilor, a lacurilor, vopselelor şi în industria textilă. Prin combinare cu sulful se obţine un material elastic ce înlocuieşte cauciucul.

O largă utilizare a avut rapiţa pentru iluminat, mai ales în perioada Evului Mediu, dar şi ulterior în unele ţări din Asia şi Africa. Uleiul de rapiţă s-a folosit la ungerea motoarelor, fiind înlocuit astăzi cu uleiuri minerale. Se poate folosi ca şi carburant, după transformarea în ester metilic sau etilic. 4.5.2. Compoziţie chimică

63

În funcţie de specie şi soi seminţele de rapiţă conţin 40-50% grăsimi, 19-24% proteine brute, 18% extractive neazotate, 5,9% celuloză şi 4,2% cenuşă. Uleiul de rapiţă conţine în proporţii diferite acizii graşi: oleic, linoleic, linolenic, erucic şi palmitic. Indicele iod este de 94-112. Acidul erucic (monoacid gras nesaturat) pare a fi principalul factor al unor boli de inimă. În cadrul CEE, s-au impus restricţii în ce priveşte consumul uleiului de rapiţă în alimentaţie, acceptându-se numai acelea care au până la 10% acid erucic sau sunt libere de acid erucic.


Rapiţa face parte din familia Cruciferae (Brasicaceae) care cuprinde mai multe specii. Ca plante oleaginoase se cultivă două specii de rapiţă:Rapiţa Colţa (rapiţa mare sau belgiană), Brassica napus L.ssp. oleifera cu două forme: Brasica napus oleifera varietatea autumnalis; Brasica napus oleifera varietatea annua.Rapiţa naveta (rapiţa mică), Brasica rapa ssp.oleifera, cu două forme: Brasica rapa oleifera var. autumnalis; Brasica rapa oleifera var. annua.

Soiurile de rapiţă (Brasica napus L.) cultivate în ţara noastră sunt prezentate în tabelul 4.5.1.

Tabelul 4.5.1.Soiurile de rapiţă cultivate în România

(2oo4)

Denumirea soiului

Ţara de origine

Menţinătorul soiuluiAnul

înregistrăriiMadora D Saaten Union România

SRL1997

Triumf R Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice Fundulea

1992

Valesca D Saaten Union România SRL

1997

Wotan D Saaten Union România SRL

1998

Toate soiurile cultivate sunt libere de acid erucic.

4.5.3. Sistematică soiuriRapiţa are răsărire epigeică, cu sistem radicular cu o mare capacitate de absorţie.

Perioada de vegetaţie a rapiţei de toamnă este de 270-290 zile iar a rapiţei de primăvară 110-140 zile.

Polenizarea este alogamă (entomofilă), fiind plantă meliferă. Fructul este o silicvă, dehiscentă la maturitate, cu un număr de până la 800 pe plantă.

4.5.4. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii fructelorRapiţa este o plantă care se adaptează bine la condiţii de vegetaţie variate. Dă

rezultate bune în climatul cald şi umed al coastelor maritime sau în zonele mai reci.

64

Fructele germinează la 1-3º C , are pretenţii ridicate faţă de umiditate (450-650 mm precipitaţii annual), este o plantă de zi lungă.

Compoziţia acizilor graşi a uleiului de rapiţă este dependentă de soi şi condiţiile de cultură. Astfel, s-a constatat că temperaturi mai ridicate în cursul perioadei de vegetaţie determină o creştere a conţinutului de acid erucic. Scădera temperaturii şi a umidităţii favorizează scăderea conţinutului de acid erucic creşterea acidului linoleic şi a altor acizi C-18 (J. Fabi citat de L. S. Muntean1997).

4.5.5. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelorRapiţa de toamnă dă rezultate bune când se cultivă după premergătoare care

eliberează terenul devreme iar cea de primăvară se poate semăna şi după culturi recoltate târziu ( porumb, cartof, sfeclă)

Rapiţa reacţionează bine la aplicarea îngroşămintelor minerale ( pentru 100 kg seminţe consumă 5-6 kg azot, 3,5-5,5 kg fosfor, 3,5-5 kg potasiu) şi organice sub formă de gunoi de grajd (20-30 t/ha aplicat vara după recoltarea plantei premergătoare).

Recoltarea rapiţei se face în două faze, la maturitatea în galben, prin cosirea manuală sau mecanică, urmată de treierat, după uscarea plantelor obţinându-se 15-30 q/ha. După recoltare seminţele se păstrează în straturi subţiri (5-10 cm), lopştându-se până când umiditatea ajunge la 9-10% (umiditatea de păstrare).

4.6. SUSANUL

4.6.1. ImportanţăSusanul se cultivă pentru seminţele sale care conţin 55-65% ulei semisicativ

(indicele de iod 103-112), comestibil de calitate superioară. Uleiul obţinut prin presare la rece este galben deschis, utilizat în alimentaţie în industria conservelor şi în cofetărie. Cel obţinut prin presare la cald este mai închis la culoare , neplăcut la gust, utilizat în industria săpunurilor, hârtiei iar după rafinare şi în alimentaţie. Uleiul de susan se foloseşt şi în prepararea unor pomezi de păr, a balsamurilor, iar din funinginea lui (după ardere) se obţine tuşul chinezesc.

Seminţele se întrebuinţează în patiserie şi la fabricarea halvaleide cea mai bună calitate. Florile conţin substanţe aromate, folosite în industria parfumurilor şi a apei de colonie.

4.6.2. Sistematică soiuriSusanul face parte din familia Pedaliaceae, specia cultivată este Sesamum

indicum ssp. bicarppelatum var. albeus (cu seminţe albe). Soiurile cultivate la noi în ţară sunt VNIIMK 81 şi Odesa.

4.6.3. Particularităţi biologiceSusanul este o plantă anuală, ierboasă. Rădăcina este pivotantă, puţin dezvoltată,

tulpina este erectă, cu 4-8 muchii, ănaltă de 50-150 cm şi pubescentă. Frunzele sunt lung peţiolate până la sesile oval-lanceolate, florile sunt grupate câte 1-3 pe un peduncul, la subsuara frunzelor, polenizarea este autogamă, făcându-se înainte de deschiderea florilor, fructul este o capsulă prismatică, dehiscentă.


65

Susanul are cerinţe termice ridicate. Temperatura minimă de germinaţie este de 15-16ºC, nu suportă temperaturi scăzute, fiind dăunătoare şi teperaturile de + 5ºC iar până la 15ºC dezvoltarea este foarte redusă.

Fată de umiditate are cerinţe relativ ridicate , având o slabă rezistenă la secetă. Este pretenţioasă faţă de sol, nu merge pe cele sărăturoase sau cele grele, care

formează crustă sau cele cu apă stagnată şi reci. La noi în ţară se pot cultiva numai soiurile precoce, în zona de sepă şi silvostepă

din sudul ţării.

4.6.5. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii seminţelor

Susanul se cultivă după premergătoare care lasă solul curat de buruieni, revenind pe aceaşi solă după 6-7 ani. Îngrăşămintele minerale (N, P, uneori şi K)se aplică în doze de 50-60 kg substanţă activă.

Recoltarea se face când încep să cadă frunzele bazale, fructele de la bază s-au brunificat, iar seminţele au culoarea şi consistenţa normală, obţinându-se între 500 şi 1500kg la ha. Pentru păstrare, seminţele se curăţă de impurităţi şi se usucă sub 10% umiditate.

CAPITOLUL VPLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE

5.1. Importanţă

Plantele tuberculifere şi rădăcinoase sunt valoroase pentru calităţile alimentare şi industriale ridicate. Din această grupă fac parte: cartoful şi sfecla de zahăr, cicoarea, topinanburul, sfecla furajeră, morcovul furajer, napii, plante legumicole (morcovul, pătrunjelul, ţelina) precum şi unele plante specifice zonelor ecuatoriale (maniocul), a zonelor subtropicale şi tropicale (cartoful dulce, ignamul şi taro).

66

De la aceste plantă se folosesc, în alimentaţie, în furajarea animalelor sau în industrie, organele lor subterane, tuberculii sau rădăcinile tuberizate, a căror compoziţie cuprinde 65-85% apă şi 15-35% substană uscată. În substanţa uscată raportul raportul între proteine şi hidrocarbonate este de 1:12-1:16, fiind plante predominant amidonoase cu rol energetic în alimentaţie. Proteina, deşi în proporţie scăzută (0,5-4,5% din masa totală)are o mare valoare biologică, conţinând numeroşi aminoacizi esenţiali. Conţinutul ridicat în vitamine (C,B,PP,A,E,K) şi săruri minerale le întregesc calităţile culinare.

Plantele tuberculifere şi rădăcinoase prezintă numeroase avantaje printre care: capacitate mare de producţie, valorificarea nivelurilor înalte de fertilizare organică şi minerală, iar ca dezavantaje sunt foarte pretenţioase la zonare (climă şi sol), sensibile la boli, dăunători şi la păstrare îndelungată.

În acest capitol se va trata cartofu şi sfecla de zahăr, plante deosebit de importante pentru consumul în stare proaspătă sau industrializare.

5.2. CARTOFUL

5.2.1. Importanţă

Cartoful este o plantă originală din America de sud, în Europa fiind introdus întâi în Spania (1565), fiind răspândit destul e repede în cultură.

În ţara noastră cartoful se cultivă pe suprafeţe mari încă de la începutul secolului al XIX-lea .

Utilizările cartofului sunt variate, în alimentaţie, ca furaj şi în diverse industrii (fig.5.2.1).

Ca aliment se foloseşte sub formă de diferite preparate culinare , adaus la prepararea pâinii, constituid un aliment valoros, gustos şi digestibil. Valoarea energetică a cartofului este de ½-1/3 faţă de pâine, sau carne de vită, de două ori mai mare decât a morcovilor şi de trei ori mai mare decât a verzei şi roşilor.

Consumul direct de cartof pe cap de locuitor pe glob este cuprins între 80 şi 150 kg. La noi în ţară revin în prezent circa 100 kg cartofi anual pe cap de locuitor. Cartoful reprezintă pentru multe ţări, între care şi România a doua pâine.

Tuberculii de cartof se folosesc în alimentaţie direct (în peste 400 de reţete culinare) sau semipreparate.

În industria alcoolului, amidonului, dextrinei, glucozei, cartoful este o valoroasă materie primă. Prin prelucrarea industrială a unei tone de tuberculirezultă unul din produsele: 95 l alcool de 90º, 140 kg amidon, 100 kg dextrină, ,iar prin prelucrarea alcoolului obţinut rezultă 15-17 kg cauciuc sintetic.

5.2.2. Compoziţia chimicăCompoziţia chimică a tuberculilor de cartof este prezentată în tabelul 5.2.1.

Tabelul 5.2.1

Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof

Componente% din

substanţa proaspătă

% din substanţa

uscatăComponente

% din substanţa proaspătă

% din substanţa

uscatăApă 66,1-88,0 - Grăsimi

brute0,04-1,0 0,33-2,94

67

Amidon 8,7-26,2 72,5-79,15 Celuloză brută

0,2-2,5 1,66-7,3

Proteine brute

0,8-0,9 6,6-14,4 Cenuşă 0,4-1,9 3,15-5,6

Conţinutul în substanţă uscată a tuberculului de cartof este mai ridicată în zona parenchimului amidonos, scăzând atât spre centrul tubercului cât şi spre periferie. Substanţa uscată este mai mare cu circa 2% în jumătatea ombilicară decât în cea coronară. În cazul aceluiaşi soi, conţinutul în substanţă uscată la tuberculii mici este mai ridicat decât la cei mari. Cei crescuţi în condiţii de secetă au conţinutul în substanţă uscată mai mare decât cei formaţi în condiţii mai umede.

Extractivele neazotate sunt compuse în principal din amidon (peste 95%)şi cantităţi reduse de zahăr. Amidonul este depus sub formă de grăunciori oval-conici de dimensiuni cuprinse între 3 şi 100 microni. În industria amidonului sunt preferaţi tuberculuii cu grăunciorii de amidon de dimensiuni mari iar în industria alcoolului cei de dimensiuni mici.

În general, în indusrie se folosesc soiurile cu conţinut mai ridicat în amidon (18-20%), iar pentru consum soiurile cu conţinut mai redus (15-16%).

Zahărul din tuberculi reprezintă circa 1,35 din substanţa uscată. Proteinele sunt în cantităţi reduse (circa 2%) însă la o producţie de 25 tone cu

2% protenă, cartoful produce circa 500 kg/ha, similar cu cea realizată de producţia unui ha de cereale.

Vitaminele prezente în tuberculii de cartof sunt în principal A,B1,B2,B6 şi Cşi în cantităţi foarte mici D şi PP.

Alcaloizii, (solanina) se găsesc aproape în toate organele plantelor, putând ajunge până la 65 mg/1000g, determinând un gust amar şi deranjamente ale tubului digestiv (gastroenterite). Deoarece alcaloizii din cartof sunt toxici (un conţinut de peste 0,02%este periculos pentru om şi animale, se va evita consumul tuberculilor cruzi, încolţiţi sau înverziţi. Tuberculii ăncolţiţi trebuie să se cureţe mai adînc în jurul ochilor, de asemenea se va evita expunerea la lumină pentru a preveni înverzirea.

Cenuşa în tuberculi este de circa 1% iar în tulpini la recoltare 2,5%. În tuberculi predomină potasiul şi fosforul, iar în tulpini potasiul şi calciul.

Calitatea culinară a tuberculilor, se determină pe baza anumitor însuşiri fizice şi chimice după cum urmează:

- suprafaţa să fie netedă, proeminenţele sau cavităţile îngreunează curăţitul şi produc risipă;

- ochii să nu fie prea adânci şi mai puţin sprincenaţi,- pulpa trebuie să fie mai consistentă pentru salată, supă, tocană, fileuri şi mai

făinoasă pentru pireu, papanaşi sau pentru copt;- să fiarbă în 28-30 minute, fără să se sfarme sau să se înegrească după

fierbere;- să aibă gust şi aromă plăcută.Calitatea tuberculilor se determină prin fierbere şi degustare. Factorii care

influenţează unele componente ale calităţii tuberculilor sunt:- structura miezului, determinată de raportul între amidon şi proteină, fiind în

legătură cu: tendinţa celulelor de a se umfla şi rotunji (celulele mai bogate în amidon absorb mai multă apă, iar tuberculii se sfarmă mai uşor), cimentarea lamelelor mediane şi slăbirea lor prin fierbere(lamele ce conţin mai mult calciu rezistă mai bine la descompunere), dimensiunea celulelor (celulele mai mici dau o structură mai făinoasă);

68

- culoarea miezului poate fi de la alb-fildeşiu la galben de diferite nuanţe (nuanţa galbenă este imprimată de carotine);

- gustul este condiţionat de conţinutul de grăsimi şi în săruri minerale (raportul potasiu: azot) etc;

- aroma este condiţionată de prezenţa unor substanţe aromatice (flavone), existente în proporţie mai mare în tuberculii cu miez galben.

Suprafeţele cultivate cu cartof au fost de 18-20 milioane ha în ultimii 50 de ani ocupând locul al şaptelea între plantele cultivate pe glob cu o producţie medie la ha de 15436 kg/ha.

La noi în ţară suprafaţa ocupată cu cartofi este în jur de 255000 ha cu o producţie medie de 12456 kg/ha (Buletin FAO-1999). Suprafeţe mai mari se cultivă în judeţele din zonele mai umede şi răcoroase: Suceava, Harghita, Braşov, Covasna, Sibiu, Bihor, Neamţ, Mureş, Cluj.


Cartoful face parte din familia Solanaceae, genul Solanum L., care cuprinde un număr foarte mare de specii, peste 500. Cea mai importantă specie este Solanum tuberosum, plantă de zi lungă, cultivată în Europa şi pe cea mai mare parte din celelalte continente.

Soiurile de cartof cultivate în ţara noastră sunt de provenienţă autohtonă sau din ţări cu tradiţie în ameliorarea cartofului (Germania, Olanda, Polonia), menţinându-se în cultură cele mai productive, rezistente la boli (râie neagră, mană, viroze) şi cu însuşiri calitative bune.

Soiurile de cartof se clasifică după modul de utilizare şi după perioada de vegetaţie astfel:

după modul de utilizare soiurile de cartof se împart în:- de masă, cu un conţinut redus de amidon (14-17%), coaja fină şi netedă,

proeminenţe reduse şi ochi superficiali, gust plăcut;- industriale, cu conţinut ridicat de amidon (20-25%), soiuri de mare

productivitate;- furajere, cu conţinut ridicat de amidon şi proteină;- mixte (umiversale), care se pot folosi în scop culinar, industrial sau furajer.Soiurile de cartof cultivate în România se prezintă în tabelul 5.2.1.

Tabelul 5.2.1.Soiurile de cartof cultivate în România

(2004)

Denumirea soiului

Precocitatea

Ţara de origine


înregistrăriiAgata 01 NL Institutul de Cercetare şi

Producţie a Cartofului Braşov1997

Catellyna 01 R Staţiunea de Cercetare şi 1994

69

Denumirea soiului

Precocitatea

Ţara de origine


înregistrăriiProducţie a Cartofului Mircurea Ciuc

Claustar 01 F Germicopa SA France 1996Fresco 01 NL Institutul de Cercetare şi


Latona 01 NL De ZPC Holland 1996Mariana 01 F Germicopa SA France 1998Minerva 01 NL DEN HARTIGH BV

Netherlands1998

Nikita 01 NL Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1996

Ostara 01 NL Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1971

Roclas 01 R Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1994

Rubinia 01 NL HETTEMA Holland 1995Runica 01 R Institutul de Cercetare şi


Superior Newleaf*

01 USA NATURE MARK USA 1998

Bartina 02 NL De ZPC 1995Bârsa 02 R Institutul de Cercetare şi


Bran 02 R Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1992

Cibin 02 R Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1992

Escort 02 NL Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1995

Eterna 02 R Staţiunea de Cercetare şi Producţie a Cartofului Mircurea Ciuc

1998

Kondor 02 NL Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1995

Oscar 02 NL Den hartigh BV Netherlands 1998Rene 02 R Institutul de Cercetare şi


Robusta 02 R Staţiunea de Cercetare şi Producţie a Cartofului Mircurea Ciuc

1998

Romano 02 NL Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1995

Rozana 02 R Staţiunea de Cercetare şi Producţie a Cartofului Mircurea Ciuc

1997

Rustic 02 R Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1994

Semeniuc 02 R Institutul de Cercetare şi 1976

70

Denumirea soiului

Precocitatea

Ţara de origine


înregistrăriiProducţie a Cartofului Braşov

Signal 02 NL Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1998

Suceviţa 02 R Staţiunea de cercetări Agricole Suceva

1982

Teo 02 R Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1994

Ago 03 R Staţiunea de Cercetare şi Producţie a Cartofului Mircurea Ciuc

1994

Carmine 03 F GERMICOPA SA 1997Caşin 03 R Staţiunea de Cercetare şi

Producţie a Cartofului Mircurea Ciuc

1991

Corona 03 R 1988Desiree 03 NL Institutul de Cercetare şi


Mureşan 03 R Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1984

Provento 03 NL Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1996

Sante “N” 03 NL Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1994

Siculus 03 R Staţiunea de Cercetare şi Producţie a Cartofului Mircurea Ciuc

1997

Super 03 R Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului Braşov

1979

Superstar 03 F GERMICOPA SA 1997Titus 04 R Institutul de Cercetare şi


Precocitatea: 01- timpurii 04-- târzii 02- semitimpuri *- rezistent la atacul gândacului de Colorado 03- semitârzii


Cartoful este o plantă anuală, erbacee, care se înmulţeşte în cultură pe cale vegetativă, prin tuberculi. Prin seminţe, cartoful se înmulţeşte doar în procesul de ameliorare, cilul de vegetaţie încheindu-se într-un an. Înm,ulţită prin tubercul planta nu se naşte annual ci îşi reface din acest organ subteran toate organele plantei. Tuberculul are unele particularităţi comune seminţelor. După parcurgerea repausului germinal, din tuberculi pornesc colţii formând în sol rădăcinile, stolonii I tuberculii, iar la suprafaţa solului, tulpinile care poartă frunzele, florile şi fructele.

Rădăcina porneşte de pe partea subterană a tulpinii, luând aspectul unui sistem radicular fibros. La începutul vegetaţiei de pe colţi se formează rădăcini primare, iar

71

cele care apar în grupe de 3-5 în jurul stolonilor se numesc rădăcini secundare (stolonifere).

Stolonii sunt tulpini subterane (ramificaţii tulpinale) care se formează din mugurii tulpinali subterani.au poziţie orizontală sau oblică, au formă cilindrică, sunt mai groşi decât rădăcinile şi sunt cărnoşi. Fiind tulpini subterane se deosebesc atât morfologic cât şi anatomic de rădăcini. Ei au noduri şi internodii, în loc de frunze poartă nişte solzişori la subsuara cărora se găsesc muguri laterali din care pornesc ramificaţii.

Tuberculii se formează din îngroşarea părţii terminale ale stolonilor fiind deci tulpini subterane metamorfozate. Ei apar la început sub forma unor mici noduli, cvare pe măsură ce se dezvoltă iau forma cartofului matur, caracteristic fiecărui soi.

Tuberculul este constituit din partea bazală (ombilicală) unde este prins de stolon şi partea de vârf (coronară). La suprafaţa tubrculilor se găsesc nişte proeminenţe (sprâncene) şi adâncituri (ochi), în număr, formă şi dispoziţie diferită în funcţie de soi, fiind mai dense spre vârf şi din ce în ce mai rare spre bază. În fiecare ochi se găsesc trei muguri, unul central şi doi laterali.

Forma tubercului este în funcţie de soi putând fi sferci, rotund-ovali, lung-ovali, reniformi, lungi.

Culoarea tuberculilor poate fi, în funcţie de soi, galben – brunie, roz-roşiatică sau violocee.

Culoarea pulpei (miezului) are diferite nuanţe de la alb la galben. Tăiat şi expus la aer miezul se oxidează devenind cenuşiu.

Masa tuberculilor este diferită, deosebindu-se tuberculi mari (peste 120 g), mijlocii (80-120 g), sunt cei mai portiviţi pentru consumul alimentar şi industrial, şi mici (40-80 g).

În secţiune tuberculii de cartof prezintă următoarea structură:- epiderma prezentă la tuberculii tineri, care se exfoliază;- periderma (coaja), alcătuită din suber, felogen (zonă generatoare subero-

felodermică) şi feloderm; perderma poate fi netedă sau aspră (există corelaţie pozitivă între asperitatea peridermei şi conţinutul în amidon), ea trebuie să fie elastică şi dnsă pentru a conferi o rezistenţă mai mare la vătămare şi păstrarea tuberculilor;

- scoarţa formată dintr-unţesut parenchimatic mai dens, gros de 3-10 mm (subţiat în zona ochilor şi ombilicului);

- fascicolele libero-lemnoase, bicolaterale (floem,extern, xilem, floem intern);- ţesutul parenchimatic medular, mai sărac în amidon;- măduva propriu-zisă, cu contur stelat, fiind bogată în apă este transparentă.Tulpina se dezvoltă din mugurii tuberculilor. Ea poate fi erectă sau uşor arcuită,

înaltă de 30-100 cm, având aspectul unei tufe formată din 4-8 tulpini. Tulpinile îşi menţin frăgezimea şi culoarea verde până la maturitate la soiurile tardive, iar la cele timpurii se usucă şi se lignifică spre maturitate.

Frunzele la cartof sunt imparipenat compuse, având între perechile de foliole intercalate foliole intermediare sau mici.

Florile cartofului sunt reunite în inflorescenţe, cime simple sau compuse de culoare galbenă, albastră, roz, violoacee.

Fructul este o bacă de forma şi mărimea unei cireşe, de culoare verde, iar la maturitate albicioasă, bicarpelară, conţinând 50-80 seminţe.

Cunoaşterea reacţiei fotoperiodice a cartofului prezintă mare importanţă teoretică şi practică. Lumina, sub aspectul lungimei zilei, influenţează formarea tuberculilor şi a fructificării. Cartoful este considerat de zi lungă ca plantă producătoare de sămânţă şi de zi scurtă ca plantă producătoare de tuberculi. Trasformarea stolonilor

72

în tuberculi are loc în condiţii de zi scurtă., iar creşterea tuberculilor în condiţii de zi lungă.

Fazele de vegetaţie la cartof sunt: răsărirea, îmbobocirea, înflorirea, maturitatea.

5.2.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii tuberculilor

Cartoful este planta climatului temperat, umed şi răcoros. Condiţiile de climă (temperatură şi umiditate) şi sol influenţează puternic creşterea şi producţia cartofului În condiţii neprielnice producţiile sunt cu 40-60% mai mici decât în condiţii normale.

Temperatura este unul din factorii climatici ce influenţează producţia de cartofi, cartoful fiind planta regiunilor răcoroase, rezultate bune obţinându-se în zonele unde temperatura medie a lunii celei mai calde nu depăşeşte 20ºC.Cartoful are temperatura minimă de încolţire de 5-6ºC iar optima de răsărire de 12-15ºC. Temperatura optimă de creştere a tuberculilor este de circa 17ºC, iar optima de creştere a vrejilor este de 19-21ºC. La temperaturi mai mari decât optima se formează vreji lungi şi suprafaţă foliară redusă, care duce la diminuarea producţiei.

Cerinţele faţă de umiditate ale cartofului sunt mari, deşi coeficientul de transpiraţie nu este ridicat. Cartoful are nevoie de o bună aprovizionare cu apă în toate fazele de vegetaţie, consumul maxim înregistrându-se în faza de înbobocire şi maturitate. Perioada critică pentru apă a cartofului este în timpul creşterii concomitente a tufei şi tuberculilor când secetele produc scăderi mari de producţie.

Apa de irigaţie este cel mai economic folosită de soiurile semitimpurii – semitârzii (Super, Semenic, Desiree, Ostara), obţinându-se la 1 mm apă de irigare 70-100 kg tuberculi suplimentar (L.S. Muntean, 1997).

Cartoful are un sistem radicular puţin dezvoltat. El merge bine pe solurile structurate, afânate, permeabile, afânate, aerate pentru ca respiraţia lor să se desfăşoare în bune condiţii. Pe solurile uşoare creşte calitatea tuberculilor, au forma caracteristică soiurilor, sunt curaţi, fără decojiri, conţinut de amidon mai reduscare măreşte rezistenţa la fierbere şi au gust bun.

Pe baza condiţiilor de climă şi sol, s-au delimitat zonele favorabile pentru cultura cartofului şi anume:

- Zona foarte favorabilă, cuprinde zonele din depresiuni intra şi extra montane, cu precipitaţii medii anuale de peste 650 mm, tepperatura medie a verii nu depăşeşte 18ºC, pe soluri lutoase, luto-nisipoase sau luto-argiloase.

- Zona favorabilă, cuprinde dealurile şi podişurile din vecinătatea lanţului muntos, în Oltenia, Muntenia şi Moldova precum şi cea mai mare parte a podişului Transilvaniei. Precipitaţiile sunt mai reduse, (250-350 mm anual), tepterarura lunii iulie este de 20-21ºC.

- Zona de cultură a cartofului pentru consumul extra timpuriu şi timpuriu, cuprinde zona de câmpie şi coline joase, cu ploi mai multe în lunile mai şi iunie.

- Bazine specializate. În cadrul fiecărei zone climatice solul este factorul limitativ al producţie de cartof. Pe baza acestuia s-au delimitat următoarele bazine specializate pentru cultura cartofului:- bazine de cartof pentru cultura de toamnă-iarnă;- bazine de cartof pentru industrie şi consumul de toamnă-iarnă;- bazine de cartof pentru consum timpuriu, extratimpuriu şi pentru toamnă,

numai în condiţii de irigare;- bazine de cartof pentru consumul de toamnă-iarnă numai în condiţii de

irigare (Câmpia de Vest, Moldova şi sudul ţării);

73

- bazine de cartof pentru consum extratimpuriu şi timpuriu (Câmpia de sud-vest);

- zona închisă pentru producerea cartofului de sămânţă (zona foarte favorabilă din Transilvania şi Moldova).

5.2.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii tuberculilor

Cartoful are cerinţe ridicate faţă de afânarea şi textura solului, şi are un consum ridicat în elemente nutritive, în special potasiu şi azot, dar şi fosfor, magneziu şi calciu.

La o producţie de 30 tone tuberculi, cartoful consumă 120-180 kg azot, 54-84 kg P2O5, 210-300 kg K2O şi circa 48 kg MgO.

Azotul în doze optime influenţează favorabil nivelul producţiei de tuberculi, prin creşterea sistemului radicular şi foliar, mărindu-se astfel capacitatea fotosintetică şi a cantităţii de asimilate depuse în tuberculi. Azotul sporeşte ponderea cartofilor mari determinând o creşterea preţului de valorificare.

Fosforul, are efect favorabil asupra creşterii sistemului radicular, şi a capacităţii de asimilare a acestuia, determină creşterea numărului de tuberculi, mărirea conţinutului în amidon, maturizarea tuberculilor şi formarea unui periderm dens şi elastic.

Potasiu este consumat în cantităţi foarte mari de cartof. El favorizează fotosinteza, transformarea glucidelor simple în amidon şi migrarea acestuia din frunze în tuberculi, contribuie la sinteza substanţelor proteice, prelungeşte perioada de vegetaţie şi măreşte rezistenţa la boli, influienţează numărul de tuberculi şi procentul de tuberculi mari.Microelementele (Fe, Bo, Mn, Cu, Mo), sunt importante în producţia tuberculilor de cartof, ele găsindu-se în sol sau în îngrăşămintele organice şi minerale aplicate la cartof.Ca îngrăşăminte organice, la cartof se poate folosi gunoiul de grajd, turba şi îngrăşămintele verzi. Cartoful se înmulţeşte vegetativ prin tuberculi, folosindu-se la plantare material mult, costisitor,motiv pentru care calitatea acestuia este foarte importantă. Producerea şi pregătirea materialului de plantare se face cu mare atenţie, în scopul prevenirii degenerării în vederea păstrării capacităţii productive a soiurilor.Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să se facă cu mare atenţie, astfel scade mult potenţialul de producţie şi calitate a cartofului.Recoltarea cartofului necesită un mare effort deoarece se mobilizează o cantitate mare de sol. Epoca de recoltare a cartofului este în funcţie de scopul culturii şi de soi:

- cartofii extratimpurii se recolteazăla înflorire (15 mai-15 iunie)- cartofii de consum de toamnă-iarnă şi pentru sămânţă se recoltează la

maturitatea deplină.Producţiile obţinute la soiurile extratimpurii şi timpurii sunt de 5-6 tone iar la cei mijlocii şi târzii sunt de 20-30 tone.

5.3. SFECLA DE ZAHĂR

5.3.1.Importanţă

Principala utilizare a sfeclei de zahăr este ca materie primă în industria zahărului. Zahărul este folosit în alimentaţia omului fie direct fie în diferite preparate culinare, având o valoare energetică ridicată. Un kilogram de zahăr conţine circa 4000

74

calorii depăşind valoarea energetică a unui kg de pâine (cca. 2200 calorii) sau carne de vită (1500 calorii). Din producţia de rădăcini a unui hectar cu sfeclă de zahăr se pot obţine circa 6 tone zahăr, reprezentând consumul a circa 300 locuitori.

Tăieţeii (partea de rădăcină rămasă după extragerea sucului dulce) şi melasa (lichid vâscos, bruniu, bogat în zahăr) reprezintă 80-90% din masa rădăcinilor prelucrate. Din 10 kg tăieţei cruzi se realizează o unitate nutritivă. Tăieţii de sfeclă completaţi cu concentrate proteice se recomandă în furajarea animalelor adulte puse la îngrăşat şi a vacilor cu lapte.

Melasa reprezintă circa 4-5% din masa sfeclei prelucrate, conţine circa 50% zaharoză şi este săracă în proteine. Ea se utilizează în alimentaţia animalelor mai ales în amestec cu furaje fibroase (fân, paie) sau tăieţei uscaţi. De asemenea se pot valorifica în industria alimentară şi a produselor alcoolice. Din 100 kg sfeclă cu 17% zahăr se pot obţine 9,8-10 l alcool absolut iar din 100 kg melasă cu 46% zaharoză se obţin 26,7-29,4 l alcool absolut.

Zahărul şi subprodusele din industrializarea sfeclei reprezintă materii prime pentru toată gama de produse zaharoase, drojdie de bere şi drojdie furajeră diverse băuturi alcoolice, diverşi acizi (citric, glutamic), butanolul, acetona, betaina, în industria cosmetică.

Nămolul de la filtrele presă are un conţinut de 92,5% CaCO3 şi 2,15% Mg(OH)2, fiind un valoros amendament pe solurile acide.

5.3.2. Compoziţie chimică

Rădăcina (rizocarpul) sfeclei de zahăr are compoziţia chimică dependentă de soi, condiţiile de cultură şi fenofază:

- apă 75%;- substanţă uscată 25% din care : 17,5% zaharoză şi 7,5% substanţe

nezaharoase. Sucul obţinut la presarea pulpei conţine (raportat la masa sfeclei) 20% substanţă

uscată, din care 17,5% zahăr şi 2,5% nezahăr (0,5% nezaharuri anorganice, 2% nezaharuri organice cu azot (1,2% şi fără azot 0,8%).

Substanţa uscată în rădăcină este repartizată neuniform. Ea creşte dinspre vârf spre cap şi dinspre centru spre exterior, având valoarea maximă în treimea mijlocie a razei.

Din substanţa uscată a rădăcinii, cea mai mare parte o reprezintă substanţa organică şi o mică parte cea minerală (cenuşa).

Substanţa organică este formată din extractive neazotate (hidraţi de carbon, pectină, acizi organici) şi substanţe azotate.

Substanţele neazotate din rădăcină sunt compuse în cea mai mare parte din hidraţi de carbon, dintre care zaharoza este principalul component. Hidraţii de carbon o parte se găsesc în stare liberă (glucoză, fructoză, zaharoza şi rafinoza) alţii în stare legată (galactoza şi arabinoza, celuloza, hemiceluloza şi amidonul).Glucoza şi fructoza se găsesc în toate organele plantei, în proporţie mai mare fiind în frunze. Glucoza se găseşte în proporţie de 0,1% din masa sfeclei, fiind nedorită în procesul de fabricare a zahărului.

Zaharoza este un dizaharid (α-D-glucoză şi α-D-fructoză), aflat în sucul din vacuola centrală a celulei , înconjurată de o masă de protoplasmă, iar la exterior de o citoplasmă semipermeabilă.

Tracerea zaharozei spre exterior prin membrană (difuziune) se realizează după plasmolizarea citoplasmei la peste 65ºC , fenomen ce se petrece în aparatele de

75

difuziune, la fabricarea zahărului , unde temperatura este de 72-84ºC. Conţinutul de zahăr al rădăcinii oscilează între 14-23% raportat la masa rădăcinii şi de 56-84% raportat la substanţa uscată a rădăcinii.

Repartizarea zaharozei în rădăcină este asemănătoare cu a substanţei uscate, scade spre extremităţi, iar transversal are maximum în zona inelară mijlocie, scăzând spre exterior şi spre centru.

Celuloza (1,17-1,4%)este component al pereţilor celulari, rămâne în borhot după extragerea zahărului.

Substanţele pectice (2-2,5% din masa rădăcinii) sunt în cantitate mai mare în rădăcinile nemature şi în cele păstrate necorespunzător.

Acizii organici (malic, oxalic, lactic, acetic, formic)reprezintă 1,0-1,3% din substanţa uscată a rădăcinii, imprimând zemii de difuzie o reacţie acidă.

Substanţele azotoase se găsesc în proporţie de 1,1-1,2% în sucul celular fiind alcătuite din substanţe azotoase organice: proteine, aminoacizi, amide, betaină şi substanţe azotoase neorganice: săruri de potasiu şi calciu ale acizilor azotic, azotos şi amoniacal. Azotul provoacă greutăţi în extracţia zahărului, însă el are un rol important în fiziologia plantei.

Proteinele reprezintă 60% din substanţele nezaharoase, fiind constituite din macromolecule şi produşi intermediari în toate organele plantei.

Aminoacizii (circa 15% din substanţele zaharoase)depistaţi în sfeclă sunt în număr mare (27 aminoacizi), dintre care acidul glutamic şi acidul asparagic şi amidele derivate (glutamina şi aspargina) reprezintă 90% din totalul lor. Ei determină scăderea alcalinităţii sucului şi împedică cristalizarea zahărului.

Substanţele minerale (cenuşa) sunt în proporţie de 0,1-1% din masa sfeclei fiind formate în principal din săruri de K,Na, Mg şi Ca, ale acidului fosforic. În rădăcină conţinutul în cenuşă este mai mare spre colet şi vârf, fiind invers proporţional cu conţinutul de zahăr.

Enzimele care se află în sfeclă sunt cele implicate în sinteza zaharozei din fosforino-glucide: glucoză 1-fosfat şi fructoză; zaharo-sintetaza care catalizează reacţia dintre UDP-glucoză şi fructoză.

Vitaminele din sfeclă, A, B şi C sunt în cantitate destul de redusă. Rezidurile de la fabricarea zahărului (tăiţei, melasă); tăiţeii proaspeţi au un

conţinut mare în apă, fiind greu transportabili la distanţe mari. Prin presare şi mai ales prin uscare, apa se reduce mult, creşte conţinutul în substanţă uscată, făcând economic şi transportul la distaţe ceva mai mari.

Calitatea tehnologică a sfeclei de zahăr este apreciată după diferite criterii: însuşirile chimice (conţinut de cenuşă, de azot, de nezahăr); fizico-mecanice (rezistenţa la tăiere, elasticitatea ţesuturilor), fiziologice (gradul de maturitate şi de deshidratare, rezistenţa la boli şi dăunători), anatomo-morfologice (forma şi aspectul rădăcinii, ramificarea, grosimea pereţilor celulari, grosimea şi gradul de lignificare a ţesuturilor vasculare).

Exprimarea calităţii tehnologice prin coeficientul de puritate a sucului normal, extras prin presarela un moment dat, se face după formula:

Q = 100 x Z / SU în care: Q este coeficient de puritate; Z este % de zahăr în sus (determinat polarimetric); SU% de substanţă uscată în suc (determinată refractometric). Se consideră coeficientul de puritate foarte bun cu valori de peste 90% , mijlociu între 80-90% şi mic sub 80%.

Randamentul de zahăr extras (ZE) este dat de produsul dintre coeficientul de puritate (Q) şi procentul de zahăr (Z), împărţit la 100:

ZE = QxZ / 100

76

Randamentul de extracţie este foarte bun la valori de peste 14%, mijlociu între 12-14% şi mic sub 80%.Zahăr extras alb (ZA) = ZE x producţia de rădăcini / 100 (t/ha)


Sfecla face parte din familia Chenopodiaceae genul Beta. Dintre speciile genului Beta, cea mai importantă este Beta vulgaris care cuprinde toate formele cultivate de sfeclă.Sfecla de zahăr are următoarea încadrare sistematică: B. vulgaris, ssp. vulgaris, conv. Crassa, provar. altissima, forma altissima.

Soiurile de sfeclă de zahăr cultivate sunt grupate în patru tipuri şi anume: tipul E (Ertragreich = productiv), cu un conţinut în zahăr de 16-18%; Tipul N (normal), cu un conţinut în zahăr de 16,5-18,5%; tipul Z (Zucherreich = bogat în zahăr), cu un conţinut în zahăr de 17,3-19,1%; tipul ZZ (Zucherreichste = foarte bogat în zahăr), cu un conţinut în zahăr de 19-21%.

Soiurile de sfeclă de zahăr cultivate în ţara noastră sunt prezentate în tabelul 5.3.1

Tabelul 5.3.1Soiurile de sfeclă de zahăr cultivate în ţara noastră

(Lista oficială a soiurilor, 2004)

Soiul Ploidia Tara de origine


PLURIGERMEBraşov Dipl. R 1975Polirom Poli. R 1975

Românesc 7 Poli R 1968MONOGERME

Alfa Anis. D 1998Andra Trip. R 1994Astro Trip. D 1995Bârsa Dip. R 1988

Braşov 519 Poli. R 1977Capus Trip. D 1996Soiul Ploidia Tara de origine Anul înregistrării

Centro Trip. D 1998Cermo Trip. D 1993Cleo Trip. F 1993

Cyrano Trip. B 1994Cremona Trip. S 1995Danubia Tip. Dk 1997

Dora Dip. D 1998Elan Trip. S 1997Elba Trip. Dk 1998

Emma Dip. S 1994Forum Trip. D 1996

Gilamon Trip. D 1998Gisela Trip. S 1997

77

Herald Trip Nl 1997Hilma Trip. S 1994Inger Trip. S 1997

Jamaica Trip. Dk 1995Kawemaja Trip. D 1998

Kristall Trip. Dk 1994Lena Trip. D 1997Laser Trip. S 1995Lydia Trip. F 1994

Madison Dip. Dk 1996Maiken Dip. Dk 1998Marian Trip Dk 1994

Monoron Trip. R 1975Nero1 Trip. R 1988Orio Dip. S 1998Orix Trip. B 1994

Ovatio Trip. Nl 1995Prisma Trip. Dk 1993

PN Mono 4 Trip. Pl 1998Reka Trip. D 1993Rizor Dip. B 1993Roma Trip. R-DK 1997Sonja Tri. D 1997Turbo Dip DK 1993

Ploidia: dip. = diploid; trip = triploid; tetr. = tetraploid; poli. = poliploid; anis. = anisoploid.


Sfecla de zahăr este o plantă bienală, în anul întâi de vegetaţie formează rădăcina şi o rozetă de frunze, iar în anul al doilea tulpinile florifere.

Glomerulele germinează la 4-5ºC. În procesul de creştere a sfeclei de zahăr se disting trei perioade: - dezvoltarea suprafeţei de asimilaţie (frunze şi rădăcini);- îngroşarea pivotului cu rezerva de substanţe acumulate;- acumularea zahărului.În prima perioadă, se formază sistemul foliar, începe îngroşarea rădăcinii, iar zahărul se depune în cantităţi mici.În cea de-a doua perioadă, ritmul creşterii (tuberizării) rădăcinii este intens, ajungând ca la începutul lunii august masa rădăcinii să egaleze masa frunzelor, iar ritmul depunerii zahărului creşte ajungând pânş la 50% din total. În perioada a treia, masa rădăcinii creşte puşin, cea a frunzelor scade, crescând însă ritmul depunerii zahărului. Corpul sfeclei denumit şi pivot sau rădăcină tuberizată se formează în anul întâi de vegetaţie din îngroşarea epicotilului, hipocotilului şi a unei părţi din rădăcina principală.Corpul sfeclei este alcătuit din trei părţi: capul, pe care se găsesc frunzele, gâtul, zona fără frunze şi rădăcini secundare, şi rădăcina îngroşată, porţiunea cu diametrul sub 1 cm, numită şi codiţă.

78

Frunzele se formează din colet, fiind dispuse în formă de spirală. În frunze se formează monoglucidele din care rezultă zaharoza acumulată în rădăcini.

Lăstarii floriferi apar din rădăcina tuberizată în anul doi de vegetaţie din mugurii zonei superioare a epicotilului, ajungând la 120-200cm înălţime.

Florile sunt grupate într-o inflorescenţă , care la maturitate dă naştere unui fruct compus denumit glomerul, uneori poate fi monogerm.

Polenizarea este alogamă, prin vânt sau insecte.Fructul şi sămânţa este o nuculă rotundă prevăzută cu un căpăcel.

5.3.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii sfeclei de zahăr

Sfecla este planta climatului temperat cu veri calde însă suficient de umede. Temperatura minimă de germinaţie este de 4-5ºC optima 25ºC iar maxima este de 28-30ºC.

Faţă de umiditate, sfecla de zahăr are cerinţe moderate dat fiind particularităţile sale anatomo-fiziologice, înrădăcinarea puternică, care-i permite să folosească rezerva de apă din adâncime, precum şi perioada de vegetaţie lungă prin care valorifică ploile de vară-toamnă.

Faţă de lumină sfecla are cerinţe ridicate, fiind factor hotărâtor al producţiei de rădăcini a sfeclei de zahăr şi a calităţii tehnologice a acesteia. Fotosinteza fiind influienţată direct de lumină, influenţează şi producţia de zahăr realizată de această plantă.

Faţă de sol, sfecla de zahăr are cerinţe ridicate, datorită consumului mare de elemente fertilizante şi apă şi a cerinţelor ridicate faţă de aeraţie. Pretide soluri profunde, cu tehtura mijlocie, luto-nisipoase, bogate în humus, şi elemente fertilizante, bine structurate şi aerate, cu activitate aerobă, soluri plane, călduroase şi fără băltiri de apă.

5.3.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii sfeclei de zahăr

Având o perioadă lungă de vegetaţie, înrădăcinare adâncă şi un mare potenţial de producţie, sfecla de zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive. Consumul în elemente nutritive al sfeclei de zahăr începe de la răsărire şi creşte pe măsura formării sistemului radicular şi foliar.

Azotul, component principal al proteinelor, a citoplasmei celulare, influenţează puternic procesele fiziologice şi formarea recoltei la sfecla de zahăr.În doză optimă măreşte suprafaţa de asimilare (numărul şi dimensiunile frunzelor9, determină un echilibru biologic în procesul de tuberizare a rădăcinii şi de acumulare a zahărului. În funcţie de condiţiile de cultură, un kg azot asigură sporuri de producţie de 50-110 kg rădăcini. Atât carenţa cât şi excesul de azot este dăunător sfeclei de zahăr. Lipsa azotului favorizează formarea de rădăcini mici, grăbirea maturizării, iar excesul de azot duce la formarea unei mase foliare luxuriante, rădăcinile au creştere mai redusă, se maturizează greu şi conţinutul de zahăr rămâne scăzut.

Fosforul este consumat în cantitat mai mică decât azotul, însă este tot aşa de important ca şi acesta în nutriţia sfeclei de zahăr. Fosforul influenţează pozitiv diviziunea celulară, creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular, sinteza şi transportul zahărului spre rădăcină, favorizează maturizarea corpului sfeclei, sporeşte calitatea tehnologică a sfeclei de zahăr.

79

Carenţa în fosfor stagnează creşterea după răsărire, reduce creşterea şi masa rădăcinilor, împedică dezvoltarea frunzelor.Excesul de fosfor grăbeşte mult maturizarea, ducând la scăderea producţiei, determină formarea unei structuri mai consistente a rădăcinilor, dar nu scade calitatea tehnologică a acestora.

Potasiul are un rol foarte important în nutriţia sfeclei de zahăr. El este consumat în cantitate mare depăşind celelalte elemente. El influenţează favorabil sinteza glucidelor, migrarea şi acumularea acestora, sporeşte rezistenţa la boli şi secetă. Carenţa potasiului reduce numărul frunzelor, provoacă îngăbenirea pe margini apoi necrozarea lor, scade intensitatea fotosintezei şi conţinutul în zahăr a rădăcinilor şi reduce în general creşterea plantelor. Excesul de potasiu este nefavorabil, ducând la creşterea frunzelor în detrimentul rădăcinilor cărora le depreciază calitatea tehnologică.

Calciul favorizează formarea membranei celulare, a clorofilei.Microelementele cu rol important în nutriţia sfeclei de zahăr sunt: borul,

magneziu, zincul, fierul, cuprul. Carenţa microelementelor determină uscarea frunzelor din interiorul rozetei şi îngălbenirea celor exterioare, produce “putrezirea inimii” sfeclei de zahăr, scade procentul de zahăr.

Fertilizarea la sfecla de zahăr se face cu îngrăşăminte organice şi minerale, în doze variabile, în funcţie de producţia planificată, de condiţiile climatice şi de vegetaţie.

Un alt element tehnologic deosebit de important care influenţează calitatea sfeclei de zahăr este pregătirea terenului pentru înfinţarea culturii. Pentru creşterea şi tuberizarea rădăcinii, sfecla de zahăr necesită un sol afânat pe o mare adâncime cu rezerve corespunzătoare de elemente nutritive şi apă.

Recoltarea sfeclei de zahăr trebuie să se facă la maturitatea tehnologică (industrială) deplină, când are însuşirile cantitative şi calitative care asigură o bună prelucrare în condiţii economice superioare. Ţinând cont de acestea, pentru a stabili perioada optimă de recoltare a sfeclei se urmăreşte masa rădăcinii, conţinutul în zahăr şi cenuşa solubilă, coeficientul de puritate a sucului normal. Aceste determinări se fac de către personal tehnic de specialitate (laboratoare de analiză a fabricilor de zahăr) din probe recoltate decadal din unităţi cultivatoare din diferite zone pedoclimatice, diferenţiat pe soiuri. În stabilirea epocii de recoltare se ţine cont şi de producţia anului, posibilităţile de transport, depozitare şi prelucrare.

Recoltarea sfeclei se poate face manual, semimecanizat sau mecanizat obţinându-se în medie peste 40 t/ha.

80

CAPITOLUL VI6.1. HAMEIUL

6.1.1. Importanţă

Hameiul este considerat astăzi ca una din cele mai însemnate plante tehnice, prin faptul că inflorescenţele femele (conurile), reprezintă o materie primă indispensabilă în industria berii. Conurile imprimă berii însuşiri specifice acestei băuturi şi anume: spuma, gustul şi aroma specifică, culoarea şi limpezimea, asigurând şi conservabilitatea ei. Aceste însuşiri sunt conferite, în principal, de lupulina, o substanţă produsă de conuri, care conţine substanţe amare (acizi amari şi răşini), uleiuri volatile şi taninuri. Nici o altă substanţă chimică (naturală sau sintetică) nu a putut înlocui lupulina din conurile de hamei, pentru a realiza însuşirile fizico-chimice şi gustative ale berii.

În industria berii hameiul se valorifică sub formă de conuri uscate (150-450 g/hl bere, pentru unele sortimente până la 1500g/hl bere, pulbere fină

81

presată sau nepresată, pulbere granulată, extract sau combinaţii ale acestora. Mai nou dozarea se exprimă în grame acizi alfa / hl bere, revenind între 6,8-9,3 g acizi alfa / hl bere.

Datorită însuşirilor sale (conţinut scăzut în alcool, gust plăcut, valoare alimentară, şi efectelor sale diuretice şi oarecum sedative ale sistemului nervos), berea este o băutură consumată de o mare parte a populaţiei globului, în cantităţi moderate.

În scop medicinal, se utilizează conurile de hamei (lupuli strobuli). Uleiul volatil din conuri imprimă un efect calmant, sedativ al sistemului nervos. Substanţele amare imprimă conurilor însuşiri tonice, stomahice, stimulează secreţiile gastrice, mărind pofta de mâncare. Ceaiul din conuri de hamei are proprietăţi afrodisiace. De asemenea intră în componenţa ceaiurilor sedative, hipertensive, şi calmante ale sistemului nervos, în afecţiuni renale şi ca materie primă pentru obţinerea unui extract sedativ folosit în industria medicamentelor. Lupulina, poate produce reacţii de stări alergice (exeme sau dermatite).

Într-o măsură mai mică se foloseşte şi pentru aromatizarea pâinii. Lăstarii tineri porniţi din butuc primăvara se utilizează la prepararea supelor sau salatelor.

Hameiul este una din cele mai rentabile culturi agricole, plantaţiile bine întreţinute asigură beneficii mari la unitatea de suprafaţă care nu egalează cu nici una din culturile agricole.

6.1.2. Copoziţia chimică a conurilor

Conurile de hamei, la maturitatea tehnologică, conţin: 75-80% apă, 20-25% substanţă uscată din care: 10-20% compuşi azotaţi (albuminoide, polipeptide, aminoacizi), 20-25% extractive neazotate (hidraţi de carbon, dextrine, lignine, pectine), 8-12% celuloză, 5-10% cenuşă, 2-8% tanin, 8-25% substanţe amare şi răşini, 0,2-2,5% ulei volatil.

Substantele amare (acizi amari şi răşini), uleiul volatil şi taninul (conţinute în lupulină, iar taninul şi în celelalte componente ale conului) conferă berii: spuma, gustul şi aroma specifică, culoarea, limpezimea şi conservabilitatea berii.

Acizii amari dau gustul şi spuma berii şi au efect conservant, antiseptic fiind cei mai importanţi în industria berii. După puterea amară acizii amari se împart în cinci grupe: acizii amari alfa (humulonul, cohumulonul,adhumulonul, prehumulonul şi posthumulonul) cu o pondere de 4-15% din masa conului uscat; acizii amari beta (lupulonul, colupulonul, adlupulonul, prelupulonul şi poslupulonul), care reprezintă 6-12% din masa conului uscat; acizi gama, delta şi epsilon. Răşinile dure (gama, delta şi epsilon)sunt în proporţie de 0,5-2% din masa conului uscat.

Taninul are rol în limpezirea berii prin precipitarea proteinelor şi contribuie la imprimarea culorii ei. Se găseşte în proporţie de 2-8% din masa conului uscat, fiind constituit din substante din grupa antocianelor, cu gst specific astrigent.

Uleiurile volatile dau aroma caracteristică conurilor de hamei, sunt în proporţie de 0,2-2,5% în funcţie de soi şi condiţiile de cultură. Din cei circa 200 compuşi ai uleiului volatil, o pondere mai mare au myrcenul, humulenul şi alfa-betapinenul şi cariofilenul. Uleiurile volatile se pierd în proporţie de 75-90% în

82

timpul fierberii mustului şi al fermentării, de aceea pentru menţinerea aromelor caracteristice, în brasaj, hameierea se face în mai multe etape.

Suprafaţa cultivată cu hamei pe glob este relativ restrânsă comparativ cu alte plante cultivate datorită consumului specific mic la fabricarea berii (circa 80000 ha, cu o producţie medie de 16,5 q/ha.

La noi în ţară, datorită politicilor duse în agricultură în ultimii zele ani suprafaţe s-a diminuat extrem de mult ajungând de la circa 3600 ha, la câteva sute de he (4-500ha), concentrate în zona Sighişoarei.

6.1.3.Sistematică, soiuri

Hameiul face parte din genul Humulus L ordinul Urticales, familia Canabaceae.Specia Humulus lupulus L. se clasifică pe baza însuşirilor genetice, a caracterelor morfologice şi zonelor geografice de răspândire, în : ssp. europeus (hameiul european), cu trei varietăţi: var. irenae minima, spontanea şi var. culta.; ssp. neomexicanus şi ssp. cordifolius.

Soiurile cultivate în România sunt prezentate în tabelul 6.1.3.

Tabelul 6.1.3.Soiurle de hamei cultivate în România

(2004)Soiul Ţara de origine Anul introducerii

în culturăUnitatea resp Anul reânscrierii

Alfa România 1989 USAMV Cluj-Napoca

-

Aroma “ 1984 “ -Napoca1 “ 1984 “ -Productiv “ 1989 “ -Transilvania “ 1984 “ 1994Brewers Gold Anglia 1989 - -Huller Bitterer Germania 1977 - 1994Northern Brewer Anglia 1977 - 1994Record Franţa 1989 - 1994


Hameiul, planată perenă, cu o vivacitate mare (peste 40 ani), vivace fiind doar partea subterană (rădăcini, butuc şi stoloni), organele aeriene fiind regenerate în fiecare an.

Sistemul radicular al hameiului este puternic, fiind format din 5-10 ramificaţii principale din care se formează o reţea bogată de rădăcini care pătrund până la 2-4 m adâncime.

Butucul (tulpina), are 30-40 cm lungime şi 10-15 cm grosime; partea superioară (capul butucului) este cu aspect globulos, neregulat

Hameiul se înmulţeşte prin seminţe şi pe cale vegetativă prin butaşi. Înmulţirea prin seminţe se practică în procesul de ameliorare pentru crearea de soiuri noi. Hameiul fiind plantă unixexuată, din sămânţă apar ambele sexe (masculă şi femelă) cu o descendenţă heterogenă. Pentru cultură sunt importante plantele femele.

83

Germinaţia seminţelor de hamei are loc la temperatura de 5ºC, din sămânţă apar mai întâi rădăcina şi apoi frunzele cotiledonate şi la 4-5 zile frunzele adevărate. Plantele provenite din sămânţă ajung la dezvoltarea normală abia în anul doi de vegetaţie.

Butaşii (partea subterană a coardelor) plantaţi pentru înmulţire emit primăvara rădăcini adventive la partea bazală iar de la cei 2-3 ochi apar lăstarii. În anul întâi de vegetaţie coardele ajung la 4-5 m înălţime când se folosesc butaşi neârădăcinaţi şi la 7-8 m înălţime când se folosesc butaşi înrădăcinaţi.

Lăstarii (coardele) care pornesc din butuc prin luna aprilie cresc foarte repede,atingând sirmele orizontale (6-7 m) la sfârşitul lui iulie imediat după înflorit când creşterea încetează. Coardele la înălţimea de 50-60 cm se dirijează pe suporţi vertivali (sârme, sfori) de care se fixează prin răsucire în sensul acelor de ceasornic. Coardele principale emit lăstari laterali la fiecare nod, de pe care se formează inflorescenţele (conurile) la înălţimi diferite în funcţie de soi.

Frunzele se formează pe coarda principală şi lăstarii laterali, câte două la fiecare nod formate din peţiol şi limb.

Inflorescenţele mascule şi femele sunt raceme dispuse axialFlorile femele sunt dispuse în amenţi pedunculaţi, care se transformă în conuri, compuse dintr-un peduncul, un rahis ondulat şi numeroase bractee care poartă florile propriu-zise şi fructele. Bracteele sunt de două feluri: Exterioare (de acoperire) cu vârful ascuţit şi sărace în grăunciori de lupulină, având rol protector pentru flori şi cele interioare, la baza cărora se găsesc florile, formate dintr-un înveliş sub formă de scoică, un ovar unilocular, sesil şi stigmat bifidat.

Fructul care apare în urma polenizării şi fecundării florilor femele sunt nuculiforme, rugoase, globuloase. Prezenţa fructelor în conuri duce la deprecierea calităţii acestora.

Grăunciorii de lupulină sunt produşi de glandele secretoare (peri glandulari), dispuse la baza bracteelor, pe faţa internă a acestora. Perii secretă lupulina, un produs făinos, de culoare galbenă aurie la maturitate, în formă de clopot dublu, având un miros plăcut, specific.

6.1.5. Influenţa condiţiilor de mediu asupra calităţii conurilor de hamei

Hameiul este o plantă cu o mare plasticitate ecologică, îtâlnindu-se în toată zona temperată de pe glob. Însă condiţiile cele mai favorabile şi unde se obţin producţiile cele mai mari şi de calitate sunt cele din climatul umed şi răcoros., cu temperaturi medii anuale de 7,2-8,5C şi cu precipitaţii medii anuale de 350-450 mm. Precipitaţii mai ridicate sunt necesare în perioada înfloritului-formarea conurilor (iunie-iulie).

Lumina, are influenţă asupra calităţii hameiului, fiind în cultură soiuri adaptate atât la condiţii de zi lungă cât şi la condiţii de zi scurtă. În cursul vegetaţiei hameiul preferă zile mai umbrite în perioada de creştere vegetativă şi o durată de strălucire a soarelui mai mare în timpul înfloritului şi a formării conurilor.

Ceaţa, favorizează răspândirea manei. Din acest motiv se va evita cultura hameiului pe văile cu ceaţă frecventă.

Vântul moderat contribuie la primenirea aerului din plantaţiile de hamei, însă vânturile puternice duc la căderea plantelor în fazele mai avansate de vegetaţie.

84

Grindina provoacă daune mari în plantaţiile de hamei atât în prima parte a perioadei de vegetaţie (prin ruperea vârfului coardelor) cât şi în timpul formării conurilor.

Solul. Hameiul merge bine pe soluri profunde, cu textură lutoasă, sau luto-nisipoasă, drenate, bine aprovizionate în calciu.

Plantaţiile de hamei din ţara noastră, în funcţie de condiţiile pedoclimatice aun fost amplasate în trei zone de favorabilitate:

Zona I: Saschiz, Criţ, Acăţari, Cluj-Napoca; Zona II: Sibiu, Sighişoara, Dumbrăveni; Zona III: Simeria, Aiud.

6.1.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii hameiului Calitatea conurilor de hamei este puternic influenţată de prezenţa elementelor nutritive, fiind o plantă mare consumatoare dat fiind abundenţa masei vegetative realizată la unitatea de suprafaţă. Cele mai solicitate elemente de către hamei sunt cele pe bază de azot, potasiu şi calciu.

Azotul ste consumat în cantitate mare de către hamei, având un rol important în asigurarea unei producţii mari de conuri. Excesul de azot este dăunător, deoarece prelungeşte vegetaţia, coardele cresc luxuriant şi ramifică mult, creşte sensibilitatea la boli, se formează conuri puţine, grosier şi, în general mai puţin aromate.

Fosforul, consumat în cantitate mare de către hamei influenţează nivelul producţiei şi calitatea conurilor. În doze optime determinş formarea de conuri mai fine şi mai dense, cu număr mai mare de bractee şi un conţinut mai ridicat de lupulină. Carenţa în fosfor influenţează negativ creşterea plantelor, precum şi calitatea conurilor.

Potasiul, consumat în cantitate mare de către hamei, influenţează atât producţia, cât, mai ales, calitatea acesteia. Potasiul măreşte rezistenşa la secetă şi boli a plantelor, precum şi calitatea conurilor (favorizează creşterea conţinutului în lupulină şi intensifică aroma).

Calciul, are rol important în creşterea rezistenţei la boli şi a calităţii conurilor. Carenţa în calciu, influenţează negativ producţia şi calitatea conurilor de hamei.

Gunoil de grajd, este bine valorificat de către hamei în doze de până la 40-50 t/ha la doi ani şi se încorporeză o dată cu arătura de toamnă.

Dozele de îngrăşămite aplicate sunt în funcţie de soi, de producţia planificată consumul specific, de tipul de îngrăşăminte folosit.

Un alt element tehnologic deosebit de important cu efect asupra calităţii conurilor de hamei este combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cei mai frecvenţi dăunători ai hameiului sunt păduchele verde al hameiului şi păianjenul comun a căror combatere se face la avertizare, la semnalarea primelor forme aripate pe hamei.

Bolile cele mai frecvente în plantaţiile de hamei sunt mana, făinarea, înroşirea conurilor.Atât bolile cât şi dăunătorii din plantaţiile de hamei dacă nu se intervine în timp util cu substanţe de combatere pot duce la compromiterea culturii din anul respectiv.

Recoltarea se face la maturitatea tehnologică, manual sau mecanizat pe timp frumos după ce s-a ridicat roua, când conurile sunt zvântate.

85

După recoltare se face uscarea conurilor în uscătoare moderne la umiditatea de 11-13% când se poate ambala.

Bonitarea hameiului (organoleptică şi chimică)se face la probe recoltate din loturi de maxim două tone, pentru stabilirea claselor de calitate (superioară, I şi II). Bonitarea se face annual imediat după recoltare de către o comisie de specialişti, din partea producătorilor, a beneficiarilo şi cu reprezenanşi neutri dar care lucrează la programul de cercetare a hameiului.

Ambalarea se face după bonitare în baloturi presate în saci de pânzăîn greutate de 50 până la 150 kg, acestea se etichetează, menţionându-se: unitatea producătoare, lotul, soiul, anul producţiei, clasa de calitate şi masa balotului.

Producţia de conuri uscate este cuprinsă între 10 şi 35 q/ha

CAPITOLUL VIIPLANTE MEDICINALE ŞI AROMATE

7.1. Importanţă

Plantele medicinale şi aromatice se folosesc pentru proprietăţile terapeutice pe care le au substanţele care le conţin. Substanţele cărora li se datorează proprietăţile terapeutice ale diferitelor produse vegetale se numesc principii active. Produsul vegetal cel mai bogat în principii active şi care, în consecinţă, se utilizează în terapeutică, se numeşte drog. Principiul activ dintr-o specie poate să fie o singură substanţă sau un complex întreg de substanţe. Clasificarea principilor active se poate face în funcţie de: natura sau structura lor chimică, proprietăţile lor fizico-chimice, acţiunea biologică, efectul farmacodinamic.

Principiile active pot fi extrase din plante ca subtanţe chimice pure sau sub formă unui complex de substanţe (diferitele tipuri de extracte).

Plantele medicinale şi aromatice, respectiv organele sau părţile folosite în terapeutică (drogurile), pot fi valorificate sub diferite forme:

86

- ca atare, când planta proaspătă se aplică pe tăieturi (exeplul: frunzele de pătlagină), sau când masa verde se foloseşte fie la obţinerea prin distilare a uleiului volatil, fie la obţinerea prin extracţie a diferitelor preparate: tincturi, extracte fluide, extracte uscate,extract apos (ceai medicinal, infuzie, decoct), de alcaloizi, narcotina, mentolul, extractul din frunze de păducel sau din rădăcini de odolean Cele mai importante clase de principii active sunt:

Glucidele (hidraţii de carbon), produşi primari ai fotosintezei sunt compuşi ternari cu funcţii cetonice (fructoza) sau aldehidice (glucoza).Glucidele prezintă de obicei gust dulce, se găsesc în stare liberă,. Polizaharidele sunt alcătuite dintr-un număr mare de glucide simple, ele joacă rolul de substanţe de rezervă (amidonul) sau formază scheletul membranei celulare (celuloza). Amidonul este una din cele mai răspândite substanţe vegetale. La noi se obţine pe scară industrială din cariopsele de grâu, din cele de porumb, sau din tuberculii de cartofi şi este folosit ca excipient (substanţă inertă cu care se diluează principiul activ) la prepararea comprimatelor, serveşte la obţinerea unor tipuri de unguente (a pastelor), a pudrelor medicinale şi cosmetice. Glucoza se obţine din amidon prin hidroliză. Sub formă de soluţii sterile, injectabile, glucoza se foloseşte în alimentaţia bolnavilor gravi, în hipoglicemie, în insuficienţe renale şi cardiace.

Pectinele se găsesc alături de celuloză în membrana celulară ca substanţe tampon şi de cimentare. Pot fi extrase din materia primă vegetală prin fierbere. Prezintă două proprietăţi terapeutice: măresc viteza de coagulare a sângelui şi prezintă acţiune antidiareică

Substanţe mucilaginoase se îmbibă uşor cu apă, se găsesc în membrana celulară din epiderma unor seminţe (Plantago indica), sau în unele rădăcini sub formă de substanşe de rezervă (nalba mare )

Uleiurile volatile (uleiuri esenţiale, uleiuri eterice) sunt principiile active din plantele aromatice şi medicinale.Proprietatea comună a uleiurilor volatile este volabilitatea lor. Ele prezintă un miros caracteristic pe baza căruia se pot deosebi între ele diferitele uleiuri volatile în funcţie de provenienţa lor botanică. Astfel se poate recunoaşte uşor uleiul volatil de izmă bună de uleiul de trandafir, bazându-ne doar pe mirosul lor. Obţinerea uleiurilor volatile se face de obicei prin distilare cu apă sau prin antrenare cu vapori de apă. Nu sunt solubile în apă şi nu sunt miscibile cu apa. Cel mai bun solvent al uleiurilor volatile este alcoolul etilic.

Acizii organici cei mai deşi întâlniţi sunt: oxalic, malic, citric, tartric, cafeic, etc. Acizii organici contribuie la stabilitatea vitaminei C din produse vegetale.

Principiile amare sunt substanţele a cărui gust rămâne amar indiferent de diluţia lor. Principalul rol al lor este mărirea poftei de mâncare, respectiv al secreţiei gastrice şi al tonusului peretelui stomacal.

Alcaloizii sunt compuşi naturali de diferite structuri care prezintă următoarele caractere comune: conţin azot în molecula lor, prezintă reacţie alcalină formând săruri cu acizii şi exercită o puternică acţiune asupra organismului uman. După proprietăţile lor fizice alcaloizii pot fi compuşi cristalini, sau de consistenţă solidă şi compuşi de consistenţă lichidă. La cele mai multe plante cu conţinut în alcaloizi, utilizarea în scopuri terapeutice este strict condiţionată de doză, iar folosirea lor se face numai sub supravegere medicală.

87

Coloranţii vegetali sunt substanţe care datorită absorţiei parţiale a razelor solare apar în diferite culori. Cel mai răspândit colorant de pe faţa pământului este clorofila, singurul pigment verde din plante. Clorofila este solubilă în alcool, clorofilinele obţinute din colorantul natural pe scară industrială, sunt solubile şi în apă. Clorofila prezintă proprietăţi dezodorizante, antiseptice, epitelizante,fiind folosite în industria cosmetică. Clorofila este întotdeauna însoţită de carotinoidede culoare galbenă, portocalie sau roşie.În organismul uman unele carotenoide joacă rol de provitamina A, ele sunt liposolubile.

Antibioticele sunt substanţe de origine vegetală care prezintă acţiune nocivă asupra altor vieţuitoare, înhibând dezvoltarea lor sau distrugându-le. Se găsesc în fiecare plantă. Ele asigură imunitatea faţă de diferiţi agenţi patogeni (bacterii sau ciuperci). Din punct de vedere terapeutic interesează acele substanţe care opresc dezvoltarea virusurilor, microbilor sau ciupercilor patogene pentru om.

Vitaminele prezintă o grupă de principii biologic active de diferite structuri chimice. Lipsa lor duce la fenomene de carenţă. Sunt considerate vitamine substanţele naturale, de origine vegetală sau animală, indispensabile organismului omenesc, necesare în cantităţi foarte mici. Ele sunt exogene ajung în organism de obicei prin alimentaţie. Vitaminele se grupează în hidrosolubile(vit. B1,B2,C,P,PP) şi în liposolubile (vit. A,D,E,F,K).Vitamina A se formează în organismul uman din anumiţi compuşi din grupa carotinoidelor care se găsesc în toate plantele verzi. Este importantă în metabolismul calciului, în mecanismul percepţiei razelor luminoase. Vitamina B1, rol în metabolismul glucidelor, în asigurarea funcţiilor sistemului. nervos.Vitamina C (acid ascorbic) se formează în toate plantele. Este o substanţă care se distruge uşor în timpul fierberii şi a preparării extractelor, cu rol important în metabolism, măreşte rezistenţa organismului la infecţii. Vitamina E se găseşte în diferite organe verzi cât şi în seminţe, mai ales când încep să germineze. Este unul din factorii care asigură funcţionarea normală a organelor genitale. Vitamina F este un complex de acizi graşi nesaturaţi (uleiul de in), contribuie la menţinerea troficităţii pielii şi la metabolismul normal al colesterolului. Vitamina K se găseşte probabil în toate părţile verzi ale plantelor. Joacă rol însemnat în procesul de coagulare al sângelui. Vitamina P acţionează favorabil asupra capilarelor mărind rezistenţa lor mecanică, reglând permeabilitatea lor.

7.2. PRINCIPALELE PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATICE CULTIVATE ÎN ROMÂNIA

7.2.1. Coada şoricelului (Achillea millefolium L.) Fam. Compositae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este partea aeriană - la înflorire (Millefolii herba) sau inflorescenţele (Millefolii flos) care conţin ulei volatil (0,44-1,40% în inflorescenţe şi 0,16-0,28% în frunze)

Uleiul volatil conţine substanţe pe bază de azulen, substanţă anti-inflamatoare, epitelizantă, antimicotică şi antibacteriană.

88

Coada şoricelului este o importantă sursă de azulen, putând înlocui muşeţelul. Uleiul vola-til fiind bogat în azulene, are efecte antiinflama-toare, epitelizante, antimicotice şi antibacteriene. Substanţa amară (ahileina) din plantă are pro-prietăţi tonice şi stimulatoare asupra apetitului şi măreşte secreţia bilei. Intră în compoziţia ceaiu-rilor: antiasmatic, gastric, hepatic, contra coli-cilor, diuretic şi laxativ. Specie ierboasă, perenă, cultura se menţine cca. cinci ani. Se cultivă soiul local (populaţia) De Bujoreni.Prezintă o tulpină înaltă până la 80 cm şi frunze de 2-3 ori penate. Florile sunt grupate în mici antodii semiglobuloase sau ovoid alungite care formează o inflorescenţă corimbiformă. Fructele sunt mici achene. Înfloreşte din iunie până toamna târziu.Zonele cele mai favorabile sunt în sudul şi vestul ţării, însă se poate cultiva şi în alte zone agricole ale ţării, pe soluri uşoare drenate, după prăşitoare bine întreţinute pe acelaşi teren revine numai după 4-5 ani. Momentul recoltării este între începutul înfloririi şi deschiderea florilor (Millefolii flos) de sub ultima ramificaţie a inflorescenţei. Dacă se recoltează partea aeriană (Millefolii herba) se taie maxim 20 cm din plantă (măsurată de la vârf în jos). Recoltarea se face pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua, înainte de masă. Se pot face două recoltări pe an (ultima în septembrie). După recoltare se curăţă de impurităţi, se usucă pe cale natu-rală la umbră sau în încăperi amenajate în acest scop, curăţate şi aerisite, se păstrează în vrac sau ambalat în saci.

În fiecare an, la prima recoltare se obţin de 600-700 kg/ha inflores-cenţe uscate (sau 1000-1500 kg/ha plante cu inflorescenţe uscate), iar la a doua recoltare, 300-350 kg inflorescenţe uscate (sau 500-700 kg/ha plante cu inflorescenţe uscate).

7.2.2. Nalba mare (Althaea officinalis L.) Fam. Malvaceae

Părţile vegetale ale plantei bogate în principii active sunt: partea subterană - rădăcina (Althaeae radix), frunza (Althaeae folium) sau florile (Althaeae flos)

Se cultivă pentru frunze, rădăcini şi flori, care conţin mucilagii (10-35% în rădăcini, 9-16% în frunze şi 6% în flori), care prin hidroliză, pun în libertate diferiţi compuşi (galactoză, ramnoză, glucoză, acid galacturonic, arabinoză, xiloză etc.), precum şi amidon (20-37% în rădăcini), ulei volatil (cca. 0,022% în frunze şi cca. 0,024% în flori). Planta nu conţine compuşi toxici.

Principiile active, mucilagiile conferă produsului acţiunea emolientă, calmantă, antidiareică. Se foloseşte în tratamentul căilor respiratorii şi în tulburări gastro-intestinale. Frunzele se folosesc intern ca infuzii, şi extern ca decoct în gargară, spălături.

Nalba mare este o plantă perenă. Se cultivă soiul local (populaţia) De Teleorman.

Frunzele se recoltează la maturitatea lor (înflorire), fără peţiol, eşalonat, cu mâna sau cu foarfecele de vie. Rădăcinile se recoltează în anul doi sau trei toamna, se usucă în încăperi amenajate sau artificial la tem-peratura de 40-50ºC, rădăcinile după ce se scot se scutură de pământ, se spală, se taie în fragmente de 20 cm, apoi se usucă la soare în încăperi aerisite sau artificial la 40ºC.

Se obţin 8-12 q/ha frunze uscate sau 15-20 q/ha rădăcini uscate.

7.2.3. Nalba de grădină (Althaea rosea L.)

89

Fam. Malvaceae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este floarea (Malvae arborae flos) Se cultivă pentru florile care con-ţin pe lângă substanţe mucilaginoase antocianidine dintre care cel mai impor-tant compus este mirtilina, glicozida delfinidinei, pigment care se găseşte şi în fructele de afin. Împreună cu alte produse intră în compoziţia unor ceaiuri pectorale. Petalele se folosesc în indus-tria alimentară în calitate de colorant inofensiv.Nalba de grădină este o plantă perenă. Se cultivă soiul local (popu-laţia) De Buzău.Zonele de cultură: Brăila, Buzău, Botoşani, dar se poate cultiva şi în alte zone agricole ale ţării cu condiţii de vegetaţie similare, fără vânturi puternice, pe soluri adânci, permeabile, suficient de umede şi fertile, după cereale de toamnă sau prăşitoare, pe acelaşi teren putând să se cultive numai după 5-6 ani.Pentru a menţine terenul curat de buruieni, cultura de nalbă se pră-şeşte şi se pliveşte. La sfârşitul perioadei de vegetaţie tulpinile se îndepărtează din lan şi se face o uşoară bilonare a rădăcinilor. Din anul doi se recomandă ciupirea vârfului tulpinii, pentru a favoriza dezvoltarea ramu-rilor laterale care produc flori multe şi mari.Din anul doi de cultură, florile se recoltează cu mâna, eşalonat (la 2-3 zile) în iunie-iulie, pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua. Se iau florile cu sau fără caliciu (în funcţie de solicitări), pe măsura înfloririi, când petalele încep să se închidă la culoare, apoi se pun în coşuri fără presare.

Uscarea florilor se poate face pe cale naturală (5-6 ore la soare, apoi în încăperi amenajate) sau artificial la 40-50C. Randamentul la uscare este de cca. 6:1 la florile cu caliciu şi de cca. 5:1 la cele fără caliciu. După uscare produsul se ambalează în sacu de hârtie sau lăzi căptuşite cu hârtie şi se păstrează în camere aerisite şi întunecoase (pentru a nu se decolora).

Cultura durează 3-4 ani. Producţiile obţinute anual 7-8 q/ha flori uscate fără caliciu sau 10-12 q/ha flori uscate cu caliciu.

7.2.4. Anasonul (Pimpinella anisum L.) Fam. Apiaceae (Umbelliferae)

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este fructul (Anisi fructus) (fig.30). Anasonul se cultivă pentru fructele sale care conţin ulei volatil (2-6%), grăsimi, proteine princi-palul component fiind anetolul (80-90%). Fructele de anason şi ulei volatil au acţiune expectorantă, carminativă, galactogogă, intensi-fică secreţia salivară, gastrică, intestinală şi pan-creatică. Fructele şi uleiul volatil se foloseşte şi în industria alimentară, la prepararea unor bău-turi. De asemenea anasonul este o bună plantă meliferă , obţinându-se 80-100 kg/ha miere.Este o plantă ierboasă, anuală. Se cultivă în zone cu climă caldă. În cultură există soiul local de Crângu. Anasonul se cultivă în zone cu climă caldă şi potrivit de umedă, pe soluri mijlocii, fertile, afânate. Se cultivă după plante care lasă solul curat de buruieni (cereale de toamnă şi prăşitoare bine întreţinute), iar pe acelaşi teren poate reveni numai după 6 ani.

90

Se recoltează, când circa 50-60% din fructe devin brune şi tulpinile încep să se îngălbenească. După recoltare, dacă este necesar, fructele se usucă până la umiditatea de păstrare (12%).

Producţia obţinută este în medie de 60-80q/ha

7.2.5. Angelica (Angelica arhangelica L.)Fam. Umbeliferae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este rădăcina (Angelicae radix) Se cultivă pentru rizomi cu rădăcini care conţin 0,10-0,37% ulei volatil bogat în hidrocarburi ciclice si aromatice precum şi cumarine res-pectiv furanocumarine. Fructele sunt mai bogate decât rădăcinile în ulei volatil (0,31-0,53% în fructele proaspete şi 0,32-2% în cele uscate).

Produsul amar aromatic folosit ca stomahic în anaciditate şi lipsa poftei de mâncare. Uleiul volatil se foloseşte pentru prepararea tincturii sau a spirtului de angelică precum şi în industria alimentară pentru obţinerea unor lichioruri.

Angelica este o plantă ierboasă, bienală sau perenă: în primul an formează în sol rizom şi rădăcini, la suprafaţa solului o rozetă de frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă. Pentru producţia de rădăcini şi rizomi, este cultivată ca plantă anuală. Se cultivă soiul local (populaţia) De Cristian.

Rizomii şi rădăcinile se scot în octombrie (primul an de cultură). După ce se scot, rădăcinile se decoletează şi se fasonează, înlăturând toate părţile aeriene şi rădăcinile sub 2 mm diametru. Spălarea lor se impune în situaţii rare, deoarece solurile pe care se cultivă sunt nisipoase şi pământul se detaşează uşor prin curăţire. Uscarea se face pe cale naturală (la soare, iar pe timp nefavorabil în magazii) sau artificial, la 35-40C. Randamentul la uscare este de cca. 4-5:1.

Producţia este de 1.500-2.500 kg/ha rizomi şi rădăcini uscate.

7.2.6. Pelinul (Artemisia absinthium L.)Fam. Compositae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este planta (Absinthii herba) De la pelin se foloseşte toată planta care prezintă un miros aromatic şi un gust amar aromatic dat de conţinutul în ulei volatil (aproximativ 0,5%), proazulene şi principii amare. Gustul amar se datorează în mare parte prezenţei proazulenelor. Prin antrenare cu vapori de apă, proazulenele se transformă în azulene.

Substanţele care imprimă gustul amar (guaianolidele) dau acţiunea eupeptică, tuiona pe cea toxică, iar azulenele, cea inflamatoare. Se foloseşte ca tonic amar, stomahic şi vermifug. Se recomandă în inapetenţă, boli ale aparatului digestiv, afecţiuni biliare etc.

Pelinul este folosit în industria alimentară, la prepararea unor bău-turi amare (vermuturilor), care consumate timp îndelungat produc tulburări psihice, insomnii, convulsii greaţă etc. Se utilizează în industria farmaceu-tică pentru prepararea medicamentelor antihelmintice, hepato-biliare şi indus-tria cosmetică, pentru prepararea

91

parfumurilor. Pelinul constituie o sursă importantă în obţinerea pe scară industrială a uleiului volatil cu azulene.

După răsărirea plantei indicatoare se prăşeşte între rânduri. Solul se menţine curat de buruieni prin praşile şi pliviri, ori de câtre ori este nevoie. Din anul doi de cultură, primăvara, se taie şi se îndepărtează tulpinile uscate.

Dacă produsul se foloseşte pentru distilare, recoltarea plantelor se face când 50-70% sunt înflorite, iar pentru uscare la începutul înfloririi. Recoltarea se face pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua, tăindu-se plan-tele manual (cu secera) sau mecanic (cu cositori) la cca. 20 cm de la sol. Zilnic se recoltează cât se poate distila sau usca.

După recoltare se îndepărtează tulpinile lignificate şi frunzele îngăl-benite sau uscate. Uscarea pelinului se face pe cale naturală, la umbră, în încăperi uscate şi aerisite, în strat subţire, întorcându-se până la completa uscare. În cazul uscării artificiale, nu se depăşeşte temperatura de 35C.

Producţia de materie primă vegetală care se obţine anual, la hectar este de 16-20 tone în stare proaspătă şi 5-6 tone produs uscat.

7.2.7. Muştarul negru şi muştarul alb (Brasica nigra L. şi Sinapis alba) Fam. Crucifere

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este sămânţa (Sinapis nigrae semen et Sinapis albae semen)

Seminţele de muştar negru se utilizează în scop medicinal Acestea conţin sinigrină (sinigrozid), o glicozidă cu conţinut de sulf (o tioglicozidă) care în urma hidrolizei enzimatice pune în libertate un ulei volatil lacri-mogen şi anume alilsenevolul (alilizotiocianatul). Seminţele trebuie să con-ţină cel puţin 0,7% din această substanţă. Enzima, mirozina, se găseşte în alte celule ale seminţelor decât sinigrina şi ajunge în contact cu aceasta numai în caz dacă seminţele sunt atacate de dăunători sau strivite. Din seminţele strivite şi ţinute timp de câteva minute în contact cu apa călduţă (până la 40ºC) se pune în libertate senevolul care se poate obţine apoi prin antrenare cu vapori de apă, se numeşte esenţă sau ulei volatil de muştar (aetheroleum sinapis). Este un lichid cu miros iritant, gust iute şi acţiune puternică care trebuie să conţină cel puţin 95% alilizotiocianat.

Esenţa de muştar negru intră în componenţa unor fricţiuni utilizate în durerile reumatice, stimularea centrilor vitali ai respiraţiei respectiv circu-laţiei sanguine. De asemenea influenţează procesele exudative, inflamaţiile, congestiile prin schimbarea repartizării sângelui în organism, fiind folosit în unele unităţi de pediatrie în pneumonie şi pleurită.

Seminţele de muştar alb conţin o glicozidă care prin dedublare pune în libertate un aglicon nevolatil care nu poate fi obţinut prin antrenare cu vapori de apă. Se folosesc în calitate de remediu laxativ în constipaţii cronice.

Muştarul alimentar (muştar de masă) se prepară mai ales din muştarul alb. Seminţele de muştar se folosesc şi în calitate de condiment. Speciile de muştar sunt plante anuale. Se cultivă souri locale (populaţiile): Galben de Craiova (muştar alb) şi De Timişoara (muştar negru).Zonele mai favorabile pentru muştarul alb şi negru sunt vestul şi sudul ţării, însă se pot cultiva şi în alte zone agricole din ţară.

Recoltarea se face mecanizat, când 70% din plante au ajuns la ma-turitate. Seminţele se aduc la umiditatea de păstrare (12%), se selectează şi se păstrează în magazii curate şi aerisite.

92

Producţia de seminţe este de 15-20 q/ha.

7.2.8. Coriandrul (Coriandrum sativum L.)Fam. Apiaceae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este fructul (Coriandri fructus) (fig. 34). Coriandrul se cultivă pentru fructele sale care sunt folosite în calitate de remediu sto-mahic, carminativ, uşor spasmolitic. Condi-ment apreciat în industria cărnii, mai ales la fabricarea mezelurilor precum şi la prepara-rea unor băuturi alcoolice.

Componentul principal al uleiului volatil este linaloolul (70-90%), mult utilizat în in-dustria parfumurilor: cu miros de lăcrimioare (linaloolul), trandafir (geraniolul), violete (metilionină şi ionină), lămâie (citralul) etc.

Fructele de coriandru conţin ulei volatil între 0,15-1,7%, cele cu diametru mic într-un procent mai ridicat. Mai conţin cantităţi apre-ciabile de proteine şi ulei gras (circa 15%). Fructele intră în compoziţia ceaiurilor contra colicilor pentru copii, în ceaiurile gas-tric, tonic şi aperitiv. Coriandrul are şi proprietăţi bactericide. Turtele, după extragerea uleiului, se folosesc ca furaj concentrat. Coriandrul este şi o valoroasă plantă meliferă.

Coriandrul este o specie ierboasă anuală. Soiurile cultivate în ţara noastră sunt Sandra şi Omagiu.

Coriandrul se cultivă pe un areal larg, însă dă rezultate bune în zona de câmpie din sud, sud-est şi vest a ţării, pe soluri mijlocii şi fertile, după premergătoare care lasă solul curat de buruieni. Nu se amplasează după plante din fam. Apiaceae, iar pe acelaşi teren revine numai după 4-5 ani.

Semănatul se face primăvara în urgenţa întâi, la 25 cm între rânduri, iar pe solurile foarte îmburuienate la 50 cm, pentru a se putea prăşi. Den-sitatea la răsărire trebuie să fie de cca. 300 plante/m2. Adâncimea de semănat este de 3-4 cm, iar cantitatea de sămânţă este de 15-18 kg/ha.

Cultura se menţine curată de buruieni prin praşile şi pliviri, ori de câte ori este nevoie. Pentru asigurarea polenizării se pot folosi două colonii de albine la ha.

Recoltarea se face când 60-70% din fructe sunt coapte sau în două etape: secerarea plantelor, când 50% din plante sunt coapte, după care se treieră. Fructele se trec prin selector şi se aduc la umiditatea de păstrare (12% apă).

Producţia medie de fructe este de 1.200-1.600 kg/ha.

7.2.9. Gălbenele, filimică (Calendula officinalis) Fam. Compozitae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este floarea (Calendulae flos), cu receptaculul (Calendulae flos cum recepta-culis) sau florile fără receptacul (Calendulae flos sine receptaculis), care conţin saponozide triterpenice, carotenoide (cca.3%), flavonoizi şi glico-zizi flavonici, ulei volatil, substanţe amare etc. Uneori se solicită întreaga parte a plantei (Calendulae herba).

Datorită proprietăţilor cicatrizante, antiinflamatoare şi calmante, flo-rile se folosesc intern ca atare sau în combinaţie cu alte produse (Achillea millefolium) în ulcer gastric şi duodenal. Macerate cu ulei, florile ligulate pot servi la obţinerea de unguente folosite în tratamentul diferitelor plăgi. Principiile active din gălbenele activează circulaţia sângelui, favorizând cica-trizarea rănilor. Are rol ameliorator în cazul unor

93

forme de cancer. Carote-noidele din flori reprezintă un valoros colorant natural în industria alimen-tară. Este şi o cunoscută plantă ornamentală.

Calendula officinalis L. este o specie anuală, rar bienală. Se cultivă soiurile Petrana şi Plamen.

Specia se poate cultiva în toate zonele agricole ale ţării, cu excepţia celor montane, pe diferite tipuri de sol, preferă solurile fertile, cu umiditate suficientă şi care se încălzesc uşor. Se poate cultiva după orice plantă, însă pe acelaşi teren se cultivă numai după 4-5 ani.

Se recoltează în mai multe etape, din iunie până în octombrie, pe măsura deschiderii primelor 2-3 rânduri de flori ligulate. Se recoltează capi-tule întregi (Calendula flos cum receptaculis) sau florile ligulate (Calendula flos sine receptaculis), în coşuri, pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua şi se transportă imediat la uscat. Produsul se usucă la umbră, în strat subţire sau în condiţii artificiale, la 40-50C (după o prealabilă deshidratare la umbră). După uscare produsul se ambalează în lăzi căptuşite şi se păstrează la întuneric, în camere curate şi aerisite. Florile trebuie să-şi păstreze culoarea naturală.

Producţiile sunt de 15-30 q/ha flori ligulate proaspete sau 90 q/ha inflorescenţe proaspete. Producţia de flori ligulate uscate este de 2-3 q/ha, iar cea de capitule uscate de 10-15 q/ha.

7.2.10. Chimion, chimen (Carum carvi)Fam. Umbelliferae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este fructul (Carvi fructus)Fructele trebuie să conţină cel puţin 3% ulei volatil, cantitate care poate să ajungă până la 7%. Componentul principal al uleiului volatil este carvona (60-85%). Uleiul mai con-ţine limonen, dihidro-carvonă, carvacrol.Uleiul volatil (Aetheroleum carvi) prezintă proprietăţi stomahice, carminative şi spasmo-litice. Are acţiune carminativă, stimulează secreţiile gastrointestinale, calmează colicile intestinale şi fluidifică secreţiile bronhice. Este indicat în anorexii şi dispepsii.Fructele sunt utilizate în calitate de condi-ment în panificaţie şi patiserie, în industria cărnii, la prepararea unor băuturi alcoolice, în parfumerie, în industria săpunurilor etc. Fruc-tele pot fi utilizate şi la prepararea unor supe, lichioruri, prăjituri ş.a. Turtele constituie un furaj concentrat. Chimionul este şi o bună plantă meliferă.

Specie bienală (mai rar perenă) cu rădăcina pivotantă, în primul an formează o rozeta de frunze, iar în al doilea an se dezvoltă tulpini ramificate, înalte până la 1 m. Frunzele sunt de 2-3 ori penat sectate, iar laciniile se îngustează spre vârful tulpinii. Inflorescenţa este o umbelă com-pusă, albă sau roz. Fructul este o diachenă, formate din două semifructe libere, Mirosul fructelor este aromat, iar gustul înţepător. Înfloreşte din aprilie până în iulie.

Se cultivă soiurile locale (populaţiile) De Ghimbav şi Mare de Roman.Pentru seminţe recoltarea se face direct cu combina, când 60-75% din umbele

sunt brune, sau mai întâi se seceră plantele (când 35% din umbele sunt brune) şi apoi strângerea lor în snopi mici aşezaţi în picioare pentru uscare, după care se treieră cu combina. Când se solicită herba proaspătă, se cosesc plantele la 20 cm de la sol, când fructele sunt în faza de pârgă.

După recoltare, seminţele se usucă în magazii bine aerisite în strat de 20-25 cm şi se lopătează zilnic de 1-2 ori; se selectează pentru realizarea indicilor de calitate.

Producţia medie de seminţe este de 800-1.200 kg/ha.

94

7.2.11. Cornul secarei (Claviceps purpurea)Fam. Hypocreaceae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este reprezentat de scleroţi (Secale cornutum) Ciuperca parazitează pe spicul secarei (Secale cereale) prin infecţii artificiale în culturi de secară. Organul de rezistenţă al ciupercii, sclerotul, este fusiform, drept sau uşor arcuit, lung de 1-2,5 mm şi gros de 2-5 mm. Culoarea sclerotului este brună negricioasă la exterior, alb, cenuşie de obicei cu o nuanţă violacee, la interior; consistenţa este cornoasă după uscare. Ciuperca iernează pe sol sub formă de scleroţi. Primăvara pe scle-roţi apar fructificaţii, numite strome, în care se află periteciile, fiecare cuprinzând asce în care se află câte opt ascospori filamentoşi, multicelulari. Ascosporii eliberaţi din asce sunt transportaţi de vânt pe florile de secară, unde germinează, penetrează pistilul şi ajung la ovar, constituind infecţia primară. Infecţia secundară are loc în perioada înfloririi plantelor de secară.

Condiţiile favorabile pentru infecţia şi dezvoltarea ciupercii sunt cele cu primăveri răcoroase şi treceri lente spre vară. În timpul înfloririi secarei, temperatura trebuie să fie de 14-20C, umiditatea relativă a aerului să nu scadă sub 50%, precipitaţiile între 500-800 mm, iar zona să fie ferită de vânturi puternice. Scleroţii după recoltare se usucă.

Scleroţii conţin patru feluri de substanţe: un ulei gras (20-30%) care râncezeşte şi îngreunează păstrarea, de aceea scleroţii se păstrează întregi, cel mult un an, şi se fragmentează numai înainte de prelucrare când are loc şi degresarea; pigmenţi care servesc la identificarea din făină a impurită-ţilor provenite de la această ciupercă; amine biogene şi alţi compuşi azotaţi datorită cărora şi scleroţii practic lipsiţi de alcaloizi prezintă o slabă acţiune terapeutică; alcaloizii specifici, dintre care cei mai importanţi sunt: ergome-trina, ergotamina, ergozina, ergocornina, ergocristina, ergocriptina. La baza structurii alcaloizilor de cornul secarei stă acidul lizergic. Acesta se obţine prin semisinteza a unor alcaloizi (ergometrina).

Alcaloizii cornului secarei prezintă o puternică acţiune uterotonică. Ergotamina şi ergotoxina, greu solubile în apă manifestă şi o acţiune vaso-constrictoare periferică, motiv pentru care aceşti alcaloizi sunt contraindi-caţi bolnavilor hipertensivi.

Medicamentele obţinute din alcaloizii de cornul secarei se folosesc în obstetrică şi ginecologie în metroragii, din scleroţi se obţine şi un stupe-fiant periculos, folosit în diagnosticul schizofreniei.

La noi în ţară principalul centru de producţie al tulpinilor de tip ergotoxinix este nordul Moldovei, iar cel de tip ergotaminic este Podişul Transilvaniei.

Infectarea secarei se face când planta este în fază de burduf, cu tulpini produse de laboratoarele întreprinderilor de plante medicinale şi trimise producătorilor în flacoane speciale, însoţite de instrucţiuni de folosire. Suspensia se pregăteşte în ziua infecţiei, la hectar fiind necesare 50-60 doze de 500 ml material de înmulţire, în 1000 litri apă (respectiv 25-30 flacoane). Infectarea spicelor de secară se face pe timp noros, dimineaţa sau seara.

După cca. o lună de la infecţie (respectiv 2-3 săptămâni de la apa-riţia exsudatului zaharat), o parte din scleroţi ajung la maturitate, putându-se începe prima recoltare, iar a doua se face cu o săptămână înainte de seceriş. Scleroţii se culeg cu mâna şi se pun în săculeţi de pânză. La treie-ratul secarei se mai obţine o cantitate de scleroţi (în parte fragmentaţi).

95

Scleroţii se usucă pe cale naturală (în strat subţire la soare sau în încăperi aerisite) sau artificial, până la 35C, apoi se ambalează în saci şi se ţin în încăperi uscate şi întunecate.

Producţiile obţinute sunt de 120-130 kg scleroţi/ha.

7 .2.12. Fenicul (Foeniculum vulgare Mill.)Fam. Umbeliferae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este fructul (Foeniculi fructus) Feniculul (morula, anason dulce), se cul-tivă pentru fructe sau întreaga parte aeriană. Fructele conţin ulei volatil (2-7%) al cărui component principal este anetolul (cca. 60%).Uleiul volatil de fenicul are acţiune antis-pastică, carminativă, stimulează secreţia lactică, fluidifică secreţiile bronhice, are proprietăţi sedative. Se foloseşte în industria alimentară la aromatizarea băuturilor, bomboanelor. Fructele intră în compoziţia ceaiurilor contra colicilor şi afecţiunilor pectorale. Feniculul este o plantă ierboasă, bienală sau perenă. În zone favorabile, călduroase, se poate menţine în cultură până la cinci ani. Se cultivă soiul local Românesc.

Feniculul se cultivă în zonele cu climă blândă din câmpia de sud şi vest, pe soluri luto-nisipoase, fertile şi bogate în calciu, după cereale şi prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după 4-6 ani.

Feniculul însămânţat toamna sau primăvara devreme formează fructe, care se recoltează din anul întâi; din anul al II-lea până în anul al IV-lea se obţin rezultate mari şi constante. Recoltarea se face direct cu combina C12 din lan, când majoritatea fructelor au culoarea galbenă brună. La recoltarea în două faze plantele se taie când fructele au culoarea gal-benă, iar după uscare se treieră.

Pentru obţinerea uleiului volatil din iarbă, recoltarea se face cu maşina de tăiat porumb siloz, când fructele din umbele centrală sunt gal-bene brune (în faza de lapte ceară).

Fructele se usucă la umiditatea de păstrare (12%). Producţia obţinută este în medie de 10-18 q/ha, iar cea de ulei volatil extras este

de 30-50 litri.

7.2.13. Menta (Mentha piperita L.) Menta creaţă (Mentha crispa), Fam. Labiatae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este partea aeriană (Mentha piperita herba şi Mentha crispae herba) (fig.39).

Materia primă o constituie frunza sau întreaga plantă, care conţine ulei volatil (0,5-3,5%) cu largi utilizări în industria farmaceutică, aliment-ară şi cosmetică. De asemenea intră în componenţa diferitelor ceaiuri medi-cinale. Are drept component principal mentolul, iar cel de mentă creaţă, carvona. După extragerea uleiului volatil, deşeurile constituie un furaj valo-ros (pentru oi) sau se poate utiliza ca îngrăşământ organic (după compos-tare).

Menta bună numită şi izmă şi menta creaţă sunt plante ierboase, perene sau anuale, soiurile existente în cultură Columna şi Cordial din Mentha piperita şi mencris din Mentha crispa.Menta are nevoie de un climat mai răcoros, suficient de umed, însă însorit. Se cultivă pe soluri fertile luto-nisi-poase, drenate (lunci şi aluviuni). Menta se amplasează după

96

borceag, legumi-noase pentru boabe, cereale de toamnă şi unele prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după 5-6 ani. Menta se cultivă în Ţara Bârsei, pe văile Oltului, Mureşului şi în Câmpia Banatului, iar prin irigare se poate cultiva şi în Câmpia Română. .

Se recoltează prin cosire în faza de înflorit, respectiv, când frunzele au 5-6 cm lungime. Produsul se usucă pe cale naturală (în şoproane, poduri sau încăperi curate, bine aerisite şi uscate)

Producţia este în jur de 10-20 t/ha iarbă proaspătă, respectiv, 2,5t/ha, iarbă uscată.

7.2.14. Lavanda (Lavandula angustifolia Mill.) Fam. Labiatae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este floarea (Lavandulae flos) Se utilizează inflorescenţele în stare proas-pătă sau uscată. Florile proaspete conţin 0,7-1,4% ulei volatil având componentul principal linaloolul (50-60% din total). Uleiul volatil este aromatizant puternic, folosit în industria farmaceutică, cosmetică şi alimentară. În industria farmaceutică, are acţiu-ne carminativă, sedativă şi cicatrizantă. În cos-metică intră în componenţa unor parfumuri, săpunuri, creme. La fabricarea porţelanurilor se foloseşte ca dizolvant şi fixator de vopsele. Este o importantă plantă decorativă, meliferă, de pe un ha se poate obţine 100-120 kg miere. Lavanda este un semiarbust vivace, în for-mă de tufă, cu înălţimea de 30-70 cm, soiurile cultivate sunt Codreanca, de Moara Domnească.Este o plantă de origine sudică cu cerinţe termice ridicate. Nu este pretenţioasă faţă de sol, fiind o plantă cu plasticitate ecologică ridi-cată, putând valorifica bine pantele erodate cu soluri calcaroase şi nisipurile de natură calca-roasă. Cultura durează 20-25 ani, pe acelaşi teren poate reveni după 8-9 ani.

Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi sud-estul ţării cu temperatura şi luminozitate ridicată, însă se poate cultiva şi în alte zone având plasticitate ecologică ridicată.

Se înmulţeşte prin răsad sau butaşi. Plantarea se face în septembrie-octombrie la 100 cm între rânduri şi 50 cm pe rând, revenind 20.000 plante/ha. Se poate înmulţi şi prin înrădăcinarea butaşilor, plantaţi ca şi răsadul sau prin despărţirea tufei.

Solul se menţine curat de buruieni prin praşile ori de câte ori este nevoie. La plantaţiile bătrâne se face operaţia de regenerare, prin tăierea ramurilor lignificate la 12-16 cm, primăvara sau imediat după recoltare.

Se recoltează inflorescenţele din anul doi de vegetaţie, prin tăiere cu aparatul de tuns (cu 10 cm de tijă). Inflorescenţele se usucă în spaţii amenajate în strat subţire, la umbră, sau artificial la 35ºC.

Producţia obţinută este în medie de 3-5 t/ha inflorescenţe proaspete. Dintr-o tonă de inflorescenţe proaspete rezultă 10 kg de ulei volatil.

7.2.15. Roiniţa (Melissa officinalis L.) Fam. Labiatae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este frunza (Melissa folium) sau planta (Melissa herba).

97

Se cultivă pentru frunze sau toată planta, care conţin ulei volatil (0,05-0,15%) în plata proaspătă şi 0,1-0,45% în planta uscată în care componentul principal este citralul (ce imprimă mirosul şi gustul de lămâie). Uleiul de roiniţă are acţiune seda-tivă, antispastică, antiseptică, coleretică, carminativă şi stomahică. Se utilizează în tulburări digestive şi stări de vomă, spasme, colici, nevroze intestinale şi stomacale, dischinezii biliare şi colite cronice. Uleiul are o largă utilizare în industria parfumu-rilor şi a lichiorurilor. Este o valoroasă plantă meliferă, este foarte bogată în nectar, fiind mult căutată de albine. Roiniţa este o plantă perenă, care se menţine în cultură 5-7 ani. Se cultivă soiul local De Dobroteşti.

Roiniţa se cultivă în zona solurilor cernoziomice şi brun-roşcate de pădure, cu ierni mai blânde, după prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după 8-9 ani.

. Se recoltează frunzele când acestea ating dimensiunea normală, cu mâna

individual sau prin strunjire. Herba se taie cu secera sau coasa la 10 cm de la suprafaţa solului. Frunzele se usucă în încăperi amenajate în acest scop, în strat subţire sau artificial, la 30ºC.

Se obţin 4-5 t/ha frunze verzi, sau 1-1,5 t/ha frunze uscate. 7.2.16. Isopul (Hyssopus officinalis L.)

Fam. Labiatae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este planta (Hyssopi herba).Isopul se cultivă pentru partea aeriană folosită în stare proaspătă sau uscată, care conţine ulei vola-til 0,07-0,29% în herba proaspătă şi 0,2-1,5% în cea uscată, principalul component fiind pinocamfora (50%). Uleiul volatil are acţiune expectorantă, antisep-tică, iar taninurile pe care le conţin au efect tonic amar şi astringent. Isopul este apreciat ca plantă condimentară, meliferă şi ornamentală. Se poate folosi şi în lucrările antierozionale şi de fixare a nisipurilor mobile. Isopul este o plantă perenă, care se menţine în cultură 10-25 ani, Se cultivă soiul local De Cirani.

Se cultivă în zonele din sudul şi sud-vestul ţării şi pe dealurile Dobrogei, pe diferite tipuri de sol, valorifică bine terenurile în pantă, calcaroase sau solurile nisipoase. Se cultivă după prăşitoare sau cereale în condiţii bune de întreţinere.

Se înmulţeşte prin semănat direct în câmp sau prin răsad. Se sea-mănă în luna martie, asigurând o densitate de 20-25 plante/m2. Distanţa de semănat este de 50-62,5 cm, adâncimea de semănat 2-3 cm, iar cantitatea de sămânţă la ha este de 6-8 kg.

Isopul se poate înmulţi şi vegetativ, prin răsad produs în răsadniţe reci sau prin despărţirea tufei. Plantarea se face la 50-60 cm între rânduri şi la 10-15 cm pe rând.

Solul se menţine curat de buruieni, prin praşile şi pliviri. Rărirea plantelor se face la a doua praşilă, la 10 cm între plante pe rând. Primăvara, înaintea pornirii în vegetaţie, se tund tufele, înlăturându-se părţile uscate.

Se recoltează în perioada înfloririi la circa 10 cm de la sol (porţiu-nea cu inflorescenţe), se usucă la umbră în strat subţire.

Producţia este de 1-1,5 t/ha iarbă proaspătă, sau 300 kg/ha materie primă uscată.

7.2.17. Măghiranul (Majorana hortensis Munch.) Fam. Labiatae

98

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este planta (Majorae herba) Se cultivă pentru partea aeriană în stare proaspătă sau uscată, care conţine ulei volatil (0,3-0,4%) în planta proaspătă sau 0,7-3,5% în cea uscată. Uleiul volatil are efect antispas-tic, carminativ, fiind utilizat în dispepsii sto-macale. Ceaiul de măghiran stimulează diges-tia, măreşte pofta de mâncare şi calmează colicile stomacale. Se recomandă şi în com-baterea stărilor nervoase şi a insomniilor. Se foloseşte în industria alimentară la condimen-tarea mezelurilor, iar în industria cosmetică la prepararea unor parfumuri. Măghiranul este o plantă ierboasă, anuală sau bienală. Se cultivă soiul local De Neamţ. Zonele favorabile de cultură sunt cele din sudul şi vestul Câmpiei Române, vestul ţării şi jud. Neamţ. Preferă soluri adânci, uşoare, calde, fertile, aprovizionate cu calciu după cereale de toamnă şi prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după 4-5 ani.

Se înmulţeşte prin sămânţă sau prin răsad, asigurând o densitate de 30-32 plante/m2. Distanţa dintre rânduri este de 50 cm, adâncimea de semănat 0,5-1 cm. Se folosesc cca. 4 kg sămânţă la ha.

Pentru combaterea buruienilor se fac praşile şi pliviri, iar plantele se răresc la 10 cm între ele. În zonele secetoase se irigă.

Se obţin 2-3 recolte de herba, tăiată la începutul înfloritului cu secera, pe timp frumos, produsul se usucă la umbră, în încăperi uscate şi aerisite, se ambalează în saci sau saltele, obţinându-se în medie 1,5-2,0 t/ha.

7.2.18. Cimbrişor (Thymus vulgaris L.) Fam. Labiatae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este partea aeriană (Saturejae herba). Se foloseşte partea aeriană care conţine ulei volatil (0,5-2%), tanin şi alţi produşi. Uleiul volatil conţine carvacrol şi cimon. Are un miros aromatic şi gust iute. Principiile active au acţiune carminativă, expectorantă şi astrin-gentă. Se utilizează ca stomahic, în tulburări gastrice şi anorexie, ca antidiareic şi în bronşite cronice. Se foloseşte în industria alimentară drept condiment. Cimbrul de grădină este o plantă ierboasă anuală. Se cultivă soiul local (populaţia) De Coconi. Zonele de cultură sunt cele din sudul şi sud-vestul ţării. Preferă soluri cu textură mijlocie, afânate şi drenate, calde, cu expoziţie sudică; se cultivă după leguminoase prăşitoare şi cereale de toamnă bine întreţinute. Se înmulţeşte prin sămânţă. Semănatul se face direct în câmp, în prima decadă a lunii aprilie, asigurând densitatea de 100-110 plante/m2. Se însămânţează la 50 cm între rânduri şi la adâncimea de 1-2 cm, folosind cca. 4-5 kg sămânţă/ha. Distanţa dintre rânduri este de 50 cm, adâncimea de semănat 0,5-1 cm, cantitatea de sămânţă 3-4 kg/ha (amestecată cu material inert).

Se fac praşile şi pliviri pentru combaterea buruienilor ori de câte ori este nevoie. Cuscuta se previne prin folosirea seminţei decuscutate şi dis-trugerea vetrelor (cosire şi ardere), care apar în lan.

În primul an se obţine o recoltă, iar din anul doi se obţin 2-3 recolte de herba pe an. Se recoltează herba, când 50-60% din plante sunt înflorite, prin tăierea plantelor de la sol la 5-7 cm, manual sau mecanic. După recol-tare, se înlătură tulpinile groase, se

99

pune la uscat, pe cale naturală la umbră, în încăperi uscate şi aerisite sau artificial la maximum 35ºC.

Producţia este de 100-150 q/ha herba proaspătă, respectiv 20-30 q/ha herba uscată.

7.2.19. Busuiocul (Ocimum basilicum L.) Fam. Labiatae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este partea aeriană (Basilici herba), care conţine ulei volatil 0,2-1%, format din mai mulţi compuşi: eugenol, citral, linalol, camfor, etc. Este o plantă cu valoare simbolică şi folclorică.Compuşii uleiului volatil, au efect anti-septic, intestinal, carminativ, stimulent al di-gestiei şi expectorant. De asemenea are largi utilizări în industria alimentară şi cosmetică.Este o plantă erbacee, anuală, cu o pe-rioadă de vegetaţie scurtă (circa 100 zile). Se cultivă soiul local De Radovanu. Condiţii bune de cultură întâlneşte în sudul şi vestul ţării. Preferă soluri fertile, mijlocii-uşoare, permeabile, cu expoziţie sudică. Se cultivă după leguminoase pentru boabe, trifoi, cerea-le de toamnă şi prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni după 4-5 ani.Se înmulţeşte prin sămânţă sau răsad. Semănatul se face în aprilie, asigurând o den-La înmulţirea prin răsad, plantarea se face la sfârşitul lunii aprilie, la 50 cm între rânduri şi 20 cm pe rând, folosind 2 fire la cuib.Pentru menţinerea solului curat de buruieni se fac praşile şi pliviri. Se recoltează când plantele au înflorit în proporţie de 25-30%, obţinându-se 2-3 recolte de herba într-un an. Produsul obţinut, se poate usca pe cale naturală sau artificială la maximum 35ºC, obţinându-se pe an circa 80-100 q/ha produs proaspăt sau 20-30 q/ha herba uscată.

7.2.20. Muşeţelul (Matricaria chamomilla L.) Fam. Compositae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este floarea (Chamomillae flos) (fig.46).

Florile de muşeţel conţin ulei volatil 0,5-1,5%, bogat în azulene şi alţi compuşi valoroşi (flavonoide, cumarine). Florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, carminativă, dezinfectantă, antiinflamatoare. Ceaiu-rile sau produsele farmaceutice se folosesc intern, în inflamaţiile mucoasei tubului digestiv sau extern (comprese în inflamaţiile organului vizual, a cavităţii bucale, băi medicinale). Muşeţelul intră în componenţa ceaiurilor cu rol gastric, contra colicilor, sudorific. Se foloseşte pentru diferite pre-parate cosmetice. Este o plantă ierboasă anuală sau perenă, se cultivă soiurile Mărgăritar şi Flora. Este pretenţios faţă de lumină şi căldură. Valorifică bine solurile sărăturoase, însă cele mai bune rezultate se obţin pe cernoziomuri. Se cultivă după premergătoare care eliberează terenul devreme (borceag, cereale de toamnă etc.), pe acelaşi loc putând reveni după 4-5 ani. Zonele cele mai favorabile sunt Câmpia de Vest a ţării, însă se poate cultiva şi în alte zone agricole ale ţării.

100

Se înmulţeşte prin semănat în august-septem-brie sau primăvara devreme (martie). Densitatea de semănat este de 200-300 plante/m2, distanţa dintre rânduri 15-25 cm, adâncimea 0,3-0,5 cm, folosind 3-4 kg sămânţă/ha (în amestec cu material inert, rumeguş sau nisip fin).

Cultura se poate menţine doi ani pe acelaşi loc. În acest caz, după recoltarea inflorescenţelor principale, se lasă inflorescenţele secundare până se maturizează şi se scutură seminţele. Apoi se cosesc şi se îndepărtează tulpinile, se încorporează seminţele în stratul superficial al solului cu grapa sau sapa rotativă. Culturile se prăşesc şi se plivesc de 1-2 ori.

Recoltatul se face pe timp frumos când florile ligulate s-au desfăcut şi sunt dispuse orizontal, iar cele tubuloase sunt în curs de înflorire. Se recoltează eşalonat pe măsură ce florile se deschid. Inflorescenţele se usucă imediat după recoltare la umbră natural sau artificial în uscătoare la tempe-ratura de 30-35ºC. Se obţine 20-30 q/ha inflorescenţe proaspete din care se obţin 8-15 q/ha inflorescenţe uscate.

7.2.21. Tarhonul (Artemisia dracunculus L.) Fam. Compositae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este planta (Dracunculi herba).

Plantă medicinală şi aromată, care se cultivă pentru partea aeriană, care conţine ulei volatil 0,4-1%, bogat în estragol (cca. 60%). Are utilizări în industria alimentară în scop condimentar, ca adaus în mâncăruri sau ca salată verde. Uleiul volatil extras din planta verde sau uscată se foloseşte în industria parfumurilor.

Se cultivă soiul local (populaţia) De Ilfov şi soiurile Armonia şi Arthemis. Condiţiile cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi vestul ţării, pe soluri fertile, structurate, drenate, cu condiţii bune de umiditate. Se cultivă după leguminoase, cereale şi prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după 8-10 ani. Cultura durează 5-6 ani sau chiar mai mult.

Se înmulţeşte prin desfacerea tufelor tipice, viguroase, sănătoase, sau prin semănat direct în câmp. Plantarea porţiunilor de tufă se face primăvara devreme, asigurând 5-6 plante/m2, la 60 cm între rânduri şi 30 cm pe rând. Semănatul direct în câmp se face în prima decadă a lunii aprilie, la 50-60 cm între rânduri şi 0,3-0,5 cm adâncime, folosind 2,5-3 kg sămânţă la ha, amestecată cu material inert şi o plantă indicatoare (salată).

Solul se menţine curat de buruieni şi afânat prin praşile şi pliviri. Răritul, la culturile semănate, se face la 25 cm între plante, când acestea au 3-5 cm înălţime. Toamna se taie tufele la 7-9 cm de la colet, iar la venirea primului îngheţ se acoperă cu paie sau frunze.

Anual se iau două recolte de herba la înflorire, prin tăiere manual sau mecanic la 10 cm sub ramificaţii pe timp frumos. Se usucă la umbră sau artificial la temperatura de 30-35ºC, obţinându-se 20-30 q/ha.

7.2.22. Schinelul (Cnicus benedictus L.) Fam. Compositae

Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este planta (Cnici herba) Se cultivă pentru partea aeriană a plantei, care conţine substanţe amare (cnicina, benedictina), ulei volatil (cca. 0,3%), tanin (cca. 8%), muci-lagii, fitosterine, flavonoizi.

101

Se foloseşte ca tonic amar în boli hepatice, ca depurativ, febrifug, contra arsurilor şi ulceraţilor. Se foloseşte în industria alimentară la fabricarea băuturilor aperitive. Principii amari produc o se-creţie înceată şi de lungă durată a sucului gastric, mărind pofta de mâncare. Este recomandat şi în bolile stomacului, ficatului şi căilor respiratorii. Nu se recomandă bolnavilor cu afecţiuni renale.

Este o plantă anuală. Se cultivă soiul local (populaţia) De Brânceni. Se cultivă în zonele colinare din jud. Prahova şi Buzău, pe soluri profunde, fertile, bogate în calciu, cu umiditate bună, după leguminoase, cereale sau prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni după 5-6 ani.

Se înmulţeşte prin seminţe (se seamănă în pragul iernii) asigurând densitatea de 35-40 plante/m2, la distanţa de 50 cm între rânduri şi 2,5-3 cm adâncime, folosind 10-15 kg sămânţă la ha. Pe suprafeţe mici se poate semăna în cuiburi la 40/40 cm, necesitând cca. 6 kg sămânţă/ha.

Terenul se menţine curat de buruieni şi afânat prin praşile şi pliviri, ori de câte ori este nevoie.

Se recoltează la începutul înfloririi, pe timp frumos, plantele se taie manual sau mecanic cu cositori la 8-10 cm de la suprafaţa solului putându-se obţine două recolte pe an.

Produsul se usucă pe cale naturală la umbră, în strat subţire, în încăperi curate şi aerisite sau pe cale artificială, în uscătoare la temperatura de 45-50ºC. Se obţin circa 30-50 q/ha herba deshidratată.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. APAHIDEAN, AL.S. şi colab., 1999, Legumicultură specială, Tipo Agronomia, Cluj-N.

2. APAHIDEAN, AL.S. şi colab., 2000, Legumicultură specială, vol. I, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

3. APAHIDEAN, AL.S. şi colab., 2001, Legumicultură specială, Ed. AcademicPres, Cluj-N.

4. APAHIDEAN, MARIA şi colab., 2000, Legumicultură specială, vol. II, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

5. BADEA, I. şi colab., 1975, Cultura orezului. Ed. Ceres, Bucureşti.

6. BÂLTEANU, GH., 1993, Fitotehnie, vol. II. Ed. Ceres, Bucureşti.

7. BÂLTEANU, GH., AL.SALONTAI, C.VASILICĂ, V.BÎRNAURE, I.BORCEANU, 1991, Fito-tehnie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

8. BÂLTEANU, GH., I.FAZECAŞ, AL.SALONTAI, C.VASILICĂ, V.BÎRNAURE, FL.CIOBANU, 1983, Fitotehnie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

9. BERINDEI, M., 1977, Zonarea producţiei de cartof, Ed. Ceres. Bucureşti.

10. BODEA, C. şi colab., 1982, Tratat de biochimie vegetală, Ed. Academiei Bucureşti.

11. BODEA, C. şi colab., 1982, Tratat de biochimie vegetală, Ed. Academiei Bucureşti.

12. BOGDAN, ILEANA, 2002, Agrotehnică diferenţiată, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

13. BOJOR, O. şi colab., 1983, Plante medicinale şi aromatice de la A la Z, Ed. Recoop,

102

Bucureşti.

14. BORCEAN, I. şi colab., 1994, Cultura plantelor de câmp, Ed. de Vest, Timişoara.

15. BORCEAN, I. şi colab., 1996, Zonarea, cultivarea şi protecţia plantelor de câmp în Banat, Ed. Mirton, Timişoara,1996

16. BOTEZ, M., NICULINA BURLOI, 1977, Cultura caisului, Ed. Ceres, Bucureşti.

17. BUTNARIU, H. şi colab., 1992, Legumicultură, EDP, Bucureşti.

18. CERNEA, S., 1992, Studiul colecţiei de germoplasmă de hamei (Humulus lupulus), în vederea stabilirii genitorilor pentru procesul de ameliorare. Teză de doctorat.

19. CERNEA, S., 1995, Fitotehnie, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.

20. CERNEA, S., 1997, Fitotehnie, Ed. Genesis. Cluj-Napoca.

21. CERNEA, S., G.MORAR, M.DUDA, 1995, Lucrări practice de Fitotehnie partea I. Tipo Agronomia. Cluj-Napoca.

22. CIOFU, RUXANDRA şi colab., 2003, Tratat de Legumicultură, Ed. Ceres, Bucureşti.

23. COCIU, V. şi colab., 1993, Caisul, Ed. Ceres, Bucureşti.

24. COCIU, V. şi colab., 1997, Prunul, Ed. Conphys.

25. COCIU, V., 1974, Nectarinele, Ed. Ceres, Bucureşti.

26. COSTIN, I., 1983, Tehnologii de prelucrare a cerealelor în industria morăritului, Ed. Tehnică, Bucureşti.

27. DENCESCU, ŞT. şi colab., 1977, Cultura soiei, Ed. Academiei, Bucureşti.

28. DRĂGICI, I. şi colab., 1975, Orzul. Ed. Academiei, Bucureşti.

29. DVORNIC, VALENTINA, 1976, Cercetări referitoare la rezistenţa la iernare a piersi-cului, Teză de doctorat, Institutul Agronomic “Nicolae Bălcescu”, Bucureşti.

30. FALISSE, A., 1990, Cours de Phytotechnie. Facultate Science Agronomie Gembloux, Belgia.

31. FAZECAŞ, I., 1983, Sfecla pentru zahăr. Fitotehnie, EDP, Bucureşti.

32. GÂDEA, ŞTEFANIA, 2003, Fiziologie vegetală, Ed. AcademicPres Cluj-Napoca.

33. GHENA, N. şi colab., 1977, Pomicultură generală şi specială, EDP, Bucureşti.

34. GHERGHI, A. şi colab., 1973, Păstrarea şi valorificarea fructelor şi legumelor, Ed. Ceres, Bucureşti.

35. GHERGHI, A. şi colab., 1979, Menţinerea calităţii legumelor şi fructelor în stare proaspătă, Ed. Tehnică, Bucureşti.

36. GIOSAN, N. şi colab., 1986, Soia, Ed. Academiei, Bucureşti.

37. GUŞ, P. şi colab., 2004, Agrotehnică, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

38. HERA, CR., GH.SIN, I.TONCEA, 1989, Cultura florii soarelui, Ed. Ceres, Bucureşti.

39. INDREA, D. şi colab., 1983, Legumicultură, EDP, Bucureşti.

40. INDREA, D. şi colab, 1995, Ghid practic pentru cultura legumelor, Ed. Ceres, Bucureşti.

41. INDREA, D., şi colab., 1997, Cultura legumelor timpurii, Ed. Ceres, Bucureşti.

42. LAZĂR, A., 1973, Contribuţii privind cultura mărului pe terenurile nisipoase din sud-vestul ţării, Teză de doctorat, IANB, Bucureşti.

43. MARCA, GH., 2003, Tehnologi produselor horticole, Ed. AcademicPres, Cluj-N.

103

44. MIHĂESCU, G., 1981, Pomicultura specială, Ed. Ceres, Bucureşti.

45. MILLIM, K., 1979, Tehnologia păstrării perelor în stare proaspătă, Teză de doctorat, Universitatea Craiova.

46. MITRE, V., 2002, Pomicultură specială, Ed. AcademicPres Cluj-Napoca

47. MORAR G., 1994, Contribuţii la studiul perfecţionării tehnologiei de cultivare a cartofului pentru sămânţă în afara zonelor închise. Teză de doctorat, USAMV Cluj-Napoca.

48. MORAR, G., 1999, Cultura cartofului, Ed. Risoprint Cluj-Napoca.

49. MUNTEAN, L.S., 1990, Plante medicinale şi aromatice cultivate în România, Ed. Dacia Cluj-Napoca.

50. MUNTEAN, L.S., 1993, Curs de Fitotehnie, vol. I şi II, Tipo Agronomia Cluj-Napoca.

51. MUNTEAN, L.S., 1995, Mic tratat de fitotehnie, vol. I, Ed. Ceres Bucureşti.

52. MUNTEAN, L.S., 1997, Mic tratat de fitotehnie, vol.II Ed. Ceres Bucureşti.

53. MUNTEAN, L.S., I.BORCEAN, M.AXINTE, GH.V.ROMAN, 1995, Fitotehnie, EDP, Bucureşti.

54. MUNTEAN, L.S., I.BORCEAN, M.AXINTE, GH.V.ROMAN, 2001, Fitotehnie, Ed. Ion Ionescu de la Brad.

55. MUNTEAN, L.S şi colab., 2003, Tehnologii în agricultura ecologică, Plante medici-nale şi aromatice, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

56. MUREŞAN, S.V. şi colab., 1987, Păstrarea cartofului în macrosilozuri, Cercetarea în sprijinul producţiei, ASAS, Braşov.

57. MUSTE, SEVASTIŢA, 2001, Materii prime vegetale, vol.I. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

58. MUSTE, SEVASTIŢA, 2002, Materii prime vegetale, vol.II, Ed.Risoprint, Cluj-Napoca.

59. NEGRILĂ, A. şi colab., 1980, Pomicultura şi viticultura, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

60. OŞLOBEANU, M. şi colab., 1980, Viticultură generală şi specială, EDP, Bucureşti.

61. PARNIA, CORNELIA, 1978, Contribuţii la stabilirea factorilor ecologici, biologici şi agrotehnici care condiţionează rodirea vişinului, Teză de doctorat, ASAS, Bucureşti.

62. PASC, I. şi colab., 1978, Fertilizarea livezilor, în Cercetarea în sprijinul producţiei, RPTA, Bucureşti.

63. PATRON, P., 1992, Legumicultură, Ed. Universitas, Chişinău.

64. POP, L., V.BÂRNAURE şi colab., 1984, Cultura alunelor de pământ, Ed. Ceres, Bucureşti.

65. POPESCU, M. şi colab., 1982, Pomicultură generală şi specială, EDP, Bucureşti.

66. POPESCU, M. şi colab., 1993, Pomicultură generală şi specială, EDP, Bucureşti.

67. POPESCU, M., I.GODEANU, 1975, Cercetări privind influenţa unor particularităţi biologice asupra potenţialului productiv al nucului cultivat în masiv, Lucr. simp. şt. “Pelendava 1950”, Craiova.

68. POPESCU, V. şi colab., 1997, Grădina de legume, vol. I, II, Ed. Grand, Bucureşti.

69. ROPAN, G., 2000, Pomicultură generală, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.

70. SALONTAI, AL., E.LUCA, MARIA LATEŞ, 1996, Hameiul, orzul şi berea, Ed. ICPIAF, Cluj-Napoca.

71. SALONTAI, AL., I.BOBEŞ, I.PERJU, 1983, Cultura hameiului, Ed. Ceres Bucureşti.

104

72. SALONTAI, AL., L.S.MUNTEAN, 1982, Curs de Fitotehnie, Tipo Agronomia Cluj-N.

73. SALONTAI, AL., M.SAVATTI, M.BÂRSAN, 1988, Certificarea şi controlul calităţii seminţelor la plantele de câmp, Ed. Dacia Cluj-Napoca.

74. SALONTAI, AL. şi colab., 2002, Hameiul, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

75. STAN, T.N. şi colab., 1999, Legumicultură, vol. I, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

76. STĂNESCU, Z. şi colab., 1976, Sfecla de zahăr, Ed. Ceres, Bucureşti.

77. TIANU, AL., AL.BUDE, 1985, Cultura orzului, Ed. Ceres, Bucureşti.

78. TODOR, I., 1968, Mic atlas de plante din flora RSR, EDP, Bucureşti.

79. VOICAN, V. şi colab., 1998, Cultura protejată a legumelor în sere şi solarii, Ed. Ceres, Bucureşti.

80. VRÎNCEANU, AL.V., 1974 - Floarea soarelui, Ed. Academiei, Bucureşti.

81. VRÎNCEANU, AL.V., 2000 - Floarea soarelui hibridă, Ed. Ceres, Bucureşti.

82. X X X, 1952-1976 - Flora României, vol. I-XIII, Ed. Academiei.

83. X X X, 2001, Lucrări ştiinţifice USAMV Cluj-Napoca.

84. X X X, 2002, Anuarul statistic al României.

85. X X X, 2002, Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor cultivaţi în România.

86. X X X, 2004, Simpozion omagial “135 ani de învăţământ agronomic clujean”, Cluj-N.

87. X X X, 1999-2004, Colecţia reviste Hortinform, Societatea Horticultorilor din România, Bucureşti.

105

curs materii prime vegetale partea i tppa anul ii muste sevastita

Documents