Consiliere

Bocsa Eva

CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂNote de curs

Cuprins

1. Integrarea consilierii în activitatea asistentului social2. Probleme generale privind consilierea3. Jocul de rol ca tehnică de consiliere4. Terapia centrată pe client5. Analiza tranzacţională6. Terapia centrată pe obiective şi soluţii7. Consiliere în situaţii de criză8. Modelul psihoeducaţional în consiliere9. Caracteristici ale consilierii eficiente si ineficiente

Bibliografie

1

Consiliere

1. Integrarea consilierii în activitatea asistentului social

a. Definiţia asistenţei sociale; nivelele şi dimensiunile saleb. Strategii metodologice ale asistenţei sociale

a. Definiţia asistenţei sociale; nivelele şi dimensiunile sale

Asistenţa socială poate fi definită ca procesul prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de protecţie socială şi de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune integrări în societate. Procesul de asistenţă socială constă în ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor.

În asistenţa socială problemele pot fi abordate la 4 nivele: - nivelul individual, al unor persoane care au dificultăţi de adaptare la

cerinţele sociale sau au nevoie de diferite forme de protecţie socială;- nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor nu ca indivizi, ci

ca membri ai unei familii (restructurarea comunicării dintre membrii familiei, formarea unor deprinderi de rezolvare nonviolentă a conflictelor etc.).

- nivelul de grup se referă la munca cu grupuri de persoane care au caracteristici comune (abuz de substanţe, şomeri etc.).

- nivelul comunitar abordează probleme sociale (lipsa locurilor de muncă, conflicte etnice etc.) prin mobilizarea cât mai multor membri ai unei comunităţi în vederea rezolvării acestor probleme.

La toate cele 4 nivele activitatea asistenţială are două dimensiuni principale:- dimensiunea economică vizează alocarea unor ajutoare financiare şi

materiale persoanelor care nu reuşesc să se autosusţină la un moment dat în viaţă (într-o situaţie de criză), sau în mod cronic;

2

Consiliere

- dimensiunea psihosocială se referă la munca desfăşurată cu persoane, familii, grupuri, comunităţi pentru a determina schimbări în comportamentul lor adaptativ şi în integrarea lor în comunitate. În acest sens asistentul social desfăşoară activităţi cu caracter educativ sau terapeutic. În munca directă cu clienţii asistentul social încearcă să determine schimbări în atitudinile clientului / grupului faţă de propriile lor probleme şi să dezvolte capacitatea lor de rezolvare de probleme (Roth – Szamosközy, 2003).

Indiferent de caracterul problemei abordate (economic sau psihosocial) şi de nivelul la care lucrează (individual, familial, de grup sau comunitar), asistentul social poate avea şi rolul de consilier. Unii asistenţi sociali, psihologi şi alţi specialişti consideră că activitatea de consiliere se integrează în strategia generală a muncii asistenţiale. Alţii privesc consilierea ca pe o metodă autonomă, care este realizată de consilieri special formaţi pentru acest tip de activitate. În acest capitol vom discuta despre cele două mari strategii metodologice ale asistenţei sociale şi locul pe care îl ocupă consilierea în cadrul acestor strategii. În următoarele capitole vom vorbi despre activitatea de consiliere ca activitate independentă.

b. Strategii metodologice ale asistenţei sociale (modelul medical şi modelul intervenţiei)

În asistenţa socială pot fi delimitate două mari strategii metodologice:

modelul medical (casework) şi modelul intervenţiei. În prezent, în practica asistenţială sunt utilizate ambele modele.

Modelul medical, după cum arată şi denumirea, provine din medicină. La sfârşitul secolului al XIX-lea era o strânsă legătură între asistenţa medicală şi cea socială. Primele asistente sociale erau de fapt asistente medicale care urmăreau evoluţia pacientului în mediul său familial şi profesional, după încetarea tratamentului medical. În acest fel asistenţa socială a preluat strategiile de intervenţie, teoriile şi limbajul medical.

În modelul medical problemele psihosociale cu care se confruntă indivizii şi familiile sunt privite ca nişte “boli” pe care asistenţii sociali le pot diagnostica şi trata. Asistentul social este considerat a fi factorul principal al rezolvării problemelor sociale. Clientul este relativ pasiv, el nu trebuie să facă altceva decât să primească tratamentul cu încredere şi să aştepte vindecarea.

3

Consiliere

În acest model se consideră că există două forme de tratament social:- tratamentul direct (psihoterapie) care se adresează în mod direct

clientului individual; acestuia i se acordă sprijin psihologic, i se dezvoltă capacitatea de conştientizare, autoînţelegere, ca o premisă a refacerii capacităţii de funcţionare socială normală.

- tratamentul indirect (socioterapie) este orientat spre mediul clientului; acţionând asupra mediului familial sau profesional, asupra grupului de prieteni sau vecini asistentul social urmăreşte determinarea unor schimbări la nivelul clientului.

În modelul medical procesul de ajutorare are 5 faze (A. Menthonnex, după Bocancea, 2005, p. 39):1. Faza de întâlnire care are loc fie ca urmare a unei solicitări din partea

persoanei în cauză, fie ca urmare a identificării unei persoane aflate într-o situaţie problematică de către asistentul social. Este etapa în care se stabileşte relaţia dintre client şi asistent, etapă marcată de numeroase elemente emoţionale.

2. Faza studiului psihosocial vizează cunoaşterea acelor elemente din viaţa clientului care îi sunt necesare asistentului social pentru a-l ajuta: situaţia familială, materială şi de habitat; pregătirea şcolară şi activitatea profesională; sănătate; elemente semnificative ale istoriei personale; resursele şi limitele clientului; identificarea problemei actuale şi evaluarea preliminară a cauzelor ei.

3. Faza de diagnostic psihosocial se referă la evaluarea problemei cu care se confruntă clientul (atât din punctul de vedere al clientului, cât şi al mediului social) şi proiectarea realistă a mijloacelor de a o rezolva.

4. Elaborarea planului de intervenţie, adică stabilirea obiectivelor, a mijloacelor de realizare şi a etapelor care vor fi parcurse.

5. Faza de realizare a planului sau intervenţia psihosocială propriu-zisă.

În fiecare din cele 5 faze sunt utilizate două categorii de tehnici (Menthonnex, după Bocancea şi Neamţu, 1999):a. tehnici de comunicare (interviu);b. tehnici de sprijin, care la rândul lor pot fi:

- tehnici de susţinere şi dezvoltare a atuurilor clientului;- tehnici de ghidare şi orientare;- tehnici de clarificare.

4

Consiliere

b1.Tehnici de susţinere şi dezvoltare a atuurilor clientului; acestea sunt modalităţi specifice de aplicare a interviului în asistenţa socială. În această categorie sunt incluse următoarele tehnici:- ventilarea sentimentelor: constă în aducerea la suprafaţă, exprimarea,

discutarea emoţiilor, sentimentelor care tensionează clientul. În acest fel el este ajutat să se descarce de aceste sentimente care îl împiedică să progreseze în rezolvarea problemelor sale.

- Reformularea: asistentul social expune clientului propria sa povestire, reconstruită logic; scopul reformulării este dublu: asistentul social îşi dă astfel seama dacă a înţeles bine problema clientului; clientul este ajutat să se cunoască, să se înţeleagă mai bine.

- Asigurarea: asistentul social îşi asigură clientul de faptul că îi cunoaşte calităţile, capacităţile, dar şi limitele, necesităţile; în acest fel îi întăreşte încrederea în propriile forţe, în posibilităţile sale de a-şi rezolva problemele, beneficiind şi de ajutorul asistentului.

- Construcţia binomului asistent – client: prin această tehnică clientului i se sugerează că nu este singur, asistentul social îl sprijină până la rezolvarea problemelor sale. În acest scop asistentul social foloseşte diferite expresii la persoana I plural: ce vom urmări? Cum vom proceda?

- Tehnica informativă: asistentul social oferă clientului informaţiile necesare privind legislaţia, tipurile de instituţii asistenţiale, procurarea resurselor de tot felul etc.

- Discuţia logică dezvoltă capacitatea clientului de a raţiona logic, în sensul de a înţelege mai bine realitatea, de a descoperi relaţiile de cauză – efect, de a înţelege priorităţile, de a descoperi alternativele de acţiune, de a lua decizii etc. Discuţia trebuie să ţină seama de posibilităţile intelectuale ale clientului. Această metodă nu se poate utiliza la începutul relaţiei de ajutor, când accentul trebuie pus pe ascultarea sentimentelor clientului şi oferirea sprijinului necesar (primele 4 tehnici prezentate).

- Confruntarea înseamnă analiza succeselor şi eşecurilor clientului, punându-se în evidenţă propriile sale responsabilităţi. Clientul este confruntat cu propria sa situaţie, cu tiparele sale de trăiri şi comportamente neadaptative sau chiar distructive. Clientul trebuie să înţeleagă că trebuie să-şi asume responsabilitatea atât pentru succesele, cât şi pentru eşecurile sale. Nici confruntarea nu poate fi utilizată în prima parte a activităţii cu clientul. Dacă această metodă nu este folosită la momentul oportun şi într-un mod adecvat, poate avea efecte negative. Astfel de efecte se produc dacă confruntarea este însoţită de moralizare şi este pusă în evidenţă incapacitatea clientului de a acţiona corect. Pentru a

5

Consiliere

fi eficientă, confruntarea trebuie se refere la comportamente specifice şi să nu se ajungă la generalizări privind întreaga personalitate a clientului. De asemenea, ea trebuie să fie urmată de elaborarea unor planuri concrete de schimbare a comportamentelor necorespunzătoare.

- Tehnica rememorării: clientului i se cere să îşi amintească reacţiile, mijloacele de acţiune şi rezultatele obţinute în situaţii problematice asemănătoare cu cele pe care le trăieşte în prezent. O metodă care a fost eficientă în trecut poate fi reluată în prezent.

b2.Tehnici de ghidare şi orientare:- Intervenţia directă: constă în furnizarea unui ajutor imediat clientului (a-i

găsi o locuinţă, un loc de muncă, un sprijin material) pentru a depăşi o situaţie de criză şi pentru a crea premisele unor modificări viitoare, în sensul unei mai bune posibilităţi de adaptare socială.

- Demonstraţia prin exemplu ajută clientul să descopere tipuri de comportament şi strategii de acţiune pe care nu le-a practicat până în prezent, dar care i-ar permite să se adapteze mai bine la mediul social. Este vorba despre comportamente hotărâte şi curajoase, adică “exemplare”.

- Tehnica exemplului tipurilor obişnuite de comportament se referă la acţiuni cotidiene utilizate de majoritatea oamenilor, neutilizarea lor având efecte negative asupra relaţiilor sociale (respectarea regulilor de igienă, acordarea interesului aspectului exterior, a pune ordine în lucruri şi activităţi, a utiliza formule de politeţe etc.).

- Consilierea sau sfătuirea constă în oferirea unor sfaturi sau sugestii directe clientului. Sfaturile se vor baza pe analiza obiectivă a problemei asistatului şi pe evaluarea capacităţii acestuia de a accepta sfatul oferit. Succesul sau eşecul consilierii depinde de capacitatea asistatului de a se folosi de sfat, respectiv de capacitatea asistentului de a evalua această capacitate (Oancea, după Roth-Szamosközy, 2003, p. 229). Clienţii acceptă mai uşor sfaturile în următoarele situaţii:

- în situaţii de criză, când propria lor abilitate de a rezolva problemele este scăzută;

- dacă asistatul respectă asistentul social în mare măsură;- dacă clientul este obişnuit să depindă de alte persoane;- dacă sfatul respectă integritatea şi dreptul la autodeterminare al

clientului;- dacă clientul nu are alternative proprii.

6

Consiliere

După cum arată Hepworth şi Larsen (după Roth-Szamosközy, 2003, p. 230), consilierea nu este recomandată în prima etapă a procesului de ajutor deoarece sfaturile primite de la un profesionist văzut ca foarte competent pot reduce dorinţa clienţilor de a găsi propriile soluţii şi le scad autonomia.

- Definirea limitelor rezonabile: asistentul social indică clientului limitele rezonabile de comportament, adică ce este socialmente permis şi ce este eficient, pentru ca acesta să-şi dezvolte capacitatea de autocontrol.

b3.Tehnicile de clarificare urmăresc modificarea comportamentelor care îl împiedică pe client să se adapteze corespunzător la mediu. Aceste tehnici devin eficiente doar dacă clientul îşi conştientizează problemele şi doreşte să se schimbe. Prin clarificare se urmăreşte punerea în evidenţă a acelor comportamente repetitive ale clientului care dăunează funcţionării sociale normale. Frecvent aceste comportamente se datorează utilizării necorespuzătoare a unor mecanisme de apărare ale Eului. Asistentul social ajută clientul să conştientizeze modul defectuos în care utilizează aceste mecanisme de apărare. Prin tehnicile de clarificare se obţine ameliorarea unui comportament prin modificarea, eliminarea sau diminuarea frecvenţei utilizării unui mecanism de apărare inadecvat.

Modelul intervenţiei ia în considerare într-o mai mare măsură decât modelul medical complexitatea proceselor de schimbare socială. Asistentul social nu este considerat cel mai important factor care produce această schimbare, ci doar un agent al schimbării. Alţi doi factori sunt instituţia la care lucrează asistentul şi clientul însuşi (clientul fiind un individ, o familie, un grup sau o comunitate). Rezultatele procesului de ajutorare depind şi de voinţa şi capacitatea clientului de a accepta ajutorul, de a se schimba. Acest model insistă deci pe motivaţia şi responsabilitatea clientului.

În acest model etapele acţiunii asistenţiale sunt următoarele:1. Reperarea problemei sociale sau a cererii. În această etapă trebuie să se

răspundă la următoarele întrebări: cine şi ce solicită? Pentru cine este formulată cererea? cine are competenţa rezolvării problemei?

2. Analiza situaţiei constă în adunarea informaţiilor utile despre client şi despre mediul în care trăieşte. Datele empirice vor fi adunate cu ajutorul unor metode ca observaţia, documentarea, interviul sau povestirea autobiografică.

7

Consiliere

3. Etapa evaluării preliminare şi operaţionale constă în construirea unui model explicativ al realităţii în care se va desfăşura intervenţia. Acest model presupune definirea şi operaţionalizarea conceptelor cheie, formularea şi corelarea ipotezelor, surprinderea dinamicii problemei studiate. În această etapă se folosesc metode ca descrierea, clasificarea, analiza comparată şi teoretizarea.

4. Elaborarea proiectului de intervenţie presupune parcurgerea a trei etape:- definirea clientului şi a nivelului la care se intervine (individ,

familie, grup, comunitate);- determinarea obiectivelor intervenţiei;- alegerea strategiilor, metodelor şi tehnicilor de lucru cu clientul.Proiectul de intervenţie este rezultatul negocierii între asistent, client şi instituţia asistenţială.

5. Punerea în aplicare a proiectului este etapa de realizare propriu-zisă a schimbării dorite. În această etapă se folosesc metode şi tehnici diverse, cum sunt cele care au fost descrise la modelul medical. Una dintre aceste metode este consilierea.

6. Evaluarea rezultatelor constă în măsurarea efectelor produse de punerea în aplicare a planului de intervenţie. Evaluarea se realizează din trei puncte de vedere: al asistentului, al clientului, al instituţiei asistenţiale. Ca urmare a evaluării se poate decide fie continuarea intervenţiei, fie renunţarea la intervenţie ca urmare a reuşitei intervenţiei realizate, sau ca urmare a eşecului total.

7. Încheierea intervenţiei este momentul în care actorii implicaţi (unul dintre ei sau toţi) consideră că obiectivele au fost atinse sau că acţiunea asistenţială a eşuat. Modul în care se încheie procesul are efecte asupra fiecărui participant (clientul mulţumit de rezultat se va implica corespunzător în viaţa socială; cel nemulţumit va căuta ajutor în altă parte; asistentul şi instituţia asistenţială abordează alte probleme în funcţie de experienţa dobândită) (Bocancea, 2005, p. 40).

Sintetizând putem spune că activitatea asistentului social are 4 etape principale: evaluarea nevoilor clientului, planificarea intervenţiei, desfăşurarea intervenţiei şi evaluarea rezultatelor. Consilierea este utilizată de regulă în a treia etapă a procesului asistenţial (desfăşurarea intervenţiei). În această etapă se folosesc şi multe alte metode care au ca scop producerea unor schimbări şi ajutarea clientului să îşi rezolve problemele. Unele dintre aceste metode au fost prezentate atunci când am vorbit despre Modelul medical.

8

Consiliere

2. Probleme generale privind consilierea

a. Conceptul de consiliere; relaţia dintre psihoterapie şi consiliere b. Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activităţii de

consiliere c. Consiliere individuală şi de grup

a. Conceptul de consiliere; relaţia dintre psihoterapie şi consiliere

În cursul vieţii fiecare om se confruntă de nenumărate ori cu probleme pe care nu reuşeşte să le rezolve singur. Cele mai multe din aceste probleme sunt relativ simple şi, pentru a găsi soluţia, omul apelează la acele persoane din anturajul său în care are încredere şi pe care le consideră “experte” în domeniul respectiv (membri ai familiei, prieteni, cunoştinţe). Aceste persoane ne oferă nişte sfaturi pe baza experienţei lor de viaţă, adică ne consiliază. Dar în aceste cazuri nu se poate vorbi despre o consiliere cu caracter profesional.

Dacă problemele cu care ne confruntăm sunt mai dificile, vom apela la persoane care dispun de o pregătire profesională adecvată, şi care pe baza acestei pregătiri ne oferă nişte sfaturi. Problemele se pot referi la domenii extrem de diverse (cum să obţinem un credit, cum să ne investim banii, probleme de sănătate etc.), şi specialiştii la care apelăm sunt special pregătiţi pentru a oferi răspunsuri la aceste întrebări.

Unii oameni, din motive de natură subiectivă sau obiectivă, pot ajunge în situaţii dificile în care nu reuşesc să îşi rezolve singuri problemele, nu au acces la resursele materiale necesare pentru a-şi satisface nevoile fundamentale etc. În situaţiile de acest fel oamenii au nevoie de ajutor

9

Consiliere

profesionist (asistenţi sociali, psihologi, preoţi, cadre didactice etc.). Aceşti profesionişti sunt / ar trebui să fie pregătiţi să intervină nu numai atunci când sunt solicitaţi, adică după ce a apărut o problemă (retroactiv), ci să acţioneze şi proactiv, să acţioneze în direcţia formării unor deprinderi comportamentale, a unui sistem de valori, a unui mod de viaţă care ajută individul să se adapteze flexibil la cele mai variate condiţii de viaţă. În acest curs ne vom referi la câteva aspecte privind consilierea oferită de asistentul social.

Asociaţia Britanică pentru Consiliere, fondată în 1977, defineşte consilierea astfel: Consilierea este utilizarea pricepută şi principială a relaţiei interpersonale, pentru a facilita autocunoaşterea, acceptarea emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale. Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi pline de resurse. Relaţiile de consiliere variază în funcţie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea şi rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne, ori pe îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi (Asociaţia Britanică pentru Consiliere, după Dafinoiu, 2000, p. 19).

Într-o formulare mai concisă, consilierea poate fi definită ca un proces în care un profesionist stabileşte o relaţie bazată pe încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Prin consiliere, individul este ajutat să se cunoască mai bine (să îşi conştientizeze şi să îşi înţeleagă problemele, sentimentele, motivaţiile), să ia decizii importante, să îşi rezolve problemele.

Consilierea are numeroase asemănări cu psihoterapia, cea mai importantă asemănare fiind aceea că ambele reprezintă procese de influenţare interpersonală reciprocă (Ivey şi Simek Downing, după Holdevici, 1996, p. 204).

Pacientul / clientul care se adresează psihoterapeutului / consilierului poate prezenta probleme extrem de variate. Aceste probleme pot fi grupate în două mari categorii (Holdevici, 1996, p. 162):- stări subiective de disconfort: tensiune psihică, sentimente de

inferioritate, anxietate, timiditate, depresie, sentimente de culpabilitate, nehotărâre, incapacitatea de a lua unele decizii etc.;

- probleme comportamentale: comportament exagerat de retras, incapacitatea de a se impune, de a se pune în valoare, comportament impulsiv, agresiv etc.

10

Consiliere

Stările subiective neplăcute şi comportamentele neadecvate determină numeroase probleme de integrare socială: probleme familiale (conflicte în familie, violenţă domestică, maltratarea copiilor etc.), probleme şcolare (conflicte cu colegii şi cadrele didactice, abandon şcolar), greutăţi în găsirea sau păstrarea locului de muncă etc.

Clientul speră ca în urma şedinţelor de psihoterapie / consiliere să devină mai puţin tensionat, să se înţeleagă mai bine, să ajungă la o stare de confort psihic, să devină mai competent în viaţa socială.

Deşi psihoterapia şi consilierea nu pot fi net delimitate, între ele există şi diferenţe.

Psihoterapia reprezintă un tratament psihologic centrat pe reducerea unor simptome sau comportamente disfuncţionale. Psihoterapeuţii în general lucrează cu pacienţi care au tulburări psihice serioase, care pot fi etichetate cu un diagnostic psihiatric. Ei abordează problemele dintr-un punct de vedere predominant medical şi urmăresc realizarea unor modificări mai profunde la nivelul personalităţii şi a comportamentului.

Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei unor persoane normale (sănătoase psihic). Consilierea constă în acordarea unui suport imediat persoanelor care se află într-o situaţie de criză sau într-un moment de schimbare ce necesită o adaptare la condiţii de viaţă cu care persoana nu este familiarizată (după Holdevici, 1996, p. 205; Popescu, M., 2002, p. 195).

b. Tipuri de consiliere; strategii şi tehnici terapeutice; norme deontologice ale activităţii de consiliere

Mulţi specialişti din domeniul sociouman pot oferi servicii de consiliere. Dintre aceşti specialişti amintim psihologii, asistenţii sociali, preoţii, cadrele didactice, medicii, asistentele medicale (consiliere în probleme medicale, cât şi pentru prevenirea acestor probleme), avocaţii (consiliere juridică) etc. Există numeroase tipuri de consiliere (Băban, 2001, p. 16, Holdevici, 1996, p. 204):- consilierea informaţională : oferirea de informaţii pe domenii / teme

specifice;- consilierea pastorală , realizată de preoţi şi care oferă sprijin, consiliere

din perspectivă religioasă;

11

Consiliere

- consilierea psihologică este realizată de psiholog, în scopul optimizării personale, autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi / sau în scopul prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament. Consilierea psihologică are ca scop ajutarea clientului să funcţioneze mai eficient în viaţa cotidiană şi să aibă relaţii pozitive cu cei din jur;

- consilierea educaţională , realizată de cadre didactice în orele de consiliere şi orientare, are ca obiective dezvoltarea personală, promovarea sănătăţii şi a stării de bine, prevenţia unor comportamente care pot afecta sănătatea (consum de alcool, tutun, droguri, prevenire HIV / SIDA etc.);

- consilierea vocaţională (realizată de cadre didactice, psihologi) constă în dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;

- consilierea privind dezvoltarea personală urmăreşte formarea de abilităţi şi atitudini care permit o funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă, cu scopul atingerii stării de bine.

- consilierea suportivă reprezintă oferirea unui suport emoţional, în perioadele în care persoana se confruntă cu probleme de natură emoţională de intensitate relativ redusă (stări de depresie sau anxietate uşoare, neîncredere în sine etc.);

- consilierea de criză (realizată de psiholog, medic psihiatru, eventual asistent social) constă în asistarea psihologică a persoanelor care se află în situaţii de criză (au suferit psihotraume grave, au avut tentative de suicid etc.);

Aceste tipuri de consiliere nu se delimitează rigid, între ele există numeroase suprapuneri. De exemplu, consilierea educaţională realizată în şcoală se îmbină cu consilierea informaţională, vocaţională, suportivă, de dezvoltare personală.

Asistentul social, în diferite etape ale muncii sale, trebuie să îşi asume şi rolul de consilier al persoanei asistate. El poate realiza, în funcţie de problemele specifice ale clientului, consiliere informaţională, suportivă, de dezvoltare personală etc. Pentru a fi eficient, asistentul social trebuie să îşi însuşească atât cunoştinţe teoretice despre consiliere, cât şi deprinderile practice necesare.

12

Consiliere

La baza activităţii desfăşurate de consilier / psihoterapeut se află marile teorii psihologice privind personalitatea: teoria psihanalitică (cu numeroasele sale variante elaborate de Freud, Jung, Adler etc.), behavioristă (comportamentalistă), umanistă (fenomenologică), cognitivistă, analiza tranzacţională etc. Consilierul / psihoterapeutul, în funcţie de orientarea sa teoretică, poate aborda diferite strategii în munca cu clientul: analitică (psihanaliza), comportamentală, non-directivă, cognitivistă etc. Această strategie determină direcţia principală de acţiune, modul în care stabileşte relaţia cu clientul, gradul de independenţă pe care o acordă clientului, tehnicile pe care le utilizează. Mulţi terapeuţi, atunci când lucrează cu clientul, îmbină mai multe dintre aceste concepţii în funcţie de caracteristicile clientului, a problemei sale, a etapei în care a ajuns activitatea, adică au o abordare eclectică.

Tehnica terapeutică este ceea ce face terapeutul în mod concret. Dintre tehnici amintim: interviul, interpretarea, sfătuirea, tehnica reflecţiei, a confruntării, relaxarea, hipnoza, tehnica elaborării unor produse artistice, tehnica jocului dramatic etc.

Anul trecut am prezentat pe scurt câteva idei despre psihoterapia dinamică (psihanaliza), psihoterapia comportamentală şi psihoterapia cognitivă. În acest curs vom vorbi despre alte strategii folosite de consilieri şi psihoterapeuţi (Consilierea centrată pe client, Analiza tranzacţională, Consilierea centrată pe obiective şi soluţii), cât şi despre unele dintre tehnicile terapeutice.

Consilierul, în munca sa cu clientul, trebuie să respecte normele deontologice ale activităţii de consiliere. Cele mai importante dintre aceste norme sunt (după Holdevici, 1996, p. 205):1. Clientul trebuie să fie tratat aşa cum consilierul ar dori să fie tratat el

însuşi, cu respect, blândeţe, onestitate şi atitudine de acceptare.2. Consilierul trebuie să evite solicitarea excesivă a unor date irelevante.

Consilierii neexperimentaţi au tendinţa de a acorda prea multă importanţă unor amănunte nesemnificative dar impresionante, cer detalii inutile privind unele aspecte intime ale vieţii clientului, şi pierd din vedere aspectele esenţiale. Consilierea are ca obiectiv binele clientului, şi nu satisfacerea curiozităţii consilierului.

3. Păstrarea caracterului confidenţial al datelor obţinute de la clienţi – este poate cea mai importantă normă deontologică. Dacă dintr-un motiv oarecare datele trebuie să fie comunicate altor persoane, consilierul trebuie să obţină acordul clientului în acest sens. Această regulă poate fi

13

Consiliere

nerespectată numai în situaţia în care informaţiile pe care le-a obţinut consilierul indică posibilitatea unui pericol pentru client sau pentru alte persoane.

4. Consilierul trebuie să fie conştient de propriile limite. Unii consilieri începători se supraapreciază, consideră că ei au întotdeauna dreptate, ştiu totul mai bine decât clientul. Ei impun clientului soluţii inacceptabile pentru aceştia, învinovăţesc clientul pentru nereuşita consilierii, nu reuşesc să-şi conştientizeze propriile greşeli.

c. Consiliere individuală şi de grup

În funcţie de numărul participanţilor la activitatea de consiliere, consilierea poate fi individuală sau de grup (Plosca, Mois, 2001, p. 10; Rotaru, 2002, p. 49).

Consilierea individuală este o interacţiune personală între consilier şi client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor sale mentale, emoţionale sau sociale.

În general consilierea este solicitată de clientul care simte nevoia de a fi ajutat. Dar sunt şi cazuri în care clientul este trimis / adus de o altă persoană (un membru al familiei, prieten, profesor, coleg de muncă). În situaţiile de acest fel se poate întâmpla ca clientul să refuze colaborarea cu consilierul. Uneori consilierul este cel care îşi dă seama de faptul că cineva are nevoie de ajutor şi ia legătura cu clientul (de ex., după o catastrofă naturală asistenţii sociali pot oferi victimelor consiliere în situaţie de criză; copiii care părăsesc un centru de plasament sunt ajutaţi de asistenţi sociali să îşi însuşească deprinderile necesare pentru a trăi independent).

Şedinţele de consiliere se desfăşoară în cabinetul de consiliere sau în lipsa acestuia într-o încăpere plăcută, liniştită, în care şedinţa să nu fie deranjată de nimeni. Consilierul şi clientul trebuie să fie aşezaţi în aşa fel încât să fie posibil contactul vizual direct. Ei pot fi aşezaţi în două fotolii faţă în faţă sau la colţul unei mese (nu faţă în faţă, deoarece masa dintre cei doi poate fi resimţită ca o barieră care îngreunează colaborarea).

Durata unei şedinţe de consiliere este de 45 – 60 minute. Punctualitatea este foarte importantă atât din partea consilierului, cât şi a clientului.

În general consilierea se realizează în mai multe şedinţe.

14

Consiliere

Prima şedinţă începe cu o scurtă conversaţie introductivă (spargerea gheţii) după care clientului i se pun întrebări pentru a se afla care sunt problemele pentru care a apelat la consilier. Prima şedinţă are două obiective principale: - stabilirea relaţiei de consiliere şi câştigarea încrederii clientului;

realizarea acestui obiectiv depinde în mare măsură de abilităţile consilierului, de modul în care ştie să comunice cu clientul şi să utilizeze mijloacele comunicării nonverbale (gesturile, mimica, zâmbetul). De la început consilierul trebuie să asigure clientul de confidenţialitatea întâlnirilor.

- Identificarea problemei. Pentru obţinerea unor informaţii relevante şi direcţionarea discuţiei se recomandă utilizarea întrebărilor închise (Cine? Unde? Când? Cum?). Este bine ca informaţiile obţinute să fie notate sau înregistrate cu acordul persoanei consiliate. Informaţiile obţinute de la client vor fi completate cu observaţiile privind comportamentul clientului, impresia pe care a făcut-o consilierului. Consilierul va ţine seama de faptul că orice problemă are în acelaşi timp un conţinut cognitiv (se referă la persoane, evenimente), şi un conţinut afectiv (evenimentele determină diferite stări afective: bucurie, mândrie, teamă, depresie, frustrare, mânie etc.). Cele mai multe probleme sunt generate de reacţiile afective, şi nu de evenimentele în sine.

La sfârşitul şedinţei consilierul rezumă cele discutate (“Din cele discutate am înţeles că problema Dumneavoastră este …”) şi îl asigură pe client de disponibilitatea sa de a-l ajuta să rezolve problema. Consilierul va sublinia faptul că este vorba despre o colaborare, şi nu de rezolvarea problemelor în locul clientului. În final se stabileşte data şi ora următoarei întâlniri.

Fiecare şedinţă începe cu discutarea principalelor evenimente care au avut loc în intervalul dintre şedinţe. Dacă clientul a avut de realizat anumite sarcini / teme indicate de terapeut, va explica cum a reuşit să le îndeplinească. Se precizează obiectivul şedinţei şi sunt discutate problemele respective. Modul concret în care procedează consilierul depinde de orientarea sa teoretică.

Consilierea de grup presupune stabilirea unei relaţii între consilier şi un grup ai căror membrii au o problemă comună. Din punctul de vedere al psihologiei sociale consilierea de grup se realizează în cadrul unui aşa numit “grup restrâns”. Grupul restrâns are următoarele caracteristici (De Visscher, 1996, p. 323, 326):

15

Consiliere

- Este alcătuit din cel puţin 5 persoane;- membrii grupului se adună efectiv în acelaşi timp şi în acelaşi loc;- membrii au motive pentru a fi şi a rămâne împreună (ceea ce nu

înseamnă că toţi au acelaşi motiv de a fi în grup);- participanţii împărtăşesc evenimente, experienţe comune;- membrii au posibilitatea să se perceapă, să comunice, să interacţioneze,

să se influenţeze reciproc.În asistenţa socială se formează numeroase tipuri de grupuri, în

funcţie de scopul urmărit: grupuri de suport şi de autoajutorare (de ex. Asociaţia Alcoolicilor Anonimi, Asociaţia Anti-SIDA), grupuri terapeutice, de socializare, recreative, educaţionale, pentru rezolvarea de probleme etc. Activitatea de grup are numeroase funcţii: în cadrul grupului participanţii învaţă să-şi exprime verbal şi nonverbal problemele, conştientizează că şi alţii au greutăţi asemănătoare cu ale lor, îşi formează deprinderi de a comunica cu cei din jur, deprinderi de a acorda sprijin, ajutor altora etc.

Participanţii la şedinţele de grup vor fi selectaţi de consilier în funcţie de diferite criterii. Cel mai important criteriu este tocmai problema comună a participanţilor (căutarea unui loc de muncă, violenţa domestică, abandonul şcolar etc.), dar pot fi luate în considerare şi alte criterii: sexul, vârsta etc. Grupurile pot fi închise, deschise sau semi-deschise. Un grup este închis dacă la toate şedinţele participă aceleaşi persoane. Grupul este deschis dacă în timp unii participanţi părăsesc grupul şi vin noi participanţi, în aşa fel încât la încheierea activităţii nici unul dintre cei care au participat la primele şedinţe nu mai face parte din grup. În practică cel mai frecvent se formează grupuri semi-deschise în care există participanţi constanţi, care iau parte la aproape toate şedinţele, şi pe lângă ei există şi persoane care vin doar la câteva şedinţe. Numărul participanţilor la şedinţele de grup nu trebuie să fie nici prea mic (în acest caz se discută puţin, temele discutate se repetă, în grup apar puţine idei importante pentru problema discutată), dar nici prea mare (grupul va avea tendinţa de a se diviza în grupuri mai mici). Se consideră că numărul optim de participanţi este de 6 – 8, fără a lua în considerare terapeutul, eventualii coterapeuţi şi observatori.

Şedinţele pot fi organizate săptămânal. Dacă problemele clienţilor sunt grave, urgente, şi ei au posibilitatea de a se întâlni mai frecvent, pot fi organizate şi 2 – 4 şedinţe pe săptămână. Şedinţele au o durată de 50 – 60 minute. Dacă grupul se întruneşte mai rar, durata poate să crească până la 90 de minute. Durata şedinţei trebuie să fie precizată de la început şi această durată trebuie să fie respectată. Se recomandă ca această durată să nu fie

16

Consiliere

depăşită pentru ca participanţii să se simtă puţin “presaţi de timp” şi să se concentreze asupra problemelor importante.

La prima şedinţă, după ce se fac prezentările, consilierul dă câteva explicaţii privind activitatea care se va desfăşura. Vom da un exemplu de text introductiv (Guggenbühl-Craig, după Ionescu, 1973): “Grupa noastră se va întâlni în fiecare săptămână. Vom încerca să ne cunoaştem reciproc, dar mai ales să ne ajutăm reciproc, să ne rezolvăm în comun problemele. Cei mai mulţi dintre cei adunaţi aici aveţi dificultăţi, care pot fi discutate în grup, şi cu grupul. Fiecare dintre dv. să se simtă liber în a discuta ceea ce-l preocupă…. Cu cât veţi fi mai deschişi şi mai sinceri, cu atât grupa vă va putea ajuta mai serios. Dar nici unul din dv. să nu se simtă obligat să spună ceva. De multe ori se pot învăţa lucruri importante şi prin tăcere şi ascultarea a ceea ce vorbesc alţii”.

Prima parte a unei şedinţe este consacrată “încălzirii”, adică unei discuţii cu caracter introductiv. În continuare se precizează tema şedinţei, obiectivele urmărite, şi se desfăşoară şedinţa propriu-zisă. Modul în care se desfăşoară activitatea în grup, intervenţiile consilierului, tehnicile utilizate depind de concepţiile teoretice ale consilierului.

Unii terapeuţi abordează problemele din punctul de vedere al psihanalizei. În aceste cazuri regula de bază a activităţii este: “Aici se poate vorbi despre orice”. Terapeutul va interpreta din punct de vedere psihanalitic evenimentele din cadrul grupului. Astfel el va analiza relaţiile afective care se stabilesc între membrii grupului ca fiind expresii ale unor identificări şi ale transferului (Vianu, 1975, p. 125). Identificarea se produce atunci când unui participant i se pare că un alt membru al grupului îi aminteşte de o persoană pe care el a cunoscut-o bine. Transferul se realizează atunci când faţă de acest membru al grupului are sentimente asemănătoare cu cele pe care le-a avut faţă de această persoană cunoscută. De exemplu, un tânăr poate deveni agresiv faţă de un membru mai în vârstă al grupului deoarece îl identifică cu propriul tată cu care a avut multe conflicte. Activitatea de grup este cu atât mai eficientă, cu cât se produc mai multe identificări şi transferuri. În acest caz membrii grupului se exprimă mai spontan, îşi exteriorizează mai intens stările afective şi se produce catharzisul afectiv.

În timpul şedinţei consilierul are rol de moderator. El încurajează participanţii să îşi exprime părerile, dar nu îşi susţine decât în cazuri excepţionale propria părere. Rolul său este de a orienta în mod discret discuţiile în aşa fel încât participanţii singuri să găsească răspunsuri la problemele discutate. Consilierul poate ajuta membrii grupului să găsească aceste răspunsuri prin modul în care formulează întrebările, prin sublinierea anumitor răspunsuri prin mijloace verbale şi mai ales nonverbale, prin modul în care sintetizează părerile exprimate de membrii grupului.

Consilierul va interveni şi îşi va folosi (cu diplomaţie) autoritatea dacă unii membri ai grupului transformă dezbaterea într-un monolog, vor să îşi impună punctul de vedere, sunt ironici sau agresivi cu alţi participanţi etc.

17

Consiliere

3. Jocul de rol ca tehnică de consiliere

Jocul de rol1 este o tehnică terapeutică folosită de consilieri şi psihoterapeuţi. Aceeaşi tehnică este utilizată şi de către cadrele didactice ca metodă de învăţământ sau de către medici, cu scopul de a-i ajuta să înţeleagă sentimentele pacienţilor şi de a îmbunătăţi relaţiile dintre pacienţi şi cadrele medicale (psihodrama Balint, iniţiată de psihanalista franceză Anne Caïn).

Jocul de rol îşi are rădăcina în psihodrama lui Moreno.

J. L. Moreno s-a născut în 1889 la Bucureşti, dar a trăit şi a lucrat în Austria şi SUA. Grupul psihoterapeutic al lui Moreno era frecventat de o tânără actriţă, căsătorită cu puţin timp în urmă. Ea a vorbit despre nişte neînţelegeri familiale datorate unor deosebiri caracteriale între ea şi soţul ei. Moreno a avut ideea să o pună să îşi joace rolul, iar un alt participant la psihoterapie a jucat rolul soţului. Rezultatul a fost surprinzător: tânăra şi-a schimbat comportamentul şi viaţa sa familială s-a îmbunătăţit. În acest fel a ajuns Moreno la inventarea psihodramei (după Vianu, 1975, p. 136).

Jocul de rol (jocul dramatic) este folosit de psihoterapeuţi şi consilieri ca o tehnică terapeutică în combinaţie cu celelalte tehnici (interviul, interpretarea de natură psihanalitică, reformularea, reflectarea rogersiană etc.). Această tehnică se poate integra în diferite strategii terapeutice

1 Vom prezenta această tehnică înainte de a vorbi despre strategiile menţionate anterior deoarece dorim să folosim această tehnică în cadrul activităţilor de seminar.

18

Consiliere

(analitice, non-directive, comportamentale etc.) şi se poate folosi atât în terapia individuală, cât şi în cea de grup.

Jocul de rol se organizează într-o încăpere plăcută, unde şedinţa se poate desfăşura în linişte, fără riscul de a fi întreruptă. Dacă se realizează o şedinţă de grup, participanţii vor fi aşezaţi pe scaune în cerc sau semicerc, apropiaţi unii de alţii. Uneori şedinţa este înregistrată şi apoi înregistrarea este vizionată de către client şi terapeut. În acest fel clientul îşi poate analiza mai obiectiv comportamentul şi poate înţelege mai uşor şi mai repede cauzele problemelor sale.

Terapeutul este cel care decide dacă problema unui anumit client poate fi jucată. După ce a luat decizia de a dramatiza o problemă, el trebuie să ia alte hotărâri importante: să definească (să formuleze) cât mai clar problema, să stabilească cine va interpreta rolurile, cum va fi structurată situaţia problematică (care aspecte vor fi puse în evidenţă, care vor fi lăsate în umbră). Terapeutul indică clienţilor ce rol vor juca, dar nu le dă indicaţii privind ce să spună sau ce să facă, pentru că scopul psihodramei este tocmai acela ca fiecare să fie cât mai spontan şi să interpreteze rolul în funcţie de personalitatea sa. Terapeutul trebuie să aibă în vedere însuşirile de personalitate ale clienţilor (gradul lor de anxietate, inhibiţie) şi să decidă dacă este bine sau nu să îi supună stresului reprezentat de interpretarea unui rol în faţa celorlalţi clienţi.

Terapeutul trebuie să aibă calităţi de lider: să ştie să conducă activitatea, dar în acelaşi timp să dea dovadă de tact. Trebuie să permită clienţilor să-şi manifeste creativitatea, dar să aibă grijă să nu scape din mână situaţia şi activitatea să nu devină haotică.

În timpul desfăşurării jocului de rol terapeutul trebuie să observe cu atenţie modul în care se comportă “actorii”, cu scopul de a-i cunoaşte şi a-i înţelegere cât mai bine. El nu trebuie să piardă din vedere cel mai important scop al jocului de rol: ajutarea clienţilor.

Din cele prezentate rezultă că utilizarea jocului de rol este foarte solicitantă pentru terapeut, dar în acelaşi timp reprezintă şi o provocare. Cel care organizează astfel de activităţi trebuie să dea dovadă de creativitate, empatie, capacitatea de a acţiona repede şi cu discernământ.

În cadrul jocului dramatic există două tipuri de roluri: eroul (protagonistul) şi ego-ul auxiliar.

Eroul este persoana asupra căreia se îndreaptă atenţia în timpul acestei activităţi. El este cel care prezintă o problemă care poate fi interpretată în

19

Consiliere

cadrul şedinţei. Terapeutul, pe baza experienţei sale consideră că prin “jucarea” acestei probleme clientul, şi poate şi alţi clienţi cu probleme oarecum asemănătoare, pot fi ajutaţi. În cele mai multe cazuri eroul interpretează propriul său rol. O problemă frecvent întâlnită este rezistenţa pacientului. El poate să refuze să joace, sau poate juca atât de neadecvat, încât scopul să nu fie atins. Rezistenţa se poate datora inhibiţiilor de origine socială: clientul nu doreşte să îşi prezinte deschis problemele în faţa unui public, chiar dacă acest public este format din alţi clienţi cu probleme relativ asemănătoare cu ale sale. Există şi rezistenţe inconştiente care ţin de mecanismele de apărare ale Eului. Terapeutul trebuie să analizeze aceste rezistenţe şi să încerce să le înlăture.

Ego-ul auxiliar este unul sau mai mulţi coterapeuţi (asistenţi ai terapeutului) sau alţi clienţi care participă la şedinţă. Ei interpretează rolul unor persoane reale care interacţionează cu eroul (soţul / soţia eroului, copiii lui, şeful său etc.) sau roluri care se referă la gândurile, sentimentele eroului (un personaj dintr-un vis al eroului, vocea conştiinţei sale etc.). Bineînţeles va exista o diferenţă între modul în care îşi interpretează rolul acest ego auxiliar şi realitatea, aşa cum este ea percepută de erou. După terminarea jocului eroul va vorbi despre aceste diferenţe, şi aceste discuţii contribuie la mai buna înţelegere / autoînţelegere a clientului – erou (Vianu, 1975, p. 138).

Ne putem pune întrebarea dacă un client câştigă ceva sau nu din interpretarea unui rol care nu este al lui însuşi. Clientul care joacă un ego auxiliar este obligat să îşi părăsească pentru moment propriile probleme şi să se implice în problemele unei alte persoane; el este de asemenea “obligat” să ofere acestuia ajutorul său, ca şi cum ar fi şi el însuşi un terapeut. A oferi ajutor altora are întotdeauna efecte favorabile: creşte încrederea în sine, se formează o imagine de sine pozitivă. Interpretând rolul unei alte persoane se îmbunătăţesc abilităţile sociale, se dezvoltă capacitatea empatică, clientul îşi dă seama că şi alţii au probleme, nu numai el, şi uneori constată că problemele altora seamănă cu problemele sale.

Există mai multe variante ale jocului de rol:1. Jocul de rol direct (psihodrama propriu-zisă): persoana se joacă pe sine

însăşi (îşi joacă propriul rol). Există mai multe posibilităţi:- A (A) * B (B): A şi B se joacă pe ei înşişi, ca în cazul unui cuplu

marital care prezintă o scenă din viaţa lor;- A (A) * C (B): C joacă rolul lui B;

20

Consiliere

- Uneori sunt mai mulţi participanţi: A (A) * B (B) * F (C) * G (D) * H (E) – A şi B se joacă pe ei înşişi, copiii simbolizaţi prin C, D şi E sunt jucaţi de F, G şi H.

2. Tehnica oglinzii: C (A) * D (B) – eroul A este jucat de C, iar cel care i se opune B este interpretat de D. A se vede pe sine însuşi şi îşi dă seama care sunt comportamentele neadecvate care îi îngreunează adaptarea socială.

3. Inversarea rolurilor: A (B) * C (A) - A, eroul, îl joacă pe B, cel care i se opune în viaţa reală, iar C îl joacă pe A În acest fel A este pus în situaţia adversarului său şi în acelaşi timp se observă pe sine, jucat de C. Acest mod de interpretare îl ajută pe A să se vadă pe sine însuşi cu ochii altora şi învaţă să se pună în situaţia altuia.

De exemplu, un tânăr delicvent pus să joace rolul mamei unui delicvent, începe să înţeleagă sentimentele mamelor în general, şi ale mamei sale în mod special.

4. Tehnica alter ego-ului este o tehnică dificilă ce presupune prezenţa unui asistent cu experienţă. Se porneşte de la modelul A (A) * C (B), după care intră în scenă D care devine B’, alter ego-ul lui B. D spune ceea ce crede că reprezintă gândurile ascunse ale lui B. În acest fel A îl înţelege mai bine pe B.

După cum am arătat, psihodrama se poate integra în şedinţe de consiliere individuale sau de grup. În cadrul şedinţelor individuale, în timp ce consilierul discută cu clientul, poate identifica probleme care pot fi mai bine analizate dacă sunt jucate. În aceste cazuri clientul îşi joacă propriul rol, iar consilierul interpretează ego-ul auxiliar. Uneori se pot realiza şi inversări de rol: consilierul devine eroul, iar clientul este ego-ul auxiliar.

Şedinţele de grup în general încep printr-o perioadă de încălzire, în care participanţii discută liber. Când terapeutul consideră că discuţia a atins un punct interesant, el propune ca această problemă să fie jucată. În alte cazuri consilierul propune o temă care i se pare a fi importantă pentru membrii grupului şi aceasta este interpretată.

Indiferent de modul în care este organizată activitatea, după desfăşurarea jocului de rol urmează comentarea şi interpretarea activităţii. Participanţii îşi spun părerile despre ei înşişi, despre cum s-au simţit interpretând rolul, cum cred că ar fi trebuit să se poarte în situaţiile reale de acelaşi tip. Se discută despre personaje, despre modul în care interacţionează aceştia, problemele lor de relaţionare, se dau sugestii pentru a se îmbunătăţi abilităţile relaţionale.

21

Consiliere

Jocul de rol nu este un simplu joc, ci este o tehnică ce poate determina modificări importante de personalitate şi de comportament. Aceste modificări se datorează insight1-ului care se produce în timpul interpretării unui rol, cât şi datorită relaţiilor complexe dintre concepţia despre sine şi comportament.

Jocul de rol acţionează la cele trei nivele psihologice importante: la nivel cognitiv (intelectual), afectiv şi comportamental. În timp ce joacă, subiectul gândeşte, simte şi acţionează în interacţiune cu stimulii psihosociali care acţionează asupra sa. În timp ce interpretează un rol (sau observându-i pe alţii care îi interpretează rolul), la client se poate produce un insight referitor la problema sa: el înţelege brusc de ce se comportă neadecvat în anumite situaţii (de ex. cel care nu are curajul să îşi spună părerea în prezenţa anumitor persoane poate realiza că se simte şi se comportă în mod analog cu modul în care se comporta în prezenţa părinţilor săi care erau exagerat de autoritari. Mama care îşi neglijează copilul poate că îşi dă seama că procedează în acest fel pentru că şi ea a fost neglijată în copilărie).

Interpretând un nou rol, clientul îşi însuşeşte un nou model comportamental, ceea ce de multe ori este premisa unor modificări mai ample de personalitate. Cum se produc aceste modificări?

Specialiştii în psihodramă consideră că personalitatea poate fi privită ca un set de expectaţii (aşteptări) relativ stabile în legătură cu propria persoană şi cu ceilalţi. Între concepţia despre sine a subiectului şi comportamentul său există o relaţie strânsă (dacă cineva se consideră timid, în relaţiile interpersonale va da dovadă de anxietate, neîncredere în sine). Dacă concepţia despre sine se modifică, se modifică şi comportamentul.

Dar ce se întâmplă cu concepţia de sine dacă prima dată se modifică comportamentul? Dacă cineva are un comportament care nu corespunde cu concepţia sa despre sine, va trăi o stare de disconfort, numit disonanţă cognitivă (concept utilizat de Festinger). Pentru a înlătura această stare de disconfort, el va căuta explicaţii pentru comportamentul său neobişnuit; explicaţiile vor deveni un nou element al concepţiei de sine, şi acest nou element va influenţa comportamentul. Astfel schimbările pe plan comportamental sunt urmate de schimbări emoţionale şi intelectuale.

Festinger, împreună cu mai mulţi psihologi sociali, a scris o carte (Când o profeţie nu se realizează) pe baza observaţiilor efectuate într-un grup care aştepta sosirea sfârşitului lumii. Ei doreau să afle cum vor reacţiona membrii grupului în momentul în care îşi vor da seama că profeţia nu se realizează. Unii, mai ales cei

1 insight = intuiţie, descoperire bruscă, neaşteptată a unui adevăr, a unei soluţii.

22

Consiliere

care fiind singuri erau lipsiţi de suportul grupului, au renunţat la credinţele anterioare. La alţii dimpotrivă, credinţa în realitatea ameninţării a crescut şi au căutat noi argumente care să fie în concordanţă cu această credinţă (Doise, Deschamp, Mugny, Psihologie socială experimentală, p. 205). Cercetătorii au observat deci, că uneori o credinţă contrazisă de alte informaţii devine mai puternică.Noi avem tendinţa de a valoriza consistenţa. Dacă percepţiile, informaţiile, ideile, atitudinile se află în conflict, ne simţim neplăcut şi ne simţim motivaţi să reducem anxietatea produsă de această discordanţă. Disonanţă cognitivă reprezintă starea de tensiune pe care o simţim atunci când avem două cogniţii (gânduri, atitudini, opinii) contradictorii. (de ex. gândul “Eu sunt fumător” este în contradicţie cu informaţia: “fumatul produce cancer”). Disonanţa cognitivă poate fi redusă sau eliminată în mai multe moduri: una sau ambele cogniţii pot fi modificate pentru a deveni mai consonante, pot fi adăugate noi cogniţii între ele, pentru a micşora distanţa dintre ele, poate fi redusă importanţa cogniţiei, poate fi negată legătura dintre cele două cogniţii. Disonanţa cognitivă se poate afla la baza schimbării unor atitudini, comportamente.

În psihoterapie şi consiliere tehnica jocului dramatic are mai multe funcţii:- psihodiagnoză: observând modul în care o persoană interpretează un rol

într-o situaţie care seamănă cu o situaţie reală, terapeutul reuşeşte să îi înţeleagă mai bine părerile, sentimentele, motivaţiile, comportamentele;

- îmbunătăţirea autocunoaşterii: cel care interpretează un rol, dar şi “spectatorii” îşi conştientizează sentimentele, motivaţiile, înţeleg cauzele care duc la dificultăţi în stabilirea relaţiilor interpersonale;

- însuşirea unor comportamente adaptative: cel care interpretează un rol învaţă să-şi exprime în mod adecvat dorinţele, sentimentele, învaţă să se controleze mai eficient; terapeutul sau anumiţi participanţi prezintă în faţa grupului unele modele comportamentale; ei demonstrează comportamentele dezirabile în anumite situaţii, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi de viaţă (life skills) (se poate demonstra modul în care trebuie să se comporte cel care se prezintă la un interviu de angajare, modul în care se poate / nu este indicat să se discute cu un şef sau cu colegii de muncă etc.).

23

Consiliere

4. Terapia centrată pe client

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitateb. Caracteristici ale terapiei centrate pe persoană. Etapele

procesului terapeuticc. Competenţe interpersonale ale terapeutului centrat pe

persoanăd. Terapia centrată pe grup

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

Activitatea de consiliere, ca de altfel şi învăţământul modern, se bazează în mare măsură pe concepţiile psihologiei umaniste. Psihologia umanistă este un curent al psihologiei care s-a format în S. U. A. ca o reacţie la tendinţele reducţioniste (de exemplu, de a explica toate caracteristicile psihice prin fenomene fiziologice). Psihologii umanişti şi-au propus să studieze caracteristicile complexe şi reale ale naturii umane, omul concret, real şi mobilurile conduitelor lui. Ei au realizat cercetări privind motivaţiile, aspiraţiile, creativitatea, valorile, idealurile etc. (Şchiopu, 1997, p. 554). Doi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent au fost C. Rogers şi A. H. Maslow.

Concepţia lui C. Rogers privind psihoterapia şi consilierea este strâns legată de teoria sa despre personalitate, teorie pe care a elaborat-o pe baza experienţei dobândite ca psihoterapeut.

Pentru Rogers, două noţiuni fundamentale pentru înţelegerea

24

Consiliere

personalităţii sunt „sinele” şi „sinele ideal” (după Hayes, Orrell, 1997, p. 210).

Sinele (self concept) cuprinde toate ideile, părerile pe care o persoană le are despre propria persoană (este imaginea pe care o are cineva despre sine). Această imagine ne influenţează atât comportamentul, cât şi modul în care interpretăm lumea (dacă o persoană se consideră foarte inteligentă, se comportă altfel, decât dacă se consideră mai puţin inteligentă). Sinele nu reflectă în mod necesar realitatea. Cineva se poate considera mai puţin inteligent şi poate avea eşecuri din cauza aceasta, deşi în realitate poate că este foarte inteligent, dar abordează problemele fără încredere în sine.

Sinele ideal este imaginea despre ceea ce dorim să părem / să devenim. Dacă sinele ideal se deosebeşte foarte mult de sinele real, persoana devine nemulţumită de sine, anxioasă, nefericită.

În centrul teoriei despre personalitate elaborată de Rogers se află ideea că fiecare om are două trebuinţe fundamentale:- necesitatea de a fi preţuită de alte persoane. Preţuirea se poate manifesta

prin dragoste, afecţiune, apreciere, respect. În general un om este preţuit de cei din jur dacă are anumite calităţi şi comportamente (îi ajută, îi înţelege pe cei din jur etc.), deci preţuirea este legată de anumite condiţii. Dar, pentru ca cineva să se dezvolte şi să-şi valorifice la maxim potenţialităţile, această preţuire condiţionată nu este suficientă. El are nevoie de preţuirea necondiţionată a câtorva persoane care ţin la el indiferent de reuşitele sau eşecurile sale, indiferent de comportamentul său. Fiecare om trebuie să ştie că există câteva persoane (părinţii, fraţii, soţul / soţia, copiii) care ţin la el, îl înţeleg, îl apără, îl ajută în orice situaţie. Aceste persoane oferă un sprijin pe care se poate baza oricând, chiar şi în situaţia în care face greşeli. Această convingere îi dă siguranţa de care are nevoie pentru a face încercări şi pentru a progresa. Unii părinţi fac greşeala de a condiţiona tot timpul afecţiunea, dragostea lor de comportamentul copilului. (“dacă nu eşti cuminte, nu te mai iubesc”). Aceşti copii devin foarte preocupaţi de efectele comportamentelor lor asupra părinţilor. Ei nu au curajul să facă încercări, pentru că le este teamă că în caz de eşec ar putea să piardă afecţiunea părinţilor. Din această cauză ei nu vor reuşi să progreseze.

- trebuinţa înnăscută de autorealizare, de autoactualizare, adică de a-şi valorifica potenţialităţile şi de a se dezvolta. Fiecare individ are tendinţa înnăscută de a-şi dezvolta capacităţile la nivel optim, dacă este plasat în condiţii optime. Toate experienţele de viaţă sunt evaluate prin prisma

25

Consiliere

nevoii de autoactualizare. Experienţele de viaţă care ajută dezvoltarea sunt percepute ca pozitive sau utile, cele care îngreunează sau împiedică autoactualizarea sunt percepute ca negative sau neplăcute.

Uneori nevoia de preţuire interferează cu trebuinţa de autoactualizare. Fiecare persoană ştie care sunt comportamentele prin care poate să obţină preţuirea celorlalţi. Acestea sunt numite condiţii de valorare. Acestea sunt foarte importante în ghidarea comportamentului individului, deoarece conduc individul spre tipurile de comportament acceptate de societate. Uneori aceste condiţii de valorare impun individului să acţioneze în mod opus comportamentului prin care s-ar putea realiza autoactualizarea. În această situaţie persoana simte ameninţată posibilitatea sa de autoactualizare. Omul simte că nu există o concordanţă între acţiunile şi valorile sale, ceea ce duce la anxietate.

Dacă o persoană se simte frecvent ignorată, nerespectată, dacă simte că cei din jur nu îi înţeleg şi nu îi acceptă sentimentele, opiniile (adică dacă nu se simte preţuită), la ea se va dezvolta o scăzută stimă de sine, o imagine negativă de sine. Pentru a obţine aprobarea, preţuirea celor din jur, ea va încerca să îşi reprime unele sentimente, opinii, să adopte unele comportamente care nu i se potrivesc, adică această persoană, pentru a face pe placul altora, renunţă să fie autentică (devine incongruentă). Această persoană va avea probleme de adaptare la mediu, tulburări emoţionale (sentimente de frustrare, depresie, anxietate), nu va reuşi să îşi pună în valoare calităţile, trebuinţa sa de autoactualizare nu va putea fi satisfăcută.

Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de “mască” pe care o folosim în relaţiile cu alte persoane. Este important ca această mască să fie similară cu sinele real, adică omul să fie autentic.

Din acestea rezultă concepţia de bază a lui Rogers privind consilierea şi psihoterapia: terapeutul nu trebuie să încerce să-l modifice pe client, ci să îi ofere un mediu plin de căldură în care clientul se simte înţeles şi acceptat. În acest mediu clientul reuşeşte să se accepte pe sine şi să se manifeste într-un mod autentic. Dacă clientul se acceptă pe sine şi îşi formează o imagine de sine pozitivă, el va reuşi să îşi actualizeze posibilităţile.

b. Caracteristicile terapiei centrate pe persoană. Etapele procesului terapeutic

Carl Rogers şi-a dezvoltat metoda psihoterapeutică începând cu anul 1940, ca o reacţie faţă de psihanaliză. Terapia elaborată de Rogers (care stă,

26

Consiliere

după cum am arătat, şi la baza activităţii de consiliere) iniţial a fost numită terapie nondirectivă, deoarece rolul terapeutului era cel de a încuraja şi a asculta clientul. Într-o etapă ulterioară s-a folosit sintagma terapie centrată pe client, deoarece Rogers atribuia clientului responsabilitatea pentru propria sa dezvoltare şi maturizare. În ultima etapă a dezvoltării teoriei sale Rogers foloseşte expresia terapie centrată pe persoană şi recomandă o mai mare implicare terapeutului.

Consilierea / psihoterapia centrată pe persoană se deosebeşte de alte metode de consiliere / psihoterapie prin următoarele:

- are un scop diferit de al celorlalte terapii: este centrată asupra individului şi nu asupra problemei. Scopul nu este acela de a rezolva problema clientului, ci de a-l ajuta să se maturizeze, să se dezvolte şi să se adapteze mai bine la mediul în care trăieşte.

- Accentul cade pe aspectul afectiv (emoţional) al situaţiei, nu pe aspectul intelectual deoarece, după cum arată Rogers, cele mai multe probleme nu se datorează faptului că omului îi lipsesc informaţiile, ci modului în care reacţionează afectiv când apar probleme.

- Accentul se pune pe situaţia actuală şi nu pe trecutul individului. Cunoaşterea trecutului ne poate ajuta să înţelegem cauzele problemei, dar cunoaşterea cauzelor nu este necesară pentru atingerea obiectivelor terapiei.

Principalele obiective ale consilierii centrate pe client sunt actualizarea resurselor clientului, facilitarea dezvoltării şi maturizării sale. Rogers consideră că, pentru a atinge aceste obiective, relaţia dintre consilier şi client trebuie să aibă trei caracteristici principale: congruenţa, atenţia pozitivă necondiţionată şi empatia.

La începutul relaţiei clientul este într-o stare de incongruenţă, el nu este autentic. El nu se acceptă pe sine, îşi neagă propriile sentimente, gânduri (neagă de exemplu ostilitatea sau furia faţă de anumite persoane, pentru a nu risca să piardă preţuirea lor condiţionată). Există o diferenţă între Sinele real şi cel ideal, pe care încearcă să îl prezinte celor din jur.

Terapeutul asigură clientului o relaţie congruentă. Congruenţa consilierului se manifestă prin aceea că el îşi exprimă deschis sentimentele pe care le trăieşte în momentul interacţiunii sale cu clientul. El conştientizează sentimentele sale şi le comunică într-o manieră adecvată, adică fără să jignească, să rănească sau să acuze clientul. Consilierul cere clientului să se comporte autentic, să fie sincer, dar şi el trebuie să procedeze la fel.

27

Consiliere

Terapeutul acordă clientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi acceptă toate experienţele acestuia. Atenţia pozitivă necondiţionată se manifestă prin exprimarea continuă a unei atitudini pozitive faţă de client. Clientul este acceptat, valorizat în mod necondiţionat. Terapeutul nu acceptă numai anumite sentimente ale clientului şi le respinge pe celelalte, ci acceptă clientul aşa cum este el. Consilierul nu are rolul de a moraliza, el nu face evaluări, nu formulează judecăţi de valoare la adresa clientului.

Terapeutul retrăieşte experienţele clientului într-o manieră empatică şi returnează acestuia experienţele astfel receptate. Înţelegerea empatică înseamnă a înţelege sentimentele, gândurile unei alte persoane ”ca şi cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de ca şi cum” (Rogers, după Dafinoiu, 2005, p. 89). Un consilier empatic reuşeşte să intre în universul interior al clientului şi să perceapă realitatea din punctul lui de vedere. Returnarea experienţelor se realizează prin reformularea cuvintelor clientului şi reflectarea sentimentelor sale.

Congruenţa, atenţia pozitivă necondiţionată şi empatia ajută clientul să îşi înţeleagă mai bine comportamentul, sentimentele, să se autoaccepte şi să se dezvolte, să se maturizeze, să se autoactualizeze.

Rogers (după Dafinoiu, 2005, p. 91) consideră că procesul terapeutic are mai multe etape:1. Clientul vine şi cere ajutor. Clientul ia în mod independent decizia de a

apela la consilier, el este deci responsabil de această decizie şi, în acelaşi timp, el îşi asumă şi responsabilitatea de a se ocupa de problemele sale.

2. Situaţia de ajutor este definită. De la început clientul este avertizat asupra faptului că nu terapeutul este cel care găseşte soluţii. Clientul este cel care se cunoaşte cel mai bine, el este “expertul” care îşi cunoaşte cel mai bine propriile probleme. Terapeutul încurajează clientul să se manifeste liber şi autentic în timpul şedinţei, adică să exprime tot ceea ce simte şi gândeşte. El îl va ajuta să descopere propriile răspunsuri la întrebările sale şi să găsească cele mai bune soluţii.De la început sunt definite limitele relaţiei de consiliere:- limitarea timpului: consilierea are o anumită durată definită de la

început; clientul nu poate cere mai mult timp, invocând de exemplu faptul că a întârziat la şedinţă;

- limitarea agresivităţii: clienţii au voie să îşi exprime verbal sentimentele agresive, dar nu au voie să se comporte agresiv faţă de terapeut, sau să distrugă obiecte din încăpere;

28

Consiliere

- limitarea afecţiunii. Unii clienţi (mai ales copii) solicită manifestări de afecţiune cum ar fi cadouri, continuarea relaţiei sociale cu consilierul şi în afara şedinţelor etc. Satisfacerea acestor cerinţe va fi evitată.

3. Clientul este încurajat să îşi exprime liber sentimentele privind problema sa. În timp ce îşi prezintă problemele clientul este încurajat să fie congruent, autentic, adică să îşi exprime sentimentele reale: îngrijorarea, anxietatea, culpabilitatea, ostilitatea, agresivitatea, ambivalenţa, indecizia etc. Terapeutul recunoaşte, clarifică şi acceptă sentimentele negative ale clientului. Consilierul nu interpretează cauza sentimentelor negative, nu le discută utilitatea, nu formulează judecăţi de valoare la adresa clientului, nu îl evaluează. El recunoaşte existenţa acestor sentimente, le clarifică verbal şi le acceptă. De ce se procedează astfel? Dacă clientul este contrazis, el caută argumente pentru propriile sale sentimente, credinţe, comportamente. În acest fel acestea se intensifică şi scade posibilitatea modificării lor. Acceptând sentimentele negative ale cuiva despre el însuşi accentuăm dezechilibrul său psihologic, ceea ce determină creşterea probabilităţii manifestării unor tendinţe contrare, datorită nevoii de echilibru. Clientul va simţi nevoia de a se schimba.

4. După ce persoana a exprimat sentimentele sale negative, ea încearcă timid exprimarea tendinţelor pozitive care favorizează maturizarea sa. Apar manifestări de amor propriu, încredere în sine etc. Consilierul recunoaşte şi acceptă sentimentele pozitive exprimate, în acelaşi mod în care a acceptat şi sentimentele negative.

5. Simţindu-se înţeles şi acceptat de către consilier, clientul începe să îşi schimbe imaginea de sine. El se percepe, se înţelege, se acceptă altfel decât înaintea stabilirii relaţiei de consiliere. Acesta este cel mai important moment al consilierii, deoarece dacă clientul are o imagine de sine pozitivă, dacă are încredere în sine, va reuşi să îşi pună în valoare resursele, să se dezvolte, să se maturizeze. Odată cu creşterea autoînţelegerii şi autoacceptării, clientul îşi dezvoltă capacitatea de a lua decizii privind modul în care trebuie să acţioneze în viitor, pentru a-şi rezolva problemele.

6. În următoarea etapă clientul începe să aibă curajul de a iniţia acţiuni pozitive, adaptative minore. Chiar dacă la început acţiunile cu caracter pozitiv sunt de mai mică importanţă, ele ajută clientul să se cunoască şi să se înţeleagă mai bine.

29

Consiliere

7. Clientul are curajul să facă acţiuni pozitive din ce în ce mai importante. Chiar dacă mai are probleme, el le priveşte altfel: ele nu îi mai ameninţă respectul de sine.

8. Nevoia de ajutor scade şi clientul îşi dă seama că relaţia de consiliere trebuie să înceteze.

c. Competenţe interpersonale ale terapeutului centrat pe persoană

Reuşita consilierii depinde în foarte mare măsură de abilitatea consilierului de a crea o relaţie interpersonală armonioasă, empatică cu clientul. Comunicarea consilier – client se realizează atât verbal, cât şi nonverbal (prin paralimbaj şi metacomunicare). Cercetările au arătat că în timpul unui discurs ţinut în faţa unui grup, 55% din impactul acestuia se datorează limbajului corporal (postură, gesturi, contact vizual), 38% tonului vocii şi doar 7% conţinutului verbal al mesajului transmis (Mehrabian, Ferris, după Dafinoiu, 2005, p. 94). Adică, de cele mai multe ori felul în care vorbim este mai important decât ceea ce spunem. Cele mai importante competenţe interpersonale ale consilierului, care asigură crearea unei relaţii, armonioase cu clientul, sunt comportamentul participativ, reformularea şi reflectarea sentimentelor.

Comportamentul participativComportamentul participativ al consilierului indică implicarea

efectivă a consilierului în relaţia cu clientul, interesul său profund faţă de problemele clientului şi se exteriorizează prin participare şi ascultare. Comportamentul participativ are o importanţă decisivă asupra eficienţei consilierii. Participarea se exprimă prin orientarea fizică a consilierului către client, iar ascultarea înseamnă capacitatea de a capta şi a înţelege mesajele pe care clienţii le comunică verbal sau nonverbal, clar sau vag (Egan, după Dafinoiu, 2005, p. 94).

Orientarea fizică spre interlocutor se realizează prin distanţa spaţială, poziţia spaţială, contactul corporal, postura, gesturile, faţa şi mimica, privirea (contactul vizual).

30

Consiliere

Distanţa spaţială dintre două persoane care comunică exprimă destul de bine distanţa psihologică dintre ele, dar trebuie să se ţină seama şi de deosebirile de natură culturală, cât şi de personalitatea celor implicaţi în comunicare. Persoanele timide preferă să îşi ţină interlocutorul la o distanţă mai mare.

Poziţia spaţială poate influenţa comunicarea. Poziţia faţă în faţă poate sugera unora o relaţie de opoziţie; unii consideră că în timpul unei şedinţe de consiliere este preferabilă aşezarea într-un unghi de 45 – 90 de grade. Această aşezare oferă mai mult confort, deoarece contactul vizual se poate realiza opţional.

Contactul corporal, atingerea clientului poate avea efecte pozitive, clientul fiind astfel încurajat sau asigurat de faptul că este înţeles. Dar atingerea poate avea şi efecte negative, pentru că clientul poate avea impresia că nu a fost respectat spaţiul său intim. De aceea atingerea clienţilor trebuie făcută cu prudenţă.

Postura (poziţia corpului) este un foarte bun indicator al stării afective în care ne aflăm. Consilierul trebuie să adopte o poziţie care sugerează o atitudine deschisă, care să stimuleze contactul psihologic cu clienţii săi. O astfel de poziţie este cea cu corpul aplecat puţin în faţă, capul uşor aplecat într-o parte, postura relaxată.

Gesturile însoţesc şi completează cuvintele; între cuvinte şi gesturi în general există o concordanţă. Discordanţa dintre ele are efecte negative asupra comunicării. Utilizarea adecvată a gesturilor, şi mai ales a mişcărilor capului de către consilier, îl fac pe client să se simtă ascultat şi urmărit cu atenţie.

Expresia facială comunică numeroase mesaje privind starea afectivă, dorinţele, părerile noastre. Zâmbetul are o semnificaţie foarte puternică: zâmbind părem prietenoşi şi îi încurajăm pe ceilalţi să comunice cu noi. Dar consilierul trebuie să utilizeze zâmbetul cu atenţie: dacă zâmbim prea mult în timp ce clienţii vorbesc despre lucruri serioase, care îi afectează, părem superficiali, lipsiţi de empatie.

Contactul vizual este, probabil, cel mai puternic indicator nonverbal. Multe dintre aprecierile noastre inconştiente despre alte persoane se bazează pe durata şi tipul contactului vizual pe care îl avem cu acestea. Contactul vizual are 4 funcţii importante în comunicare (Argyle, după Hayes şi Orrell, 1997, p. 284):- reglarea fluxului conversaţiei. Dacă dorim să iniţiem o conversaţie cu

cineva, ne uităm la persoana respectivă, pentru “a-i prinde privirea”. Dacă vrem să spunem ceva, aşteptăm până când apare o pauză şi

31

Consiliere

persoana care vorbeşte se uită la noi. Atunci când dorim să încheiem, ne uităm la interlocutorul nostru, sugerând că acum este rândul lui să spună ceva.În general cel care ascultă îşi priveşte mai mult interlocutorul decât cel care vorbeşte.

- furnizarea de feedback vorbitorului despre ceea ce a comunicat. Cel care a spus ceva doreşte să fie aprobat, şi această nevoie de aprobare se exprimă prin căutarea contactului vizual. S-a observat că persoanele care au o dorinţă puternică de aprobare stabilesc un contact vizual mai prelungit decât altele.

- exprimarea emoţiilor. Poziţia sprâncenelor, frecvenţa cu care clipim, gradul de încordare / relaxare a muşchilor din jurul ochilor, dar mai ales gradul de dilatare a pupilei exprimă sentimentele noastre. Pupila se dilată dacă privim ceva sau pe cineva care ne place.

- Informarea participanţilor despre natura relaţiei lor. Un contact vizual de scurtă durată poate semnala un interes scăzut pentru mesajul transmis de interlocutor sau o atitudine negativă (de antipatie, nemulţumire, supărare) faţă de celălalt. O persoană care vorbeşte despre probleme personale importante, are tendinţa de a privi rar spre interlocutor. Un contact vizual prelungit poate deveni neplăcut, dacă cei care discută nu sunt în relaţii foarte strânse. Privirea insistentă poate induce sentimente de disconfort, ideea că celălalt doreşte să-l controleze, să-l evalueze, să-l domine.

Atunci când două persoane sunt într-o relaţie empatică, ele adoptă poziţii corporale asemănătoare, fac gesturi asemănătoare, ritmul vorbirii şi intensitatea vocii devin asemănătoare. Comportamentul nonverbal bine sincronizat contribuie la crearea unei relaţii armonioase, de încredere reciprocă.

Consilierul trebuie să ştie să descifreze semnalele nonverbale ale clienţilor, pentru a-i înţelege cât mai bine. De asemenea el trebuie să controleze modul în care utilizează aceste semnale, inclusiv contactul vizual, pentru a-i încuraja pe clienţi. De exemplu, dacă clientul este tensionat, stă crispat pe marginea scaunului, cu braţele încrucişate, picioarele strânse sau aşezate unul peste celălalt, putem încerca să adoptăm la început şi noi o poziţie asemănătoare. După ce am stabilit o relaţie psihologică mai bună, putem să ne schimbăm poziţia corpului, să luăm o poziţie mai relaxată, şi probabil clientul ne va urma în mod inconştient, se va relaxa şi el.

Reformularea

32

Consiliere

A reformula înseamnă a spune cu alte cuvinte ceea ce a spus clientul. Consilierul poate considera corectă reformularea doar dacă aceasta este acceptată de client deoarece, după cum arată Rogers, fiecare om este expert în propria sa problemă. El ştie cel mai bine despre ce este vorba.

Aceasta este una dintre cele mai importante deosebiri între terapia centrată pe client şi terapia de natură psihanalitică. Psihanalistul consideră că el înţelege mai bine / mai profund problema pacientului decât pacientul însuşi, pentru că problemele au cauze care provin din inconştient. Din această cauză psihanalistul, pornind de la informaţiile obţinute de la pacient, propune interpretări privind cauzele inconştiente ale problemelor, iar pacientul ar trebui să accepte aceste interpretări.

R. Mucchielli (după Dafinoiu, 2005, p. 102), analizând reformularea aşa cum este ea privită de Rogers, pune în evidenţă trei procedee principale ale acesteia: reformularea – reflectare, reformularea ca inversare a raportului figură – fond şi reformularea – clarificare.

1. Reformularea - reflectare reia o secvenţă importantă a discursului sau

ultimele cuvinte care sunt urmate de o pauză mai lungă. În acest fel sunt puse în evidenţă ideile importante şi se face o invitaţie la continuarea discursului. Reformularea – reflectare se poate realiza în mai multe moduri:

- răspunsul – ecou, când sunt repetate cuvintele spuse de client. Utilizarea prea frecventă a acestei reformulări poate crea clientului impresia că terapeutul nu depune efortul necesar pentru a-l înţelege.

- reformularea prin utilizarea unor alţi termeni care sunt echivalenţi cu termenii utilizaţi de client. Consilierul foloseşte expresii de genul: vreţi să spuneţi că…, cu alte cuvinte…, după părerea dumneavoastră…. etc. Este un procedeu mai eficient decât răspunsul – ecou pentru că terapeutul dovedeşte faptul că a fost atent şi a încercat să înţeleagă clientul.

- Reformularea rezumat pune în evidenţă aspectele esenţiale ale mesajului clientului. Este important ca terapeutul să evite interpretările sau evaluările cu caracter moral.

2. Reformularea ca inversare a raportului figură – fond ajută clientul să-şi privească problema dintr-un alt punct de vedere. Aplicarea acestui procedeu poate ajuta clientul să conştientizeze anumite aspecte ale problemei sale pe care până atunci nu le-a înţeles prea bine. Acest procedeu poate determina apariţia unor stări afective intense; din această cauză metoda trebuie utilizată cu prudenţă.

33

Consiliere

3. Reformularea clarificare . De multe ori clientul nu reuşeşte să se exprime prea clar, el îşi prezintă problemele într-un mod imprecis, confuz, neorganizat. Consilierul reformulează mesajul şi îi spune clientului cum a înţeles el problema despre care se discută. Este important ca terapeutul să sesizeze sentimentele clientului, să înţeleagă semnificaţia problemei pentru client şi să accepte aceste sentimente şi semnificaţii.

Reformularea este o metodă utilă din următoarele motive:- Clientul poate accepta sau nu reformularea consilierului, Dacă clientul

este de acord cu reformularea, consilierul îşi dă seama că l-a înţeles bine. Clientul oferă astfel un feedback privind corectitudinea modului în care a înţeles consilierul problema.

- consilierul care reformulează corect cele spuse de client dă dovadă de o ascultare activă. El arată că este implicat activ în relaţia terapeutică, îl ascultă şi îl înţelege pe client.

- Dacă clientul se recunoaşte în reformularea terapeutului, el are sentimentul că este ascultat şi înţeles; aceasta îl va stimula să se angajeze şi mai activ în relaţia terapeutică.

- Reformularea ajută clientul să conştientizeze anumite informaţii despre sine, să se cunoască mai bine.

După cum am arătat, reformularea respectă sentimentele, opiniile, ideile clientului. Atunci când reformulează cele spuse de client, consilierul nu interpretează cele spuse de client, nu caută cauzele ascunse ale comportamentului său, nu îl critică, nu îl evaluează moral. El acceptă clientul aşa cum este el, dovedind prin aceasta acceptarea sa necondiţionată. În acest fel consilierul pune în evidenţă încrederea sa în client, în capacitatea sa de a se autocunoaşte, de a se înţelege, de a găsi răspunsuri la propriile sale probleme.

Reflectarea sentimentelorReflectarea sentimentelor se realizează printr-o repetare sau o

reformulare a afirmaţiilor clientului care pune accentul pe sentimentele acestuia. În timp ce reformularea oferă clientului un feedback privind semnificaţia mesajului, reflectarea sentimentelor oferă un feedback privind conţinutul afectiv explicit sau implicit al acestuia.

Ne putem întreba de unde ştie terapeutul ce sentimente trăieşte clientul? Hill şi O’Brien (după Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 107) menţionează patru surse importante ale identificării sentimentelor care vor fi reflectate:

34

Consiliere

1. Exprimarea directă a sentimentelor de către client . Deseori clienţii sunt conştienţi de sentimentele lor şi le exprimă verbal. De exemplu, un adolescent poate spune: am fost foarte supărat pe tatăl meu pentru că…. Consilierul poate reflecta aceste sentimente utilizând un alt cuvânt, care i se pare potrivit în funcţie de context (dacă înţeleg bine, ai fost nemulţumit pentru că tatăl tău….). Sinonimele nu sunt perfecte. Prin această reflectare consilierul îşi încurajează clientul să se gândească la sentimentele sale şi să precizeze / să conştientizeze mai bine sentimentele sale.

2. Prezentarea verbală a unor evenimente de viaţă , fără referire la sentimentele pe care le-a determinat acest eveniment. Clientul povesteşte ce i s-a întâmplat, dar nu vorbeşte despre sentimentele sale. Consilierul, pe baza cunoştinţelor sale şi a experienţei sale de viaţă, îşi poate da seama ce stări afective a trăit clientul în timp ce a trăit acele evenimente. Consilierul va verbaliza aceste stări afective, dar sub formă ipotetică (cred că te-ai simţit…în această situaţie), deoarece nu poate fi sigur de faptul că clientul a reacţionat afectiv aşa cum presupune el. Clientul poate accepta sau nega această presupunere.

3. Comportamentul nonverbal al clientului . Mimica, postura, gesturile clientului ne pot informa despre starea afectivă a acestuia. Şi în acest caz reflectarea se realizează sub formă ipotetică.

4. Proiectarea sentimentelor consilierului . Bazându-se pe capacitatea sa empatică, terapeutul se identifică cu clientul pe plan mental, se proiectează în situaţia acestuia şi îşi dă seama de stările afective trăite de acesta. Consilierul trebuie să fie prudent când apelează la această metodă, deoarece ar fi posibil ca el să resimtă situaţia altfel decât clientul său. Reflectarea sentimentelor are mai multe funcţii:

- Asigură participarea activă a consilierului la actul terapeutic. Pentru a realiza reflectarea sentimentelor, consilierul trebuie să rămână tot timpul activ şi să depună un efort pentru a-şi înţelege clientul.

- o mai bună înţelegere a clientului. Prin cunoaşterea sentimentelor clientului consilierul reuşeşte să îi înţeleagă mai bine comportamentele, problemele, îi cunoaşte mai bine universul intern.

- Modelarea exprimării sentimentelor . Exprimând sentimentele clientului, consilierul îi oferă un model privind exteriorizarea, verbalizarea stărilor afective.

- Conştientizarea şi “normalizarea” sentimentelor clientului . Mulţi oameni nu reuşesc să conştientizeze sentimentele pe care le trăiesc. Pentru ei

35

Consiliere

sentimentele sunt confuze, greu de definit, contradictorii, ambivalente. Prin exprimarea lor de către consilier, clientul le înţelege mai bine, le conştientizează, le acceptă, şi aceasta reprezintă un pas important spre dezvoltarea capacităţii de a le controla. În acelaşi timp clientul îşi dă seama de faptul că a trăi un sentiment într-o anumită situaţie este ceva normal, nu trebuie să îşi facă griji sau să se simtă vinovat pentru că are acele sentimente.

- Stimularea autocunoaşterii afective . Receptând reflectarea sentimentelor de către consilier, clientul se simte stimulat să se gândească mai mult la propriile stări emoţionale şi să progreseze pe calea autocunoaşterii.

- Crearea unui climat securizant . Vorbind despre sentimente, consilierul arată că el cunoaşte bine aceste sentimente, şi sugerează faptul că el îl respectă pe client chiar dacă are asemenea sentimente. Clientul îşi dă seama de faptul că sentimentele (chiar şi cele pe care el le consideră a fi “ruşinoase”, “neacceptabile”) pot fi exprimate în prezenţa consilierului. El se simte deci în securitate în prezenţa consilierului şi se simte acceptat în mod necondiţionat.

Reformularea şi reflectarea sentimentelor sunt două procedee centrale ale consilierii centrate pe client. Utilizând aceste procedee într-un climat de acceptare necondiţionată a clientului, consilierul exercită o influenţă numită facilitare. Clientul se înţelege tot mai bine, se autoacceptă (pentru că este acceptat şi de consilier) şi toate acestea facilitează (uşurează, ajută) evoluţia sa. Evoluând, maturizându-se, clientul va reuşi să îşi rezolve problemele în mod independent.

Fiecare metodă de psihoterapie sau consiliere are anumite indicaţii şi contraindicaţii (după Holdevici, 1996, p. 75). Consilierea nondirectivă poate fi utilizată cu succes în cazul persoanelor care au probleme de adaptare la mediu, dar nu suferă de probleme psihice grave (eventual de tulburări nevrotice uşoare). Prin această metodă pot fi abordate mai ales problemele care îşi au originea mai mult în interiorul personalităţii şi mai puţin în surse de natură externă.

Consilierea centrată pe persoană este mai puţin eficientă în cazul persoanelor cu nivel intelectual redus, al celor trecuţi de cincizeci de ani, al celor care au dificultăţi de verbalizare, al personalităţilor dependente şi în cazul psihoticilor.

Mulţi terapeuţi consideră că această metodă poate fi combinată cu alte metode de consiliere, în cadrul unui demers eclectic.

36

Consiliere

d. Terapia centrată pe grup

Rogers nu a fost interesat numai de terapia individuală, ci şi de cea de grup. El a organizat aşa numitele “grupuri de întâlnire” (encounter group).

Terapia centrată pe grup se bazează pe aceeaşi concepţie teoretică privind personalitatea ca şi terapia individuală, şi are aceleaşi obiective: facilitarea maturizării clientului, autoactualizarea resurselor sale.

Grupul este alcătuit din 6 - 8 membri şi terapeutul. Şedinţele au loc într-o încăpere liniştită, iar membrii grupului sunt aşezaţi în jurul unei mese. Şedinţele de grup au loc de două ori pe săptămână, durata unei şedinţe este de o oră. În total se organizează aproximativ 20 de şedinţe.

Terapeutul are un rol asemănător cu cel jucat în cursul şedinţelor individuale. El nu propune temele de discuţie şi nu îşi impune propriul punct de vedere, ci clarifică şi reflectă sentimentele, reformulează conţinuturile exprimate de membrii grupului. Rolul său este de a exprima acceptarea fiecărui membru al grupului în parte, de a manifesta încredere în posibilitatea fiecăruia de a deveni responsabil pentru soluţionarea problemelor sale.

La prima şedinţă uneori există dificultăţi, membrii grupului nu au curajul să înceapă discuţiile. Un mod tipic de a începe este cel în care fiecare povesteşte ceva despre el şi despre problemele sale. Acest lucru se realizează informal, fără presiune din partea terapeutului.

În cadrul şedinţelor sunt abordate de regulă mai multe teme, subiecte asupra cărora se centrează discuţia. Pentru fiecare temă există un participant cu rol principal care se află în centrul atenţiei şi mai mulţi participanţi cu rol secundar. Unele teme sunt discutate un timp mai scurt, altele sunt discutate pe parcursul mai multor (sau chiar a tuturor) şedinţe, ele fiind aprofundate prin participarea majorităţii membrilor grupului.

De regulă primele şedinţe sunt dominate de sentimente negative, şi de descurajare. La şedinţele ulterioare participanţii încep să manifeste o mai bună autoacceptare şi încep să apară sentimentele de speranţă, căutarea relaţiilor interpersonale, făurirea unor planuri de viitor.

Grupul este cu atât mai eficient, cu cât coeziunea grupului este mai mare şi participanţii au mai mare încredere unii în alţii. În cadrul terapiei de grup membrii grupului îşi înţeleg mai bine propria situaţie, fiind susţinuţi de ceilalţi membrii ai grupului. Ei profită de pe urma terapiei doar dacă se simt acceptaţi de ceilalţi membri ai grupului şi de către terapeut.

37

Consiliere

În situaţia de grup participanţii descoperă posibilitatea de a stabili relaţii interpersonale mai satisfăcătoare, decât cele pe care le stabileau anterior. Ei învaţă ce înseamnă să acorzi şi să primeşti înţelegere şi sprijin emoţional. Fiecare participant are posibilitatea de a oferi ajutor, şi faptul de a acorda sprijin are o valoare terapeutică importantă (Holdevici, 1996, p. 76).

5. Analiza tranzacţională

a. Concepţia lui Berne privind personalitateab. Concepţiile lui Berne privind relaţiile socialec. Analiza tranzacţionalăd. Jocuri pentru adulţi

Analiza tranzacţională îşi are originea în lucrările lui Eric Berne şi poate fi considerată atât ca o teorie explicativă a personalităţii, cât şi o tehnică psihoterapeutică / de consiliere.

a. Concepţia lui Berne privind personalitatea

Observând participanţii din grupurile de psihoterapie Berne a constatat că uneori oamenii îşi modifică vizibil postura, punctul de vedere, vocea, vocabularul şi alte aspecte ale comportamentului. Aceste modificări de comportament sunt însoţite de modificări ale sentimentelor. Aceste observaţii l-au condus pe Berne la descoperirea stărilor de ego care există în fiecare om.

O stare de ego reprezintă un sistem coerent de sentimente, însoţit de un set coerent de tipare comportamentale. Aceste stări de ego pot fi împărţite în trei categorii:1. Stări de ego care s-au consolidat în copilărie şi au rămas active şi la

vârsta adultă. Altfel spus, fiecare om adult poartă în sine Copilul. Acest copil poate fi:- copil adaptat , caracterizat prin conformism, adaptabilitate,

complezenţă;- copil liber , neconformist, cu comportamente emoţionale, intuitive,

creative.

38

Consiliere

2. Stare de ego care realizează în mod autonom evaluări obiective ale realităţii. Această stare de ego reprezintă Adultul care are un comportament realist, logic, raţional, neafectiv.

3. Stări de ego care s-au format prin introiectarea valorilor preluate de la propriii părinţi (norme şi reguli morale, sisteme de atitudini şi credinţe). Fiecare om are deci şi o stare de Părinte. Acest părinte poate fi:- părinte critic, conformist, care impune rigid atât lui însuşi, cât şi altora

respectarea normelor;- părinte grijuliu , empatic, care manifestă comportamente de ocrotire

faţă de ceilalţi.

Fiecare stare de ego are o anumită cantitate de energie care determină sentimentele, comportamentele individului.

Vom da câteva exemple (după Holdevici, 1997, p. 157):La o persoană depresivă stările de părinte critic, copil adaptat şi adult au o cantitate ridicată de energie. O astfel de persoană este rigidă, hipercritică, conformistă, se supune regulilor impuse de alţii, nu este capabilă de activităţi spontane, care să-i facă plăcere, este egocentrică şi foarte puţin preocupată de problemele altora. La personalităţile paranoide ego-ul de părinte este în funcţiune, iar ego-ul de adult sau copil nu “funcţionează”.Dacă starea de adult are puţină energie, individul va avea dificultăţi de concentrare a atenţiei şi în rezolvarea de probleme.Dacă starea de copil liber are energie redusă, capacităţile creative vor fi slab exprimate.Dacă starea de părinte grijuliu este slab reprezentată, subiectul este snguratic, depresiv, incapabil să acorde afecţiune altora.Persoanele cu starea de părinte critic redusă se caracterizează prin capacitate de adaptare socială.Persoanele cu starea de copil adaptat redusă vor avea greutăţi în situaţiile în care trebuie să facă compromisuri.

Raporturile energetice dintre stările de ego au tendinţa să se menţină perioade lungi de viaţă. Modificări se pot realiza în urma psihoterapiei. Dacă în cursul terapiei se întăreşte o stare a ego-ului, o altă stare a ego-ului pierde din energie. Tehnicile utilizate de psihoterapeut se adaptează în funcţie de structura personalităţii clientului. Dacă, de exemplu, ego-ul de părinte autoritar este insuficient dezvoltat, se vor folosi tehnici pentru însuşirea unor comportamente auto-asertive. Dacă ego-ul de adult este prea puternic, sunt indicate exerciţiile de exprimare liberă a afectelor.

39

Consiliere

b. Concepţiile lui Berne privind relaţiile sociale

Spitz a studiat copiii mici din orfelinate şi a constatat că privarea lor emoţională îndelungată are ca şi consecinţă starea numită hospitalism (stare caracterizată de indiferenţă faţă de mediu, apatie, scăderea imunităţii şi îmbolnăviri frecvente care pot fi chiar fatale). Cercetări realizate asupra adulţilor au demonstrat că privarea senzorială îndelungată duce la tulburări psihice temporare. Cercetările de acest fel arată că privarea senzorială şi emoţională duc la modificări organice. Dacă sistemul reticular activator al trunchiului cerebral nu este stimulat suficient, în celulele nervoase pot apărea schimbări degenerative. Adică, pentru a funcţiona bine fizic şi psihic, individul are nevoie de stimulare senzorială şi emoţională. Berne (2002, p. 9) numeşte această necesitate umană de a fi stimulat foame de stimuli. Această foame este atât de puternică, încât orice stimul (chiar unul cu semnificaţie negativă) este preferabil lipsei de stimuli.

Copiii neglijaţi de părinţi au tendinţa de a face diferite lucruri pentru a atrage atenţia asupra lor. Pentru ei este mai bună chiar şi pedeapsa decât ignorarea. Foamea de stimuli este satisfăcută în cea mai mare măsură în copilăria

mică, prin contactul corporal strâns dintre mamă şi copil. Şi la vârstele mai mari, această trebuinţă poate fi satisfăcută în cel mai înalt grad prin intimitatea fizică. Dar acelaşi scop poate fi atins şi de forme mai subtile de acordare a atenţiei, grijii, recunoaşterii. Astfel foamea infantilă de stimuli se transformă în foame de recunoaştere.

Foamea de stimuli poate fi satisfăcută prin mângâiere. Dar acelaşi termen poate fi utilizat şi într-un sens generalizat. Astfel orice formă de recunoaştere, apreciere la adresa unei persoane poate fi considerată o mângâiere. Mângâierea poate fi privită ca o unitate fundamentală a vieţii sociale. Un schimb de mângâieri constituie o tranzacţie, care este unitatea minimală a relaţiei sociale.

După părerea lui Berne o a treia trebuinţă foarte importantă (pe lângă foamea de stimuli şi de recunoaştere) este foamea de structură, adică dorinţa de structurare (de ocupare) a timpului. Aceasta se poate realiza sub trei forme:

40

Consiliere

- realizarea unei activităţi complexe (muncă);- desfăşurarea unor comportamente mai mult sau mai puţin stereotipe, ce

respectă normele sociale acceptate (norme privind salutul, cumpărăturile, mâncatul, conversaţiile obişnuite de genul “ce mai faceţi?”, cele despre vreme etc.) numite tranzacţii rituale sau semi-rituale.

- Realizarea unor comportamente (aparent) spontane care se produc în situaţiile în care oamenii se cunosc mai bine. Aceste comportamente sunt doar aparent spontane şi întâmplătoare, în realitate ele urmează nişte tipare clare, iar desfăşurarea evenimentelor se supune unor reguli şi legi nescrise. Aceste situaţii sunt numite de Berne jocuri.

c. Analiza tranzacţională

Unitatea minimală a relaţiei sociale se numeşte tranzacţie. Dacă se întâlnesc două persoane, una dintre ele va vorbi sau va da un semn că este conştientă de prezenţa celeilalte. Acesta se numeşte stimul tranzacţional. Cealaltă persoană va răspunde acestui stimul, adică va da un răspuns tranzacţional. Tranzacţiile se produc în lanţ. Fiecare răspuns este la rândul său un stimul. Analiza tranzacţională îşi propune să identifice starea de ego care a emis stimulul tranzacţional şi cea care a dat răspunsul tranzacţional. Sunt studiate tipurile de tranzacţii şi modul în care se desfăşoară seriile de tranzacţii. În acest fel pot fi studiate relaţiile interpersonale şi pot fi analizate cauzele unor probleme de comunicare.

Tranzacţiile pot fi împărţite în două categorii: tranzacţii complementare şi încrucişate.

Tranzacţiile complementare (fig. nr. 1) sunt cele în care răspunsul este adecvat, aşteptat şi respectă ordinea firească a relaţiilor umane sănătoase. Astfel de tranzacţii sunt cele de Adult – Adult (discuţiile obiective purtate pentru rezolvarea unei probleme), Copil – Copil (în timpul unui joc) sau Părinte – Părinte (discuţii cu caracter critic la adresa unor persoane absente). Tot tranzacţii complementare sunt cele de tip Copil – Părinte, Părinte – Copil (copilul cere mâncare, părintele grijuliu îi dă), Părinte – Adult, Adult – Părinte, Copil – Adult, Adult – Copil (copilul cere ajutor la efectuarea temelor, adultul îl ajută). Cât timp tranzacţiile sunt complementare, comunicarea se desfăşoară fără probleme.

41

Consiliere

Fig. nr. 1. Tranzacţii complementare (după Berne, 2002, p. 25)

Tranzacţiile încrucişate îngreunează sau întrerup comunicarea. În aceste cazuri vectorii care reprezintă tranzacţiile în figură se încrucişează.

Vom da câteva exemple (după Berne, 2002, p. 23):Ex. 1. Stimulul: “Poate aflăm de ce ai băut mai mult în ultima vreme.” – este o tranzacţie de tip Adult – Adult.Răspunsul: Întotdeauna trebuie să mă critici, aşa cum a făcut tata” – este de tip Copil – Părinte (fig. nr. 2 a). Un răspuns Adult – Adult ar fi fost: Poate că aflăm, tare aş vrea să ştiu şi eu.”Ex. 2. Stimulul: “Ştii cumva unde îmi sunt butonii de la cămaşă?” (Adult – Adult).Răspunsul 1: “Întotdeauna dai vina pe mine (Copil – Adult).Răspunsul 2: “De ce nu eşti atent unde îţi laşi lucrurile? Nu mai eşti copil.” (Părinte Copil) (fig. nr. 2 b).Răspunsul 3: “Pe birou” (Adult – Adult).

42

Părinte123

Adult456

Copil789

Părinte123

Adult456

Copil789

Consiliere

a. b.

Fig. nr. 2 Tranzacţii încrucişate

Tranzacţiile pot fi simple sau ulterioare. Tranzacţiile simple implică o stare de ego din partea stimulului şi una

din partea răspunsului. Tranzacţiile ascunse (ulterioare) presupun activarea a mai mult de trei

stări de ego (Berne, 1984, p. 43) şi acestea stau la baza jocurilor. Aceste tranzacţii pot fi unghiulare şi în duplex.

Exemplu de tranzacţie unghiulară (după Berne, 2002, p. 25):Comerciantul: “Acesta este mai bun, dar nu vi-l puteţi permite.” Gospodina: “Pe acesta îl cumpăr.”

La nivel social comerciantul se adresează Adultului din personalitatea gospodinei şi îi spune două lucruri: “Acesta este mai bun.” Şi “Nu vi-l puteţi permite.” Dacă ar răspunde Adultul, ar spune: “Ai dreptate în ambele privinţe”. Dar la nivel psihologic comerciantul se adresează Copilului din personalitatea gospodinei, şi acesta îi şi răspunde. Răspunsul gospodinei înseamnă: “Indiferent de urmările financiare, îi arăt eu arogantului ăstuia că sunt o clientă la fel de bună ca oricare alta.” (fig. nr. 3a).

Exemplu de tranzacţie în duplex, care implică patru stări de ego:Cowboy: “Vino să vezi grajdul.”

43

Părinte

Adult

Copil

Părinte

Adult

Copil

Părinte Părinte

Adult Adult

Copil Copil

Consiliere

Musafira: “Mi-au plăcut grajdurile de când eram doar o copilă.”La nivel social este o conversaţie Adult – Adult pe tema grajdurilor. La nivel psihologic este o conversaţie Copil – Copil despre jocul sexual (fig. nr. 3b).

Nivel social Nivel psihologica. b. Fig. nr. 3. Tranzacţii ascunse (ulterioare)

d. Jocuri pentru adulţi

Berne defineşte jocul ca fiind o serie continuă de tranzacţii complementare ascunse care înaintează spre un deznodământ previzibil. Aceste jocuri întotdeauna implică nişte intenţii ascunse de care participanţii nu sunt pe deplin conştienţi. Deşi Berne foloseşte termenul “joc”, aceste activităţi nu presupun neapărat amuzament sau plăcere. De cele mai multe ori ele au un caracter serios sau chiar dramatic. Cu toate acestea jocurile sunt mereu reluate şi jucate în forme asemănătoare deoarece ele oferă participanţilor nişte recompense de natură psihosocială. O astfel de recompense pot fi evitarea unor situaţii generatoare de anxietate sau menţinerea echilibrului psihic.

Pentru a înţelege mai bine, prezentăm jocul “Dacă n-ai fi fost tu”, cel mai răspândit joc jucat între soţi (după Berne, 2002, p. 40).

D-na White se plângea că soţul I-a impus restricţii severe în activităţile ei sociale, aşa că ea nu a învăţat niciodată să danseze. Datorită unor schimbări în atitudinea ei

44

Părinte

Adult

Copil

Părinte

Adult

Copil

Părinte Părinte

Adult Adult

Copil Copil

Consiliere

determinate de un tratament psihiatric, soţul ei a devenit mai puţin sigur pe el şi mai indulgent. Astfel, d-na White a fost liberă să-şi lărgească aria activităţilor ei. A început să ia lecţii de dans, dar a descoperit – spre disperarea ei – că îi era o teamă morbidă de ringurile de dans, astfel că a trebuit să renunţe la acest proiect.

Această întâmplare nefericită, alături de altele de acelaşi fel, a scos la iveală câteva aspecte importante ale structurii căsniciei ei. Dintre numeroşii indivizi care îi făcuseră curte, ea şi-a ales de soţ un tip care o domina. Şi atunci s-a aflat în situaţia de a se plânge că ar fi putut face o mulţime de lucruri “dacă nu erai tu”. Multe dintre prietenele ei aveau astfel de soţi – care le dominau – şi când se întâlneau dimineaţa ca să-şi bea cafeaua, îşi petreceau mult timp jucând “dacă nu era el”.

Dar, după cum a ieşit la iveală, în ciuda plângerilor ei, soţul ei îi făcea un mare serviciu interzicându-i să facă ceva de care se temea foarte tare, împiedicând-o astfel să devină conştientă de temerile ei. Acesta era şi motivul pentru care latura de Copil din personalitatea ei îşi alesese cu viclenie un astfel de soţ…..

Eric Berne în cartea sa “Jocuri pentru adulţi”, prezintă numeroase jocuri grupate Astfel: Jocuri de viaţă (“Alcoolicul”, “Datornicul” etc.), Jocuri de căsnicie, Jocuri de petrecere, Jocuri sexuale, Jocuri din lumea interlopă, Jocuri din cabinetul de consultaţii (“Nu încerc decât să te ajut” şi “Nevoiaşul” fiind jocuri în care se pot implica şi asistenţii sociali), Jocuri bune.

Asistentul social, cunoscând teoria lui Berne privind stările de ego, modul în care se desfăşoară tranzacţiile şi jocurile va reuşi să înţeleagă mai bine situaţiile complexe de viaţă pe care le întâlneşte şi să desfăşoare cu mai mare eficienţă activitatea de consiliere. Consilierii şi psihoterapeuţii special pregătiţi îşi propun ca scop evidenţierea şi întreruperea jocurilor psihologice care au efecte negative asupra individului sau a grupului (familiei) din care face parte. Clientul este ajutat să se comporte matur şi autonom. Pentru întreruperea jocurilor psihologice se utilizează frecvent tehnici de jucare de rol (Holdevici, 1996, p. 160).

45

Consiliere

6. Terapia centrată pe obiective şi soluţii

Terapia centrată pe obiective şi soluţii îşi are originile în lucrările lui Milton Erickson (echipa terapeutică a Institutului de Cercetări Mintale de la Palo Alto) şi Steve de Shazer (echipa Centrului de Terapie Familială Scurtă).

Această terapie se deosebeşte mult de psihoterapia psihanalitică, comportamentalistă etc. În mod tradiţional terapia (mai ales cea psihanalitică) se orientează asupra trecutului şi caută în copilăria clientului originea problemelor actuale. După 1960 (odată cu dezvoltarea terapiei comportamentale), atenţia terapeuţilor a început să se orienteze mai mult spre problemele prezente ale clientului. Terapia centrată pe obiective şi soluţii se focalizează mai ales pe viitor. Aceşti terapeuţi nu se interesează de modul în care au apărut problemele sau de factorii care întreţin problemele, ci se centrează asupra rezolvării acestora, pe obiective şi soluţii.

Fig. nr. 1. Interviul terapeutic în Terapia centrată pe obiective şi soluţii(după Holdevici, 1996, p. 151 şi Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 138)

1. Stabilirea scopului terapeutic(Care este motivul ce te-a determinat să vii la terapie?)

Dorinţe, simptome, plângeri(ce ai dori să schimbi în legătură cu aceasta?)

2. Excepţii de la comportamentul problematic(Când / cum se manifestă această excepţie?)(Când te comporţi aşa cum doreşti?)

Excepţii deliberate. Prescripţie: Fă în aşa fel ca acest comportament să se manifeste mai frecvent.Excepţii spontane. Prescripţie: Încearcă să afli de ce întâmplă aşa şi cum anume se întâmplă.

3. Soluţii ipotetice(Atunci când problema va fi rezolvată, ce anume vei face altfel decât acum?)(“întrebare-miracol” sau “bila de cristal”)

46

Consiliere

Prescripţie: pune în practică o parte a comportamentului dorit.

Terapia centrată pe obiective şi soluţii se desfăşoară în patru etape (Dafinoiu şi Vargha, 2005, p.115):1. Definirea scopului, adică a ceea vrea clientul.2. Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor

orientate în această direcţie.3. Căutarea unor noi soluţii, dacă ceea ce face clientul nu duce la rezultatul

dorit.4. Elaborarea prescripţiilor terapeutice.

Acestea pot fi redate sub forma unei scheme (fig. nr. 1).

1. Definirea scopului, adică a ceea ce vrea clientul (şi nu a ceea ce nu vrea) nu este o sarcină foarte simplă pentru că cei mai mulţi clienţi care se adresează terapeutului înşiră problemele pe care le au, spun ce nu vor să li se întâmple. Dar prin punerea accentului pe problemă există mari şanse de a se menţine problema. Atunci când clientul vorbeşte despre simptomele, problemele, eşecurile sale el îşi întăreşte imaginea negativă despre sine, îşi diminuează respectul de sine. Relaţia terapeutică devine asimetrică: clientul se plasează într-o poziţie de inferioritate în faţa consilierului care este (se consideră) expert în problemele celorlalţi.

Terapia centrată pe obiective şi soluţii consideră că clientul este expert în propriile sale probleme, el trebuie să-şi formuleze scopurile (obiectivele). Consilierul trebuie să ajute clientul să-şi transforme acuzele, problemele în scopuri care să fie realizabile şi care să orienteze acţiunile ulterioare. Pentru ca să îndeplinească acest rol, scopurile trebuie să fie formulate respectându-se nişte criterii:a. Scopul trebuie să fie formulat afirmativ din punct de vedere gramatical.

Formulările care arată ce nu vrea clientul (nu vreau să fiu anxios, nu vreau să mă cert cu soţia, vreau ca băiatul meu să nu mai plece de acasă, nu vreau să beau atât de mult etc.) subliniază problema, precizează ce trebuie evitat, dar nu arată care este direcţia în care trebuie să se acţioneze, ce doreşte clientul să obţină la sfârşitul terapiei. Inconştientul nostru operează doar cu afirmaţii, nu cu negaţii. Dacă cineva spune: “nu vreau să mă tem de X”, atunci el, fără să vrea, se va gândi la lucrul de care se teme (dacă vi se spune: nu vă gândiţi la prăjitură, în mod cert veţi vedea în faţa Dv. o prăjitură, şi veţi depune un efort pentru a înlătura această imagine. Cu cât acest efort va fi mai mare, imaginea va reveni mai des şi va apărea tentaţia de a mânca prăjituri).

47

Consiliere

Consilierul trebuie să ajute clientul să formuleze scopuri cu caracter afirmativ (vreau să fiu curajos, să mă înţeleg bine cu soţia, băiatul meu să petreacă mai mult timp cu familia).

b. Scopurile trebuie să fie formulate mai degrabă în termenii acţiunii, decât în termenii unor stări interne. Unii clienţi afirmă că ei vor să fie fericiţi, curajoşi, mulţumiţi etc., adică descriu stările interne, afective pe care ar dori să le aibă. Dar este mai important ca clientul să conştientizeze ce trebuie să facă pentru a-şi atinge scopul. Pentru aceasta, el poate fi întrebat: “Cum te vei comporta când vei fi curajos?”, “Ce altceva vei face, în loc să mergi cu prietenii să bei?”.

c. Scopurile trebuie să fie formulate cât mai concret posibil (adică nu într-o formă generală). Celor mai mulţi clienţi le este greu să-şi descrie concret scopurile. Pentru a fi ajutaţi li se pot pune întrebări cum ar fi: “Cine va observa primul că te-ai schimbat (ai devenit mai curajos, ai mai multă încredere în tine)?”, “Ce anume va observa el?”.Răspunsurile la aceste întrebări vor descrie comportamentele care vor semnaliza dispariţia problemei. Descriind aceste comportamente clienţii elaborează imagini pozitive despre viitorul lor, îşi planifică acţiunile pe care le vor face.

d. Scopurile să fie formulate astfel încât să declanşeze imediat acţiunile rezolutive. Dacă cineva amână luarea deciziei şi începerea unor acţiuni în direcţia rezolvării problemei, există şanse mari ca acestea să nu fie realizate niciodată.

Dacă clientul spune: “începând de luna viitoare nu mai beau”, există şanse mai mici de a se rezolva problema, decât dacă el ia decizia ca din ziua în care discută cu consilierul să renunţe la băutură, şi în loc de a merge cu prietenii la băut să facă o altă acţiune (se va discuta detaliat despre această acţiune).

e. Scopul trebuie să fie formulat în domeniul controlat de client. Acest criteriu are o mare importanţă deoarece mulţi clienţi se adresează consilierului cu solicitări care se referă la realizarea unor schimbări în comportamentul altor persoane.

Un soţ se poate plânge de comportamentul soţiei, şi poate cere consilierului sfaturi pentru ca soţia să-şi modifice părerile, modul de a fi. Mulţi părinţi vin la consilier pentru că sunt nemulţumiţi de copil şi ar dori ca terapeutul să schimbe comportamentul copilului.

Nimeni nu poate fi schimbat, dacă nu doreşte şi el acest lucru şi nu se prezintă din proprie iniţiativă la consilier. Dar comportamentul unui

48

Consiliere

individ este, de obicei, un răspuns la comportamentul unei alte persoane. Dacă într-o relaţie o persoană îşi schimbă comportamentul, această schimbare, în timp, va determina producerea unor schimbări în comportamentul celeilalte persoane. Consilierul poate să-l ajute pe client să identifice acele comportamente pe care le poate schimba în aşa fel încât să se producă nişte modificări în relaţiile sale cu soţia / copilul. Dacă clientul îşi schimbă în mod semnificativ comportamentul, se vor modifica relaţiile din cadrul familiei, adică în mod indirect se va acţiona asupra comportamentului soţiei sau copilului.

f. Atunci când clientul şi consilierul formulează scopul este important să fie utilizate cuvintele clientului. Mulţi terapeuţi, bazându-se pe cunoştinţele lor teoretice şi experienţa practică, consideră că ştiu mai bine decât clientul care este problema şi cum poate fi rezolvată. Consilierul trebuie să fie sigur că în cursul terapiei urmăreşte rezolvarea problemelor pe care le are în mod real clientul, şi nu problemele presupuse de el. Pentru aceasta este important ca formularea scopului să se facă utilizându-se limbajul clientului (chiar dacă acesta nu este corect din punct de vedere ştiinţific) şi soluţiile să fie identificate pornind de la experienţa de viaţă a clientului.

2. Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor

orientate în această direcţie. În timpul interviului terapeutic consilierul urmăreşte schimbarea

imaginii persoanei despre situaţia sa şi a comportamentului său. Dacă prin mesaje verbale şi nonverbale consilierul sugerează gravitatea situaţiei clientului, acesta va deveni şi mai neliniştit şi depresiv. Dar el poate încerca să “depatologizeze” situaţia, să “normalizeze” problemele clientului. Dacă terapeutul arată că problema nu este atât de gravă (şi alţii au probleme asemănătoare, problemele de acest fel pot fi rezolvate etc.), atunci clientul va avea reacţii afective pozitive (speranţă, încredere în sine şi în consilier).

În mod tradiţional, terapeutul îşi propune să descopere punctele slabe ale clientului şi el ignoră ceea ce merge bine. Terapia centrată pe soluţii pune în evidenţă punctele tari, aptitudinile şi resursele clientului. Se discută despre succesele lui, despre ceea ce merge bine în activitatea / viaţa sa. Povestindu-şi succesele, clientul are o stare afectivă plăcută, îşi dezvoltă o imagine de sine pozitivă şi comportamentul său va fi influenţat în bine de aceste sentimente.

49

Consiliere

În multe familii există probleme grave în relaţiile dintre părinţi şi copii. Părinţii merg la consilier deoarece copilul este obraznic, încăpăţânat, minte etc. Aceşti părinţi sunt centraţi pe aceste probleme, şi au tendinţa de a nu acorda atenţie calităţilor copilului şi acelor perioade în care se înţeleg bine cu copiii lor. Consilierul poate să orienteze atenţia lor spre aceste calităţi cerând părinţilor să vorbească despre succesele copilului, despre pasiunile lui, să facă o listă cu însuşirile pozitive ale copilului.De asemenea el poate focaliza atenţia părinţilor asupra momentelor în care nu sunt probleme, cerându-le să facă un jurnal al evenimentelor plăcute petrecute cu copilul. Pornind de la acestea se vor căuta soluţiile.

Fiecare client a utilizat şi până în prezent comportamente care au avut efecte pozitive. Consilierul caută împreună cu clientul excepţiile, situaţiile în care problema nu se manifestă. Clientului i se pun întrebări care sugerează faptul că se produc astfel de excepţii: “Ce este diferit atunci când problema nu se manifestă, faţă de situaţiile în care se manifestă?”.

Nu se recomandă să întrebăm: “Sunt situaţii în care vă înţelegeţi bine în familie, nu vă certaţi?” (Această întrebare arată că presupunem că ar fi posibil ca astfel de momente să nu existe), ci întrebăm: “Prin ce se deosebesc situaţiile în care vă înţelegeţi bine faţă de cele în care vă certaţi? Descrieţi detaliat o zi în care v-aţi înţeles bine”.

Dacă clientul susţine că problema se manifestă mereu şi nu găseşte excepţii, îl rugăm să vorbească despre situaţiile în care problema are o intensitate redusă.

Excepţiile identificate de client pot fi excepţii deliberate sau spontane Excepţiile deliberate se manifestă atunci când cineva face în mod intenţionat ceva în aşa fel încât problema să dispară sau să se atenueze. Clientul este rugat să explice detaliat ce a făcut pentru ca excepţia să se producă. Răspunzând la întrebare el conştientizează cum utilizează comportamente eficiente. De asemenea el este ajutat să-şi asume responsabilitatea pentru schimbările pozitive din viaţa sa. Clientul îşi dă seama că poate controla situaţia: reproducând comportamentul (ţinând bineînţeles seama de caracteristicile situaţiei) problema poate fi înlăturată sau atenuată. După cum arată Peller şi Walter (după Dafinoiu şi Vargha, 2005, p. 119), mulţi clienţi se află în posesia soluţiei, dar vin la terapeut pentru a cere “permisiunea” de a o folosi.

Excepţiile spontane sunt acele ocazii în care problema nu se manifestă sau are o intensitate redusă, dar clientul nu conştientizează cum a contribuit la producerea acestei excepţii. Totuşi, analizând detaliat aceste excepţii

50

Consiliere

clientul poate fi ajutat să-şi conştientizeze contribuţia, ceea ce îl ajută să utilizeze pe viitor în mod intenţionat comportamente eficiente, prin care poate evita problema.

Exemplu. Mulţi părinţi se plâng de comportamentul opoziţionist al copilului. Dar copilul nu este întotdeauna opoziţionist. Discutând cu părinţii, se poate observa că el are comportamente adecvate atunci când părinţii sunt mai calmi, mai relaxaţi, dispuşi să discute cu copilul şi să îl laude, să-l recompenseze pentru comportamentele sale bune. Consilierul va încuraja părinţii să crească frecvenţa în timp a perioadelor în care acordă mai multă atenţie copilului, şi implicit frecvenţa comportamentelor opoziţioniste va scădea.

În concluzie, excepţiile de la problemă sugerează soluţiile. Prin identificarea excepţiilor pot fi găsite resursele conştiente şi inconştiente ale clientului. Prin încurajarea manifestării comportamentelor care duc la aceste excepţii sunt activate resursele clientului şi clientul începe să simtă că poate controla situaţia.

3. Dacă ceea ce face clientul nu conduce la soluţie, atunci se va face altceva. Uneori oamenii nu reuşesc să îşi rezolve problemele deoarece consideră că există o singură soluţie corectă. Consilierul va ajuta clientul să elaboreze formulări alternative, fie în raport cu problema, fie în raport cu soluţia. Aceste alternative îl vor ajuta să utilizeze mai eficient resursele de care dispune.

Dacă un copil este etichetat ca fiind încăpăţânat, părinţii vor considera că soluţia nu poate fi alta decât pedeapsa. Dar problema poate fi definită şi altfel. Comportamentul copilului poate fi explicat din perspectiva etapei de vârstă în care se află (este la vârsta adolescenţei). Sunt părinţi care consideră că încăpăţânarea este o însuşire pozitivă, pentru că indică o personalitate puternică; pe viitor, această însuşire îl va ajuta pe copil să persevereze, să îşi realizeze scopurile, să se impună etc. Formulând altfel problema, părinţii vor căuta şi vor găsi alte soluţii. Deci atât pentru problemă, cât şi pentru soluţie există numeroase variante, numeroase alternative.

51

Consiliere

Dacă clientul rămâne centrat pe problemă şi nu reuşeşte să găsească excepţii, consilierul îl ajută să formuleze soluţii ipotetice. Pentru găsirea acestora, se pun întrebări orientate spre viitor, cu scopul de a-l provoca pe client să descrie cât mai amănunţit ce şi cum va fi diferit în viaţa lui după dispariţia problemei: “Cum te vei comporta când problema ta va dispărea?”.

În acest scop se poate folosi “întrebarea-miracol” formulată prima dată de De Shazer (după Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 145): “Imaginează-ţi că într-o noapte, în timp ce dormi, se întâmplă un miracol şi problema despre care mi-ai vorbit dispare. Deoarece erai adormit, nu ai cum să ştii că miracolul a avut loc. Când te vei trezi, care vor fi pentru tine primele semne că miracolul s-a întâmplat? Ce anume va fi diferit?”.

O tehnică asemănătoare este cea a “bilei de cristal” folosită de M. Erickson. El invita clienţii să privească în viitor, când problema va fi deja rezolvată, şi apoi să explice cum anume s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.

4. Elaborarea prescripţiilor terapeutice. După identificarea excepţiilor sau a soluţiilor ipotetice, urmează elaborarea prescripţiilor terapeutice, prin a căror realizare clientul îşi atinge scopurile pentru care s-a prezentat la terapie. Cele mai importante prescripţii terapeutice sunt:a. Observă momentele pozitive!. Clientului i se cere ca până la următoarea

şedinţă de consiliere să facă un Jurnal al evenimentelor pozitive sau să observe şi să noteze situaţiile în care problema pentru care s-a prezentat nu se manifestă / se manifestă cu o intensitate redusă. Prin această autoobservare şi centrare pe aspectele pozitive el îşi poate îmbunătăţi imaginea despre sine şi despre situaţia în care se află.

b. Fă mai mult din comportamentele pozitive sau excepţii! Dacă clientul a identificat excepţii de la problemă produse intenţionat, i se cere să continue să producă aceste excepţii şi să observe ce se întâmplă.

c. Descoperă cum apar excepţiile spontane!. Clientul este stimulat să observe momentele în care problema nu se manifestă şi să caute explicaţii.

d. Fă puţin din elementele soluţiei ipotetice!. Clientul a enumerat mai multe comportamente a căror manifestare semnalează dispariţia problemei. Consilierul, împreună cu clientul, caută acele comportamente care pot fi realizate / exersate până la şedinţa următoare. Realizând aceste comportamente, clientul se apropie de rezolvarea problemei.

52

Consiliere

7. Consiliere în situaţii de criză

Criza poate fi definită ca situaţia în care o persoană, în timp ce urmăreşte atingerea unui scop important al vieţii sale, se confruntă cu un obstacol care, pentru moment, nu poate fi depăşit prin utilizarea metodelor obişnuite de rezolvare a problemelor. Acest fapt duce la o perioadă de dezorganizare pe durata căreia sunt încercate mai multe soluţii (după Caplan, în Dafinoiu, 2000, p. 21).

În funcţie de momentul în care se realizează, putem vorbi despre:- consiliere precriză, care are loc înaintea declanşării unei crize previzibile;- consilierea în situaţii de criză;- consiliere postcriză, după stadiul acut al unei crize, în vederea adaptării

la o nouă situaţie de viaţă.

Intervenţia în situaţii de criză este urgentă, intensă şi de scurtă durată. Ea îşi propune nu numai alinarea suferinţelor, ci şi prevenirea consecinţelor negative psihologice, medicale şi sociale ale situaţiei care a declanşat criza.

Consilierea în situaţii de criză se bazează pe teoria crizei (elaborată de Hill) şi pe teoria intervenţiei în criză (Golan).

Hill a elaborat un model teoretic al crizei. Conform acestui model, orice situaţie de criză are trei componente principale (după Popescu M., 2002):- antecedentul sau evenimentul declanşator; acesta poate fi:

- predictibil şi aşteptat; aceste evenimente determină de exemplu crizele de dezvoltare – naşterea unui copil, pubertatea, adolescenţa, criza de

53

Consiliere

la mijlocul vieţii, menopauza, andropauza, pensionarea, moartea naturală a unei persoane apropiate etc.

- impredictibil, neaşteptat; aceşti factori duc la declanşarea unor crize circumstanţiale: naşterea unui copil bolnav, îmbolnăvire gravă, accidente, calamităţi naturale, şomaj, divorţ, moartea neaşteptată a unei rude etc.

- resursele sistemului – client (individ, familie, grup, comunitate);- modul în care defineşte (interpretează) sistemul client evenimentul

antecedent.Instalarea / neinstalarea crizei depinde de modul în care

interacţionează aceste trei componente: evenimentul declanşator, resursele clientului şi modul în care interpretează clientul evenimentul. Instalarea crizei, intensitatea şi caracterul manifestărilor, capacitatea de adaptare la situaţia creată nu depind numai de evenimentul declanşator, ci şi de particularităţile clientului (sistemul său de valori, normele socioculturale specifice societăţii din care face parte etc.).

N. Golan (după Popescu M., 2002) consideră că intervenţia în situaţiile de criză trebuie să ţină seama de următoarele: - Orice individ, familie, grup sau organizaţie parcurge anumite crize în

cursul vieţii sale, declanşate de evenimente anticipate sau neanticipate.- Pierderile produse de aceste evenimente determină la indivizii implicaţi o

stare acută de stres emoţional, care nu reprezintă o experienţă normală de viaţă şi care perturbă grav echilibrul emoţional.

- Persoanele care se află în această stare de dezechilibru emoţional se străduiesc să recâştige echilibrul pierdut. Dar în această perioadă individul este foarte vulnerabil din punct de vedere psihoemoţional. Mecanismele de apărare pe care le utilizează în general nu mai funcţionează. Din aceste cauze individul este mult mai dispus ca de obicei să solicite ajutor.

- Răspunsul emoţional din starea de criză poate avea intensităţi diferite, în funcţie de natura crizei şi resursele interne ale individului. Cu toate acestea există anumite etape care pot fi identificate în marea majoritate a situaţiilor de criză.

- Fiecare criză depăşită cu succes determină formarea unor abilităţi personale care vor fi folosite în depăşirea unor crize ulterioare. Astfel, în anumite situaţii, criza reprezintă o posibilitate de creştere şi dezvoltare. Dar dacă etapele crizei nu sunt parcurse în condiţii “normale”, criza poate determina tulburări psihice de lungă durată.

54

Consiliere

Etapele parcurse în situaţiile de criză sunt următoarele:1. Şocul. Evenimentul declanşator determină prăbuşirea mecanismelor de

apărare şi provoacă o stare acută de şoc.2. Negarea. Prima încercare de depăşire a stării de şoc o reprezintă negarea

evenimentului declanşator (“nu se poate ca mie să mi se întâmple aşa ceva”).

3. Mania reprezintă descărcarea emoţională a tensiunilor acumulate (prin povestirea repetată a ceea ce s-a întâmplat, prin ţipete, plâns etc.). Intensitatea şi modul de exprimare a tensiunii interne depinde de resursele interne ale clientului (echilibrul emoţional, încrederea în sine şi în cei din jur, nivelul intelectual, sistem de valori etc.) şi de modul în care interpretează evenimentul care a declanşat criza.

4. Negocierea se realizează prin analiza costurilor crizei şi a posibilelor beneficii care ar putea rezulta (“în orice rău este şi un bine”). Şi “negocierea” este influenţată de resursele clientului, cât şi de modul în care defineşte evenimentul declanşator. Negocierea se poate sfârşi prin resemnare, ceea ce înseamnă că schimbarea produsă nu a fost acceptată, ci asumată.

5. Adaptarea reprezintă depăşirea situaţiei de criză. Schimbările necesare sunt acceptate şi individul dezvoltă abilităţi noi, pe care le va putea folosi în situaţiile de criză care vor urma. Abilităţile astfel dobândite se adaugă la resursele interne la care va apela individul în viitor.

Parcurgerea etapelor unei crize acute durează în mod obişnuit între 6 – 8 săptămâni.

Consilierea în situaţiile de criză are ca principal obiectiv sprijinirea clientului. Consilierul va urmări stabilirea rapidă a unei relaţii solide cu clientul. Intervenţia trebuie să evite pericolul acţiunilor şi deciziilor ireversibile, cât şi dezvoltarea unor atitudini şi comportamente neadecvate. Consilierea se desfăşoară la două niveluri (Rapaport, după Popescu, 2002):– nivelul emoţional la care clientul este ajutat să ventileze (să exteriorizeze)

emoţiile acut resimţite şi să dobândească o oarecare înţelegere emoţională (nu cognitivă) a crizei. Se caută identificarea unor sisteme de suport (rude, prieteni, medici, psihologi, asistente medicale etc.) pentru client.

– nivelul acţional. Clientul este ajutat să înţeleagă eventualele legături dintre criza actuală şi unele crize din trecut. Consilierul ajută clientul să înţeleagă modul în care criza îi afectează situaţia. Sunt identificate

55

Consiliere

posibilităţile de adaptare ale clientului la noua situaţie şi se încearcă dezvoltarea unor noi abilităţi de adaptare.

8. Modelul psihoeducaţional în consiliere

În consiliere modelul psihoeducaţional este folosit atât de către psihologi, cât şi de către asistenţii sociali. Acest model poate fi ilustrat foarte sugestiv de un vechi proverb chinezesc: “Dacă dai unui om un peşte, îi asiguri o masă; dacă îl înveţi să pescuiască, el va putea să îşi procure hrană pentru tot restul vieţii”.

În capitolul 2 am arătat că la început asistenţa socială a fost puternic influenţată de activitatea medicală. În “modelul medical” problemele sociale sunt privite ca nişte boli, care trebuie să fie diagnosticate şi tratate. Etapele acţiunii asistenţiale sunt: boala (problema socială) diagnoza prescrierea tratamentului terapia vindecarea.

Cu timpul s-au produs numeroase schimbări în modul de a vedea rolul clientului şi de a concepe activitatea asistentului social. Astăzi clientul nu mai este văzut ca un individ pasiv, care aşteaptă ca asistentul social să îl ajute, ci este privit ca o persoană activă, care trebuie să fie ajutată să se ajute singură. Se pune un mare accent pe profilaxie, adică pe prevenirea problemelor sociale. În această nouă concepţie asistentul social trebuie să îşi asume şi rolul de educator, pe lângă multe alte roluri. El, ca educator, în urma evidenţierii unor probleme sau a unor nemulţumiri ale clientului, îl ajută pe client să îşi însuşească diferite deprinderi care îl vor ajuta să facă faţă cerinţelor vieţii. În modelul psihoeducaţional etapele acţiunii sunt (Authier, după Holdevici, 1996, p. 221):

56

Consiliere

problemele, nemulţumirile clientului stabilirea unor scopuri însuşirea unor deprinderi de viaţă atingerea scopului.

În modelul psihoeducaţional consilierul ajută clientul să îşi însuşească o serie de deprinderi cu ajutorul cărora poate să facă faţă problemelor vieţii.

Deprinderile pot fi definite ca acţiuni automatizate care au fost elaborate conştient, s-au consolidat prin exerciţiu, şi se desfăşoară fără control conştient permanent. În timpul vieţii se formează numeroase deprinderi: deprinderea de a merge, a scrie, a citi, a utiliza diferite instrumente, a merge cu bicicleta, a conduce maşina, a face cumpărături, a saluta, a conversa cu o persoană cunoscută, a asculta activ, a gospodări banii, a planifica activitatea, a găsi un loc de muncă, a soluţiona conflicte, a se autoafirma etc.

Deprinderile se formează printr-un proces de învăţare mai mult sau mai puţin îndelungat: la început celui care învaţă i se prezintă un model al acţiunii (i se demonstrează cum trebuie să acţioneze pentru a obţine rezultatul dorit). În continuare discipolul exersează acţiunea. În această etapă acţiunea se desfăşoară greoi şi se fac multe greşeli. După o perioadă de exersare acţiunea se desfăşoară tot mai uşor, se fac tot mai puţine greşeli, rezultatele sunt tot mai bune. În acest fel acţiunea se automatizează, adică ea se desfăşoară cu uşurinţă, fără să ne concentrăm atenţia asupra sa. După ce s-a realizat automatizarea, ne concentrăm asupra aspectelor de ansamblu ale acţiunii, şi nu asupra acestor componente.

În familiile obişnuite copiii îşi însuşesc o mare parte din deprinderile de care au nevoie în timpul vieţii de la părinţi şi de la cadrele didactice. Unii copii trăiesc în condiţii nefavorabile (centre de plasament; şcoli speciale; au părinţi care îi maltratează sau au comportamente antisociale etc.) şi nu au ocazia de a-şi însuşi deprinderile fundamentale de care au nevoie în viaţă. Alţii, deşi au beneficiat de o educaţie corespunzătoare, în timpul vieţii întâlnesc nişte situaţii pentru care nu au fost pregătiţi (şomaj, imigrare etc.). Aceşti oameni ajung în situaţia de a avea nevoie de asistenţă socială pentru că nu dispun de nişte competenţe pe care dacă şi le însuşesc vor reuşi “să meargă mai departe”. În aceste cazuri rolul asistenţilor sociali este de a deveni educatori şi de a-i ajuta pe aceşti oameni să îşi formeze deprinderile deficitare.

Un reprezentant al orientării psihoeducaţionale în consiliere este G. M. Gazda. El a pornit de la faptul că dezvoltarea umană se desfăşoară într-un mod logic, ordonat, previzibil. Marea majoritate a celor care se află într-o

57

Consiliere

anumită etapă de dezvoltare dispun de însuşiri psiho-comportamentale relativ asemănătoare. Lui Gazda i-a venit ideea să “inventarieze” deprinderile de viaţă (life skills)corespunzătoare etapelor de dezvoltare ale unui individ obişnuit. Cei care şi-au însuşit deprinderile de viaţă caracteristice vârstei şi sexului lor se adaptează mai uşor cerinţelor societăţii. Eşecul în asimilarea unor deprinderi de viaţă poate să ducă la comportamente dezadaptative. Pentru a preveni aceste comportamente (sau pentru a remedia situaţia dacă ele s-au manifestat deja) este necesară evidenţierea deprinderilor deficitare şi apoi parcurgerea unor programe care au ca scop însuşirea acestor deprinderi.

La început Gazda a organizat programe de dezvoltare a deprinderilor de comunicare. Cu timpul el a observat că cei care au dificultăţi de adaptare în general au lacune multiple şi dezvoltarea lor trebuie să se realizeze în acelaşi timp în mai multe direcţii. În acest fel a ajuns la dezvoltarea modelului numit “Antrenament de dezvoltare a deprinderilor multiple”.

În prima etapă a activităţii clientul este încurajat să vorbească despre problemele sale şi este ajutat să identifice, sub îndrumarea consilierului, deprinderile de viaţă deficitare. În funcţie de deprinderile identificate, el este încadrat în câteva grupuri în care urmează nişte programe pentru însuşirea acestor deprinderi.

În cadrul modelului “Antrenament de dezvoltare a deprinderilor multiple” există 6 grupe tematice (după Holdevici, 1996, p. 224):1. Dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală.2. Forma fizică. Menţinerea unei bune stări de sănătate.3. Deprinderi de stabilire a unor scopuri de viaţă.4. Deprinderi de a rezolva problemele de viaţă.5. Grup de sfat vocaţional.6. Grup pentru formarea unor deprinderi de loisir.

În cadrul fiecărui grup tematic sunt mai multe programe. De exemplu în cadrul temei “Deprinderi de a rezolva problemele de viaţă” există programe de dezvoltare a deprinderii de alegere a partenerului sau de stabilire a unor relaţii corespunzătoare în familie. Tema “Dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală” are ca o subcomponentă antrenamentul autoasertiv.

Etapele învăţării unei deprinderi sunt:1. Terapeutul prezintă motivele care stau la baza comportamentului corect.

El descrie comportamentul corect.

58

Consiliere

2. Terapeutul şi coterapeutul demonstrează comportamentul. Ei arată în mod concret cum se procedează.

3. Cursanţii exersează deprinderea respectivă sub forma unor jocuri de rol.4. Se dau teme pentru acasă şi acestea constau în aplicarea deprinderii de

viaţă în diferite situaţii.5. Autoevaluarea şi evaluarea de către membrii grupului a deprinderii nou

formate.

Programele durează 2 – 3 săptămâni, 4 – 5 zile pe săptămână. O activitate are o durată de două ore. Activităţile se realizează în grupe mici de lucru formate din 6 – 12 cursanţi.

9. Caracteristici ale consilierii eficiente şi ineficiente

Consilierul poate fi mai mult sau mai puţin eficient în munca sa. Vom realiza o analiză comparativă a caracteristicilor consilierului eficient şi ineficient, în funcţie de etapele principale ale activităţii de consiliere şi de modalităţile de abordare a problemelor (după Holdevici, 1996, p. 206 – 217) (tabelul nr. 1).

Consilier eficient Consilier ineficientEtapele consilierii

1 Definirea problemei

Elaborează definiţii alternative.

Acceptă definiţia dată de client.

Defineşte problema ţinând seama atât de factorii de personalitate, cât şi de cei conjuncturali.

Consideră că problema este doar individuală.

Ţine seama de prejudecăţile sociale.

Nu ţine seama de conjunctura socio-economică.

Selectează o definiţie de lucru. Este incapabil să definească problema.

2 Focalizarea activităţii de consiliere

Alege o definiţie a problemei şi începe să lucreze asupra acesteia împreună cu clientul.

Este incapabil să aleagă o definire a problemei şi trece fără nicio direcţionare de la un subiect la altul.

3 Elaborarea unor soluţii alternative

Elaborează multiple soluţii dintre care clientul are posibilitatea să aleagă.

Elaborează o singură soluţie sau nicio soluţie.

4 Procesul decizional

Direcţionează clientul să adopte soluţii creative.

Discută mult cu clientul, fără a se centra pe adoptarea unei decizii.

5 Rezolvarea problemei

Elaborează problema înainte de a furniza soluţia.

Se repede la soluţii imediate, fără a analiza cum trebuie problema.

59

Consiliere

Elaborează un plan concret de acţiuni.

Îl lasă pe client să se descurce singur în ceea ce priveşte implementarea soluţiei.

Modalitatea de lucru Îi răspunde în mod flexibil clientului.

Posedă un model standard de a răspunde clienţilor.

Modifică sistemul teoretic pe care se bazează în funcţie de situaţie.

Se bazează pe o concepţie teoretică unică.

Utilizează un set adecvat de tehnici de lucru.

Utilizează un set standardizat de tehnici.

Generează noi perspective asupra problemei.

Ia în considerare doar ceea ce spune clientul cu privire la problema sa.

Tabelul nr. 1. Caracteristici ale consilierului eficient / ineficient (după Holdevici, 1996, p. 216).

Principalele etape ale activităţii de consiliere sunt (ne referim în special la Consilierea bazată pe teoria deciziei, elaborată de Ivey şi Simek-Downing):1. Definirea clară a problemei clientului. Clientul care se prezintă la

consilier vorbeşte despre diferite experienţe de viaţă, înşiră mai multe probleme, dar în general acestea sunt prezentate într-un mod neorganizat, nesistematic. Pe baza informaţiilor furnizate de client, consilierul trebuie să găsească problemele centrale care îngreunează adaptarea socială a clientului şi cauzele acestor probleme. Consilierul, împreună cu clientul, elaborează câteva definiţii alternative ale problemei. Atunci când caută cauzele, consilierul ia în considerare atât factorii care ţin de individ (tipul de personalitate, nivelul intelectual, particularităţi afectiv-motivaţionale etc.), cât şi factorii care ţin de mediul social în care trăieşte clientul, prejudecăţile sociale. Dintre definiţiile elaborate, consilierul şi clientul selectează o definiţie de lucru. Consilierii eficienţi definesc foarte repede problema.Unii consilieri ineficienţi acceptă definiţia dată de client, nu caută definiţii alternative. Ei au tendinţa de a explica problema clientului fie numai prin una – două din însuşirile sale de personalitate, fie prin factorii de mediu, şi nu reuşesc să vadă problema în toată complexitatea sa. Alţii discută mult cu clientul, trec de la o temă la alta, dar nu reuşesc să definească în termeni precişi ce problemă are clientul.

2. Stabilirea obiectivelor . După definirea problemei consilierul formulează obiectivele activităţii de consiliere şi focalizează activitatea sa şi a clientului asupra acestor obiective. Un consilier ineficient lucrează fără o asemenea focalizare, el trece fără nicio direcţionare de la o activitate la alta.

60

Consiliere

3. Elaborarea unor alternative posibile de soluţii . Consilierul ajută clientul să îşi conştientizeze sistemul de valori, adică să ştie precis ce doreşte, ce are mai multă importanţă pentru el, în ce ordine doreşte să îşi atingă obiectivele. Pe baza tuturor informaţiilor disponibile consilierul caută împreună cu clientul nişte soluţii. Consilierul eficient reuşeşte să stimuleze creativitatea clientului astfel ca acesta să găsească un număr cât mai mare de soluţii, şi acestea să fie cât mai variate. Pentru fiecare soluţie sunt examinate avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă. Unii consilieri ineficienţi nu găsesc nicio soluţie, sau se mulţumesc cu o singură soluţie.

4. Alegerea soluţiei optime şi implementarea ei în practică . După ce clientul şi consilierul au definit problema, au fixat obiectivele, au identificat mai multe soluţii şi le-au analizat, se trece la alegerea soluţiei care pare a fi cea mai bună. În continuare se formulează planul de acţiune. Consilierul şi clientul descompun acest plan în paşi concreţi. Clientul va exersa acţiunile considerate a fi eficiente în cursul şedinţelor terapeutice (eventual sub forma unor jocuri de rol) şi apoi le va aplica în diferite situaţii de viaţă, prin intermediul “temelor pentru acasă”. În funcţie de rezultatele obţinute se evaluează eficienţa activităţilor realizate. Dacă soluţia este eficientă, se poate încheia consilierea. Dacă rezultatul nu este bun, se poate relua întregul proces.Consilierul ineficient acceptă soluţiile propuse de client fără a analiza corespunzător problema sau lasă clientul să se descurce singur atunci când aplică soluţia.

În ceea ce priveşte modalitatea de lucru, consilierul eficient dă

dovadă de creativitate în munca sa cu clientul şi, în acelaşi timp, ştie şi să stimuleze creativitatea clientului. Are cunoştinţe teoretice solide şi aplică aceste cunoştinţe în funcţie de caracteristicile situaţiei. Consilierul ineficient este rigid, se bazează pe o singură concepţie teoretică, aplică aceleaşi tehnici, indiferent de problemele clienţilor.

Unii consilieri ineficienţi pot nega problemele reale ale clienţilor şi pot refuza să se ocupe în mod serios de aceste probleme (“de ce vă plângeţi, şi alţii au probleme de acest fel”). Alţii văd o singură modalitate în care pot fi abordate problemele (o singură concepţie teoretică, un singur mod de a defini problema şi de a o soluţiona). Ei aplică aceste modalităţi, chiar dacă rezultatele nu sunt bune. Sunt consilieri care schimbă repede şi fără motiv concepţiile pe care le aplică, definiţiile privind problema, obiectivele, planurile de acţiune. O altă categorie de

61

Consiliere

consilieri este conştientă de complexitatea problemelor şi se caracterizează prin anxietate, prin teama de a nu omite ceva important. Aceşti consilieri sunt nesiguri în acţiunile întreprinse.

Consilierul eficient este deschis la noi alternative şi posibilităţi care pot să apară în cursul şedinţelor de consiliere, dar fără să piardă din vedere direcţia principală de acţiune.

Bibliografie

1. Băban A., (coord.), (2001), Consiliere educaţională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi consiliere, Cluj-Napoca.

2. Berne, E., (1984), Emberi játszmák, Háttér kiadó, Budapest.3. Berne, E., (2002), Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea, Bucureşti. 4. Bocancea, C., Neamţu, G., (1999), Elemente de asistenţă socială, Editura

Polirom, Iaşi.5. Bocancea, C., (2005), Principii ale acţiunii în asistenţa socială, în

Neamţu, G., Stan, D., Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi.

6. Caïn A., (2003), Psihodrama-Balint. Metodă, teorie şi aplicaţii, Editura Trei, Bucureşti.

7. Dafinoiu, I., (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iaşi

8. Dafinoiu, I., Vargha, J., L., (2005), Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici, Editura Polirom, Iaşi.

9. De Visscher, P., (1996), Dinamica grupurilor restrânse, în Neculau, A., Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi.

10.Hayes, Orrell, (1997), Introducere în psihologie, Editura ALL Educational, Bucureşti.

11.Holdevici, I., (1996), Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti.12.Ionescu, G., (1973), Introducere în psihologia medicală, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti. 13.Killén, K., (1998), Copilul maltratat, Editura EUROBIT, Timişoara.

62

Consiliere

14.Plosca, M., Mois, A., (2001), Consiliere privind cariera, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

15.Popescu, M., (2002), Consiliere, în Pop, L., (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, pp. 187 - 193.

16.Rotaru, A., (2002), Consiliere şi orientare, Editura Arves, Craiova. 17.Roth-Szamosközi, M., (2003), Perspective teoretice şi practice ale

asistenţei sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 18.Şchiopu, U., (coord), (1997), Dicţionar enciclopedic de psihologie,

Editura Babel, Bucureşti.19.Vianu, I., (1975), Introducere în psihoterapie, Editura Dacia, Cluj-

Napoca.

63