cultura si civilizatie europeana

40
1 Sinteza cursului Culturi şi civilizaŃii europene Introducere. Delimitări conceptuale I. Termenii de cultură şi civilizaŃie nu sunt, aşa cum mulŃi par a crede, termeni sinonimi, perfect interşanjabili. Ei sunt termeni cu sens diferit şi, în acelaşi timp, precis; cel puŃin la o analiză mai atentă. Termenul de civilizaŃie indică toate creaŃiile de ordin material şi social ale omului, toate mijloacele prin care el îşi asigură confortul şi siguranŃa sa în sânul naturii şi al societăŃii. łin deci, de civilizaŃie: alimentaŃia, locuinŃa, îmbrăcămintea, construcŃiile publice, mijloacele de comunicare, tehnica în genere, activităŃile economice şi administrative, organizarea social-politică, militară, juridică, aspectele practice ale educaŃiei şi învăŃământului. Termenul de cultură se referă la creaŃiile spirituale sau intelectuale prin care omul încearcă să se cunoască pe sine şi lumea înconjurătoare: credinŃele şi practicile religioase, datinile şi obiceiurile, divertismentul, ştiinŃa, filosofia, literatura, muzica şi celelalte arte. Rezultă aşadar, că, dacă expresiile „civilizaŃie materială” şi „cultură spirituală” sunt tautologice, cele de „civilizaŃie spirituală” şi „cultură materială” reprezintă o contradictio in adjecto. II. Istorie şi preistorie. Evenimentul uman care delimitează ceea ce se numeşte preistorie de istoria propriu-zisă este reprezentat de apariŃia documentului scris. Vorbim despre începuturile istoriei unui popor în momentul în care avem documente scrise care atestă evenimente în legătură cu el. Desigur, putem reface trecutul omenirii şi în ceea ce priveşte epocile preistorice – şi încă cu o acurateŃe din ce în ce mai mare în ultimul timp – graŃie celorlalte tipuri de documente istorice, mai ales cele arheologice. Ca atare, există astăzi istorici ai perioadelor preistorice care nu ezită să folosească expresii precum „istoria epocii de piatră”, tocmai detorită faptului că numărul datelor este în ultima vreme unul foarte mare. În termeni proprii însă, termenul de istorie denumeşte acea perioadă din trecutul uman pentru care avem atestate în scris evenimentele, în timp ce preistorie denumeşte răstimpul de-a lungul căruia omul propriu-zis se desprinde de hominidele cu care se aseamănă biologic. Începutul preistoriei are loc în momentul în care asistăm în evoluŃia omului la trecerea de la folosirea uneltelor la confecŃionarea lor, căci la simpla folosire recurgeau nu numai hominizii anteriori, ci şi unele animale cu o inteligenŃă inferioară celei a omului. Acest început este databil cu 600.000 de ani în urmă, când hominizii de tip Homo erectus (pitecantropul, sinantropul etc.) descoperă focul şi începe să-şi confecŃionaze conştient uneltele. Preistoria cunoaşte două mari etape: paleoliticul (când uneltele erau confecŃionate din piatră prin simpla lovire sau cioplire) şi neoliticul (când uneltele din piatră, os, corn etc. sunt obŃinute prin şlefuire). Unii arheologi vorbesc şi despre mezolitic/epipaleolitic, ca o perioadă intermediară între paleolitic şi neolitic. Paleoliticul este împărŃit în trei faze: paleoliticul inferior (550.000- 150.000 î. Hr.), paleoliticul mijlociu (150.000-50.000 î. Hr.) şi paleoliticul superior (50.000- 10.000 î. Hr.). În prima perioadă exista numai Homo erectus, cu tipurile sale, în cea de-a doua dominant este Homo primigenius sau „omul din Neanderthal” (vestigii ale lui se găsesc şi în

Upload: cristina-balan

Post on 21-Jul-2016

89 views

Category:

Documents


6 download

DESCRIPTION

Curs

TRANSCRIPT

Page 1: Cultura Si Civilizatie Europeana

1

Sinteza cursului Culturi şi civilizaŃii europene

Introducere. Delimitări conceptuale

I. Termenii de cultură şi civilizaŃie nu sunt, aşa cum mulŃi par a crede, termeni sinonimi, perfect interşanjabili. Ei sunt termeni cu sens diferit şi, în acelaşi timp, precis; cel puŃin la o analiză mai atentă. Termenul de civilizaŃie indică toate creaŃiile de ordin material şi social ale omului, toate mijloacele prin care el îşi asigură confortul şi siguranŃa sa în sânul naturii şi al societăŃii. łin deci, de civilizaŃie: alimentaŃia, locuinŃa, îmbrăcămintea, construcŃiile publice, mijloacele de comunicare, tehnica în genere, activităŃile economice şi administrative, organizarea social-politică, militară, juridică, aspectele practice ale educaŃiei şi învăŃământului. Termenul de cultură se referă la creaŃiile spirituale sau intelectuale prin care omul încearcă să se cunoască pe sine şi lumea înconjurătoare: credinŃele şi practicile religioase, datinile şi obiceiurile, divertismentul, ştiinŃa, filosofia, literatura, muzica şi celelalte arte. Rezultă aşadar, că, dacă expresiile „civilizaŃie materială” şi „cultură spirituală” sunt tautologice, cele de „civilizaŃie spirituală” şi „cultură materială” reprezintă o contradictio in adjecto.

II. Istorie şi preistorie. Evenimentul uman care delimitează ceea ce se numeşte preistorie de istoria propriu-zisă este reprezentat de apariŃia documentului scris. Vorbim despre începuturile istoriei unui popor în momentul în care avem documente scrise care atestă evenimente în legătură cu el. Desigur, putem reface trecutul omenirii şi în ceea ce priveşte epocile preistorice – şi încă cu o acurateŃe din ce în ce mai mare în ultimul timp – graŃie celorlalte tipuri de documente istorice, mai ales cele arheologice. Ca atare, există astăzi istorici ai perioadelor preistorice care nu ezită să folosească expresii precum „istoria epocii de piatră”, tocmai detorită faptului că numărul datelor este în ultima vreme unul foarte mare. În termeni proprii însă, termenul de istorie denumeşte acea perioadă din trecutul uman pentru care avem atestate în scris evenimentele, în timp ce preistorie denumeşte răstimpul de-a lungul căruia omul propriu-zis se desprinde de hominidele cu care se aseamănă biologic.

Începutul preistoriei are loc în momentul în care asistăm în evoluŃia omului la trecerea de la folosirea uneltelor la confecŃionarea lor, căci la simpla folosire recurgeau nu numai hominizii anteriori, ci şi unele animale cu o inteligenŃă inferioară celei a omului. Acest început este databil cu 600.000 de ani în urmă, când hominizii de tip Homo erectus (pitecantropul, sinantropul etc.) descoperă focul şi începe să-şi confecŃionaze conştient uneltele. Preistoria cunoaşte două mari etape: paleoliticul (când uneltele erau confecŃionate din piatră prin simpla lovire sau cioplire) şi neoliticul (când uneltele din piatră, os, corn etc. sunt obŃinute prin şlefuire). Unii arheologi vorbesc şi despre mezolitic/epipaleolitic, ca o perioadă intermediară între paleolitic şi neolitic. Paleoliticul este împărŃit în trei faze: paleoliticul inferior (550.000-150.000 î. Hr.), paleoliticul mijlociu (150.000-50.000 î. Hr.) şi paleoliticul superior (50.000-10.000 î. Hr.). În prima perioadă exista numai Homo erectus, cu tipurile sale, în cea de-a doua dominant este Homo primigenius sau „omul din Neanderthal” (vestigii ale lui se găsesc şi în

Page 2: Cultura Si Civilizatie Europeana

2

România, la Ohaba Ponor), iar în cea de-a treia îşi face apariŃia tipul uman actual, Homo sapiens, simultan în Africa, Asia şi Europa, cu trei rase: alb înalt, galben mic şi negru. Epoca neolitică (10.000 – 4500 î. Hr.) se caracterizează prin trecerea de la cules, vânătoare şi pescuit, la economia agricolă, bazată pe cultivarea pământului şi creşterea aminalelor.1

III. Cultura şi civilizaŃia epocilor preistorice. 1. În perioada paleolitică, civilizaŃia umană se caracterizează prin totala dependenŃă a omului de natură, atât în ceea ce priveşte alimentaŃia, cât şi în privinŃa locuinŃei, a uneltelor, armelor sau artei.

AlimentaŃia este acum constituită preponderent din ceea ce le oferea direct natura: plante, fructe, rădăcini şi animale mici ce nu presupun vânarea (melci, insecte etc.), dar şi din cele ce pot fi dobândite prin vânătoare şi pescuit: rinocer, elefant, mamut, ursul peşterilor, cervidee, caprine, cal, iepure, păsări, diferite specii de peşte etc. Pentru vânătoare se folosea mai ales laŃul şi suliŃa de lemn cu vârful ars în foc pentru a-l întări. Focul era folosit la început numai atunci când era „oferit” de natură (fulgere, incendii naturale etc.), pentru ca abia în paleoliticul mijlociu omul din Neanderthal să ştie să-l producă prin tehnica amnarului. Focul era folosit pentru gătit, încălzit, arderea vârfului Ńepuşelor de vânătoare, pentru realizarea unor figurine de lut ars, dar nu şi pentru obŃinerea ceramicii arse.

LocuinŃele apar la sfârşitul paleoliticului inferior, când omul începe să se folosească pentru adăpostire de peşteri, caverne, grote. Până atunci, el locuise pur şi simplu sub cerul liber. Primele colibe şi bordeie sunt cel mai sigur din paleoliticul superior, când erau folosite de grupuri mai mari, aveau formă ovală, circulară sau rectangulară, cu un diametru sau o lungime de 5-12 m. Aveau vetre pentru foc, dar erau doar temporare, la fel ca şi aşezările ce se făceau de regulă în preajma cursurilor de apă.

Ca unelte şi arme, hominizii au folosit la început băŃul şi piatra pentru a scurma şi sparge, asemeni altor animale evoluate. Apoi, pentru a-şi confecŃiona unelte şi arme, hominizii au folosit diverse roci, cel mai des recurgând la silex/cremene, care, prin lovire cu o bucată similară, producea aşchii ce foloseau la tăiat, crestat şi răzuit. Aşa au rezultat vărfuri de săgeŃi sau de suliŃă şi „toporaşe de mână” cu ajutorul cărora în paleoliticul superior încep să fie prelucrate şi alte materiale (fildeş, os, corn) din care se obŃineau artefacte mai fine, precum acul de cusut cu ureche, ceea ce a dus la confecŃionarea îmbrăcămintei cusute cu fir de maŃe uscate, până atunci purtându-se doar haine din piei de animale aruncate pe umeri.

În privinŃa relaŃiilor sociale, în paleoliticul inferior asistăm la o primă diviziune socială, căci putem deduce că au existat grupuri umane de cel puŃin 20 de familii conduse de un bărbat vânjos, care avea rolul cel mai important în vânătoare. În paleoliticul mijlociu se ştie sigur că nu au existat diferenŃe mari între sexe, de vreme ce mormintele de bărbaŃi şi femei nu diferă, şi că a existat o oarecare viaŃă de familie, de vreme ce uneori copiii erau înmormântaŃi alături de părinŃi, însoŃiŃi de podoabe şi alte obiecte funerare. Paleoliticul superior aduce prima diferenŃiere socială notabilă, prin apariŃia vraciului sau magului, un lider spiritual ale cărui

1 Desigur aceste împărŃiri sunt relative, ele diferind de la o zonă la alta. De ex., când în Mesopotamia se redacta Epopeea lui Ghilgameş, nordul Europei era încă în neolitic.

Page 3: Cultura Si Civilizatie Europeana

3

funcŃii nu se cunosc precis, dar e probabil să fi fost un soi de vindecător ce recurgea atât la metode magice, cât şi la cele madicinale.

Despre unele credinŃe, idei şi practici religioase se poate vorbi din paleoliticul mijlociu, când deşi nu exista un cult propriu-zis al morŃilor, se observă o grijă specială pentru morŃi. Sunt atestate acum sacrificii de animale, dar şi practici funerare (morminte săpate, orientarea cadavrului spre anumite puncte cardinale, aşezarea lui pe partea dreaptă în poziŃie foetală, urme de sacrificii umane etc.). Nu pare să fi existat noŃiunea de suflet sau de lume de dincolo, care apar abia în neolitic, aşa cum ne arată arta acestei perioade.

Tot funcŃie magic-religioasă aveau şi reprezentările artistice ce îşi fac apariŃia în paleoliticul superior, reprezentări ce relevă o anumită raportare animistă la natură, cu care omul paleolitic pare a se fi simŃit în deplină unitate. În paleolitic predomină imaginile pictate cu oameni sau animale (cele ce urmau a fi vânate). Ele erau conotate cu funcŃii magice: un animal cu suliŃa în el reprezenta aducerea lui sub puterea vânătorului şi implica credinŃa că imaginea devine realitate. Statuetele şi figurinele existau în număr mai mic. Ca materiale se folosea argila, piatra, osul, fildeşul şi cornul. Tehnicile artistice folosite au fost incizia, desenul pictarea, basorelieful sau altorelieful şi sculptura în ronde-bosse. Cele mai vechi sunt tehnicile de sculptură, cele picturale fiind mai noi. Artefactele obŃinute prin tehnici de sculptură sunt răspândite egal ca densitate pe o arie vastă, care se întinde din Siberia până în FranŃa (Mas d’Azil), în timp picturile sunt răspândite mai ales în FranŃa şi Spania (Altamira) şi mai puŃin în alte zone. În România statuaria e răspândită pe întregul teritoriu, în timp ce picturi găsim mult mai rar, ca la Cuciulat, de pildă.

2. Trecerea de la paleolitic la neolitic poartă numele de „revoluŃie neolitică” datorită faptului că acum (pe la 10.000 î. Hr.) are loc trecerea de la economia de culegători la cea de producere a alimentelor, prin cultivarea pământului (activitate specific feminină) şi domesticirea animalelor (activitate masculină). Tot acum are loc şi trecerea de la cioplirea pietrei din care se obŃin unelte la şlefuirea şi perforarea ei; se inventează olăritul, torsul, Ńesutul, roata, se perfecŃionează navigaŃia şi transportul terestru pe distanŃe mari a unor obiecte grele, apar marile monumente megalitice. Apare sedentarizarea şi se întemeiază aşezări mai mari, adevărate sate cu locuinŃe monofamiliale.

Dintre plante, primele cultivate au fost orzul (mil. VII) şi grâul (mil VI), în Asia Mică şi Orientul Apropiat, de unde s-au răspândit în toată Asia şi în Europa. Au urmat apoi, secara, orezul, ovăzul şi meiul. Porumbul se cultivă pentru prima dată în America de Nord, în Mexic. Alte plante cultivate încă din neolitic sunt: fasolea, bobul, bumbacul, cartoful, dovleacul, iar ca pomii fructiferi: curmal, măslin, prun, cireş, piersic, măr, păr, plus viŃa de vie. Toate acestea sunt originare din Mesopotamia, Siria şi Palestina, de unde s-au răspândit apoi treptat în toate direcŃiile. Unealta agricolă principală era săpăliga. Din mil. IV îşi face apariŃia un plug rudimentar, mai întâi tras de oameni, apoi de animalele domesticite. Arealele principale de cultivare erau luncile sau văile fertile ale marilor fluvii (Tigru, Eufrat, Indus, Nil, Fluviul Galben), unde se putea recurge şi la irigaŃii în cazul în care ploile nu erau suficiente.

Page 4: Cultura Si Civilizatie Europeana

4

Dintre animale, primul şi în mod universal domesticit, în mil VIII î. Hr., este câinele, care poate proveni fie din lup sau şacal, fie dintr-o specie de câine sălbatic azi dispărută. În mileniul următor are loc domesticirea oii şi a caprei, în Orientul Mijlociu şi în cel Apropiat. La sfârşitul aceluiaşi mileniu este domesticit boul în Asia Centrală şi porcul în Europa şi Asia (specia actuală de porc domestic este cea domesticită în China, de unde a fost adusă în Europa în sec XVIII d. Hr.). Măgarul şi cămila sunt domesticite în mil. IV-III î. Hr. Calul a fost domesticit în mil. III î. Hr. în stepele ruso-ucrainiene, de unde este adus în mil II î. Hr. în Orientul Apropiat şi apoi în Europa.

LocuinŃele erau de regulă circulare, cu diametrul de 7 m, dar şi rectangulare (9/7 m). În centru se găsea vatra şi piatra de măcinat. Ca materiale se foloseau paianta şi chirpicii. Aşezările sunt din ce în ce mai mari. În mil VII încep să apară, în Asia Mică şi Orientul Apropiat, chiar aşezări pre-urbane cu ziduri şi şanŃuri, din care vor evolua primele oraşe de mai târziu. În mil. VII este atestabil oraşul Ierihon, care avea, pe lângă şanŃ şi ziduri, un turn de apărare tronconic de 20 de m înalŃime. De aici, tehnica se extinde în restul Asiei şi în Europa.

RelaŃiile sociale devin mai complexe. Se păstrează proprietatea comună a bunurilor, cu excepŃia armelor şi podoabelor, care par a constitui un fel de proprietate individuală, judecând după faptul că erau îngropate cu fostul deŃinător. De un real drept de proprietate nu poate fi însă vorba, el apărând de abia în epoca următoare, cea a metalelor. apar războinicii şi meşteşugarii. Ca urmare a creşterii producŃiei agricole, îşi fac apariŃia, printr-o nouă diviziune socială a muncii, noi grupuri2 sociale: meşteşugarii şi negustorii. Dintre meşteşuguri, primul apare olăritul, urmat de construcŃia locuinŃelor, prelucrarea lemnului şi Ńesutul din fibre vegetale, lână şi mătase. Tot acum apare şi instituŃia şefului războinic, care era şi un lider spiritual; din aceasta se va naşte instituŃia regalităŃii în epoca metalelor.

ConŃinutul şi forma ritualurilor magico-religioase nu pot fi cunoscute, dar ele pot fi deduse din diverse aspecte pe care ni le înfăŃişează descoperirile arheologice. În mil. VII-VI acestea aveau loc în cadrul locuinŃelor individuale, dar începând cu mil. V se atestă existenŃa unor locaşuri de cult specializate în Mesopotamia, Cipru şi Egipt. Că aceste clădiri erau locaşuri de cult, o atestă scheletele de copii găsite la temelia lor, relevând un rit de „sacrificiu de fundaŃie”. Ele aveau în centru un podium, iar lângă unul dintre pereŃi, altarul. Sacrificiile erau cu precădere animale: boi, oi, capre, vânat, peşte, păsări, dar şi cereale, fructe. Sacrificiile umane se făceau numai la ocazii speciale: fundare, război etc. Cultul morŃilor cuprindea ritualuri funerare precum craniul bărbatului îngropat sub temelia casei separat de corp, vopsirea cadavrului cu ocru (roşu/verde/albastru), îngroparea cu ofrande alăturate etc. Tot acum, apar cimitirele, obiceiul incinerării şi al păstrării cenuşii în urne speciale.

Drept credinŃe religioase putem presupune, în funcŃie de dovezile arheologice, că a existat animismul (venerarea unor obiecte şi forŃe ale naturii creditate cu forŃe supraomeneşti), fetişismul (credinŃa în puterea unui obiect de a-l proteja pe purtător) şi totemismul (credinŃa că un anume animal protejează un anume clan sau trib). Putem presupune credinŃa în existenŃa

2 Încă nu putem vorbi de categorii sociale.

Page 5: Cultura Si Civilizatie Europeana

5

sufletului şi a lumii de dincolo, fapt relevat de cinstirea morŃilor prin rituri funerare şi de evocare sau venerare. Alături de temple, între construcŃiile neolitice specifice sunt şi aşa-numitele construcŃii megalitice, răspândite în zona mediteraneeană şi vest-europeană (Malta, Sardinia, Sicilia, Spania, Portugalia, FranŃa, Anglia, Germania, Irlanda şi Pen. Scandinavă). Oricum, alături de templele din Mesopotamia şi Egipt, cărora megaliŃii le premerg cu puŃin, ei marchează începuturile arhitecturii monumentale fără un caracter pur utilitar, ca în cazul locuinŃei, ci cu un caracter religios, comunitar, de celebrare a grupului, cu zeii şi strămoşii lui. Principalele tipuri de megaliŃi sunt:

a. – dolmenul (< dol men = „masă de piatră” în bretonă), care este o construcŃie alcătuită din mai multe pietre dispuse vertical şi una masivă dispusă orizontal; erau morminte de şefi de trib sau de războinici;

b. – menhirii sunt uriaşe pietre de mormânt; c. – cromlehul este un complex de menhiri dispuşi circular, cu funcŃie de loc de cult; în

Anglia, cromlehul se numeşte henge, cel mai cunoscut fiind cel de la Stonehenge; se pare că funcŃia lui era aceea de a celebra un cult solar, căci la data solstiŃiului de vară soarele răsare direct din direcŃia drumului de acces spre sanctuar; se poate însă ca el să fi avut şi o funcŃie astronomică, de determinare a ciclurilor anuale, după cum poate să fi avut şi o funcŃie de cult al strămoşilor, dat fiind faptul că în împrejurimi sunt mai multe necropole.

Sculptura neolitică folosea ca materiale piatra, fildeşul, osul, cornul şi argila arsă. Ea înfăŃişează mai rar animale şi mai des figuri umane, feminine, mai ales. Acestea sunt de o varietate foarte mare, putând fi reprezentate ca zvelte sau planturoase, ca fiind gravide, născând sau cu copil în braŃe. De asemenea, reprezentările pot fi naturaliste sau stilizate, pictate sau simple etc. Caracteristice acestei perioade sunt şi statuile-menhir, sculptate pe o singură faŃă în basorelief şi redând figuri de bărbaŃi sau femei. Acestea sunt foarte stilizate; în mod voit, după cât se pare. Ele sunt răspândite nu numai în zona megaliŃilor, ci şi în restul Europei şi în Asia, până în Japonia. În România le găsim la Baia şi ConstanŃa, de exemplu. Existau şi sculpturi propriu-zise care redau mai mult sau mai puŃin stilizat corpul şi figura umană, cu contururile lor naturale. Adevărate capodopere între acestea sunt cele găsite pe teritoriul României: Gânditorul şi Femeia şezând, găsite la Hamangia, în cadrul culturii Cernavodă, precum şi Venus de la Vidra.

Pictura cunoaşte şi ea o adevărată „revoluŃie” în neolitic, căci, deşi se pictează în continuare în peşteri şi caverne, începe să îşi facă apariŃia şi pictura murală sau cea pe vasele de ceramică. Se poate vedea în acest sens reuşita pictură ornamentală geometrică de pe vasele de Cucuteni. Dar ea apare din Siberia şi Norvegia până în sudul Africii, în toată Europa, Asia şi Africa. Ceramica acestei vremi este una monocromă, fiind preferate culorile roşu, brun, negru şi galben. O altă caracteristică a picturii neolitice este faptul că este narativă. Ea reprezintă grupuri umane sau animale, dar şi mixte, în scene de vânătoare, de război, de dans ritual sau simple scene cotidiene: o mamă cu copilul de mână, o femeie recoltând mierea dintr-un stup. De asemenea, pictura neolitică vădeşte simŃul proporŃiilor şi al perspectivei, precum şi

Page 6: Cultura Si Civilizatie Europeana

6

capacitatea de a reda mişcarea (un bărbat alergând). Probabil că funcŃia ei principală rămâne şi acum una magic-religioasă, dar se observă şi o grijă sporită acum şi pentru producerea plăcerii estetice, dovadă că atenŃia artistului nu mai este concentrată pe redarea animalului, ci pe cea a caracterelor umane. Omul este acum protagonistul compoziŃiei picturale şi nu animalul vânat. Pictorul se concentrează pe forŃa, curajul, agilitatea şi abilitatea mânuirii perfecte a arcului şi a celorlalte arme folosite de om la vânătoare. O altă trăsătură frapantă a ei este unitatea stilistică, de compoziŃie şi tematică, care se constată pe vaste arii geografice, aşa cum s-a văzut mai sus. Acest fapt poate să ateste circulaŃia omului pe distanŃe mari şi comunicarea între comunităŃi umane mult mai îndepărtate decât se putea înainte de descoperirea navigaŃiei.

Cultura şi civilizaŃia cretană

I. Context istoric. Prima civilizaŃie europeană este civilizaŃia cretană, civilizaŃie care, prin cultura greacă, a influenŃat întreaga civilizaŃie europeană ulterioară. Se ştie că popularea insulei s-a produs dinspre Asia Mică, în mil. VII-III î.Hr., fără a se cunoaşte originea etnică a colonizatorilor; în orice caz, nu erau nici arieni nici semiŃi. Epoca bronzului începe aici pe la 2.700 î.Hr., când se exploatează bogatele zăcăminte de aramă ale insulei, fapt ce aduce hegemonia Cretei în Mediterana. În mil. II, se creează oraşele-state cretane/minoice3, dintre care mai importante sunt Cnossos, Phaistos şi Malia. Cele peste 100 de cetăŃi cretane4 erau unite între ele prin drumuri pavate, dar nu aveau fortificaŃii. Ca urmare a concurenŃei dintre ele, suveranii din Cnossos reuşesc să-şi impună hegemonia. CivilizaŃia minoică a cunoscut trei etape: minoicul vechi (sfârşitul mil. III), minoicul mediu (2000-1580), minoicul recent (1580-1150). În prima etapă se folosea o scriere hieroglifică iar în cea de-a doua se inventează o scriere silabică simplificată, aşa numitul Liniar A, pe baza căruia războinicii eleni ce cuceresc ulterior insula vor realiza după 1500 Liniarul B. În această din urmă scriere s-au păstrat cele mai vechi texte scrise în greaca arhaică. Până în sec. XVII, cretanii reuşiseră să colonizeze şi coastele sudice ale Greciei, în Peloponez. Aheii veniŃi ulterior în peninsulă îşi construiesc puternice cetăŃi, precum Micene sau Tirint, cuceresc cetăŃile cretane de aici, iar apoi Creta însăşi, izgonindu-i pe cretani în Asia Mică, Cipru, Palestina, Sicilia. Cretanii rămaşi, intră în fuziune etnică cu grecii.

II. CivilizaŃia. 1. Organizare social-politică şi juridică. Dacă pe parcursul mil. III î.Hr., societatea cretană era organizată în clanuri ce se revendicau dintr-o origine comună, către 2000 î.Hr., aceste clanuri se unifică treptat, astfel încât iau naştere două regate: unul cu sediul la Cnossos şi altul la Phaistos. De acum, în societatea cretană încep să se distingă patru clase sociale cu divinităŃi proprii şi forme particulare de cult. Prima cuprindea aristocraŃia, formată

3 Ultimul termen provine de la Minos, considerat a fi numele unui rege legendar cretan, deşi este posibil să nu fi fost numele unui rege anume, ci un titlu regal, la fel ca acela de faraon sau de cezar. 4 Dintre care sunt descoperite 93.

Page 7: Cultura Si Civilizatie Europeana

7

din familia regală şi preoŃime. Monarhia cretană era o monarhie de drept divin, căci regele, asemeni monarhilor orientali, se socotea fiu al divinităŃii supreme. AtribuŃiile sale principale erau: guvernarea (absolutistă), prezidarea ceremoniilor religioase şi fixarea calendarului. În acest din urmă scop (care era foarte important pentru agricultură, navigaŃie şi comerŃ), el era ajutat de preoŃi specializaŃi, care observau fenomenele naturale din sanctuarele lor de pe înălŃimile munŃilor. De asemenea, regele era supremul legislator, judecător şi şef militar. Ca regalia, el avea sceptrul şi securea dublă, iar ca emblemă floarea de crin. Clerul era preponderent feminin şi avea ca atribuŃii actele de cult şi iniŃierea religioasă, morală şi profesională a celor tineri. Cretanii fiind un neam paşnic, clasa războinicilor era puŃin numeroasă. Aceştia aveau loturi de pământ lucrate de sclavi, iar din prada de război le revenea o cotă parte. Cea de-a treia clasă era cea a lucrătorilor. Agricultorii şi crescătorii de vite întreŃineau familia regală, clerul şi slujbaşii statului. Ei aveau case şi parcele de teren agricol în proprietate individuală, dar vitele şi sclavii îi posedau în comun cu ceilalŃi membrii ai satului. Meşteşugarii, marinarii şi negustorii erau complet liberi şi se bucurau de o mare preŃuire. Spre deosebire de Ńăranii liberi, servii aveau o condiŃie asemănătoare iobagilor din Evul Mediu. Ei erau legaŃi de pământ, trebuiau să plătească tribut şi să execute corvezi în folosul stăpânilor. Aveau însă drepturi civile (căsătorie, divorŃ etc.) şi dreptul de a poseda o casă şi câteva vite. Sclavii proveneau din războaie, din rândul datornicilor şi al şi al copiilor vânduŃi de părinŃii foarte săraci. Ei puteau proveni şi din comerŃul de sclavi. În orice caz, aveau un regim de viaŃă lejer, putând să se căsătorească, să aibă copii etc. Fuga lor era însă aspru pedepsită.

Dreptul cretan ne prezintă forme originale. Pentru delictele minore, judecata era făcută de cler, regele judecând doar cazurile foarte grave. Pedepsele erau variate: de la talion (pentru lovire şi răniri), la amenzi, bătaie, muncă silnică, sclavie, mutilare până la pedeapsa cu moartea. Ultima se aplica pentru trădare. În cazurile de omor, cea care avea dreptul să hotărască pedeapsa era familia victimei, care de regulă recurgea la vendetta. Crima şi furtul fiind considerate ca o „pângărire” de pe urma căreia avea de suferit întreaga comunitate, se considera că vinovatul trebuie supus unei „purificări”, care putea lua forme variate: rugăciuni, abluŃiuni rituale, abstinenŃă, sacrificii, exil, aservire voluntară etc.

2. Economia. CivilizaŃia cretană a fost superioară tuturor celorlalte civilizaŃii mediteraneene contemporane în mai multe privinŃe: confortul vieŃii zilnice, rafinamentul şi eleganŃa artefactelor etc. Toate acestea s-au datorat unor factori precum: bogăŃia resurselor, comerŃul maritim extins şi talentul meşteşugarilor şi al artiştilor cretani. Insulă muntoasă şi împădurită, Creta oferea vânat din belşug (mistreŃi, iepuri, cerbi, capre de munte, lei, păsări). În zona de câmpie se cultivau leguminoase, cereale, plante oleaginoase şi aromatice, iar pe coastele dealurilor, măslini, smochini, peri, gutui şi viŃă-de-vie. Întrucât bună parte din terenul insulei este păşunabil, foarte dezvoltată era creşterea vitelor: vaci, oi, capre. Se creşteau însă şi porci sau păsări (lebede, păuni, gâşte, porumbei). Creta a fost între primele state care au practicat un comerŃ foarte activ prin navigatorii ei. Ea avea 22 de porturi, din care plecau în toate direcŃiile Mediteranei corăbii mari, lungi de 25 m, cu pânze, 30 de vâslaşi şi 7 oameni în

Page 8: Cultura Si Civilizatie Europeana

8

echipajul de comandă. Acestea puteau să transporte până la 80 t. Creta exporta: unelte şi arme de bronz, bijuterii, vase, stofe colorate, miere şi ceară, dar mai ales vin şi ulei şi importa: fildeş, pietre dure, perle. În Creta mileniului III î.Hr. existau adevărate „firme de export-import” care aveau „reprezentanŃe”, mici colonii şi chiar porturi proprii pe toate coastele Mării Mediterane. Principalul partener comercial extern al Cretei era Egiptul. Negustorii cretani aveau faimă de comercianŃi cinstiŃi şi corecŃi. Nici meşteşugarii din Creta nu se bucurau de un prestigiu mai mic. Foarte dezvoltată era aici metalurgia, cretanii experimentând mai multe aliaje pentru a obŃine un bronz de foarte bună calitate. În acest scop, ei importau cositor din Fenicia, Anatolia şi Siria. Minerii, topitorii şi turnătorii erau organizaŃi în bresle/corporaŃii ce funcŃionau ca adevărate conferii religioase, căci existau iniŃieri şi rituri specifice. CeilalŃi meşteşugari – olari, fierari, dulgheri, armurieri, tăbăcari, sculptori etc. – aveau şi ei organizaŃii de profil şi erau masaŃi în cartiere speciale ale oraşelor.

3. ConstrucŃiile civile. Oraşele cretane nu erau construite după un plan urbanistic riguros, dar aveau străzi pavate şi canalizare din olane îmbucate. Apa era adusă prin conducte şi stocată în cisterne. Anterior mil. I î.Hr., Creta era singura Ńară europeană cu oraşe. Cretanii îşi construiau casele din piatră sau cărămidă arsă/nearsă, cu acoperiş plat şi curte interioară pavată. Casele puteau să aibă 2-3 etaje, scări interioare, terase, baie şi WC interior! Existau şi locuinŃe comune pentru mai multe familii. Cele mono-familiale aveau o încăpere centrală (megaron) şi una sau mai multe încăperi secundare. Palatele cretane egalau în grandoare edificiile contemporane similare din Mesopotamia sau Egipt, iar în privinŃa confortului le întreceau. Ele erau prevăzute cu rezervoare de apă, cu bazine şi băi ce dispuneau de instalaŃii de încălzire, aveau closet cu apă curentă şi scaun de lemn, cu Ńevi de teracotă încastrate în perete etc., fapt nemaiîntâlnit în lumea antică.5 Nici aspectele estetice nu erau neglijate. De pildă, acelaşi palat din Cnossos – despre care se ştie că datează de pe la 2000-1.900 î.Hr. – avea un drum de acces lat de 5 m, care trecea peste un pod construit pe 9 arcuri impunătoare, o poartă de acces largă de 12 m, o curte interioară de 60/30 m şi corpuri de clădire cu 2, 3 sau chiar 4 etaje. Decorurile erau şi ele monumentale. De exemplu, drumul amintit anterior era acoperit cu un portic cu coloane lung de 80 m, coridorul palatului (35/3,5 m) avea pereŃii decoraŃi cu basoreliefuri şi fresce care reprezentau oameni şi animale în mărime naturală. Între sălile fastuoase ale acestui palat se număra şi Sala Coloanelor, sala tronului sau apartamentele personale ale regelui, toate decorate cu basoreliefuri şi structuri pictate.

III. Cultura. 1. CredinŃe şi practici religioase. Despre religia cretană nu se ştiu multe lucruri certe. Formele de cult înregistrate prezintă similitudini cu animismul (venerarea grotelor sacre, a „arborelui vieŃii” etc.) şi totemismul (cultul şarpelui, leului, sfinxului şi mai ales cultul tipic cretan al taurului). Se mai consemnează şi cultul coloanelor/stâlpilor (probabil venerate ca axis mundi) sau cel al scutului (în formă de 8 şi cu o simbolistică încă nelămurită). Obiect de venerare era şi labrys-ul, securea dublă folosită la sacrificarea jertfirea taurului. Ea era păstrată

5 Cel puŃin aşa era la palatul din Cnossos, despre care se ştie că a fost model pentru cele din Phaistos, Malia şi Zakros.

Page 9: Cultura Si Civilizatie Europeana

9

în sanctuarul palatului regal din Cnossos şi este probabil de provenienŃă străină, întrucât apărea ca obiect de cult şi la lidieni, hitiŃi şi babilonieni.

DivinităŃile străvechi cretane erau parŃial antropomorfe parŃial zoomorfe, asemenea celor egiptene (corp uman şi cap de taur, corp uman cu aripi şi cap de capră etc.). ZeităŃile mai noi, de la jumătatea mil. III, sunt deja complet antropomorfe. Zeitatea supremă este de acum o Mare ZeiŃă similară acelei Magna Mater a întregii arii mediteraneene. AtribuŃiile ei erau dintre cele mai diverse: zeiŃă a vieŃii şi morŃii, a fecundităŃii şi fertilităŃii naturii, mamă a omenirii şi a tuturor vieŃuitoarelor, dar şi zeiŃă a războiului, a dragostei etc. Altă zeitate feminină importantă este Britomartis, zeiŃă a tinereŃii şi iubirii. Deşi zeităŃile feminine rămân dominante, mai târziu apar şi divinităŃi masculine. Cel mai important dintre acestea este zeul îmblânzitor al fiarelor şi stăpânul ploii. Un altul este Velkhans, care va fi identificat ulterior de greci cu Zeus6. Zeii cretani erau veneraŃi la început sub cerul liber, lângă copaci sau izvoare considerate sacre, dar şi în grote-sanctuar. Mai târziu, apar şi templele, care erau ridicate pe vârfuri de munŃi sau pe coline. Acestea erau locuri de pelerinaj, unde se aduceau sacrificiile. Altarul pe care se depuneau sacrificiile putea să fie fix ori portabil. Dintre ceremoniile şi riturile religioase (jocul acrobatic cu tauri, pugilatul, luptele, procesiunile, dansurile rituale executate sub influenŃa unor narcotice etc.), esenŃial era ritul jertfirii de animale (tauri, viŃei, capre, cerbi). Aceste jertfe puteau fi înlocuite cu oferirea simbolică a unor figurine animale. În Creta se pare însă că nu a existat sacrificiul uman.

În privinŃa concepŃiei despre moarte, cretanii erau la antipodul egiptenilor, religia cretană fiind o religie optimistă. Cretanii concepeau lumea de dincolo ca pe una plină de bucurii şi frumuseŃi, ei crezând că după moarte sufletele ajung în Insulele FericiŃilor, situate undeva spre apus. Practicau înhumarea, la început morŃii fiind înmormântaŃi în interiorul casei, iar apoi în mari morminte colective, construite circular şi cu o cupolă monumentală.

2. Artele plastice. Spre deosebire de arta asiriană, egipteană sau persană, arta cretană nu este o „artă regală”, ea nefiind destinată glorificării regelui şi nevizând o monumentalitate exacerbată. Pe de altă parte însă, nicăieri în lumea antică nu întâlnim o artă mai „democratică” decât cea cretană. Democratismul ei constă atât în faptul că aici nu existau canoane rigide, artistul fiind liber să creeze în funcŃie de originalitatea sa, cât şi în aceea că în Creta oamenii de toate condiŃiile sociale şi economice aveau acces la artă, fie ca posesori fie ca producători ai ei. Nicăieri în lumea antică nu au existat artefacte atât de numeroase, de variate şi răspândite ca în oraşele Cretei.

Refuzul monumentalităŃii şi „democraŃia” artistică sunt arătate şi de lipsa sculpturii monumentale. Nici un rege cretan nu ne e cunoscut prin intermediul sculpturii şi nici un zeu sau zeiŃă nu e reprezentat sculptural în manieră monumentală. În schimb, în statuaria de mici dimensiuni artistul cretan este neîntrecut. Sculptând în fildeş, bronz, steatită, argilă sau

6 De altfel, cultura şi mai ales religia şi arta greacă datorează mult Cretei; e, poate, semnificativ faptului că se considera că Zeus s-ar fi născut în Creta, că Dionyssos, Apollo şi Hercule ar fi copilărit aici etc.

Page 10: Cultura Si Civilizatie Europeana

10

majolìcă, el a creat adevărate capodopere, ca acea ZeiŃă a Şerpilor din Cnossos, făcută din majolìcă pictată.

Valoroase creaŃii cretane avem în domeniul glipticii, al orfevrăriei şi giuvaergeriei, dar nicio Ńară antică din mil. III-II î.Hr. nu se poate lăuda cu produse de ceramică la fel de rafinate ca acelea ale Cretei. Ştiind să topească minereul la 1200°, ceramiştii cretani au putut folosi temperaturi înalte pentru a obŃine o ceramică vitrificată fără egal în acele timpuri. Ei recurgeau în creaŃiile lor la cele mai îndrăzneŃe forme (vase cu gât lung, cupe cu picior înalt, chiupuri cu formă de femeie sau de pasăre etc.), dar şi la realizări tehnice extreme, precum acele vase cu pereŃi de un milimetru grosime! Motivistica ceramicii era simplă: spirala şi, mai rar, motive naturale stilizate.

Cea mai valoroasă şi mai originală contribuŃie artistică cretană este însă pictura. Spre deosebire de canonica şi rigida pictură egipteană, pictura cretană este o artă liberă, atât prin desenul ei (cu linii curbe, ondulate), cât şi prin culorile vii. De altfel, impresia cea mai puternică pe care ea o creează este aceea de vivacitate şi veselie. Totul este redat cu dinamism şi fineŃe. Motivistica ei naturalistă este foarte variată: plante, animale (taurul, mai ales), peşti, păsări etc. Omul este redat de obicei din profil, dar cu ochii şi umerii văzuŃi din faŃă. Peisajele sunt reprezentate întotdeauna fără perspectivă şi ca şi cum ar fi văzute de undeva de sus.

3. Divertismentul. Cretanii erau iubitori de jocuri şi spectacole. Ei făceau concursuri sportive de forŃă, curaj şi îndemânare, la care participau băieŃi şi fete. Alergările, luptele şi pugilatul erau foarte populare, dar cel mai popular dintre toate era spectaculosul joc cu taurul, un joc care cerea mult curaj şi multă abilitate. Jocul ca atare consta în a apuca de coarne un taur furios, care să te arunce în sus, astfel încât să aterizezi pentru o clipă în mâini pe spinarea taurului iar de aici în picioare, în urma lui. Acest joc se practica mai ales la ceremoniile religioase care se încheiau cu sacrificarea taurului şi consumarea lui ritualică. Cu aceste ocazii mai apăreau, de asemenea, muzica şi dansul. Ca instrumente cretanii foloseau scoica, cimbalul, toba şi mai ales flautul dublu şi lira, instrumente cretane prin excelenŃă ce vor fi preluate de greci. Cea mai originală creaŃie cretană este însă teatrul. Se pare că cretanii aveau construcŃii specifice7 la palatele regale din Cnossos şi Phaistos, încă din mil. III î.Hr.

IV. Aportul cretan în cultură şi civilizaŃie. CivilizaŃia cretană îşi găseşte sfârşitul pe la 1150 î.Hr., la două secole după ce ajung pe insulă aheii. Prin aceştia, întreaga cultură greacă a fost profund influenŃată de Creta. De altfel, grecii şi-au exprimat mereu, în acest sens, admiraŃia şi gratitudinea. Cultura măslinului, sistemul de greutăŃi şi măsuri, arta marinărească, viŃa de vie, megaron-ul, pasiunea pentru muzică, dans şi sport sunt tot atâtea elemente împrumutate de civilizaŃia greacă de la cretani. La fel ca şi în privinŃa religiei, unde numeroase zeităŃi greceşti şi la fel de numeroase personaje mitologice (Radamantys, Minos de ex.) sunt de origine cretană sau după concepute după model cretan.

7 Cu scenă, cu bănci de 25 m fiecare dispuse în amfiteatru şi cu o capacitate de 500 de locuri.

Page 11: Cultura Si Civilizatie Europeana

11

Cultura şi civilizaŃia etruscă

I. Istorie. Originea geografică şi provenienŃa etnică a etruscilor nu sunt bine cunoscute. Grecii îi numeau tirrenoi/tirsenoi, romanii tusci/etrusci, egiptenii tursha, iar ei înşişi îşi spuneau rasena. În legătură cu originea lor, există mai multe ipoteze. Herodot spunea că au venit din Lidia, Dionisos din Halicarnas îi considera ca fiind autohtoni, iar mai târziu s-a emis ipoteza că ar putea fi venit din Europa Centrală sau din Iliria, dar şi că ei ar fi de origine asianică/troiană. Dintre toate, cea mai plauzibilă este prima, etruscii fiind unul dintre „popoarele mării” care au invadat Egiptul în sec. XVIII î.Hr. După două secole, ei se stabilesc pe coasta apuseană a Italiei Centrale, unde există cele mai vechi urme ale prezenŃei lor. De aici, în sec. X-IX, se extind spre est şi nord, fundând cetăŃi în regiunea Toscana (Arezzo, Perugia etc.), iar mai târziu spre sud şi în Corsica şi Elba. Peste tot ei asimilează şi populaŃiile locale (umbri, latini, volsci, rutuli etc.). Perioada lor de maximă extindere o constituie sec. VII-VI, când teritoriul ocupat de ei se întinde de la sud de Napoli, până în preajma VeneŃiei, cuprinzând inclusiv Roma, oraş fondat chiar de ei (la fel ca şi alte cunoscute oraşe romane: Herculanum, Pompei, Capua etc.). Începând din sec. IV, odată cu apariŃia galilor, puterea etruscilor începe să decadă, mai ales în urma conflictelor cu grecii din cetăŃile elene din cele două Sicilii, iar mai târziu, cu romanii. De altfel, aceştia din urmă le dau lovitura de graŃie, atunci când cartaginezii – aliaŃii de secole ai etruscilor – îi trădează în favoarea romanilor. În ciuda unor alianŃe încercate după aceea cu galii, celŃii şi alte popoare italice, ei nu mai pot opri ascensiunea romanilor, care, la 264 î.Hr. le dau lovitura de graŃie, cucerind ultimele cetăŃi etrusce rămase libere. După această dată etruscii încep să fie asimilaŃi lent de către romani, în ciuda unor răzmeriŃe sau „conjuraŃii” locale.

II. CivilizaŃia. 1. Organizare social-politică. Însăşi organizarea politică a etruscilor explică declinul şi căderea Etruriei. Ei erau organizaŃi în mai multe confederaŃii de cetăŃi-stat, asemănătoare cu cele sumeriene şi elene: o mică cetate-stat cu un teren agricol în jur. Unitatea acestor confederaŃii era destul de laxă din cauza rivalităŃii dintre oraşe. Acestea erau organizate în formă monarhică, ele fiind conduse de un „principe” (lucumon), ales sau stabilit ereditar din rândul marilor familii nobiliare. Puterea acestuia era una religioasă, militară, civilă şi juridică, o putere mult limitată însă de cea a vechilor familii nobile. Ca regalia, principele avea o secure dublă înfăşurată în fascia de nuiele8, coroană de aur, mantie brodată, tron placat cu fildeş/aur, sceptru de aur şi un lanŃ cu o sferă din acelaşi material. După sec. VI, regimul monarhic este înlocuit de unul oligarhic sau de republica aristocratică, dominate de familiile nobiliare, din rândul cărora erau aleşi anual înalŃii funcŃionari. Aceştia guvernau cu ajutorul „clienŃilor”, selectaŃi din rândul poporului. Străinii aveau o condiŃie asemănătoare cu cea a metecilor din cetăŃile greceşti, iar sclavii erau de două categorii: cei de rând (care lucrau în condiŃii foarte grele în mine, agricultură, ateliere meşteşugăreşti etc.) şi cei instruiŃi, care nu aveau alt rost decât acela de a fi înfăŃişaŃi musafirilor în straie scumpe, spre fala vanitoşilor lor stăpâni.

8 Simbol preluat şi de romani, ai căror lictori din garda imperială purtau acest însemn.

Page 12: Cultura Si Civilizatie Europeana

12

2. Economia. Etruscii aveau faima unui popor harnic şi ingenios. Cei vechi ne povestesc despre lucrările lor de drenare a mlaştinilor şi de irigare a terenurilor aride, de pe care reuşeau să scoată recolte bogate. Prosperitatea lor a fost generată şi de bogate zăcăminte de aramă, fier, argint şi plumb, ei fiind şi iscusiŃi metalurgi. Mare faimă aveau la export uleiul şi vinurile etrusce. Inul, ceramica, statuetele de bronz le-au asigurat şi ele un comerŃ înfloritor. Mai exportau arme din bronz sau fier forjat, care, totodată, au făcut din ei o forŃă militară importantă. Produsele etrusce ajungeau pe toate coastele Mediteranei şi chiar în Britania sau Scandinavia. Dar grecii, cartaginezii, galii şi iberii au fost partenerii lor comerciali favoriŃi. OpulenŃa de acasă îi determina să nu fie nevoiŃi să importe decât produse de lux, cu care îşi întreŃineau vanitatea specifică. În acest sens, ei preferau mai ales produsele greceşti: stofe, fildeş, aur, bijuterii, ceramică.

3. ConstrucŃiile. Etruscii treceau în antichitate ca fiind buni constructori şi urbanişti. Oraşele lor aveau forma unui patrulater, cu o stradă principală orientată est-vest şi alte două străzi intersectate cu aceasta pe axa nord-sud, plus altele mai înguste paralele pe ambele axe. Străzile principale aveau o lăŃime de 15 m, cu o suprafaŃă carosabilă de 5 m pe mijloc şi două trotuare de câte 5 m. Oraşele etrusce trebuiau să aibă trei porŃi rituale, dar puteau avea până la 8-10 porŃi în total. De regulă, ele aveau reŃea de canalizare şi sisteme de aducŃie a apei, care era depozitată în cisterne de decantare şi limpezire. Fiecare oraş avea cel puŃin trei temple închinate fiecăruia dintre zeii din triada supremă. Sistemele de fortificaŃii erau şi ele impresionante: ziduri de 4 m grosime, 9 m înălŃime şi o lungime egală cu perimetrul cetăŃii.

Dimensiunile templelor etrusce erau de asemenea impresionante, cel de pe Capitoliu având 60/55 m. Compartimentarea lor era asemănătoare cu cea a bisericilor creştine, căci cella lor avea trei compartimente neseparate complet (pronaos, naos, altar), iar intrarea se făcea printr-un portic lung, cu două rânduri a câte patru coloane. Necropolele etrusce sunt şi ele de natură să ne reŃină atenŃia, fiind realmente adevărate „oraşe ale morŃilor”. De exemplu, oraşul Caere avea o suprafaŃă de 170 ha, în timp ce necropola se întindea pe 350 ha şi era organizată în cartiere dispuse în funcŃie de artere principale şi secundare, aidoma oraşelor, iar mormintele („locuinŃa mortului”) reproduceau de multe ori planul unei locuinŃe etrusce reale.

4. ViaŃa cotidiană. De la etrusci nepăstrându-se documente scrise, viaŃa lor cotidiană poate fi reconstituită numai cu ajutorul mormintelor, al frescelor şi obiectelor din morminte; şi numai în cazul celor bogaŃi. Aflăm astfel că interiorul caselor etrusce era bogat şi confortabil, ele având camere cu covoare şi paturi bogat ornamentate cu decoraŃiuni din bronz şi fildeş şi acoperite cu stofe de preŃ brodate. Vesela regelui şi a celor bogaŃi era în bună parte din aur şi argint. Etruscii obişnuiau să mănânce asemenea asirienilor, grecilor şi romanilor în triclinium, stând întinşi pe pat. Îmbrăcămintea lor era simplă, dar comodă şi adesea somptuoasă. Vara purtau doar o fustă în jurul coapselor, iar iarna puneau o mantie de lână brodată, ghete de piele şi pălării cu boruri ample sau berete brodate sau accesorizate cu podoabe scumpe. Femeile purtau o tunică lungă şi strânsă, strânsă în talie cu un cordon şi o mantie plisată pe deasupra. O mare atenŃie acordau ele coafurii (părul era împletit în diverse feluri şi vopsit blond) dar şi

Page 13: Cultura Si Civilizatie Europeana

13

parfumurilor, cosmeticelor şi bijuteriilor. De altfel, grecii au lăudat adesea frumuseŃea, cochetăria şi eleganŃa etruscelor.

III. Cultura. 1. CredinŃe şi practici religioase. Prea puŃinele izvoare scrise interne fac ca informaŃia noastră despre religia etruscă să fie săracă. Doar izvoarele externe – romane şi greceşti – ne ajută să înŃelegem întrucâtva tipul de religiozitate al etruscilor. Sigur este că ei erau un popor foarte religios, toate aspectele vieŃii lor publice şi private fiind reglementate de norme şi precepte religioase ferme. Interesantă este, între altele, concepŃia lor cosmogonică. Potrivit acesteia, lumea ar fi fost creată în şase milenii, altele şase mai durând până la sfârşitul ei. Felul în care ne este descrisă evoluŃia creaŃiei aduce aminte de mitul biblic: în primul mileniu zeul creator ar fi făcut cerul şi pământul, în al şaselea omul etc. Fiecare dintre cele 12 milenii din durata lumii este guvernat de câte o zodie. Acelaşi mit mai vorbeşte, cu o surprinzătoare exactitate, verificată de istorie, despre cele 10 secole de civilizaŃie etruscă şi despre dispariŃia etruscilor ca popor.

Panteonul etrusc era foarte bogat. Se cunosc 40 de nume de zei etrusci, dintre care numai 17 sunt pur etrusce. În vârful acestui panteon trona triada supremă alcătuită din Tinia, Uni şi Menrva, asimilaŃi ulterior de romani ca Jupiter, Junona şi Minerva. Primul era zeul suprem, având ca atribut fulgerul. Lor le era consacrat cel mai important templu de pe Capitoliu. După aceştia trei, veneau cei 12 zei zodiacali şi cei şapte zei corespunzători planetelor cunoscute de etrusci, iar apoi cei 16 zei corespunzători regiunilor în care etruscii împărŃeau cerul. Dintre toŃi aceştia, mai cunoscuŃi sunt: Voltumnus (zeul vegetaŃiei), Fufluns (corespondent lui Bachus), Velchans (zeu al focului, devenit Vulcanus roman), Nethuns (Neptun), Thurms (Hermes), Maris (Marte), Aplu (Apollo) etc.

Dintre toate formele cultului etrusc, cel mai cunoscut este cultul morŃilor, amplu documentat de arta etruscă, chiar dacă nu şi cu texte. În această privinŃă, etruscii sunt comparabili cu egiptenii, căci, ca şi aceştia, acordau o foarte mare importanŃă funeraliilor şi „destinului” post mortem al defunctului. Ei practicau înhumarea şi incinerarea, la alegere. Mormintele erau foarte variate, în funcŃie de posibilităŃile materiale ale familiei: de la simpla groapă, trecând prin hipogeu, până la ample monumente supraterane. Însă în fiecare dintre aceste cazuri mormântul era acoperit cu un tumul de pământ, iar alături de defunct se îngropau obiectele cele mai variate: pat, masă, scaune, arme, veselă etc. Urnele (canope) pentru cenuşa defuncŃilor erau şi ele foarte diverse, atât ca material (teracotă, marmură, bronz etc.), cât şi ca formă. Cele mai interesante sunt cele ce imită forma corpului uman (un mic sarcofag), al căror capac era chiar masca funerară a defunctului. Spectaculoase erau şi ospeŃele funerare ce se desfăşurau chiar la mormânt şi care erau însoŃite în cazul celor mai bogaŃi de muzică, dansuri rituale şi jocuri funerare (curse de cai sau de care, întreceri atletice şi lupte de gladiatori).

2. Artele plastice. În sculptură, etruscii nu s-au dovedit a fi foarte originali, ei fiind mai mult imitatori ai grecilor. Sigur, nu erau nişte imitatori servili, căci ei nu s-au dovedit sensibili la formalismul şi academismul artei greceşti, ci au adaptat un stil mai liber şi mai realist. Hieratismul statuilor elene nu este prezent în sculptura etruscă, el fiind înlocuit de fantezie,

Page 14: Cultura Si Civilizatie Europeana

14

spontaneitate şi prospecŃiune. În locul modelului ideal, ea ne prezintă individualul, cu trăsăturile uneori caricaturizate în mod ironic fapt ce sporeşte nota de individual. De asemenea, în sculptura lor se remarcă raritatea extremă a nudurilor, grija pentru detalii, indiferenŃa pentru proporŃii şi tendinŃa spre stilizare. Ca materiale, sculptorii etrusci foloseau piatra, teracota, alabastrul şi bronzul, în funcŃie de destinaŃia operei. Astfel, sculpturile funerare erau lucrate în piatră şi alabastru, basoreliefurile templelor, urnele funerare şi sarcofagele erau din teracotă, iar statuetele votive din bronz. Sculptura în bronz ne reŃine în cea mai mare măsură atenŃia, căci în acest domeniu etruscii s-au arătat a fi, tehnic, egalii grecilor. Adevărate capodopere sunt Lupa Capitolina şi Himera din Arezzo. Lupoaica a fost lucrată pe la sfârşitul sec. VI şi impresionează prin calmul şi maiestuoasa ferocitate pe care le degajă. Himera este o compoziŃie ce reprezintă un animal cu corp de leu, coadă de şarpe şi în spinare având un al doilea cap, de capră. Această din urmă realizare sculpturală redă foarte bine poziŃia de atac în care se află himera, creând foarte bine impresia de forŃă şi agilitate. Excelente opere au realizat sculptorii etrusci şi în cazul sculpturilor de bronz de mici dimensiuni, statuete votive ce redau în general figuri feminine.

Pictura etruscă este reprezentată mai ales de picturile murale din cavourile din oraşul Tarquinia, cel mai vechi şi cel mai bogat oraş ertusc. Tehnica utilizată era cea a frescei: pe peretele proaspăt tencuit se trasau contururile, iar apoi se aplicau culorile (roşu, brun, galben, albastru, alb şi negru). La fel ca în Creta sau Egipt, corpurile bărbăteşti erau pictate cu roşu, iar cele feminine cu alb. Tematica picturii etrusce este foarte diversă: scene de ospeŃe, de luptă şi jocuri funerare, scene erotice rituale, de ocupaŃii curente, dar şi de vânătoare, pescuit etc. Ca tehnică a execuŃiei regăsim şi aici trăsăturile cu care ne-am obişnuit în cazul sculpturii. Aceeaşi stângăcie în redarea proporŃiilor, acelaşi refuz al simetriei şi al rigorii, acelaşi antiacademism ne întâmpină şi acum. Dar expresivitatea figurilor, jocul bine stăpânit al culorilor şi al degradeurilor, acurateŃea redării mişcării sunt tot atâtea trăsături ce relevă artisticitatea ridicată a picturii ertusce.

Se pare că etruscii aveau o adevărată pasiune pentru muzică, ei cântând nu numai la ospeŃe, ceremonii şi jocuri, ci chiar cu ocazia celor mai cotidiene ocupaŃii: la muncă, pentru atragerea vânatului în raza vânătorului sau chiar cu ocazia biciuirii sclavilor! Preferate erau instrumentele de suflat, între care se disting „trompeta etruscă” (lungă şi curbată) şi flautul dublu, considerat şi el tot o invenŃie etruscă. Alt instrument des folosit era lira.

3. Scrierea, literatura şi educaŃia. Etruscii cunoşteau încă din sec. VIII î.Hr. scrierea, adaptată după alfabetul fenician. De la ei s-au păstrat numeroase inscripŃii, precum şi volumene scrise pe pergament, papirus şi pânză de in. Texte literare nu s-au păstrat, ci doar texte din literatura de divinaŃie şi de ritualistică. Se ştie însă că etruscii manifestau interes pentru literatura greacă, că între discipolii lui Pythagoras existau şi etrusci şi că ei manifestau o mare preŃuire pentru teatru, domeniu în care i-au influenŃat profund pe romani, al căror vocabular teatrologic are termeni de origine etruscă: histrio, persona, scaena. MulŃi autori romani vorbesc despre o edevărată literatura etrusca, în care tinerii romani erau trimişi să se

Page 15: Cultura Si Civilizatie Europeana

15

instruiască până prin sec. III î.Hr. Unul dintre textele etrusce rămase conŃine reguli de metrică şi prozodie, ceea ce este semnul unui înalt interes pentru poezie şi o confirmare a relatărilor scriitorilor romani invocaŃi.

În afară de artă şi religie, romanii au fost puternic influenŃaŃi de ceea ce ei numeau disciplina etrusca. Religia etruscă are două trăsături ce o disting net de cea romană şi cea greacă: este revelată şi este sistematizată într-un corpus de texte sacre care au circulat oral până în sec. II î.Hr. Textele acestui corpus sunt rânduite în trei serii distincte: prima explica pe larg horuspiciile; a doua serie explica semnificaŃia fulgerelor şi tunetelor în funcŃie de ora, ziua, luna şi zona cerească în care s-au produs; iar ultima conŃinea textele rituale, care arătau cum trebuie construite oraşele şi templele, cum se împart loturile de pământ, precum şi norme etice, juridice, militare etc. Religiozitatea etruscilor nu se manifesta ca venerare a divinităŃii, ci era o religiozitate pragmatică, interesată de cunoaşterea voinŃei divine în vederea obŃinerii de foloase, fapt ce justifică importanŃa divinaŃiei.

Doctrina, riturile şi practicile divinatorii fiind unele foarte complicate, ele necesitau o organizare riguroasă şi o şcolarizare pe măsură. Astfel, clerul etrusc era organizat în colegii de specialitate şi dispunea de şcoli în fiecare cetate. Viitorii preoŃi erau aleşi din rândurile nobilimii pentru a fi şcolarizaŃi.

4. ŞtiinŃa. Despre ştiinŃele practicate de etrusci, nu se cunosc multe date. Doar în legătură cu medicina aflăm câte ceva de la Herodot şi Eschil, care vorbesc cu admiraŃie despre talentul medicilor etrusci şi despre ingeniozitatea lor. Despre aceştia se ştie, de exemplu, că foloseau apele termale în scop terapeutic, că erau buni chirurgi şi mai ales excepŃionali dentişti, de vreme ce ştiau nu doar să îmbrace dinŃii în aur, ci chiar să facă punŃi de aur pentru a înlocui dinŃii lipsă, aşa cum putem vedea chiar în mormintele lor.

IV. InfluenŃa culturii şi civilizaŃiei etrusce. Cultura şi civilizaŃia etruscilor constituie „introducerea” la cultura şi civilizaŃia romană. Romanii şi-au arătat de altfel adeseori respectul şi preŃuirea pentru înaintaşii lor etrusci. Pe bună dreptate, căci aceştia au fost fondatorii Romei ca oraş, cei care i-au dat instituŃiile civile, planurile urbanistice ferme, organizarea militară şi primele opere de artă. Etruscii i-au învăŃat pe romani să facă drumuri, poduri, canalizări, drenaje, lucrări de irigaŃii, apeducte etc. De la etrusci au învăŃat romanii să facă cupola, arcul şi falsa boltă. Tot de la ei au preluat romanii toga praetexta, purpura generalilor triumfători, lictorii cu fascii, însemnele marilor demnitari, doctrine religioase şi practici ceremoniale de toate felurile. Scrierea romană însăşi a fost creată pe modelul celei etrusce. CărŃile sacre care formau disciplina etrusca au fost Ńinute la mare cinste în Marele Templu al Romei până după căderea Imperiului Roman de Apus, în secolul VII d.Hr., când aceste texte sunt distruse. Dar influenŃa etruscă se întinde dincolo de durata Imperiului Roman, până în Evul Mediu şi Renaştere, când purpura lucumon-ilor etrusci va fi preluată de cardinalii catolici, cârja prelaŃilor-ghicitori va deveni cârja episcopală, arcul, falsa boltă şi cupola se vor regăsi în bisericile creştine, la fel ca şi gustul pentru decorul supra-abundent – statui şi basoreliefuri – din bisericile gotice etc. Renascentiştii italieni se reclamau cu orgoliu ca urmaşi ai etruscilor, Nicolo Pisano, Michelangelo şi Bernini preluând sugestii din necropolele şi templele etrusce. Bernini, de exemplu, s-a inspirat din austerele coloane etrusce atunci când a conceput colonada ce îmbrăŃişează piaŃa basilicii San Pietro din Roma.

Page 16: Cultura Si Civilizatie Europeana

16

Cultura şi civilizaŃia celŃilor

I. Istorie. Alături de contribuŃia greco-romană, cea a BizanŃului, a popoarelor germanice şi a lumii arabe, cultura şi civilizaŃia celŃilor reprezintă o componentă importantă pentru cultura şi civilizaŃia europeană. ApariŃia celŃilor în Europa se produce undeva pe la 2000 î.Hr., dar ei se definesc în mod clar ca un grup etnic determinat către 800 î.Hr., în prima epocă a fierului (Hallstatt), pentru ca în cea de a doua epocă a fierului (La Tène, 500-100 d.Hr.), să fie, numeric vorbind, cel mai important popor din Europa Occidentală şi Centrală. Secolele VIII-V î.Hr. sunt secolele în care ei îşi definitivează o cultură şi civilizaŃie proprie, un fond de tradiŃii ce va suferi unele influenŃe în epoca romană, dar care va supravieŃui şi în timpul Evului Mediu.

Primul autor antic care îi pomneşte pe celŃi este Hecataios din Milet, care, în sec. VI î.Hr., localizează Ńara acestora (Keltike) între izvoarele Dunării şi Iberia. În sec. V î.Hr., Herodot îi pomeneşte şi el de două ori în Istoriile sale pe keltoi. După această dată, celŃii se separă în două mari grupuri etnice: goidelii, stabiliŃi în Irlanda, ScoŃia şi insula Man, şi britonii, stabiliŃi în Galia, Wales şi Cornwall. Puterea lor ajunge la apogeu în sec. III î. Hr., când se extind pe o arie uriaşă, ce se întinde din Irlanda şi ScoŃia până în Asia Mică şi din Spania până în Slovacia şi Transilvania.

Temeiul acestei expansiuni a fost unul demografic şi economic şi nu unul imperialist, celŃii înaintând încet şi paşnic în toate direcŃiile din leagănul lor iniŃial, care a fost Europa Centrală, mai precis, regiunea dintre Rhin şi Dunărea Superioară. De aici, ei s-au extins întâi spre Gallia, care devine eminamente celtică prin anihilarea totală a populaŃiei neolitice iniŃiale. Mai târziu, s-au extins apoi spre Spania şi Portugalia, unde prin eliminarea populaŃiei iberice locale au rezultat celtiberii. Tot spre sud, ei s-au mai extins în Nordul Italiei, acoperind Câmpia Padului şi fondând oraşul Mediolanum, viitorul Milano, în Gallia Cisalpină. CelŃii stabiliŃi aici au făcut incursiuni de jaf spre restul Italiei, asediind de două ori Roma şi spre Grecia, jefuind oraşul Delphi. Puterea crescândă a Romei îi va alunga însă în sec. III î.Hr. din Gallia Cisalpină. În secolul IV î.Hr., ei s-au extins şi spre est, astfel încât ocupă Austria, Iliria, Boemia, Panonia şi părŃi din partea transilvană a Daciei. În Iliria întemeiază cetatea Singidunum (azi, Belgrad), iar în Bulgaria cetatea Tylis. Dintre celŃii aşezaŃi în această zonă, o parte migrează în Asia Mică unde întemeiază regatul Galatia (de la cuvântul celt galati care însemna „războinici viteji”). Din Galatia, ei au făcut incursiuni în marile cetăŃi ale Asiei Mici: Milet, Efes etc.

Cele mai importante migrări ale celŃilor au fost însă cele spre insulele britanice, unde cultura lor a şi rezistat în formă pură până târziu în Evul Mediu. În toate celelalte zone, ei au fost asimilaŃi atât etnic cât şi cultural. CelŃii gaeli au rămas liberi în Irlanda până în 1494, iar cei din ScoŃia au fost supuşi de englezi abia în 1746. Britonii din Cornwall au fost supuşi de anglo-saxoni în sec. V d.Hr., iar cei din Wales în 1282. Puritatea etnică şi tradiŃiile celtice au fost bine păstrate şi în Bretagne/Armorica, în FranŃa. Irlanda a fost regiunea în care s-a creat o bogată literatură celtică în limba gaelică.

II. CivilizaŃia. 1. Cele mai multe informaŃii despre organizarea social-politică a celŃilor le avem în legătură cu celŃii din Irlanda, unde structurile sociale celtice s-au păstrat până în

Page 17: Cultura Si Civilizatie Europeana

17

Evul Mediu. Ştim astfel că unitatea socială de bază era tribul (tuath), o unitate independentă economic şi politic. Tribul se compunea din aşa-numitele „familiii mari”(fine, ginŃi), formate din mai multe „familii mici” (derbfine). O fine era condusă de un nobil cu atribuŃii politice, juridice şi militare, iar tuath era condus de un rege (ri).

Cea mai importantă clasă socială era cea a druizilor, formată din clerici. Urma apoi clasa nobililor războinici (flaithi) şi cea a oamenilor liberi proprietari de pământ şi de vite. Sclavii erau puŃin numeroşi, ei provenind fie din război, fie dintre declasaŃii social (criminali, tâlhari, datornici etc.). Oamenii liberi şi nobilii erau într-o relaŃie de „clientelă”, căci aceştia din urmă le concedau primilor un anumit lot de pământ şi un număr de vite în schimbul cărora ei plăteau un tribut şi trebuiau să presteze anumite servicii. În afara acestor trei clase principale, alte categorii sociale erau: învăŃaŃii, medicii, judecătorii, meşteşugarii şi – cei mai preŃuiŃi dintre toŃi – poeŃii (filid).

InstituŃia regalităŃii şi statul nu au cunoscut niciodată o mare importanŃă politică în societatea celtică. Regele celt avea mai mult o funcŃie militară, căci dacă pe timp de război el era comandantul suprem, în timp de pace puterile sale erau limitate. El era ales dintre membrii familiei predecesorului, netrebuind să fie neapărat fiul fostului rege şi putea fi oricând schimbat dacă nu corespundea fizic sau moral, ori dacă asupra poporului se abăteau nenorociri inexplicabile. Regalitatea era considerată ca încărcată de sacralitate, căci se credea că prin învestirea ca rege acesta se căsătorea simbolic cu legendara regină Medb. Dar regele celt nu a fost niciodată considerat deasupra legii, ci egal din acest punct de vedere cu nobilii şi oamenii liberi. Pentru hotărârile importante, el trebuia să convoace sfatul (airecht), care era format din nobili şi oameni liberi. Pentru diferendele dintre aceştia şi rege era chemat un judecător special „judecătorul regal” (brithem rig). În afară de regele unui trib (ri), mai existau două categorii de regi superiori. Anume, 30 de triburi unite formau o nouă unitate politică, o provincie, care era condusă de un „rege superior” (ruiri), iar toŃi ruiri se supuneau „regelui regilor superiori” (ri ruirech), regele Irlandei. Fiecare rege inferior îi jura credinŃă celui imediat superior, obligându-se la un tribut şi la a-i asigura trupe în caz de război, iar regele superior îl răsplătea pe acesta prin oferirea protecŃiei în caz de posibile primejdii.

Problemele de justiŃie nu priveau la celŃi statul, ci erau considerate o chestiune privată, inclusiv omucidera. Pentru rezolvarea diferendelor, membrii unui tuath recurgeau la arbitrajul unui druid judecător, ei putând recurge şi la un alt druid care să joace rolul de avocat, precum şi la martori, care garantau şi punerea în aplicare a hotărârii judecătorului. În scopul de a fi evitate răzbunările (faida), dreptul cutumiar celt prevedea despăgubiri, precum şi o amendă numită „preŃul onoarei” ce fusese lezată de către inculpat. Aceste despăgubiri şi amenzi erau fixate în raport cu cuantumul pagubei, dar şi cu rangul social al păgubitului. În Irlanda şi Wales au existat în Evul Mediu chiar şcoli juridice şi tratate de drept consuetudinar, care stabileau norme în legătură cu diverse aspecte: dreptul familiei, dreptul proprietăŃii, drept penal, administrativ etc.

Page 18: Cultura Si Civilizatie Europeana

18

2. Cu diferenŃe de la o zonă la alta, viaŃa economică a celŃilor a fost dominată de agricultură (la galii cisalpini, la cei transalpini şi la belgi) sau de creşterea vitelor (la goideli, scoŃi şi celtiberi). Ca atare, în zonele dominant agricole au apărut mai de timpuriu satele mai mari şi proprietatea individuală a pământului, în timp ce în zonele pastorale existau mici grupuri de case şi o proprietate comună/gentilică a terenurilor păşunabile. Agricultorii cultivau orz, grâu, secară, ovăz, nap, ceapă, usturoi, iar dintre textile cânepă şi in. CelŃii practicau rotaŃia culturilor şi fertilizarea. Unele dintre uneltele lor – plugul cu brăzdar triunghiular şi reglabil pus pe două roŃi şi coasa – au fost la vremea respectivă atât de performante, încât au fost preluate de romani şi de populaŃiile germanice. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu moara de măcinat cu manivelă sau cu secerătoarea trasă de boi. Crescătorii de vite creşteau mai ales vite mari (vaci, boi) dar şi vite mici (oi, capre).

Inventivitatea celŃilor s-a manifestat şi în cadrul meşteşugurilor, care deŃineau un rol important în economia lor. Ei erau renumiŃi mai ales ca metalurgi, fiind pricepuŃi în prepararea unor aliaje performante. Tocmai de aceea, uneltele, armele şi obiectele lor de podoabă din bronz, fier, aur sau argint erau foarte apreciate. CelŃii erau şi buni dogari, ei fiind inventatorii cabrioletei pe două roŃi şi a carului mare pentru călătorii lungi, invenŃii preluate de asemenea de la ei de către alte popoare. CelŃii au fost, de asemenea, şi pricepuŃi căldărari, ei cunoscând procedeul argintării vaselor de bronz înaintea altor popoare. Olăritul îl practicau în forma avansată ce recurgea la roata olarului, producând o ceramică pictată cu motive geometrice sau figurative. Alte meşteşuguri în care celŃii excelau a fost sticlăria, tăbăcăria, cismăria şi emailarea, ei obŃinând un smalŃ roşu pe care îl foloseau pentru oranamentarea a diverse obiecte, a armelor mai ales. Meşteşugarii celŃi erau organizaŃi în corporaŃii de profil, asemănătoare viitoarelor bresle din Evul Mediu.

ComerŃul celt se desfăşura atât pe marile fluvii europene, cât şi pe uscat, cu caravanele. În Gallia, de exemplu, existau drumuri pietruite, cu popasuri, hanuri şi puncte vamale. CelŃii importau mai ales minereuri şi chihlimbar din insulele britanice şi din zona baltică, dar şi obiecte de lux (vase de bronz, ceramică, oglinzi, bijuterii) din Grecia şi Italia. Exportau şuncă şi slănină în Italia, măsline şi vin în Irlanda şi Britania, dar şi stofe, unelte şi arme din fier şi alte obiecte din aur. Schimburile interne se făceau în natură, luându-se ca valoare-reper capetele de vită iar apoi inele/bare de aur şi aramă cu greutate determinată, cea mai mică fiind uncia (2gr.). Începând din secolul III au bătut şi monedă din aur şi argint, imitând moneda greacă. Monedele din aur fiind folosite pentru schimburile externe, iar pentru cele interne foloseau moneda de argint.

2. ViaŃa cotidiană. În lumea celŃilor, poziŃia socială a femeii şi drepturile de care ea se bucura erau net superioare celor din lumea greco-romană. Practic, femeia celtă era egală în drepturi cu bărbatul, căci avea drept de proprietate, de a lăsa moştenire bunurile sale, de a intenta divorŃ şi chiar de a ocupa funcŃii publice. Uneori, ca la scoŃii din nord, ele puteau fi chiar războinice. Ca o dovadă pentru drepturile civile şi sociale ale femeii celte stă şi faptul că prima mănăstire de călugăriŃe creştine a fost făcută în Irlanda, la Kildare. În plus, femeia celtă

Page 19: Cultura Si Civilizatie Europeana

19

putea fi aleasă chiar şi regină. O fată era considerată matură la 14 ani, băiatul la 17. În rândul celŃilor era foarte răspândit şi obiceiul adopŃiei.

CelŃii erau foarte curaŃi şi îngrijiŃi, săpunul9 fiind o invenŃie a lor. Ei obişnuiau să-şi decoloreze părul şi să se tatueze pe corp (de aici numele de picŃi dat scoŃienilor nordici). CelŃii – bărbaŃi şi femei – erau mari iubitori de fast, podoabe şi haine viu colorate. Îmbrăcămintea lor varia în funcŃie de regiune şi de poziŃie socială, dar piesele tipice erau: cămaşă de lână, tunică scurtă şi o manta prinsă la gât cu o agrafă-podoabă, pentru bărbaŃi şi rochia lungă cloşată, strânsă la mijloc cu o centură de piele, pentru femei. Piesa cea mai specifică de îmbrăcăminte bărbătească erau pantalonii, asemănători cu cei ai mezilor, sciŃilor şi dacilor. Ca podoabe, ei purtând brăŃări, fibule, agrafe, paftale de o varietate şi o ornamentaŃie pline de fantezie. Piesa de podoabă cea mai tipic celtică era colanul (torque), piesă purtată în jurul gâtului dintr-o singură bucată foarte atent lucrată şi ornamentată, unele fiind adevărate capodopere de orfevrărie, acesta era purtat de războinici şi avea o semnificaŃie magică sau onorifică.

Baza alimentaŃiei celŃilor o constituia pâinea, fiertura de ovăz (porridge), peştele şi vânatul. Cei bogaŃi adăugau la acestea carnea de vită sau porc. Băuturile curente erau berea şi hidromelul, iar vinul, adus din import, era consumat doar de cei bogaŃi. CelŃii aveau faima unor mari băutori, ospeŃele lor încheindu-se de multe ori cu conflicte sângeroase.

Casele erau în formă rotundă sau rectangulară, construite din lemn sau piatră şi acoperite cu paie de secară. De regulă, ele aveau o singură încăpere cu vatra în mijloc, iar ca mobilier, simple laviŃe întinse pe lângă pereŃi. Drept scaune, celŃii foloseau mănunchiuri de paie. Regii şi nobilii aveau case fortificate (broch), făcute din piatră, sub forma unui turn cu 2-3 nivele, cu odăi boltite, scări interioare şi galerii. CelŃii nu au cunoscut viaŃa de tip urban în antichitate, ci abia în Evul Mediu. În vechime, ei locuiau în sate mai mici (păstorii) sau mai mari (agricultorii), având cel mult acele aşezări pre-urbane numite de romani oppida, nişte sate mai mari întărite cu val de pământ, şanŃ şi zid de apărare. Unele, precum cele din Gallia, Germania şi HelveŃia ajungeau la suprafeŃe cuprinse între 600 şi 700 ha.

III. Cultura. 1. Idei şi credinŃe religioase. Religia celŃilor îmbină elemente moştenite de la aborigenii pe care i-au găsit la venirea lor în Europa (totemism, animism, cultul naturii sau al ZeiŃei Mame etc.) cu elemente indo-europene (adorarea ZeiŃei Epona, antropomorfizare a vechiului cult indo-european al calului/iepei). Indo-europene sunt şi simbolul roŃii (Soarele), cel al coloanei (axis mundi), instituŃia druizilor (cf. brahmanii indieni şi magii perşi), precum şi panteonul. Proto-celŃii îşi incinerau morŃii, depunând cenuşa în urne funerare, pe care le îngropau într-un cimitir, în acele „câmpuri de urne” foarte răspândite în Europa Centrală şi Occidentală. Ca elemente totemice ale religiei celte putem aminti faptul că adorau zeii cu chip de cal, şarpe sau berbec, sau zei reprezentaŃi antropomorf, dar cu atributele unor animale (Cernunnos avea coarne de cerb), ori cu animalul totemic alăturat (Epona, cu calul; Artia, cu un urs, Maceus, cu un porc etc.). Dintre animale, erau venerate: calul, taurul, mistreŃul, cerbul şi câinele, fiecare simbolizând ceva (agilitate, forŃă, vitejie, sănătate şi loialitate). Ca elemente

9 De altfel, numele actual al acestei utile invenŃii vine chiar de la cuvântul celt sapo.

Page 20: Cultura Si Civilizatie Europeana

20

animiste, amintim sacralizarea elementelor (aştrii, tunetul, fulgerul etc.), a apelor, copacilor, munŃilor etc., care erau personificate în zei, zâne, elfi, spirite etc. Fiecare trib avea un arbore sacru (axis mundi), unde se desfăşurau evenimentele cele mai importante ale acelui trib (alegerea regelui, adunările, sărbătorile etc.).

Zeii celŃilor din Gallia ne sunt cunoscuŃi mai mult prin interpretatio romana. Ştim astfel despre gali că venerau peste 400 de zei, dintre care trei erau mai importanŃi: Teutates, Esus şi Taramis, cărora li se aduceau sacrificii umane. Primul pare a fi avut atribute asemănătoare cu cele ale lui Mercur (patron al comerŃului şi meşteşugurilor), al doilea era asimilabil lui Marte (zeu al războiului), iar al treilea lui Jupiter (fiind zeu al cerului, tunetului şi soarelui). La celŃii irlandezi, zeul suprem era Dagda, numit „zeu bun şi drept”. AlŃi zei erau Brigantia/Brigitte (patroana poeŃilor), Diaucecht (al medicilor), Dann (zeul morŃii) etc. Mama tuturor zeilor era Ana-Dana (Rosmerta în Gallia şi Medbh în Wales). ZeităŃile feminine erau mai numeroase la celŃii insulari. Un fapt curios este acela că celŃii nu aveau o zeiŃă a dragostei.

Interesante sunt şi reprezentările celŃilor despre cealaltă lume, care era localizată tot pe pământ, în lumea oamenilor, doar că era non-spaŃială, în care poŃi ajunge fie bând o poŃiune magică, fie ieşind, printr-o minune, din lumea spaŃială Această lume era imaginată ca în basmele româneşti, ca un „celălalt tărâm”, fiind numită „łara TinereŃii”, „łara FericiŃilor” etc. Oricum, nu era o tristă lume a morŃilor, ci o lume fericită, a sufletelor şi a zeilor, un tărâm al plăcerilor.

În ceea ce priveşte cultul, putem spune că la început ceremoniile religioase aveau loc sub cerul liber, într-un loc consacrat (nemeton), mai târziu apărând şi sanctuarele. Aici se făceau sacrificiile, de regulă animale, dar şi umane, cei sacrificaŃi fiind criminali, tâlhari sau prizonieri de război. Ulterior, sacrificiile umane au fost abolite, depunându-se, în loc, ex-voto-uri (statuete, figurine sau obiecte provenite din prăzile de război: monede, colane etc., precum şi ofrande de cereale şi fructe). Sărbătorile aveau un caracter preponderent agrar, cele mai importante fiind cele ce marcau începutul fiecărui anotimp. De exemplu, cea din noiembrie era dedicată morŃilor. Înmormântările celŃilor erau luxoase, în mormânt îngropându-se toate obiectele şi fiinŃele (sclavi, concubine, câini etc.) la care se ştia că Ńinuse în mod deosebit mortul. Şefii de trib şi războinicii importanŃi erau îngropaŃi împreună cu echipamentul lor militar (car de luptă, scut, spadă, lance etc.) precum şi cu alimente şi alte obiecte ce aparŃinuseră defunctului. La funeralii se petreceau jocuri funebre şi întreceri, iar anual se petrecea la cimitir o sărbătoare (oenach carman) dedicată tuturor morŃilor tribului, care dura şapte zile. Fiecare zi era dedicată unui motiv festiv anume: zeilor, morŃilor, războinicilor etc. Această sărbătoare era prilej şi pentru procese importante, dar şi pentru târg, întreceri de care sau între muzicieni şi poeŃi.

OficianŃii actelor de cult erau druizii („prea înŃelepŃii”), care constituiau o castă (chiar dacă nu închisă, precum cea a brahmanilor) extrem de respectată, de cuvântul lor ascultând chiar şi regii. Conducătorul lor era Marele Druid, ales pe viaŃă. Ei erau organizaŃi în colegii de specialitate (preoŃi, medici, judecători), erau aleşi din rândul nobililor şi urmau studii complexe

Page 21: Cultura Si Civilizatie Europeana

21

(filosofie, teologie, istorie, geografie, astronomie etc.) ce durau 20 de ani. În acest timp, ei trebuiau să înveŃe pe de rost manuale întregi versificate. CompetenŃa principală a druizilor era întocmirea calendarului. CelŃii aveau un an solar de 12 luni a câte 29-30 de zile, iar la 3 ani intercalau o lună suplimentară. Druizii erau scutiŃi de orice fel de obligaŃii fiscale sau militare, fiind ŃinuŃi la mare cinste şi bucurându-se de multe privilegii. Ei conduceau sacrificiile publice (al calului, al taurului, cele umane), compuneau imnurile adresate zeilor, melodiile sacrificiale, şi, mai ales, făcea profeŃii observând mişcarea astrelor, zborul păsărilor, măruntaiele animalelor sacrificate etc.

Doctrina driuzilor viza în principal nemurirea sufletului şi metempsihoza. Spre deosebire de Pythagoras şi de vechii indieni, însă, druizii considerau că reîntruparea este un privilegiu al zeilor şi al unor personaje mitice. De asemenea, potrivit druizilor, reîncarnarea, departe de a fi o pedeapsă, este o favoare. O altă funcŃie a lor era didactică, în sarcina lor căzând educarea tinerilor, atât în sens moral-religios, cât şi ştiinŃific.

După creştinare, instituŃia preoŃilor druizi a fost continuată de poeŃi (filidh), care au moştenit în contextul creştin atributele şi privilegiile vechilor druizi, mai puŃin pe cele sacerdotale. Ca atare, ei au fost profeŃi, ghicitori, învăŃaŃi, consilieri regali, preoŃi de curte, judecători, avocaŃi şi mai ales poeŃi satirici, cu funcŃia de a apăra dreptatea socială. În ceea ce îi priveşte pe barzii propriu-zişi, aceştia aveau atribuŃia de a celebra în versuri faptele de vitejie ale regilor şi căpeteniilor războinice în scopul de a le consacra neuitării.

2. Arta. Cu origini ce depăşesc mil. I î. Hr., arta celtă se definitivează stilistic pe parcursul epocii La Tenne (500 î.Hr.-100 d.Hr.). Reprezentând o combinaŃie între elemente indo-europene şi elemente din arta neolitică a băştinaşilor din Europa Centrală şi Occidentală, ea este prima artă „barbară” (non-greco-romană) ce are puternic impact asupra artei creştine medievale. Caracteristica ei principală este fantezia deslănŃuită, temperată doar de o rafinată stilizare. Motivistica ei îmbină elemente naturale (vegetale, animale şi, mai rar, umane) cu motivele ezoterice, simbolice, încărcate de un enigmatic indescifrabil de cele mai multe ori.

CelŃii construind foarte mult în lemn, nu s-au păstrat monumente de arhitectură celtică, iar ca morminte au preferat simplii tumuli. Sculptura este şi ea prea puŃin reprezentată, săracă şi stângace, executată în piatră şi lemn, mai ales. Pictura celtică este în aceeaşi situaŃie. Mult mai bogată este arta decorativă a celŃilor, unde acestora li se găseşte cu greu pereche în lumea antică şi în cea a începutului de Ev Mediu. Mânerele diferitelor obiecte, tecile de spadă şi pumnale, coifurile, scuturile, piesele de harnaşament, fibulele, inelele, brăŃările şi mai ales acele colane tipic celtice îşi merită cu adevărat numele de bijuterii, atât pentru măiestria execuŃiei artistice, cât şi pentru fantezia motivisticii sau a materialelor folosite. Deşi au folosit pe larg emailul, coralul, chihlimbarul, pietrele semipreŃioase, materialul de departe preferat de orfevrierii celŃi era metalul; bronzul şi aurul, cu precădere.

Tehnica curentă de prelucrare a plăcilor iniŃiale de metal era cea au repoussé, care constă în producerea unor reliefuri decorative pe respectivele plăci de metal prin martelare. Una dintre capodoperele artei celtice obŃinută prin această tehnică este „cazanul din Gundestrup”, aflat astăzi

Page 22: Cultura Si Civilizatie Europeana

22

la Muzeul din Copenhaga. El este decorat cu scene rituale, cu animale reale şi fantastice, cu măşti umane şi făpturi divine, toate aceste motive fiind puternic stilizate într-o manieră geometrizantă până la abstractizare. Practic, prin motivistică şi prin stilizarea geometrizantă, acest vas ritual reprezintă o adevărată sinteză, un arhetip al orfevrăriei celtice.

După creştinare, arta minoră celtică îşi află un debuşeu foarte convenabil în miniatura manuscriselor. Mai ales mânăstirile irlandeze au fost adevărate industrii ale multiplicării de carte atent şi preŃios decorate cu miniaturi. Aici au fost realizate acele capodopere ale genului, care sunt Cartea din Kells, Cartea din Durow sau Cartea din Lindisfarne, cărŃi de literatură liturgică copiate pe pergament. IniŃialele bogat ornamentate ale acestor cărŃi îşi mai pot găsi egal numai în miniaturistica arabă, căci în miniaturistica creştină nu găsim nimic care să concureze prin fantezie, rafinament şi bogăŃie de simboluri ameŃitoarea inspiraŃie a miniaturiştilor irlandezi.

3. Literatura. Limba indo-europeană a vechilor celŃi se mai păstrează astăzi în dialectele vorbite în Irlanda, ScoŃia, łara Galilor, insula Man, în Cornwall şi în Bretagne. Cele mai vechi inscripŃii irlandeze sunt precreştine (sec. IV î.Hr.) şi vădesc faptul că vechii celŃi au avut un alfabet propriu diferit de cele cunoscute în Europa vremii (cel latin şi cel grec). Acest alfabet consta în reprezentarea vocalelor prin puncte şi a consoanelor prin linii dispuse perpendicular sau oblic pe o altă linie verticală. Alfabetul ogamic a fost însă folosit numai în mod ceremonial şi petru inscripŃiile comemorative, literatura propriu-zisă (legende, poeme, povestiri etc.) fiind transmisă până în sec. VI d.Hr. exclusiv oral, iar apoi transscrisă în alfabetul latin. Ceea ce ni s-a păstrat din literatura celtică a fost transcris în Irlanda şi Wales în Evul Mediu de către călugări celŃi. Cea mai amplă culegere galeză este prinsă în Cele patru cărŃi vechi, colecŃie ce conŃine poezii şi poeme cu tematică eroică, laudativă sau elogioasă, dintre ele distingându-se poemul eroic Goddoahir, de 1250 de versuri. Mai variată este literatura irlandeză, care cuprinde şi satire sau poezii lirice, care exhibă dragostea de natură şi sentimentul însingurării. Sub acest din urmă aspect, poeŃii irlandezi sunt înaintaşii poeŃilor moderni europeni, ai romanticilor, mai ales. Dintre aceste producŃii, mai ales ciclul galez al regelui Artú şi istoria irlandeză despre Tristan şi Isolda au influenŃat în mod covârşitor literatura Evului Mediu.

IV. CelŃii şi Evul Mediu european. În secolele VI-VIII d. Hr., secole în care întreaga Europă era tulburată de invaziile popoarelor migratoare, călugării şi mânăstirile irlandeze au fost cele care au menŃinut contactul viu cu cultura antică greco-latină. Irlanda a fost un adevărat focar de cultură în acest răstimp, de aici plecând spre Europa continentală călugări învăŃaŃi care au întemeiat mânăstiri şi şcoli în Gallia, ElveŃia şi Italia. În secolul IX, cei mai importanŃi intelectuali creştini erau de origine irlandeză: eruditul Sedulius Scotus şi filosoful Ioan Scotus Eringena. Acesta din urmă a fost cel mai mare filosof creştin din Evul Mediu timpuriu, cel pe care Carol cel Mare îl chiamă la Paris pentru a organiza şi conduce şcoala palatină înfiinŃată de el. Literatura celtică a fost, până în secolul XII, cea mai importantă literatură a vremii. Prin legenda arturiană şi ciclul Graalului ea va influenŃa puternic literatura medievală franceză, engleză şi germană. Ca şi lirica provensală. Shakspeare însuşi îşi va alege de multe ori o tematică şi personaje celtice (Macbeth, Lear, Mab, Puck etc.). În epoca modernă, geniul celtic s-a manifestat plenar prin operele unor mari scriitori de sorginte celtică. Dintre aceştia, mai importanŃi au fost Jonathan Swift şi Walter Scott, în secolul XIX, şi W. B. Yeats, E. G. O´Neill, O. Wilde, G. B. Shaw, S. Beckett, Sean O´Casey ş.a., în secolul XX.

Page 23: Cultura Si Civilizatie Europeana

23

Cultura şi civilizaŃia popoarelor germanice

I. Istorie. Locul în care s-au format, pe la 1200-1000 î.Hr., popoarele germanice prin amestecul dintre indo-europenii nou veniŃi şi vechii autohtoni este teritoriul cuprins între sudul Suediei, Danemarca şi nordul Germaniei. De aici, ei s-au extins lent în toate direcŃiile, ajungând, după 1000 de ani, să domine aproape întreaga Germanie, Belgia, Olanda, Danemarca, o parte din Polonia şi jumătate din Scandinavia. Deşi foarte omogeni etnic şi lingvistic ei erau împărŃiŃii în trei mari grupuri de triburi: a) grupul nordic, din care s-au născut danezii, suedezii şi norvegienii (care ocupă şi Islanda); b) grupul estic al goŃilor (aşezaŃi întâi pe Vistula, pentru a ajunge în cele din urmă în Italia şi Spania); şi c) grupul vestic, din rândurile căruia se desprind ca triburi mai importante: anglii şi saxonii (care emigrează în Britania), suevii, bavarii şi alamanii (care au colonizat întreaga Germanie actuală, plus Olanda şi bună parte din Belgia), respectiv francii (care s-au extins spre vest, ocupând în timp teritoriile FranŃei actuale şi o parte din Belgia). Alte triburi germanice, cu impact istoric de mai scurtă durată au fost cimbrii şi teutonii în antichitate, care au opus o puternică rezistenŃă expansiunii romane, respectiv, vandalii, longobarzii şi varegii. În cele ce urmeaz, vom vedea câteva detalii istorice cu privire la popoarele germanice al căror impact istoric a fost mai răsunător.

PlecaŃi din sudul Suediei şi aşezaŃi pe Vistula, goŃii au început să migreze, pe la 150 d. Hr., spre sud-est, aşezându-se în spaŃiul dintre CarpaŃi, Vistula, Don şi Marea de Azov. Aici, ei se divizează în două uniuni tribale/regate: vizigoŃii (cei dintre CarpaŃi şi Nistru) şi ostrogoŃii (cei dintre Nistru şi Don). Intrând în contact cu romanii, ei au preluat în sec. IV creştinismul în varianta lui ariană, primul lor episcop fiind renumitul Wulfila, cel care a tradus Biblia în limba gotică, creând o scriere gotică şi o limbă literară. Sub presiunea hunilor, în 375, vizigoŃii au emigrat în Tracia, sub azilul oferit de Imperiul Roman de Răsărit, iar ostrogoŃii au venit în locul vizigoŃilor, stabilindu-se în Moldova şi Basarabia. După ce au rezistat o vreme în regiunea Buzăului, şi aceştia au fost nevoiŃi să fugă din calea hunilor tot în BizanŃ. Din BizanŃ, vizigoŃii s-au deplasat, prin incursiuni de jaf înspre Italia şi FranŃa, pentru a ajunge în Spania, unde au întemeiat un stat care a rezistat până în 711, când Spania este cucerită de arabi şi berberi. OstrogoŃii, plecând din BizanŃ în secolul IX, s-au stabilit în Italia, unde regele lor Theodoric cel Mare (475-526) a întemeiat un regat puternic (în care romanii şi germanii au trăit în pace) organizat în manieră romană. Din păcate, urmaşii săi debili nu au reuşit să păstreze regatul, părŃi din el fiind recuperate de bizantini, iar altele fiind ocupate de longobarzi.

Un alt popor germanic, vandalii, pleacă pe la mijlocul secolului III d. Hr. din locul lor de origine – Peninsula Iutlanda şi zona de Ńărm a Mării Baltice, dintre Oder şi Vistula – pentru a se aşeza în centrul Germaniei, de unde au făcut incursiuni de jaf în Gallia. De aici, ei pleacă în 409 în Spania, unde ocupă provincia ce se va numi după ei Vandalusia (azi, Andalusia), pentru ca în 429 să treacă în Africa, întemeind un regat cu capitala la Cartagina şi sedentarizându-se. Din Cartagina, ei au făcut numeroase incursiuni piratereşti în Mediterană, ajungând să ocupe Corsica şi Sardinia şi chiar să jefuiască Roma (455), dar fără să o şi „vandalizeze” aşa cum ne-

Page 24: Cultura Si Civilizatie Europeana

24

ar face să ne aşteptăm acel nedrept renume al lor. Incapacitatea urmaşilor lui Geiseric, regele căruia i se datorează faptele mai devreme amintite, precum şi clima africană, au slăbit acest popor, făcându-l să iasă din istorie după 550.

Plecând din insula suedeză Gotland, longobarzii s-au aşezat întâi în bazinul inferior al Elbei, în secolul V d. Hr. Pe parcursul aceluiaşi secol, ei migrează spre Austria şi Panonia, unde întemeiază în sec. VI un regat şi adoptă arianismul. În 568, după o luptă cu gepizii, pe care îi risipesc, ei coboară spre Italia, unde ocupă întreaga câmpie a Padului, care se va numi apoi, după numele lor, Lombardia, stabilindu-şi capitala la Milano. În secolele VII-VIII, ei încearcă să se extindă şi mai mult în Italia şi să-şi consolideze un stat propriu. Încercările lor au eşuat ca urmare a creşterii puterii papale dar şi în urma intervenŃiei francilor, care, prin Carol cel Mare, îi înfrâng în 773, determinând dispariŃia longobarzilor ca popor din istorie.

Un alt popor germanic cu impact istoric mare este cel al francilor. Apărând în istorie ca o uniune tribală care în secolul III d. Hr. ocupa zona văii inferioare a Rhinului, ei se extind până în secolul V astfel încât să ocupe o zonă geografică cuprinsă azi de Belgia, o parte a Olandei, Renania de Jos şi nord-estul FranŃei. Foarte cooperanŃi cu galo-romanii învecinaŃi, ei sunt puternic influenŃaŃi încă de la început de civilizaŃia romană, căpătând statutul de aliaŃi ai romanilor. Începutul mişcării de unificare şi apoi expansiune a lor este dat de regele unui trib franc, Mernwech, care întemeiază dinastia merovingiană în secolul V. La începutul secolului VI, nepotul acestuia, Clovis, unifică toate triburile france, cucereşte bună parte din teritoriul FranŃei actuale, trece la creştinism şi decretează limba latină ca limbă oficială a regatului franc. Poporul său se creştinează şi el, devenind primul popor germanic catolic. Urmaşii lui Clovis extind şi mai mult statul franc, care ajunge să cuprindă tot teritoriul germanic, până în Panonia. În secolul VII dinastia merovingiană este înlocuită de dinastia carolingiană, iniŃiată de Pepin cel Scurt şi ilustrată mai ales de Carol cel Mare (768-813), care va fi uns împărat al Sfântului Imperiu de NaŃiune Germană.

Ultimul mare popor germanic care intră în istorie este cel al normanzilor/vikingilor. Aceştia s-au manifestat pe o arie geografică imensă, care a cuprins toată Europa, până la Volga, ajungând chiar şi în America. Dispunând de corăbii uşoare şi foarte rapide, ei au navigat în Marea Nordului, Oceanul Atlantic, Marea Mediterană şi pe toate fluviile Europei fie în scopuri de jaf, fie în scopuri comerciale. Vreme de trei secole (780-1070), ei au constituit o forŃă de temut. Spre vest au acŃionat vikingii din Norvegia, iar spre est cei din Suedia. Varegii suedezi au înaintat spre Finlanda, iar apoi, pe fluviile Rusiei, ajungând în Marea Neagră, Marea Caspică şi BizanŃ. În secolul IX, varegii numiŃi rus au întemeiat cnezatele din Norvgorod şi Kiev, ei dezvoltând relaŃii comerciale pe o arie vastă ce cuprindea Arabia, Persia, India şi China, de unde alimentau Europa – Constantinopolul, mai ales – cu mirodenii, mătăsuri, argint, obiecte de sticlă etc. varegii au sfârşit în cele din urmă prin a fi asimilaŃi de populaŃia slavă, dominantă numeric, ale căror obiceiuri şi valori le-au preluat.

Vikingii norvegieni au înaintat mai întâi spre Islanda iar de aici spre Groenlanda şi Terra Nova. În Islanda, ei au întemeiat un stat cu o structură neobişnuită pentru acele vremi (secolul

Page 25: Cultura Si Civilizatie Europeana

25

X). Acest stat reprezintă cea mai democratică formă politică cunoscută până acum. Statul era condus în mod direct de Adunarea NaŃională (Althing), care îşi desemna un preşedinte „proclamator de legi” (logsogumada), ales pe trei ani. Puterea legislativă şi judecătorească era deŃinută de cei 36 de godhar, sacerdoŃi şi guvernatori, care aveau dreptul de a alege preşedintele şi comitetul reprezentativ (Logretta) al Adunării NaŃionale, format din 144 de membrii. În jurul anului 1000, vikingii norvegieni şi islandezi au ajuns în America de Nord, după ce colonizaseră Groenlanda. Cu excepŃia Norvegiei, Danemarcei, Suediei şi Islandei, urmele vikingilor dispar din istorie în alte zone, în secolul XI.

II. CivilizaŃia. 1. Organizarea social-politică şi militară. În privinŃa organizării sociale şi politice a germanilor, există diferenŃe între perioada veche, când trăiau în acelaşi spaŃiu ca un grup de triburi nediferenŃiate, şi perioada migraŃiilor, când se diferenŃiază ca popoare. În vechime, baza organizării sociale o constituia familia patriarhală, compusă din părinŃi şi copii necăsătoriŃi. Următoarea treaptă o constituia familia lărgită, care cuprindea şi copii căsătoriŃi plus copiii acestora. Mai multe familii lărgite (cu sclavi inclusiv) constituiau o gintă (Sippe) sau un sat, iar mai multe Sippe constituiau un trib, care era unitatea socială şi politică supremă. Mai presus de trib, mai existau cel mult confederaŃii de două sau mai multe triburi, dar nu o organizare statală propriu-zisă.

Din punct de vedere social, majoritatea poporului o constituiau oamenii liberi, Ńăranii, care erau egali în drepturi cu conducătorii lor, războinicii. Regele însuşi nu avea mai multe drepturi decât supuşii lui. El se putea căsători cu fiica unui Ńăran sau îşi putea da fiica de soŃie unui Ńăran. Cu timpul, războinicii distinşi în luptă au început să primească drepturi şi privilegii suplimentare, pe care le puteau transmite ereditar, născându-se astfel clasa nobililor. Cea de-a doua clasă o constituiau liberŃii, prizonieri proveniŃi din rândul triburilor supuse, care erau lăsaŃi liberi în schimbul obligaŃiei de a plăti anumite dări stăpânilor lor (grâne, vite, veşminte etc.). Aceştia aveau în marea lor majoritate o condiŃie asemănătoare cu a Ńăranilor propriu-zişi, de care se diferenŃiau doar prin statutul lor de şerbi. Cu timpul, însă, diferenŃele dintre şerbi şi Ńăranii liberi s-au şters. Ultima clasă era cea a sclavilor. PuŃini ca număr şi cu un regim de viaŃă mult mai bun decât cel al sclavilor romani, sclavii germanilor primeau o bucată de pământ, în schimbul căreia trebuiau să dea stăpânilor o zeciuială, astfel încât, dacă se chivernisea bine, putea la un moment dat să-şi răscumpere libertatea.

Politic, competenŃa conducătoare supremă o avea în vechime adunarea generală a războinicilor (thing), care se convoca regulat pentru a discuta chestiunile cele mai importante. La aceste adunări se întruneau mai întâi căpeteniile, care analizau în detaliu chestiunile în discuŃie şi apoi le prezentau adunării generale. Aceasta avea dreptul de aprobare sau respingere a hotărârilor propuse de principi. Pentru problemele mai mărunte (procese, împărŃirea terenurilor obşteşti etc.) era suficient sfatul bătrânilor şi adunările obşteşti ale ginŃii/tribului. Mai târziu, apar două tipuri de conducători individuali: un conducător războinic, ale cărui prerogative erau valabile numai pe timp de război şi un rege (kunic), care avea atribuŃiuni de

Page 26: Cultura Si Civilizatie Europeana

26

ordin moral, el putând fi ales şi revocat, chiar exilat atunci când înceta să mai reprezinte un reper moral.

În perioada migraŃiilor, organizarea social-politică a popoarelor germanice se diferenŃiază vizibil de la un popor la altul. La vizigoŃi, apare funcŃia regalităŃii, scăzând simŃitor rolul thingului, care nu se mai reunea decât sporadic. Regele avea însă mai mult atribuŃii juridice, religioase şi militare, cele politice fiind limitate de consiliul şefilor de trib, care lua hotărârile de interes comun. La ostrogoŃi, regele era şeful suprem militar dar şi al administraŃiei civile. El numea în fiecare ducat câte un gastald, care guverna în numele său acea provincie. Gastalzii aveau în subordinea lor sculdascii, şefii grupărilor militare locale, cărora li se subordonau decanii, şefi a 10-12 fare (unităŃi militare săteşti). La nivel central, regele avea în imediata subordine un şef al gărzii palatului (marahscal), un intendent regal şi un şef al cancelariei regale, care se ocupa de problemele militare, fiscale şi notariale ale regatului. La vandali, întâlnim cel mai autocrat rege germanic, mai ales după întemeierea statului nord-african, când nici poporul şi nici aristocraŃia tribală nu mai sunt consultaŃi în problemele de stat. Regele longobard deŃinea şi el puterea supremă militară, administrativă şi juridică, dar politic trebuia să Ńină cont de adunarea poporului în chestiunile importante. Cu timpul el şi-a sporit şi puterea politică, dar el nu a devenit niciodată cu adevărat autocrat, fiind limitat de puterea „ducilor” locali. Societatea viking-normandă păstrează cel mai bine vechea tripartiŃie social-politică a vechilor germani, căci la ei s-a păstrat stratificarea: sclavi/servi (thraells), oameni liberi (karls) şi aristocraŃi (jarls). Cei din prima categorie sunt puŃin numeroşi, marea majoritate constituind-o cei din a doua, micii proprietari de pământ, crescătorii de vite, meşteşugarii, negustorii etc. Oamenii liberi aveau drepturi politice depline, fiind în mod automat membrii ai thing-ului şi putând participa la toate deciziile majore, inclusiv la alegerea regelui, încă de la majorat (17 ani). AristocraŃii erau mari proprietari de pământ, de vite şi alte bogăŃii, ei având politic rolul de conducători locali (jarl).

Organizarea militară. Deşi războinici foarte viteji, vechii germani din perioada tribală nu aveau o armată organizată, ci doar una alcătuită din bande constituite pe structura ginŃilor, în care liderii nu aveau atât funcŃia de conducător, cât pe aceea de a fi un exemplu personal de curaj. Armamentul lor era unul rudimentar, fierul fiind rar. Ei foloseau ghioaga, arcul, praştia şi lancea lungă cu vârf de cremene sau fier (mai rar). Coif, platoşă şi zale aveau destul de puŃini, principala armă defensivă fiind scutul din lemn cu bordură metalică, vopsit în culori vii. Când fierul a devenit mai accesibil, principala lor armă devine sabia cu două tăişuri şi vârf ascuŃit. Fiecare îşi procura singur armele şi se antrena tot individual, alături de un războinic experimentat. Principala componentă a armatei germanilor era pedestrimea, care ataca rapid şi violent, semănând panică în rândurile duşmane. Până în secolul VI d.Hr., cavaleria germanilor era foarte puŃin numeroasă, întrucât doar nobilii îşi puteau permite să întreŃină cai.

În perioada invaziilor, ostrogoŃii, vizigoŃii şi vandalii au introdus în armata lor corpuri de cavalerie mai consistente, care erau înarmate cu lănci şi spade. Dar coifuri şi platoşe nu aveau, în continuare, decât nobilii şi regele. Pedestrimea era înarmată cu arcuri şi suliŃe. Cei mai

Page 27: Cultura Si Civilizatie Europeana

27

brutali germanici din această perioadă nu au fost vandalii, în ciuda falsului lor renume, ci francii şi longobarzii, ale căror oşti erau bazate pe pedestraşii înarmaŃi cu sabie şi o secure cu două tăişuri, pe care o aruncau de la distanŃă, creând multă groază. Vikingii şi anglo-saxonii nu aveau aproape deloc cavalerie. Armele lor erau sabia, măciuca, suliŃa, lancea, arcul şi scutul; coif şi zale aveau doar căpeteniile. Luptătorii vikingi erau şi ei extrem de cruzi, unii dintre ei sporindu-şi cruzimea şi curajul prin ingerarea unei băuturi halucinogene.

2. Economia. OcupaŃia principală a germanilor era creşterea vitelor (vaci, oi, capre, porci). Germanii creşteu şi cai, dar mai mult pentru călărit decât pentru tracŃiune. Alături de animale, hrana germanilor mai era asigurată de vânat, dar şi de agricultură. Aceasta, chiar dacă mai restrânsă, era destul de dezvoltată, ei perfecŃionând plugul celt pe roŃi, tras de boi, care nu doar despica pământul, ci răsturna brazda. Ca unelte, germanii mai foloseau grapa, coasa şi secera, iar pentru treierat au împrumutat îmblăciul de la romani.

Pământul era deŃinut şi lucrat în comun de obştile săteşti sau de grupuri familiale, germanii practicând rotaŃia agrară (un an cultivat, un an păşunat). Mai târziu, s-a ajuns la proprietatea individuală, pământul fiind împărŃit după meritul fiecăruia: războinicii viteji şi căpeteniile primeau terenuri mai mari şi mai fertile. Păşunile, pădurile şi apele rămân însă proprietate obştească. La vikingi, ocupaŃii importante erau şi morăritul, comerŃul, vânătoarea, pescuitul şi meşteşugurile. Dar şi ei practicau de asemenea creşterea animalelor şi agricultura, cultivând: orz, ovăz, secară şi, mai puŃin, grâu.

La germani în general, metalul era produs de lux, ei preferând prelucrarea lemnului, pielii şi a lutului. De aceea, fierul era rezervat doar armelor, iar vasele de bronz le importau de la celŃi. BărbaŃii lucrau lemnul, iar femeile torceau şi Ńeseau, confecŃionând îmbrăcăminte şi obiecte de ceramică. Ca atare, meşteşugarii erau foarte apreciaŃi la germani, munca lor fiind investită cu atribuŃii magice. În orfevrărie s-au distins mai ales vizigoŃii, autorii acelui superb Tezaur de la Pietroasa, care conŃine piese de aur lucrate au repoussé, cu pietre preŃioase încrustate.

Normanzii au avut şi ei meşteşugari pricepuŃi, dar ei au excelat mai ales ca meşteri de corăbii fiind chiar cei mai pricepuŃi din acest timp (IX-XI). Corăbiile lor puteau atinge o lungime de 25-30 m, o lăŃime de 5-6 m şi puteau transporta până la 10 tone mărfuri şi vite. Aceste corăbii aveau catarg şi pânze dar şi vâsle, ale putând atinge o viteză de până la 11 mile/h, performanŃă egalată abia de corăbiile europene din epoca modernă (se. XVII). Cea mai mare navă de război vikingă avea 50 m lungime, 35 vâslaşi aşezaŃi pe două rânduri şi putea transporta 200 de soldaŃi.

Pentru comerŃ germanii nu foloseau la început moneda în comerŃul intern, ci recurgeau la troc, iar din cel extern colectau monezile pentru aur/metal. Prilejurile pentru relaŃii comerciale interne erau oferite de târgurile de pe lângă sanctuarele unde se celebrau marile sărbători comunitare. Mărfurile pe care le exportau cu precădere erau ambra, chihlimbarul, articolele alimentare, cele de pielărie, blănurile şi sclavii. Germanii importau: metale din Europa Centrală, vin şi articole de lux (vase, cupe şi podoabe din metale preŃioase, plus obiecte

Page 28: Cultura Si Civilizatie Europeana

28

de sticlă) din Italia etc. În perioada migraŃiilor, produsele de artizanat ale vizigoŃilor au avut mare căutare. Poporul germanic comerciant prin excelenŃă a fost cel normand, varegii mai ales, care făceau cel mai des comerŃ cu grecii din BizanŃ şi cu arabii. În BizanŃ ei duceau blănuri (urs, zibelină, jder, veveriŃă, focă), colŃi de morsă, coarne de ren, ceară, sclavi şi ambră. Vikingii norvegieni duceau în Islanda şi Groenlanda: grâne, vite şi lemn de construcŃie, aducând de acolo lână, piei, blănuri şi ulei de balenă, pe care le schimbau în Irlanda pe miere, orz, cai şi sclavi. În BizanŃ, ei exportau vite, ovine, arme, peşte, sare pentru a importa veştminte, podoabe şi sclavi. Spre deosebire de ceilalŃi germanici, vikingii nu practicau decât arareori trocul, ei preferând moneda.

3. ViaŃa cotidiană. AlimentaŃia germanilor era bazată mai ales pe terciul de grâu, orz sau secară, pe care îl consumau cu lipie coaptă pe vatră. La acestea se adăugau lactatele, carnea (porc, pasăre şi oaie; calul era consumat numai în mod ritualic), peştele, ouăle, fructele sălbatice (germanii au cultivat pomi fructiferi şi viŃă de vie abia în Evul Mediu). Băuturile consumate de ei erau berea (făcută din orz şi coada şoricelului, în loc de hamei) şi hidromelul (o băutură făcută din miere şi apă, fierte şi puse la fermentat pentru a se alcoliza). Acestea erau băute la sărbătorile familiale şi la cele comunitare, mai ales la ospeŃele ce urmau după riturile sacrificiale. Sensul consumării acestor băuturi era unul simbolic, de sporire a coeziunii sociale. Ceea ce nu înseamnă că ospeŃele nu degenerau în scandaluri soldate cu bătăi şi omoruri.

Până la sfârşitul secolului I d.Hr., locuinŃele germanilor erau foarte simple: colibe ovale făcute din pari înfipŃi în pământ şi acoperite cu stuf sau case din lemn nefasonat, cu pereŃii tencuiŃi cu lut şi acoperite cu stuf/paie de secară. În ambele cazuri, locuinŃa era monocelulară, cu vatră centrală, cu un mobilier rudimentar, redus la câteva laviŃe întinse de-a lungul pereŃilor şi o masă demontabilă. La acestea, se adăugau vase de ceramică/lemn, moara de măcinat şi războiul de Ńesut vertical. Proviziile de iarnă erau păstrate în gropi. Ca dispunere, casele erau, până în sec. II-III d.Hr., risipite la mare distanŃă unele de altele, pentru ca după această dată ele să se configureze în sate adunate pe un drum sau în jurul unei pieŃe centrale. Oraşele îşi fac apariŃia în mediul germanic abia în timpul Evului Mediu.

Îmbrăcămintea lor a fost şi ea foarte simplă la început: haine din blană/piele de animale cu un decor simplu sau din lână. BărbaŃii purtau o cămaşă „căzăcească”, lungă până deasupra genunchilor, strânsă cu cingătoare la brâu şi cu baiere la gât. Ei mai purtau pantaloni până la glezne iar în picioare ciorapi sau moletiere de lână, peste care puneau un fel de opinci de piele prinse de picior cu nojiŃe tot din piele. Pe cap purtau o bonetă înaltă asemănătoare cu o căciulă, iar pe timp rece se înfăşurau într-o manta fără mâneci tot din lână, pusă pe umeri şi prinsă cu o copcă la gât. Îmbrăcămintea femeiască era şi ea simplă: cămaşă cu mâneci scurte (sau fără mâneci), strânsă cu un brâu îngust învărgat şi rochie cutată, lungă până la glezne. Peste aceste două piese din in se punea o manta de lână, asemănătoare cu cea bărbătească.

În perioada migraŃiilor şi în timpul Evului Mediu atât locuinŃele cât şi alimentaŃia şi portul popoarelor germanice se diversifică şi modernizează sub influenŃa popoarelor cu care intră în contact (romani, celŃi etc.). În încheiere, ar mai fi de amintit grija, rar întâlnită în

Page 29: Cultura Si Civilizatie Europeana

29

societăŃile pre-moderne, pe care vikingii o aveau pentru igiena corporală, fiecare casă vikingă având o încăpere special destinată îmbăierii.

III. Cultura. 1. CredinŃe şi practici religioase. Cele mai multe informaŃii despre religia vechilor germani le avem de la islandezi, din acele sagur şi Edda, pe care ei le-au păstrat până spre anul 1000, când au fost creştinaŃi. Pentru perioada neoliticului putem deduce din mormintele lor că germanicii credeau într-o existenŃă postumă, căci în aceste morminte s-au descoperit vase, arme, podoabe, amulete şi statuete totemice, despre care se credea că îi sunt necesare defunctului în viaŃa de apoi. Se pare, de asemenea, că ei credeau în existenŃa unor fiinŃe supranaturale, cărora le aduceau sacrificii de animale. În epoca bronzului se constată o schimbare de ideologie funerară, căci înhumarea este înlocuită cu incinerarea, iar în cult îşi face apariŃia un ritual solar. Epocile istorice continuă acest orizont religios configurat în epoca bronzului. Continuă, astfel, ritul funerar al incinerării, precum şi riturile de adorare a soarelui, a spiritelor protectoare şi a unor obiecte neînsufleŃite considerate ca sacre: meteoriŃi, aştri, izvoare, păduri. De acum, îşi fac apariŃia şi locaşuri de cult construite, zeii au imagini de sine stătătoare şi sărbători cu semnificaŃie precisă.

Mai ales din Edda şi unele sagur putem reconstitui panteonul vechilor germani. Astfel, vechii scandinavi venerau două clase distincte de zei: Asii (zei ai aristocraŃilor şi războinicilor) şi Wanii (divinităŃi mai mult impersonale, simboluri ale fecundităŃii vegetale şi animale, venerate de agricultori şi păstori). Zeul suprem, regele Asilor, era considerat Wodan sau Odin, zeu războinic, singurul căruia i se aduceau sacrificii umane. El este, totodată, şi zeu al morŃilor, având o grijă deosebită pentru războinicii morŃi în luptă, pe care îi trimite în Walhalla, însoŃiŃi de walkirii. Ca zeu al înŃelepciunii, el le-a descoperit oamenilor scrierea (runele) şi inspiraŃia creatoare. Cel de-al doilea zeu ca importanŃă este Donar/Thor, zeu al tunetului, al ploii şi protector al oamenilor. El este reprezentat ca fiind înarmat cu o secure şi un baros. Cel mai luminos şi mai interesant dintre zeii popoarelor nordice este Balder/Baldr, fiul lui Odin, zeul iubitor de oameni, cel ucis mişeleşte de vicleanul zeu al focului, Loki. Dintre Wani, pot fi amintiŃi ca mai importanŃi: Freyr, zeul păcii şi al timpului frumos, în cinstea căruia într-o anumită perioadă din an erau suspendate războaiele, şi Freyja, zeiŃa dragostei şi a fecundităŃii. În afară de zei, alte făpturi mitologice erau uriaşii, piticii, elfii şi mai ales Nornele, un fel de Ursitoare care hotărăsc destinul fiecărui om, dar care au o putere mare şi asupra zeilor, ele fiind achivalabile cu Destinul/Necesitatea însăşi (cf. grecii).

Interesante sunt şi miturile cosmogonice, respectiv, cele eschatologice, ale germanilor, ele având o mare forŃă dramatică. De exemplu, mitul creaŃiei lumii aduce aminte de vestitul Imn al CreaŃiunii. Şi aici începuturile sunt imaginate ca un joc între fiinŃă şi nefiinŃă, căci ni se spune că la început nu exista nici cerul, nici pământul şi nici marea, ci doar un nesfârşit abis, împărŃit într-o parte activă (lumina şi căldura) şi una pasivă (frigul şi întunericul), din a căror îmbinare s-a născut uriaşul Ymir, pe care Odin, adevăratul creator, îl ucide pentru ca din trupul lui să facă pământul, din oase – munŃii, din sânge – marea şi râurile, din Ńeastă – bolta cerească, din păr – pădurile etc. Cosmogonia germanică este încununată cu o antropogomie, Odin şi

Page 30: Cultura Si Civilizatie Europeana

30

fraŃii lui făcând primul cuplu uman din frasinul Askr şi ulmul Embla. În viziunea cosmologică germană, lumea întreagă se structurează în jurul Arborelui Cosmic (Yggdrasill), pe al cărui vârf se sprijină cerul şi ale cărui rădăcini adăpostesc Ńinuturile subpământene ale celor trei Norme, care păzesc acolo izvoarele înŃelepciunii şi hotărăsc destinul. Mitul eschatologic vorbeşte despre un „amurg al zeilor” (ragnarök), un dezastru al lumii actuale, care va prefigura însă o nouă lume, dominată de bine şi pace, condusă de generosul zeu Baldr.

În timpurile mai vechi, germanii nu aveau locaşuri de cult construite, ci simple altare în aer liber, împrejmuite cu stânci nefasonate şi plasate cu locuri considerate sacre (într-o pădure, lângă un izvor sau copac etc.). Pe parcurs, ci au început să construiască şi temple de formă rectagulară (30/15 cm.) din lemn, cu un altar-vatră centrală, pe care era sacrificat şi pregătit animalul sacrificat în vederea consumării lui ritualice. Consumarea animalului sacrificat avea semnificaŃia magic-ritualică a împărtăşaniei, căci se considera că în timpul ritualului cei prezenŃi se împărtăşesc din puterea magică a acelui animal (bou, cal, porc etc.) şi, totodată, îşi amplifică coeziunea comunitară. Uneori, şi numai zeului Odin, erau aduse şi sacrificii umane: prizonieri, sclavi, condamnaŃi. Alte acte de cult erau rugăciunile, ofrandele vegetale şi procesiunile solemne însoŃite de dansuri religioase şi de formule magice cântate. Sărbătorile principale erau cele sezoniere (de primăvară şi toamnă, mai ales) şi cea de Anul Nou, când aveau loc toate formele de cult amintite.

Germanicii nu aveau o clasă sacerdotală organizată, cum erau druizii celtici, de exemplu, şi nici o doctrină iniŃiatică secretă. Se pare că funcŃiile sacerdotale nu erau permanente în cazul sărbătorilor comunitare iar în cazul celor familiale (naştere, căsătorie etc.), acestea erau celebrate de capul familiei. Deşi aleşi doar temporar, se pare că preoŃii germanilor erau foarte respectaŃi, de sfatul lor ascultând şi conclavul războinicilor, dar şi regele însuşi. Se pare că acesta din urmă era singurul care avea totuşi atribuŃii sacerdotale permanente, el trebuind să se îngrijească de organizarea şi bunul mers al marilor manifestări religioase care priveau întreaga comunitate tribală sau a poporului. La vechii germani, femeile puteau ocupa şi ele funcŃii sacerdotale, mai ales pe cele cu implicaŃii magice/şamanice: de ghicire a viitorului, rituri vindecătoare etc.

2. Arta. Pentru perioada de dinainte de migraŃii, nu se pot raporta realizări artistice notabile, ci doar încercarea de a decora în mod simplu şi stângaci arme, unelte şi articole de ceramică şi orfevrărie. După secolul I-II d. Hr., sub impactul relaŃiilor cu celŃii şi Imperiul Roman, se remarcă o creştere a atenŃiei pentru calitatea şi gustul realizării diverselor articole, de uz curent sau artistice. Astfel, se diversifică materialele (apărând şi cele nobile: aur, argint), dar şi tehnicile de execuŃie. În orfevrărie se recurge la decoraŃia cu filigran şi granule sudate din aur şi argint sau cu perle de sticlă şi pietre semipreŃioase. Ceramica – deşi este în continuare prelucrată cu mâna şi deşi are un decor simplu – începe să fie tratată mai cu grijă.

În schimb, în perioada migraŃiilor (sec. III-VII d.Hr.), asistăm la o adevărată explozie a creativităŃii germanice în artele plastice, în pictură, sculptură şi, cu precădere, în arhitectură. Desigur, această schimbare bruscă se datorează în bună parte contactelor cu celŃii, galo-

Page 31: Cultura Si Civilizatie Europeana

31

romanii, bizantinii, sciŃii şi sarmaŃii, popoare întâlnite în spaŃiile unde diversele popoare germanice au migrat. De exemplu, anglii şi saxonii au produs după aşezarea lor în Britania o sculptură monumentală şi o arhitectură religioasă bine conturate, dar domeniul în care au excelat a rămas arta decorativă: fibulele de aur, cutiile de fildeş, emailurile şi manuscrisele cu miniaturi păstrate din această vreme relevă un gust artistic şi o tehnică de execuŃie ferme, chiar dacă, sigur, putem vorbi de o influenŃă celtică considerabilă.

VizigoŃii au dezvoltat mai ales o arhitectură şi o sculptură de influenŃă orientală. Arhitectura sacră vizigotă a recurs mai ales la forma basilicală şi la cea cruciformă pentru construirea unor biserici din blocuri de piatră bine ecarisată. Specific acestor biserici vizigote, construite mai ales în secolul VII pe pământ hispanic, sunt arcurile în formă de potcoavă şi ferestrele gemene, cu coloană la mijloc, ornamentaŃia în basorelief sculptat în piatră, cu teme biblice. VizigoŃii au cultivat şi artele minore (orfevrăria, ceramică, sticlărie, Ńesături), precum şi pictura miniaturală menită decorării cărŃilor.

Arta longobardă s-a manifestat în arhitectură, sculptură, pictură, orfevrărie. Arhitectura are realizări notabile atât în varianta ei profană (Palatul şi Mausoleul lui Theodoric), cât şi în cea sacră unde notăm mai ales două realizări: Tempico Longobardo şi biserica Santa Maria Foris Portas. Ambele biserici se disting prin pictura lor de tip fresca, în stil bizantin, cu tematică novo-testamentară (Buna Vestire, Naşterea lui Hristos, Închinarea Magilor, Intrarea în Templu etc.). În sfârşit, arta popoarelor scandinave s-a manifestat mai mult în linie non-figurativă, ornamentală, abstractă, dezvoltându-se mai ales orfevrăria (arme şi ornamente) şi sculptura decorativă în lemn şi piatră.

3. ViaŃa intelectuală. Dacă manifestările plastice ale germanilor au fost mai modeste, în ceea ce priveşte viaŃa intelectuală dezvoltarea a fost de-a dreptul explozivă, popoarele germanice dăruind culturii universale filosofi, teologi şi oameni de cultură enciclopedică importanŃi imediat după creştinare. De exemplu, anglo-saxonii din Kent, Northumbria şi Wesex au întemeiat şcoli şi mânăstiri creştine încă din secolul VIII după ce s-au creştinat. Nobilul saxon Adhelm (cca. 650-707), originar din Kent şi educat în mânăstirea din Canterbury, a fost primul scriitor anglo-saxon de limbă latină şi un mare erudit. Bun cunoscător al poeŃilor clasici latini, a scris el însuşi versuri în latină şi saxonă. El a scris Elogiul Fecioarei şi Elogiul Fecioarelor, scrieri dedicate călugăriŃelor, şi scrierea istoriografică Monumenta Germaniae Historica. De asemenea, s-a ocupat de muzică şi arhitectură, el făcând planurile de construcŃien pentru biserica din Bradford on Avon.

Din Northumbria s-au ridicat Beda Venerabilul (672-735) şi Alcuin (735-804), învăŃaŃi la şcoala irlandeză. Primul a fost cel mai mare erudit din Evul Mediu timpuriu. El a înfiinŃat şcoala din Jarrow, care s-a bucurat de o faimă universală, şi a scris numeroase texte teologice, filosofice şi biografice, precum şi câte un tratat de metrică, istorie naturală şi istorie universală. Opera sa Istoria ecleziastică a popoarelor din Anglia este principala sursă de cunoaştere a evenimentelor anglo-saxone anterioare anului 731. Cel de-al doilea a condus celebra şcoală din York şi, invitat la Paris de Carol cel Mare, a reorganizat Scola Palatina a acestuia. Aici,

Page 32: Cultura Si Civilizatie Europeana

32

predând „cele şapte arte liberale”, a scris numeroase lucrări de retorică, dialectică, gramatică, matematică, astronomie şi muzică.

În Wesex, cel care a dat un puternic imbold pentru viaşa culturală a fost însuşi luminatul rege Alfred cel Mare, care a reformat învăŃământul şi a dispus scrierea Cronicii din Wincester, lucrare istorică cu privire la evenimentele anglilor şi saxonilor. El a dispus de asemenea culegerea şi redactarea poeziei de limbă saxonă şi a tradus el însuşi Istoria Universală a lui Orosius (sec. V), Regula pastorală a lui Grigore cel Mare, Istoria ecleziastică a Venerabilului Beda şi Mângâierile filosofiei a lui Boethius.

Istoria culturală a goŃilor începe chiar mai devreme, cu vestitul episcop Wulfila (310-383), cel care a tradus în limba goŃilor Noul Testament şi părŃi însemnate din Vechiul Testament, inventând, totodată, un alfabet (futhar) adecvat limbii gotice. Foarte cunoscut este şi Jordanes (sec. XI), autor al unei Istorii umane şi al operei Despre originea şi faptele goŃilor, această din urmă lucrare fiind cea care a produs confuzia medievală dintre goŃi şi geŃi, Jordanes crezând despre aceştia din urmă că sunt strămoşii celor dintâi. Dincolo de această confuzie însă, Getica sa rămâne o bună sursă de informare în legătură cu istoria goŃilor de până la 550.

Dintre intelectualii vizigoŃi din Spania, cea mai predominantă personalitate a fost episcopul Isidor din Sevilla (560-636), posesor al unei culturi enciclopedice greu de egalat. Opera sa principală o constituie Etimologiile, lucrare enciclopedică ce sistematizează în douăzeci de cărŃi toate cunoştinŃele timpului, a mai scris importante lucrări istorice, teologice, juridice, ştiinŃifice, precum şi erudite comentarii la Vechiul Testament. Cele mai importante lucrări ale sale sunt cele istorice: Despre bărbaŃii iluştri, Chronicon şi mai ales Istoria regilor goŃi, vandali şi suevi. Multe dintre lucrările sale au rămas adevărate manuale de-a lungul întregului Ev Mediu.

În regatul ostrogot din Italia, regele Theodoric a întreŃinut o viaŃă culturală înaltă, stimulată mai ales de învăŃaŃii latini Cassiodorus (485-578) şi renumitul Boethius (480-524). Primul a scris opere de istorie, filosofie, teologie etc., iar ultimul putem spune că este, simultan, ultimul filosof latin şi primul filosof scolastic, el încercând să concilieze gândirea gândirea platonică, aristotelică şi stoică cu cea creştină. A scris lucrări de logică, geometrie, muzică, aritmetică (el fiind cel care a folosit primul în Europa aşa-numitele „cifre arabe”) etc. Cea mai importantă lucrare a sa este celebra De consolatione filosofiae.

O viaŃă intelectuală mai săracă au avut vandalii, longobarzii, francii şi vikingii, cel puŃin în perioada de început a istoriei lor. Putem nota, totuşi, activitatea istoricului longobard Paulus Dioconus (724-799), autor al Istoriei longobarzilor, a lui Georgius Florentius Gregorius (538-594), episcop de Tours, autor al unei Istorii a francilor, şi a cronicarului danez Saxo Gramaticus (1140-1216), care a scris o Gesta Danorum.

4. Scrierea şi literatura Vechile popoare germanice au folosit între secolele II şi XIV un alfabet propriu, inspirat de cel etrusc. Această scriere runică a avut două variante: vechiul futhark (22 de semne) şi noul futhark (16 semne). Runele (în limb. germ. runa = taină, mister) aveau o semnificaŃie magică şi erau folosite pentru a grava inscripŃii comemorative, înştiinŃări

Page 33: Cultura Si Civilizatie Europeana

33

etc. După sec. XIV, scrierea runică a mai fost păstrată doar în mici comunităŃi rurale din Norvegia şi Suedia până către începutul secolului XX.

ProducŃiile literare ale germanicilor din perioada de dinainte de separarea lor pe popoare sunt de tipul literaturii populare şi s-au transmis multă vreme pe cale orală. Ele se subscriu unor genuri foarte variate: mituri, legende, descântece, cântece de război, de nuntă, de muncă, comemorative etc. Începând cu perioada migraŃiilor însă, se produce apariŃia unei literaturi cu autor identificabil(skald), a unei literaturi culte, aşadar. Întrucât marea majoritate a popoarelor germanice s-au creştinat de timpuriu şi au produs o literatură de influenŃă creştină, despre acestea (angli, saxoni, germani, francezi etc.) se va vorbi în capitolul aferent Evului Mediu. Rămâne, aşadar, să vorbim aici despre literatura normanzilor/vikingilor, care, fiind creştinaŃi mai târziu au produs până prin secolele XI-XII o literatură germanică „păgână” care a păstrat specificul cultural al germanilor de dinaintea creştinării lor.

Fireşte, în măsura cea mai mare acest specific a fost păstrat cu precădere în Islanda, Ńara vikingă creştinată cel mai târziu. Din bogata literatură islandeză veche s-au păstrat poeme mitologice, poezii eroice şi legende de tip saga. Cei mai importanŃi scriitori islandezi sunt Saemundr Sigfusson (1056-1133), autor al Eddei poetice şi al voluminoasei Saga a regilor Norvegiei, şi Snorri Sturlusson (1179-1241), autor al Eddei în proză. Din ciclul de poeme mitologice intitulat Edda poetică, cel mai celebru este poemul mitologic Völuspa („Prezicerile Profetei”), poem ce ne înfăŃişează concepŃiile vechilor germani despre naşterea zeilor şi a lumii, precum şi despre „amurgul zeilor” (ragnarök) şi despre sfârşitul acestei lumi. Edda poetică mai cuprinde şi poeme sapienŃiale, cu conŃinut magic, eroic. Poemele eroice din Edda poetică constituie nucleul originar al viitoarei epopei germane medievale ce va ajunge celebră sub titlul de Cântecul Niebelungilor.

Un gen literar specific literaturii islandeze-norvegiene este saga, o poveste în proză ce notează mai ales fapte eroice şi fapte de natură istorică în general, fapte menite a fi memorate pentru viitorime. Stilul epico-dramatic al poemelor edda şi al scrierilor saga începe să fie înlocuit, după sec. IX, cu stilul mai convenŃional şi mai formal propriu skalzilor, poeŃi de curte, care au celebrat într-o poezie retorică şi elegantă – dar uneori de o grandilocvenŃă şi preŃiozitate supărătoare – faptele şi virtuŃile regilor în slujba cărora se aflau. Cel mai mare şi mai cunoscut skald este norvegianul Eggil Skallagrimsson (900-982).

Page 34: Cultura Si Civilizatie Europeana

34

Cultura şi civilizaŃia geto-dacică

I. Date istorice. Tracii au reuşit să realizeze un nivel de civilizaŃie şi cultură ce rivalizează cu cel al grecilor, romanilor, etruscilor şi celŃilor contemporani; fapt cunoscut şi de relatările admirative ale scriitorilor greci şi latini. Dintre traci, triburile cele mai numeroase erau cele ale dacilor sau geŃilor. Aceştia constituiau unul şi acelaşi popor, vorbind o limbă unică. De regulă, cei din exteriorul arcului carpatic erau numiŃi geŃi, iar cei dinlăuntrul arcului carpatic erau numiŃi daci. Şi izvoarele îi denumesc diferit: cele romane îi denumesc, cu precădere, daci, iar cele greceşti geŃi, fapt explicabil prin aceea că în timp ce grecii aveau relaŃii comerciale, cu precădere cu geŃii extracarpatici, romanii au intrat mai întâi în contact cu cei intracarpatici. Numele de daci ar putea veni de la cuvântul cu care se autodenumeau ei, cel de daoi, cuvânt ce însemna lupi. Ei ocupau un teritoriu vast, care se întindea de la MunŃii Haemus până în MunŃii Slovaciei şi de la gurile Bugului până dincolo de Tisa.

Data la care au venit geto-dacii în teritoriul ocupat de ei nu se cunoaşte sigur. Oricum, la începutul mil. I î.Hr., ei se desprinseseră de masa mare a tracilor, căpătând un profil de civilizaŃie şi cultură distinct. Prima lor manifestare istorică majoră este cunoscută la 514 î.Hr., când Darius, venit împotriva sciŃilor nord pontici, intră în conflict şi cu geŃii, pe care îi învinge. Alt conflict armat cunoscut este cel cu Lysimachos, fostul general al lui Alexandru Macedon, devenit rege al Traciei. GeŃii dobrogeni îl înfrâng pe acesta în două rânduri, luându-i prizonieri pe el şi pe fiul său, Agathocles, pe la 300 î.Hr. Conflicte au avut şi cu celŃii, care se aşezaseră pe la 350 î.Hr. în Transilvania, şi pe care dacii îi înving în mai multe rânduri, iar după 200 de ani de convieŃuire îi asimilează. O victorie mai însemnată împotriva acestora reuşeşte Rubobostes, şeful unei puternice uniuni tribale din Transilvania.

Începând din secolul II î.Hr., creşte puterea uniunilor tribale dace din Transilvania, astfel încât în secolul următor se pot pune bazele unui stat dac centralizat. Cel care reuşeşte acest lucru este Burebista, şeful unei puternice uniuni tribale dace cu centrul în MunŃii Orăştiei. Prin inteligenŃă şi putere de convingere faŃă de dacii din toate regiunile, prin talent militar şi vitejie arătate în faŃa duşmanilor (celŃi, bastarni şi sarmaŃi aşezaŃi în teritoriile dacice), Burebista reuşeşte să-şi impună o stăpânire autoritară asupra întregului spaŃiu locuit de daci. În politica internă el se baza mai ales pe sprijinul acordat lui de către Deceneu, marele preot al dacilor, care se bucura de o mare autoritate spirituală. Cu ajutorul lui, Burebista a reuşit să-şi impună toate reformele. În politica externă, el era conştient că cel mai mare pericol pentru statul dac îl constituie imperiul roman. Tocmai de aceea, el se amestecă în politica internă a acestuia, sprijinindu-l pe Pompei împotriva lui Caesar. Din păcate, asemenea lui Cezar şi în acelaşi an cu el, în 44 î.Hr., Burebista cade pradă unui complot al nobililor daci nemulŃumiŃi de prea marea lui autoritate şi este asasinat. După moartea sa, statul dac se dezmembrează în patru şi apoi cinci formaŃiuni statale mai restrânse.

O nouă reunificare va fi reuşită abia peste mai bine de un veac, de către Decebal, unificare pregătită de predecesorul acestuia, Duras-Diurpaneus. Acesta din urmă, plecând tot de la statul dac transilvănean cu sediul în MunŃii Orăştiei, reuşeşte să-i adune sub sceptrul său

Page 35: Cultura Si Civilizatie Europeana

35

pe toŃi dacii din Transilvania şi pe cei din Oltenia, Muntenia şi jumătatea sudică a Moldovei, reuşind, deci, să realizeze un stat mai restrâns decât cel al lui Burebista (fără Dobrogea, teritoriile de peste Dunăre). Un astfel de lucru era firesc să atragă îngrijorarea romanilor care trimit împotriva lui Duras-Diurpaneus o armată numeroasă. Acesta îi cedează puterea lui Decebal, un general foarte priceput şi viteaz, care se luptă în mai multe rânduri cu armatele romane. Cele mai importante războaie ale sale sunt cele conduse de împăratul Traian, din 101-102 şi 105-106. Ultimul se încheie cu înfrângerea Daciei, sinuciderea lui Decebal şi luarea a 50.000 de ostatici daci la Roma, plus numeroase bogăŃii, între care o imensă cantitate de aur. În ciuda speculaŃiilor rău-voitoare ale unor istorici, nu s-a produs o exterminare a populaŃiei dace. Dimpotrivă, aceasta este romanizată în urma unui proces de secole, mai ales până în 271 î.Hr., când are loc retragerea aureliană. Urmele dacilor se regăsesc în limba, civilizaŃia şi creaŃiile de cultură ale românilor.

II. CivilizaŃia. 1. Organizarea social-politică şi militară. Statul dac centralizat era o monarhie de tip militar, asemănătoare celor elenistice. Marea sa întindere şi lipsa unui sistem de comunicaŃii adecvat îl făcea greu de guvernat în mod direct de către rege. De aceea, Burebista instituie un sistem de coeziune între părŃi autonome, sistem întemeiat pe trei principii principale. Fiecare formaŃiune autonomă avea obligaŃia de a plăti tribut, de a pune la dispoziŃia regelui un număr procentual de soldaŃi în caz de război şi de a nu avea o politică externă proprie. Societatea dacă era împărŃită în două mari clase, dar procentul şi relaŃiile lor economice şi sociale nu se cunosc. Prima clasă era cea a nobililor, numiŃi tarabostes sau pileati (de la pileum, numele căciulii pe care o purtau ca marcă socială). Din rândul acestora făceau parte şefii de gintă şi de trib, ei fiind căpetenii militare şi proprietari de latifundii. Dintre ei erau aleşi regele şi preoŃii şi tot dintre ei regele îşi alegea apoi dregătorii şi funcŃionarii. PreoŃii aveau o mare influenŃă în stat prin faptul că se bucurau de preŃuirea şi încrederea întregului popor. De aceea, statul dac avea un caracter cvasi-teocratic. Desigur, ultimul cuvânt îl avea regele. Regalitatea era considerată ca sacră. OcupaŃiile preoŃilor erau de ordin ştiinŃific şi religios. Ei se ocupau de medicină, astronomie, astrologie, teologie, morală, pe lângă atribuŃiile pur sacerdotale, de ritual. Pe lângă toate acestea, ei exercitau şi atribuŃiuni judecătoreşti. Judecător de ultimă instanŃă era însă tot regele. Marele preot era principalul sfetnic al regelui, ocupând o funcŃie de vice-rege şi putând chiar să devină rege în locul celui defunct, cel puŃin provizoriu, aşa cum s-a întâmplat cu Deceneu. Dar se putea şi ca una şi aceeaşi persoană să fie şi rege şi mare preot, cum a fost Duras-Diurpaneus.

Cea de-a doua clasă era cea a oamenilor de rând, camati sau capillati, oameni liberi, producători de bunuri materiale: Ńărani, mineri, păstori, meşteşugari, negustori. Ei erau plătitorii tributului şi aveau obligaŃia şi de a presta munci pentru căpeteniile militare. În plus, ei trebuiau să satisfacă, în caz de nevoie, serviciul militar obligatoriu. Dacii preferând mâna de lucru plătită, nu aveau prea mulŃi sclavi, aceştia fiind doar de tipul domestic. Statul dac nu era unul de tip sclavagist, ci unul de tip tributal.

Page 36: Cultura Si Civilizatie Europeana

36

Despre calitatea superioară a armatei dacilor ne vorbesc mai mulŃi autori antici, ei arătând că ea a fost temeiul pe care s-a construit şi a fost menŃinut statul dac. Aceeaşi autori – între care Dio Chrisostomos şi Ovidiu – vorbesc despre faptul că dacii aveau o armată bine instruită formată din pedeştri şi cavalerie, dotată cu arme şi maşini de luptă asemănătoare cu cele folosite de armata romană. Dacii aveau chiar înainte de Burebista un sistem de cetăŃi întărite şi fortificaŃii bine puse la punct; de exemplu, cele descoperite în Moldova (peste 20) datează din sec. VI-III î.Hr.; cel mai bine păstrată dintre acestea este cea de la Stânceşti (Botoşani), care avea 45ha, un val de pământ lat de 20m şi înalt de 6m, un şanŃ de 20m lăŃime şi 7m adâncime, zid dublu de piatră etc. Dar cel mai complex sistem de fortificaŃii era cel care constituie ansamblul de la Orăştie, format din mai multe cetăŃi, cele mai importante fiind cele de la Blidaru, Costeşti şi Grădiştea Muscelului. Cetatea de la Blidaru avea o suprafaŃă închisă de peste 6000m², cu ziduri de ~ 4m, 6 turnuri de apărare, cazemate etc. Şi mai impunătoare era cetatea de la Grădiştea, probabil vechea Sarmizegetusa, reşedinŃa regilor daci, care avea peste 3ha, ziduri de piatră puternice, mai multe turnuri de apărare înalte de până la 15m etc.

2. Economia. În societatea geto-dacă existau două tipuri de proprietate: proprietatea obştească a pământurilor satului şi proprietatea privată a regelui, a nobililor, a preoŃilor şi a unora dintre comati. Aceştia din urmă aveau tripla obligaŃie de a plăti tribut, de a participa la lucrările publice şi de a servi militar în caz de nevoie. Mărturiile arheologice şi cele scrise arată că nivelul economiei dacilor era unul ridicat, comparabil cu cel al grecilor şi romanilor. Baza economiei o constituia agricultura şi creşterea vitelor. Dacii cultivau orz, secară, linte, bob şi mai multe soiuri de grâu. Mai cultivau viŃă-de-vie, pomi fructiferi variaŃi şi se ocupau cu albinăritul, vânătoarea şi pescuitul. Plugul şi celelalte unelte agricole (coase, seceri, sape, târnăcoape, securi etc.) erau din fier încă din sec. III î.Hr., dar fierul era prelucrat în Dacia încă de pe la 800 î.Hr., din el făcândându-se nu doar unelte agricole, unelte pentru prelucrarea lemnului şi pentru construcŃii, ci şi arme ori diferite accesorii. Dacii creşteau vite (oi, capre, vaci etc.) şi o rasă de cai foarte apreciaŃi pentru iuŃimea lor. Exploatau păcura de suprafaŃă şi sarea gemă, cu care făceau comerŃ cu grecii. Dacia era bogată în minereuri de fier, aramă, argint şi aur. Aurul era extras atât din mine, cât şi din nisipul aurifer al râurilor de munte. Atelierele metalurgice care prelucrau metalele erau răspândite pe întregul teritoriu dac.

Începând din secolul VII î.Hr., dacii au dezvoltat intense schimburi comerciale mai ales cu grecii. Din Dacia se exportau grâne, vite, sare, miere, lemn, piei etc., iar din lumea greacă se importa vin, ulei, articole de podoabă, arme, obiecte de artă etc. Din secolul II î.Hr., comerŃul extern dac se orientează preponderent spre lumea romană, de unde se importau mai ales articole de lux, podoabe, obiecte de bronz şi sticlă, vin, ulei. Această orientare se vede şi din preponderenŃa monedei romane (denarul), care înlocuieşte moneda grecească (drahma). Dacii au bătut şi ei monedă începând cu secolul V. Aceasta a circulat până în sec. II î.Hr. în paralel cu drahma, dar odată cu circulaŃia denarului roman, moneda dacă îşi încetează circulaŃia. De acum, dacii nu mai bat monedă proprie, ci imită (foarte reuşit) denarul. Câtă vreme a apărut, moneda dacă era bătută mai ales în argint, uneori şi în aur, niciodată în aramă.

Page 37: Cultura Si Civilizatie Europeana

37

3. Aşezările. Cele mai multe dintre aşezările dacilor erau de tip rural, din rândul cărora au fost descoperite peste 100, dar e sigur că existau şi aşezări de tip urban, despre care geograful Ptolemeu ne spune că erau 47 mai importante; unele aveau chiar o suprafaŃă apreciabilă, cum sunt cele de la Corneşti (67ha) sau Sântana (78ha). Ca material de construcŃie se folosea, în funcŃie de zonă, lemnul, piatra sau argila; iar forma lor putea fi rotundă, ovală sau rectagulară. Casele celor săraci erau fie colibe de nuiele lipite cu lut şi acoperite cu paie/trestie fie bordeie semi-îngropate cu 1-2 încăperi, cu acoperiş de paie, trestie sau şindrilă. Casele bogaŃilor puteau fi din bârne de lemn, piatră sau cărămidă arsă, cu acoperiş de şindrilă sau Ńiglă. Ele erau ridicate pe o temelie de piatră şi, uneori, puteau avea şi un etaj, plus acareturi (hambare, grajd, beci) şi puŃ. În localităŃile de tip urban existau sisteme de aducŃie a apei prin Ńevi de olane înbucate sau Ńevi de plumb, iar apa era depozitată în mari cisterne de limpezire şi decantare, zidite în pământ şi tencuite cu mortar impermeabil. În casele celor mai bogaŃi exista şi apă curentă şi, se pare, chiar băi.

III. Cultura. 1. CredinŃe şi practici religioase. Religia daco-getică era politeistă, la fel ca a tuturor popoarelor indo-europene. Ca zeităŃi feminine, dacii venerau o zeiŃă a Lunii, a vegetaŃiei şi farmecelor, Bendis (asimilabilă cu Artemis/Diana) şi una a focului sacru al vetrei, asemănătoare cu Vesta romană. Ei adorau şi un zeu al războiului, căruia i se aduceau sacrificii umane şi jertfe din prada de război, pentru a fi înbunat şi a nu mai cere sânge. Un zeu important este şi zeul furtunii/fulgerului, Gebeleizis, de al cărui cult se leagă obiceiul de a slobozi săgeŃi spre nori în scopul de a speria spiritele furtunii. De la un moment dat, atributele lui îl contopesc, prin sincretism, cu Zamolxis. Acesta din urmă era însă divinitatea supremă a dacilor, zeul chtonian al misteriilor, cel a cărui iniŃiere conferă nemurirea. Numele lui vine de la cuvântul trac Zamol care înseamnă pământ). Relatările lui Herodot şi ale altor scriitori antici despre Zamolxis sunt confirmate în parte de descoperirile recente. Astăzi, se consideră că, dincolo de mitologia creată în jurul lui, Zamolxis este posibil să fi fost un personaj real, un taumaturg şi un reformator religios ulterior divinizat.

Religia dacă avea, deci, certe caracteristici chtoniene, dar nu era lipsită nici de trăsături urano-solare, aşa cum o arată şi sanctuarul de la Sarmizegetusa, dar şi „Soarele/altarul de andezit” din centrul acestui sanctuar, altar pe care se celebra un cult al soarelui, în cadrul căruia se pare că se aduceau sacrificii animale şi chiar umane, în vechime. Că astfel de sacrificii erau aduse în vremuri mai vechi o arată şi „sacrificiul mesagerului” (aruncarea cuiva în suliŃe pentru a fi „trimis cu solie la Zamolxis”), care este un sacrificiu menit să menŃină vie legătura sacră a poporului cu zeul său suprem.

În funcŃie de practicile rituale, religia daco-getică era una de tip misteric, iniŃiatică, fondată pe ideea retragerii temporare în pustie în vederea obŃinerii iniŃierii, care îl pune pe participantul la misterii în situaŃia de a obŃine nemurirea în trup. Dacii credeau într-o existenŃă post mortem fericită, dar nu în una de tip spiritual, ca suflet nemuritor, pentru că nu există indicii să fi avut noŃiunea de suflet în sens spiritual. CredinŃa în nemurire a geto-dacilor este vădită şi de riturile lor funerare. Fie că recurgeau la incinerare fie la înhumare, dacii obişnuiau

Page 38: Cultura Si Civilizatie Europeana

38

să depună în mormântul defunctului sau în „gropile de ofrande” daruri bogate care să-l însoŃească pe cel mort în viaŃa de dincolo: alimente, arme, podoabe etc. Un element aparte în această ordine de idei îl constituie o manieră aparte, nemaiîntâlnită la alte popoare, de a practica incineraŃia şi anume în cuptoare speciale. De asemenea, se mai poate menŃiona că şefii militari erau de regulă înhumaŃi şi li se făceau tumuli de pământ.

PreoŃii dacilor se bucurau de un mare respect şi preŃuire, atât pentru funcŃia lor religioasă, cât şi pentru înŃelepciunea, conduita lor morală şi pentru ştiinŃa pe care o posedau. Nici ierarhia şi nici categoriile de preoŃi geto-daci nu sunt cunoscute. De preŃuire faŃă de moralitatea lor superioară se bucurau mai ales aceia dintre sacerdoŃi care purtau numele de ktistai sau polistai. Aceştia recurgeau la o viaŃă de anahoreŃi, ei retrăgându-se în pustie pentru a duce o viaŃă contemplativă, de castitate şi abstinenŃă de toate felurile. Sanctuarele lor erau răspândite pe tot teritoriul dacic, cea mai mare densitate fiind în complexul de la Sarmizegetusa unde existau opt sanctuare. Despre felul în care erau construite nu se ştie prea mult, întrucât romanii le-au distrus din temelii, contrar obiceiului lor, pentru a distruge temeiul unităŃii dace, pe care aceste temple îl reprezentau. Se pare că erau asemănătoare cu cele greceşti, mai ales că multe erau construite chiar de meşteri greci din cetăŃile pontice.

2. CunoştinŃe ştiinŃifice. Mai mulŃi autori de limbă greacă şi latină vorbesc despre preocupările ştiinŃifice şi filosofice ale preoŃilor daci şi ale unei părŃi a aristocraŃiei. Dacii cunoşteau scrierea, ei folosind până în sec. I d.Hr. alfabetul grec, iar apoi pe cel latin. Însă, în afară de inscripŃia Decebalus per Scorilo şi de grupuri de litere incizate pe vase sau blocuri de piatră şi care par a fi nume de preoŃi, regi sau artizani, texte mai mari nu s-au păstrat. Probabil că acest fapt îşi are explicaŃia şi în faptul că, asemenea druizilor celŃi, preoŃii daci nu îngăduiau consemnarea în scris a învăŃăturilor lor, pentru a nu fi divulgate necontrolat, ci a fi transmise numai iniŃiatic, de la magistru la discipol.

Dintre ştiinŃe, ei au profesat mai ales medicina şi astronomia. În medicină, ei practicau inclusiv chirurgia (v. trusa cu bisturiu, pensetă, medicamente; plus faptul că se ştie că făceau trepanaŃii), dar interesul lor major mergea spre medicina naturistă, ei cunoscând proprietăŃile curative a zeci de plante medicinale. Se pare că recurgeau şi la tratamentul balnear sau la cura cu ape minerale, dar aveau şi preocupări de igienă publică. Cel mai spectaculos lucru povestit în legătură cu medicina dacă este cel pe care ni-l împărtăşeşte Platon în dialugul său Charmides. Platon ne spune aici că medicii daci Ńineau seamă în tratamentele lor şi de componenta psihică a bolnavului. Preocupările de astronomie ale dacilor sunt confirmate în sanctuarul de la Sarmizegetusa, numit şi „sanctuarul calendar” după semnificaŃia numerică a elementelor sale: cei 180 de stâlpi de andezit ori 2 = 360, adică anul de 360 de zile pe care îl aveau dacii, asemeni cu babilonienii, egiptenii, indienii şi grecii.

3. În legătură cu arta daco-getică nu se cunosc foarte multe lucruri, nu se ştie nimic despre muzica, dansul, poezia şi miturile dacilor şi nici despre pictură, iar despre sculptura lor se cunosc puŃine lucruri. Mai multe se ştiu despre ceramică şi orfevrărie. Ceramica dacă se producea în cantităŃi impresionante, dacii folosind roata olarului cel mai târziu în sec. V î.Hr.

Page 39: Cultura Si Civilizatie Europeana

39

Epoca de glorie a ceramicii geto-dace a fost însă în sec. I î.Hr. – I d.Hr. Formele ei sunt extrem de diverse, cele mai tipic dacice fiind „ceaşca dacică” (un opaiŃ tronconic cu coadă, asemenea căucului din zona pădurenilor) şi „fructiera” (farfuria cu picior). În perioadele de început, forma şi ornamentaŃia erau simple, reducându-se la incizii, alveole şi brâie aplicate cu mâna. În perioada clasică, ea era pictată alb-gălbui şi avea decorul cu roşu, brun şi, mai rar, galben şi negru. Motivistica era mai ales florală şi animalieră, niciodată umană. Între vasele păstrate, de o mare importanŃă documentară este vasul de cult înalt de 1m, cu un diametru de 1,25m care poartă inscripŃia (probabil un ex voto): Decebalus per Scorilo.

În orfevrărie meşterii daci ne-au lăsat obiecte de podoabă elegante, executate mai ales după modele greceşti, dar şi romane ori celtice. Podoabele se făceau cu precădere din argint, cele de aur fiind rezervate doar regelui, care deŃinea un strict monopol în acest sens. Argintarii daci lucrau inele, brăŃări, coliere, fibule, broşe, catarame. Tehnica folosită era martelarea, meşteşugarii desfăşurându-şi activitatea în ateliere stabile ori ambulant. Decorul podoabelor era realizat cu fineŃe prin recurs la motive geometrice, fitomorfe, zoomorfe şi umane. Cele mai cunoscute realizări ale orfevrierilor daci sunt coiful de aur de la CoŃofeneşti şi vasul de cult (rhyton) de argint de la Poiana.

IV. Daco-geŃii în conştiinŃa posterităŃii. Geto-dacii au intrat în conştiinŃa lumii antice şi s-au păstrat în cea medievală prin curajul lor, dar şi prin cultura lor înaltă. Aşa i-a înfăŃişat Herodot şi tot la fel scriitori de mai târziu, precum Platon, Dio Chrisosthomos, Iordanes etc. Din păcate, plecând de la confuzia lui Iordanes între geŃi şi goŃi, dacii au fost confundaŃi în Evul Mediu când cu goŃii, când cu danii/danezii, confuzie întreŃinută chiar de aceste popoare, care se mândreau să descindă din „Dichineus” sau „Boruista”. Restabilirea adevărului începe cu contribuŃia cronicarilor umanişti români (Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino Stolnicul), pentru a fi apoi documentat ştiinŃific de B.P. Haşdeu, Gr.G. Tocilescu şi mai ales V. Pârvan şi C. Daicoviciu, care au beneficiat şi de descoperirile arheologice moderne. Eminescu, Blaga, Eliade au contribuit şi ei la înŃelegerea culturii geto-dace.

Moştenirile daco-getice în cultura română sunt numeroase. Ele transpar în mai multe domenii. Aşa sunt, în portul popular, cioarecii de lână, căciula Ńuguiată, opincile şi cămaşa despicată lateral din costumul bărbătesc sau cămaşa încreŃită la gât a femeilor. În motivistica ornamentaŃiei de pe haine şi de pe ceramică, avem bradul, soarele, spirala şi zigzagul. Sfântul Gheorghe ucigând balaurul din iconografia română îşi are originea în motivul decorativ numit „călăreŃul trac”. Felul în care este reprezentat astăzi Sfântul Ilie împrumută elemente de la zeul dac al furtunii, Gebeleizis. Hora şi căluşul sunt rituri de medicină magică sau de iniŃiere într-un străvechi cult dac al Soarelui. Priveghiul vesel cu mascaŃi din Vrancea reflectă credinŃele despre moarte ale dacilor ca o simplă trecere la un alt stadiu de existenŃă, tot corporală. MioriŃa şi Meşterul Manole sunt producŃii ale literaturii populare care oglindesc mitul dacic al sacrificiului fondator.

InfluenŃele sunt şi de natură lingvistică. Peste 150 de cuvinte din fondul lexical românesc (~ 700, cu derivate cu tot) sunt de origine dacă: toponime şi antroponime, dar şi

Page 40: Cultura Si Civilizatie Europeana

40

substantive comune, verbe, adjective şi adverbe. Pentru a da câteva exemple, dintre adverbe putem aminti: gata, niŃel, aprig, iar dintre adjective: mare, creŃ, murg, searbăd, tare etc. Dar cele mai multe cuvinte de provenienŃă dacică sunt mai ales substantive şi verbe:

1) Substantive care denumesc: a) localităŃi: Abrud, Albac, Argeş, Basarabi, Drobeta, Iaşi, Mehadia, Turda etc.; b) râuri: Argeş, Bârzava, Buzău, Criş, Dunăre, Jiu, Lotru, Motru, Mureş, Olt, Prut,

Someş, Siret, Timiş, Tisa; c) părŃi ale corpului: buză, grumaz, guşă, burtă, rânză, şale; d) relaŃii familiale: prunc, copil, băiat, mire, moş; e) îmbrăcăminte: pânză, căciulă, boier, carâmb; f) locuinŃă: cătun, bordei, vatră, leagăn, gard; g) unelte: grapă, mătură, custură, caier, zgardă, dop, Ńăruş, cârlig, ghioagă; h) forme de relief: măgură, grui, mal, pârâu, boltă, genune, groapă, stâncă; i) vreme: amurg, boare, viscol; j) floră: mazăre, gorun, brad, carpen, brânduşă, brusture, măceş, butuc, strugure; k) faună: barză, mânz, cârlan, viezure, Ńap, şopârlă, melc, balaur etc. 2) Verbe care denumesc: a) boli/vindecare: întrema, ameŃi, vătăma, leşina etc. b) stări afective: bucura, răbda, dezmierda, gudura, întărâta etc.