convoi de tăcere
DESCRIPTION
volum de poeziiTRANSCRIPT
Ştefan Ciobanu
convoi de tăcere
Convoi de tăcere
EU
nu noapte spune-i noi
eu merg cu tine
ca şi când am fi două zale
îţi explic că dragostea nu e doar o pilitură de fier
magnetul nu e un Dumnezeu implacabil
îţi arăt că dacă ai unghiile roase
nu înseamnă că se poate ghici în ele
şi nici
drumul până la părinţi nu este acul care peticeşte
o cuvertură veche
ştii
pe întuneric trosnitul degetelor nu ajută la depistare
e redundant /şi uşor îmi amestec degetele cu ale tale/
e posibil ca peştii ce sar prin apă să ştie
de drumul soarelui pe bolta cerească
îl reproduc după putinţa lor
nu e o regulă să ai ochii închişi
ca să fii mort
hai ne tragem deci lucrurile până aproape de vârful nasului
iubirea e stridentă pentru cei ce nu o au
e ca un claxon în plină noapte
îţi spun toate astea
şi încă multe altele
în timp ce păşim pe marginea tăioasă de lamă
a lunii
semănăm cu doi acrobaţi
pe un afiş de circ
Convoi de tăcere
copilăria se duce când îţi dai seama că nu porţi îngeri la subraţ şi începi să te razi
eu într-o zi am primit un buzdugan
vată pe băţ
vată pe băţ
*
şi bunicul ăsta
cât de înalt este bunicu
buniculeeeeeeeeeee opreşte-teeeeeee
trece ziua
trec soldăţeii în coloană
sub framul obez
*
.lingura cu supă.
chipul mamei
trece în lingura cu supă
apoi iar în faţa mea
iar în lingura cu supă
nu râde mănâncă
şi un nerostit
creşti naibi creşti
*
şi somn somn somn somn somn
somn somn somn somn
somnul ca o mobilă pe care nu se aşterne
praf
*
fata vecinului are chef de joacă
ce bine că există scări să pot coborî la ea
nu am tată nu am mamă
în holul blocului vocea ei
răsună eu nu am curaj să vorbesc
îmi zice că face pipi
şi se aşază în poziţia aceea lângă calorifer
apoi ridicându-se
s-a spart ţeava şi râde
îi arăt că pot atinge cutiile poştale
dar nu pot şi cad
ieri le-am atins
sunt urmele mele pe praful de deasupra
mi-a spus buni
genunchii sunt roşii ca doi sori la asfinţit
un nene mă vede şi zice zâmbind
nu e grav pune pipi pe rană
mă duc repede la balta de la calorifer
mă pun în genunchi
şi spun
înger îngeraşul meu ...
*
noaptea vin păsări care
îmi ciugulesc hainele
ştiu asta pentru că
într-o seară
am văzut-o pe mama cum deschide geamul
*
aseară tata
a vorbit cu mulţi stropi de scuipat
aşa cum nu am voie eu
iar o să bage mama maşina de spălat
şi o să plângă
*
fata vecinului este de azi soţia mea
mama ei urmează să ne facă
un copil
Convoi de tăcere
e toamnă în călcâie
eu au venit oameni mulţi
ca o ploaie torenţială
s-au apucat să facă gropi
şi să scoată noaptea din pământ
cu nişte găleţi
/terminăm mai avem câteva maldăre/
spunea unul care îşi storcea fruntea
de urlau lupii în depărtare
pe cer soarele şi păsările
erau de plastilină
eu
mă îndepărtam din ce în ce
ca un tren dintr-o gară
nu cred că este noapte
eu înghiţim căsuţele una câte una
ne îndreptăm spre luna ce naşte galben
se află după acel bloc
îţi ascut umbra
în zidurile pe care tu scrijeleşti cuvinte ce încep de sub unghiile tale
îţi nasc un ecou
prelungirea vorbelor infinite şi lungi pe care le mimăm
în lumea asta însă
în care dumnezeu se mai caută de buzunare
îţi sapi pe furiş
ca şi cum săpatul te face să transpiri
o ieşire după care salivezi
pentru mine rămâi aglomerare de puncte
şi nu încurcată prin vene cum te simţeam
atunci când palpam ganglionii mei domestici
se pare că erau în creştere
ploaia nu ne poate şterge
pe noi desene spre asfalt
poate un măturător ce nu ştie
istoria conturului
Convoi de tăcere
poate mi s-a părut dar sper să se repete
eu nu pot creşte la loc
brusc
nu am în pantofi boabe de fasole vrăjită
oasele mele nu sunt de abanos ca să se poată scrie cu degetul
pe praful depus
îmi aduc aminte cum
în cameră se forma o gravitaţie aparte
inimile ne stăteau lipite de cerul gurii
şi noi ne sărutam
trupurile noastre deveniseră două limbi în flăcări
mirosind a ceaţă
la nivelul pielii erau aplauze de cremene
erau
acum
mâncarea are gust de jazz
mă plimb prin mine
ca o sferă ce încearcă să îşi găsească colţul
mi-a rămas doar o pernă
în care se refugia ea o vreme
când adormea
inimă de cerc
eu ne iubim mereu pe aceeaşi pată de roşu
mai aproape de soare mai departe de sus
bucăţi de sânge sar mult uită-te după ele
numără
am puls
cu luna îmi bandajez glezna
deşi ne doare
împletim mâini într-o noapte de pică
întunericul se face şi ceaţă şi seară
în noi
o pasăre ne măsoară cu umbra
totul e rece şi transpirat aici
ca şi cum în pielea ta am desenat leşinul
mă simt o inimă de cerc
ce bate pătrat şi impar
pe tine te visez
vibraţie
şi mare
Convoi de tăcere
din ce plămâni suflă vântul
eu lumina cădea pe trepte ca o minge
noi
aveam mersul ghemuit în glezne
hainele ne erau îmbâcsite cu numele noastre
dar pe cine să luăm la subraţ să fugim unde
uşa de la intrare
făcea zgomot când intra cineva
atunci unul dintre
noi
a inventat jocul
cine deschide primul uşa cu puterea gândului
scrisoare deschisă tuturor persoanelor al căror nume se termină cu cifra a
eu nu te urăsc
sincer
poate pentru că nu te-am iubit suficient
poate nu am ajuns acel foc de artificii
care trebuie să lumineze pieptul când eşti îndrăgostit
ca un cer de revelion
poate nu e vorba de /indrăgosteală/ până la urmă
şi contează mai mult
cum pot trăi doi oameni înghesuiţi
fără să se calce pe bătături
sau
dacă e să se calce
durerea să nu rămână în creştetul capului
ca o insulă permanentă ea
trebuie să se evapore
îngroşând stratul de ozon până ajunge la Dumnezeu
(destinul omului)
se ştie
călcându-l pe bătături pe celălălalt
ajungem să îl privim drept în ochi
e uimitor cum voi femeile
puteţi fi uneori
un balon mare care stă ostentativ
nici aproape de soare
dar nici departe de pământ
iar alteori
doar o oglindă în care noi bărbaţii
ca vampirii
nu ne putem oglindi
de multe ori
axul lumii trece prin sânii voştri
Convoi de tăcere
în spirală
nu am nimic cu tine nu îţi port pică
fie ea roşie sau de orice altă culoare
eşti ca soarele ce se învârte pe cer
precum o placă în pick-up
ai canturi concentrice în care sunt îndesate
vise gesturi clipiri sentimente
eşti ca un arc înghesuit
ce abia aşteaptă să îşi trosnească şira spinării
făcând podul
doar sunetul unui clopoţel
te mai poate trezi din amorţeala
cu gust de apă minerală ce ţi-a bandajat
tot corpul
nu regret ce am trăit împreună
faptul că nu au fost prea mulţi martori
în jurul nostru
îmi dă senzaţia că eram un fel de
adam şi eva
asta mă face să tai întunericul din jur
cu un zâmbet şi să îl lărgesc
atât te rog
să nu mai faci pe viitor
dop la inima cuiva ca la un pepene
pentru că
inima nu se cicatrizează la loc
oricât ai sufla peste ea ţinând-o în mâini
sângele pierdut e ireversibil
şi inima devine mai uşoară de atunci încolo
pe tot parcursul vieţii
dar omul nu devine mai imponderabil
dimpotrivă
adevărul este că rănile cicatricile dau bine
cine nu e impresionat de imaginea unui
stalone la final de luptă
dar
să nu exagerăm
Convoi de tăcere
paşi de şotron
eu mă simt ca în filmele mute
lipsit de culoare
chiar şi tancurile
trec pe lângă mine cu delicateţea unei frunze
ajung la marginea pământului
cad în hău unul câte unul
marea
am transformat-o în ploaie
aruncând-o în sus
să vadă toată lumea că
fiecare secundă îşi are ora ei
de dimineaţă până noaptea
până când lumina se dezlipeşte
ca un abţibild
mă depărtez în parc
şi trag după mine
luna
relaţii
eu de la balcon se vede cum
păsările intră în soare cum
din coşurile uzinelor ies norii cum
aerul e o pătură care se lasă uşor peste lume
cum pietrele par nişte hârtii mototolite
cum luna este o pastilă efervscentă aşteptând să o pui sub limbă
cum nici un munte nu e mai înalt decât tine
cum
oamenii
sunt ca bulele de aer
într-un pahar cu apă minerală
cum
cerul este prins în bolduri de tavanul din traforaj
şi boldurile sclipesc noaptea a stele
cum
există avalansă de aer care
te apasă încercând să te facă de grosimea unei foi de scris
cum luna vrea să intre sărind gardul
ca un soldat întârziat din permisie cum
soarele îşi trimite sosia sub forma unui soare de hârtie
cum oamenii aşteaptă autobuzele
de parcă ar aştepta un vapor de lapte să îi ducă înapoi cu câţiva ani
Convoi de tăcere
eu unul câte unul
eu de ceva zile
mă visez strâmb de parcă aş sta
într-o oglindă de la bâlci
când mi se face corpul
ca o clepsidră
când capul devine
cât un bob de mazăre
vreau să plec
dar pe fiecare uşă
scrie
vin imediat
din piept
ceva vrea să iasă afară
odată cu iepurele din pălărie
pe masă sunt doar lucruri mici
gămălii
respiraţia mea
noaptea
de pe acoperiş
se aruncă în trupul meu
toţi sinucigaşii din mine
atunci
se face dimineaţă
mai întâi pe degetele mele
gel de duş
eu numai duminica
o zi uşoară ca o minge de ping-pong
îţi voi spune că
te iubesc
şi
de fericire
din pielea ta
se vor ridica până la Dumnezeu
mii de baloane colorate
dar tu
mă vei minţi
cu un zâmbet larg pe sâni
că tocmai ai ieşit din cadă
Convoi de tăcere
unele lucruri trec greu ca murdăria după văruit
eu bomboanele au timpul lor să fie supte
aşa că
o pun pe asta la marginea umbrei ca reper
să ştiu cât timp trece
şi
îmi cer iertare
muzei
căreia nu am reuşit să îi găuresc inima
în punctul G
cum făceam în curtea şcolii de găuream în pământ
şi aruncam o monedă de 5 lei
mare cât un ochi de pirat
mie
pentru că
râcâind cu unghia se ia cel mai bine murdăria insistentă
chiar dacă există riscul să duci degetul la gură
freudian sau nu
soarelui
că l-am botezat sorin şi nu merg cu el pe umeri
ca superman
celor cu care
m-am tras de şireturi
până am ajuns la şliţ ca un glonţ în carne
oamenilor de pe stradă
pe care îi consider nişte monede
ce se rostogolesc în canale de îndată ce le
întorc spatele
/ţie/
că
te iu şi anume
besc
chiar dacă
farmacistei
pentru anii care trec (poţi să dai vina pe mine) pentru pisălogul din care am
făcut halteră pentru aerul pompat în pumni la o adică pentru că doar în
copilărie mingea sare până la Dumnezeu pentru ceaiul care ne va lua locul
oaselor pentru gradele termometrului pe care le vom sui precum baloanele la
bâlci
dealerului
care ştie că
viaţa merge pe bicicletă că
piramidele întoarse picură mai bine că
doar la vise nu se pune subtitrare şi că
a iubi nu trebuie să aibă legătură cu a visa
celei care mi-a scos
calea din talpă ca pe o liţă ca pe un pai ca pe un ac de seringă ca pe un cuţit
din ţintă
ploşniţelor că le voi zdrobi între pleoape pe rând cu răbdarea unui mort la
înviere
în final
tuturor celorlalţi
bibelouri fructe sau bijuterii
pentru că
/şi eu consider că e de bine/
uneori
poeziile mele par a fi scrise
de prima adolescentă
care
s-a privit în oglindă
şi s-a hotărât
să îşi radă mustaţa
Convoi de tăcere
cum mă întorc de la tine
eu uite cum se mişcă
pe sub anvelopele de cauciuc
pietricică cu pietricică
goală şi întinsă
şoseaua îşi face de cap
sub ochii mei
fierbinţi
îmi aduc aminte de un drumar
pe care l-am văzut
după ce te-am condus acasă
visa cu roşiile
pe ziarul de dimineaţă
suspinând
în şuba murdară
uitându-mă din autobuzul numerotat
ghiceam pe degetul arătător
dacă vor mai fi perdele
la geamul tău de mâine
când ai stins lumina
toată strada s-a stors de galbenul lunii
ca o lămâie
şoferul tocmai a ocolit o groapă mare de neuitat
poem
eu zilele astea am sufletul des
ca o bucată de lemn
şi mă simt de parcă cineva îmi schimbă ţiglele trupului
cu nişte oglinzi mari
am mers mult
m-am tocit până la umeri
sunt ca o linie de orizont
pe care se văd fete morgane rotindu-se odată cu limbile ceasului
nimeni nu bate la uşa mea
toţi o mângâie
fiecare om are nişte arcuri în trup
pentru a tresări când ciocăne cineva
pe ale mele le folosesc pentru a mă putea ridica şi
a te vizita în timp ce dorm în patul meu
simt că dacă vreau să îţi zic ceva
trebuie să zic primului om ce îmi iese în cale
el să zică la următorul
următorul la cel de lângă el şi tot aşa până când
într-un târziu vorbele mele vor ajunge
bătrâne la tine
ar mai fi varianta unui porumbel călător
sau a unui avion care să intre în inima ta
cu viteza unui cuvânt
probabil că atunci
mi-ai răspunde printr-un cutremur de pământ
ce l-aş simţi doar eu
ştiu că
dacă ies în oraş acum
Convoi de tăcere
/desigur prin crăpături de mână cu lumina/
l-aş pârjoli întocmai ca barbarii din istorie
aşa că trag perdelele
strivesc becul între pleoape
îmi desfac pieptul pentru a proiecta în mijlocul camerei
un film cu tine tranformându-te în tine
şi
pentru că timpul trece
vecinii vor începe să îşi dărâme pereţii
pentru a face din casele lor un loc mare
să le dea senzaţia de olimp să nu se mai lovească
ei nu ştiu că sângele ce curge în urma loviturilor
seamănă cu un şir de firimituri dacă îl vezi din postură de înger
prezenţa ta începe să se simtă aşa
ca o capcană pentru animalele din mine
sau
ca o dimineaţă după trei zile de noapte
restul se poate împacheta şi pune în valize
o noapte cât o mie şi una
eu în noapte se auzea un huruit de avion
ferestrele erau deschise
ca nişte paranteze
era parcă un înger
care purta tanga în loc de aripi
stăteam în faţa oglinzii
ca la o icoană făcătoare de minuni
ţeava nereparată din bucătărie
picura în găleata roşie
pusă de ea
cu partea mai puţin frumoasă
spre perete
Convoi de tăcere
e prea devreme să fie azi
eu la un an depărtare de fereastra mea
doi cai îşi rumegă propria umbră din iarbă
liniştiţi şi albi
o rumegă încet ca moartea unui peşte
dimineaţa mă trezesc
picurând din tavan în aşternuturile mele de nisip
după care deschid fereastra fac nişte genuflexiuni
cu armura pe mine etc până seara
trec prin cimitir deseori precum
sorin(aşa îi zic eu la soare) pe cer
corectez poziţia unor morţi
aici
nu depinde de culoarea vineţie a cuielor din coşciug
pur şi simplu îi privesc şi simt că asta vor şi ei
cum simt?
simt aşa ca şi când îmi cresc cactuşi la încheieturi
omenii cu ceasuri la mâini ca nişte gâlme
învaţă să clipească umed spre binele lor
eu îi numesc vecini
vâslim împreună
şi încercăm
în nopţile de vară să aflăm dacă
stelele scot sunete de greieri
sau invers
pachete de craciun
eu am ajuns în holul blocului
aici scrie cu litere de aur parcă
liftul este defect
zic
să nu înjur că este post
îmi imaginez o cruce plutind pe marea de salivă a limbii
ca să pecetluiesc orice intenţie
mă uit în sus la etajul nouă
ca la un soare
sau ca la o tipă ce coboară scările
şi e în fustă etc etc
m-am gândit la o glumă absurdă
ce păcat că şi trenul de etajul nouă are întârziere
râd
ca prostul ar fi spus vecinii
voiam să o întreb de multă vreme
când ne îmbrăţişam
chiar era răcoare sub pielea ei aşa cum simţeam eu
sau trecea un şarpe
asta îmi dă putere să urc
eu sisif
tu?
scrijelesc în dreptul unei sonerii
care are butonul adânc băgat înăuntru
ce bine ar fi
să scoatem anumite amintiri din cap
ca pe niste măsele
eventual fără anestezie
e curios
Convoi de tăcere
dacă mă gândesc la cineva
-nu la ea am jurat pe roşu că nu-
chipul persoanei are densitatea unei perdele
dar chiar şi aşa pentru creier este ca şi când ar fi
cu mine pe scară
pasul până la schizofrenie fiind foarte mic
cât o săritură de şotron
mă gândesc la obama
dacă el a reuşit sigur şi eu
pe stradă trece unul care cumpără sticle goale
îl aud cum strigă şi
îi zâmbesc
ce dacă nu va şti niciodată
sughit
mă pomeneşte mă bucur ca un copil
sunt chiar în faţa uşii
inima îmi bate într-un ritm ciudat de jazz
sper să fie una tânără
pe recomandată scrie doar numele nu şi vârsta
îmi fac planul
ciocăn îi dau scrisoarea
şi fug
ca un copil care a făcut o boacănă
treizeci de ani
eu toate sunt la fel
cana galbenă de pe masă
cât o fântână
cărţile înşirate în baie
în loc de gresie
periuţa de dinţi
cu zâna măseluţă
ascunsă în ea
scrisorile ei
împachetate frumos
am uitat unde le-am pus
dar dorm liniştit
pentru că există
momentele acelea
când simţi nevoia
să primeşti
o basculă de aer proaspăt
toate sunt la fel
chiar şi chipul meu din oglindă
care mă roagă dimineaţa
să mă trezesc căci altfel
nici el
Convoi de tăcere
viaţa mea
eu copilăria
toată copilăria am avut pielea zgâriată
era o adevărată poartă prin care intra viaţa
îmi imaginam pe atunci că la naştere îmi rămăseseră bucăţi din coaja de ou
din care ieşisem
şi păsările transparente care
imediat după naştere ar fi trebuit să vină să îmi ciugulească aceste resturi
din nu ştiu ce motiv au preferat să nu o facă
mă priveau însă necontenit cu nişte ochi de păpuşă
grădina din faţa blocului mi se părea înfricoşătoare
răsărea prima în fiecare dimineaţă
când mă uitam pe geam ea era deja acolo
stătea fără să clipească
la un moment dat am avut impresia
că de acolo am venit eu
nu prea făceam diferenţa între oameni şi blocuri
erau la fel de înalţi durau cât o clipă pentru mine care
voiam doar să le zic săru' mâna
mi se părea singurul rost pe care îl aveam atunci
despre soare am aflat foarte târziu
era iarnă şi mă dădeam pe gheaţă
am alunecat şi am căzut pe spate
pentru câteva clipe nu am mai putut să respir
soarele mi-a intrat atunci în ochi
şi mi-a ieşit pe gură sub formă de aburi reci
adolescenţa
pe atunci mă simţeam de
parcă m-ar fi furat turcii din sânul satului
eram speriat
orizontul mi se înfăşura în jurul gâtului ca un fular
ochii îmi creşteau cu zgomot mâinile se depărtau de zona inimii
tălpile deveniseră urma uriaşă plină cu apă
pe care o văzusem cândva în asfalt şi în care săream
dorind să stropesc cerul
cunoşteam oameni noi care nu mă cunoşteau
iubeam doar pentru că făcea parte din creştere
mă loveam mereu cu creştetul capului de soare
învăţam de la lucrurile pe care nu le aveam
îmi puneam dorinţe dezlegate la şiret
mă uitam la oameni aceştia ajungeau acasă
se culcau şi mă visau pe mine încă uitându-mă la ei
puneam inima la zid şi marcam cu cretă
cât a mai crescut
când făceam dragoste
hainele mele pur şi simplu zburau prin cameră
în stoluri amestecându-se cu ale ei
formând o pastă care am aflat că se cheamă noapte
treizecideani
azi
norii sunt vata de zahăr pe care o mâncam în copilărie
oamenii îşi pun multe haine pentru că îşi reneagă formele şi
uită să respire să tragă aer în piept puternic
să inhaleze copacii păsările cerul
ochii li se pierd în orbite
ca nişte nave spaţiale
furca pieptului li se îngreunează de fân
mă simt mai puternic
fricile stau pe mine ca nişte ace de brad
mă urc în fiecare autobuz
crezând că poate acesta va zbura
Convoi de tăcere
ştiu că dacă îmi compostez degetele
prin găurile făcute nu va curge
lapte şi miere
iubesc fără şaibă
chiar dacă nimeni nu mai iubeşte soarele când se apropie mai mult de el
nu mă feresc de picăturile de ploaie
că doar nu sunt pioneze
urăsc oglinda
pentru că dacă îi râcâi spatele îşi pierde proprietăţile
îmi aleg cu grijă lucrurile
pentru că la un moment dat
cineva va veni şi mă va duce pe o insulă pustie
mă bucură frigul intrat pe sub guler
nu mă mai sperie depărtările căci sunt în larg
poate doar faptul că umbra mea
nu se aşază pe nimic
TU
Convoi de tăcere
cadrane de ceas
tu buzele tale nu au putut niciodată să răcorească
au făcut doar aşa
nişte cerculeţe
ca atunci când arunci o piatră în apă
şi chipul îţi înoată în larg
soarele stă în picioare pe cer ca un copil de un an
tu dimineaţa
ne spălăm cu mâini pe faţă
alungăm lupii de pe cearcăne
ne încălţăm
de parcă am vrea să fim înghiţiţi de pantofi
pisica stă în colţul camerei
ca un început de igrasie
Convoi de tăcere
din inimă ies nişte braţe care sprijină fruntea
tu liniştea urca încet
ca o inundaţie
spre nări
pe geam
picături de ploaie
ca nişte gărgăriţe
carnea
face din când în când
poc
şi mobila la fel
în piaţă
tot aşa
în piaţă a început revoluţia
se sărutau doi îndrăgostiţi sub geamul meu
caşicând
în orice ţipăt este un bec aprins
tu pe cer trece un avion care
duce cu el
o dâră de fum
îţi aduci aminte de prima ta linie
trasă pe caietul de clasă
respiri puternic
chipul mamei vine în apropiere
ca un satelit
pui mâinile pe pereţi
să nu te trezeşti iar
cu moloz în sânge
noaptea începe să îţi picure
de parcă te-ar inunda vecinul
sub preş
se aude un strigăt de femeie
semn că
i-a plăcut
în parc
doi îndrăgostiţi se îmbrăţişează
şi nasc o bancă
din tine liniştea
este trasă afară de păr
Convoi de tăcere
el te caută
tu când ai de ales între
detergent şi piatra ponce
îţi înfigi în inimă un pai şi o umbreluţă
doar pentru că aşa se poartă
şi te duci la plimbare pe bulevard
/te văd printr-un telescop de la fereastra mea
stai liniştit nimeni nu se ascunde în spatele unei perdele
mâncate de molii/
lumea ţi se pare un şir nesfârşit de
omuleţi decupaţi din hârtie
care se pot aprinde la primul fulger
îţi mângâi singur oasele cu glaşpapir
/ţi-am văzut colţurile măi amărâtule/
în fiecare loc întrebi de ea
cu vocea pe jumate din lumea lor
vs.
ei ridică din umeri
de parcă ar avea arcuri prin suflete
eu chiar ţin cu tine
îţi fac galerie
nu zic că sunt singurul asta te-ar deprima
mi-ar place să stăm la o bere să te ajut să îţi scoţi soarele îngropat în pământ
până la gât de nu ştiu ce căpcăun
la semafor oamenii trec strada nu vin spre tine
îţi sfârâie mii de titirezi în carne
să nu te apuci să îi compui poezii
asta te-ar face să crezi că ai găsit-o
te-ar aşeza pe o bordură şi
ai începe să umpli străzile blocurile tarabele florile cu scrisul tău lălâu
ţi s-ar părea că literele seamănă cu rufele ei puse la uscat ar fi un drog
gândurile te urmează
de parcă ar fi nişte heringi
te opreşti obosit pe o bancă
în spatele tău într-o biserică
corul îţi cântă armonios
/o veeeei găssssiiiiiii/
eu
îmi notez ceva
prezentatorul de la ştiri îşi notează ceva
Dumnezeu îşi notează ceva
tu habar nu ai şi adormi zâmbind
mă uit la tine iar
ai început
să pâlpâi ca un bec stricat
Convoi de tăcere
toaca este acum în perioada sistolă
tu deci
ca să rezolvăm totul
aşa cum rezolvă un detergent petele prototip din reclame
gen compot de piersici cu pastă de tomate
să râcâim cu sârg steagurile iarba
tot ce ne aduce aminte de vânt nori castane coapte
linişte
pentru mine
trecutul este mereu linişte
prezentul este mereu sorin/aşa îi zic eu la soare/
viitorul este un deget pus la buze de care se leagă
în linişte un şnur de mărţişor
îmi plăcea să
fiu cu tine
tu cu mine
tu cu noi
în inima ta mirosea puternic a brad
mirosea tare ca piatra
dar
eram departe desculţ nu mă spălasem pe faţă
pe primul rând de dinţi
aşa că nu ţi-am mai spus
nu ţi-am dat bretonul la o parte
echilibrul punctului
tu râdeam
şi râsul nostru fugea în lume
ca un căţel scăpat din lesă
/de când te cunosc pe tine
Pământul se învârte atât de tare
încât ameţesc şi îmi văd trupul
mişcându-se fără voia mea în cercuri
acum le înţeleg pe iele/
spuneai tu
şi trăgeai din ţigară până ce
luna se apropia de noi
şi ne tăia în felii multe
câte una pentru fiecare zi din restul vieţii
*
/mă bucur că nu ai plecat
ca un ecou
că pot vedea în sfârşit omul dintre carne şi os
ştii
hormonii se transformă în fluturi alături de tine
pe sângele meu plutesc candele
precum în noaptea de înviere/
*
cel puţin ştiu că eşti foarte aproape de mine
la o bătaie de inimă distanţă
nu am loc nici să respir
Convoi de tăcere
mă asculţi?
tu cu noi merge un mim
îmi vine să îl smulg ca pe o buruiană
cu tot cu ghearele înfipte în gleznele noastre
toate sunt asfixiate acum
cuvintele gândurile gesturile
privirile
ştii
în ultimul timp parcă sunt mutat de o macara
dintr-o zi în alta
nu ţi-am spus că
vânătăile mele mari cât nişte insule îşi modifică formele
odată cu norii
sunt obişnuit să se strige la mine
doar tu îmi şopteşti
spaţiile goale urmează să fie completate
tu inima mea este o cameră
în care tu
poţi trăi fericită
atât de fericită încât să uiţi de mine
cum mă simt
din când în când îmi trec libărci prin suflet
cu viteza sângelui
ăsta e refluxul
atunci între noi se face loc gol cât pentru un deşert
cum mă mai simt
parcă aş fi cearşaful care îţi acoperă trupul
în serile de vară
ăsta e fluxul atunci ne unim
devenim unul şi acelaşi lucru
a te ţine de mână
înseamnă să mă urc din mers în pulsul tău
ca într-un tren
dar asta îmi doresc atât de mult
încât am ajuns să arunc în lacuri
toate monedele sufletului meu
ştii atunci când mă uit prin binoclu
vreau
să mă văd pe mine făcând semne de fericire
şi tu să fii cumva în ochii mei
Convoi de tăcere
let it grow
tu degetele mele ies
din părul tău
ca dintr-un lan de porumb
degetele tale
vin spre pielea mea
ca nişte gloanţe
îmi place să te privesc
cum mă priveşti
acum
în noapte
stând ghemuită în faţa mea
cu genunchii pe lângă urechi
ca nişte cercei
Convoi de tăcere
locul nostru de întâlnire între două felii de scaun
tu să nu ţi se pară cald
o să deschid toate icoanele sufletului meu
voi sfărâma uşile de sare
toate uşile de sare
o să fie zgomot
şi ne va cuprinde o moleşeală de unt topit
atunci o să te rog
să îţi picuri tot corpul
pe degetele mele
precum ceara de la lumânări
vom avea însemnat cu pixul în palmă
ce clopote să tragem
ce păsări să speriem
ce oameni
ne vom cutremura cât să ne pice
din trupuri
cărămizi în flăcări
pesemne că
atunci
între inimile noastre
nu o să mai fie iarbă roşie
sau degete ieşite din pământ
o să fie în schimb
un vânt ca o herghelie
ţie
tu vei fi atât de fericită
încât
o să joci leapşa cu soarele
lumea va fi
la picioarele tale
îţi va intra în tălpi şi
printre degete
întocmai ca nisipul
Convoi de tăcere
nu sunt doar eu
tu un fir de iarbă s-a îndrăgostit
de tine
eu
gelos
cu braţul drept
m-am întins şi l-am smuls
părerea celorlalte fire de iarbă
a fost că o trompă de elefant i-a făcut felul clorofilosului
mai târziu umbra
a început să îţi mângâie
timid
părul
o secundă cât o insulă
tu când strângi pumnii
din ochi îţi ies fluturi
ca fumul dintr-un furnal
afară plouă de îndeasă oamenii în pietre
şi
transpiraţia noastră
cade peste alge
peste leviatanul care mişună prin gleznele noastre bete
cade ca o cortină
lumina ne stoarce umbrele pe tavan
şi ne bagă cu seringa
prin şira spinării
un timp fără oase
în icoane vedem
inerţia momentului
şi
din furca pieptului simţim cum zboară liber
un porumbel
Convoi de tăcere
nu visa când poţi atinge
tu toate feresterele sunt azi deschise
spre soare
ca petalele florilor
am început să urc în mine
curând
o să deschid chepengul din creştetul capului
m-ai învăţat
să nu mai folosesc
pânzele de păianjen pe post de tifon
mi-ai arătat
cerul albastru cu degetul arătător
degetul s-a lipit de albastru
dar tu nu ţi-ai dat seama
povestea se scrie încet ca mersul piticului
tu urci la soare într-un gest de tracţiune
îi mângâi creştetul ciufulit
te aşezi pe vârful lumii
cu mâna pe inimă ca pe o plită încinsă
cu sângele fluturându-ţi în tâmplă
ca un steag
momentul acesta a sosit ultimul
dintr-un maraton
şi ce dacă
e totuşi
momentul care ţi-a pus capac respiraţiei
Dumnezeu îţi spune
/sărut-o şi din partea Mea/
Convoi de tăcere
citeşte până dai de tine
tu hai măi
recunoaşte
eşti dat dracului
imunitate fără ketonale
ţii sănătatea în dinţi
ca rambo cuţitul
eşti ca barajul de la cernavodă
/nicio lacrimă nicio lacrimă nicio lacrimă/
eşti ca un ţipăt sub duş
ca menta
băăăăăăăăăă
dă dumnezeu
copy paste prin lume
după tine
eşti...
eşti...
eşti...
eşti
cel care citeşte poezia asta
şi luna era cireaşa de pe tort
tu în jurul nostru
maşinile
ca nişte frunze tomnatice
se pierdeau în toate părţile
tramvaiele
legănau oamenii
ca pe nişte prunci
scuturându-i de vise
noi
eram acolo
şi dincolo
şi în partea cealaltă ...
Convoi de tăcere
să nu uiţi ştefane
tu prin faţa geamului
trece un câine
p.m.
prima iubită
probabil
că are un lapsus cu privire la numele meu
m-am oprit o secundă
din perforat actele
mi-am agăţat privirea
într-un cui imaginar
din aer
şi am rămas aşa
dacă mă prindea momentul ăsta
când eram la aragaz
ar fi sărit blocul în aer
de dragul ei
EL
Convoi de tăcere
convoi de tăcere
el lătratul câinilor era un lasou
ţinea luna priponită de tâmplele oamenilor
el stătea
ceilalţi ziceau în gând
că stă într-o rână
necuviincios
cuvintele lui
se dădeau într-un balansoar
şi chipul
îi era plin de riduri
adevărate dune de tăcere
eu îmi iubeam iubita
care se ascunde noaptea
prin cearşaf
cum se ascunde apa sub solzii de peşte
el stătea
ceilalţi nu ştiu ce mai ziceau
în gândul ăsta al meu
praful de pe drum
se tot ridica spre cer
curând se va forma
o nouă lună
odihneşte-ţi duminica
el îşi lasă mâna să umble singură
fără velă
lasă fructele pe masă
până ce le vor creşte gingii
priveşte oamenii
şi picioarele lor se subţiază
ca nişte scobitori
între el şi iubită
un muşuroi de furnici
devorează
resturi şi umbra unei ferestre deschise
la magazin
vrea să cumpere vânzătorii
sare şotronul zguduind pământul
până ce ies din grinzile caselor
animalele lui Noe
se gândeşte mereu
cum să prindă soarele
dimineaţa
în antenele blocurilor
îşi sprijină coatele de marginea geamului
şi coatele i se preling
până la parter
Convoi de tăcere
şi balaurul tăcea în groapă ronţăind
el nimeni nu ştia
ce naiba mai ronţăia balaurul acela
se număraseră între ei
îşi număraseră animalele
dar nu ieşea nimic în minus
cu toţii mulţumiră acelui voinic
care venise cine ştie de unde
săpase o groapă de unul singur
şi băgă cine ştie cum
balaurul în ea
i-au adus cele mai frumoase fete
dar el refuză
le-a spus totuşi ceva la ureche
şi ele s-au întristat
o văduvă
a zis că fetele acelea or să moare
fete bătrâne
balaurul ronţăia
noi
copii fiind ne prindeam de mână
ne apropiam de marginea gropii
lăsam picături de salivă în formă de lacrimă
să pice peste balaur
şi fugeam
nu auzeam niciodată marele impact
oamenii deveneau din ce în ce mai agitaţi
se uitau în larg nu mai făceau diferenţa
între un om care se zbate în apă
şi unul care vâsleşte spre mal
oamenii mureau
balaurul
tăcea în groapă ronţăind
*
în tot acest timp pe partea cealaltă a globului se juca ping pong în
aşteptarea anului nou pe străzile principale unii se continuau prin buze se
cânta străzile erau nespălate cerul senin cu stele rare dar luminoase
ferestrele deschise şi oamenii zâmbind faceau semne cu pumnul către cer
pe un drum lăturalnic o femeie este jefuită strigătele ei de ajutor se
confundă cu euforia generală într-un apartament al unui bloc cu zece
nivele şi cu magazine la parter b. stinge lumina verifică gazele apa curentul
când se va întoarce peste şase ore va dormi aproape o zi la jumatea anului
se va căsători cu /ea/ copilul va fi fată şi îi vor plăcea poveştile cu
hipopotami de orice culoare numai să aibă umbrelă
*
din când în când
noi ne uitam la lună
dar nu
luna era acolo şi balaurul ronţăia
Convoi de tăcere
poemul lui ştefan
el ştefan
a luat cârpa de praf
a stors-o până au ieşit raze de soare
şi-a deschis inima la primul nasture
a aşezat-o lângă el pe bancă în parc
să nu îi mai joace darabana în piept
s-a pus pe aşteptat
de atunci nu l-a mai văzut nimeni
oamenii au început chiar să sape gropi
multe multe
ca broboanele de transpiraţie
şi
inima îi creştea fără drojdie
nebăgată în seamă
cerul interzis
el el apăruse pe stradă în ziua în care igrasia muşca din camera mea
este mult spus muşca
pe atunci apăruse doar într-un colţ şi semăna cu un cot de iubită ieşit de sub
cearşaf
el era la costum cu o batistă albă la buzunarul hainei
un vecin mi-a zis că ar fi un ochi de ciclop
am chemat un zugrav
la propriu şi la figurat l-am momit de pe stradă cu o sticlă de tărie
a reparat colţul apoi l-a pozat şi-a pozat ustensilele pe mine pe el
a zis că are o nevastă geloasă
într-un târziu aveam să îi admir spatele cu pantalonii lăsând să i se vadă o
parte din fundul lui mare cum se dizolvă pe scări în întuneric
a doua zi m-am trezit şi m-am dus la geam
el era tot acolo
&
igrasia se întinsese pe tot tavanul
arăta acum ca un cearceaf mototolit
l-am sunat pe zugrav
o să vină şi nevastă-mea ana nu mă crede că mă duc şi a doua zi la acelaşi
apartament
pe la şase erau în cameră
ana s-a dus să facă o cafea
îmi plăcea firescul ei
&
el îşi continua mersul prin faţa blocului
unde mânca omul ăsta unde dormea
abia ce mi-am pus întrebările astea
poate chiar le-am rostit cu voce tare când zugravul mă anunţă că terminase
îşi clătea ustensilele
ana îmi aranjase puţin prin casă
tavanul era ca nou
cât o să ţină?
seara m-a trezit o durere de măsea
Convoi de tăcere
parcă era soneria de la uşă
am luat repede o pastilă nici nu ştiu dacă una potrivită pentru măsea
cert e că mi-a trecut
m-am uitat pe geam el tocmai îşi aprindea o ţigară
&
igrasia a apărut iar
am sunat la zugrav
a răspuns ana la telefon a zis răguşit că zugravul soţul ei adică se
îmbolnăvise că este la el la spital şi că ar fi frumos dacă aş veni şi eu
că îmi lăsase numărul ei de telefon în cartea de poezii a lui tudor arghezii
i-am închis
&
el nu se uita la nimeni
doar se plimba
oamenii îşi dădeau întâlnire pe lângă el
era ca un punct de reper al cartierului începusem să îl invidiez
mi-am zis că dacă nu mai spăl geamurile nu o să îl mai văd şi nici igrasia nu
se mai reflectă în geam
am adus alt zugrav
era tăcut
a reparat tavanul în linişte m-am trezit că îl întreb de celălalt zugrav şi de
nevasta lui
ana
nu mi-a răspuns
dimineaţă tavanul era ros deja din el ieşea o bară de fier ca o trompă de
elefant
mă aşteptam să văd tencuială prin pat pe covor prin papuci să dau de ea prin
păr dar nu
geamurile deveniseră deja unsuroase nu îl mai vedeam nici pe el nici igrasia
nu se mai reflecta
am căutat cartea lui arghezii am găsit numărul
&
am sunat-o pe ana
a zis că vine de fapt era la uşa mea când am sunat-o ce coincidenţă
bărba-su era bine avea ceva la stomac intestin prapure
nici doctorii nu ştiau
igrasia mea semăna cu cea din rezerva unde stătea nu am ştiut dacă să mă
bucur
am făcut dragoste nu o deranja igrasia parcă era ceva firesc
a zis că o repară ea furase ceva meserie
când am ieşit de sub duş tavanul era ca nou ea era la fereastră şi se uita la el
mâine îţi spăl şi geamurile mi-a zis
dacă te atingi de ele te omor era seară când m-am trezit că îi răspund aşa şi
eram singur în cameră
igrasia subţiase tavanul periculos de mult
mă puteam trezi cu vecinul peste mine
m-am îmbrăcat şi am ieşit în stradă
am trecut pe lângă el
în parc am întâlnit-o pe ana
dormea pe o bancă mă aştepta
îi dădusem întâlnire şi nu venisem
nu ştiam să mă port cu o femeie mi-a zis uitasem de ea şi mai aveam tupeul
să vin după şase ore
de ce am închis telefonul( da chiar când îl închisesem mi-am zis )
m-a mirosit să vadă dacă nu am fost la alta am rugat-o să înceteze
i-am zis să mergem la bărba-su în vizită mi-a explicat că era târziu nu te mai
lasă şi dacă am fi sărit gardul câinii ne-ar fi sfâşiat
ziua portarii îţi zâmbesc câinii îţi ling mâna
ajunsesem în faţa blocului meu
&
el îşi aprindea o ţigară ana s-a dus să îi ceară un foc s-a apucat să vorbească
nu ştiu ce cu el eram nervos voriam să vină să repare tavanul
el o ţinea de vorbă i-am făcut semn că o aştept sus am urcat şi m-am aruncat
în pat am adormit greu am avut coşmaruri se făcea că eu repar tavanul şi ana
stă întinsă pe jos ca şi când ar fi căzut de la nu ştiu ce etaj m-am trezit cu
dureri în toată carnea
ana vorbea cu el în continuare poşteau o ţigară
l-am sunat pe soţul anei
mi-a răspuns nu era la spital cică ana dispăruse şi nu dădea de ea fugise de
acasă
i-am spus tot mai puţin că făcusem dragoste cu ea
mi-a zis că vine mi-a mulţumit şi m-am simţit prost am ieşit afară m-am
apropiat de ei
el vorbea tot mai aprins ea râdea la fiecare gest i-am zis că vine soţul ei
Convoi de tăcere
au râs amândoi
ea m-a luat în braţe şi m-a dus sus
am făcut iar dragoste m-am trezit noaptea târziu
tavanul era reparat ea dormea lângă mine
am deschis geamul
&
soţul anei vorbea cu el care tocmai îi arăta fereastra mea
am fugit în bucătărie am luat un cuţit şi am omorât-o pe ana
nu a schiţat nici un gest
parcă era deja moartă
când a intrat soţul ei ana nu mai era o tocasem mărunt o amestecasem cu
mortar şi reparasem tavanul care se stricase iar la aprinderea becului
dădusem şi cu vinarom
i-am zis că nu ştiu unde este că o luasem de jos dar fugise mi-a mulţumit nu
avea alţi prieteni mi-a mulţumit mult
s-a uitat la tavan s-a bucurat că a ţinut reparaţia că nu a mai apărut igrasia îmi
aduce aminte de ana mi-a zis
&
el mă priveşte ciudat de atunci
mi-a zis într-o zi că ar vrea să îmi vadă tavanul îi e dor de ana
pentru el o zi este cât Dumnezeu
el e dimineaţă pentru el
la fiecare trecere a respiraţiei printre cearceafurile
proaspăt spălate ce stau la uscat
prin trup îi trec căruţe
e mult praf
nu ar trebui
la inima lui oamenii au făcut o coadă
care se incolăceşte
în jurul lumii
de trei ori
ca un fular
stelele de peste noapte s-au transformat în păsări
în cameră
toate lucrurile sunt aranjate
după starea lui de spirit
de exemplu
la capul patului are multe căni
pline cu apă
lumina
îi intră pe geam
se loveşte de flori
şi apoi cade
rar
pe covor
/ea/ se află în sufletul lui
ca paginile unei cărţi între coperţi
când simte că nu mai poate
aruncă soarele pe cer folosind o catapultă
dar
pleoapa i se lasă uşor peste soare
Convoi de tăcere
săpături se pot face mai ales cu unghiile
el dacă puteam să îmi aleg numele de botez
aş fi ales
vladimir
pentru că timpul devine mai bogat calitativ
când pronunţi acest nume chiar acum în grecia
se întâmplă numai fapte bune
pentru că orice gest al lui lasă dâre adânci în aer
culoare pentru păsările care îşi coc aripile în guşă
vladimir o piatră filosofală ar fi spus corul
hare krishna
dacă mă năşteam în america
tot vladimir mă revendicam pe culoarul timpului
nu reinventam roata dar le arătam că poate
să şi stea
dacă eram de capul meu prin univers
şi mă rostogoleam
mi-aş fi dat acest nume
vladimir
extensia .exe
şi mă lansam peste tot
aşa însă nu mai aflaţi
şi alternativele singurătăţii mele
periodic
el ştefan
se întâmplă din când în când
cum se întâmplă din când în când
să plouă cu soare
zilele îi fug repede
ca nişte bănuţi aruncaţi pe asfalt
în şanţuri
lumina patinează pe sticlele goale ale naufragiaţilor
din care sângerează litere
ştefan calcă pe cioburi strivindu-le
în timp ce ea
se ascunde după lună
ca pasărea măiastră
de păsăr-lăţi-lungilă
Convoi de tăcere
s(e)tări
el ştefan îl ia pe ştefan
şi îl degajează pe soare
nimereşte într-o aglomeraţie
de oameni care
îşi smulg inimile
şi le aruncă spre pământ
aşa deci
zice
şi duce mâna la primul nasture al cămăşii
*
buricul meu
seamănă cu o arenă romană
părăsită
*
în piept are o fereastră
nu din termopan
ci
o fereastră
aşa ca o gură de peşteră
în care poţi băga mâna
şi scoate de acolo timpul
ca pe un făt
*
nimic nu este gratis azi
totul se râcâie
se trimite prin poştă
sau sms
steluţa de la începutul numărului
nu are de a face cu luceafăr
Convoi de tăcere
undeva pe aproape
el nu
categoric nu din cauza umbrelei
apar gândacii
dar nu mă crede nimeni
uite aşa
începe să plouă
ca şi când printr-o picătură
cineva ar vrea să întruchipeze un arătător
deasupra norilor
luna stă ascunsă
cotropită de gândaci
oricum
noaptea este salvată
fiindcă a fost văzută
de doi
cantităţi mari
el se spală alimentele pe faţă
se întorc
pe dos
cu toate astea la radio
se dă muzică multă ca iarba verde
prin razele soarelui
groase cât nişte tuburi de orgă
curge apă caldă de băut ce
nu va dezbina stomacul crăpându-l
este linişte ca în largul unei coli albe
abţibildurile de pe frigider
au început să se dezlipească pe la colţuri lăsând să se vadă
scheletele alimentelor
Convoi de tăcere
şi voi puteţi face la fel
el un copil se uită la luna plină
şi
cu un marker îi face ochi
face aşa cu fiecare stea în parte
apoi cu picăturile de ploaie
apoi cu fiecare firimitură
părinţii îl privesc cu dragoste
se îmbrăţişează şi dispar
în gura din oase ce a căscat a somn
copilul face ochi şi la frunze
dă la o parte lacrimile
ca pe nişte cortine grele
continuă în dreapta şi stânga
reverie
el când o să întâlnim în drum
un cufăr nesfârşit
plin de cai
chiar şi cai de şah
să nu fugi de frică
în jurul propriului trup
atunci
caii vor visa că au spinarea
asemeni unui căuş de palmă de-al lui Dumnezeu
şi că plutesc peste esenţe de muşeţel
vor fi legate
sfori de mărţisor
de toate locurile şi oasele
vor apărea vapoare
pe căile respiratorii
care vor duce în plămâni
senzaţia de zbor sub formă de
fiinţe dragi
ca să nu ne pierdem
vom ţine amândoi
un băţ infinit
de căluşar
Convoi de tăcere
EA
poem pentru georgiana
ea am găsit prin lucrurile mele vechi
caseta audio pe care eu şi
georgiana
am înregistrat
centimetru cu centimetru de bandă
seară de seară
genericele desenelor animate filmelor
sau serialelor tv ale acelor ani
casetă ce
o ascultam apoi în clasă
(şi chiar acum o ascult în timp ce scriu aceste versuri)
la walkmanul ei cu baterii 777
pe care le încărcam punându-le
între elemenţii de la calorifer
cât timp ţineau orele pe vreme de iarnă
când a împărţit banca noastră
aşa cum indienii şi feţele palide
din Dr. Queen îşi delimitau teritoriile
mi-a zis
dacă vei trece de linia asta
o să îţi aduci aminte toată viaţa
dar am surprins-o zâmbind
oarecum uşurată
că nu i-am spus chiar atunci
/te iubesc/
google nu este
atât de generos pe cât îi e numele
nici măcar titlurile serialelor respective nu le mai găsesc
vorba aceea
motorului de căutare să îi dai adresa exactă
Convoi de tăcere
mai degrabă aş găsi-o
dacă aş ieşi acum afară
şi m-aş apuca să îi scriu pe toţi pereţii din Bucureşti
poeme
patetic nu? staţi că mai am idei
aş putea să formez la întâmplare numere de telefon
până se duce creditul sau să-i strig numele în dreptul fiecărui bloc a fiecărei
case sau aş putea să întreb
lumea pe stradă sau de ce nu
să ţip chiar acum de la fereastră
georgianaaaaaaaaaaaaaa cu inocenţa puştiului
din singur acasă
dar stop! cu visatul
îmi înfăşor visul acesta la loc în ghem
zâmbesc rece şi alb ca un om de zăpadă
pentru că
tot ce mi-a rămas din acele clipe
este o tresărire cu toată fiinţa mea
acum
când caseta a ajuns la final
şi s-a declanşat oprirea automată
cu un zgomot atât de tare încât
mă mir că nu mi-a bătut vecinul în ţeavă
oraşul în care nu plouă niciodată
ea există un oraş
ca o pâine uscată
un oraş în care dacă cineva ar ţipa
toate lucrurile de acolo ar ţipa odată cu el
chiar şi lucrurile aşezate de oameni
pe pervaz
acolo trebuie să întâlneşti
pe străzile lungi şi roşii
ca nişte revărsări de lavă
o fată
aşa cum trebuie să întâlneşti
un om fericit atunci când plouă
fata aceasta
merge pe sub cerul în formă de umbrelă
lumea toată i se reflectă în unghii
creşte se micşorează devine invizibilă
se decupează din viaţă
după voie
are vise
în urma ei rămân multe eşarfe albastre
se pot vedea
agăţate de copaci
sunt visele ei mami
spune un copil părintelui
fata
se roagă înainte de drum
să aibă puterea să se roage
face noduri marinăreşti la şireturi şi îşi spune
Convoi de tăcere
/azi voi ajunge la capătul lumii cum ajunge un peşte la marginea acvariului
voi colora ochii oamenilor ei vor simţi ca şi când ar avea o geană sub pleoapă
îşi vor pune dorinţe/ (şi aici face o fotografie soarelui)
pare
singură
şi
uşor de iubit
ca o operă de artă
inima ei hoinăreşte necontenit
prin trup
astfel încât
şi o picătură de ploaie căzută pe ceafă
contează
urmăriţi-o cu privirea
cum înfloreşte citind aceste versuri cum sufletul ei
face piruete
iute iute
de atrage intreg universul ca un sorb
nu-i spuneţi nimic
pentru că acum are fragilitatea unor
coarne boureşti
şi marginea roasă ca un timbru
ea ana (a se citi invers)
merge pe pod
când ajunge la capăt şterge podul cu o radieră
păşeşte mai departe
pe marginea subţire a unei rigle
întinde mâinile
acestea depăşesc marginile universului
şi hienele urlă
talpa dreaptă
i se împarte în două
precum emisferele creierului
talpa stângă rămâne o gaură de şoarece răsare în ea
pe acolo pleacă lumina
cu bagajele ei cu tot
zice
şi trage fermoarul la iglu
ana (a se citi invers)
are la gât cheia casei
când vede că tot timpul a stat pe loc
o smulge
şi o aruncă în sus
măcar ea să iasă din apă
când atinge aerul
cheia se face o amprentă pe retina ei de cretă
Convoi de tăcere
duios chinezoaica trecea
ea povestea a fost aşa
*
am cunoscut o chinezoaică
la intrarea în parc
oamenii îşi legau gleznele strâns
o blondă îşi plimba căţelul
un haiku făcea curat pe bănci să ne aşezăm noi
fata asta mi-a dat toate bornele peste cap
de trei ori
degeaba însă că nu
s-au transformat în cronometre electronice
made in
deci nu era de mine
dar era tare
*
bicicliştii nu ştiau drumul
cotierele
le dădeau forţă în aer
când treceau pe lângă noi
genunchii le făceau
fleonca fleonca
şi chinezoaica
le punea cu ochii
rovignete
peste chip
cum o învăţasem
*
-chinezoaica mea scrie poezii?
-da scrie are la tastatură fonturi de rimel scurs
*
a început
să plouă
delegaţiile
au portbagajele
pline
ceva de semnat poate
chinezoaica trece semeţ
prin faţa lor
are un iubit şi ceva
eu unul mă bucur
cu mâinile întoarse
în toate felurile
oamenii ne pun vederea în ghips
e semn ăsta
şi apăsa butonul send
trebuie musai să se gândească la mine
şi iar send
ce îţi e şi cu chinezoaicele pe timp de ploaie
spuneam eu cu zoomul leoarcă pe faţa mea
*
şi acum când un copil suit
sus de tot pe un pian
a făcut un iglu
din cărămizi lego
eu nu am voie să îl privesc
m-a închis în dulap
chinezoaico
cum se scrie pe limba ta
poemul ăsta
Convoi de tăcere
biletele de la loterie stau pe jos ca nişte scame
ea vino şi stai aici
pe acest fotoliu
simpatic
eu o să sting becul păgân
cu degetele
să nu îţi fie frig
o să pun apă în cadă
voi lăsa apa să curgă
tocmai din lună
am încercat
am încercat
am încercat
/te rog să nu începi să tremuri
pentru că momentul acesta care stă pe tine
într-un echilibru perfect
va cădea/
am încercat să nu mai fiu mereu
presupusul
să parieze cineva pe mine
în timp ce urcă scările
of mereu scările
/pisica nu îţi face nimic
doar trece prin cameră atingându-ne picioarele
are problemele ei cardiace
ascunse în întuneric
ea doar trece/
se poartă intermitenţa
îmi spui şi începi să pâlpâi
era şi momentul poate ai să şi plângi singură
sau
poate eu nu am de ales
şi asta nu mă deranjează
până la urmă eu sunt propriu meu păcat
acum eşti în cadă
departe adică
eu mă rog să ieşi de acolo
de ce nu
sirenă
mă rog pentru tine
de fapt mă rog pentru bunul mers al universului
Convoi de tăcere
ştii îmi plac cuvintele care încep cu litere pare şi se pronunţă în mai puţin de o
secundă
ea unii oameni cred că
lumina din becuri este pusă
prin seringi mari
aproape imposibile
alţii
îşi văd viaţa
ca pe o moarte pitulată
treaba lor de liliputani
dar
tu
îhm!
tu
câţi pinteni gleznoşi crezi că mai am
şi pe corzile mele vocale
cât crezi că se mai plimbă sorin
/aşa îi zic eu la soare/
deranjând
frumos şi ordonat
colbul?
până răspunzi
voi continua
să îmi râcâi fiinţa
aseară aveam
sub unghii miros persistent de humă
le-am visat chiar
formând un pervaz tonic
să nu mă întrebi
de ce patul meu seamănă cu mine
în dimineaţa asta călâie
sau
de ce vanilia pentru mine
este o ţară democrată
dar tu îhm! tu ar trebui să ştii că mi-a luat mult să îţi escaladez şira spinării
ca un eschimos ajutat doar de un târnăcop putred strângând transpiraţia în
cearcăne pentru vremuri pastişe împungându-ţi inima cu o suliţă din poziţii
nenăscute mirosind mereu a tei sau a iarbă ninsă deci să nu te sperie că
acum ţip precum o curăţenie bine făcută dar aşa stau în acest moment
lucrurile înclinate la punctul de fierbere
până una alta
îmi voi aranja pe viitor cuvintele
în ordinea descrescătoare a literelor
ca să te bucuri şi tu
Convoi de tăcere
împreună
ea suntem două eternităţi
care vor să devină
clipe
vântul trage cu mitraliera
prin trupurile noastre
cernând carnea de transpiraţie
pentru noi
cerul începe
de unde se termină asfaltul
ne lăsăm hainele să cadă
la uşa de ploaie ce ne aşteaptă
ne scuturăm palmele de liniile vieţii
pe deasupra
cât să întinzi mâna
soarele merge ca un acrobat pe sârmă
în acest timp
oamenii îşi trag ciorapii peste glezne
îşi pun pantofii şi se duc la slujbe
somnoroşi
ca în prima lor zi de viaţă
pe locuri. fiţi gambă. start!
ea @ # 5 $
şi alte cicatrici pe riduri vin în valuri
printre primele amintiri
: 8 x 8 de roţi ale trenului plimbându-se în şir indian sub tălpile mele
eu cred că plouă
acolo unde este loc sub nori
spune copilul de cinci ani un băieţel
care când va creşte mare se va îndrăgosti de o fată
îi va dărui inima lui de la patru ani
de la zece ani de la douăzeci de ani
de la douăzecişicinci de ani i le va prăji şi îi va face din ele cafea în fiecare
dimineaţă
/să crezi în astre/
(inspir)
(expir)
...
...
/să nu crezi în astre domn’ doctor/
oricum dragostea este universală
pentru că love rimează cu roz
(şi ne închidem nasturii de la cămaşă
doar până acasă)
multă lume îl iubeşte pe Platon
şi-ar scrie în palme pe malul drept al liniei vieţii
doar Galbenul este galben
multe fete ar vrea să fie dezvirginate de un prezervativ galben
cu nişte căşti în ureche ca nişte perfuzii
el merge pe cealaltă parte a pământului faţă de ea
practic cu capul în jos
Convoi de tăcere
tălpile li se ating
^
aseară am făcut şedinţă cu eu
care scriu la computer eu care repar calculatoare
eu care merg la serviciu eu care merg la biserică
eu care plimb câinele democrit eu care beau bere doar cu un singur prieten
eu care scriu poezii eu care mă gândesc la tine eu care aş putea să
a fost ca o reuniune a colegilor din altă viaţă
până dimineaţă
uşa de la cameră nici nu a intrat nici nu a ieşit
sau a intrat şi a ieşit de o mie de ori
când a venit cineva
cu o bluză albastră în amintiri
am intrat toţi unul în altul
ca nişte gândaci de bucătărie
^
no comment
o băbuţă mi-a zis că degetele care rămân libere
după ce ai împreunat pe cele trei
pentru a-ţi face cruce
sunt adam şi eva
^
mi-am înşurubat un leu în cameră
să nu îmi mai fie frică
şi să vezi rezultat iubito
prin sângele meu
ca pe gange
mulţi sfinţi
...într-o zi învăţătoarea m-a trimis în spatele clasei
ştiu că trebuie să mă întorc dar nu mă grabi
nu acum când mirosul tău
a intrat în plămânii mei ca mâna într-o mănuşă
urma va fi descoperită
la sfârşitul lumii
de civilizaţia extraterestră care ne-a părăsit...
/afară un tramvai
lung cât o zi de post
cu un vatman
căruia i-am şi zis
cine te crezi?
băh!/
Convoi de tăcere
moment zero
ea pomii de pe alee
susţineau burta cerului
să nu se reverse peste noi
stăteam ascunşi ca într-o peşteră
razele lunii erau nişte stalactite
în timp ce tu îţi puneai frunze peste suflet
multe frunze peste suflet
că s-a speriat şi statuia imensă
ce îşi ţinea legată fedeleş
umbra
zgomotele veneau până la noi ca nişte zaruri
aruncate pe o masă de fier
în rest
aveam secretul nostru
strângeam pumnii şi ne era cald
poem pentru caşicumul meu
ea mi se mărea pieptul
când te vedeam
de parcă cineva
şi-ar fi deschis o umbrelă
între coastele mele
toate lucrurile erau
simple ca
bună ziua dat de un copil de 3 ani
ne creşteau
cireşe în pungă
atunci când treceam pe lângă piaţă
pe care le mâncam apoi pe bancă
împinşi unul în altul
câteodată
(zâmbet)
ne bucuram
pur şi simplu
odată cu sfinţii din acatiste
urmăream tramvaiele din intersecţia mihai bravu
cum se plimbau de la un capăt la altul
ca bula de aer dintr-un poloboc
şi copiii cu fâsuri
care priveau la inimile trecătorilor
de parcă ar fi fost nişte parbrize
ne sărutam
ca să evităm nişte dureri atroce
şi ne
scuturam trupurile în oglindă
apoi ne priveam
Convoi de tăcere
sau ne priveau
nu ştiu că e mult de atunci
de parcă timpul are lapsus
păşim zdravăn nu se alunecă
ea dă mâna la mandea
ai încredere în mine
mijeşte bine mersul
mergem cu încredere
lacrimile lui zalmoxis
sunt preponderente în aceste locuri
nu te feri inevitabil
dacă am văzut ce era de văzut
ajungem în sala alăturată
unde a stat cândva
moartea
acolo e scaunul unui gânditor
cu oase de fulger
trecem mai departe
pe lângă un
crocodil
sau
pe lângă o
balenă
depinde cum privim
şi
în această pietà
remarcăm
mai mult ca oriunde
durerile apei
unicitatea momentului
Convoi de tăcere
se formează continuu prin
multiplele scurgeri în cascade
care se lăfăie pe toată întinderea
se merge mai departe
fără să atingem firele
în balta strânsă cu o picătură pe an
aruncăm o monedă
să probăm mitul
atenţie
la întoarcere
nu plonjăm
în apa ce ne ajunge la glezne
pun punctul pe i şi îl înconjur chiar de trei ori (nu contează numărul să fie cifră
magică)
ea în seara asta
a căzut o stea precum o sabie dintr-o teacă
şi
o icoană mi-a psalmat
că în degetele celor ce se roagă
este multă sete
dinţii au început să plesnească în gură
pentru că
da
oamenii se deschid ca nişte flori
desigur
contează şi cât de vertical plouă
avem nevoie de melci
ca să ne aducă aminte de lumina interioară
îmi spun adesea
/momentele de visat trebuiesc pândite pescăreşte/
vorbesc de momentele zdravene
pe care le numeşti chiar
fatidice
şi care îţi plac domne’
ce să mai
Convoi de tăcere
într-un vis camera mea era un submarin
ea uite
hainele mă urzică am cu mine un ciocănel şi lovesc oamenii în locurile lor
lălâi
de acolo ies molii
nu stau azi să le număr am degetele la uscat
mi se pare mereu că
îmi văd jumătatea
oxidându-se leneş
mă frec la ochi
cu iarbă
dimineţile
ies aburi din pijamale
cum nu mă aşteptam în copilărie
întorc limba pe partea cealaltă
mai trece o ameţeală
din când în când
sună la uşă
şi
fuge
pentru tine îhm! pentru tine
ea îmi doresc o iubită
care să taie pâinea
în felii asemeni unor cadrane de ceas
să transporte apa
de pe buzele ei
în pumnii mei când mă rog
fără ca aerul să simtă
să poată alerga cu mine în parc
3 km
sau doar să stea să mă urmărească
îmbrăţişând un copac
până la contopire
să vorbească încet
precum lumina unei lumânări
când sunt la o bere
cu prietenul meu cel mai bun
să fie lângă mine ca un vis
să mă înalţe ca pe un zmeu
atunci când facem dragoste
dacă ar fi să ne despărţim
să ţină morţiş
să nu mă lase pe întuneric
şi să îi simt tot restul vieţii
îmbrăţişarea
chiar şi mai mult
Convoi de tăcere
noaptea e un lux
ea pumnii mi s-au făcut firimituri în timpul rugăciunilor
din flacăra lumânărilor
aştept sa ţâşnească brusc păsări
atât e de linişte şi de noapte
cerul e format din crengi de platani
culorile proaspăt puse de pictor
cad peste mine în picături mari de chihlimbar
e timpul sufletului
să îşi scoată din inimă
ghimpii de trandafir
să îi pună pe caldarăm
cum îşi pune un prizonier armele
în faţa inamicului
ştii
pe stradă maşinile merg până la capătul lumii
unde cad în neant
păsări
ea stă ghemuită
în poziţia soarelui
pe obraji are urme de lacrimi
de parcă ar fi trecut pe acolo
nu de mult
nişte avioane
lumea nu ştie
că sub hainele ei
se moare ca la o ciumă
Convoi de tăcere
acatist
ea Condacul 1
Am ţipat în pieptul unui mort dar acesta nu a înviat şi-a văzut de moartea
lui până la capăt în dormitor am o găleată în găleată atâţia morţi atâta apă
Icosul 1
Fiindcă de mică purtai rochii vaporoase cât fierul de călcat la care te uitai şi
ziceai că seamănă cu barca din care cobora mereu un miros de peşte căruia
mama îi spunea tata
Bucură-te iubito că îţi voi aduce gogoşi calde care îţi vor lăsa pe buze o
mustaţă de zahăr
Bucură-te iubito cea care spui te iubesc pe munte cât să audă doar pietrele
Bucură-te iubito cea care vrei să urci pisicile pierdute prin copaci pe lună
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condacul 2
Am început să semăn cu cineva pe care nu l-am văzut decât din profil se
plimba pe acoperiş cu un stol de păsări la subraţ acel om trăgea tare aer în
piept până îi venea luna în gât atunci tuşea de ieşeau păsări din trunchiurile
copacilor
Icosul 2
Mama te mângâia pe păr la culcare mâna ei se mânjea de sorin (cum îi
spuneai tu la soare încă de pe atunci că îţi doreai un frate) îţi spunea poveşti
până ce vocea ei se dubla apoi se tripla se înlănţuia într-o horă de iele şi tu
adormeai mama ta se transforma în păpuşa de la capul patului
Bucură-te iubito cea care ai în loc de sfârcuri doi ochi de înger
Bucură-te iubito că ţie nu îţi mai răsare noaptea de sub pat
Bucură-te iubito cea frumoasă ca miezul unei rodii
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condacul 3
Am pe gură lipit un bileţel galben pe care scrie /buze/ nu ţip pentru că nimic
nu mai ajunge la capăt în aceste zile tălpile mi se dizolvă în drum şi alunec
Icosul 3
În ziua când te-ai îndrăgostit prima oară îţi ieşeau fluturi din buzunare şi
pielea îţi făcea poc pe ici pe colo aveai cutii în care îţi puneai bătăile inimii
atunci când o să te atingă prima oară visai să vă transformaţi în unul şi
acelaşi lucru tu ai fi vrut în tobogan poate şi el
Bucură-te iubito meterezo
Bucură-te iubito îţi spun până şi cerşetorii în loc să te roage de bani
Bucură-te iubito căreia pot să îi bag mâna printre coaste ca printre gratii
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condocul 4
Îmi este dor de cârligele bunicii care ţineau dimineaţa agăţată de sârmă o
vacanţă întreagă nu arunc la gunoi cojile le vitaminizez în mine privind la
maşina de spălat iau lecţii de dat peste cap ca să mă transform
Icosul 4
Visele tale stăteau neciugulite de nimeni oamenii erau departe dacă ar fi
venit vreunul cu un pahar cu apă s-ar fi evaporat până şi omul îţi plăceau
doar oamenii spontani ca sughiţul oamenii tineri invidios de tineri cu
ciorapi curcubeu până în bărbia genunchiului
Bucură-te iubito că nu te frige soarele când îl cuprinzi
Bucură-te iubito că tălpile încă îţi suportă greutatea de pe creştet
Bucură-te iubito sâmbure cu sâmbure
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condacul 5
Învăţătorul meu este cerşetorul dimineţii care îşi caută mâinile sub pietre
draperia nu mă ţine treaz trasul ei însă da visez la o mobilă fără canturi şi la
un pescar în larg fără barcă
Icosul 5
Când priveai la păsări din pieptul lor ieşeau alte păsări veneau la tine ţiganii
cu sufletul de aluminiu vroiau să îţi ghicească în zaţul de cafea depus pe
inimă orice asemănare este pur întâmplătoare spuneai oglinzii
Convoi de tăcere
Bucură-te iubito că aşa se bucură animalele de pradă după ce sunt sătule
Bucură-te iubito cruce de pâine pe apă din care ciugulesc peştii
Bucură-te iubito că mă pot uita în inima ta ca printr-un vizor
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condacul 6
În ridurile cuvintelor se simt unduirile sunt nişte serpentine unde sternul
zboară haotic ca o hârtie în vânt mai sunt speranţe pentru că există cel puţin
un om care încă nu s-a născut
Icosul 6
Oamenii cu tabieturi la butonieră te înghionteau de parcă ai fi fost un sac de
cartofi în tine erau însă gânduri multe şi frumoase numai bune de sărutat pe
frunte dar cine să pună urechea pe pieptul tău ca să te asculte şi să rămână
urma urechii ca semn al certitudinii că da se apasă cu implicare
Bucură-te iubito că ai un dulap cu mai multe sertare decât loc pentru ele
Bucură-te iubito că stau îngerii în jurul tău ca la o sobă
Bucură-te iubito ca firele de iarbă în care se face dragoste
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condacul 7
Pe stradă sunt linii ca în palmă sub formă de ebrietate din loc în loc
vânzători cu privire de sticlă pisată cresc printre boscheţii de la marginea
bordurii curând nu o să se mai deosebească piatra de câine
Icosul 7
Mama ta uitase obiceiul de a mai avea palme imense iar poza tatălui avea
mereu un nimb de praf în jur spre tine veneau păsări în galop aveai o glugă
ca o capelă după ce mâncai pâine strîngeai firimiturile într-o grămăjoară
sub formă de munte pe care visai să ajungi
Bucură-te iubito mai ai până să mai poţi fi văzută doar prin microscop
Bucură-te iubito care visezi tâmple în flăcări
Bucură-te iubito că există iarbă în verde
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condacul 8
Deschid uşa la frigider mă loveşte o lumină albă ştiu că voi visa mirese în
hol potcoavele încălţărilor ard mocnit în fundal o muzică de scaune trase pe
podea
Icosul 8
Când va veni el în pieptul tău va începe să crească o girafă şi te vei trezi cu
capul în nori fericită inima deja la regim va semăna cu un cântec de fluier
Bucură-te iubito vom căsca braţele admirându-ne gingiile iubirii
Bucură-te iubito bucură-te sepia
Bucură-te iubito aşa întinsă peste munţi văi şi ateliere de potcovit
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condacul 9
Când eram copil mă jucam cu mingea a venit un băiat mai mare mi-a luat
mingea şi a degajat-o sus în soare aşa tu cu mine te rog
Icosul 9
Afară ningea cu fulgi cât căţeii de usturoi îţi atârnai visele pe sârmă erai
roşie ca un fier înroşit văzându-l pe el ninsoarea s-a oprit brusc de parcă te-
ai fi aflat în faţa unei frunţi de dumnezeu îl sărutai de parcă ai fi lins un nor
îţi venea să îi strângi pielea dorind să rămâi cu el sub unghii
Bucură-te iubito fără abajur
Bucură-te iubito cu tot cu plajă
Bucură-te iubito când visezi şi când eşti visată
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condacul 10
Cititul doar decupează din norii de hârtie forme fără lesă şi când mergi prin
pădure singurul lucru prin care te deosebeşti de copacii din jur este inima
răsucită în piept ca o ţigară în scrumieră
Icosul 10
Era unul din cei căruia visai să îi ghiceşti în plescăitul de dimineaţă să îl ţii
Convoi de tăcere
în palme ca pe o gâză cu el soarele va trece prin dreapta pe o bicicletă cu
miros de salcie oamenii în vârstă cu umbra în formă de avion de război vă
vor binecuvânta prin tăcere
Bucură-te iubito de câte cifre există pe lume
Bucură-te iubito că nu îţi mai face stomacul ca o maşină de spălat
Bucură-te iubito aer care trage la cântar
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condacul 11
Peste masa din camera mea zboară păsări în formă de cană de mouse de pix
de hârtie de monitor de cutie de chibrituri iar pereţii le arată direcţia
Icosul 11
Fire de păr adică multă multă frică ştiai că geamurile trebuiesc spălate
pentru a fi văzuţi oamenii mai bine şi că nu trebuie să primeşte aplauze
dimineaţa când reuşeşte să te îmbraci acum toate s-au rezovat parcă gheaţa
pe care stăteai s-a îngroşat mult cu un zgomot de fermoar
Bucură-te iubito cu tot cu frunze
Bucură-te iubito ce ţi-ai înfăşurat aripile ca pe nişte ziare
Bucură-te iubito ca un zgomot ce sparge vitraliile liniştii
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
Condacul 12
În metrou mă uit de la nivelul înălţimii mele capetele oamenilor par nişte
boabe de struguri aşteptând să se contopească toţi în vin să se cunoască să
contribuie să ocupe acelaşi spaţiu
Icosul 12
Ghivecele tale vor deveni adevărate terenuri agricole iubeşti florile le uzi cu
apă apa de la botez după cât de frumos ţi se reflectă chipul în ea de la o
vreme
Bucură-te iubito că te transformi în păpuşa cu care te jucai când erai mică
Bucură-te iubito căci mai ai două braţe ce îţi mocnesc în piept
Bucură-te iubito ca un colţ de pâine transformat într-un cap de peşte
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică
poemul acelor clipe
ea intersecţiile au fost mutate
departe
încât pentru a le vedea
Dumnezeu folosea o lupă
părul tău
rezultatul unei sume
plus
umerii tăi ionici
te făceau să ai misterul unei scufundări nocturne
clădirile îşi picurau cărămizile
vântul lătra şi mă speria de fiecare dată
ştii
ningea cu puf de gutui
vapoare lăptose se pierdeau sub ape
în zgomote de patefon
ne priveam mereu
în oglinzile uitate pe malurile oceanelor
numai acolo
păream două globuri ţuguiate
în partea noastră de nord
ne săreau pajuri din seringi
de jur împrejur
era sentimentul acela
al unei căderi de lift
pe care l-am mai simţit în altă viaţă când eram nişte frunze
toate lucrurile apăreau
Convoi de tăcere
ca afişajul unui ceas electronic
ne
zgârâiam dinţii
muşcând haotic din mere
pe sub ferestrele noastre
trecea seara
câte un pescar
în mersul piticului
războiul ei cu ea
ea a lipit cu lacrimile ei pe o planşă mare
multe confetti
oamenii veneau ca atraşi de magnet se uitau
şi intrau în tablou repede prea repede
spre supărarea publicului care se manifesta sonor în fundal
mai apuca doar să îi sărute pe tălpi
ca să nu le mai înflorească riduri
din rama tabloului au ieşit păsări ca furnicile după ploaie
atunci a zâmbit a simţit
pentru prima oară în viaţă
că în piept îi bate o inimă în care este o altă inimă
care ascunde o altă inimă
zâmbetul ei uni soarele cu luna
şi se putea uita la nori ca într-o fântână
îngerii plămânilor ei
ai rinichilor ai pielii ai degetelor ai sânilor
ai gemetelor şi tot aşa
aruncau de plictiseală
pietricele în mare sperând să ridice nivelul apei
şi să înece pe toată lumea
Convoi de tăcere
culorile erau date
ea era într-un spital
era un spital frumos
internarea costa cinci lei
umbrele copacilor îi intrau în halat
şi o gâdilau
ea
se obişnuise cu toţi
cu neonul stricat
cu doctorul mustăcios care o urmărea din curte
cu reţetele apetisante
cu asistentele infinite
avea impresia că are muguri în vene
voia să se facă plantă
deja făcuse planuri
cum va lăsa geamul deschis
cum va muta masa mai la geam
să stea acolo chircită şi să privească soarele
mă uitam în ochii ei şi vedeam căt îi este de sete
mă rugam să plouă
ca să ne plimbăm sub aceiaşi stropi pentru că
ne doream aceeaşi apă
din punctul meu de vedere spitalul acesta ar trebui dărâmat